Modulul 44: CERCETARE ÎN NURSING

COMPETENŢA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI

INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING CURS 5 Metode de cercetare
Definirea metodelor de cercetare Clasificarea metodelor Inventar de comunicare
nonverbală
Ochii Gura Expresii faciale Capul Umerii Brațele și mâinile Picioarele Întregul
corp Vocea Fluența vorbirii Reacții involuntare Distanța Poziția în cameră
Sinteza exercițiilor de observare senzorială

p. 67 p. 67 p. 67 p. 68
p. 68 p. 69 p. 69 p. 69 p. 70 p. 70 p. 70 p. 71 p. 71 p. 71 p. 71 p. 72 p. 72 p.
72

Observația
Definiție Tipuri de observație Observația nestructurată versus observația
structurat Observația externă versus observația participativă Observația
continuă versus observația eșantionată Reguli de observare Observația clinică

p. 73
p. 73 p. 74 p. 75 p. 75 p. 77 p. 78 p. 78

Experimentul
Definiție Noțiuni Concepte de bază ale experiementului Tipuri de experimente
Experimentul natural

p. 81
p. 81 p. 82 p. 83 p. 85 p. 86

CURS 6 Metode de cercetare

Metoda analizei documentelor
Tipuri de documente
Analiza de conținut Analiza calitativă Producere și organizare socială a
documentelor Analiza internă a textului Transcripția și analiza conversației
cotidiene

p. 87 p. 87
p. 87 p. 88 p. 89 p. 90 p. 91 p. 93
Ruxandra RADU Analiza și interpretare urmelor și documentelor materiale Alte
metode Documente medicale

Suport curs Cercetare în Nursing

p. 94 p. 95 p. 95

CURS 7 Tehnici și instrumente de cercetare

Metode de studiu Metode cantitative de cercetare Metode calitative de cercetare
Metode integrate de studiu Interviul (metoda anchetei) Avantajele și
dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare Tipuri de interviuri Interviul
clinic Interviul de grup Focus grupul Interviul cu copii Interviul telefonic
Desfășurarea și dinamica interviurilor Erorile care pot apare în desfășurarea
interviului Testul Chestionarul Structura chestionarului Formatul chestionarului
Conținutul și tipul întrebărilor Formularea întrebărilor Clasificarea
chestionarelor Tehnici de structurare a chestionarelor Reguli de formulare a
întrebărilor Ancheta Tipuri de anchete Sondajul de opinie Definiții Proiectarea
chestionarelor Prestarea chestionarului și studiul pilor Tipuri de întrebări
Eșantionarea

p. 100 p. 100

p. 100 Page | 66 p. 102 p. 103

p. 103
p. 104 p. 105 p. 106 p. 106 p. 107 p. 108 p. 109 p. 109 p. 109

p. 111 p. 112
p. 112 p. 112 p. 113 p. 114 p. 115 p. 116 p. 116

p. 116
p. 117

p. 118
p. 119 p. 119 p. 120 p. 120

p. 121
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

COMPETENȚA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN

NURSING

CURS 5 – METODE DE CERCETARE

(datorita stilului de viata, conditiilor de mediu, obisnuintelor familiale etc.)

Page | 67

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE

Metoda este legată de explicație și reprezinta un mijloc de descoperire a unui
aspect al adevarului și cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”.
Ambiguitatea termenului este data atat de diferentele de nivel la care se
situeaza metodele în cercetare, de amploarea explicatiilor pe care acestea le
comporta, cat și de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se
aplica. În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, sau
programul după care se reglează acţiunile individuale și practice în vederea
atingerii unui scop. Metodele au un în principal un caracter instrumental şi de
actiune, dar și de informare și interpretare, fiind ghidate atat de concepţia
generală a cercetătorului, cat și de principiile teoretice de la care porneşte
și pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare. Metoda (grec. methodos =
cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli şi principii de
cunoaştere și de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane,
termenul de metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindui-se când
un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală), când unul prea
îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz remarca faptul că în ştiinţele umane noţiunea
de metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.),
fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.). Metoda este utilizata în
funcţie de o metodologie și presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai multor
tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi
operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor
concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau
traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă
ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare...
prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări
(chestionarul tipărit) ca instrument de investigare‟‟.

CLASIFICAREA METODELOR
a) Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost
clasificate. Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc
descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele
social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta
sociologică, etc.) și metode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor
în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel). după criteriul reactivităţii
(respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de
studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic,
experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul
de opinie, biografia socială provocată, etc.) și metode de observaţie (studiul
documentelor sociale). după numărul unităţilor sociale luate în studiu,
distingem între metodele statistice ce presupun investigarea unui număr mare de
unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.)
şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau
fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.). în sfârşit, după locul
ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de culegere a
informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren,
anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative și metode
cantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (ne referim la
metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

b)
c)

d)
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

INVENTAR DE COMUNICARE NONVERBALĂ OCHII

Comportament Contact vizual direct        Coborârea privirilor, privirea
în sus sau în altă parte Privirea în gol sau fixarea privirii asupra unei
persoane sau asupra unui obiect. Aruncarea privirilor sau clipit rapid Mişcări
oculare rapide Frunte încruntată. Privirea strâmbă sau fruntea încreţită    
               Descrierea interacţiunii asistentă – pacient
Pacientul tocmai a împărtăşit asistentei grijile sale. Asistenta răspunde
menţinând contact vizual direct. De fiecare dată când asistenta aminteşte despre
familie, pacientul priveşte în altă parte. Pacientul face parte dintr-o anumită
comunitate (minoritate). Manifestă întreruperi intermitente ale contactului
vizual în timpul conversaţiei. Pacientul se referă la preocupări de natură
sexuală și apoi brusc priveşte în altă parte. Când asistenta începe să discute
acest subiect , pacientul priveşte din nou în altă parte. Pacientul vorbeşte un
timp despre alternativele privind situaţia angajării sale actuale în muncă. Face
o scurtă pauză și priveşte în jos. Apoi reîncepe să vorbească și menţine
contactul vizual cu asistenta. Asistenta tocmai ia cerut pacientului să se
gândească la consecinţele unei anumite decizii. Pacientul nu vorbeşte şi se uită
lung la o imagine de pe perete. Pacientul arată dorinţa de a discuta un anumit
subiect, dar încă ezită. Dacă asistenta sondează acest subiect pacientul
priveşte rapid în jur, în cameră. Pacientului tocmai i s-a cerut un sfat.
Asistenta explică rolul fiecăruia și pacientul priveşte strâmb şi cu fruntea
încreţită. Asistenta sugerează diferite lucruri posibile pe care pacientul le-ar
putea explora în problemele pe care le are cu familia. Pacientul nu răspunde,
dar se încruntă. Pacientul tocmai a relevat recenta moarte a unei rude foarte
apropiate. În ochi apar lacrimi. Pacientul relatează un progres real în
comunicarea familială în timpul săptămânii trecute. Ochii săi se umezesc.
Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-şi amintească evenimente semnificative
ale săptămânii. Pacientul face pauză și se uită în altă parte, apoi răspunde şi
se uită din nou la asistentă. Pacientul vorbeşte despre dezinteresul brusc al
soţului (soţiei) și pupilele i se dilată. Pacientul se apleacă în faţă în timp
ce asistenta vorbeşte şi pupilele i se dilată. Sensuri posibile        
 Pregătirea sau dorinţa pentru comunicare sau schimbare interpersonală.
Atenţie. Retragerea sau evitarea schimbului interpersonal sau respect sau
cedare. Respect. Cedare.

Page | 68

Lipa unui contact vizual susţinut

Retragerea de la conversaţiei. Disconfort sau jenă. Preocupare. Preocupare

subiectul

      

Preocupare. O posibilă rigiditate.

Ezitare sau anxietate. Pacientul are lentile de contact.

Perplexitate. Evitarea unei persoane sau a unui subiect. Evitarea unei persoane
sau a unui subiect. Tristeţe. Frustrare. Domenii sensibile. Domenii de
îngrijorare. Fericire.

Ochi umezi sau înlăcrimaţi

        

Schimburi de priviri Schimbarea direcţiei privirii Dilatarea pupilelor

Prelucrarea sau amintirea unor întâmplări sau intere puternic. Satisfacţie.

Alarmă sau interes puternic. Interes puternic şi satisfacţie.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

GURA
Zâmbeşte    Buzele strânse încreţite     Buza de jos tremură sau îşi
muşcă buza    Gura deschisă fără să vorbească.      Asistenta tocmai i-a
cerut pacientului să-i povestească evenimente pozitive din timpul săptămânii
trecute. Pacientul zâmbeşte și apoi povesteşte câteva din aceste evenimente.
Pacientul răspunde cu un zâmbet la salutul verbal al asistentei, la începutul
interviului. Pacientul tocmai a descris eforturile sale de a se menţine într-o
situaţie dificilă. Face o pauză şi îşi strânge buzele. Pacientul tocmai şi-a
exprimat iritarea cauzată de întârzierea asistentei. Pacientul are buzele
strânse în timp ce asistenta explică motivele. Pacientul / pacienta începe să
descrie violul la care a fost supus /ă recent. Pe măsură ce continuă să
vorbească începe să-i tremure buza de jos, din când în când îşi muşcă buza.
Pacientul discută pierderea sprijinului din partea familiei după recentul
divorţ. Îşi muşcă buza după ce a vorbit despre aceasta. Asistenta tocmai şi-a
exprimat sentimentele în legătură cu un blocaj în cadrul legăturii. Pacientul
rămâne cu gura deschisă, spune că nu şi-a dat seama de aceasta. A fost o şedinţă
lungă. În timp ce asistenta vorbeşte gura pacientului se deschide puţin. 
Gânduri, sentimente au acţiuni pozitive în timpul conversaţiei sau salutului de
întâmpinare. Salut de întâmpinare. Stres sau hotărâre. Mânie sau ostilitate
Mânie sau ostilitate

Page | 69

   

Anxietate sau tristeţe.

    

Tristeţe. Surpriză sau unui căscat. Oboseală. înăbuşirea

Înăbuşirea unui căscat. Oboseală.

EXPRESII FACIALE
Contact vizual cu zâmbet Privirea încordată, fruntea şi gura rigidă. Privirea
rigidă, gura rigidă, nemişcare.  Pacientul vorbeşte cu uşurinţă, din când în
când zâmbeşte, menţine contactul vizual aproape tot timpul.  Pacientul tocmai a
povestit o situaţie încordată în legătură cu un copil. Apoi rămâne cu buzele
strânse și încruntat.  Pacientul declară că nu are nimic de spus; pe faţa sa nu
apare nici o expresie.      Fericire. Confort. Mânie sau îngrijorare.
Tristeţe. Preocupare, frică. anxietate,

CAPUL
Aprobare prin mişcarea capului de sus în jos  Pacientul tocmai şi-a exprimat
îngrijorarea referitor la starea sănătăţii sale.  Asistenta reflectă
sentimentele pacientului.  Pacientul aprobă şi spune aşa este.  Pacientul
aprobă din cap în timpul explicaţiilor asistentei.  Asistenta a sugerat că
întârzierile repetate ale pacientului la şedinţe sunt o problemă care trebuie
discutată.  Pacientul răspunde nu și îşi scutură capul de la stânga la dreapta.
 Asistenta începe ultima parte a interviului.  Pacientul îşi lasă bărbia în
piept și spune că nu este pregătit să încheie şedinţa de interviu.      
Confirmare. Acord sau ascultare. Atenţie Ascultare. Atenţie. Dezacord sau
dezaprobare.

Scuturarea capului de la stânga la dreapta Capul atârnă în jos și bărbia este

lăsată în piept

  
Tristeţe. Îngrijorare. Preocupare.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

UMERII
Pacientul ridică din umeri Umerii aplecaţi          Pacientul relatează
că soţul / soţia tocmai a plecat fără să dea vreo explicaţie. Pacientul dă din
umeri în timp de descrie evenimentul. Pacientul a stat rezemat de spătarul
scaunului. Asistenta dezvăluie ceva despre el / ea. Pacientul se apleacă înainte
şi întreabă asistenta ceva despre aceasta. Pacientul relatează că se simte
nepotrivit și învins din cauza notelor mici. Se leagănă în scaun după ce a spus
aceasta. Pacientul relatează dificultăţi în vorbire. Pe măsură ce asistenta
continuă acest interviu, pacientul se leagănă în scaun şi îşi întoarce umerii
din direcţia asistentei.        Nesiguranţă. Nehotărâre. Nerăbdare.
Atenţie. Deschidere pentru comunicare. Tristeţe sau nehotărâre sau lipsă de
receptivitate pentru schimburi interpersonale. Lipsă de receptivitate pentru
schimburi interpersonale.

Page | 70

Într-o poziţie neglijentă, încovoiaţi, umeri întorşi în altă direcţie decât cea
a asistentei

BRAŢELE ŞI MÂINILE
Braţele încrucişate la piept Mâinile sunt neastâmpărate şi tremură. Mâinile se
încleştează pe obiecte sau sunt strânse. Braţele relaxate, coatele și mâinile
gesticulează în timpul conversaţiei. Gesturi rare, braţele și mâinile crispate.
  Asistenta a început conversaţia. Pacientul nu răspunde nimic verbal – stă
rezemat pe scaun cu braţele încrucişate la piept.  Pacientul îşi exprimă teama
de sinucidere.  Mâinile îi tremură în timp ce vorbeşte despre aceasta.    
  Pacientul a venit pentru primul interviu. Spune că nu se simte în largul
lui, mâinile îi sunt strânse una în alta. Pacientul îşi exprimă ostilitatea faţă
de şeful său de la serviciu. În timp ce vorbeşte strânge pumnii. Asistenta
tocmai a pus o întrebare. Pacientul răspunde şi gesticulează în timpul
răspunsului.       Evitarea schimburilor interpersonale sau neplăcere.
Mânie. Supărare. Anxietate sau mânie. Mânie, supărare. Accentuarea unui punct de
vedere în timpul conversaţiei sau deschiderea pentru schimburi interpersonale.
Tensiune sau supărare (mânie). Mânie, supărare.

Pacientul a venit pentru primul interviu, răspunde la întrebările asistentei cu

răspunsuri scurte.  Braţele sunt lăsate în jos pe lângă corp.  Pacientul a
fost trimis la asistentă.  Stă cu braţele lăsate în jos, pe lângă corp, în timp
ce explică motivele pentru care a fost trimis acolo și iritarea de a fi acolo.

 

PICIOARELE
Picioarele par într-o poziţie relaxată și confortabilă Încrucişarea repetată a
picioarelor. Bătaie din picior  Picioarele pacientului sunt relaxate, fără
mişcări excesive în timp ce pacientul discută liber preocupări personale.
Pacientul vorbeşte rapid încordat despre probleme. În acest timp îşi
încrucişează tot timpul picioarele.         Deschidere spre schimburi
interpersonale. Relaxare. Anxietate, depresie. Anxietate, nerăbdare, dorinţă de
a preciza. Anxietate, schimburi extinse. refuz pentru interpersonale

Picioarele par crispate şi controlate

Pacientul bate din picior tot timpul unui rezumat lung făcut de asistentă. 
Pacientul o întrerupe pe asistentă pentru a face o precizare.  Pacientul este
deschis şi relaxat în timp ce vorbeşte despre serviciu.  Când asistenta schimbă
subiectul asupra căsătoriei picioarele pacientului devin rigide.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

ÎNTREGUL CORP
A sta faţă în faţă cu o persoană sau puţin aplecat. Capul orientat în altă
direcţie nu faţă în faţă, sau o poziţie neglijentă în scaun. Legănatul în scaun
înainte şi înapoi Aşezat ţeapăn, drept şi rigid pe marginea scaunului.     
 Pacientul îi împărtăşeşte asistentei și stă faţă în faţă cu aceasta în timp ce
vorbeşte. Continuă să stea faţă în faţă cu asistenta în timp ce aceasta îi
răspunde. Pacientul recunoaşte că îi este greu să intre în interviu cu
asistenta. Asistenta sondează pentru a afla motivele. Pacientul îşi întoarce
capul în altă parte.  Deschidere spre comunicare interpersonală și schimburi.
Mai puţină deschidere la schimburi interpersonale.

Page | 71

Pacientul arată o mare nervozitate despre o situaţie conflictuală.  În timpul

discuţiei se leagănă în scaun.  Pacientul arată nesiguranţă în legătură cu
direcţia interviului.  În acest timp stă ţeapăn și drept.

 

Îngrijorare, anxietate. Tensiune, preocupare.

preocupare,

anxietate

VOCEA – NIVELUL ȘI INTENSITATEA VOCII

Şoaptă sau vorbire greu de auzit. Schimbarea intensităţii vocii   Pacientul a
păstrat liniştea un timp lung. Asistenta sondează, iar pacientul răspunde doar
cu o voce greu de auzit.  Pacientul vorbeşte cu o voce moderată despre
serviciu.  Apoi începe să vorbească despre familie iar intensitatea vocii se
ridică mult.   Dificultate de a dezvălui. Subiectul conversaţiei are
implicaţii diferite.

FLUENŢA VORBIRII
Bâlbâieli, ezitări, greşeli de vorbire. Scâncete, sâsâieli Viteza vorbirii.
Vorbire lentă sau repezită. Tăcere           Pacientul vorbeşte rapid
despre faptul că se simte crispat în anumite situaţii sociale. În timp ce
vorbeşte se bâlbâie și face greşeli de vorbire. Pacientul se plânge că-i este
greu să coboare vocea; se transformă în scâncet. Pacientul începe interviul
vorbind încet despre un weekend neplăcut. Când subiectul se schimbă și se
vorbeşte despre pacient, acesta vorbeşte mai rapid. Pacientul intră şi asistenta
îl invită să vorbească. Pacientul rămâne tăcut. Asistenta tocmai i-a pus o
întrebare pacientului. Acesta face o pauză şi se gândeşte la răspuns. Un pacient
dintr-o anumită minoritate vorbeşte despre familia sa, face o pauză și apoi reia
conversaţia pentru a mai discuta despre acest subiect.     Sensibilitatea
despre subiectul conversaţiei. Anxietate au disconfort. Dependenţă sau accent
emoţional. Sensibilitate la subiectele de conversaţie sau subiecte cu implicare
emoţională diferită. Refuz de a vorbi sau preocupare. Preocupare sau dorinţă de
a continua să vorbească după o precizare. Dorinţa de a continua după o
precizare.

  

REACŢII INVOLUNTARE
Umezirea mâinilor, respiraţie superficială, dilatarea pupilelor pălirea sau
înroşirea obrajilor, pete pe gât.  Pacientul discută despre perspectiva de a
avea două oferte de serviciu avantajoase.  Respiraţia devine mai rapidă și
pupilele se dilată.   Pacientul începe să discute despre preocupări sexuale.
Respiraţia devine mai superficială și apar mici pete roşii pe gât.  Trezirea
interesului – reacţie pozitivă (excitare, interes) sau reacţie negativă
(anxietate, jenă). Anxietate, jenă.


Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

DISTANŢĂ
Se îndepărtează    Asistenta tocmai s-a confruntat cu pacientul. Pacientul se
îndepărtează înainte de a răspunde verbal. În timpul discuţiei pacientul îşi
mişcă scaunul mai aproape de asistentă.    Semne să spaţiul a fost invadat.
Disconfort. Căutarea interacţiunii, mai multă intimitate.

Se apropie

Page | 72

POZIŢII ÎN CAMERĂ
Aşezat după sau aproape de un obiect din cameră (masă, birou). Aşezat lângă
asistentă fără nici un alt obiect situat între ei.  Un pacient nou intră şi se
aşează pe un scaun mai îndepărtat de asistentă.  Căutarea protecţiei sau a unui
spaţiu mai mare.

Un pacient care a mai avut întâlniri cu asistenta stă pe un scaun mai aproape de
asistentă.

Expresia unui nivel de confort adecvat.

SINTEZA EXERCIŢIILOR DE OBSERVARE SENZORIALĂ

Simţ Vedere Resurse Vase Flori Fructe etc. Imagini fotografice Peisaje Obiecte
Animalul preferat Persoane / oameni Auz Mediu ambiant  Poziţia şezând  Ochi
închişi  Atenţie voluntară  Căutarea sesizării tuturor zgomotelor ce se aud 
La 5 minute se apelează la zgomote neremarcate aparent.  Analiza intonaţiei
vocilor celor din jur  Confirmarea percepţiilor sale asupra persoanelor
implicate Cu ochii închişi - Palparea diferitelor obiecte - Sesizarea
particularităţilor Cu ochii deschişi - Refacerea experienţei - Notarea
diferenţelor dintre cele 2 demonstraţii Miros Mediu ambiant Camera pacientului 
 Atenţie voluntară Pătrunderea în locul sau în camera pacientului și căutarea
identificării mirosurilor și distingerea unora de altele Procese     
Atenţie voluntară Captarea atenţiei generale Precizarea unui număr cât mai mare
de detalii Stabilirea legăturilor posibile (fabricare, locul de provenienţă)
Extragerea ansamblu. semnificaţiilor sau impresiilor emanate de

Persoana (climatul) Tact Obiecte de forme şi materiale diverse

Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

OBSERVAȚIA
Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistemică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau
colectivităţii. Conţinutul observaţiei:  Date stabile (înălţime, greutate,
lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală,
trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.  Date variabile –
comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii Page | 73
comportamentale (afective, atitudini etc.), mers, mimică. Forme de observaţie -
caractere:  Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare
propriu-zisă.  Cu sau fără observator – observare directă, indirectă,
observator încruntat, ridat, ascuns.  Cu sau fără implicarea observatorului –
implicare pasivă sau participativă.  Durata observaţiei – continuă,
discontinuă.  Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă. 
Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat,
suficientă, variată discretă. La nivelul simtului comun se considera ca a
observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces, a face
constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din
punct de vedre epistemolgic se considera în acest moment ca a observa înseamnă
nu numai a înregistra, dar şi „a inventa“ și „a construi realitatea“ – cum
spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). și aceasta pentru ca percepţia,
procesul psihic pe care se bazează observaţia, nu actioneaza de una singura, ci
în relatie cu celelalte activitati și procese psihice. Din acest motiv, în
observatie sunt implicate și memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia,
receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a cercetatorului,
alaturi de normele și valorile socioculturale. Schemele perceptive, limbajul
legat de gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul spaţial și
istoric intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de
cunoaştere imediată, senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe deplin
justificata. Doar la nivelul cunoaşterii comune observaţia induce certitudine și
se considera ca “este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”. Putem vorbi de
observatie stiintifica și observatie nestiintifica. Astfel, observaţia
ştiinţifica se deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să
dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, să verifice ipotezele
spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu
necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine
stabilite şi îndelung verificate. Gaston Bachelard spunea ca observaţia
ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, pentru ca ea confirmă sau
infirmă o teză anterioară. Diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană,
neştiinţifică este – în principal – testarea ipotezelor, ca scop. James Drever
și Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia astfel:
„percepţia şi înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor,
evenimentelor şi indivizilor în dependenţă de o situaţie determinată“. În
ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către
om, fapt ce o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind
vorba de un raport între două persoane care „îşi dau seama“ şi acţionează ca
atare. Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe
proprietăţile observatorului ci pe scopul de cunoaştere, pe o planificare
riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul datelor, iar Kenneth D.
Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observaţiei constă în
„colectarea datelor despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea
vizuală, dar şi acustică, tactilă, termică, olfactivă etc. Este de netagaduit
faptul ca principalul analizator implicat în observatie este cel vizual și
aceasta pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul
înconjurător sunt obţinute cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite
lungimi de unda si, în plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de
natură vizuală.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar
celelalte modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul
inconjurator și oamenii din el. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic
culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru orientarea în mediu ca
la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de
exemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004
miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu
lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantităţi de
numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens, Page |
74 sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la
cunoaşterea prin observare a vieţii psihosociale. Kenneth D. Bailey (1978/1982,
apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observaţiei: - prin comparare cu
ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul
nonverbal se considera ca inşelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei
fac din datele obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“,
inregistrându-se comportamentele individuale și comportamentele colective chiar
în momentul desfăşurării lor; - faţă de experiment observatia înregistrează
comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor, în plus observaţia
fiind slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu ancheta pe bază de
chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee de
observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor studiate, dar se
poate aprecia că observaţia elimină în bună măsură artificializarea studiului
vieţii sociale; - spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment,
metoda observaţiei are avantajul de a permite analize longitudinale, prin
înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni
sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observaţia participativă.
Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și
dezavantaje evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea): -
un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
- dificultăţi de cuantificare; - limitarea la studiul unor eşantioane mici; -
dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii
secrete, cluburi selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu,
comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic,
dar nu prin metoda observaţiei). Observaţia se poate astfel defini ca metoda de
cercetare concretă empirică prin identificarea, colectarea, analizarea și
interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea
efectuarii de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele
sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi
relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acţiunile și
activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor
creative ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei,
„implică o activitate de comparare, o reperare și o ierarhizare a diferenţelor
şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipuri de observației
Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și
procedeelor sale de aplicare realizate în baza a numeroase criterii. Diversi
autori folosesc termeni și denumiri diferite dar, în principal, ei se refera la
aceleasi lucruri. În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai
viabila clasificare este cea a paradigmei cantitative diferenţiata de paradigma
calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia cantitativă și observaţia
calitativă. După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază
observaţia calitativă de cea tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că
aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se desfăşoară în context
natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni
şi urmează cursul vieţii de zi cu zi. În acelasi timp, William J. Goode și Paul
K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea necontrolată, în
cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia
nonparticipativă.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

René König împarte observaţia în următoarele tipuri: - observaţie controlată şi

observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înţelege prin
observaţie ştiinţifică; - observaţie directă și observaţie indirectă, conform
criteriului „poziţia faţă de realitate a materialului de observat“; - observaţie
externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă Page | 75 -
observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă. În
ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere
„poziţia faţă de realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips propune
următoarea clasificare: observaţie slab structurată și observaţie puternic
structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi
nestandardizate. Tipul de observaţie slab structurată include observaţia
participativă și observaţia nonparticipativă. Observaţia nestructurată versus
observaţia structurată Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor
de observaţie intervin 2 tipuri de criterii: - structura environmentului, care
prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) și cadrului
artificial (experimentul de laborator) - gradul de structurare a observaţiei,
care poate fi la limită în observaţie nestructurată, de o parte, și observaţie
structurată, de cealaltă parte. Rezultă prin luarea în calcul a celor două
tipuri de structuri o tipologie a observaţiei: - observaţia complet
nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată
(utilizată în experimentele de laborator), - observaţia structurată (în studiile
de teren) - observaţia complet structurată (în experimentele de laborator). G.
J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se
utilizează explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea
datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese sunt implicite şi emergente”.
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile
sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările
psihosociologice). Metoda etnografică are drept scop descrierea amănunţită a
unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată. De
foarte multe ori, observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în
cercetarea sociologică de teren, dar este absolut necesar și în acest caz ca ea
sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie diferenţiază observaţia
ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de
observaţia spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese
din comun, iar observaţia ştiinţifică nu trebuie să devina calea catre o
colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de observaţie
neaşteptate, dar capitale care sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să
lărgească teoriile existente, nu sunt binevenite. Observaţia structurată, la
rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și în
studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator,
fie ascunzându-se acest rol. Important pentru acest tip de observaţie este
faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de care se
realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de
fapte şi fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care
permit, prin codificare, o analiza statistică a proceselor şi relaţiilor
sociale. Observaţia externă versus observaţia participativă Observaţia externă
(sau nonparticipativă) se refera la situatia în care observatorul se afla în
afara sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care
încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau
colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în
societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.).
Observaţia externă este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce
observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu
deosebire în cercetările de antropologie culturală.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Observaţia participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia –

conştient și sistematic la viaţa activă, ca și la interesele și sentimentele
grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud Chelcea). Printr-o astfel de tehnica,
cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se şi
integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului. Conform
lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observaţia participativă are
urmatoarele caracteristici de bază: • Descrierea vieţii sociale se face prin
perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor Page | 76 aflaţi într-o
anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat. • Se are în vedere viaţa de
zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa, importantă
fiind viaţa cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în
laboratoarele experimentale, în situaţiile artificial create. • Conduce la
generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în
urma testării cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările
inspirate de observaţia participativă sunt utilizate în luarea deciziilor
cotidiene. • Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în
ceea ce priveşte identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul
procedeelor de colectare a datelor și a modalităţilor de teoretizare. Astfel, se
porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în situaţiile concrete de viaţă,
pentru a se ajunge la descrierea calitativă a vieţii sociale în termenii
limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităţilor studiate. •
Observaţia participativa implica – din punct de vedere metodologic – o abordare
calitativa și un studiul de caz, fapt care presupune descrierea detaliată şi
analiza de profunzime a unui fenomen psihologic sau social. De cele mai multe
ori observaţia participativă este folosita pentru a studia holistic o cultură
sau o societate, o subcultură sau o organizaţie, un grup uman sau practicile,
credinţele, interacţiunile umane. Scopul principale este de a descrie
comprehensiv şi exhaustiv un aspect important sau unic al vieţii individului sau
comunitatii. • Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să
joace rolul de participant la viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate.
De-a lungul derularii unui astfel de studiu, observatorul participant poate juca
mai multe roluri, de la cele dictate de recunoaşterea deschisă a scopului de
cunoaştere ştiinţifică până la cel de “cercetător ştiinţific acoperit”. •
Utilizează strategii specifice în funcţie de persoana, grupul sau societatea
investigată, iar experienţa de viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date
foarte importantă. În diferite momente ale cercetării se aplica și se deruleaza
și o alta serie de tehnici și instrumente de cercetare: interviuri, analiza de
documente, analiza biografica etc. Totodata, modul de înregistrare a datelor
colectate prin observaţie participativă are o importanţă deosebită, în acest
moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil și pe scara larga a unor
dispozitive audio-video din ce în ce mai performante și mai comod de folosit.
Raymond L. Gold considera că rolul cercetătorului în observaţia participativă
poate fi: - participant în totalitate (cercetătorul ascunde rolul său de
observator și se integrează în viaţa colectivităţii studiate cât mai mult
posibil, el interacţionează cât mai natural cu cei pe care îi studiază, îşi
încorporează rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să rămână, totuşi, el
însuşi, adică observator, acesta fiind rolul său primar) - participant ca
observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşi consacră bună parte din
timp activităţilor comune ale grupului studiat) - observator ca participant
(este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată, iar observarea
este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca participant
are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul
unei cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul acestuia) -
observator în totalitate (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în
desfăşurarea fenomenelor studiate, din acest motiv se și considera ca rolul de
observator total îl îndepărtează pe cercetătorul de interacţiunile și
realitatile psihosociale ale celor studiaţi).
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Observaţia continuă versus observaţia eşantionată Observarea continuă se referă

la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe
comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi și personalitati.
De regulă, se procedează la o eşantionare a comportamentelor sau actelor ce
urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să observi toate
unităţile de comportament ale unui individ, în funcţie de obiectivele cercetării
vor fi reţinute doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a
faptelor de observaţie. Observaţia eşantionată (sau instantanee), descrisa în
1934 de către Tippett, se bazează pe Page | 77 tehnica sondajului, fiind numită
uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În sociologie, deşi
observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin
„privirea maistrului“ nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu
scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii. Observaţia
instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără
perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării
acestei metode fără ca cei studiaţi să fie avertizaţi; procedeul implică anumite
riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea celor în
mijlocul cărora efectuează studiul. Determinarea momentelor de efectuare a
observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi. În final, se
completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor,
ziua, orarul de observare, conţinutul observării şi eventualele remarci
explicative suplimentare. Reguli de observare Citandu-l pe Theodore Caplow
(1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare şi prezinta o
serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura,
conţinutul și modul de notare. Condiţii prealabile observării • Înainte de
începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
obiectivele cercetării; • Tehnicile de observare și procedeele de notare a
faptelor de observaţie trebuie precis formulate și suficient de mult repetate
pentru ca observaţia să fie validă; • Înainte de a observa, cercetătorul trebuie
să memoreze lista unităţilor de observare (secvenţele comportamentale). •
Procedura de notare • Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de
observaţie pe teren; • Răstimpul admisibil între observare și notare este de
ordinul minutelor, şi în cazuri excepţionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl
atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună memorie ai avea,observaţia care nu
se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“; • Răstimpul la care ne-
am referit variază în funcţie de natura cercetării; • Observatorul nu trebuie să
uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade de
observare. Conţinutul notelor de observaţie • Notele de observaţie trebuie să
includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentelor
(făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării,
aparatele utilizate în observaţie, factorii de mediu care pot influenţa
comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și
modificările care au survenit; • În notele de observaţie nu-şi au locul
opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greşit să notăm că persoana
observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială,
paloarea, contracţia musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa acordam
semnificatii faptelor sau actelor de conduita observate; • Conversaţia cu
persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au
desfăşurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se
va închide, spre exemplu, între ghilimele (“ ”), iar sinteza, prescurtarea
conversaţiei se marchează cu apostrof (‟), aşa cum se acceptă prin convenţie în
studiile etnografice. • Opiniile și deducţiile cercetătorului trebuie notate
separat, la intervale prestabilite.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Definitivarea notelor de observaţie • Notele de observaţie trebuie revăzute,

adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru; • Notele de
observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este
bine conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă. • Regulile de
observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de
Page | 78 observaţie. Observația clinică Observatia reprezintă, după cum arăta
Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale cercetării stiintifice.
De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi
emite o ipoteză și apoi, dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment.
Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii și complexitătii fenomenelor,
practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă. Deși prin
descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este
o stiintă a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o
observatie foarte atentă a pacientului, să descopere particularitătile sale, să
emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice, desigur, nu prin
experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare.
Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care
solicitat de foarte multe informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia
spre anumite surse de informatii care îi atrage în mod deosebit atentia.
Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de
recunoastere a valorii sursei respective. De aceea, medicul acordă o atentie
deosebită pacientului și mai ales particularitătilor sale, care reprezintă o
inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament. Observatia
reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai
simplă și mai directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza
simtului clinic, despre care se vorbeste atât de mult în medicină, se află, de
fapt, observatia atentă a bolnavului. Observatia presupune un observator, care
în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un subiect de
observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene,
care în cazul nostru este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste
cunostinte anterioare privind fenomenele respective, care în cazul nostru sunt
reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că
medical observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie
să fie pregătit, să stie cam ce ar putea să vadă, și ce semnificatie au
lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul
lor, rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a
lungul timpului. Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe
ori, cu o acuitate și o finete impresionante, existenta unor simptome și
aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a descris paraplegia
din compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică,
caracterul ciclic al febrei din malarie și faciesul caracteristic din
peritonită, care îi poartă numele. Observatia clinică a fost completată apoi cu
observatia anatomo-clinică, constatându-se că simptomele bolnavului sunt produse
de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice, a
biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile
organice sunt produse și ele de niste modificări moleculare. Toate acestea nu au
redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice. Dimpotrivă, bazată pe
niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai
utilă și mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o
amploare deosebită, clinica a rămas în continuare, după cum arată I. Hatieganu,
o stiintă bazată pe investigatie și interpretare. Cu toată dezvoltarea
impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de
pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o
observatie foarte atentă și abia apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de
investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte important pentru medical
generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de
investigatie. De aceea, pentru generalist observatia și comunicarea cu pacientul
joacă rolul cel mai important. Primele informatii privind tipul constitutional,
atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și comportamentul bolnavului sunt
obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă, cea mai
usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de

comportament al bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai
predispus la infarct, acesta fiind un tip care vorbeste repede, este încordat,
tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste 40
de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit
etc. Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să
observe nu numai modul în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci
și cum se comport în familie, cu colegii, cu prietenii etc. Pentru că se stie că
modul de comportament poate avea influiente asupra Page | 79 organismului, ceea
ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri
medicul poate observa foarte usor căbolnavul prezintă o culoare icterică, care
să-i sugereze o afectiune hepatobiliară, sau o culoare bronzată care să-i
sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o afectiune cardiacă,
sau o casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre
exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie
facială eritematoasă atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i
sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o piele întinsă, dură, cu riduri
perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie. În aceste cazuri,
observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor boli
chiar și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator,
doar pe baza aspectului exterior al bolnavului. În alte cazuri este necesară,
însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului pentru a
intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic
diferential. Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și
psihică, o senzatie de lipsă de energie, de indispozitie, o stare de discomfort,
de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de manifestări somatice, cardiace,
digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei
observatii mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și
a elimina numeroase boli somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita
cronică, anemia, reticuloze, colagenoze, hipotensiunea arterială, insuficienta
suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul, cancerul, miastenia
și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie
generală și celelalte simptome ale neurasteniei. Aceeasi observatie atentă este
necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială, deoarece, pe
lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii
reci, agitatie neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies
de groază, asa cum se întâmplă în infarctul miocardic, care pune în pericol
imminent viata bolnavului. Observatia atentă a bolnavului poate confirma
autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De multe ori intensitatea unei
colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia
și ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică
sau palidă și anxioasă. Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi
bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o discordantă între acuzele verbale,
extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de autentică ca
la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de
astm bronsic. De aceea observatia care începe încă de la primul contact cu
bolnavul, trebuie să continue în tot cursul investigatiilor și chiar după
stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa însănătosire
a bolnavului. Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un
simptom. Apoi, el trebuie observat în continuare din momentul în care începe să
acuze anumite simptome subiective. Medicul trebuie să observe modul în care le
expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica, gradul de suferintă pe
care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună
suferintele, miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis
sau mai vag localizată s.a. Încă din această fază, numai prin simpla observatie
a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre diagnostic, cel
putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre
exemplu, a cărui viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi
adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune mai greu suferintele decât
un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc. Observatia continuă
apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie, medicul
poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia
abdomenului, eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori
subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase

sau reactia lui la mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului. Observatia
nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în
functie de aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi
modificat sau completat. Asa spre exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer
duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să necesite modificarea
tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat Page |
80 răspunsul bolnavului la tratament ș.a. Atunci când nu poate stabili un
diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia fenomenelor, medicul îsi
prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o zi
sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu
a putut fi încă elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a vedea
modul în care evoluează tabloul clinic. De asemenea, un traumatism cranian, a
cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub observatie pentru a vedea
dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe. Medicul generalist are
dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se întămplă în
spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de
timp. El are posibilitatea să observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a
unor boli cronice. De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina
generală. Pentru că, după cum remarca Laennec, în medicină nu poti să ajungi la
un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate. Practica medicală
este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după
cum remarcă Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul
văzului, care este cel mai implicat în procesul observatiei, medicul primeste,
de fapt, cea mai mare cantitate de informatii apreciată la 3 milioane biti pe
secundă. Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice
care ar fi imposibil de descris și de receptionat prin alte mijloace, iar prin
intermediul auzului, poate intra în posesia unor semne indiceale, asa cum ar fi
o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze gravitatea
situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face medicul poate
ajunge la interpretări mult mai profunde. Atunci când observă degetele unui
bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la concluzia că inflamatia
articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe imune
care infiltrează sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină,
leucotriene și enzime lizozomale întretinând astfel informatia. Adică degetele
fuziforme, sau în gât de lebădă îi evocămedicului modificările moleculare care
au determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru se întămplă atunci când
observă o criză de astm, o ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările
organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul generalist nu trebuie să
observe numai bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa
și familia, starea de sănătate a celorlalti membri din familie, nivel economic,
starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele conflicte. De
asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste
bolnavul, cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună
în joc toate resursele sale, toate simturile și toate calitătile sale, pentru a
efectua o observatie cât mai atentă și mai profundă a bolnavului și a mediului
său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o
observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator,
care, desi pot aduce informatii extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată
înaintea metodelor clinice și în primul rând înaintea observatiei, simple și
directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea medicul
generalist trebuie să învete să fie un fin observator al bolnavului.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

EXPERIMENTUL
Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în
anul 1879 de către W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi
constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare. Experimentul este provocarea unui
fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o ipoteză. De
la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a
cunoscut o evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început,
se aplica doar în studiul proceselor Page | 81 senzoriale şi motricităţii,
astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice),
cât şi sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura
folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată,
electronică și informatică). Următoarea definiţie, mai completă, a
experimentului sintetizează și principalele sale caracteristici: „Experimentul
este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente
asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori
(prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“. Aşadar
experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe
care le implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare
experimentală. Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate
fi modificat fie calitativ, fie cantitativ căpătând grade diferite de
intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile: – variabile
independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru
a-i observa consecinţele; – variabile dependente – la care variaţia este în
funcţie de variabila independentă. Schema de bază a experimentului psihologic
include următoarele secvenţe: variabila independentă care se notează în general
cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns iar relaţia
dintre ele apare: R = f(S). Cea mai cunoscută clasificare este cea care
evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de laborator şi psiho-pedagogic.
Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este
și ea naturală, pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită.
Desfăşurându-se în condiţii obişnuite, reacţiile subiectului nu vor fi
influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului
natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai
imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin și alţi factori care să
influenţeze desfăşurarea fenomenului. Experimentul de laborator se realizează în
condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea subiectului din ambianţa
obişnuită de viaţă și introducerea lui într-un laborator special amenajat în
acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine
determinate etc. Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este
foarte precis şi riguros prin dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor,
realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea
variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele. Dezavantajele sunt
legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema
identităţii comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în
condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor variabile care
intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul
putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect,
deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o
lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural,
utilizată în cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ,
urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ, urmărind
introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii.

În primul rând trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie
motivaţi corespunzător. Dacă nu există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura
doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului
de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi în sfârşit
pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi
dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi
în condiţiile naturale Page | 82 obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se
repete în condiţii de laborator. Se considera ca la nivelul cunoaşterii
ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentului este dată de faptul ca acesta
permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea
analitică a fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociază cu
abordarea descriptiva. Din acest motiv, în epistemoligie uneori se face
distinctie între ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.

Noțiuni
Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu
verificarea relaţiilor de cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi
ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării experimentale, propusă de G.
E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu este
suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi
experimentul de important. Este necesară o serie de investigări pentru a
răspunde la orice întrebare cu adevărat importantă cu privire la cauzele
comportamentului. O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta
complexitatea obiectului de studiu – personalitatea și conduita umana – omul
fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului sa-si modifice
conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în
conditii de experiment. În afara acestui fapt, specifică experimentului
psihosociologic este imposibilitatea controlului total al variabilelor și
izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl
reprezintă omul și mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe,
interne și externe subiectului uman. Altfel spus, subiecţii de experiment
aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate,
naţiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de
şcolaritate; şi-au interiorizat anumite norme şi valori într-o măsură mai mare
sau mai mică. Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele
psihosociologice, se pune problema posibilităţii de generalizare a rezultatelor
obţinute. Este vorba despre validitatea externă a experimentului sau validitatea
ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale
(ecologice) cât mai diferite. în general, validitatea externă a experimentelor
din ştiinţele socioumane este destul de restrânsă atât în ceea ce priveşte
generalizarea de la grupul experimental la populaţia din care sunt selecţionaţi
subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul
trecerii de la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale
(validitatea ecologică). Generalizarea rezultatelor experimentelor
psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi
numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de experiment. Poate
și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele
psihosociologice, variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli,
sarcina cercetătorului fiind aceea de „purificare a variabilei independente”,
pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila independentă) şi Y
(variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop
sunt montate experimente placebo. Sub numele de placebo sunt grupate substanţele
chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar care, datorită sugestiei şi
autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe,
cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină
(placebo), ceea ce înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele –
chiar anestezicele și antibioticele – au, în afara acţiunii farmacologice, şi un
element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează.
Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice
specifice şi, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea
variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i măsura influenţa
asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a schemelor
experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a
acţiunii variabilei independente.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită

metoda experimentală în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un
experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în
relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt
controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind
cauza ipotetică sau efectul ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora
Ernest Greenwood insistă: capacitatea experimentului de a verifica ipotezele
cauzale şi controlul situaţiei experimentale. Astfel, el arata ca experimentul
tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa Page | 83
metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii
contrastante controlate” (Greenwood, 1945, apud Chelcea). Controlul este,
aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale. Verificarea
ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea
ştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu
numai experimentul. Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui
Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin faptul că insistă asupra legăturii
cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose apreciază că „Un
experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând
neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în
acelaşi timp, şi notând schimbările care se produc în obiect, probabil datorită
aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea). Astazi este un fapt
binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează
relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și
deci în experiment, nu doar a două, ci a mai multor elemente. O definiţie
riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent
de dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii
experimentale și de aceea o definitie care corespunde într-o mai mare măsură
acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul constă în
„observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente
asupra variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori
(prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi
Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie subliniază în primul rând faptul că
experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând, situaţia este
controlată. Aceste două caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi.
Astfel, John W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când
„cercetătorul introduce deliberat anumiţi factori în situaţia observată sau
controlează comportamentul subiecţilor pe care îi observă”, iar Marc Richelle
apreciază că: „A experimenta înseamnă a aşeza un fenomen sub un control riguros
cu scopul de a-i determina condiţiile de apariţie” (1995, apud Chelcea). Chelcea
reuseste o definitie cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane
experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile
independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu
scopul verificării ipotezelor cauzale. Conceptele de bază ale experimentului
Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi
clasificate în 4 categorii: a. Variabile explanatorii (experimentale, interne),
care se diferenţiază în variabile independente şi dependente. Variabilele
independente sunt date de factorii introduşi în experiment de cercetător sau de
alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate,
durată, frecvenţă etc. se modifică în timp. Variabilele dependente iau valori
diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor independente. Atât
variabilele independente, cât şi cele dependente se supun legii conexiunii
universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la
planul experimental. Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât şi
calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror valori, discrete sau
continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu,
cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile
unidimensional (de exemplu, profesiunile, apartenenţa politică etc.). b.
Variabilele exterioare controlate Într-un experiment, în afara factorilor care
îşi modifică parametrii, există o serie de alţi factori, exteriori relaţiei
presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, sunt
controlaţi: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare
care trebuie controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum
influenţează coeziunea
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

c.

d.

e.

f.

grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a indivizilor

(variabilă dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă și de
muncă ale indivizilor cuprinşi în experiment ar trebui să rămână constanţi:
programul zilnic, regimul alimentar şi de odihnă, programul de muncă etc.
Variabilele exterioare necontrolate Dată fiind multitudinea factorilor
exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă necontrolate unele variabile mai
greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii lor, a mijloacelor
tehnice, Page | 84 uneori rudimentare, din considerente materiale sau
deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici un fel de legătură
între problema studiată și factorii aparent îndepărtaţi. Într-adevăr, ce
legătură poate fi între greutatea corporală și sănătatea mintală?! La prima
vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. și totuşi, dacă privim
lucrurile mai atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită
legătură. Ne îndreptăţesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și
social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar
trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că influenţa
lor în experiment se anulează reciproc. Într-un experiment riguros ştiinţific,
toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă erori randomizante,
ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele externe
sunt controlate. Grupul experimental Este constituit din ansamblul persoanelor
asupra cărora acţionează variabila independentă introdusă de cercetător. În
metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepţii, are altă
semnificaţie decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecţii din grupul de
control rezolvă sarcinile experimentului individual, nu interacţionează. Pentru
termenul de grup experimental (şi de control), mai apropiat decât sensul
psihosociologic este înţelesul statistic, de grupare după anumite caracteristici
a populaţiei. Grupul de control serveşte pentru compararea efectelor
introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup
martor, asupra căruia nu acţionează variabila independentă. Momentul
experimental Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei
experimentale. De obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale
experimentului, adică momentele în care se măsoară variabilele dependente,
înainte şi după introducerea variabilei independente. Situaţia experimentală
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de
experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare
a reacţiilor etc.), precum și condiţiile concrete în care se desfăşoară
experimentul. Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create
de cercetător. Şi într-un caz și în celălalt, trebuie avut în vedere că
elementele constituente ale situaţiei experimentale interacţionează, facilitând
sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel de factori,
prezenţi la începutul experimentului și acţionând asupra variabilei dependente
(în fond, variabile externe necontrolate) sunt numiţi de către W. Siebel (1965,
apud Chelcea) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acţionează
numai în momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori
catalitici“. De-a lungul desfăşurării experimentului, situaţia experimentală se
schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situaţiei
experimentale:  situaţia iniţială,  situaţia de după introducerea variabilei
independente  situaţia finală, în care se manifestă efectul. De cele mai multe
ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială și finală, neglijând situaţia
intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un
singur tot, este firească recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor
și a elementelor pe toată perioada desfăşurării experimentului. De asemenea, în
prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schiţe sau
fotografii, situaţia experimentală în diferitele ei faze.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

g. Schemele experimentale Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele

moderne din ştiinţele socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la
canoanele cercetării experimentale stabilite de John Stuart Mill (1806 – 1873)
în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda
experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale
ştiinţei moderne“ (Kneller, 1973, apud Chelcea). Rafinarea procedeelor de
testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în ştiinţele socioumane Page
| 85 a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat,
având în vedere complexitatea cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi
influenţa situaţiei experimentale. h. Complexitatea cauzalităţii La nivelul
existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze
cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în acelaşi timp
suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în
anumite condiţii, în prezenţa altor factori, care măresc probabilitatea
producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este exprimată printr-un
„nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care condiţiile
contributorii, în prezenţa celor contingente și alternative, determină
probabilistic apariţia unui fenomen. Prin canoanele stabilite de către John
Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot fi doar testate
ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de
producere a fenomenelor. i. Natura factorilor experimentali Realizarea
experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai
multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor
experimentali, a condiţiilor contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a
variabilelor independente. Variabilele independente în experimentele
psihosociale au foarte rar doar două valori (absenţă şi prezenţă). Acelaşi lucru
se poate spune şi în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt la
determinat pe Émile Durkheim să considere, în Regulile metodei sociologice,
canonul variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-un
fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel
particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie că
este legat de acesta printr-un fapt de cauzaţie“. j. Influenţa situaţiei
experimentale Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă
independentă în experiment, datorită faptului că, spre deosebire de ştiinţele
naturii, în ştiinţele sociale subiectul experimentului este un participant
activ, conştient, care intră într-o formă specială de interacţiune socială cu
experimentatorul. Tipuri de experimente Criteriile pentru delimitarea tipurilor
de experimente în psihosociologie sunt foarte variate: - gradul și specificul
intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor, - nivelul controlului
variabilelor, - natura variabilelor modificate, - locul - funcţia experimentului
în cadrul cercetării etc. John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor
experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar nu de modul cum au fost
obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în
care situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial,
în care situaţia este creată de cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se
poate admite că mâna experimentatorului trebuie să intervină totdeauna activ
pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele
active şi experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din
urmă, invocate, mintale. F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a
cercetătorului în manipularea variabilelor constituie elementul esenţial
vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în
experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post
facto situaţia furnizată de natură serveşte cercetătorului ca material de
analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a
introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul
mintal nu
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune

experimentului proiectat. Ştefan Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal
continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte prin forţa
imaginaţiei și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei
observaţii“. Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi
succesive, după cum rezultatul este obţinut printr-o secţiune transversală,
comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o secţiune
longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite
intervale de timp. După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri:
proiectat simultan, proiectat Page | 86 succesional, ex post facto cauză-efect
și ex post facto efect-cauză. tare. Primele doua sunt relativ simple și nu
necesita explicatii complexe, ele sunt experimente active. La rândul lor,
experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii,
pornind de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia
celor care au suferit acţiunea unui factor (ex post facto cauzăefect), iar
alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia celor care
prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză). Prin
experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei
variabile cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie
factorii care au influenţat o situaţie cunoscută. Trebuie subliniat faptul că,
în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează efectiv variabilele
şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale
desfăşurându-se în mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un
plus de valoare cognitivă. Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o
indeplineste experimentul în procesul de cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea
clasificare a experimentului: a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare
a situaţiilor psihosociale mai puţin cunoscute, fără a porni de la ipoteze
foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce urmează a fi clarificate
în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii, experimentul
explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un
moment de iniţiere. b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată
în procesul de cunoaştere proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre
variabilele experimentale. c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu
ajutorul căruia se măsoară influenţa variabilei independente asupra variabilei
dependente. d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă
tipul superior de experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată. Experimentul
natural Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O
relaţie de cauzalitate între două variabile înseamnă că o variabilă
(independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă (dependentă). Această
relaţie se spune că există atunci când: 1. Există o secvenţă ordonată în timp
între variabile, astfel încât variabila independentă o precede pe cea
dependentă. 2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea
uneia dintre variabile este legată de schimbarea în cealaltă variabilă; 3. Nu
există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie
(spurious), adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată,
relaţia originală dispare. Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor
cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei condiţii de mai sus. În cazul
celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip
cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și
observaţiile sunt adeseori imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile
dintre variabile fiind adeseori instabile. Este foarte dificil să se determine,
nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a influenţa o influenţa o
corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru
proiectele de cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate
și bine definite. Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor
decât pentru descrierea unor fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată
extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea comună asociază
experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale,
experimentarea este posibilă şi în contexte naturale.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

CURS 6 – METODE DE CERCETARE

ANALIZA DOCUMENTELOR
(analiza statistică și analiza de conținut)
Page | 87 Tipuri de documente Ca și în cazul celorlalte metode, vom spune ca
oamenii, în viata de zi cu zi, nu numai ca produc inevitabil documente, în sens
larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul spontan le și
analizeaza și interpreteaza (scriem și citim scrisori, jurnale, facem inferente
din felul în care sunt decorate și aranjate locuintele etc.). Practica sociala
cunoaste, în acelasi timp, și modalitati mai sistematice de studiu al
documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape necontenit suntem
judecati și apreciati – informal și institutional – prin ceea ce producem.
Istoriografia și alte discipline si-au constituit discursurile, și continua sa o
faca, prin analiza și interpretarea documentelor scrise și arheologice.
Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar a celor oficiale, ci și
ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala și în discipline
ca antropologia, sociologia și psihologia sociala, doar de cateva decenii
incoace, cu toate ca existau preocupari inca din anii „20. Documentele pot fi
clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor
sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după
accesibilitate, după gradul lor de incredere. S. Chelcea (1993) retine patru
criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, continutul,
destinatarul și emitentul. după natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-
zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri), după continutul informational,
cifrice (in preponderenta cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul
natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale
(emise de guvern sau alte autoritati de stat) sau neoficiale. Din punct de
vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de
document cu totul important în intelegerea derularii concrete a vietii sociale.
Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize,
din perspectiva disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre
analiza cantitativă (cunoscută și sub numele de analiza de conținut) și analiza
de tip calitativ. Analiza de conținut Este o metoda ce se refera la analiza
cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în evidenta de teme, tendinte,
atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de
atitudini și de valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui
material simbolic calitativ. într-adevar, desi poate viza și aspecte materiale
alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.), analiza de continut
este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare
comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de
sema, rapoarte, legi și decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc.
Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare.
analiza de continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:  Din
experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a
materialului supus analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii
(clase), iar acestea, la randul lor, în indicatori direct numarabili în text.
Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și indicatori, carora le
atribuim coduri, inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata
documentului și filtram materialul brut.  Odata ce avem grila de categorii și
sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul textului, ce
unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de
reperaj - ca fiind lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de
context, adica lungimea minima a textului în care trebuie citit pentru a se
desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se intelege
ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în
practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj și cea de
context trebuind alese în
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca

unitate de reperaj paragrafe, pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile
radio și TV, ore sau zile. Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care
nu se refera la tema urmarita de noi și prin calcularea raportului dintre
frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și
aprecierea ei. Pe langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului,
a temei ca atare, dar și a celui “favorabil‟, “nefavorabil”, “neutru”, se poate
evalua și taria gradului de intensitate cu care se manifesta atitudinea
introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea -
Page | 88 apeland la logica și calculul probabilitatilor - se permie și
evidentierea unor structuri asociative (patternueri) semantico-apreciative în
cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe texte
și inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie
în analiza de continut computerizata, ea luand și acesta forma în deceniul al
saptelea). Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte
importante sunt: Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor,
depaseste planul impresiei, al afirmatiilor fara acoperire empirica de genul:
“Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal” sau “Filmele americane sunt
pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la
televiziunea romana !” etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar
în retorica cotidiana nevinovata, a relatiilor interpersonale, ci și în
discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica. Tot pe acesta linie,
analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a
productiilor stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum
observa T. Rotariu (1991), ca analiza secundara a datelor; în cele științifice,
în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul
teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au
producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.). Prin analiza de continut se releva
nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai multor documente, la un
moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa a unor teme
și aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și
forma analizei longitudinale. Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se
aplica, de regula, pe documente neprovocate direct pentru cercetare și astfel nu
intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect, asa cum se
intampla în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de
observatie. Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea
informational-comunicationala analiza de continut are și avantajul epistemic ca,
mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste comparatii în timp și
spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc., rezultatul ei
constituind un element central al multor decizii. Din motivele de mai sus, la
care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ redus al
cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata
explozie.

Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne‟ mai

specifice, altele cu caracter mai general.  O prima și grava problema
metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T. Rotariu
(1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive
(sa surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei);
exclusive (o unitate inregistrata într-o categorie sa nu mai figureze și în
alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului care sa depinda cat
mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), și pertinente (adecvete
obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea
conceperii unui sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului
examinat e nevoie de tatonari succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din
acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand categoriile sunt largi
(flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt
limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut și nu
am inaintat, asadar, prea mult în cunoasterea sistematica.  Dintre exigentele
mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în
general, decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea
procedeului. în ceea ce priveste validitatea - în sensul ei tehnic -, desi e
imaginabila și utilizarea criteriilor
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut

legitima este cercetarea validitatii de construct, și mai ales, a celei logice
(de continut), altfel spus, a legaturii logico-semantice dintre ipoteze,
categorii, indici și caracteristicile textului. Fidelitatea procedeului se poate
estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiti analisti ce au
lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și indicatori,
fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la
intervale de timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-
versiunilor analitice mai mare de 0,70 Page | 89 se considera ca indicand o buna
fidelitate. în tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete și o bogata
experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite acelasi continut
(psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului,
aceasta sarcina este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza
computerizata. De aceea, e bine, cu toate ca acesta mareste costul cercetarii,
ca macar atunci cand e vorba de documente și teme importante, sa se foloseaca,
și în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa (sau a
programarii computerului), metoda expertilor. Analiza de continut poate viza
documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz, problema ce documente
concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem
nevoiti sa recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei.
Daca, de exemplu, intereseaza cum trateaza un anumit ziar problema
pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar) sa analizam
cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. în selectarea din presa scrisa și
audio-vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei și tratarii temelor
(tendinta de ciclicitate sau compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama
și de aceste criterii, combinand esantionarea pur aleatorie cu una
“stratificata”, în functie de perioade de aparitie. Problema problemelor în
analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor, valorilor
și intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar
prin relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa,
cand continutul este luat ca atare (face value), cat și inferenta indirecta,
cand opusul afirmatiilor din continut trebuie considerat ca adevarat. Ramane,
asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia manifestata în sens
direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione și
Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în
sine) și aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au
produs documentul). Pentru al doilea gen de analiza, cercetatorul are nevoie și
de alte date, referitoare la sursa emitenta și la intelegerea ambiantei grupale
sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se subliniaza mereu, de
altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci “nasul”
analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o schema mai larga de
analiza a comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.

Analiza calitativă In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza

documentelor sociale este interesanta și utila dacă acestea sunt privite ca
texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în favoarea principiului
integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al
documentului, cu cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii,
figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan trebuie sa ia în considerare
atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care
respectiva retorica, în calitate de constructie generala a textului, este
marcata de resursele interpretative (repertoarii) care exista într-un context
sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza studiile calitative ale
documentelor în trei clase: 1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor
de a intelege holistic viata și activitatile oamenilor și comunitatilor, pornesc
de la ideea ca în societatile complexe, un element central, alaturi de alte
genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice. 2.
Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale
structuralismului lui Ferdinand de Saussure, ce au aratat ca structura textului
(materialul semantic) și cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe analiza
interna a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de compunere a
textelor prin care autorii lor incearca sa produca
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

3.

anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele

neintentionate pe care o anume organizare a textului le are asupra recipientului
de text. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea
metodelor practicate în viata cotidiana de producere și interpretare a
descriilor ce le oferim celorlalti, metode implicate în cele mai banale
convorbiri, ca și în stirile de senzatie din mass-media.

Page | 90 Producerea și organizarea sociala a documentelor Studiile

calitativiste, în particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire
la documentele sociale, intebari de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum
sunt ele citite?“, “Cine le-a scris ?“, “Cine le citeste?” , “Cu ce scopuri ? “,
“ în ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este inregistrat ?“, “Ce este
omis ?“, “Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?” ,
“Ce se pare ca ia autorul documentelor ca subanteles (taker for granted) despre
cititor(i) ?“, “Ce trebuie sa stie cititorii despre documente astfel ca acestea
sa capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley și Atkinson, 1983, pp. 142-143).
Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi și Silverman,1993) în a sublinia ca
din punctul lor de vedere intereseaza nu în ce masura documentele reprezinta
realitatea , cat sunt ele de adevarate sau false, ci, indiferent de valoarea lor
de adevar, felul în care sunt ele produse și organizate și cum sunt interpretate
de publicul lor. în acest sens “cum sunt interpretate” sau, în termenii
intrebarilor mai sus formulate, “ce este inregistrat și ce este omis? “,
chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat instruit este, din ce în ce mai
mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se poate
conta pe acuratetea lor. Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca
produse în circumstante particulare și pentru un destinatar particular. Analiza
atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se inregistreaza în ele
și felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri și asteptari mai
mult sau mai putin directe. Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt
rezultatul unei selectii și organizari, astfel incat respectivul dosar sa apara
într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde
procedeul e atat de transparent și brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea
situatii-limita. Chiar în cele mai democratice, deschise și competitive
societati, dosarul este rezultatul unei constructii potrivit unor postulate
implicite sau unor scopuri exprese. în Marea Britanie, bunaoara, relateaza D.
Silverman (1993), în intocmirea unui dosar în vederea selectiei profesionale a
celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic
și acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste formulat expres cel al
“abilitatii” (al competentei propriu-zise). Respectiva omisiune și punerea
acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar putea lucra cu el - releva o
anumita cultura a organizatiei, o conceptie în centrul careia se situeaza ideea
ca important nu e atat ce cunostinte (abilitati) a dobandit candidatul în timpul
facultatii, ci cat de dispus va fi el sa invete de la colegii și superiorii sai
mai cu experienta (acceptabilitatea). Viziunea calitativist-etnografica a
insemnat o cotitura în ceea ce priveste abordarea sociologica a inregistrarilor
statistice, chiar astatisticilor oficiale, în sensul ca a accentuat preocuparea
(de altfel, existenta și la cantitativisti) de a nu lua datele statistice
prezentate ca neaparat adevarate și exacte, ci ca e nevoie sa ne intrebam mereu
în ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat, investigatiile
trebuie sa se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu
doar, și nu atat ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel,
multi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul
mortii, al delicventei și altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare pasiva ci
reiesind din interiorul procesului de inregistrare și organizare a datelor
statistice. L. Prior (1987), prin studiile pe care le numeste “de sociologie a
mortualitatii”, demonstreaza ca investigarea de catre procurori a mortilor
subite și considerate “nenaturale” se face mai frecvent (proportional) pentru
barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti,
pentru cei activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de
mijloc decat pentru muncitorii manuali. Cand este vorba insa de a decide cauza
mortii, prin autopsie, situatia se prezinta invers: mai multe autopsii se fac la
cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la cei din
clasa de mijloc, la femei decat la barbati. L. Prior sugereaza interpretand
aceste constatari, ca aceia care decid natura mortii și modalitatile de
stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane instarite e mai suspecta
decat a uneia sarace. în tot cazul, e necesar sa avem în vedere ca tabelele
statistice privind cauzele mortii sunt ele insele produsul unor procese de luari
de decizii, care trebuie, la randul lor, cercetate minutios. Imaginile vizuale
ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe. Ele sunt mult mai
greu de transcris, codat și analizat în unitati discrete, asa cum se intampla cu
expresiile și cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare
fiind tocmai fluiditatea și integralul, functionarea cu itemi concomitenti.
Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins și în Page | 91 domeniul
vizualului, atat pe linia analizei textului imaginal în sine, cat și a
raportului dintre imagine, sunet și comentariu, cu deosebire în domeniul
reclamelor. Studiile s-au centrat insa și asupra relatiilor dintre continutul
imaginilor, intentiile producatorilor lor vizavi de audienta și schimbarile
majore în organizarea economica și sociala. M. Emmison (1983), intrebandu-se în
legatura cu emergenta și evolutia conceptului de “economie” în discursul mass-
medial din SUA, gaseste ca în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi
desprinse cel putin trei faze: 1) Inainte de 1930, “economia” se identifica cu
clasicul “a economisi”, adica a face cheltuieli cat mai putine și a pune restul
de-o parte; 2) Dupa 1930 si-au facut loc în imaginile desenate ideile keynsiene
cu privire la economia nationala ca structura și la rolul interventionist al
statului. Economia incepe sa devina o problema de solutie colectiva.
Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizata prin personaje debile și
bolnave, mangaiate de un Mos Craciun patern, care imparte daruri (prin
cheltuieli guvernamentale); 3) In anii „40, economia este inteleasa în intregime
ca fiind o chestiune colectiva. Adesea economia și politica economica sunt
infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu serpi,
hipnotizati (stapaniti și manipulati) de ministrul de finante. Analiza interna a
textului In analiza interna a textului, principiul prioritar al calitativistilor
este acela ca luarea în considerare (numararea) a cuvintelor (notiunilor,
categoriilor, temelor) în sine - cum se intampla în analiza de continut clasica
- nu are mare relevanta, intrucat cuvintele în calitate de semne au semnificatie
numai în relatie cu alte cuvinte (semne), intelesul lor fiind contextual. Dar nu
numai atat; intre continutul și expresia textului ca sistem de semne exista o
stransa legatura, legatura ce este rodul unei interpretari sociale colective.
Conexiunea continut-expresie-semn tine, asadar, de o fenomenologie primara
sociala. (Culler, 1975). Analiza intrinseca a textului are la baza semiologia -
știința semnelor - intemeiata de Ferdinand de Saussure (1857-1913), pentru care
semnele au urmatoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72): 1)
Prin ele se contopesc un concept și o imagine sau sunet (semnele de circulatie,
dar și cuvintele inscrise sau vorbite ale unei limbi); 2) Semnele nu sunt
entitati autonome. Ele isi deriva intelesul numai din locul ce il ocupa întrun
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decat diferenta de alt semn
(rosu e ceva ce nu este albastru, verde, galben, etc.); 3) Semnul lingvistic
este arbitrar sau nemotivat, ceea ce inseamna ca el nu are o legatura naturala
cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeasi notiune; 4)
Semnele pot fi conectate în doua moduri. Primul presupune posibilitati
combinationale, cun sunt, în limba, prefixele și sufixele (in romana avem,
probabil, putine cuvinte compuse ce exprima notiuni distincte dar tendinta pare
a fi aceea de crestere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”, de
pilda) Saussure numeste aceste combinatii relatii sintagmatice. Al doilea mod
este dat de faptul ca semnele au proprietati contrastive, alegerea unui semn
excluzandu-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce inseamna ca nu e “nu”, “tanar”
exclude pe “batran”). Relationarea de excludere reciproca se numeste și opozitie
paradigmatica. Ideile semioticii structuraliste si-au gasit teren și în
analizele mai concreteale textelor cotidiene, ale metodelor prin care oamenii se
descriu și fac inferente. H. Sacks (1922), continuandu-si studiile sale de
lingvistica etno-metodologica, ajunge la concluzia ca sarcina majora a
analistilor vietii sociale este de a identifica “aparatul” care face ca oamenii
sa realizeze activitati ce sunt recunoscute
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

ca atare de ceilalti, cu toate ca aceste activitati nu sunt aproape niciodata

total explorate și complete. în conceptia lui, cultura poate fi privita ca “o
masina de facut inferente”, producatoare, adica, de “aparate” administrate și
utilizate în contexte specifice. Categoriile utilizate. Fiecare persoana,
eveniment, situatie, etc. poate fi descrisa prin mai multe categorii, plasand-o,
astfel, în anumite clase. E indeajuns sa rasfoim mai multe ziare și sa ne dam
seama cum acelasi eveniment este prezentat în termeni diferiti. Feministele au
aratat ca, spre deosebire de barbati, femeile sunt identificate, de obicei, cu
statutul marital, numarul de copii, Page | 92 culoarea parului. Asemenea
identificari în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și a
comportamentelor sale. Aceeasi persoana poate fi prezentata ca “bine facuta,
blonda, mama a trei copii” sau ca “profesoara de matematica în varsta de 40
ani”. Amandoua descrierile sunt adevarate, dar ele determina lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colectie de categorii. Din propozitiile de
mai sus, “mama” este o categorie din colectia „familie”, iar “profesor” din cea
a “ocupatiei”. în raportul categoriecolectie functioneaza opozitiile
paradigmatice ale semioticii saussuriene. dacă se mentioneaza “mama” e clar ca
se exclude “tata”. Regula consistentei spune ca în actul auzirii, al perceperii
descrierilor, atunci cand un vorbitor foloseste una sau mai multe categorii
pentru a descrie cel putin doi membrii ai populatiei și dacă auzim aceste
categorii ca fiind posibil sa faca parte din aceeasi colectie, le vom auzi în
acest fel. Nu intamplator, spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anuntului:
“Copilul plange. Mama l-a luat în brate.”, suntem aproape siguri ca e vorba de
mama copilului. Regula consistentei se refera și la alte aspecte ale dinamicii
colocviale; și anume ea spune ca dacă în caracterizarea unui membru al
populatiei recurgem la o categorie dintr-o colectie anume, exista o mare
probabilitate ca în descrierea altui membru sa folosim o alta categorie, dar din
aceeasi colectie. O implicatie serioasa a acestei reguli este ca, atunci cand
noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem astepta sa fim
caracterizati cu termeni din aceeasi colectie. Categoriile au functia de a
defini și delimita activitatile (category-bound activity), de a caracteriza
persoanele prin activitatile lor și de a infera activitatile din descrierea
persoanelor. O consecinta a acestor caracterizari este ca pe baza lor noi
judecam moralitatea actelor savarsite. Cand aflam ca un parinte si-a pedepsit
copilul ni se pare ceva normal, în schimb, cand auzim ca un copil si-a pedepsit
parintele, nu ne gandim numai la ceva atipic, ci și la un lucru imoral. Ce e de
retinut aici este ca termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi
caracterizata lingvistic și altfel, în cuvinte mult mai blande și care ar
schimba interpretarile receptorului. Felul în care descriem o situatie angajeaza
cvasi-permanent și o conotatie morala. în viata sociala concreta, normele morale
au un rol de prim-plan. Spre deosebire insa de uzanta sociologiei clasice, de a
lua normele drept element de cauzalitate a actiunilor sociale, A. Sacks este
preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc normele pentru a descrie,
cataloga și intelege activitatile semenilor lor. El insista ca în practica
curenta de “citire” în spusele celorlalti, oamenii fac mereu inferente, de mai
multe ordine: astfel, dacă persoana A il categorizeaza pe B ca batran, noi avem
inclinatia sa-l categorizam pe A, pentru a decide cum l-am categoriza noi pe B
(A. Sacks, 1974, p.45). A. Sacks numeste strategiile complexe și subtile prin
care oamenii în practica mundana isi descriu și evalueaza reciproc
activitatileprocedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation
device) sintagma folosita în literatura de specialitate și în formula
prescurtata MCD. Prezentam un caz de aplicare a analizei MCD, preluat de la D.
Silverman (1993) de Petru Ilut în “Abordarea calitativa a socioumanului”, p.147.
Este vorba despre cum producatorii de stiri și relatari de evenimente, în
efortul de a le face pe acestea cat mai interesante și atragatoare, le
construiesc, mizand pe conotatiile cuvintelor, pe mecanismele de categorizari și
inferente ale audientei. Tabelul are ca pretext un titlu (adaptat) aparut într-
un numar din ziarul “Times”, dar exista exemple numeroase și chiar mai frapante
în presa scrisa de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Transcriptia și analiza conversatiei cotidiene Un gen de mare interes pentru

studiile din domeniul socioumanului il constituie conversatiile cercetator –
subiect și bineanteles, nu atat cele pe baza de chestionar standardizat, unde
secventa intrebare- raspuns este într-o singura directie( operatorul intreaba,
subiectul raspunde) și unde, deci nu avem o conversatie în intelesul propriu al
cuvantului, ci în interviurile nestructurate, de adancime. Dar și aici subzista
o puternica asimetrie, fiindca desi discutia este libera, cercetatorul este cel
care pune, în general, intrebari. Analiza calitativa a conversatiilor se
detaseaza net insa de preocuparile clasice Page | 93 (de orientare pozitivist-
cantitativista), ale investigatiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta
din urma se concentreaza asupra urmatorului fapt: în ce masura respectiva
interactiune favorizeaza sau nu acuratetea declaratiilor intervievatului despre
o realitate preexistenta. Calitativistii scruteaza cu atentie procesul de
organizare și desfasurare a conversatiilor libere (interviuri deschise) ca o
realitate în sine. Pe de alta parte, pentru ei, conversatiile de tip interviu
sunt doar o forma a conversatiilor sociale, majoritatea acestora constituind-o
cele prezente în practica rutiniera de zi cu zi. în viziunea calitativista,
toate formele de conversatie, deci și cele de natura institutionala (din
parlament, sa spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale
conversatiilor din viata mundana. (Se intelege ca și în convorbirile
intervievator-intervievat.) Analiza conversatiilor cotidiene presupune o
inregistrare cat mai fidela a lor. Astazi, prin mijloacele audio-vizuale sarcina
cercetatorului este mult usurata și prezentarea materialului de teren în forma
sa nealterata este mult mai lesne de realizat. Transcriptiaconversatiilor și a
contextului în care ele se desfasoara, ramane insa în continuare o operatie
indispensabila, fiindca ea condenseaza informatii și este un prim pas inspre
codarea și prelucrarea ei. Transcriptia inseamna utilizarea unui sistem de semne
(conventionale, desigur) în a nota dinamica și structura convorbirilor: o
paranteza mare poate indica interventia unui vorbitor în timp ce altul vorbeste
deja; o cifra din paranteze mai mici, aproximativ cat timp a facut pauza
vorbitorul în discursul sau; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replica
desemneaza vocea ridicata a personajului, etc. Sacks și colaboratorii ofera la
sfarsitul lucrarii lor (1974) un Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor
și sistemelor de notare a conversatiilor. Transcriptiile au nu doar rolul de a
prezenta în detaliu mersul și caracteristicile interactiunilor verbale, ci ele
sunt și o adevarata munca de cercetare, deoarece în operatia de transcriere a
materialului brut inregistrat, se descopera mereu noi laturi și sensuri ale
actelor conventionale. în acelasi timp, transcriptiile, dat fiind caracterul lor
de semicodate, pot fi utilizate cu folos de alti cercetatori, ca un document
pretabil la analize și interpretari proprii. Cat priveste analiza efectiva a
materialului conventional, nu exista, bineinteles, retete, modele gata
confectionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice,
le-am putea numi pe cele trei principale asumptii pe care J. Heritage (1984)
considera ca le contine analiza (etnometodologica) a conversatiilor. Trei
principii metodologice: Convorbirile au o organizare structurala ele nu se
desfasoara aleator, ci după un pattern stabil transindividual, dar regognoscibil
de catre interlocutori. Existenta unei structuri a conversatiilor are doua
implicatii majore: ea trebuie tratata ca un “fapt social” în termeni
durkheimieni, ca un fapt prezent în orice institutie sociala formala sau
informala; nu e legitim și necesar, cand explicam organizarea convorbirilor sa
facem apel la caracteristicile psihologice sau de alta natura ale vorbitorilor
specifici implicati în acea conversatie. (Aceasta prezumptie este cu totul
mecanica, formala și riscanta, ea fiind partial contrazisa de cea de la
urmatorul punct 3). Convorbirile sunt organizate secvential, iar comportamentul
vorbitorului este modelat de contextul conversational în care participa, mai cu
seama de secventa precedenta a conversatiei. Cele doua caracteristici prezentate
mai sus trebuie identificate printr-o examinare minutioasa a transcriptiilor,
adica analiza sa fiefondata empiric. E necesar sa se evite constructiile
teoretice premature, neintemeiate pe exploatarea detaliata a materialului
empiric. Aceasta inseamna ca regularitatile desprinse se refera la toti
participantii și la toate actiunile lor conventionale, iar dacă exista cazuri
deviante, ele necesita o tratare analitica și o reconsiderare a teoriei și a
regularitatilor descoperite.

1.

2. 3.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale Fara indoiala ca

“pana la urma” tot ce studiaza cercetatorul social sunt “urme” ale subiectilor
sai: raspunsuri la chestionare și interviuri, comportamentele din timpul
experimentului, inregistrarea observationala. în sens propriu, “urme‟ reprezinta
insa documente neprovocate, existente într-o forma materiala. Cultura materiala,
cu cele doua componente majore ale sale, textele scrise și artefactele, produse
fabricate (unelte, constructii, imbracaminte, ect.) este un teren bogat de
exploatare stiintifica nu doar pentru descrierea în sine a trecutului (istoria),
ci și pentru antropologie, sociologie și Page | 94 psihologie sociala, în
incercarea lor de a accede la constantele comportamentale și mentalitare
individuale și grupale (si implicit a vedea dacă asemenea universalii, în afara
celor biologice, exista). Produsele activitatilor oamenilor prezinta maxima
relevanta în disciplinele socioumane fiindca prin ele aflam nu numai ce ei spun,
ci și ceea ce realmente fac. în acest sens, și analizele unor urme mai prozaice,
rezultate din activitati rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje și
colaboratorii (1992) au studiat continutul resturilor menajere și au constatat
ce diferenta mare este intre cantitatea de bere consumata efectiv și cea
declarata la interviu. Alti autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au
ajuns la consideratii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-
barbat-copii, pe baza investigatiei decoratiilor de interior și a vaselor
utilizate pentru prepararea și pastrarea hranei. Interpretarea calitativista a
culturii materiale ridica unele probleme teoretico-metodologice, prelucrate și
sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Ilut astfel:  E necesar sa facem o
clara disociere intre doua feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii
materiale din punctul de vedere al intentiilor cu care au fost create, al
naturii și al incarcaturii lor de intelesuri. Primul este acela care are în sine
valoare comunicationalsimbolica, expresiva, de reprezentare, și a fost creat cu
acest scop. Aici intelesurile sunt date în informatie nemijlocita, chiar dacă
accesul la ele presupune interpretare, uneori permanenta. în acesta categorie
intra, în primul rand, textele scrise, dar și pieslele de cultura ca steagurile,
uniformele și altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei, al culturii
materiale strict pragmatice, nedesemnata reprezentarilor simbolice. Prin aceasta
se evoca doar intelesuri, ele sunt tacite, implicite și cu totul indirecte.
Unele fac parte din respectiva categorie, ca și artefactele, în general. Ele nu
au o valoare simbolica în sine.  Faptul ca nivelul strict artefactic
(tehnologic) al culturii materiale nu contine sisteme de coduri de reprezentare
simbolica elaborate și nu are în sine o valoare comunicationala, intelesurile
sociale (relatii interpersonale și intragrupale, motivatii, aspiratii, emotii și
sentimente) fiind latente și mai difuze, analiza și interpretarea documentelor
de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie sa se faca cu multa
precautie. Logica și structura lor nu sunt în primul rand de natura semantico-
retorica, ci determinata de constrangerile de mediu fizico-geografic și
tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai putea numi. Intelesurile sociale
sunt identificabile și în cultura materiala nonsimbolica, dar nu abuzand de
paradigma lingvisticointerpretativista. De altfel, unele cercetari din stiintele
cognitive arata ca intre cunostintele practice și cele lingvistice subzista
diferente fundamentale în ce priveste modul lor de organizare mentala (Bloch,
1991). Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se preteaza abordarii
textualiste, semiotice. Deci și documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi
piesele de imbracaminte, insignele, monumentele, nemaivorbind de produsele
artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale și picturale. D. Miller
(1982) a argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentatie urmeaza
principiul relatiei sintagmatice obiecte de imbracaminte ce “merg impreuna” - și
pe cel al relatiei paradigmatice - alegerea unei anumite piese și nu a alteia
are valoare de distinctivitate. Reprezentantii teoriei alegerii rationale
exploateaza constatarile de acest gen (cu privire la imbracaminte, vesela, etc.)
pe linia comportamentului strict utilitar al actorului social, practicarea unui
anume stil vestimentar sau alimentar avand functii precise de marcare a unui
status social și deci de obtinere de beneficii (Coleman, 1990). A cauta
intelesurile, valorile și reprezentarile sociale atat la nivelul culturii
materiale intrinsec simbolice, cat și la al celei mediat-simbolice (tehnologice)
inseamna analiza contextuala, de spatiu cultural și de timp istoric. Altfel,
simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative sunt la
indemana (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte
au în acelasi
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

timp o valoare utilitara și una simbolica. Antropologii, cu deosebire, s-au

interesat de schimbarea intelesului simbolurilor materiale în timp și
mecanismele prin care aspectul functional al obiectelor s-a convertit în cel
simbolic. Intelesurile și semnificatiile acordate culturii materiale au o
valoare stiintifica de cunoastere, dar aproape intotdeauna și o
distinctaconotatie social-politica. Se poate ajunge chiar la conflicte social
politice în interpretarea semnificatiei itemilor materiali ai unei culturi, în
special în legatura cu identitatea etnica și consistenta ei de-a lungul
timpului. Interferentele în mediul de constructie a Page | 95 caselor, în
vestimentatie, în bucatarie și alimentatie dintre germani - maghiari - romani -
tigani și alte etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar și de disputa.
Uneori insa studiul artefactelor și al tehnologiilor trecute poate fi folositor
comunitatilor într-un sens foarte pragmatic. Alte metode. Testul Who are you? Un
exemplu graitor de “intersectie” sau de cuplare a calitativului cu metode
cantitative este testul Who are you ? (Cine esti dumneata ?), cunoscut și ca
“testul celor douazeci de propozitii”, fiindca subiectii sunt rugati sa raspunda
cu expresii diferite la douazeci de ori la intrebarea “Cine esti dumneata ?”.
Mizandu-se pe faptul ca raspunsurile trebuie sa aiba un caracter spontan, timpul
acordat este limitat 10-12 minute. M. Zlate (1989) a adaptat testul ca proba de
compunere, aplicandu-l la elevi de liceu din clasele terminale și studenti, care
au fost rugati sa elaboreze acasa lucrari pe tema “Cine sunt eu ?”. Se castiga
astfel pe linia posibilitatii de reflexie asupra identitatii de sine si, prin
urmare, a complexitatii raspunsurilor, dar se pierde, bineinteles, coeficientul
de spontaneitate. Testul W-A-Y a fost conceput de M. Kuhn - reprezentant de
frunte al Scolii de la Iowa pentru interactionalismul simbolic, scoala care, în
contrast cu cea de la Chicago, sustine ca fenomene de constiinta atat de
subtile, cum sunt cele ale imaginii și ale identitatii de sine, pot fi abordate
cu metode consacrate în psihologie. Scoala de la Chicago, prin A. Blumer,
pornind de la premiza ca realitatea personala, “selful”, este unica și fluida,
contesta legitimitatea studierii ei prin metode clasice, cum sunt chestionarele
și testele, propice fiind doar interviurile intensive și abordarea prin concepte
flexibile, senzitive (sensitizing concept). Testul W-A-Y nu este insa o proba
structurata, standardizata, chiar dacă intrebarea generica este aceeasi la toti
respondentii. Este adevarat ca prelucrarea raspunsurilor a dovedit posibilitatea
incadrarii lor în niste tipuri generale. Astfel, Zurcher (1977) gaseste patru
mari clase de raspunsuri: cele de tip A, care descriu caracteristici exterioare
ale indivizilor, cum ar fi “sunt blonda”, “sunt din Cluj”; de tip B, referitoare
la statutul social (“sunt student”, “sunt ortodox”); de tip C descriind
caracteristici și stari interioare “imi place muzica clasica”, “sunt un om
singuratic”, “sunt un om optimist” etc.) ; raspunsuri foarte vagi și generale
(D), de felul “sunt o particica din Univers”, “sunt o fiinta umana”, care,
practic, nu aduc o informatie despre individul în cauza. Cercetarile lui L.
Zurcher au confirmat ipoteza lui A. Turner (1976) privitoare la cresterea - cel
putin la studentii din colegiile americane - a ponderii sinelui intim
(raspunsuri de tip C) în identificarea de sine, fata de sinele institutional,
adica fata de raportarea eului la statusuri sociale și institutii (raspunsuri de
tip B). Documentele medicale Foaia de observaţie clinică e un document medico-
legal, ştiinţific și de gestiune pe care se notează: o Datele personale de
identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod numeric
personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie) o Numerele de
înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din registrul
de intrări-ieşiri din secţie. o Antecedente personale. o Antecedente familiale.
o Motivele internării. o Istoricul bolii actuale. o Diagnosticul de trimitere. o
Diagnosticul de internare. o Diagnosticul la externare.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură și alte documente medicale

constituie DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar
activităţii medicale unde se sintetizează datele privind: o Interogatoriu –
anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre identitate,
starea civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale,
regim de viaţă, vaccinări efectuate, motivele internării, istoricul bolii
actuale. Page | 96 o Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea,
percuţia:  Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele
superioare şi inferioare, regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea
bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea se face de cca. 2-3 ori pe
zi în cazul bolilor acute și de 2-3 ori pe săptămână în bolile cronice.  Examen
subiectiv. o Examinări paraclinice. o Evoluţia bolii. o Tratament. o Epicriza. o
Alte date. (FOCG) capată o importanta deosebita, devenind „depozitarul” unui
conglomerat de informatii și date medicale, compus atat din relatarile
pacientului, cat și din constatarile obiective ale medicului și din rezultatele
investigatiilor paraclinice. Administrarea acestui conglomerat de date medicale
confera FOCG o tripla dimensiune: 1. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG)
– document medical privit și analizat din perspectiva ghidurilor terapeutice, a
ghidurilor de practica medicala (ca documente ale CMR), a statisticii medicale
și a deciziilor medical-administrative la nivel de ramura sau la nivel de
spital. 2. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal
privit și analizat din perspectiva Codului Penal. 3. Foaia de Observație Clinică
Generală (FOCG) – document etic privit și analizat din perspectiva Codului de
Deontologie Medicala.

Foaia de Observație Clinică Generală

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical

Pentru orice practician, fie el incepator sau cu experienta, consemnarea și
interpretarea datelor medicale stimuleaza gandirea clinica, oferind în acelasi
timp posibilitatea de verificare proprie, atat de necesara oricarui medic. Din
aceasta perspectiva, FOCG poate fi privita (in ansamblul ei) și ca un act de
cercetare stiintifica, intrucat particularitatea ei (in sensul dictonului – „nu
exista boli ci bolnavi”) confera repere ce pot fi ulterior prelucrate statistic
și didactic. în plus, în sprijinul și spiritul acestei idei, în noul format al
FOCG s-a adaugat rubrica „sustinerea diagnosticului și tratamentului (clinic și
paraclinic)”. Pentru a-si indeplini functia de document medical, FOCG are nevoie
de veridicitate, securitate, concizie și concludenta în organizarea datelor
medicale. Plecand de la aceste considerente generale, practica medicala actuala
ne arata ca pentru fiecare pacient internat rezulta un volum urias de date
(investigatii). Sistemul clasic al foii de observatie, în care sunt trecute de-a
valma toate datele pacientului și toate investigatiile efectuate impreuna cu
rezultatele lor, este, în cele mai multe cazuri, depasit. Modelul actual se
caracterizeaza prin: - viteza mica de transmitere a datelor (peste 24 ore); -
accesibilitate redusa la date (FOCG se gaseste la un moment dat într-un singur
loc și nu poate fi consultata simultan de mai multe persoane); - pierderi mari
de date (fise sau foi de evolutie, fise de consultatie, pierdute, rezultate greu
de gasit sau neinteligibile).
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Într-un studiu efectuat la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti se

apreciaza ca: - peste 10% din analizele de laborator solicitate sunt pierdute
sau nu sunt comunicate la timp; - pentru 10-15% din investigatiile radiologice
rezultatele sunt trimise prea tarziu, după ce decizia terapeutica a fost luata;
- 5% din investigatii sunt repetate în mod nejustificat; - 1% din documentele
medicale se pierd fizic în fiecare an. In plus, stadiul actual al FOCG, ca
document medical (si medico-legal în acelasi timp), nu ofera posibilitatea unei
evidente clare și a unui control (clinic, administrativ, disciplinar) în ceea ce
priveste administrarea medicatiei profilactice si/ sau curative într-o sectie de
spital. Adeseori, în practica, ne intalnim cu foi de observatie în care
consemnarea medicatiei se face haotic (la rubrici diferite, la momente diferite,
chiar pe pagini diferite) sau exista situatii (nu rare) în care nu se poate afla
doza administrata, în care se fac recomandari terapeutice în urma unui consult
interdisciplinar, iar acestea sunt sumate sau dimpotriva, neluate în
consideratie de medicul curant. Lipsa de acuratete în acest domeniu face ca FOCG
sa piarda rolul de document medical implicat în cunoasterea și cercetarea
patologiei iatrogene. în medicina moderna, medicul curant este dependent de
teste, analize, investigatii; totodata medicul trebuie sa aiba acces la
istoricul pacientului, precum și la alte investigatii efectuate, pentru a putea
face o corelare eficienta a datelor oferite de aceste teste. De aceea se impune
introducerea unui sistem informational prin care datele medicale existente sa
fie puse la dispozitie rapid și complet. Asadar, o noua standardizare și
informatizarea completa a foii de observatie sunt necesare. Concomitent cu
acestea, rigoarea medicala și instituirea unor mecanisme de feed-back (clinic,
administrativ) în evaluarea veridicitatii datelor medicale sunt madatorii.

Page | 97

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal

În medicina libera contemporana, raportul medic-pacient a evoluat tot mai mult
catre o relatie contractuala în care, pe baza increderii, pacientul isi alege
medicul, iar acesta, la randul sau, devine pe deplin constient de obligatiile ce
ii revin în contract. în acelasi timp, într-o evolutie paralela, unul dintre
drepturile fundamentale ale pacientului (bolnavului) s-a materializat în
responsabilitatea juridica a medicului iar institutia responsabilitatii juridice
medicale s-a metamorfozat odata cu transformarea medicinii (din arta în stiinta)
de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intentie pana la incriminarea
din culpa; constientizarea rolului acestei institutii (a responsabilitatii
juridice medicale) determina un impuls pentru cresterea calitatii asistentei
medicale. In acest context și pe baza premiselor juridice expuse, FOCG devine un
important document medico-legal. Este evident ca nu poate exista o expertiza
medico-legala vis-à-vis de un fapt medical la nivel de spital, fara analiza
FOCG. Sub acest aspect, FOCG capata statutul unui adevarat MARTOR în procesul
medical.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic

Standardele etice de conduita profesionala și responsabilitate pot fi uneori
prea multe, dar niciodata mai putine sau impotriva celor cerute de lege. în
toate relatiile profesionale medic-pacient, prima preocupare a medicului trebuie
sa fie sanatatea pacientului. El datoreaza pacientului o loialitate primara.
Aceasta preocupare și devotiune trebuie sa se manifeste în toate procedurile
medicale, inclusiv în cele care au ca subiect calitatea vietii. In analizarea
(supravegherea) comportamentului etic al medicului, FOCG poate juca un rol
primordial deoarece multe dintre domeniile de aplicare și principiile Codului de
Deontologie Medicala sunt oglindite în rubricile (respectiv maniera de
completare a lor) din Foaia de observatie clinica generala. Astfel, obtinerea
consimtamantului la actul medical este un act specific, care ocupa o pozitie
centrala în actul comunicarii în cadrul relatiei medic-pacient. In actul medical
se porneste de la consimtamantul implicit (care caracterizeaza relatia curenta
de consult medical) și se ajunge la consimtamantul exprimat (etapa obligatorie
prin care pacientul isi acorda permisiunea specifica de a fi tratat). Exprimarea
în scris a consimtamantului (liber exprimat) este obligatorie în prezenta
martorilor, inainte de orice act medical și inainte de orice interventie
chirurgicala /
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

anestezica / intravenoasa / intraarteriala, etc. Continutul informarii trebuie

sa fie exclusiv veridic, iar forma informarii prealabile trebuie sa fie simpla
și inteligibila. Consimtamantul bolnavului este un criteriu salutar în evaluarea
riscului util. Consimtamantul după prealabila informare (termen pe deplin
consacrat astazi) reprezinta un drept al bolnavului și o obligatie a medicului,
ce trebuie consemnat în FOCG. Consimtamantul trebuie sa exprime echilibrul
dintre prevederea riscurilor și asumarea lor, dintre avertizarea utila și
avertizarea excesiva. Din acest unghi putem aprecia ca informatia medicala
oferita pacientului (si care sta la baza deciziei sale) isi are izvorul în
totalitatea datelor medicale Page | 98 (constatari obiective, analize de
laborator, rezultatul investigatiilor radio-imagistice, etc.) cuprinse în FOCG.
Asadar, din perspectiva consimtamantului, dimensiunea etica se impleteste cu cea
medicolegala, permitand reanalizarea (la un moment ulterior și pe baza datelor
medicale consemnate) elementelor de informare asupra alternativelor terapeutice
și asupra acceptarii riscurilor. In acelasi timp FOCG este un purtator de
secrete medicale; la baza respectarii secretului medical sta dreptul fundamental
al individului la demnitate și confidentialitate. Secretul medical este o
conditie de baza a relatiei medic-pacient, un echilibru intre constiinta
profesionala, pe de o parte și increderea pacientului, pe de alta parte.
Informatiile medicale privind pacientul nu sunt considerate un domeniu public.
Transparenta în ceea ce priveste dosarul medical al unui pacient sau în ceea ce
priveste pacientul insusi, în planul suferintei sale nu este permisa (exceptiile
sunt prevazute de lege). Din acest punct de vedere, intreaga Foaie de observatie
clinica generala (intocmita de medic pe numele pacientului sau), ca depozitar al
unor informatii (evidente) medicale, cade sub incidenta normei etice a
secretului profesional. Pe langa cele doua mari principia deontologice exista și
alte dimensiuni etice oglindite în FOCG: a. independenta profesionala absoluta a
medicului, libertatea prescriptiilor și actelor medicale pe care le considera
necesare în limitele competentei sale; b. diligenta în stabilirea
diagnosticului, solicitarea investigatiilor paraclinice și a consultului
interdisciplinar; c. refuzul de a acorda ingrijiri de sanatate din motive
personale sau profesionale temeinice, indrumand pacientul spre alte surse de
ingrijire medicala, cu exceptia situatiilor de urgenta. In concluzie, cele trei
dimensiuni ale FOCG se completeaza reciproc; fiecare dimensiune, prin rolul ei,
contribuind la cresterea calitatii actului medical. Nevoia de acuratete, de
transparenta în relatia medic-pacient, de crestere a increderii și
adresabilitatii fata de institutiile medicale pleaca și de la managementul
datelor și informatiilor medicale, primul pas în acest process fiind FOCG.

Alte documente medicale

Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie. Biletele de
internare, biletul de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia
de observaţie sau păstrate la bolnav. Inventarierea documentelor şi valorilor
pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar păstrarea lor se face la
administraţia unităţii medicale. Se mai anexează documente specifice secţiei →
fișe tehnice, protocoale etc. Dosarul medical este un instrument de lucru
necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale care se completează zilnic cu
date observate sau măsurate. Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic,
alături de celelalte dosare medicale → nu se lasă la îndemâna bolnavului care ar
putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum și când se
informează pacientul despre starea sa de boală). După externarea bolnavilor
foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva spitalului →
arhivate în funcţie de data externării.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă

a foi de observaţie clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele
culese prin măsurarea funcţiilor vitale și vegetative și datele obţinute prin
supravegherea sistematică a pacientului. Organizarea şi notările din foaia de
temperatură: ~ În partea superioară se notează datele de identificare ale
bolnavului: o Numele şi prenumele. Page | 99 o Vârsta. o Numărul salonului /
numărul patului. o Diagnosticul. o Data internării ~ Partea principală cuprinde
un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile funcţiilor vitale →
circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură. ~ Abscisa este
împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru
dimineaţă (D) și seară (S). ~ Se notează totodată şi timpul în care evoluează
boala. ~ Pe ordonată se notează: o Valorile de temperatură. o Valorile de
tensiune arterială. o Frecvenţa pulsului. o Frecvenţa respiraţiei. o Cantitatea
de urină emisă în 24 ore (notare grafică). ~ Dedesubtul coordonatelor sunt
rubrici în care se fac notări privind: o Greutatea corporală. o Numărul şi felul
scaunelor. o Numărul şi felul vărsăturilor. o Diureza (notare cu cifre). o
Regimul dietetic. ~ Alte notări pe foaia de temperatură: o Intervenţia
chirurgicală şi zilele de evoluţie. o Transfuzia de sânge sau de plasmă.
Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic și
cantităţile de alimente consumate, notate cu culori convenţionale: o Roşu →
lapte matern. o Albastru → lapte de vacă. o Verde → lapte acidulat. o Brun →
făinos. În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie
intensivă), foaia de temperatură este înlocuită cu foaia de terapie intensivă →
care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în oră, planul
complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul
analizelor de laborator etc.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

CURS 7 TEHNICI ȘI INTRUMENTE DE CERCETARE

(datorită stilului de viață, condițiilor de mediu, obișnuintelor familiale etc.)
Page | 100

METODE DE STUDIU
Faptele identificabile, demonstrabile din perspectiva cercetării constituie un
suport adecvat pentru elaborarea planurilor sau deciziilor unui specialist,
evitând astfel o sondare intuitivă sau una foarte oscilantă. Elaborarea unui
program cu efecte pozitive asupra problemei în studiu nu este posibilă fără o
fundamentare reală, deoarece, pe baza cercetării se trece la acţiuni
planificate, la intervenţii prompte în situaţii neprevăzute, se descoperă
problemele aflate în stadiu incipient; cercetarea realizată adecvat contribuie
la coordonarea eficientă a relaţiilor publice. Este importantă stabilirea
direcţiilor de orientare a cercetării: - stabilirea domeniilor din care se vor
culege informaţii şi scopurile pentru care această acţiune are loc - se vor fixa
metode adecvate de investigaţie - se va determina modelul de segmentare a
publicului semnificativ pentru problema în studiu - se vor obţine date asupra
modului în care organizaţia și personalul ei sunt privite Succesul acestei etape
depinde de stabilirea exactă a scopului și domeniilor de cercetare, se conferă o
dimensiune unitară relaţiilor publice și se economisesc resurse, cum ar fi
timpul.
Metode cantitative de cercetare Metodele de tip cantitativ care servesc la
culegerea datelor din organizaţii , numite uneori și metode formale, în
comunicarea organizaţională, contribuie la procurarea datelor suficient de
relevante pentru a construi un tablou al realităţii din interiorul şi exteriorul
organizaţiei, pe baza căruia să se elaboreze strategiile de comunicare internă
și externă. Metodele utilizează proceduri sistematice pentru măsurători și
evaluări şi se aplică pe eşantioane reprezentative. Rezultatele au un grad mare
de validitate şi generalitate şi se obţin prin mai multe etape: - stabilirea
problemei şi a aspectelor ei măsurabile - dezvoltarea unei ipoteze care
corelează variabilele în discuţie - definirea unui eşantion reprezentativ, -
alegerea metodelor și construirea instrumentelor de investigare - faza concretă
a cercetării – obţinerea datelor - interpretarea datelor şi comunicarea
rezultatelor

Cea mai des utilizată metodă este ancheta folosind chestionarul ca tehnică de
lucru: există mai multe tipuri de sondaj: - sondajul telefonic – deşi are
costuri relativ scăzute și este simplu de realizat, o dificultate o poate
constitui rata de refuz şi segmentele sociale care nu pot fi contactate
telefonic; - sondajul prin intermediul presei – se poate realiza prin publicarea
în ziar a chestionarului, fiind o metodă avantajoasă în ceea ce priveşte costul,
dar nu se mai poate realiza condiţia de reprezentativitate a eşantionului; -
sondajul prin poştă – deşi timpul său de desfăşurare este mai lung, oferă
posiblitatea de a obţine răspunsuri corecte şi reprezentative; aici se pot
utiliza stimulente pentru a mări rata răspunsurilor, cum ar fi expedierea de
scrisori personalizate, folosirea de chestionare cu variante de răspuns simple,
includerea unui plic timbrat, organizarea unei tombole pentru participanţi etc.
- sondajul printr-un operator de interviu – o metodă sigură de a obţine o
imagine fidelă şi reprezentativă, într-un interval scurt. Are costuri ridicate
datorită implicării factorului uman.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Chestionarul prin poştă sau prin ziar are avantaje în ceea ce priveşte numărul
mare de persoane care răspund concomitent, permit diminuarea efectului de
interviu, nu sunt necesari operatorii de anchetă, asigură anonimatul, dar
prezintă probleme de reprezentativitate a investigaţiei. Ancheta prin chestionar
se utilizează mai ales pentru studiul problemelor din organizaţii, ajutând la
determinarea problemelor din organizaţie , în interior, sau la determinarea
caracteristicilor de imagine, în exterior. Pentru asigurarea reprezentativităţii
se pot enumera câteva cerinţe: stabilirea corectă a obiectivului, identificarea
corectă a eşantionului studiat, aplicarea aceluia și instrument de cercetare
asupra Page | 101 subiecţilor, în acelaşi mod. Reprezentativitatea se obţine
aplicând metode de selecţie ca: - eşantionul aleator – eşantion obţinut fără
regulă de selectare a subiecţilor care răspund - eşantonul sistematic – cu pas
statistic - eşantionul multistratificat – se introduc mai multe variabile (gen,
vârstă, nivel de instruire) și se impune o anume proporţie pentru fiecare
variabilă introdusă Instrumentul de investigare include mai multe elemente:
partea introductivă, de prezentare a subiectului sondajului, importanţa
participării, modul de utilizare a rezultatelor anchetei, ghidul de interviu și
formularul de completat. Aceste sondaje includ întrebări de mai multe tipuri în
ceea ce priveşte forma lor: - întrebările închise (permit alegerea dintre două
sau mai multe variante de răspuns prestabilite) - întrebări deschise (răspunsul
la ele este formulat liber de subiect) Întrebările deschise sunt recomandate în
studiul unor probleme complexe, oferind informaţii atât despre problema
studiată, cât şi despre personalitatea celor anchetaţi. Dificultatea care se
ridică este cea a cuantificării mai dificile a datelor, apelându-se de multe ori
la analiza de conţinut pentru a analiza răspunsurile. Din punct de vedere al
funcţiei în chestionar, întrebările pot fi de următoarele tipuri: - introductive
– pun în contact cu tema - de trecere – asigură recerea de la o temă la alta -
întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat - de
opinie/motivaţie - de control – testează sinceritatea subiectului - de
identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului Aceste întrebări
trebuie să fie clare. Să nu aibă sensuri multiple şi să nu determine reacţii
care să perturbe răspunsul. O metodă des folosită este studiul documentelor
scrise prin tehnica analizei de conţinut. Scopul este de a determina forma în
care mesajele din organizaţie au ajuns la publicul vizat și impactul acestora
asupra imaginii organizaţiei. Analizele de conţinut se realizează pe texte din
pagini ale ziarelor, revistelor, discursuri ale personalităţilor sau discuţii
dintr-un focus grup. Unităţile de analiză de conţinut sunt: - unitatea de
înregistrare – partea care va fi categorizată şi introdusă într-una din
categoriile schemei de analiză - unitatea de context – segmentul comunicării ce
permite caracterizarea unităţii înregistrare - unitatea de numărare – cu
ajutorul căruia se exprimă cantitativ primele două tipuri de unităţi.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Analiza de conţinut se prezintă sub diverse forme: - analiza de frecvenţă –

înregistrează frecvenţa de apariţie a unor unităţi de înregistrare, folosită
pentru a identifica momente de debut, apogeu, sfârşit al unei campanii - analiza
de tendinţă – cu ajutorul anumitor formule matematice, evidenţiază atitudinea
neutră, favorabilă sau nefavorabilă în raport cu o temă, tip de analiză folosit
pentru determinarea coeficienţilor de imagine - analiza evaluativă – presupune
identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi Page | 102 acordarea
de ponderi în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme - analiza de contingenţă
– face apel la calculul probabilităţilor şi permite evidenţierea structurilor
asociative în cadrul comunicării Observaţia sistematică este percepţia şi
înregistrarea atentă, planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor în
dependenţă de o situaţie determinată. Ea e de două feluri: structurată și
nestructurată. Există o serie de reguli care se aplică pentru corectitudinea
observaţiei: - ca și condiţii prealabile, obiectivele trebuie să fie clare,
ghidul de observare trebuie stabilit - în ceea ce priveşte conţinutul notelor de
observare, acestea trebuie să includă data, ora, durata observării: faptele
notate trebuie notate în mod obiectiv , fără observaţiile sau subiectivitatea
observatorului - definitivarea datelor de observaţie constă în incadrarea lor în
diferite categorii Experimentul cere creare în laborator a unor situaţii şi
urmărirea legăturii între anumite variabile. “Grupul experiemental” este
observat în paralel cu “grupul de control” asupra căruia nu se intervine pentru
a compara efectele modificării variabilelor urmărite. Experimentele pot fi
clasificate după locul de organizare, după dimensiunea grupului etc. Metodele
calitative Acestea prezintă avantaje pentru cercetarea și proiectarea
comunicării organizaţionale. Pericolul care apare este cel al superficialităţii:
nu se va renunţa la obiectivitate și la abordarea sistematică a domeniului de
studiu. Metodele calitative sunt aplicate la diverse forme de studiu:  studiul
documentelor – se studiază documente ce furnizează date despre comportamentul,
structura formală, starea economică, actele de comunicare  imaginea
organizaţională: regulamentul, statutul, organigrama, declaraţia de principii
etc. Analiza mesajelor primite prin poştă sau poştă electronică , prin telefon,
reprezintă una din variantele studiului documentelor ca metodă de cercetare.
Ancheta prin tehnica interviului de opinie implică informaţii orale, cu
posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la întrebări şi cu cel al
observării comportamentelor nonverbale și al standardizării condiţiilor de
răspuns. Există mai multe tipuri de interviuri: - interviul cu întrebări închise
– cu succesiune şi variante limitate de răspuns prestabilite. - interviul ghidat
sau focalizat – abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările și
succesiunea lor nu sunt prestabilite - interviu cu întrebări deschise, cu
ordinea şi succesiunea întrebărilor prestabilită, dar răspunsul nu se încadrează
în categorii limitate - interviul nondirectiv – discuţia pleacă de la un punct
prestabilit, dar e flexibilă în funcţie de răspunsurile subiectului Focus grupul
este alcătuit din 6-12 persoane, alese pentru a reprezenta un segment public.
Mediatorul încurajează dezbaterea liberă a temelor de interes pentru strategia
organizaţiei, aplicând tehnica interviului focalizat. Se stabileşte timpul
acordat , se alcătuieşte un ghid de întrebări care apoi sunt puse pe rând
participanţilor. Mediatorul are mai multe roluri: - de a construi un grup de
discuţie, cei prezenţi nu se cunosc dinaintea dezbaterii - de a construi o
atmosferă destinsă - de a acorda pe rând cuvântul celor prezenţi - de a limita
polemicile şi discuţiile ce angrenează doar 2-3 participanţi
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

- de a fi obiectiv în legătură cu problema dezbătută și a nu-şi exprima opiniile

- de a nu influenţa răspunsurile - de a nota pe scurt răspunsurile
participanţilor Recomandarea experţilor pentru alcătuirea ghidului de interviu
sunt de a nu fi prea multe întrebări, 7-10 maximum, acestea să fie formulate
foarte bine, iar moderatorul să fie flexibil şi să adauge pe loc 1-2 întrebări.
Scopul unei asemenea metode este de a descoperi atitudinea Page |
participanţilor cu privire la organizaţie și purtătorii ei de imagine. 103
Metode integrate de studiu Un al treilea tip de metode, metodele integrate de
studiu, au ca scop diminuarea dezavantajelor celor două tipuri de metode
prezentate, pentru a constitui un tablou cât mai fidel și complet al realităţii
organizaţiei investigate. Aceste tipuri de metode pot fi folosite în analiza
organizaţiilor şi sunt următoarele: - studiul de caz – presupune tehnici de
colectare a datelor și vizează asamblarea unor informaţii cât mai precise . Ele
pot fi sub formă de observaţie participativă, analiză sociometrică sau anchetă
de tip monografic. - studiul comparativ – prin evidenţierea
similitudinilor/diferenţelor dintre organizaţia studiată și altele, se ajunge la
o cunoaştere aprofundată a aspectelor cercetate. Studiile se pot desfăşura
extensiv (pe un număr mare de organizaţii, sau intensiv , pe un nmăr mic, dar
atunci se recurge la tehnica “panel” , studiul felului cum evoluează în timp
anumite aspecte. - simularea – constă în construirea și aplicarea unui model
conceput pentru a reprezenta un fenomen sau o categorie de fenomen. Obiectivul
nu este de a reproduce funcţionarea unui anumit sector, ci de a explora
consecinţele unor proprietăţi sau ale comportamentului celor implicaţi în
funcţionarea de ansamblu a sistemului. Simularea, de fapt, este un cvasi-
experiment. Metodele de cercetare sunt structurate pe axa temporală considerată
pentru analiză. Perspectiva ei se poate desfăşura în timp, fiind vorba atunci de
un studiu diacronic, sau tinde să surprindă starea organizaţiei la un moment
dat, în evoluţia ei. Studiile de caz care prezintă dezvoltarea şi evoluţia în
timp a organizaţiei sunt studii diacronice, iar atunci când se aplică ancheta
prin interviu sau chestionar, observaţia sau experimentul, vorbim de studiu
sincronic.

INTERVIUL (METODA ANCHETEI)

În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din
limba engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în
jurnalistică și în ştiinţele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba
franceză “entretien” (conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între
două sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă
traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi un sens diferit: are o
nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972). In cercetarea
socioumana romaneasca s-a facut de-a lungul timpului distinctia intre interviu
și convorbire, dar în prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles
fiind folositi ca referinta pentru aceeasi tehnica de cercetare. Putem spune,
asadar, ca interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine
informaţii de la altă persoană (Denzin, 1970). În Tratatul de psihologie
socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie de
distincţii între situaţia de interviu şi alte fenomenele psihosociologice: •
Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se
întâlnesc chiar fără scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur și
simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă îşi
vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informaţii. Evident, interviul poate
constitui un scop al intrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe
persoane adesea are cu totul alte scopuri. • Nu există interviu fără convorbire,
dar nu orice conversaţie constituie un interviu. Convorbirea presupune schimbul
de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

care conversează schimbă frecvent rolurile de emiţător și de receptor.

Informaţia nu este direcţionată într-un singur sens, nu există un conducător al
discuţiei, aşa cum stau lucrurile în cazul interviului. Interviul reprezintă mai
mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu totdeauna dialogul
are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul permite
exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog permite exprimarea
stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog se exprimă ideile, gândirea,
concepţia autorilor. Page | Dialogurile socratice sunt veritabile reflecţii
filosofice, nu căutarea obţinerii unor 104 informaţii. Nici Socrate și nici
Platon nu „intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor concepţiile
filosofice. Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un
caz și în celălalt există o persoană care pune întrebări, care dirijează
discuţia. Obţinerea informaţiilor prin interogatoriu evocă obligaţia de a
răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea
de expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi spune cuvântul, de
a-şi face publice opiniile.

Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi

răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea
verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor
socioumane. Interviul are la baza comunicarea verbală și presupune întrebări şi
răspunsuri ca și chestionarul. Spre deosebire însă de acesta, unde întrebările
și răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor
informaţii pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea reprezintă elementul
fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât
o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la
persoana intervievată spre operatorul de interviu. Margaret Stacey (1970, apud
Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie folosit atunci „când
trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară în
locuri private, când se cercetează credinţele și atitudinile, neexistând
documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluţie o
reprezintă utilizarea interviului“. Fred Kerlinger considera ca utilizarea
interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri: - în primul rând,
un scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile;
cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante
și valide. Informaţiile obţinute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor
psihosociologice; - în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de
recoltare a informaţiilor în vederea testării ipotezelor; în acest caz, fiecare
întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare; - cel de-
al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor informaţi
suplimentare celor obţinute prin alte metode. Avantajele și dezavantajele
interviului ca tehnica de cercetare Avantaje: • flexibilitatea, posibilitatea de
a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare; • rata mai ridicată a
răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor și de la persoanele care nu
ştiu să citească şi să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate
când vorbesc decât când scriu; • observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce
sporeşte cantitatea și calitatea informaţiilor; • asigurarea standardizării
condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor
poştale; • asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are
consecinţe pozitive asupra acurateţei răspunsurilor; • colectarea unor
răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât
cele realizate sub control normativ; • asigurarea unor răspunsuri personale,
fără intervenţia altora;
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

• • •

asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin aceasta furnizarea

informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării; precizarea datei şi
locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor; studierea
unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare
subtilitate.

Page | Dezavantaje: • costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi

al celorlalte etape și momente ale 105 proiectării şi realizării cercetărilor pe
bază de interviu; • timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor
incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii,
uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă; • erorile datorate
operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“; • imposibilitatea
consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise; •
inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.; • neasigurarea anonimatului,
fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie
intervievate; • lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce
limitează comparabilitatea informaţiilor; • dificultăţi în accesul la cei care
sunt incluşi în eşantion. Tipuri de interviuri Din punctul de vedere al
conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul de opinie și
interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de
interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va
reuşi să pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se întâmplă în
cazul interviului intensiv. Dupa gradul de libertate a cercetătorului în
alegerea temelor de investigare și în ceea ce priveşte formularea, numărul şi
succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre
interviul directiv și cel nondirectiv. Interviurile nondirective se
caracterizează prin: - număr redus de întrebări - formularea lor spontană -
durata (teoretic) nelimitată - volum mare de informaţii - răspunsuri complexe -
centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii
Interviurile directive se considera ca: - au întrebări prestabilite, structurate
într-o ordine rigidă, - se desfăşoară într-un interval de timp limitat, - dispun
de o singură întrevedere - se centrează pe problema de studiu. Grawitz propune
în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al crecetatorului și
nivelul de profunzime: 1. Interviul clinic 2. Interviul în profunzime 3.
Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat 4. Interviul centrat sau focalizat 5.
Interviul cu intrebari deschise 6. Interviul cu intrebari inchise
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Interviul clinic Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta

stabilirea unui raport interuman și o intelegere reciproca intre participanti.
Clientul, pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat, validat prin
unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca și trasaturile sale de
personalitate devin adevarate valori de care trebuie sa se tina cont inca de la
bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca e sa fie
comparata cu un alt tip de interviu medical – cel clasic care Page | 106
constituie baza unei anamneze medicale. Astfel, în primul rand, într-o anamneza
medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat și pentru medic, catre
etiologie și patogenie. Se stie ca în urma unui interviu de acest tip, se va
afla care sunt cauzele bolii și astfel se porneste pe drumul vindecarii. Acesta
etse de altfel și scopul anamnezei, iar pacientul – prin prisma educatiei sale –
devine foarte cooperant în acest sens. într-un interviu clinic psihologic
pacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la
subiectul unei eventuale cauze. In acelasi timp, dacă într-un interviu medical
clasic, diagnosticul preceda tratamentul, în interviul clinic acesta este parte
din tratament. In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical
pacientii sunt activi și cooperanti și din aceasta perspectiva rolurile sunt
clare: de o parte se afla medicul care intreaba și investigheaza, de partea
cealalta se afla paientul care raspunde și se supune investigatiei. într-un
interviu clinic, rolurile isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte
fluide și de multe ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de tipul
anxietatii care pot interveni în calea obtinerii de informatii în scopul
stabilirii diagnosticului. Chiar și mai mult, uneori se intampla ca unei astfel
de stari de anxietate sa i se dea curs și chiar sa fie incurajata pentru ca cei
doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine. O alta diferenta
consta în selectia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic medical
aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în
interviul clinic psihologic viata intrapsihica, trairile și manifestarile
persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce este
investigat și “luminat” prin interviu devine important chiar în decursul
interviului, pe masura ce acesta se deruleaza. În fine, un medic de-a lungul
anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele și emotiile care il
incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta în calea
efectuarii actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca
elemente care nu-si afla locul întrun act terapeutic. Dimpotriva, pentru un
psiholog clinician toate aceste trairi și reactii devin extrem de importante.
Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de
importante cu privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le
trezeste el în cei din jur, la felul în care este vazut, simtit, valorizat de
personale din viata sa. Interviul de grup Interviul de grup a fost folosit ca
tehnică de cercetare de către J. A. Banks, fiind amintit și descris într-o
lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se
formulează ipoteza că în situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred
ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă, în timp ce în interviurile
personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză în interviurile de
grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile
minoritare sau individuale disparate riscă să rămână neexprimate. Mergând pe
aceeași idee, Alain Giami (1985) susținea că „cercetătorii care studiază aceeaşi
problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină rezultate dificil de
comparat, chiar contradictorii”. Roger Mucchielli (1968) consacră interviului de
grup unul din volumele dedicate formării permanente în ştiinţele umane,
prezentând regulile de desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de
utilizare a interviului de grup în cunoaşterea psihosociologică și în acţiunea
de schimbare a opiniilor. Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta
existenţa reală a unui grup de persoane, care să elaboreze în interacţiune un
răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu este vorba de o simpla
alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea și formularea unui
răspuns care să exprime opinia de grup. De foarte multe ori, în acest scop,
cercetătorul este nevoit să se facă acceptat
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

de grup. Astfel, se recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenţi

a cercetătorului în grupul pe care-l studiază, în acest fel cercetătorul
dobandind respect din partea membrilor grupului. Asta nu inseamna ca interviul
de grup nu necesită și o pregătire psihologică atentă (stabilirea unor relaţii
de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.),
precum și anumite măsuri de organizare a discuţiei colective (convocarea din
timp a participanţilor, limitarea duratei intervalului la cel mult trei ore,
asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de Page | distragere a
atenţiei, plasarea participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.). Henri H.
Stahl (1974, apud Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la
o 107 chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă
în faza de prospectare, când se pot obţine de la persoanele convocate informaţii
utile pentru adâncirea problematicii de studiu. Trebuie stiut faptul ca
răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante
pentru cercetător, ca şi informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“. și în
cazul convorbirilor colective – sustine H. H. Stahl - „Regula de aur a oricărui
anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care vorbeşte puţin, dar ştie
să facă pe alţii să vorbească “. Focus-grupul Se afla la intersectia interviului
focalizat cu interviul de grup, fiind denumit și interviu de grup în profunzime.
Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin
interactiunea dintre membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de
catre cercetator. In America de No interviul de grup tipic dureaza doua și
reuneste 8-10 participanti, în Europa dureaza ceva mai mult – pana la trei ore –
dar grupul este mai mic – 6-8 participanti. Ca regula generala se considera ca
un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.
Aceasta tehnica este utilizata în conexiune cu alte metode în special cu ancheta
pe baza de chestionar și cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva,
David Morgan (1993) a subliniat modalitatile de combinare a metodelor: a. Se
efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor și a
intrebarilor care vor fi apoi incluse într-un chestionar; b. Focus grupul este
modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa stabileasca
procedeele de alcatuire a grupurilor și sa determine problemele de detaliu care
trebuie analizate prin interviurile d egrup în profunzime; c. Ancheta reprezinta
metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii pentru
interpretarea datelor; d. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar
ancheta devine metoda ajutatoare care verifica relevanta problemelor stabilite
de cercetator pentru discutiile de grup. O problema destul de importanat legata
de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent se apeleaza la
segmentarea populatiei de studiat după o serie de caracteristici în functie de
obiectivele și ipotezele cercetarii. Spre exemplu, dacă se studiaza planificare
familiala, atunci se vor lua în considerare ca și criterii urmatoarele
variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor contracevptive,
nivel de venituri etc. în acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru
fiecare segment de populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje: -
asigura compararea raspunsurilor; - creeaza un climat favorabil pentru discutie
în conditiile în care membrii grupului sunt și se vad ca fiind similari din
perspectiva criteriilor de segmentare. Problema structurarii în cazul focus
grupului se refera la doua chestiuni: - controlul moderatorului asupra
respectarii topicii cercetarii (urmarirea problemelor de discutat); - controlul
moderatorului asupra interactiunilor dintre membrii grupului. Factorul
important, sustine Septimiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il
constituie numarul problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu
atat gradul de structurare a focusului este mai ridicat. în medie, se considera
ca un focus grup nu ar trebui sa cuprinda mai mult de cinci probleme.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Exista și discutii în ceea ce priveste volumul unui focus grup: unii autori
considera ca un grup cu mai multi participanti are mai multe avantaje pentru ca
isi manifesta opiniile și emotiile mai liber, dezvoltandu-se o dinamica mai
rapida și mai intensa, iar altii considera ca într-un grup cu mai putini
participanti, moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimularii
interactiunii dintre membrii, acesta fiind în viziunea lor un mare avanataj.
Krueger (1988, apud Chelcea) prezinta avantajele și dezanatajele utilizarii
focus grupului. Page | Astfel, printre avantaje putem vorbi de: 108 - cuprinde
date din viata reala în mediul concret - este o tehnica flexibila - are o inalta
validitate - produce rezultate destul de rapid - prezinta costuri reduse
Dezavantajele ar putea fi: - asigura cercetatorului un control mai redus (prin
comparatie cu interviul individual) - uneori, datele sunt dificil de analizat -
solicita din partea cercetatorului abilitati și cunostine speciale - diferentele
dintre grupuri pot fi distorsionate - organizarea grupurilor poate fi destul de
dificila - discutiile trebuie sa fie astfel conduse incat sa incurajeze
interactiunea dintre membrii grupului. Interviul cu copii Interviurile cu copii
ridica unele probleme cel putin din următoarele puncte de vedere (Keneth D.
Bailey, 1982): - vocabularul limitat al copiilor; - specificul relaţiei adult-
copil; - dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”. În perioada
antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a
limbajului, deşi cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16
luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind
propoziţii de 2-3 cuvinte. în acest momement al dezvoltării psiologice nu se
poate realiza un interviu propriu-zis și abia în perioada preşcolară (3-6 ani),
date fiind progresele în dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel
de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu numără 2000 de cuvinte). La
sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de
cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat
copii sunt capabili sa formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu special
proiectate pentru investigarea lor. Dificultatea realizării interviurilor cu
preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în vocabularul limitat al
acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi
percep pe adulţi ca pe propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce
este bine şi ce este rău, cum să răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d. În
situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care „le ştiu pe
toate“, îi întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta
sugestibilitatea inalta a copiilor în comparatie cu adulţii: formularea
întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa puternic răspunsurile. Anumite
caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia
concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982, apud Chelcea), asigură insinuarea
elementelor sugestive în procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia
copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre realitate şi vis, dintre
ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică
bariere serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus,
relaţia adult-copil trebuie să ia în considerare stadiile raporturilor dintre
sexe, pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o anumită
aversiune faţă de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu şcolarii
mici să fie făcute de persoane de acelaşi sex. Evident, în interviurile cu
copiii trebuie creată o situaţie de interviu care să-i ajute să înţeleagă ce se
aşteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi,
jucarii, desene, personaje din filmele sau animatiile preferate etc.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Interviul telefonic Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a

reprezentat momentul de explozie al dezvoltarii acestei tehnici de cercetare,
cel putin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte cresterea numarului de
posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea acces
la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populaţiei
cu acces la telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii la
punct a unui sistem de eşantionare Page | adecvat: Random digit dialing (RDD).
Fata de interviul direct, fata în fata, interviul telefonic prezinta unele
particularitati, datorate în 109 primul rand situatiei de lipsa a contactului
vizual. Din acest punct de vedere, capata o importanta mai mare caracteristicile
vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate, claritate, lungimea
pauzelor dintre cuvinte etc.), în detrimentul carcateristicilor de natura
vizuala (facies placut, zambet etc.) Avanatajele majore ale acestei tehnici le
constituie costurile reduse (aproape la jumatate fata de interviul fata în fata)
și rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune și de o serie de dezavantaje destul
de mari: - motivatia scazuta a intervievatului inregistreaza o rata mare a
nonraspunsurilor sau a invalidarii protocolului de interviu; - lipsa controlului
situatie de interviu și mai ales a observatiei vizuale determina neinregistrarea
și prin urmare neanalizarea actelor de conduita și a limbajului nonverbal.
Desfăşurarea și dinamica interviurilor În funcţie de tipul de interviu, modul de
desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă şi persoana intervievată
prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul telefonic și
în alt mod interviul fata în fata, iar acesta din urmă nu se va realiza identic
în cazul unui interviu nondirectiv și în cel al unui interviu pe bază de
chestionar cu întrebări închise. Alain Blanchet (1985) formulează următoarele
principii generale ale aplicării interviului nondirectiv – care, considerma și
noi, pot fi considerate ca principii generale ale interviului în general din
cercetarea socio-umana: • tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat
ca elemente inseparabile de contextul discursiv și situaţional; trebuie să se
acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât și celui latent; de asemenea,
cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele
intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic; • cercetătorul va acorda
atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce nu au spus sau
nu pot spune fără ajutorul lor; • ceea ce declară oamenii într-un interviu nu
sunt decât indicatori, pe baza cărora cercetătorul va trebui să identifice
problemele persoanelor intervievate; • se impunea ca cercetătorul să situeze
problemele persoanelor intervievate în contextul social al desfăşurării
întrevederii. Interviurile sunt discutii purtate pe o anumita tema cu scopul
evaluarii pregatirii și experientei solicitantului, a corespondentei acestora cu
cerintele postului vacant; calitatile și comportamentul solicitantului și modul
lor de potrivire cu imaginea organizatiei. Erorile care pot apare în
desfasurarea interviului Multi dintre cei care intervieveaza au impresia ca pot
alege cel mai bun candidat numai pe baza de intuitie, dar acest lucru este
infirmat de practica. Printre erorile des întâlnite la cei care interviul,
amintim: 1. Eroarea generata de judecatile premature: este vorba de formarea
unei pareri despre candidat chiar de la începutul interviului legat și de
aspectul exterior ala acestuia, parere pe care o va cauta sa si-o confirme pe
tot parcursul interviului, nefiind neaparat fondata pe o apreciere cât de cât
obiectiva. 2. Efectul de halo: este legat de aceiasi eroare și se manifesta
atunci când cel care ia interviul este impresionat de un anume raspuns și nu
aude în continuare decât lucrurile legate de acesta. 3. Zgomotul cultural: apare
atunci când avem de-a face cu un candidat care a reusit o performanta
recunoscuta într-un anumit domeniu, care nu are nici i legatura cu domeniul în
care solicita postul. Tocmai de aceea, pentru a evita aceste erori, este indicat
ca interviurile sa se realizeze de catre persoane specializate în domeniul
relatiilor și comunicarii interumane, și anume psihologi. De asemenea este
nevoie de respectarea unor reguli de interviu.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Avantaje / dezavantaje Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai

multe scopuri: - de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor
dintre ele; - ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor; - de recoltare
a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode și tehnici
Page | (Fred N. Kerlinger, 1973). 110 Avantajele utilizării Interviului în
cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D. Bailey (Methods of
Social Research, 1982): a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri
specifice la fiecare întrebare; b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată
de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să
citească, precum și cele care se simt mai protejate când vorbesc decît când
scriu; c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și
calitatea informaţiilor; d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns,
lucru imposibil de realizat, de exemplu, în cazul chestionarelor poştale; e.
asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe
pozitive asupra acurateţei răspunsurilor; f. spontaneitatea răspunsurilor, ştiut
fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor mai fidel decît cele
realizate sub control normativ; g. asigurarea unor răspunsuri personale, fără
intervenţia altora; h. asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin
aceasta, sporirea volumului informaţiilor; i. precizarea datei şi locului
convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor; j. studierea unor
probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghid uri
de i. mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Dezavantajele utilizării interviului sunt ordonate de Kenneth D. Bailey astfel:
a. costul ridicat; b. timpul îndelungat; c. erorile datorate operatorilor de i.;
d. imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în
vederea formulării unor răspunsuri precise; e. inconveniente legate de faptul că
li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia psihică, de starea
de oboseală etc.; f. neasigurarea anonimatului; g. lipsa de standardizare în.
formularea întrebărilor; h. dificultăţi privind accesul la cei incluşi în
eşantion.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

TESTUL
Testul este o proba definita, implicând o sarcina de executat, identica pentru
toti subiectii, un instrument înalt specializat, care implica conditii speciale
de aplicare și interpretare. În procesele de selectie și evaluare sunt folosite
de catre psiholog urmatoarele tipuri de teste: teste de inteligenta și
perspicacitate, teste și chestionare de aptitudini teste și chestionare de
personalitate. Page | Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor
educaţionale şi psihologice 111 Ideea unor standarde tehnice a pornit de la
dovezile tot mai frecvente că interesul pentru studii comparative interculturale
este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a putea fi
folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a
probelor pentru populaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe
care le obţinem. Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea
zonală a echivalării scorurilor obţinute la teste, dar atît nu este suficient,
trebuie respectate şi alte criterii. Se utilizează termenul de adaptare atunci
când preluăm un test, el reflectînd mult mai bine procesul de pregătire a unui
test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de
"traducere" este parţial corect prin raportare la activitatea depusă în
preluarea unui test. Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca
urmare, în 1997 a apărut asociaţia numită "Comisia Internaţională de Teste",
care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon,
Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii). Standardele reprezintă
repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a dezvoltării
paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde
condiţionează preluarea şi utilizarea testelor pentru diferite populaţii. Există
patru tipuri de standarde: A. Standardele privind caracteristicile populaţiei se
referă la echivalenţele de construct. 1. Efectele diferitelor culturi care nu
sunt relevante sau importante faţă de scopurile principale ale studiului trebuie
reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează componentele
transculturale. Adesea este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul,
dar trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele
cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului
trebuie să ţină cont de specificul populaţiei cu care se lucrează. 2. În
privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură
constructul vizat cu instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în
cea pe care se aplică. Diferenţele între diferite grupuri culturale derivă din
sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau
acestora (spre exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi
rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură, rezolvarea corectă de
probleme). B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se
referă la modalităţile de adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor
statistice care vor fi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare corectă
presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în limba
dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două
traduceri au fost corecte. Este necesar să se facă apel la minimum trei
traducători deoarece versiunea din limba sursă poate fi complicată şi dificilă;
de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în versiunea
iniţială să nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea. C.
Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice
manual complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare
şi condiţiile de testare (aplicare colectivă sau individuală, cât de mare poate
fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se adresează etc.). D.
Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu
manualele testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile
de interpretare a scorurilor. când adaptăm un test, trebuie justificate
modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi diferenţele
de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi făcute doar pe
baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se
precizeze modul în care contextul sociocultural al populaţiei poate afecta
performanţa instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pretestare care
trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

CHESTIONARUL (METODA ANCHETEI)

Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările
psihosociologice de nivel cantitativ şi instrumentul preferat al sociologilor.
Din acest motiv ar trebui să se facă deosebirea între inventar sau chestionar de
personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste etc. Structura
chestionarului Page | Partea introductiva 112 Denumita și scrisoare de
explicatie, aceasta prima parte are rolul de a oferi explicatii cu privire la
rolul anchetei, la scopurile și obiectivele sale, la ce vor fi folosite
rezultatele studiului, care sunt valentele sale pragmatice și se subliniaza
faptul ca raspunsurile persoanei în cauza sunt foarte importante pentru reusita
anchetei. Pentru ca aproape orice chestionar contine și intrebari de
identificare sau itemi referitori la datele personale, date care vor fi stocate
și folosite ulterior, este bine de stiut ca legislatia actuala reglementeaza
aceasta activitate printr-o serie de legi. Exista o institutie guvernamentala
care verifica și asigura folosirea corespunzatoare a acestor date si, pentru a
nu intra în conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie sa
obtina un aviz din partea Autoritatii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării
Datelor cu Caracter Personal. în urma acestui aviz se primeste un cod de
operator care va trebui precizat pe toate documentele care solicita date
personale. în acelasi timp trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa –
orice persoana are dreptul și poate sa solicite eliminarea sau modificarea
datelor sale personale din baza de date a operatorului. Tot în aceasta sectiune
trebuie sa se precizeze datele de contact ale operatorului de ancheta, ale
institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul, precum și ale
coordonatorului proiectului, fie pentru detalii suplimentare, fie pentru
solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date. Eventualele
multumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidentialitatii
datelor sunt elemente care isi gasesc tot aici locul. Instructiunile de aplicare
In aceasta sectiune se vor face precizarile concrete referitoare la timp și la
modalitatile concrete de raspuns la intrebarile din chestionar. Pe langa
regulile generale (nu exista raspunsuri bune sau rele, ci ca interesante sunt
atitudinile și opiniile persoanei iar raspunsurile trebuie sa vizeze exact
aceste opinii etc.), se vor preciza și chestiuni de amanunt în cazul în care
dorim ca atentia persoanelor chestionate sa fie indreptata catre anumite
elemente specifice din cuprinsul chetsionarului. Chestionarul propriu-zis
Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa
indeplineasca o serie de criterii legate de formatul, continutul și formularea
lor specifica. Structura chestionarelor  Întrebări introductive cu rolul de a
„sparge gheaţa”  Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de
întrebări referitoare la o problemă diferită.  Întrebările filtru: opresc
trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.  Întrebările „de
ce”  Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate 
Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice

Formatul chestionarului Intr-un chestionar întrebările urmează de cele mai multe

ori o logică internă stabilită de cercetător. Există – în general vorbind –
chestionare care pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe
măsură ce se avansează în derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care
încep cu întrebări neutre avansând către întrebări personale sau întrebări
nespecifice mergând către unele foarte specifice. Evident, în funcţie de logica
internă a cercetării şi în funcţie de obiectivele particulare se pot folosi şi
chestionare de tip „pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări complexe către
întrebări simple).
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de

aspecte care favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De
pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea uneia sau mai multor
întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de a antrena
subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar
capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare a
chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de
a intra în contact cu cercetătorul, ci și de modul în care se stabileşte Page |
relaţia subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe și îi evaluează
consecinţele pentru propria 113 viaţă. Locul pe care îl are o întrebarea într-un
chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de întrebări este în măsură
să modifice dramatic cantitatea și calitatea răspunsurilor. Dimensiunea
chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un chestionar
trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această
aşa numită „regulă de aur” nu trebuie să impieteze asupra calitaţii cercetării
sau asupra capacităţii de acoperire a temei cercetate. Există riscul ca, din
dorinţa de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea
chestionarului, să nu putem obţine informaţii relevante sau – şi mai grav – să
nu reuşim să acoperim tema propusă. De cele mai multe ori însă, din dorinţa de a
“acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa
cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar recomanda-o
condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei. Factorii principali care fac să
întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte diverse, de la cele
compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de întrebări
sunt următorii: - specificul temei studiate și obiectivele cercetării (există
studii “explorative” şi studii “explicative” - primele vizează aspectele
descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea multor factori
suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare
mai simple); - finalitatea acesteia și beneficiarul rezultatelor (există anchete
făcute în scop pur ştiinţific în urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau
cărţi şi anchete foarte aplicative şi pragmatice comandate de o instituţie, un
partid, un ziar etc.); - tehnica de anchetă și felul întrebărilor (utilizarea
întrebărilor închise cu un număr mai mic de variante de răspuns influenţează în
sens crescător numărul de întrebări); - timpul de care se dispune (la stabilirea
numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze timpul mediu
reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu, un chestionar aplicat “în
picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de 510 maxim 15
minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme deosebite,
chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să
coopereze folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate
extinde peste durata câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în
prealabil și s-a fixat un moment de timp la care să poată fi sunat pentru a
susţine o discuţie telefonică mai lungă) ; - resursele materiale de care dispune
cercetătorul; - calitatea și numărul operatorilor avuţi la dispoziţie; - tipul
de populaţie căreia i se adresează chestionarul. Conţinutul şi tipul
întrebărilor În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de
criterii (Becker): - relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat
cu tema şi să aibă relevanţă pentru obiectivele cercetării; - simetria – fiecare
întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al
cercetării; - claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare,
simple, precise și sa reflecte întro manieră consistentă sensul itemului la care
se face referire; - adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către
persoanele supuse anchetei
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

După funcţia lor întrebările pot fi: a. Introductive. Sunt cele care permit
„introducerea” persoanei chestionate în subiectul anchetei. Aceste intrebari nu
trebuie sa fie nici foarte dificile și nici prea specifice. Scopul este de „a
sparge gheata” și de a da incredere repondentului. Evident, trebuie evitate
intrebarile extrem de genrale și banale care pot pune operatorul de ancheta
într-o lumina nefavorabila. b. De trecere sau de tampon. Marcheaza trecerea sau
saltul de la o categorie de intrebari la Page | alta sau de la o dimensiune a
chestionarului la alta. Scopul lor este atat de a „semnaliza”, 114 cat și de a
facilita aceasta schimbare. c. Filtru. Menite sa permita trecerea anumitor
categorii de repondenti și sa blocheze accesul altora la itemii chestionarului,
intrebarile filtru alaturi de cele bifurcate au un rol extrem de important în
economia instrumentului. Intrebarile filtru au cele mai uzuale variante de
raspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea actiunii pe care o are de urmat
repondentul (pentru varianta Da se merge mai departe). d. Bifurcate. Intrebarile
bifurcate sunt asemanatoare celor filtru doar ca nu blocheaza accesul niciunei
persoane sau categorii de repondenti, ci le redirectioneaza catre sectiuni
diferite ale instrumentului (Exp.: Pentru varianta Da se merge l aurmatoarea
intrebare, pentru varianta Nu se trece direct la intrebarea X). e. Tip „de ce”.
Au rolul de a provoca explicatii. De obicei au fie multe variante de raspuns
prestabilite, fie sunt intrebari deschise cu raspunsuri libere. Din pacate,
pentru studiile care se incadreaza în paradigma cantitativista și care urmeaza
aceasta linie, intrebarile deshcise pun probleme de centralizare, prelucrare și
cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, se recomanda folosirea cat
mai redusa a intrebarilor cu variante de raspuns libere. f. De control. Sunt
menite de a „verifica” atentia și corectitudinea raspunsurilor date de
persoanele chestionate. Cu scopul de a creste gradul de incredere în
raspunsurile obtinute, intrebarile de control sunt practic intrebari anterioare
care se regasesc în alta forma sau într-o alta formulare. în cazul testelor de
personalitate, spre exemplu, exista multe astfel d eintrebari incluse în ceea ce
se denumeste ca „scala de minciuna” g. De indentificare. Sunt reprezentate de
itemii cu valoare statistica sau de datele personale. Sex, varsta, nivel de
venituri, nivel de scolarizare, stare civila, numar de copii etc. sunt astfel de
intrebari. Ele sunt introduse în functie de obiectivele și de ipotezele care
trebuie testate prin respectivul studiu. Formularea întrebărilor Exista o serie
de reguli generale și specifice după care trebuie construite și formulate
intrebarile dintr-un chestionar. Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie
formulate într-o maniera clara, simpla, fara inflorituri stilistice, respectand
regulile gramaticale și topica frazei sau a propozitiei. Pe baza studiilor
efectuate pe populatii vorbitoare de limba engleza s-a ajuns la concluzia ca o
intrebare “buna” este cea care nu are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de
cerere de simplitate nu trebuie sa impieteze asupra intelegerii și receptarii
sensului propriu al intrebarii. Se recomanda apoi sa nu fie folosite negatiile
și sunt complet interzise dublele negatii. Intrebarile trebuie sa nu sufere de
sugestibilitate și nici sa “serveasca” raspunsul gata pregatit. Trebuie sa tinem
cont în formularea intrebarilor de evitarea reactiei de prestigiu și de
protejarea stimei de sine. Stereotipurile sociale, imaginea considerata
acceptata social, valorile apreciate ca dezirabile, dorinta de a se prezenta
într-o lumina favorabila sunt elemente la care trebuie sa fim atenti. De multe
ori, pentru protejarea stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se
folosesc eufemisme sau termeni cu incarcatura emotionala mai redusa (a lua în
loc de a fura, a aplica pedepse corporale în los de a bate etc.). In acelasi
timp, trebuie sa nu supraestimam memoria celor anchetati. “Cate masini de ras de
unica folosinta cumparati dumneavoastra într-un an?” este o intrebare care nu
doar ca solicita un efort de memorie serios și il pune de cel în cauza sa
efectueze adevarate calucle și aproximari, dar are snase mari sa nu primeasca
raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Gradul de abstractizare și continutul în termeni de specialitate, nelologisme,

regionalisme, termeni argotici trebuie sa fie adaptat categoriei de public sau
persoanelor anchetate. Tinand cont de toate aceste reguli este de preferat ca,
inainte de a trece la administrarea de scala larga a chestionarului, sa se
realizeze un scurt pretest al acestuia în conditii reale, pentru a verifica
gradul de adecvare al intrebarilor. Page | Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor după conţinutul informaţiilor adunate vizează
calitatea 115 informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri
de chestionare. Chestionarele de date factuale, de tip administrativ,
referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct și
verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri
administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip
reprezintă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administraţie
corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor,
de prelucrare secundară a lor. După forma întrebărilor și a stimulilor se pot
distinge chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise şi
chestionare cu întrebări mixte. Intrebarile inchise implica o alegere
obligatorie din partea persoanei chestionate pentru una sau mai multe din
variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta orice raspuns. Trebuie
stiut insa ca, orice intrebare inchisa implica o varianta de raspuns de tipul Nu
stiu, nu raspund, pentru a pastra dreptul repondentului de a nu raspunde.
Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa
aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de
raspunsul pe care l-ar da. Elemente care influenţează răspunsul la chestionar: 
Personalitatea celui anchetat  Situaţia de desfăşurare a anchetei  Tema
chestionarului  Timpul când are loc chestionarea  Structura chestionarului 
Personalitatea operatorului de interviu. În funcţie de conţinutul informaţiilor
colectate avem: - Chestionare de date factuale: de tip administrativ, conţin
date obiective (vârsta, gen, stare civilă, profesie, nivel de instrucţie) -
Chestionare de opinie: colectează date despre opinii, motivaţii, nevoi,
aspiraţii, atitudini, comportamente În funcţie de cantitatea informaţiei, avem:
- Chestionare speciale, cu o singură temă - Chestionare omnibuz, cu mai multe
teme După forma întrebărilor, avem: - Chestionare cu întrebări închise -
Chestionare cu întrebări deschise În funcţie de modul de administrare, avem: -
Chestionare administrate de către operatori de interviu (erori de memorie a
operatorului, netransmiterea completă a instrucţiunilor, fenomenul de supra-
sondare, mare variabilitate în funcţie de operator a comportamentului, percepţie
selectivă, folosirea propriului vocabular în înregistrarea răspunsurilor la
întrebările libere, scurtarea sau lungirea răspunsurilor). - Poştale (număr mare
de nonrăspunsuri, imposibilitatea reprezentativităţii, elaborarea răspunsurilor)
- Chestionare publicate în reviste - Chestionare autoadministrate colectiv.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Tehnici de structurare a chestionarelor  Tehnica pâlniei: trecerea de la

general la particular, de la întrebări deschise la cele închise.  Tehnica
pâlniei răsturnate, trecerea de la particular la general  Surse de eroare 
Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea
sentimentelor, fie prin organizarea lor logică. Page |  Efectul de poziţie
produs de modul în care se succed întrebările 116  Lungimea chestionarului 
Design-ul chestionarelor Reguli de formulare a întrebărilor  Întrebările
închise trebuie să ofere răspunsuri mutual exclusive  Întrebările trebuie să
fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă ultima săptămână? 
Evitarea întrebările duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor
româneşti din Irak şi cheltuirea banilor corespunzători pentru serviciile
sociale?  Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu
consideraţi că….?  Respondenţii trebuie să fie competenţi pt a răspunde. 
Subiecţii ar trebui să fie doritori să răspundă (indecizia în loc de exprimarea
opiniei atunci când cred ca se află în minoritate).  Întrebările ar trebui să
fie relevante.  Întrebările scurte sunt cele mai bune.  Evitarea formulărilor
de tipul „Nu e aşa că…?”  Evitarea invocării unei autorităţi, organizaţii de
prestigiu în favoarea a ceva: Sunteţi de acord cu decizia preşedintelui Voronin
de a …. (decizia Curţii Supreme de Justiţie…).

ANCHETA
Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale
(opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale
mediului social) la nivelul grupurilor umane de diferite dimensiuni şi care
permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Ancheta
este o metodă complexă care include metode diverse, complementare, cum sunt
chestionarul, analiza documentelor, observaţia. Obiectul anchetelor sociologice:
- Opinii, atitudini, comportamente - Aspiraţii, nevoi, motivaţii - Cunoştinţe,
mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente inaccesibile
cercetătorului - Caracteristici demografice: structuri familiale, structuri de
vârstă, socioprofesionale - Caracteristici ale mediului social şi ale modului de
viaţă al oamenilor: ocupaţii, venituri, condiţii de locuit, servicii sociale,
factori social-economici care influenţează activitatea lor. Valoarea anchetei
sociologice: - permite culegerea unui volum mare de informaţie într-un timp
relativ scurt şi face posibilă prelucrarea rapidă a acestora - arie mare de
aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de vedere statistic
Limitele anchetei sociologice: - existenţa unor factori care pot conduce la
erori de măsurare - subiectul anchetei (sentimente, prejudecăţi cu privire la
subiectul anchetei, gradul de implicare, erorile de memorie etc) - eşantionarea
- instrumentele de cercetare (vagi, ambigue) - operatorii insuficient instruiţi
- rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Tipuri de anchete În funcţie de obiective și modul de desfăşurare: o Anchete

intensive realizate pe o populaţie restrânsă (grup, sat, cartier etc.) cu scopul
de a aprofunda o temă specială. o Anchete extensive realizate pe populaţii mari.
În funcţie de instrumentele folosite: o Anchete calitative, realizate pe
populaţii restrânse, cu instrumente calitative, Page | 117 care permit
identificarea caracteristicilor de profunzime ale realităţii sociale. o Anchete
cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile, pe populaţii
reprezentative statistic. În funcţie de modul în care se aplică: o Anchete
colective: pe grupuri de oameni o Anchete individuale: aplicarea individuală a
instrumentelor de cercetare În funcţie de modul de colectare a informației: o
Anchete directe: colectează informaţii despre subiecţii investigaţi, în care
aceştia sunt implicaţi în mod nemijlocit. o Anchete indirecte: colectează date
despre fenomene prin subiecţi neimplicaţi în desfăşurarea lor (evenimente
trecute). Operaţiile (etapele) implicate într-o anchetă sociologică sunt: 
stabilirea temei;  determinarea obiectivelor;  documentarea prealabilă
(literatura problemei, rapoarte de cercetare pe aceeaşi temă, precum și o primă
luare de contact direct cu situaţia concretă, o vizită în teren);  elaborarea
ipotezelor;  definirea conceptelor;  operaţionalizarea (elaborarea spaţiului
de atribute - dimensiuni, variabile, indicatori);  cuantificarea (fixarea
expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili măsurabili - pentru
care se culeg date);  determinarea populaţiei (definirea universului anchetei:
localizarea și structurile principale ale populaţiei, fixarea subiecţilor
investigaţi prin cuprindere totală, tip recensămînt sau parţială, prin loturi
sau eşantioane reprezentative);  stabilirea tehnicilor și a procedeelor de
anchetă (de intervievare şi/sau chestionare);  întocmirea instrumentelor de
lucru (elaborarea chestionarelor, a ghidurilor de interviu, a planurilor de
convorbire, teste, scale etc., verificarea și definitivarea lor);  ancheta
pilot (repetiţia în mic a anchetei propriu-zise; tot acum are loc în fapt și
testarea instrumentelor);  constituirea echipei de anchetatori, instruirea și
repartizarea sarcinilor;  întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei
(inclusiv prevederea modalităţilor de control);  culegerea datelor; 
verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea
prelucrării;  codificarea informaţilor (în măsura în care nu au fost
precodificate la elaborarea instrumentelor);  întocmirea machetei de prelucrare
a datelor (frecvenţe, valori medii, teste de semnificaţie, corelaţii etc.); 
prelucrarea datelor (individual - manual sau cu ajutorul calculatorului
electronic);  analiza și interpretarea informaţiilor;  redactarea raportului
de anchetă;  stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de
intervenţie (în ultimul timp sunt tot mai des aplicate a.s. într-un demers ce
îmbină cercetarea cu acţiunea practică).
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Anchetele prezintă o valoare deosebită prin aceea că ea constituie o modalitate

ştiinţifică de investigare, adesea singura disponibilă, a universului subiectiv
al vieţii sociale - opinii, atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri,
cunoştinţe, interese etc. - de ordin individual şi colectiv (de grup). Trebuie
avut în vedere şi faptul că în desfăşurarea anchetelor pot să apară multe erori,
unele datorate modului defectuos de lucru, altele datorate lipsei de cooperare
din partea subiecţilor, erori ce trebuie prevenite printr-un control sistematic
asupra calităţii activităţilor. Limita principală a anchetelor decurge însă din
însăşi natura domeniului studiat, a relaţiilor Page | dintre opiniile,
atitudinile, convingerile și comportamentele umane, care nu urmează nici pe
departe 118 un model liniar de determinare.

SONDAJUL DE OPINIE
Sondajul este metoda de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a
eşantionării. Termenul de sondajului de opinie este echivalent celui de Public
Opinion Polls (engl.) şi a celui de Demoskopie (germană). Utilizarea altor
termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna măsurarea opiniei publice
nu s-a impus. Nu orice ancheta este un sondaj de opinie; sondajul de opinie este
o subcategorie a anchetei, care are ca scop cercetarea unor probleme de interes
public. De exemplu, o ancheta asupra obiceiurilor de consum a unui produs
alimentar, chiar dacă foloseste chestionarul ca instrument de lucru nu este un
sondaj de opinie publica. Calitatea unui sondaj de opinie este determinat de
scopuri și de felul în care este realizat. Sondajele ar trebui realizate pentru
a dezvolta informatii statistice despre indivizi. Sondajele nu trebuiesc
concepute pentru a produce rezultate rezultate predeterminate sau ca o baza de
date pentru activitati de marketing și vanzari. Sondajele de opinie realizate în
reviste, sondajele TV, sondajele de opinie pe site-uri sunt foarte suspecte.
Aceaste și altele în care esantionul se selecteza singur sunt de cele mai multe
ori nevalide deoarece participantii nu au fost selectionati într-un mod
stiintific. De obicei,la astfel de sondaje cel mai probabil vor raspunde
persoanele cu opinii puternice (de cele mai multe ori negative). Atentie și la
cei care, folosesc sondaje pentru a cere o donatie sau pentru a incerca sa va
vanda diferite produse sub pretexul unui sondaj. Toti cei rugati sa raspunda la
un chestionar trebuie mai intai sa decida dacă intrebarile sunt corecte, dacă
sondajul nu este doar pretextul pentru a cere bani sau a vinde ceva. Chiar dacă
sondajul de opinie au apărut și s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic pun
utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor, şi pe această bază,
pentru a prognoza comportamentul electoral, aceasta nu înseamnă că domeniul de
aplicare al sondajelor de opinie se restrânge la studiul preelectoral. Mai mult
chiar - aşa cum remarca sociologul englez C. A. Moser (Survey Methods în Social
Investigation, 1958) - nu este un lucru extraordinar să prevezi cu aproximaţie
ceea ce într-un interval scurt de timp poţi afla cu exactitate. Din acest punct
de vedere, aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultural,
politic - participativ este fără îndoială mai fructuoasă. Sondajele
preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat
opiniile. Primele sondajul de opinie organizate sunt legate de numele lui George
Gallup, care, în 1928, susţine teza de doctorat în psihologie cu titlul: „O
metodă obiectivă pentru determinarea interesului cititorilor faţă de textele
unui ziar". Ideile susţinute în această teză (necesitatea chestionării directe a
publicului şi posibilitatea studierii pe grupuri reprezentative) este pusă în
practică cu ocazia alegerilor generale din 1934. Un an mai tîrziu, în 1935, este
înfiinţat Institutul care va fi cunoscut în întreaga lume sub numele de Gallup
Poll (Institutul American de Opinie Publică). Institutul şi-a dobîndit o largă
popularitate şi un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor prezidenţiale din
1936, când majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eşecul
alegerii lui Franklin D. Roosevelt. Marea revistă „Literary Digest", pe baza
lansării a 10 milioane de buletine de vot (din care au fost recuperate aproape 2
000 000) anunţase ca sigură victoria lui London, contracandidatul lui Roosevelt,
care va obţine în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul Gallup
a chestionat doar 5 000 de persoane, s-a pronunţat în favoarea lui Roosevelt și
sufragiile obţinute de acesta s-au apropiat cu o deviaţie de -6,8% de
pronosticul dat de Institut.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Unii specialişti (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes
constituie actul de naştere al sondajului de opinie în perioada 1936-1987 Gallup
Poll a efectuat peste 7 000 de sondaje de opinie a căror precizie a crescut
continuu. Deviaţia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faţă de
rezultatul urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. În intervalul
1936-1950 deviaţia a fost 3,6%, în intervalul 1952-1970 de 1,7% şi în intervalul
1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poll accuracy record, The Gallup Report, 1985, p.
33). Deceniul patru al secolului XX marchează instituţionalizarea sondajelor de
opinie. Page | Concomitent cu sondajele Gallup au fost inaugurate sondaje
politice organizate de Elmo Roper. 119 Rezultatele acestor sondaje au început să
fie publicate în revista trimestrială Public Opinion Quarterly, care apare cu
începere din 1937, sub influenţa lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită
activităţii lui P. F. Lazarfeld ia fiinţă primul organism specializat de
studiere a comunicaţiilor în masă („Bureau of Applied Social Research"). La
finele „deceniului cercetării opiniei publice” se înfiinţează sub conducerea
prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări al opiniei publice la Princeton, iar
un an mai tîrziu, în 1941, Central Naţional de cercetare a opiniei publice de pe
lîngă Universitatea din Denver. Perfecţionarea sondajului de opinie este
continuă. Chiar eşecul unor pronosticuri electorale a impulsionat perfecţionarea
sondajului de opinie. Răsunătorul eşec al sondajului electoral din 1948, când s-
a pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului preşedinte Truman, a impus
o examinare critică a metodelor de sondaje. Aşa cum remarcau Jean Stoetzel și
Alain Girard (Les sondages d'opinion publique, 1973), prăbuşirea unui avion nu
condamnă aviaţia şi eşecul s.o. din 1948 n-a împiedicat dezvoltarea lor. În
S.U.A. numărul organizaţiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de
107. Şi în celelalte ţări s.o. au înregistrat un avînt deosebit. În Franţa,
primul Institut de opinie publică este creat în 1938. L'institut francais.
d'opinion publique (IFOP) îşi reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării
(august 1944). Mai recent, în 1962, este creata o altă organizaţie de sondaje de
opinie, Societe franqaise d'enquetes par sondages (SOFRES) care împreună cu IFOP
au procedat la efectuarea unor sondaje preelectorale cu începere din 1965. În
afara acestor două centre de sondare a opiniei publice, o amplă activitate de
cunoaştere a audienţei şi opiniei radio - și telespectatorilor o desfăşoară
Oficiul radio şi televiziunii franceze (ORTF). În Marea Britanie, alături de
Institutul de opinie publică (BIPO) creat în 1936, BBC-ul efectuează s. pentru a
cunoşte audienţa și aprecierile radio și telespectatorilor. În R. F. Germania,
la AlIensbach există din 1947 un Institut de demoscopie, specializat în s.o. în
toate ţările lumii există azi un interes real pentru sondaje de opinie.
Definiții Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a
acestei metode. „O metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un
eşantion, cu scopul de afla informaţii despre populaţia din care este extras
eşantionul”. Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un
grup social dat (un stat, un grup etnic, o regiune, o clasă socială etc.).
Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă cuantificabilă”.
Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză
cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor (Cauc, 1997, p.
167). Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat
decât o listă de întrebări“. Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege
„o metodă de colectare a datelor prin (1) întrebările puse persoanelor sau (2)
prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care
reprezintă diferite puncte de vedere“ (Traşcă, 2010). Proiectarea chestionarelor
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării.
În această etapă se construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte
care intervin în cercetare. (De exemplu: coeziunea grupului, participarea la
activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele de
educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi
fizice, etc.). Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai bune
validităţi și fidelităţi a măsurărilor noastre.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund

indicatorilor identificaţi pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm. De
exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele de educaţie fizică poate să îi
corespundă un singur indicator, și deci, un singur item: Cât de mulţumit sunteţi
de orele de educaţie fizică? 4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1.
foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR Orice întrebare din chestionar are un rost. În
mod normal derivă dintr-un set de ipoteze referitoare la fenomenul cercetat.
Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu
sistematic și conştient Page | construcţia instrumentului. Să mai menţionăm că
regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se 120 aplică atât în
anchetele indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu
operatori putem să ne bizuim pe aceştia, care putea adapta formulările la
capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel mai bine este ca întrebările să fie
formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi destinate
auto-administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai
strictă a formulărilor din chestionar, intervenţiile idiosincratice ale
operatorilor putând provoca erori sistematice (Hatos, 2008). În construcţia
întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker): -
relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă
relevanţă pentru obiectivele cercetării; - simetria – fiecare întrebare trebuie
să se refere la un anumit aspect particular și unic al cercetării; - claritatea
și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și să
reflecte întro manieră consistentă sensul itemului la care se face referire; -
adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse
anchetei (cf. Traşcă, 2010). Prestarea chestionarului și studiul pilot Un moment
care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este
pretestarea chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă,
acesta este aplicat unui lot de subiecţi selectat din populaţia cercetării.
Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai multe contribuţii
valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun: -
Identificarea întrebărilor care produc multe nonrăspunsuri sau răspunsuri
evazive; - Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor
de răspuns; - Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin
înregistrarea acestora prin întrebări deschise în pretestare; - Indentificarea
unor întrebări necesare dar ignorate iniţial; - Aprecierea validităţii şi
fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe (Hatos, 2008). Mărimea și
modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de
resursele și obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte
multe întrebări inedite, în care precauţia metodologică este importantă, este
bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane aleatoare suficient de mari
pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor sau
validitatea concurentă a unor instrumente (Hatos, 2008). Tipuri de întrebări
După conţinut a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale
indivizilor sau ale comunităţilor în care trăiesc. Se referă la date direct
observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm
direct pe subiecţi (Hatos, 2008). Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima
lună? Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului
pentru a nu permite modificarea răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie
asigurat că aceste informaţii sociodemografice unt solicitate doar datorită
rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor fiind asigurat (Hatos, 2008).
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul

interior al subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe.
Acestea nu pot fi obţinute prin observaţie directă, e nevoie de interogarea
subiecţilor. Interesul pentru opinii este justificat de presupoziţia că
universul „interior” al persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia.
Măsurări valide și fidele ale atitudinilor presupun utilizarea scalelor, adică a
mai multor întrebări care să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să
elimine erorile sistematice care ne Page | 121 pândesc la fiecare întrebare în
parte (Hatos, 2008). c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul
în care subiecţii cunosc anumite subiecte, pentru a evidenţia preocupările
intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica onestitatea sau doar simpla
tendinţă a subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din punct de vedere
social (Hatos, 2008). După forma de înregistrare 1) Închise, precodificate –
care au variante de răspuns prestabilite; 2) Deschise, postcodificate – care nu
au variantele de răspuns prestabilite. 3) Întrebările aparent deschise – când
formularea întrebării este tipică întrebărilor închise, dar subiectului nu i se
cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce răspunsul
liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar. 4)
Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele
prestabilite apare și o variantă deschisă, alta, care..... (Hatos, 2008).

EȘANTIONAREA
Tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea
selectării dintr-o populaţie de entităţi (persoane, organizaţii etc.) a unei
părţi (eşantion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de inferenţe
despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eșantionarea este că
analiza unei părţi (eşantion) din populaţia de referinţă conduce la rezultate
similare cu acelea obţinute prin investigarea întregii populaţii, dacă sunt
respectate anumite condiţii statistice şi teoretice. Eşantionul trebuie să ofere
o imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin
aplicarea unor tehnici probabiliste (legea numerelor mari, teorema limitei
centrale), să fie reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema
teoretică analizată, să fie economicos în raport cu resursele (financiare, de
timp, de personal) disponibile. Eșantionarea presupune mai întîi ca în funcţie
de problema cercetată să se precizeze populaţia de referinţă. Aceasta este un
număr finit de elemente sau unităţi primare şi este delimitabilă în termeni de:
conţinut (specificarea elementelor componente), încadrare (căror unităţi
organizatorice aparţin elementele), extensie (aria de răspîndire), timp
(momentul sau perioada considerării). De exemplu, într-o analiză a
caracteristicilor intelectualităţii tehnice actuale din ţara noastră, populaţia
de referinţă ar include toţi inginerii din institute de cercetare, unităţi
productive și de servicii existente în România în anul 1993. Dacă apar
dificultăţi în circumscrierea populaţiei de referinţă, este necesar să se
definească populaţia investigată în mod mai precis. Populaţia investigată şi
populaţia de referinţă ar trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă
întotdeauna din cauza dificultăţilor ce pot apare în circumscrierea ultimei.
Înainte de a trece la selectarea eşantionului, elementele populaţiei investigate
sunt asamblate într-un cadru al eșantionării. De regulă, acesta ia forma unei
liste de elemente ordonate în funcţie de unul sau mai multe criterii. Ordonarea
cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale,
demografice, geografice sau organizaţionale, pentru a asigura o selecţie cât mai
adecvată în eşantion și o analiză cât mai riguroasă atît a elementelor separate
cât și a combinării lor în straturi. În funcţie de tehnica de selecţie a
elementelor populaţiei în eşantion, se distinge între eșantionarea probabilistă
și eșantionarea neprobabilistă. În eșantionarea probabilistă fiecare element al
populaţiei este selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeaşi
probabilitate de selecţie, diferită de zero. Eșantionarea neprobabilistă
presupune utilizarea informaţiilor oferite de cercetări prealabile sau de
experţi pentru a ghida selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru o
problemă teoretică sau factuală.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

De data aceasta nu se pot realiza scopuri specifice estimării şi testării

ipotezelor, întrucît nu sunt satisfăcute condiţiile selecţiei probabiliste. În
schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare la relaţiile dintre
entităţi sociale sau la constituirea de grupări și organizări formale sau
informale, conduce la formularea de generalizări empirice sau teoretice cu
ajutorul unor procedee specifice (analiza contextuală, analiza de reţea şi cea a
perechilor). Diferitele modele de eșantionare se asociază cu metode specifice de
culegere a datelor. În Page | acest sens, se pot distinge trei tipuri de
combinaţii: a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile
independente și controlul sau 122 randomizarea tuturor variabilelor exterioare;
totodată, randomizarea se referă și la selecţia sau alocarea probabilistă a
subiecţilor pe grupuri şi a grupurilor într-o ordine anume, putînd fi
circumscrisă, din acest punct de vedere, domeniului eșantionării; b. anchetele
și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de eșantionare
probabilistă; c. investigaţiile sociale - termen utilizat pentru a individualiza
abordările bazate pe eșantionarea neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut
al validităţii interne și externe, fără a fi însă lipsite de importanţă pentru
progresul teoretic al cercetării sociologice. Eșantionarea probabilistă a
cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza aplicării
diferitelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante.
Cea mai simplă este eșantionarea simplă aleatoare (esa) aplicabilă în anchetele
de opinie, în analize exploratorii sau în cele care işi propun identificarea
unor factori cu incidenţă asupra constituirii unor fenomene sau procese sociale.
După delimitarea populaţiei investigate și a cadrului de eșantionare, se
formulează decizia privind dimensiunea n a eşantionului, având în vedere gradul
de eterogenitate a populaţiei şi opţiunea pentru un anumit nivel de încredere în
estimarea parametrilor. Cu cât nivelul aşteptat de precizie a estimaţiei este
mai mare, cu atît limita confidenţei este mai coborîtă şi dimensiunea
eşantionului creşte. Pentru o populaţie nediferenţiată pe subclase sau straturi,
dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de
confidenţă de 95%. când populaţia este diferenţiată pe subclase iar eşantionul
se aşteaptă să le reprezinte, pentru precizarea dimensiunii optime a
eşantionului se consideră subclasa sau stratul cu cele mai puţine elemente, se
menţionează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apei se selectează în
mod proporţional elementele din celelalte subclase, Dimensiunea eşantionului
total creşte proporţional cu numărul subclaselor, Această tendinţă poate fi,
totuşi, evitată fie prin aplicarea artei tehnici de eșantionare, fie prin
eliminarea unor subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei
minime în jur de 100. Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi N a
populaţiei se calculează fracţia de eşantionare (f=n/N). Aceasta indică distanţa
cantitativă dintre două elemente succesiv selecţionate de pe lista populaţiei.
În funcţie de aceasta sau utili zînd un tabel de numere aleatoare, se procedează
la selecţia aleatoare a elementelor din populaţia listată. În esa fiecare
element este considerat prin el însuşi, independent de celelalte şi cu
probabilităţi de selecţie echivalentă cu a oricărui alt element. Aceasta
înseamnă că entităţile sociale sunt atomizate iar în interpretarea rezultatelor
cercetării nu pot fi formulate inferenţe despre relaţii sau structuri sociale,
ci numai despre indicatori sau variabile. O altă variantă a eșantionării
probabiliste este eșantionarea sistematică (es), aplicabilă atunci când:
elementele se succed în mod natural în spaţiul sau timpul social, dispunem de o
listare prealabilă a populaţiei și am formulat decizia privind dimensiunea
eşantionului. Etapele de parcurs sunt următoarele: se calculează intervalul de
eșantionare (v = N / n) care este inversul fracţiei de eșantionare, optându-se
pentru numărul întreg cel mai apropiat de rezultatul fracţiei; se alege primul
număr aleator (din tabelul cu numere aleatoare) a cărui mărime se situează în
intervalul definit de v, acesta reprezentînd începutul aleator al selecţiei; în
continuare, se aleg acele elemente care au numărul egal cu suma începutului
aleator şi a intervalului de eșantionarea, oprindu-ne când am atins dimensiunea
prestabilită a eşantionului. De regulă, eșantionarea se aplică atunci când
dimensiunea eşantionului este mică iar elementele populaţiei sunt unităţi
sociale de tipul instituţiilor, grupurilor sau organizaţiilor. Atenţie deosebită
trebuie acordată satisfacerii cerinţei de maximizare a variaţiei
caracteristicilor studiate, evitîndu-se efectele de linearitate sau
periodicitate induse de dispunerea naturală a elementelor.
Ruxandra RADU

Suport curs Cercetare în Nursing

Dacă nu dispunem de posibilităţi de întîmpinare a acestei cerinţe, este

preferabil să utilizăm eșantionarea grupărilor (eg) sau eșantionarea
stratificată (est), în varianta mono sau multistadială. Aplicarea acestor
tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populaţiei pot fi
repartizate pe grupări sau zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în
funcţie de un criteriu. Dacă aceasta este situaţia, atunci trebuie mai întîi să
delimităm grupările, zonele sau straturile și apoi să selectăm din fiecare
elementele primare prin procedeul esa. Desigur că ne putem concentra atenţia
numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta Page | monostadială) sau
asupra primelor şi asupra elementelor incluse în ele (varianta multistadială).
Est 123 conduce la o mai mare precizie a eșantionării şi la aprofundarea
studiului diferitelor straturi. Fracţia de eșantionare poate să fie aceeaşi
pentru toate straturile (est proporţională cu dimensiunea populaţiei fie-cărui
strat) sau diferită de la un strat la altul (est disproporţionată). În ultimul
caz, probabilitatea includerii unui element în eşantion este specificată de
fracţia de eșantionare asociată fiecărui strat. Cerinţa principală a
stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu
criteriul utilizat, iar diferenţele dintre straturi să fie maximizate. În
termeni statistici, aceasta înseamnă a minimiza varianta în cadrul straturilor
și a maximiza varianta dintre straturi, ceea ce conduce la reduceri ale erorii
standard. Stratificarea se poate realiza în procesul eșantionare înainte de
culegerea datelor sau în faza de prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă
este prima alternativă, în est multistadială se disting rînd pe rînd noi unităţi
primare de eșantionare repartizate pe straturi, iar în fiecare nou stadiu se
aplică o tehnică sau alta de selecţie (simplă aleatoare, sistematică, cu
probabilităţi proporţionale mărimii etc.). Numărul stadiilor depinde de mărimea
populaţiei investigate, de numărul variabilelor-criteriu propuse de problema
cercetării. Opţiunea pentru un tip sau altul de eșantionare trebuie să se bazeze
pe specificul şi implicaţiile problemei studiate, pe considerarea
caracteristicilor populaţiei de referinţă şi pe criterii de eficienţă practică
şi a estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea
erorilor de eșantionare, adică a diferenţelor dintre estimatorii obţinuţi din
analiza unui eşantion şi parametrii populaţiei. Uneori, chiar dacă un eşantion a
fost bine selectat iniţial, pot apare nonrăspunsuri care reduc dimensiunea
eşantionului şi măresc erorile de eșantionare. Această tendinţă poate fi
contracarată prin adăugarea de noi elemente în eşantion sau prin completarea
nonrăspunsurilor de către analist pe baza comparării anumitor caracteristici
importante ale elementelor care au răspuns cu cele ale celor care nu au răspuns
şi prin opţiunea pentru o tendinţă similară probabilă de răspuns care
înlocuieşte nonrăspunsurile. Într-un eşantion bine selectat abaterea
estimatoruiui de la valoarea parametrului este mică sau tinde către zero pe
măsură ce creşte dimensiunea eşantionului. Eroarea medie de eșantionare este de
obicei descrisă în termenii variaţiei.