Sunteți pe pagina 1din 176

Strung Emil

Dumitru Mihaela

BIOFIZIC I IMAGISTIC MEDICAL

Ediia a II-a, 2011

Cuprins
Prefa la ediia a II-a ......................................................................................................................4 1. Biofizica: definiie, descrierea caracterului inter-disciplinar, legturile cu disciplinele nrudite...5 2. Biofizica atomic i molecular ...................................................................................................6 2.1. Noiuni de structura materiei........................................................................................................6 2.2. Structuri moleculare .....................................................................................................................9 2.3. Biofizica molecular a apei i a soluiilor apoase ......................................................................10 2.4. Noiuni de fizic sistemelor disperse .........................................................................................11 2.5. Fenomene de transport n soluii i prin membran ...................................................................12 3. Biofizica celular .........................................................................................................................18 3.1. Biomecanica ..............................................................................................................................18 a) Principalele mrimi fizice utilizate n mecanic ..............................................................19 b) Proprietatile mecanice ale corpurilor solide .....................................................................23 c) Noiuni de mecanica fluidelor ..........................................................................................25 d) Aspecte biomecanice ale contraciei musculare ..............................................................27 e) Efectele biologice ale unor factori mecanici: echilibrul corpului i mersul .....................29 3.2. Noiuni de termodinamic biologic .........................................................................................33 a) Definitii i noiuni de baz ...............................................................................................33 b) Procese termodinamice ....................................................................................................34 c) Fluxuri i fore termodinamice ........................................................................................35 d) Reglarea temperaturii corpului.........................................................................................35 e) Principiile termodinamicii ...............................................................................................40 3.3 Noiuni de bioelectricitate i bioexcitabilitate ............................................................................42 a) Fenomene bioelectrice ....................................................................................................42 b) Potenialul de repaus al celulelor .....................................................................................42 c) Poteniale de aciune ........................................................................................................44 d) Sinapsele neuronale .........................................................................................................46 e) Bioexcitabilitate ...............................................................................................................49 4. Biofizica sistemelor complexe ....................................................................................................50 4.1 Noiuni de bioacustic .................................................................................................................50 a) Definiia i propagarea sunetelor ......................................................................................50 b) Biofizica recepiei auditive ...............................................................................................54 c) Efectele biologice ale ultrasunetelor .................................................................................56 4.2. Elemente de optic biologic ....................................................................................................57 a) Anatomia ochiului .............................................................................................................57 b) Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice .............................................59 c) Biofizica recepiei vizuale ................................................................................................61 d) Bioluminiscena ................................................................................................................63 5. Recepia, transmiterea i prelucrarea informaiei din sistemele biologice ...........................63 5.1. Semnale bioelectrice ..................................................................................................................63 5.2. Culegerea biosemnalelor ............................................................................................................64 a) Electrozi ...........................................................................................................................64 b) Traductori; definiie i clasificare .....................................................................................66 c) Biosenzori .......................................................................................................................66 5.3. Sisteme de amplificare i nregistrare a biosemnalelor ..............................................................67 a) Electrocardiograma ...........................................................................................................68 b) Electroencefalograma ......................................................................................................70 c) Fonocardiograma .............................................................................................................72 d) Elecrooculograma .............................................................................................................73
2

e) Velocimetria Doppler .......................................................................................................74 6. Bazele fizice ale imagisticii medicale .........................................................................................75 6.1.Principiile generale ale imagisticii medicale ..............................................................................75 6.2 Rntgendiagnosticul ...................................................................................................................76 6.3.Tomografia computerizat ..........................................................................................................82 6.4. Imagistica RMN .........................................................................................................................84 6.5. Dignosticul radioizotopic ...........................................................................................................90 6.6. Ecografia (Ultrasonografia) .......................................................................................................93 6.7. Termografia ..............................................................................................................................103 7. Procedee terapeutice bazate pe factori fizici ..........................................................................104 7.1. Termoterapia ............................................................................................................................104 7.2. Crioterapia ...............................................................................................................................105 7.3. Electroterapia ...........................................................................................................................105 7.4. Ultrasonoterapia .......................................................................................................................106 7.5. Fototerapia ...............................................................................................................................107 7.6. Efectul LASER. Aplicaii medicale .........................................................................................108 8. Elemente de radiobiologie ........................................................................................................109 8.1.Radioactivitate. Radiaii ionizante ............................................................................................109 8.2. Dozimetria radiaiilor ionizante ...............................................................................................112 8.3. Interacia radiaiilor cu materia ................................................................................................114 8.4. Efectele biologice ale radiaiilor. Efectele radiaiilor ionizante asupra biomoleculelor...........117 8.5. Iradierea organismelor. Radioprotecie ....................................................................................124 9. Radioterapie ..............................................................................................................................127 9.1. Definiie i domenii de aplicare ...............................................................................................127 9.2. Tehnici de iradiere ...................................................................................................................128 9.3. Bazele clinice ale radioterapiei ................................................................................................129 10. ndrumar de Lucrri practice de laborator ..........................................................................133 A. Lucrri de biofizic ........................................................................................................134 B. Generatori de radiatii X. Instalatii radiologice medicale ...............................................153 11. Teste de verificare a cunostinelor .......................................................................................168 12. Bibliografie ............................................................................................................................176

Prefa la ediia a II-a O analiz a evoluiei tiinei n ultimile decenii arat c dezvoltarea ampl a cunotinelor umane a determinat apariia unor domenii de cercetare, situate la grania dintre tiinele tradiionale. Un domeniu important este cel cuprins ntre fizic i tiinele medicale, estompndu-se astfel grania dintre discipline care au fost considerate timp de secole entiti distincte, astfel nct la momentul actual, ntre aceste domenii nu mai pot fi trasate delimitri nete. Biofizica este tiina care studiaz fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul fizicii, chimiei, matematicii i tiinelor medicale. n primele trei decenii ale secolului trecut s-a cristalizat fizica radiaiilor X. Practica medical a impus utilizarea radiaiilor X n radiodiagnostic. Dup 1950 s-a pus problema cunoaterii structurii spaiale a principalelor macromolecule de interes biologic. Astzi exist un punct de vedere biofizic, unanim luat n considerare i care s-a impus definitiv n cerecetarea madical. Apariia i dezvoltarea biofizicii este o consecin a folosirii din ce n ce mai largi a medodelor i procedeelor fizicii n tiinele medicale i biologice, a necesitii unei abordri cantitive i analitice n aceste domenii. Fr a face n acest curs o prezentare detaliat a acestor tendine de integrare, a reuitelor sau inerenelor sale limitri, remarcm modul tot mai larg acceptat, c tiinele biologice trebuie s se ghideze dup conceptele fizicii i rigorile matematicii. n ultimii douzeci de ani dezvoltarea imagisticii medicale a fost mai mult dect spectaculoas: au fost dezvoltate procedurile clasice i au fost descoperite noi tehnici de investigaie. Lucrarea de fat reprezint o ncercare de a pune la dispoziia elevilor din colile postliceale sanitare un material util pentru studiul disciplinei de Biofizic i imagistic medical avnd la baz programa analitic a Ministerului Educaiei i Cercetrii, i corespunde cerinelor de a oferi viitorilor asisteni medicali generaliti elementele de baz ale acestei discipline. Volumul limitat al acestei lucrri, destul de restrns n raport cu volumul de cunostine acumulat n acest domeniu, a fost dictat n primul rnd de programa i numrul de ore afectat acestei discipline, dar i de dorina de a evita paralelismele cu disciplinele conexe. innd cont de aceste condiii s-a efectuat o selecie a cunotinelor pe care elevul trebuie s i le nsueasc i s-a procedat la formularea lor n condiii clare, astfel nct s fie nelese de oricine posed cunotine elementare de biochimie, anatomie i fiziologie, acolo unde au fost necesare exemplificri din corpul uman. Considerndu-l deosebit de util petru instrucia elevilor notri, a viitorilor asisteni medicali generaliti, manualul de fa completeaz seria de manuale necesare colii Sanitare Postliceale Carol Davila Galai ct i celorlalte forme de nvmnt postliceal sanitar. Calitatea temelor prezentate i discutarea detaliilor au fost ncadrate n limite rezonabile, autorul asumndu-i rspunderea selectrii exemplelor i sublinierii concluziilor. Prima ediie a acestui manual s-a bucurat de o audien deosebit n rndul elevilor colilor postliceale sanitare din Galai, i a determinat autorul s elaboreze o nou ediie revizui i completat. Mulumim editurii pentru utila contribuie la apariia unei cri medicale.

10 Martie 2011

Prof. Dr. Barbu LEIBOVICI Director coala Sanitar Postliceal Carol Davila Galai

1. BIOFIZICA 1.1. Definiie. Descrierea caracterului interdisciplinar. Legturile cu disciplinele nrudite


Biofizica este o tiin cu caracter interdisciplinar, la frontiera dintre biologie (tiina care studiaz sistemele vii) i fizica (tiina care studiaz materia ca structur i micare). Cu alte cuvinte, biofizica studiaz fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul metodelor fizico-matematice. Biofizica se ocup cu dou tipuri de probleme: - studierea fenomenelor fizice care apar n sistemele biologice; - cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici; Pentru a descrie caracterul interdisciplinar al biofizicii precum i structura acesteia vom ine cont c ea se conecteaz cu tiintele fundamentale (matematic, fizic, chimie, biologie, cibernetic), i cu tiinele biomedicale (genetic, fiziologie, clinica medical). Problemele generale ale biofizicii sunt: - principiile i mecanismele fizice ale funcionarii sistemelor biologice; - interacia sistemelor biologice cu factorii fizici ambiani; Metodele de lucru ale biofizicii sunt cele specifice fiecrei tiine i anume metode teoretice i experimentale; aplicaiile acestei discipline le intlnim n clinic, cercetere i economie. Aceast schem de conexinuni este prezentat n fig. 1: Fig.1. Structura biofizicii i conexiunile ei cu alte domenii tiine fundamentale tiine bio-medicale Matematic Fizic Chimie Biologie Genetic Fiziologie Fiziopatologie Clinica medical

BIOFIZICA

Problematica principiile i interacia sismecanismele temelor biolofizice ale gice cu factorii funcionrii fizici ambiani sistemelor biologice

Metoda - Teoretice - Experimentale

Aplicaii - Clinice - Cercetare - Industrie i agricultur

Lund drept criteriu de clasificare nivelul de organizare al materiei, ramurile principale ale biofizicii sunt: - biofizica nuclear sau electronic; - biofizica molecular; - biofizica celular; - biofizica sistemelor complexe: esuturi, organe, organisme.
5

Pe de alta parte, n sens de fizic aplicat n biologie, biofizica se poate diviza n biomecanic (locomoie, bioacustic, hemodinamic), bioenergetic (tipuri de energie i transformarea acestora), biotermodinamic, bioelectricitate, optica fiziologic, etc. n acest sens biofizica utilizeaz aproape toate capitolele fizicii clasice. Astfel studiile de biomecanic cuprind un spectru larg de probleme, de la micarea n articulaii, la locomoie, pn la motilitatea celular i la propriettilor mecanice ale componenilor celulari. Bioenergetica se ocup de utilizarea i de multiplele conversii ale energiei la nivelul sistemelor biologice. Utilizarea n biofizic a unor capitole din fizica strii lichide sau solide sau din mecanica cuantic a decurs n mod firesc odat cu abordarea unor noi probleme ca recepia energiei radiante, proprietaile biopolimerilor, sau fenomene care au loc la nivelul membranelor celulare i intercelulare.

2. BIOFIZICA ATOMIC I MOLECULAR 2.1. Noiuni de structura materiei


Materia vie este alcatuit din atomi i molecule identici cu cei care alctuiesc materia moart. Aceste componente, n mod individual, posed structuri i proprieti care pot fi descrise cu ajutorul legilor fizicii i chimiei. Pentru nceput reamintim cateva noiuni de structura materiei. n concepia modern materia este format din atomi a crui structur cuprinde nucleul i nveliul electronic. Atomul este cea mai mic parte a unui element care pastreaz propritile chimice ale elementului din care provine. Nucleul este format din protoni i electroni, cu mase aproximativ egale i egale cu o unitate atomic de mas: 1 u.a.m. = 1/12 m
12

= 1,662 x 10-27 kg
C

(1)

nveliul electronic este format din electroni dispui pe nivele electronice. Protonii i electronii sunt particule ncrcate cu sarcin electric pozitiv, respectiv negativ egal cu sarcina electric elementar: 1e = 1,602 x 10-19 C (2) me = 1/1840 u.a.m. = 9,1.10-31 kg (2.1.) Numrul de electroni de pe inveliul electronic este egal cu numrul de protoni din nucleu, atomul fiind neutru din punct de vedere electric. Acest numr se noteaz cu Z, se numete numr atomic i coincide cu numrul de ordine al elementului din sistemul periodic Mendeleev. Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric (nu posed sarcin electric). Protonii i neutronii mpreun, sunt cunoscui sub denumirea comun de nucleoni. Numrul total de nucleoni din nucleu se noteaz cu A i se numete numr de mas. El corespunde masei nucleului exprimat n u.a.m., dar reprezint de fapt masa atomului, deoarece masa electronilor de pe nveli este neglijabil n raport cu masa nucleonilor. n concluzie, atomul este format din Z protoni, A - Z neutroni, i Z electroni. Pentru caracterizarea unui atom se utilizeaz urmatoarea notaie simbolic:
A
ZX

(3)

unde X este simbolul elementului chimic. n ordine cresctoare, dup numrul atomic Z, pe grupe i perioade, elementele chimice sunt aezate n sistemul periodic (tabelul) Mendeleev (tab. 1)

Tab. 1 - Sistemul periodic (Tabelul) Mendeleev

Primul element din sistemul periodic este hidrogenul, H (A = Z = 1), cel mai simplu element chimic, format dintr-un proton i un electron. O prim clasificare a atomilor se poate face n funcie de valorile numrului de mas, atomii de la nceputul sistemului periodic numindu-se uoare i cele de la sfrit, grele. A doua clasificare se face n funcie de valorile numrului atomic i numrului de mas, dup care avem patru categorii: a) izotopii sunt atomii caracterizati prin acelai numr de ordine dar numere de mas diferite, de exemplu 2 3 izotopii hidrogenului, deuteriu: 1D i tritiu: 1T b) izobarii sunt atomii caracterizati prin acelai numr de mas dar cu numere de ordine diferite de exemplu:
27 27

Mg
12

si

Al
13

c) izotonii sunt atomii caracterizati prin acelai numr de neutroni dar numere de ordine i de mas diferite. Pentru aceti atomi diferena A - Z este aceeai, de exemplu:
3 4

tritiu: 1T i heliu: 2He. d) izomerii sunt atomi caracterizai prin aceleai numere de mas i de ordine, dar situai n stri energetice diferite. Prin mas atomic, ma se nelege numrul de mas al elementului exprimat n kilograme. De exemplu masa atomic a aluminiului (A = 27) este: ma = 27 kg /kmol (4)

Se poate aprecia ordinul de mrime al razei atomului (dimensiunea atomului), Ra, considernd c atomii sunt sfere rigide aflate n contact. Volumul atomului este:

va =

4 3 Ra 3

(5)

i volumul unui kilomol, pentru un element n stare de agregare lichid sau solid: V = va x NA = ma / unde NA= 6,023.1026 at/kmol este numrul lui Avogadro i este densitatea materialului. Din relaiile (6) i (7) rezult : (6)

Ra = 3

3ma 4 N A

(7)

Pentru aluminiu = 2700 kg/m3, i nlocuind obinem Ra = 1,59.10-10m. Acesta este ordinul de mrime pentru raza majoritii atomilor. Nucleul, considerat sferic are volumul proporional cu numrul de nucleoni: 4 3 vn = rn = kA (8) 3 relaie din care rezult raza nucleului: rn = ro 3 A (9)
unde ro = 1,45.10-15m, este raza unui nucleon. Comparnd dimensiunile razei atomului (10-10m) cu raza nucleului (10-15m), rezult c atomul are structur lacunar, format dintr-un nucleu masiv i compact, n jurul cruia se rotesc, la distane mari electronii. Principalele elemente constitutive ale materiei vii sunt elemente uoare (Z<30). Dintre acestea, H (Z=1), C (Z = 6), N (Z = 7), O (Z = 8), Na (Z = 11), K(Z = 19) i Ca (Z = 20) sunt elemente universale i indispensabile.
8

Oxigenul se gsete n cea mai mare cantitate, dup care urmeaz carbonul, hidrogenul i azotul. Carbonul reprezint mai mult de jumtate din masa moleculelor organice. Cea mai mare parte din oxigen i hidrogen atomii se gasete sub form de molecule de ap. Datorit faptului c materia vie conine o cantitate mare de ap i a faptului c masa atomic a carbonului este mic, densitatea materiei vii este cu puin mai mare dect densitatea apei. Trepte de organizare a materiei. Natura nconjurtoare este alctuit din molecule i atomi. Aceste particule de substan nu sunt ns amestecate haotic, dezordonat, ci sunt aranjate n diferite feluri, sunt organizate, formnd diferite corpuri, dintre care unele sunt lipsite de via, iar altele sunt vii. n tabelul urmtor sunt prezentate treptele de organizare ale materiei, de la particulele elementare pn la organismele pluricelulare superioare. Tab. 2. Trepte de organizare a materiei Particule elementare Electron, proton, neutron Elemente chimice C, H, O, N, S, P, etc. Structuri chimice Molecule organice, ioni si molecule, minerale Structuri chimice complexe Macromolecule, sisteme coloidale complexe Structuri leptonice Citoplasma Structuri subcelulare Organite celulare, structuri functionale Structuri celulare Celula cu structuri monocelulare sau pluricelulare Structuri supracelulare Celule diferentiate (tesuturi, organe, sisteme, aparate) Sisteme biologice complexe Organisme, ecosisteme

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

2.2. Structuri moleculare


Caracteristicile chimice ale unui atom se manifest n reaciile de combinare, adic n formarea de molecule. Atomii diferitelor elemente chimice se pot combina n proporii diferite pentru a forma molecule. n funcie de tipul forelor de interaciune dintre atomii care formeaz molecula distingem patru tipuri principale de legturi chimice. De la legturi slabe ctre legaturi tari, acestea sunt: Wan der Waals (dipolar), ionic (heteropolar). covalent (homeopolar), metalic. a) Legatura Wan der Waals (dipolar), este o legatur slab i se realizeaz ntre atomii de acelai fel cu pturile electronice complete (structrura de dublet sau octet) cum sunt gazele rare, atomul avnd o structur de dipol (centrul sarcinilor electrice pozitive dat de nucleu nu coincide cu centrul sarcinilor electrice negative ale invelisului). Un astfel de dipol este atomul de He (v. fig. 2). ntre capetele dipolilor cu semne contrare apare o for de atracie electric care determin acest tip de legatur.

a)

b) c) Fig. 2. Legturi chimice: a) Wan der Waals ; b) ionic; c) covalent

b) Legatura ionic (heteropolara). Acest tip de legatur chimic se realizeaz ntre atomi diferii; pentru a forma configuraiile electronice stabile de dublet sau de octet atomii componenti cedeaza un electron si devin ioni pozitivi sau acepta un electran si devinioni negativi. Intre cei doi ioni cu sarcini opuse apare o for de atracie electrostatic care determin acest tip de legatur (ex. molecula de NaCl). c) Legatura covalent (homeopolar). Acest tip de legatur se stabilete ntre atomi identici sau diferiti ca rezultat al punerii n comun a electronilor de valen, pentru a forma
9

configuraii electronice stabile de dublet sau octet. Este cel mai rspndit tip de legatur chimic i este o legatur puternic pentru c se realizeaz prin punere n comun de electroni. Un exemplu este legatura din molecula de hidrogen (H2), cea mai simpl molecul, sau molecula de ap (H2O), cea mai des ntlnit molecul n organismele vii. d) Legatura metalic se realizeaz prin punerea n comun a tuturor electronilor de valen a atomilor care alctuiesc metalul, astfel nct electronii se mic cvasiliber (gaz electronic) printre nodurile reelei cristaline format din ionii pozitivi ai metalului. Este cea mai puternic legatur, astfel se explic duritatea metalelor, n comparaie cu alte elemente. Prezena electronilor liberi n metale explic conductibilitatea electric i termic mare a acestora.

2.3. Biofizica molecular a apei i soluiilor apoase


Structura molecular a apei Apa este lichidul cu cea mai mare rspndire n natur (ocup aproximativ 75% din suprafaa Pmntului) i cel mai important pentru biosfera; 70% din organism este apa i se consider c viaa a aprut n mediul acvatic. Globul terestru conine cantiti enorme de ap n toate nveliurile lui externe. Atmosfera constituie unul dintre nvelisurile planetei noastre, n care apa se gsete n cantiti apreciabile. n rocile de pe glob apa se gsete pn la acea adncime la care, din cauza temperaturii, trece sub forma de vapori. n litosfer apa se poate gsi sub form lichid, solid sau gazoas, att liber ct i legat de anumite structuri cristaline. Ca i suprafaa scoartei terestre, apa din atmosfera apare sub toate cele trei stari de agregare care o caracterizeaza. Litosfera primara, oceanele i mrile sunt depozitele cele mai mari de ap. Atmosfera, suprafaa coninentelor i freaticul lor sunt cele mai sarace depozite de ap. Cu toate acestea, dei apa coninental este n cantitate relaiv redus, ea are cea mai mare putere de circulatie, revenind n circuit de nenumarate ori fa de apa din litosfer sau din mari i oceane. Deci, i importana ei n dinamica hidric este cea mai mare. Starea de agregare a apei este, la temperaturile la care organismele vii i desfoar existena, preponderent cea lichid, aa c putem spune far exagerare c apa este matricea vieii. Apa este important nu numai din punct de vedere cantitiv (component majoritar al organismelor vii), dar i pentru c ia parte la organizarea structural a biosistemelor i la activitatea metablolic celular. Rolul apei n organismele vii este multiplu: - apa este solventul universal al materiei vii, att la nivel celular ct i interstiial; - n interiorul celulelor apa particip la procese chimice, reacii de hidroliz, oxidare, condensare; - are rol fundamental n procesul de fotosintez, fiind unul din reactani; - apa constituie mediul de transport al ionilor, moleculelor i al celulelor de la un organ la altul; - apa este agentul de eliminare din organism a cataboliilor toxici n procesele de transpiraie i miciune; - intervine direct sau indirect n procesele de termoreglare, circulaie sangiun, transpiraie, respiraie. Clasificarea apei n organismele vii se face dup patru criterii: - dup locul n care se afl n raport cu celulele, apa poate fi intracelular sau extracelular, care la randul ei poate fi interstiiala (extravascular) i circulant (vascular); - din punct de vedere al distribuiei n esuturi apa este tisular sau cavitar; - din punct de vedere al interaciei cu moleculele biologice apa este liber sau structurat (interactioneaza cu gruprile hidrofile ale proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleci, etc.); - dup proveniena sa n organism apa este exogen (provine din exterior) sau endogen (rezultat n urma reaciilor biochimice). Stuctura moleculei de apa (H2O) cuprinde dou legturi covalente ntre atomul de oxigen i cei doi atomi de hidrogen. Datorit prezenei n natur a trei izotopi ai hidogenului i trei izotopi ai oxigenului se cunosc 18 specii de ap. Molecula de ap are atomii coplanari, cu unghiul dintre legaturile covalente de 105o i cu lungimea legaturilor de 0,99.10-10m, prezentnd o structura de dipol electric permanent, aa cum este ilustrat n fig.3.
10

1050
H H +

Fig.3 Structura molecular a apei

Electronii moleculei de ap, n total 10, sunt repartizati n modul urmator (fig. 3): - 2 electroni n apropierea oxigenului; - 2 perechi care se rotesc pe dou orbite aflate n plan perpendicular pe planul moleculei de ap, avnd nucleul de oxigen n focare. Acetia se numesc electroni neparticipani deoarece nu particip la legatura covalent; - 2 perechi de electroni care se rotesc pe dou orbite ce nconjoar legatura dintre oxigen i hidrogen, n planul moleculei de ap (planul format de cele trei nuclee). Prin aceti electroni se realizeaz legatura covalent. Aceast dispunere a orbitelor determin structura tetraedric a moleculei de ap, cu nucleul oxigenului n centru i cei doi protoni, respectiv cele dou perechi de electroni neparticipani n vrfuri. Deoarece moleculele de ap au un dipol permanent ele au tendina de a interaiona electrostatic, (legaturi Wan der Waals), att ntre ele cat i cu ionii sau dipolii moleculari i, de asemenea cu gruprile hidrofile ale macromoleculelor. Moleculele de ap au capacitatea de a forma asociaii moleculare, caz n care ntre molecule se formeaz legaturi de hidrogen. Asocierea moleculelor de ap n faz lichid, are caracter cooperativ n sensul c legarea a dou molecule de ap favorizeaz legarea la acest ansamblu a altor molecule de ap, .a.m.d., iar ruperea unei legturi faciliteaza ruperea altora. Structura cvasicristalin a apei, st la baza explicarii comportarii anormale a apei. Astfel, spre deosebire de moleculele nrudite, apa prezint: - puncte de topire i fierbere ridicate i diferen mare de temperatura ntre acestea (1000C); - cel mai mare coeficient de tensiune superficial n raport cu toate lichidele (exceptand Hg); - coeficient de vscozitate ridicat; - cldur specific mare, confera rolul de a regla variaiile de temperatura din organism; - caldur latent mare; - variaie atipic a densitii spre deosebire de majortitatea lichidelor la care densitatea scade cu creterea temperaturii, apa prezint o temperatur (40C) la care densitatea este maxim; prin rcire sub aceasta temperatur densitatea ei scad.

2.4. Noiuni de fizica sistemelor disperse


Sistemele polifazice n care una sau mai multe faze (solid, lichid, sau gazoas) sunt disconinue se numesc sisteme disperse. Sistemele disperse (sau soluii) sunt formate din: - mediu de dispersie (solvent), faza n cantitatea cea mai mare (majoritar); - faza dispersat (solvit), faza n cantitate mic (minoritar). Sistemele disperse bifazice se clasific dup starea de agregare a fazelor dup cum rezult din tabelul 2. Prin grad de dispersie, , se inelege valoarea invers a diametrului particulei disperse (d): = 1/d A doua clasificare se poate face dup gradul de dispersie (tab. 3). (10)

11

Tab. 2. Clasificarea sistemelor disperse dup starea de agregare a fazelor i interfaa caracteristic Mediul de Faza Interfa Denumire. Exemple caracteritic dispersie dispersat Solid Solid SS Soluii solide (aliaje) Lichid SL Incluziuni minerale Gaz SG Spume solide, geluri uscate Lichid Solid LS Soluii, suspensii Lichid LL Soluii, emulsii Emulsii gazoase, spume diluante Gaz LG Gaz Solid G S Aerosoli. Fum Lichid GL Cea Gaz GG Amestecuri moleculare Tab. 3. Clasificarea sistemelor disperse dup gradul de dispersie Grupa Caracteristicile particulei disperse Grad mic Nu trec prin filtre de hrtie; precipit sau plutesc relaiv repede; nu de dispersie dializeaz i ne difuzeaz; sunt vizibile cu microscopul obinuit. Dispersie coloidal Trec prin filtrele cele mai fine, sunt reinute prin ultrafiltrare, nu se depun n mod vizibil, nu dializeaz, difuzeaz puin, se vizualizeaz doar la ultra microscop. Dispersie molecular Trec prin toate filtrele, nu se depun, dializez i difuzeaz foarte i ionic uor, nu se pot observa la nici un ultra microscop.

2.5. Fenomene de transport n soluii i prin membran


Studiul fizicii moleculere cuprinde o serie de femomene datorate micrii moleculelor i de aceea se numesc fenomene de transport molecular. Rezultatul fenomenelor de transport const ntr-o deplasare net de substan dintr-un loc n altul dac n cadrul sistemului considerat exist condiii care creaz diferene de: presiune, densitate, concentraie, temperatur, etc. Fenomenele de transport sunt caracteristice mediilor fluide. Fluidele sunt substane care au o coeziune molecular relaiv mic, datorit crui fapt curg i iau forma vasului n care sunt puse. Gazele, lichidele i mediile disperse n care aceste faze predomin pot fi considerate fluide. n organismele vii intervin medii disperse complexe, de interes biologic, n care solventul (mediul de dispersie) este apa. De exemplu sngele este o soluie complex de gaze, lichide i solide n ap. Principalele fenomene de transport molecular sunt: vscozitatea, difuzia i osmoza. Vscozitatea. Clasificarea lichidelor dup vscozitate. Un lichid incompresibil i fr vscozitate se numeste lichid ideal. Lichidele reale sunt compresibile i au vscozitate. Lichidele reale se clasific n lichide newtoniene i nenewtoniene. ideale Lichide { newtoniene reale { nenewtoniene
Fig . 4. Clasificarea lichidelor dup vscozitate.

n cazul lichidelor reale, aflate n curgere, se constat c acest proces are loc n straturi subiri, moleculele din acelai strat avnd aceiai vitez, n timp ce moleculele din straturile au viteze diferite.

12

Fig. 5. Distribuia vitezelor i fortele de vscozitate

ntre moleculele staturilor vecine (ca de altfel i ntre moleculele aceluiai strat) se exercit fore de atracie Wan der Waals. Aceste fore se opun deplasrii relaive a straturilor de lichid, determinnd apariia unei frecari interne, numite vscozitate. Fortele de frecare interna (fortele de vscozitate) sunt orientate tangenial i n sens opus vitezei stratului respectiv. Daca n timpul curgerii straturile de lichid rmn paralele, cugerea este cunoscuta sub numele de curgere laminar, fora de vscozitate fiind dat de legea lui Newton : (11) unde: este coeficientul de vscozitate dinamic al lichidului, care depinde de natura lichidului i de temperatura, S, suprafaa comun a celor dou straturi, v, diferena de vitez dintre straturi, r, distana dintre straturi, v / r fiind gradientul de vitez. Pentru lichidele ideale coeficientul de vscozitate este nul ( = 0). Lichidele reale pentru care coeficientul de vscozitate nu depinde de viteza de curgere se numesc lichide newtoniene cum ar fi, de exemplu: apa, eterul, urina, etc. n cazul lichidelor nenewtoniene, nu mai este constant, ceea ce face ca dependena dintre fora de vscozitate i gradientul de vitez s fie neliniar. n acest caz coeficientul de vscozitate depinde de vitez de curgere, cum este de exemplu sngele sau lichidele coloidale ( fig. 6) . Vscozitatea relativ a unui lichid se exprim n raport cu vscozitatea apei la 20oC, apa= 0,01 Ns/m2, rezultnd o marime fizic adimensional numit coeficient de vscozitate relativ i respectiv vscozitatea cinematic:

r =

apa

c =

(12)

unde este densitatea lichidului. Fv r

v/r
Fig. 6. Comparaie ntre lichidul newtonian (1) si nenewtonian (2) Fig.7. Vscozitatea relativ a sngelui n funcie de hematocrit

13

Vscozitatea sngelui Sngele este un lichid nenewtonian, a crui vscozitate depinde de hematocrit, dar i de diametrul vasului prin care circul. Prin hematocrit se nelege raportul dintre volumul ocupat de elementele figurative ale sngelui (n cea mai mare parte hematii) i volumul total al sngelui, exprimat n procente (%). La un subiect normal hematocritul are valoarea cuprinsa ntre 45 50%. Vscozitatea relativ a sngelui crete cu creterea hematocritului, si depinde de diametrul vasului (fig.7). n consecin, vscozitatea relativ a sngelui crete atunci cnd crete concentraia volumic a elementelor figurative cum ar fi: anhidremie, leucemie, axfixie sau insuficienta cardiorespiratorie (crete coninutul de CO2 n snge), etc. Consumul de tutun, alcool sau cafea, mresc vscozitatea sngelui. Creterea vascozitatii are drept consecin marirea efortului inimii, deci contracii mai puternice i mai dese pentru a menine presiunea i debitul sngelui la valori normale, ceea ce duce la obosirea prematur a muchiului cardiac. Vscozitatea relativ a sngelui scade n cazurile de anemie, hidremie, transfuzii cu ser fiziologic, scaderea concentraiei de CO2 din snge (sngele venos este mai vscos dect cel arterial). Vscozitatea relativ a sngelui variaza n funcie de varsta i sex: este mai mic la copil i mai mare la adult i mai mic la femeie dect la barbat. Difuzia. Prin difuzie se nelege fenomenul de ptrundere a moleculelor unei substane printre moleculele alteia. Acest proces se datoreaz micrii dezordonate de agitaie termic a moleculeor. Difuzia se manifest indifererent de starea de agregare, dar este mai intens la gaze (unde viteza termic a moleculelor este mare) i mic la solide (unde ionii sau moleculele sunt fixai n nodurile reelei cristaline). Procesul de difuzie st la baza egalizrii gradientului de presiune, de concentraie, sau de temperatur dintre dou medii aflate n contact. Difuzia este guvernat de cele doua legi ale lui Fick. Prima lege exprim cantitatea de substan dm care migreaz prin difuzie n timpul dt printr-o seciune de arie A, care este proporional cu gradientul de concentraie dc/dx, :

dm dc = DA dt dx

(13)

unde, D - coeficient de difuzie ([D]SI = 1 m2/s), m - cantitatea de substan care difuzeaz n unitatea de timp prin unitatea de suprafa, pentru un gradient de concentraie egal cu unitatea), dm/dt este viteza de difuzie; semnul minus apare deoarece migrarea se face de la concentraie mare la concentraie mic (fig. 9).

Fig. 8. Expresia grafic a primei legi a difuziei; Fig. 9. Difuzia prin membrana celular

Prima lege a lui Fick poate fi adaptat biomembranelor sub forma:

=D

unde este fluxul de difuzie (masa de substan care difuzeaz n unitatea de timp prin unitatea de suprafa) prin membrana de grosime d, iar C1,2 sunt concentraiile de o parte i de alta a membranei. (fig.9).

C1 C2 d

(14)

14

Legea a II-a a lui Fick: variaia n timp a concentraiei ntr-o regiune dat a soluiei este proporional cu variaia n spaiu a gradientului de concentraie, factorul de proporionalitate fiind D.

dc d dc dc d 2c = D = D 2 sau dt dx dx dt dx
kT 6 r

(15)

Pentru substanele macromoleculare i pentru sferocoloizi coeficientul de difuzie D, este dat de relaia Einstein:

D=

(16)

unde k este constanta lui Boltzman, T este temperatura absoluta, este coeficientul de vscozitate i r este raza particulei. Datorit procesului de difuzie, concentraia soluiei variaz n timp; pe de alt parte gradientul de concentraie variaz n spaiu. Ilustrarea grafic a legilor difuziei este prezentat n fig. 10.

a)

b)

Fig. 10. Ilustrarea grafic a legilor difuziei: a) distributia spaial a concentraiei n funcie de timp; b) variaia n spaiu a gradientului de concentraie la diferite momente de timp.

Fenomenul de difuzie are un rol esenial n biosfera. El intervine n schimburile dintre organism i mediu, ntre celula i exteriorul acesteia, precum i ntre diferitele compartimente celulare. n lumea vie exist organe specializate pentru schimbul de substane prin difuzie, cum sunt frunzele plantelor sau plmnii animalelor. Difuzia gazelor n procesul respiraiei. n respiraie, schimbul de gaze la nivelul alveolelor pulmonare se face prin difuzie; datorit prezenei hemoglobinei (Hb), sngele poate fixa o cantitate de 75 ori mai mare dect poate fixa apa. Hemoglobina se combin reversibil att cu oxigenul ct i cu dioxidul de carbon; 100ml de snge conin 15gHb. Un gram de Hb poate fixa 1,36ml O2 (n condiii normale de temperatur i presiune) astfel nct 100 ml snge oxigenat conin 15 x 1,36 = 20 ml O2. Datele eseniale n legatur cu respiraia le obinem prin analizarea compoziiei aerului inspirat, expirat si alveolar (tab. 5): Tab.5. Compoziia aerului inspirat, expirat si alveolar la om, in repaos Azot (N2) Oxigen (O2) Dioxid de carbon (CO2) Compoziia procentuala(%) a aerului 79 Inspirat 21 0,04 79 Expirat 16 4,5 80 Alveolar 14 5,6 Compoziia aerului inspirat este dat de compoziia atmosferei. Cantitatea de oxigen absorbit (21-16 = 5%) este puin mai mare dect cantitatea de CO2 eliminat (4,5 - 0,04 = 4,46%) deoarece oxigenul oxideaz nu numai carbonul ci i hidrogenul din hrana ingerat. Azotul nu particip activ n procesul de respiraie. Oxigenul trece din aerul inspirat n aerul alveolar prin difuzie datorita diferentei de concentraie, (21-14 = 7%) conform legilor difuziei.
15

Trecerea invers nu este posibil. Analog CO2 trece din aerul alveolar n cel expirat datorita diferentei de concentraie, (5,6 - 4,5 = 1,1%). Cum schimbul de gaze se face aproximativ n aceleai cantiti, dar diferentele de concentraie sunt diferite, rezult faptul ca avem un coeficient de difuzie al CO2 de 6,3 ori mai mare (7/1,1) dect al oxigenului. Osmoza este un fenomen de transport molecular care apare la limita de separaie realizat de o membran semipermeabil, dintre dou soluii de concentraii diferite ale aceluiai solvent (sau o soluie si solventul pur). Membrana este permeabil numai pentru solvent si impermeabila pentru solvit. Solvitul (faza dispersa) nu se poate repartiza uniform n spaiul ocupat de sistem, difuzia sa fiind impiedecat de membran. Membrana fiind permeabil pentru solvent, apare un flux de solvent dinspre compartimentul unde concentraia lui este mai mare (soluia mai puin concentrat sau solventul pur) ctre compartimentul unde concentraia solventului este mai mic (soluia mai concentrata). n consecin apare un flux de solvent prin membrana numit flux osmotic, care antreneaz i molecule sovitului (pentru care membrana este impermeabil); la impactul acestora cu membrana va apere o presiune osmotic. Osmoza poate fi mpiedecat exercitnd o presiune contrar presiunii osmotice. Fenomenul de osmoza poate fi pus n evidenta cu un aparat numit osmometru (fig. 11) format din dou vase de sticl A i B, care conin soluii cu concentraii diferite ale aceluiai solvent, separate prntr-o membran semipermeabil M. Daca n vasul A se pune o soluie concentrat, iar in vasul B o soluie mai putin concentat (sau soventul pur), astfel nct nivelul lichidului s fie iniial aceleai in cele dou vase, atunci moleculele solventului din B vor trece prin membrana semipermeabil n vasul A. Datorit solventului ptruns n vasul A, nivelul lichidului ptruns n acest vas crete i apare o presiune hidrostatic, care echilibreaz presiunea osmotic. n consecin, la echilibru, presiunea osmotic va fi: p = gh (17)

unde este densitatea soluiei din vasul A, iar h este diferena de nivel a lichidului din cele dou vase, n starea finala, la echilibru.

Fig. 11. Msurarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului

Din punctul de vedere al teoriei cinetico-moleculare, putem considera c moleculele solvitului, care lovesc membrana, se comport ca un gaz ideal i pentru presiunea osmotic putem scrie ecuaia de stare a gazelor ideale: pV = RT (18) unde, V este volumul ocupat de lichid, , numarul de kilomoli, R = 8310J/kmol x K, constanta generala a gazelor perfecte i T temperatura absoluta. inem cont c putem defini concentraia molar ca fiind numarul de kilomoli din unitatea de volum: i atunci presiunea osmotic devine: c = /V (19) (20) (21)

p = cRT n cazul in care solvitul disociaza numarul de particule osmotic active crete cu i : i =1+
16

unde reprezinta gradul de disociere (numarul de particule disociate la numrul de particule dizolvate): = ndis/ ndiz (22) i presiunea osmotic devine : p = icRT (23) Conform relaiei (24) pentru i = 1 (solvitul nu disociaz) i c = 1, adic n = NA, soluia se numeste osmolara (1 Osm), pentru care presiunea, la T0=273K, este : p = RT = 8310.273 = 22,6.105 Pa = 22,4 atm (24)

Din relaia (24) rezult legile osmozei (n numr de patru): I. Pentru soluii ale aceluiasi solvit, aflate la aceeai temperatura, presiunea osmotic este direct proportionala cu concentraia: p~c II. Pentru soluii ale aceluiasi solvit, cu aceeai concentraie, presiunea osmotic variaza direct proportional cu temperatura: p~T III. Pentru soluii cu aceeai concentraie, la aceeai temperatura, dar cu solviti diferiti, presiunea osmotic este invers proportionala este invers proportionala cu masa molara a solvitului: p ~ 1/ IV. Presiunea osmotic a unei soluii diluate si neelectrolitice nu depinde de natura solventului. Dou soluii cu concentraii egale, dar solvii diferii, poseda aceeai presiune osmotic (izoosmotice). Daca membrana care le separa este selectiv permeabila (permeabila pentru un solvit, dar impermeabila pentru altul) atunci membrana va prezenta acea fractie din presiunea osmotic, pentru care membrana este impermeabila, Aceasta fractie a presiunii osmotoce se numeste tonicitate. In acest sens, doua soluii izoosmotice separate de o membrana selectiv permeabila nu sunt de obicei si izotone. Procesul de osmoza in organism depinde de membrana; in organism ntlnim diferite tipuri de membrane cum ar fi de exemplu: pielea, membrane specializate n schimbul de substane (intestinul), membrane celulare, etc. Osmoza intervine in numeroase procese fiziologice, fiind implicate in fenomenele de transport intra si extra- celular, de exemplu transportul apei si al substanelor nutritive in organism, meninerea volumului si metabolismului celular. Exemple de osmoza n organism 1. Transportul osmotic Presiunea osmotic a plasmei este de 0,3Osm (6,7atm sau 5100mmHg) la 37oC. Prin compoziia sa plasma este o soluie apoas de ioni ( Na+, K+, Ca2+) micromolecule (aminoacizi, glucoza) i macromolecule proteice (albumine), acestea din urma determinnd o presiune coloidosmotic de 0,028 atm (21mmHg), adic 0,5% din presiunea osmotic total. Sngele are o presiune mecanic de 32mmHg n capilarul arterial, de 12 mmHg n capilarul venos i de 1-9 mmHg la nivelul interstitiului. Presiunea mecanic determin un proces de filtrare, dinspre capilarul arterial spre interstiiu, n timp ce presiunea coloidosmotic determin un proces de resorbie dinspre interstitiu spre capilarul venos. Sensul transportului difera in funcie de sector (v. tab. 6): acolo unde predomin presiunea mecanic va avea loc filtrarea (sectorul arterial), iar acolo unde predomin presiunea coloidosmotic va avea loc resorbtia (sectorul venos) . 2. Rinichiul artificial Rinichiul este singura gland cu secretie hipertonic din organism; el concentreaza surplusul de sruri din snge n urin, pe care o elimina. n cazurile de insuficien renala, rinichiul nu poate
17

asigura aceasta funcie de reglare, apare starea toxic numit uremie (ureea i ali produi toxici ai metabolismului proteic depesc concentraia n snge de 3,5mg%). n aceste cazuri dezintoxicarea sngelui se face cu ajutorul rinichiului artificial (fig. 12). Tab. 6. Transportul osmotic Capilar arterial Interstiiu Presiunea mecanica (mmHg) 32 1-9 Presiunea coloidosmotic (mmHg) 21 Sensul transportului

Capilar venos 12

Sngele este filtrat prin dializa, care foloseste o membran din plastic semipermeabil, care permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi moleculele sau ionii, s o strabat n ambele direcii, n timp ce particulele coloidale i macromoleculele sunt reinute ntr-o parte. Soluia de dializa este salin i uor hipertonic, acest lucru asigurnd o presiune osmotic mrit n compartimentul care conine sngele, determinnd apa s treac n dializor

Fig. 12 . Desfurarea hemodializei

Pentru eliminarea complet a metabolitilor, soluia de dializ trebuie permanent nlocuit. Acest lucru se face pentru a mpiedica atingerea unui echilibru ionic ntre cele dou compartimente, care ar duce la ncetarea fluxului. Viteza de dializ este influenat de dimensiunea porilor membranei, de temperatur, de vscozitate i de ncarcarea electric a membranei.

3. BIOFIZICA CELULAR
Biofizica celular, ca parte a biofizicii, studiaz fenomenele fizice implicate n funcionarea sistemelor biologice, fiind un capitol care utilizeaz tehnici i concepte fizico-chimice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.

3.1. Biomecanica
Biomecanica reprezint o ramur a biologiei, ce se ocup cu studiul mecanicii aplicate n cadrul sistemelor biologice, cu studiul principiilor anatomice ale micrii organismelor superioare. Biomecanica este larg aplicat n sport i medicin. Biomecanica poate fi definit ca interdisciplina care descrie, analizeaz i evalueaz micarea organismelor vii. Micrile fizice implicate sunt de o mare diversitate: mersul, ridicarea unei greuti sau performantele unui atlet. Principiile fizice i biologice care se aplic sunt aceleai n toate cazurile, ceea ce se schimb este doar specificul micrii i nivelul de detaliu care se cere n privina performanelor fiecrei miscri. Biomecanica este construit pe corpul cunotinelor de baz ale fizicii, chimiei, matematicii, fiziologiei i anatomiei. Ea poate fi definit ca tiina care studiaz caracteristicile rspunsului n timp si spaiu ale organismelor n ansamblu cnd sunt supuse aciunii unor sisteme de fore interne sau externe. Cu alte cuvinte ea aplic legile mecanice la studiul sistemelor biologice.

18

a) Principalele marimi fizice utilizate n mecanic Fora. Fora este o marime fizic vectorial caracterizat prin mrime, direcie, sens i punct de aplicaie, reprezentnd cauza ce produce modificarea strii de micare acorpurilor (efectul dinamic) sau deformarea lor (efectul static). n Sistemul International (SI) unitatea de masura pentru forta este newtonul: [F]SI = 1N (25) Ca unitate tolerata pentru forta se foloseste kilogramul forta, definit ca greutatea unui corp cu masa de 1kg: 1kgf = 9,81N (26) Clasificarea fortelor. In funcie de cauza cere genereaza forta, in raport cu organismul, distingem doua categorii de forte: externe si interne. In coninuare vom exprima marimile vectoriale cu caractere aldine. Fortele externe sunt cele produse de un camp exterior de forte cum ar fi de exemplu: - greutatea (G), produsa de campul gravitational terestru, data de expresia: G = mg (27) unde m reprezinta masa corpului si g = 9,81 m/s2 este acceleratia gravitationala. - fortele de frecare, cum ar fi , de exemplu forta de frecare la alunecare , Ff : Ff = (28) unde este coeficientul de frecare si N este forta de apasare normala; - forta de vscozitate la micarea uniforma cu viteza v a unei sfere de raza r intr-un fluid real: Fv = 6rv (29) unde = 3,14 si este coeficientul de vscozitate al fluidului. - forta de inertie, produsa de un camp inertial : Fi = m a (30) unde a este acceleratia inertiala. Forte interne cum ar fi de exemplu: - forta de contractie musculara, exercitata sub control nervos: un impuls electric trasmis de axonul motor la terminatia musculara (placa motorie) declanseaza eliberarea unui mediator chimic (acetilcolina), care produce depolarizarea membranei, fibrei musculare si are ca efect apariia unei contractii numita secusa; forta de contractie musculara este direct proportionala cu sectiunea transversala a muschiului: F = kS (31) unde k este o constanta care depinde de natura muschilui. - forta de frecare din articulatiile osoase. In dinamica, cunoasterea fortelor care actioneaza asupra corpurilor este suficienta pentru caracterizarea micrii de translatie. Momentul fortei. Pentru caracterizarea micrii de rotatie se defineste notiunea de moment al fortei, ca marime fizica vectoriala definita astfel (fig.13) : MF = r x F (32) A F r P
Fig. 13. Momentul fortei
19

Tinand cont de definitia produsului vectorial modulul momentului fortei este: MF = r x F x sin (r,F) (33) unde r este vectorul de pozitie al punctului de aplicatie al fortei si unghiul facut de acest vector cu direcia fortei. Modulul momentului se poate scrie sub forma: MF = b x F, b = r sin (34) unde b este bratul fortei, adica lungimea perpendicularei coborata din punctul de rotatie pe direcia fortei. Condiiile generale de echilibru pentru un corp sunt : R=0 (translatie) MR = 0 (rotatie) (35) Presiunea este o marime fizica scalara, definita ca forta exercitata normal pe unitatea de suprafaa. p = F/S (36) Unitatea de masura pentru presiune in SI este pascalul: [p]SI = 1 N/m2 = 1 Pa Frecvent se folosesc si unitati de masura tolerate pentru presiune: - torrul sau milimetrul coloana de mercur (torr sau mmHg). Plecand de la expresia presiunii hidrostatice: p = gh (37) 3 2 g= 13,6 kg/m , si g = 9,81 m/s , gasim: si pentru h = 1mm, densitatea mercurului (H 1torr = 133 Pa - pentru masurarea presiunilor venoase, care sunt mai mici dect cele arteriale se foloseste milimetrul coloana de apa definit un mod asemanator (apa= 1000 kg/m3): 1mmH2O = 9,81 Pa - atmosfera fizica (atm), ca fiind presiunea exercitata de o coloana de aer cu nlimea egala cu nlimea atmosferei, la ecuator si la nivelul marii: 1 atm = 1,013.105 Pa = 760 torr - atmosfera tehnica (at) definita ca presiunea exercitata de o greutate de 1kgf pe o suprafaa de 1cm2 : 1 at = 0,981.105 Pa - barul (bar) definit ca fiind: 1 bar = 105 Pa cu submultiplu milibarul: 1mbar = 10-3 bar = 100 Pa Aceste trei unitati de masura pentru presiune (atm, at si bar) sunt putin diferite intre ele ca valoare numerica (aproximativ egale cu 105 Pa), dar nu trebuie confundate. Relaia de ordine dintre ele este: 1 at < 1 bar < 1 atm Energie i lucru mecanic. Materia se afla ntr-o permanenta stare de micare. Micarea este modul de existenta al materiei. Energia este o masura a micrii materiei. Energia caracterizeaza capacitatea sistemelor de a produce schimbari interioare si de a exercita actiuni exterioare. Deoarece distingem mai multe forme de micare a materiei, avem mai multe forme de energie: mecanica, termica, electrica, chimica, nucleara etc. In mecanica energia poate fi cinetica (de micare) sau potentiala (datorita pozitiei corpului intr-un camp de forte, cum ar fi campul gravitational terestru). Expresiile matematetice ale acestor energii sunt: (38) Ec = mv2/2; Ep = mgh unde m este masa, v este viteza si h este diferenta de nivel in campul gravitational.
20

Energia termica (caldura) este o forma de manifestare a micrii dezordonate de agitaie termica a moleculelor unui corp de exemplu caldura necesara incalzirii unui corp de masa m avand caldura specifica c, cu o variaie de temperatura t: Q = m c t (39) In camp electric sau magnetic avem energie electrica sau magnetica. De exemplu expresia energiei electrice este: We = q U (40) unde q este sarcina electrica si U este tensiunea (diferenta de potential electric). Energia electomagnetica radianta este forma de energie care se propaga in spaiu sub forma de fotoni; energia unui foton este data re relaia: E=h (41) unde h = 6,626. 10-34 Js este constanta lui Planck si este frecventa radiatiei. Conform relaiei (42), lucrul mecanic se defineste ca fiind produsul scalar dintre forta si deplasare (fig 14) : L = F d = F d cos (42)

Fig. 14. Efectuarea unui lucru mecanic presupune deplasare

Daca direcia fortei coincide cu direcia deplasarii ( = 0, cos = 1) L = F. d (43) Plecand de la relaia (41) se poate deduce expresia lucrului mecanic efectuat de un gaz inchis intr-un piston care efectueaza o transformare izobara (la presiune constanta): L = p. V (44) unde p este presiunea gazului si V este variaia de volum. Plecand de la relaiile (32) si (41), putem calcula lucrul mecanic in contractia musculara: Lm = K .V (45) adica lucrul macanic efectuat de muschi este direct proportional cu volumul sau. Pentru un sistem izolat, energia totala definita ca suma tuturor energiilor partiale, se conserva, adica variaia de energie interna este nula: E = 0 (46) Daca o forta exterioara efectueaza un lucru mecanic asupra sistemului atunci : E = L (47) relaii care exprima legea conservarii si transformarii energiei in mecanica. Unitati de masura pentru energie: Unitatea de masura pentru energie in SI este joul-ul; [E]si = 1 J Ca unitati tolerate se folosesc: - erg-ul, ca unitate in sistemul CGS (centimetru-gram-secunda): 1 erg = 10-7 J - pentru energia termica se foloseste caloria definita ca fiind caldura necesara pentru a crete temperatura unui gram de apa cu 1oC, de la 14,5 la 15,5 oC : 1cal15oC = 4,18 J
21

cu multiplii acesteia: 1 kcal = 103 cal; 1Mcal = 106 cal; 1 Gcal = 109 cal - in electricitate (si energetica) se foloseste kilowatul ora (kwh), cu relaia de transformare: 1kwh = 3,6. 106 J - in fizica nucleara se foloseste unitatea numita electron-volt, (eV) ca fiind energia primita de un electron accelerat intr-un camp electric de un volt: 1 eV = 1,6.10-19 J cu multiplii keV, MeV si GeV. Transformarea energiei n biosfera (bioenergetica) Transformarile de energie ce au loc la nivelul intregii biosfere pot fi impartite in trei etape principale: I. Captarea energiei radiante solare si stocarea ei sub forma de energie chimica, in biomasa vegetala. Acest proces este realizat prin fotosinteza, de plantele verzi. Radiatia solara reprezinta unica sursa primara de energie pentru biosfera. Pamantul primeste de la Soare, in medie, 1,5 kW/m2, adica anual 5,6x1024 J, din care numai 4% este absorbita de pigmentii fotosintetici ai plantelor, si din care numai 1% este, in final, stocata sub forma de energie chimica in biomasa vegetala. In ansamblu, in aceasta etapa, aproximativ 0,04% din energia solara incidenta este stocata in biomasa vegetala; II. Eliberarea in cadrul metabolismului energetic al heterotrofelor a energiei chimice din alimente si inmagazinarea ei tot ca energie chimica in acid adenozin trifosforic (ATP); III. Hidroliza ATP si utilizarea energiei rezultate pentru efectuarea de lucru mecanic si producerea de caldura, necesare in functionarea organismului. Prin hidroliza moleculei de ATP rezulta acid adenozin difosforic (ADP), fosfor anorganic (Pa) si energie: ATP + H2O = ADP + Pa + E; (E = 7,3kcal/mol la t = 25oC si pH = 7).

(48)

Puterea este o marime fizica egala cu lucrul mecanic efectuat in unitatea de timp definita conform relaiei: P = L/t (49) Tinand cont de expresiile lucrului mecanic (43) si (44) puterea capata forma : sau P= p D (50) P=Fv unde D este debitul volumic al fluidului. Unitatea de masura pentru putere in SI este watt-ul: [P]si = 1 W cu multiplii acestuia kW, MW si GW. Ca unitate tolerata pentru putere se utilizeaza calul putere (CP sau HP), cu urmatorul raport de transformare: 1 CP = 736 W = 0,736 kW Lucrul mecanic i puterea inimii n timpul circulaiei sanguine o parte din energia cinetica a sngelui se transforma in caldura datorita frecarii cu peretii vaselor sau vascozitatii. Din aceasta cauza energia mecanica a sangelui scade, si pierderea este compensata prin lucrul mecanic efectuat de muschiul inimii. Ciclul cardiac poate fi reprezentat grafic, in coordonate presiune-volum, pentru ventricolul stng, (fig. 15), in care distingem urmatoarele faze : AB - faza de umplere a inimii cu snge, prin artera pulmonara, la presiune mica si constanta (diastola) ; BC - contractia izometrica a muschiului inimii; CD - faza de pompare a sngelui in aorta (sistola); DA - relaxarea muschiului. Intre presiunea sistolica si presiuinea diastolica exista o relaie simpla:
22

pd

1 ps 2

(51)

Fig . 15 . Lucrul mecanic al inimii

Suprafaa hasurata reprezinta lucrul macanic efectuat de ventricolul stng, respectiv aria unui dreptunghi : L = p. V = 70 100 133 10-6 = 0.93 J Daca tinem cont si de ventricolul drept, care se comporta asemanator dar efectueaza un lucru mecanic mai mic cu aproximativ 20%, rezulta ca lucrul mecanic total efectuat de inima la o contractie este L = 1,1 J. La un puls de 60 batai/min, puterea inimii este : P = L/ t = 1,1 W Aceasta valoare numerica este mica, comparabila cu puterea unui motor de casetofon; ceea ce impresioneaza la muschiul inimii este lucrul mecanic efectuat fr oprire, in timpul vietii (t = 70 ani): L = P t = 1,1 70 365 24 3600 = 2,4 109 J b) Proprietatile mecanice ale corpurilor solide Actiunea unei forte asupra unui corp, modifica forma exterioara a corpului si produce deformarea acestuia. Solid ideal (corp perfect rigid) care sub actiunea fortelor sa nu isi madifica configuratia iniiala, nu exista in natura. Daca, dup incetarea actiunii fortei, corpul revine la forma si dimensiunea iniiala, el se numeste perfect elastic; daca deformatia produsa este permanenta, corpul se numeste perfect plastic. Un corp solid, in funcie de natura sa si marimea fortei exterioare, se comporta intre aceste doua limite. Pentru a descrie proprietatile mecanice ale corpurilor solide, sa consideram un caz simplu de deformatie (fig. 16). Consideram o bara rigida de lungime iniiala l0 , sectiune S, cu dimensiunile transversale mult mai mici dect l0, fixata la capatul superior si supusa la capatul inferior actiunii unei forte exterioare, care tinde sa alungeasca bara. Att timp cat efortul unitar F/S nu depaseste o anumita valoare alungirea barei, l, este proportionala cu efortul unitar (legea lui Hooke):

F l =E S l0

(52)

23

a)

b)
Fig.17. Curgerea fluidelor prntr-o conducta cu sectiune variabila

Fig. 16. a) Alungirea unei bare elastice; b) efortul unitar in funcie de alungirea relativ.

Suntem in domeniul de elasticitate, si dup incetarea actiunii fortei bara revine la lungimea iniiala. Aceasta relaie poate fi reprezentata grafic prntr-o dreapta (fig.16b); peste o anumita valoare, care depaseste limita de elasticitate, alungirea relativ crete mult mai repede dect efortul unitar si bara nu mai revine la lungimea iniiala; suntem in domeniul de plasticitate, dup care bara se rupe. Marimea E, care intervine in relaia (52) se numeste modul de elasticitate, reprezinta panta dreptei din fig. 16b si are aceeai dimensiune si unitate de masura (N/m2) cu efortul unitar. In tab. 7 sunt prezentate diferite valori pentru modulul de elasticitate. Tab. 7. Valori ale modulului de elasticitate Otel Colagen Cauciuc Elastina 5 2 2.10 10 4 3

Materialul (106 m2)

Muschi 0.01

In ce priveste, rezistenta la rupere prin tractiune, in tabelul 8, sunt date cateva valori pentru diferite tesuturi in comparatie cu otelul: Tab. 8. Rezistenta la rupere prin tractiune (F/S) Otel Oase Tendoane Vene Artere 550 80 62,5 1,8 1,4

Materialul F/S (106N/m2)

Muschi 0,4

In majoritatea tesuturilor vii elasticitatea se combina cu rezistenta mecanica (rigiditatea). Avem unele tesuturi, ca de exemplu muschii, arterele, plamanul la care elasticitatea este mare si altele, cum ar fi dintii, oasele, unghiile, care au un grad mare de rigiditate. In oase rezistenta este data de fibrele osoase, de fibrele de colagen si de cristalele de sruri de calciu. Oasele lungi, de exemplu femurul, au o forma tubulara care le asigura o rezistenta mare la tractiune, compresie si torsiune, pentru un minim de substana, cu cartilaje la capete, in articulatiile sferice sau cilindrice. Cartilajele , cu elasticitate mare, preiau efortul din articulatii si faciliteaza micarea intre partile mobile. Rezistenta si elasticitatea oaselor scade cu varsta (este mai mare la copii dect la batrani), este mai mare la barbati dect la femei si variaza invers proportional cu temperatura mediului exterior. Peretii vaselor de snge au in structura lor patru tipuri importante de tesuturi, de la interior spre exterior acestea sunt: endotelial, fibre de elastina, fibre de colagen si fibrele muschilor netezi. Rolul mecanic al tesutului endotelial este de a face ca fata interna a peretelui sa fie neteda; fibrele de elastina (tab.7) sunt uor extensibile, si asigura elasticitatea vasului. Fibrele de colagen confera vasului o rezistenta mare la presiunea exercitata de snge. Fibrele muschilor netezi produc prin contractie o forta activa, modificand diametrul interior al vasului si implicit debitul si presiunea sngelui.
24

c) Noiuni de mecanica fluidelor Prin fluide nelegem categoria de substane, fr forma proprie, care au proprietatea de a curge. In aceasta categorie intra lichidele si gazele. Spre desebire de gaze, care nu au volum propriu, suprafaa libera a lichidelor este elastica si exercita o presiune mare spre interior (109 Pa), si de aceea lichidele sunt practic incompresibile. Hidrostatica se ocup cu studiul fluidelor n repaus, iar hidrodinamica cu studiul fluidelor n micare. Se numete linie de curgere traiectoria urmat de un element al unui fluid n micare. Curgerea este staionar dac orice element care trece printr-un punct dat urmeaz aceeai traiectorie ca i elementul anterior . O linie de curent este curba a crei tangent n orice punct este n direcia vitezei fluidului. In curgerea staionar liniile de curent coincid cu liniile de curgere. Ecuaia de continuitate. Considerm o suprafa nchis si fix, ntr-un fluid n micare. Se definete debitul masic Qm, ca fiind cantitatea de lichid cate traverseaz ntr-o secund o seciune a tubului, respectiv debitul volumic Qv, ca fiind volumul de fluid care traverseaz n unitatea de timp aceeai sectiune: Qm = m/ t ; Qv = V/ t ; Qm = Qv (53) Conservarea cantitii de fluid care se scurge prntr-o seciune a tubului cere ca debitul de curgere s fie constant. Considerm un fluid incompresibil, n curgere staionar i vom selecta un tub (fig.17) avnd seciunile transversale fixe S1 > S2 prin care fluidul curge cu vitezele v1, respectiv v2. Prin seciunea S1 va trece n intervalul de timp dt volumul S1v1t, iar prin seciunea S2, volumul S2v2t. De aici: (54) S1v1 = S2v2 Aceasta este ecuaia de continuitate. De aici rezult pentru fluid n curgere staionar, n zonele ngustate viteza este mai mare dect n cele largi, ( daca S1 > S2, atunci v1 < v2). Exemplu. Sistemul circulator vascular este un sistem tubular nchis n care inima acioneaz ca o pomp care mpinge sngele n vase de sectiuni diferite, avnd pereii parial elastici. Sistemul vascular conine la om cca. 70 - 80 ml de snge pe kilogram, deci la o greutate corporal normal a unui om de 70 - 80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de snge, brbaii au cca. cu 1 litru mai mult snge ca femeile. Nu tot sngele aflat n organism circul activ n sistemul vascular, o parte gsindu-se sub form de rezerv n organele cu structur diverticular (splin, unele vase abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Starea fiziologic i activitatea diferitelor sisteme funcionale modific raportul dintre cantitatea sngelui circulant si cel stagnant. n timp de repaus la om, sngele circulant este repartizat astfel: 40% n sistemul muscular, 30% n sistemul nervos, renal suprarenal i tiroidian, 20% n organele abdominale i 10% n sistemul coronarian. n efortul fizic, debitul circulatoriu crete mult n muchi, plmni, rinichi, creier i n vasele coronare. n acest caz este antrenat sngele din organele de rezerv, precum i din organele care se gsesc n activitate scazuta. Am constatat ca sngele este un lichid nenewtonian si circulaia sngelui este pulsatorie, datorit ciclului cardiac. Sngele curge din locul cu presiune ridicat (aorta, 120 mmHg) spre locul cu presiune joasa, (vena cava, 10 mmHg). Se constata c n curgerea de la aort spre arterele principale, apoi de la acestea la alte artere se ramifica (ca si cum vasele ar fi legate n paralel) la arteriole i n final spre milioanele de capilare, are loc o ramificare din ce n ce mai complex a vaselor de snge, concomitent cu micorarea diametrului lor. Suprafaa total a seciunilor transversale variaz de la o poriune la alta a patului vascular. Suprafaa total a seciunii capilarelor este de cca. 750 ori mai mare dect aria seciunii transversale aortice. Ilustrarea grafica a ecuaiei de coninuitate in cazul circulatiei sanguine este prezentat in fig. 19. Se observa ca acolo unde sectiunea transversala este mare, viteza de curgere a sngelui este mica, si invers; viteza sngelui in vena cava este inferioara celei din aorta (desi sectiunile lor sunt aproximativ egale) deoarece o parte din energia cinetica a sngelui se pierde ireversibil prin frecare in patul vascular.

25

Fig. 18. Aparatul circulator

Fig.19. Variaia vitezei medii a sngelui si a sectiunii transversale la diferite nivele ale patului vascular

c.1. Ecuaia (legea) lui Bernoulli. Sa consideram un lichid aflat in curgere prntr-o conducta cu sectiune variabila (fig. 20).

Fig. 20. Curgerea unui lichid prntr-o conducta de sectiune si nlime variabila

Aplicm relaia dintre lucru mecanic i energie (47). Volumul V care intr la momentul iniial prin seciunea S1, va ajunge n intervalul t n seciunea S2. Lucrul mecanic efectuat asupra elementului V n timpul deplasrii va fi: L = (p1 - p2) V (55) Variaia energiei cinetice Ec si poteniale Ep va fi: Ec = V (v22 - v12)/2 deoarece: L = Ec + Ep, vom avea: Ep = V g(h2 - h1) (56)

(p1-p2) V = V(v22 - v12)/2 +Vg(h2 - h1) sau: p1 - p2 = (v22 - v12)/2 + g(h2 - h1) (57)

Aceasta relaie reprezint ecuaia (legea) lui Bernoulli. Termenii v1,22 /2 reprezint presiunea dinamic. Grupnd termenii n alt mod, obinem: p1 + gh1 + v12/2 = p2 + gh2 + v22 /2 = ct. sau: p + gh + v2/2 = ct unde p1,2 este presiunea static sa (exercitata asupra peretilor laterali ai conductei), gh1,2 reprezinta presiunea hidrostatica, datorata diferentei de nivel.
26

(58)

La curgerea unui lichid printr-o conducta suma dintre presiunea statica, presiunea dinamica si presiunea hidrostatica ramane constanta. Aceasta relaie arat c, presiunea statica scade pe msur ce viteza de curgere crete, daca presiunea hidrostatica ramane constanta; din acest motiv se recomanda ca presiunile arteriale sa fie masurate in pozitie de decubit, sau sezanda, cu presostatul la nivelul cordului, pentru ca influen factorului hidrostatic sa fie minima. c.2. Legea lui Fick si Fourier Putem calcula rezistenta la curgerea unui lichid prntr-o conducta R , in funcie de diferenta de presiune la capetele conductei p si debitul volumic, Qv, ca fiind: (59) R = p/ Qv relaie cunoscuta in hidrodinamica sub numele de legea lui Fick si Fourier, analoga legii lui Ohm din electricitate (R = U/I). In cazul particular al unei conducte cilindrice de lungime, l, cu raza sectiunii circulare, r debitul volumic este dat de relaia lui Hagen Poiseuile:

r 4 p Qv = 8 l

(60)

Din relaiile (59) si (60) pentru rezistenta la curgere a unui lichid prntr-o conducta cilindrica rezulta: R = 8 l / r4 (61) Cum este firesc, rezistenta intampinata de fluid este proportionala cu coeficientul de vscozitate si cu lungimea conductei; dependenta de puterea a patra a razei este importanta in cazul curgerii sngelui prin vase cu sectiune variabila. Presupunand ca sub actiunea muschilor netezi, raza unui vas de snge se reduce la jumatte, din formula (61) rezulta ca rezistenta la curgere crete de 24 = 16 ori, ceea ce inseamna, conform relaiei (60), ca debitul scade de 16 ori. In consecin, prin contractii relaiv mici ale muschilor netezi se poate exercita un control in limite largi asupra rezistentei la curgere, respectiv asupra debitului circulatiei sanguine. Rezistenta la curgere a sngelui definita conform relaiilor (59) si (61) se numeste in clinica rezistenta vasculara si se masoara in unitati de rezistenta periferica (URP): 1 URP = 1 torr/ 1 ml s-1 In mod normal, presiunile auriculare sunt pad =100 torr si pas =10 torr, la un debit al circulatiei sanguine Qv = 80 ml/s. In aceste condiii rezistenta normala la curgere in patul vascular este : Rn = ( pad - pas) / Qv = 1,1 URP In caz de efort fizic intens pad = 150 torr, iar debitul crete la 250 ml/s, ceea ce inseamna ca rezistenta vasculara scade la jumatte ( Re = 0,5 URP). La hipertensivi pad = 200 torr, pas = 10 torr si Qv = 80 ml/s, rezistenta vasculara se dubleaza. Aceste concluzii sunt prezentate in tab. 9 : Tab. 9. Rezistenta vasculara pas (torr) Debitul (ml/s) Rezistenta vasculara (URP) 10 80 1,1 10 250 0,5 10 80 2,3

Starea Normal Efort Hipertensivi

pad (torr) 100 150 200

Prin administrea unor medicamente vasodilatatoare, diametrul intern al vasului crete; creterea diametrului determina micsorarea rezistentei vasculare, deci imbunattirea circulatiei sngelui. d) Aspecte biomecanice ale contractiei musculare Sistemul biologic capabil sa transforme energia chimica in lucru mecanic si sa genereze astfel forta si micare poarta numele de sistem contractil. Toate formele de viata se caracterizeaza prin prezenta unor sisteme contractile. Datorita lor devin posibile micrile citoplasmei, diviziunea celular si desfasurarea functiilor celulelor musculare.
27

In ansamblu, deosebim micrile realizate prin pseudopode (micarea amiboidala, micrile realizate prin prelungiri celulare permanente (flageli sau cili) si micri datorate musculaturii. Cel mai perfectionat tip de sistem contractil este acela al musculaturii striate. d.1. Elemente de structura a muschilor striati Unitatea morfo-functionala a muschilor striati este sarcomerul, o celula fr nucleu, alcatuita din doua tipuri de filamente proteice, dispuse longitudinal in masa sarcoplasmatica, a carui lungime in strare relaxata, la homeoterme, este de 2,4 m. (fig. 21):
Sarcomer relaxat Sarcomer contractat

a) b) Fig. 21. Alcatuirea unui sarcomer: a) sectiune longitudinala, b) sectiune transversala

Fig.22. Viteza de scurtare a muschiului in funcie de forta de contractie

In compunerea sarcomerului se gasesc filamente groase cu diametru de aproximativ 0.01m si o lungime de 1,5 m. Ele sunt constituite din molecule de miozina (proteina fibrilara cu masa moleculara de 800.000 kg/kmol). Cateva mii de molecule sunt reunite intr-un singur filament, dispus in portiunea centrala a sarcomerului. In jurul filamentelor groase se grupeaza cate sase filamente subtiri care au un diametru de 0,005 m si o lungime de 1 m din actina, o proteina cu masa moleculara de 70.000 kg/kmol. Cateva mii de astfel de sarcomeri sunt reunite pentru a forma o fibra musculara. Mai multe fibre musculare formeaza un muschi. Fibrele musculare sunt ntr-o stransa legatura att cu sistemul vascular, ct i cu cel nervos. Contracia fibrei musculare implic trei etape succesive:1) excitaia fibrei; 2) cuplajul excitaie - contracie;3) contracia propriu-zis a fibrei. Comanda (excitatia) activitatilor musculare se face printr-un impuls nervos de la un neuron (axon motor), transmis de fibra musculara pe care o inerveaza. Un axon inerveaza de la 3 pana la 150 fibre musculare si alcatuiesc impreune o unitate motorie. Cuplajul se face prin intermediul unui lant de sinapse, numit placa motorie. Prin hidroliza ATP se produce energie, fibrele musculare se contracta, dezvoltand astfel o forta activa. Contractia se produce prin alunecarea filamentelor de actina peste filamentele de miozina, in stare contractata sarcomerul avand lungimea de 1,8 m, si sectiunea transversala crete. In consecin, contractia are ca rezultat scurtarea muschiului si apariia unei forte data de relaia (29) si lucrul mecanic dezvoltat de muschi este dat de relaia (43). Capacitatea de a exercita o forta intre punctele sale de insertie si de a efectua lucru mecanic reprezinta proprietatea fundamentala a muschiului. Forta dezvoltata de un muschi asupra insertiei sale poate fi destul de
28

mare. De exemplu, in cazul unui ritm moderat de mers, tricepsul sural exercita o forta egala cu de patru ori mai mare dect greutatea corpului, iar in timpul alergarii o forta de sase ori mai mare dect greutatea. d.2. Relaia fora-vitez de scurtare. Formula lui Hill Viteza de scurtare a unui muchi depinde de fora exterioar ce trebuie nvins (deci de fora de contracie la un moment dat). Astfel, un obiect uor este ridicat mai rapid, unul mai greu, mai lent. Ecuaia care reprezint acest proces, pleaca de la faptul ca putera mecanica dezvoltata de un muschi, egala cu produsul dintre forta si viteza de scurtate, este constanta si este cunoscuta sub numele de formula lui Hill: (F+a) (v+b) = (Fmax +a) b = a(vmax+ b) = ct (62) Aceasta este ecuaia unei hiperbole (fig.22), in care: F este fora de contracie; v este viteza; a,b, - constante (a are dimensiunea de for, b de vitez); Fmax - fora maxim dezvoltat de muchi. Scurtarea fr sarcina (F=0) este rapida (v = vmax) si contractia se numeste izotona, deoarece muschiul nu dezvolta o forta si nu efectueaza lucru mecanic. Atunci cand F = Fmax si v = 0, de asemenea muschiul nu efectueaza lucru mecanic, deoarece nu se scurteaza si dezvolta numai o forta activa. Acest tip de contractie se numeste izometrica. Intre aceste doua limite se situeaza domeniul contractiilor fiziologice normale (auxotonice). La fore mari de contractie poate apare ruperea fibrelor musculare i nu se mai respect relaia lui Hill. Aceste consideratii sunt sintetizate in tab. 10 . Tab. 10. Clasificarea contractiilor musculare Functia Viteza de Forta de Lucrul mecanic scurtare contractie efectuat Deplasare rapida v=vmax F=0 L=0 Deplasare 0<v<vmax 0<F<Fmax L>0 Fixare a sarcinii v=0 F = Fmax L=0

Tipul contractiei Izotona Auxotonica Izometrica

Ritmul de furnizare a energiei chimice redus mediu mare

e) Efectele biologice ale unor factori mecanici; echilibrul corpului si mersul. Din punct de vedere mecanic corpul uman este format este format din mai multe segmente articulate, formand un sistem complex de parghii. Prin parghie, din punct de vedere fizic, nelegem o bara rigida care se poate roti in jurul unui punct fix, numit punct de sprijin, sub actiunea unei forte active pentru a invinge o forta pasiva, numita rezistenta. In funcie de pozitia relativ a punctului de sprijin (S) in raport cu punctul de aplicatie al fortei active (A) respectiv pasive (B) parghiile se clasifica in trei genuri (fig. 23, sus):

a) parghia de genul I;

b) parghia de genul II;

c) parghia de genul III.

Conditia de echilibru a parghiei este realizata daca momentele celor doua forte sunt egale, adica momentul rezultatnt este nul, respectiv fortele sunt invers proportionale cu bratele: MF = MR ; F bF = R bR ;

F bR = R bF

(63)

Parghiile nu produc lucru mecanic, si in cazul ideal, fr frecare, lucrul mecanic al fortei active compenseaza lucrul mecanic al rezistentei: LF = LR (64)

29

a) echilibrul capului b) talpa piciorului c) antebratul in flexie Fig. 23. Schemele diferitelor genuri de parghii (sus). Exemple de parghii din corpul uman (jos)

In corpul uman se gasesc aproximativ 200 de parghii osoase de diferite genuri; bara rigida este o piesa scheletica, punctul de sprijin este o articulatie mobila sau semimobila, forta activa este data de contractiile muschilor si rezistenta este greutatea sau forta de frecare. Majoritatea sunt parghii de genul III, cum ar fi antebratul in flexie, dar ntlnim si parghii de genul I (cutia craniana in echilibru pe prima vertebra) si II (talpa piciorului atunci cand stam pe varfuri (fig. 23, jos). De exemplu, in cazul ecilibrului capului, punctul de sprijin este prima vertebra (atlas), forta rezistenta este greutatea cutiei craniene si forta activa este data de contractia muschilor cefei. O aceeai parghie isi poate schimba genul in funcie de muschiul care actioneaza segmentele articulare. Micrile articulare sunt combinate si se efectueaza concomitent in mai multe planuri. Doua segmente cu o articulatie comuna formeaza un cuplu cinematic (de ex. bratul cu antebratul). Cuplurile cele mai numeraose executa o micare de rotatie. Cuplurile cinematice legate intre ele formeaza un lant cinematic, dintre care cele mai importante sunt: - lantul cinematic al capului gatului si trunchiului; - lanturile cinematice ale membrelor superioare; - lanturile cinematice ale membrelor inferioare. Musculatura membrelor inferioare fiind mai puternica si avand o suprafaa de insertie mai mare fata de cea a membrelor superioare asigura echilibrul si amortizarea corpului, in timp ce musculatura membrelor superioare asigura finetea, precizia si viteza micrilor. e.1. Echilibrul corpului uman Din puct de vedere static, la echibru, corpul uman trebuie sa respecte condiiile generale de echilibru pentru corpurile asezate pe un plan. In aceasta conditie echilibrul poate fi stabil, instabil sau indiferent (fig. 24). Un corp asezat pe un plan este in echilibru stabil daca verticala centrului de greutate (CG) cade in interiorul bazei de sustinere; cu cat aria bazei de sustinere este mai mare, cu cat nlimea CG fata de baza de sustinere este mai mica si cu cat proiectia CG este mai aproape de centrul bazei de sustinere, cu att echilibrul este mai stabil.

a) stabil b) instabil c) indiferent Fig. 24. Echilibrul corpurilor asezate pe un plan

Echilibrul este instabil daca baza de sustinere este mica, CG se afla foarte sus sau proiectia CG este la marginea bazei de sustinere. Echilibrul este indiferent daca centrul de greutate ramane permanent la aceeai nlime, iar proiectia sa trece permanent prin acelasi punct al bazei (cazul unei sfere asezate pe un plan orizontal).
30

Echilibrul corpului uman in pozitie verticala (ortostatica) In aceasta pozitie corpul este in echilibru stabil; verticala centrului de greutate trece prin interiorul bazei de sustinere, care poate fi marita prin indepartarea picioarelor. Conditia de echilibru a intregului corp cuprinde echilibrul capului, trunchiului si membrelor inferioare. Capul, sprijinit pe prima vertebra (atlas), verticala centrului de greutate (CG) trece putin anterior, fapt pentru care capul nu se menine in echilibru fr efort; in stare de veghe muschii cefei, in usoara contractie, compenseaza momentul greutatii. Trunchiul, sta in echilibru pe picioare, rezemat pe capetele femurale, CG cade in spate, momentul compensator fiind realizat de muschiul iliac si tensorul fasciei late, care trag bazinul inainte. Echilibrul coapselor pe tibie, condilii femurali se sprijina pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prin fata axei transversale articulare; muschii gemeni si ligamentele genunchiului asigura echilibrul. Echilibrul gambei pe talpa, verticala CG al intregului corp trece prin fata articulatiei tibiotarsiene; echilibrul este meninut de tricepsul sural, care in ortostatism se afla in stare de contractie permanenta. Deviatii anormale ale coloanei vertebrale. Coloana vertebrala se prezinta ca un stalp osos, format din 33-34 vertebre, dintre care: 7 cervicale, 5 lombare, 12 dorsale, 5 sacrale si 4-5 coccigiene. Curburile normale dau coloanei o mare elasticitate, permitandu-i sa se comporte in cadere ca un resort, amortizandu-le, spre deosebire de spatele plat. Tot curburile, pastreaza proiectia centrului de greutate in interiorul poligonului de sustinere. Deviatiile coloanei vertebrale sau deviatiile axului vertebral sunt afectiuni provocate de diferiti factori etiopatogeni. Deviatia laterala poate fi de un tip oarecare, datorita unei atitudini vicioase, impusa de anumite condiii profesionale. O deviatie laterala temporara, dar prelungita a coloanei nu reprezinta scolioza, ci o atitudine anormala care creaza posibilitati pentru apariia ei. Cand in mod voluntar un copil, care sta mult in banca stramb, capata o deformare, pozitia nu poate fi numita scolioza, ci deviatie prin tinuta. In aceasta nu se observa nici o deformatie a toracelui si nici o sarcina a coloanei vertebrale. Deviatiile cunoscute ale coloanei vertebrale sunt: scolioza, cifoza, lordoza. Scolioza este deviatia coloanei vertebrale in plan frontal. Aceasta pozitie a coloanei vertebrale produce asimetrii ale umerilor si omoplatilor. Este vorba de o atitudine scoliotica, cand curburile se pot redresa uor, sau scolioza adevarata cand sau produs modificari osoase. Scoliozele pot fi: cu o singura curbura, scolioza in forma literei C, cu doua sau trei curburi, scolioza in forma literei S, in care curburile alterneaza de o parte si de alta a coloanei pentru a-si gasi echilibrul. In cadrul scoliozelor adevarate, cele mai grave sunt asa-zisele idiopatice sau eseniale, cu o cauza necunoscuta si aparute inainte de varsta pubertatii. O alta grupa a scoliozelor o formeaza cele statice prin deformari ale bazinului sau inegalitati ale membrelor inferioare.

a) b) Fig. 25. a)Coloana normala; b)Coloana scoliotica;

a) b) Fig. 26. a) Coloana normala; b)Cifoza

Cifoza este o deviatie a coloanei vertebrale in plan sagital, prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale. Debilitatea generala sau pozitiile gresite (in banca, la locul de munca) si miopia pot favoriza atitudinii cifotice. Cifozele adevarate, functionale au la baza un traumatism cu
31

turtirea unei vertebre in unghi ascutit spre inainte (in pana) ceea ce determina asezarea coloanei in unghi deasupra si sub vertebra lezata. O alta cauza a cifozei este atunci cand corpul este meninut mult timp aplecat inainte, se produce o turtire a corpurilor vertebrale in partea anterioara, din cauza greutatii corporale care afecteaza si actioneaza asupra acestei parti a vertebrei. Lordozele sunt deviatii ale coloanei vertebrale cu convexitate anterioara, prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale. Bazinul cade mai mult inainte dect normal, exagerand curbura lombara. O cauza favorizanta la femei este purtarea incaltamintii cu tocuri inalte, care duc la inclinarea bazinului inainte si a trunchiului inapoi, determinand lordozarea. Lordoza este prezenta si in cazurile cu luxatie congenitala de sold bilaterala.

a)

b) c) Fig.27.a) Coloana normala;b) Lordoza; c) Platfus

Piciorul plat (platfus). Alinierea a oaselor, muchilor, ligamentelor i tendoanelor din picioare formeaz un arc dintr-o parte n alta (metatarsian) i un arc n lungime (longitudinal). Aceste arcade maleabile, elastice, ajut la distribuia egal a greutii corpului de-alungul fiecrui picior. Arcadele acioneaz ca zone rigide pentru o mobilitate normal, dar sunt elastice i flexibile, adaptndu-se diverselor suprafee. Toat lumea are picior plat la natere. Arcadele plantare se dezvolt complet ctre vrsta de 12 sau 13 ani. n unele cazuri, ns, arcadele nu se dezvolt normal niciodat. In multe cazuri este vorba de o boala profesionala care apare la persoanele care lucreaza mult timp in picioare, (fig. 27 c). Echilibrul corpului uman in sedere Deoarece in sedere membrele inferioare sunt in repaus, echilibrul corpului uman se refera in acesta pozitie se refera numai la trunchi.

a) aplecat inainte b) aplecat inapoi c) vertical Fig. 28. Echilibrul corpului uman n edere

Cazuri posibile: a) trunchiul este aplecat inainte, verticala nu trece prin linia care uneste cele doua ischioane (I); pentru a-si menine pozitia subiectul are doua posibilitati: - se sprijina cu mainile marind astfel aria bazei de sustinere a trunchiului; - contracta muschii sacro-lombari, prin efortul acestora putandu-se menine pentru catva timp echilibrul trunchiului. b) trunchiul este aplecat inapoi, verticala CG cazand in spatele liniei care uneste ischioanele; pentru meninerea echilibrului in aceasta pozitie, subiectul se reazema cu spatele de spatar.
32

c) in cazul in care verticala CG intersecteaza linia ischioanelor, in pozitie verticala trunchiul este in echilibru stabil; contractia musculara este minima, iar efortul depus pentru meninerea stabilitatii este mic. Sederea vicioasa poate duce la apariia scoliozei. Aceasta deformatie apare la elevii care stau incorect in banci, consta ntr-o deviere a coloanei, mai ales in regiunea dorsala, cu convexitate spre dreapta (pentru dreptaci). Echilibrul corpului uman in pozitie culcata (decubit) In acesta pozitie echilibrul este stabil din urmatoarele motive: - CG are pozitia cea mai joasa; - aria bazei de sustinere este mare. Efortul muscular pentru meninerea echilibrului corpului in pozitie culcata este minim, toi muschii fiind relaxati. In cazul in care subiectul este culcat pe o parte (decubit lateral) corpul se afla in echilibru instabil, datorita reducerii ariei de sprijin si a creterii nlimii centrului de greutate, dar acest lucru poate fi contracarat prin indoirea membrelor aflate in contact cu planul de sprijin. Mersul este o forma a locomotiei umane caracterizata prin succesiunea unor faze de sprijin unilateral alternand cu faze de sprijin dublu pe sol. Pasul reprezinta o serie de micri ce se executa intre pozitii asemanatoare ale aceluiasi picior. Legile pasilor (Marey) sunt: - lungimea medie a pasului normal este mai mare la barbat (120 cm), dect la femei (100 cm); - pasul drept (piciorul stng fiind cel de sprijin), este mai mic dect pasul stng; - departarea laterala a picioarelor in timpul mersului este mai mica la barbati dect la femei, din cauza conformatiei diferite a bazinului; - lungimea pasului crete cu frecventa, pana la o cadenta de 75 pasi/ min, la o cadenta mai mare lungimea pasului scade; - viteza mersului crete cu frecventa pasilor pana la o cadenta de 85 pasi/min; la o cadenta mai mare, viteza descrete.

3.2. Noiuni de termodinamica biologic


a) Definitii i noiuni de baz n accepiunea generala, termodinamica este acea ramura a fizicii care se ocup de relaiile ntre cldur (Q) i lucru mecanic (L), dar ntr-un sens mai larg, ea este tiina care studiaz transformrile reciproce ale diferitelor forme de energie n sistemele naturale i n cele construite de om. Termodinamica biologic se ocup cu studiul transformrilor de energie n sistemele biologice. Sistemul termodinamic este un sistem macroscopic alctuit dintr-un numr foarte mare de elemente (atomi molecule, celule etc.) aflate n interaciune att ntre ele ct i cu mediul exterior. Sistemul este delimitat de mediul exterior printr-o suprafaa de separaie care poate fi reala (membrana) sau imaginara. Clasificarea sistemelor termodinamice: I. din punctul de vedere al relaiilor cu mediul exterior sistemele pot fi: - deschise - schimb cu exteriorul energie i substan; - nchise - schimb cu exteriorul numai energie; - izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul. Sistemul izolat este o abstractizare, caz limit, util numai pentru simplificarea unor raionamente. n natur nu exist sisteme izolate. II. In funcie de structura sistemului distingem: - sisteme omogene, care sunt formate din acelasi constituent si care nu prezinta suprafete interne de separaie; - sisteme heterogene, formate din constituenti diferiti sau care prezinta suprafete interioare de separaie. III. In funcie de variaia proprietatilor pe diferite direcii din sistem distingem: - sisteme izotrope, in care propritatile nu variaza cu direcia; - sisteme anizotrope, in care proprietatile variaza pe diferite direcii. Sistemele biologice au un grad mare de complexitate: sunt deschise, heterogene si anizotrope.
33

Starea sistemului termodinamic este reprezentat de totalitatea parametrilor si de stare (care sunt mrimi fizice msurabile) Parametrii de stare sunt de dou feluri: - intensivi - au valori definite n orice punct al sistemului, si nu depind de dimensiunea sistemului (presiunea, concentraia, temperatura); - extensivi - depind de dimensiunile sistemului i de cantitatea de substan existent n sistem (volumul, masa, numrul de kilomoli, etc.). Parametrii de stare frecvent utilizati in termodinamica sunt: presiunea, pe care am definit-o intr-un capitol anterior, cu relaia (36), volumul, care depinde de forma (paralelipiped, cilindru, sfera) si dimensiunile sistemului si temperatura. Scara de temperatura cea mai utilizata este scara Celsius (0oC corespunde amestecului de apa si gheata si 100oC corespunde fierberii apei la presiune atmosferica normala). In S.I. temperatura se exprima in scara Kelvin; un grad Kelvin este egal cu un grad Celsius, dar originea acestei scari este temperatura zero absolut: T(K) = 273 + t (oC) Procese termodinamice reprezinta treceri ale sistemului termodinamic de la o stare staionar la alt stare staionar prin modificarea n timp a parametrilor de stare. Ele pot fi : - reversibile - sunt procese cvasistatice; n orice moment sistemul este n echilibru termodinamic. Dac se schimb sensul parametrilor termodinamici, sistemul evolueaz de la starea final spre starea iniial pe acelai drum; - ireversibile sunt, n general, procese necvasistatice. Revenirea la starea iniial (dac este posibil) se face pe alt drum i pe seama unei intervenii active din exterior. Clasificarea proceselor termodinamice din punct de vedere al evoluiei parametrilor de stare ai sistemului: - procesele cvasistatice se desfoar lent, parametrii de stare corespuztori strilor intermediare pot fi determinai; - procesele nestatice se desfoar rapid, dintr-o stare iniial de echilibru ntr-o stare final de echilibru. Parametrii strilor intermediare nu se pot determina i reprezenta grafic, deoarece nu sunt stri de echilibru. Starea de echilibru pentru gaze este descris complet de valorile parametrilor: presiunea p, volumul V i temperatura T. Nu toi parametrii de stare care descriu diferite proprieti ale unui sistem termodinamic au valori independente. Prin folosirea unor relaii cunoscute, se poate exprima un parametru de stare n funcie de ali parametri independeni. Expresia matematic care descrie relaia ntre parametri de stare prntr-o funcie de forma:

p = f (V , T )

(65) (66)

se numete ecuaia termic de stare a gazului. Pentru un gaz ideal: pV = RT unde = m/ este numarul de kilomoli, m fiind masa si masa moleculara a gazului.

b) Procesele termodinamice care pot aprea n cazul gazelor, considernd o masa constanta de gaz., sunt: proces izoterm, (legea Boyle Mariotte), dac pe tot parcursul desfurrii procesului, temperatura rmne constant (T = const.) din (63) rezulta ecuaia acestei transformari: pV = const. (67) proces izocor, (legea Charles), dac pe tot parcursul desfurrii procesului, volumul rmne constant (V=const.) din (63) rezulta ecuaia acestei transformari: p/T = const. (68) proces izobar, (legea Gay Lussac), dac pe tot parcursul desfurrii procesului, presiunea rmne constant (p = const.) din(63) rezulta ecuaia acestei transformari: V/T = const. (69) proces adiabatic, dac procesul se desfoar fr schimb de cldur cu exteriorul (Q = 0). Ecuaia transformarii adiabate in funcie de presiune si volum este:
34

(70) unde este exponentul adiabatic, definit ca raportul caldurilor molare la presiune constanta (Cp) si la volum constant (Cv):

pV = const.
Cp Cv

(71)

proces general, dac pe parcursul desfurrii procesului, toi parametrii p, V, T variaza; Reprezentarile grafice ale acestor procese, pentru un gaz ideal sunt prezentate in fig. 29.

Fig. 29. Reprezentarea grafica a transformarilor ale gazului ideal in coordonate (p,V) si (V,T)

c) Fluxuri i fore termodinamice n sistemele fizice, orice proces const din trecerea fie a unei cantiti de substan, fie de cldur, fie de electricitate, de la o regiune la alta a unui sistem. Pentru a exprima cantitiv aceste deplasri se introduce noiunea de flux termodinamic. Fluxul termodinamic reprezint variaia n unitatea de timp a cantitilor de substan, cldur, electricitate etc., care traverseaz unitatea de arie. Fluxul de substan se noteaz cu Ji i are ca unitate Kg/m2s sau Kmol/m2s, fluxul de electricitate Je (unitate C/m2s), fluxul de cldur Jq (J/m2s) etc. Fluxurile se numesc influxuri, dac deplasarea se face spre interiorul sistemului i efluxuri, dac se face spre exterior. Fluxurile sunt determinate de existena unor gradieni de concentraie, temperatur, potenial electric etc., ntre diferitele regiuni ale sistemului. Aceti gradieni sunt desemnai drept fore termodinamice i se noteaz cu Xi (Xc, XT, XU). De exemplu: XT = T/x (gradient de temperatura) Xc = c/x (gradient de concentraie) (72) XU = U/x (gradient de potenial electric) Ei joac acelai rol n termodinamic ca i fora n mecanic. Din diferitele ecuaii care descriu procese de transport (legea lui Fick, legea Poiseuille, legea lui Ohm etc.) se constat c fluxul este proporional cu fora termodinamic: J X sau J = LX (73)

unde L se numete coeficient fenomenologic. De exemplu in cazul primei legi a lui Fick pentru difuzie (14), fluxul este proportional cu gadientul concentraiei, coeficientul fenomenologic fiind D. ntr-un sistem pot exista simultan mai multe tipuri de procese i acestea nu sunt independente. Uneori, un proces atrage dup sine alt proces, deci apare o cuplare a proceselor. d) Reglarea temperaturii corpului. Homeostazia temperaturii Prin reactiile matabolice orice organism produce caldura (termogeneza), dar aceasta caldura este pierduta (termoliza) de corp la fel de repede cum este produsa. Viteza de producere a caldurii este proportionala cu viteza reactiilor metabolice si crete o data cu creterea temperaturii corpului (viteza de producere a caldurii crete cu 40% pentru o variaie de temperatura = 5 ). Dup
35

modul cum organismul exercita controlul asupra pierderii, respectiv asupra producerii de caldura acestea se impart in organisme heteroterme sau poikiloterme (cu snge rece), cum sunt reptilele si pestii si homeoterme (cu snge cald), cum sunt pasarile si mamiferele. Homeostazia (din limba greac: homois = aceeai, i stasis = stare) reprezint proprietatea organismului de a menine, n limite foarte apropiate, constantele mediului intern, datorita interventiei unor mecanisme de reglare proprii. Reglajele homeostatice, pentru diferiti parametri fizici sau chimici nu sunt la fel de precise. Acest lucru apare ca o consecin a faptului ca reglajele homeostatice au aparut succesiv pe scara filogenetica. Sistemele de reglaj dobandite la inceputul scarii filogenetice au deja o evolutie incheiata si sunt ajunse la o mare precizie, cum ar fi de exemplu reglarea pH-ului celular, spre deosebire de mecanismele de reglaj dobandite ulterior, la care precizia este mai mica. Posibilitatea organismului de autoreglare a unui parametru fizic sau chimic, il face sa pastreze un grad de libertate mai mare fata de parametrul respectiv si sa se acomodeze mai uor la condiii variabile ale mediului exterior. La organismele heteroterme, producerea si pierderea de caldura nu sunt reglate. Din acest motiv, temperatura corpului lor variaza in funcie de temperatura mediului inconjurator. Cand temperatura exterioara este scazuta, ele scad temperatura corpului, si reduc implicit viteza de producere a caldurii. Pentru aceste specii mijloacele eficiente de protectie la frig constau in retragerea in adaposturi sau migratie. Homeotermele, pe langa faptul ca au o productie de caldura superioara, sunt inzestrate cu un aparat termoreglator, care influienteaza att producerea, ct i pierderea de caldura; aceste organisme, cand sunt expuse la frig, tind sa creasca viteza de producere a caldurii si sa reduca viteza de pierdere, iar intr-un mediu cald procedeaza invers, reusind astfel sa menina, intre anumite limite ale temperaturii mediului inconjurator temperatura centrala a corpului la valori constante (intre 37C si 42C ). La pasari, aceasta valoare e de 41C - 42C, la caine 38C, la om 37C. Procesul de homeotermie reprezinta o treapta de evolutie superioara pe scara filogenetica si ontogenetica. Aceasta explica de ce mamiferele nou-nascute sunt poikiloterme. Producerea de caldura (termogeneza) este influenta in principal de doi factori: ingerarea de alimente si efortul muscular. Raportul dintre lucrul mecanic efectuat si caldura produsa este de aproximativ 4:1. Tropaitul, micarea ritmica a bratelor sunt procedee obisnuite de incalzire in mediile reci. Tremuratul este o reactie fiziologica care are acelasi efect; in plus micarea, voluntara sau involuntara determina creterea fluxului sanguin si prin urmare creterea temperaturii. Producerea de caldura in organismul uman, in repaus, are loc in cea mai mare parte la nivelul organelor viscerale toraco-abdominale si in cutia craniana. Ele realizeaza termogeneza centrala. In repaus, organismele interne participa cu 70% la intreaga productie calorica a corpului. Ficatul produce aproximativ 20% din caldura corpului, motiv pentru care temperatura sngelui care paraseste ficatul depaseste cu 1-2 C temperatura rectala. Tab. 11. Debitul mediu normal al producerii de caldura, la om Condiii de efort muscular Debitul producerii de caldura, (kcal/h) In timpul somnului 54 In pozitie sezand, in stare de veghe 100 In cursul unui efort muscular uor 170 In cursul unui efort muscular moderat 290 In cursul unui efort muscular intens 450 In cursul unui efort muscular foarte intens 600 Restul caldurii se produce in musculatura si in tegumente: acestea sunt producatoare periferice de caldura. In repaus, valoarea caldurii produse de periferie, muschi si piele, este de 20%. In condiii de efort fizic, producatorul principal de caldura devine musculatura; producerea de caldura, la un organism homeoterm are valori minime in zona de neutralitate termica. Pentru omul imbracat, zona de neutralitate termica este intre 20 - 22C, iar pentru cel dezbracat, intre 26 - 30C. Producerea de caldura in aceasta zona asigura cheltuielile energetice bazale.

36

Pierderea de caldura a corpului (termoliza) se face orin doua categorii de procese: fizice si fiziologice. Procesele fizice responsabile de pierderea de caldura a unui organism sunt: radiatia, conductia, convectia si evaporarea apei. 1) Radiatia. Cea mai mare parte a caldurii corporale se pierde prin iradiere. Un subiect, ale carui pierderi totale de caldura sunt de 2600 kcal/24 h pierde prin radiatie 1200 kcal (46%) imbract i 1800kcal (69%) daca este dezbracat. Tegumentul uman emite radiatii electromagnetice, indeosebi din zona infrarosie. Pierderea de caldura prin radiatie depinde proportianal de marimea suprafetei si crete cu temperatura acestuia. Radiatiile emise sunt absorbite de corpurile din mediul ambiant. Orice corp care emite radiatii are si proprietatea de ale absorbi. In acest fel, corpul uman, plasat in apropierea unei sobe absoarbe circa 97% din radiatiile proiectate pe tegument. Emisivitatea suprafetei corporale este raportul dintre energia incidenta absorbita si energia radianta, maximum posibil emisa efectiv. Cand acest raport este 1, in cazul corpului negru ideal, acesta absoarbe toata energia si emite maximum de radiatii la temperatura data. Tegumentul uman are o emisivitate apropiata de a corpului negru ideal si anume de 0,95; majoritatea radiatiilor produse fiind infrarosii, culoarea pielii nu influienteaza iradierea; pielea neagra reduce absorbtia cu 36%. Prin iradiere caldura organismului nu se pierde in aerul inconjurator, ci e absorbita de obiectele solide din a caror temperaturaeste inferioara corpului. 2) Conductia reprezinta pierderea directa a caldurii din tegument, prin contact direct al acestuia cu un corp solid, avand temperatura inferioara ( scaun, pat, etc.). Caldura pierduta prin conductie depinde proportional de marimea suprafetei de contact si de diferenta de temparatura dintre corpuri. Mecanismul pierderii de caldura prin conductie il reprezinta micarea dezordonata de agitaie termica a moleculelor celor doua corpuri la nivelul suprafetei de contact. Imbracarea constituie pentru om un bun izolator termic, care reduce conductibilitatea termica tegument - corpuri solide inconjuratoare. Prin conductie se pierd aproximativ 450 kcal/zi (18%). 3) Convectia este pierderea de caldura a corpului in fluidele ambiante. Incalzirea aerului in contact cu tegumentul si micrile active ale corpului genereaza curenti de aer in jurul corpului, care aduc noi straturi de aer rece pe suprafaa cutanata. Curentii de convectie sunt produsi chiar la imobilitatea corpului; aerul incalzit la suprafaa pielei se ridica, noi paturi de aer rece luandu-i locul. Aproximativ 300 kcal/zi (12%) din caldura corporala se pierde prin convectie. Pierderile cresc foarte mult in cazul expunerii organismului la curenti de aer rece. Prin convectie se pierde caldura si pe suprafaa cailor respiratorii, in aerul expirat. Pierderea prin convectie se realizeaza si in cazul imersiunii, apa ca si aerul fiind fluide. Din cauza caldurii specifice relaive mari a apei (1,00) fata de cea a aerului (0,17 - 0,24), pierderile de caldura prin convectie, ale unui om ce inoata in apa rece, cresc la 20C, aproximativ de 200 ori, fata de pierderile in aer. 4) Evaporarea apei. Un litru de apa, prin evaporare la 37C, absoarbe de la corpurile din jur o cantitate de caldura egala cu 580 kcal. Intrucat un om, in condiii normale de existenta, pierde in 24 de ore circa 500 ml apa, prin evaporare la suprafaa tegumentului (pierderea insensibila de apa), chiar in lipsa secretiei sudorale (transpiratie, sau pierdere sensibila de apa) si circa 500 ml prin vaporii care satureaza aerul expirat, rezulta o pierdere totala de aproximativ 600 kcal /24 ore, prin evaporarea apei. Cantitatea de apa ce se evapora la suprafaa corpului depinde de suprafaa la care se face vaporizarea, de temperature pielii, de tensiunea de vapori a aerului si de micrile acestuia. Umiditatea relativ de 40-60% a aerului asigura sub acest raport confortul optim. Intr-un aer incalzit si saturat cu vapori de apa, evaporarea nu se produce si pirderea de caldura prin acest proces este oprita. Prin tegument se elimina cea mai mare cantitate de caldura (83%) gratie radiatiei, convectiei si evaporarii. Prin aparatul respirator, pierderea se face prin convectie (incalzirea aerului inspirat) si prin evaporare (saturarea aerului expirat cu vapori). Pierderea de caldura prin procesele fizice: radiatie, convectie, conductie si evaporare este proportionala marimea suprafetei expuse. Modificarea acestei suprafete, prin modificarea pozitiei corpului sau a membrelor, modifica si debitul pirderii de caldura. Din acelasi motiv pierderea de caldura la persoanele supraponderale este mai accentuata.

37

Fig. 30. Debitul pierderii de caldura prin procese fizice, la om (a jeun), in funcie de temperatura mediului exterior:1-evaporare; 2-radiatie, conductie, convectie (cumulate); 3- total

In total, pierderile calorice prin iradiere, conductie, convectie si evaporare, se cifreaza in 24 ore la 2400-2800 kcal, consumul caloric al unui subiect adult cu existenta sedentara. Factorii fiziologici care regleaza pierderea de caldura sunt: circulatia sanguina, irigatia cutanata si marirea gradului de izolarea termica naturala a pielii. 1) Circulatia sanguina. Sngele este un lichid ce conine in proportie de 90% apa, cu caldura specifica mare (1 kcal/kg.K). Transportul caldurii pe calea sngelui prin convectie dinspre nucleul corporal, spre periferie este influientat de gradul de activitate a circulatiei. Deci creterea debitului circulator va asigura un transport marit de caldura dinspre nucleul corporal spre mantaua periferica. 2) Irigatia cutanata se reduce prin mecanisme reflexe in cursul expunerii la frig si se activeaza la expunerea al cald, cu deosebire, in vasele sanguine ale extremitatilor, in primul rand ale mainilor, cu inervatie mai bogata. Forma cilindrica, cu raza redusa a degetelor, care le confera o suprafaa mare in raport cu volumul, face ca, in aceasta zona cutanata, pierderea de caldura sa fie reglata in limite foarte largi, prin mecanisme vasomotorii. 3) Izolarea termica naturala a pielii se face prin oripilatie (zbarlirea parului), marind astfel grosimea stratului de aer dintre firele de par si reducand in consecin debitul pierderii de caldura prin conductie. Izolarea termica artificiala se face prin imbracaminte. Este neglijabila pierderea de caldura prin urina si fecale. La organismele homeoterme, reactiile care menin echilibrul termic sunt reglate de hipotalamus, care functioneaza ca un termostat, capabil sa modifice debitul producerii si pierderii de caldura prin influen asupra neuronilor somatici si viscerali ai trunchiului cerebral si maduvei spinarii. Hipotalamusul anterior asigura adaptarea la mediile calde, iar hipotalamusul posterior la mediile reci. Temperatura diferitelor regiuni ale corpului uman si variaiile ei fiziologice. Termometrie. Un subiect uman la neutralitate termica (26-30C, dezbracat) prezinta intre temperatura centrala, masurata in rect (37C) si temperature cutanata a extremitatilor (33C) o diferenta de 4C. Cu creterea temperaturii ambiante, temperatura cutanata crete. Ea scade odata cu coborarea temperaturii mediului la 22C, realizandu-se o diferenta de 9C, fata de temperatura rectala, care ramane practic constanta. Rezulta din aceasta observatie ca la animalele homeoterme temperatura centrala (interna) a corpului este meninuta constanta, in timp ce temperatura periferica, a mantiei externe a stratului cutanat si muscularii superficiale, cu deosebire a extremitatilor, prezinta variaii in raport de cea a mediului exterior si in raport cu reactii adaptive circulatorii si secretorii cutanate, in seviciul meninerii homeotermiei corporale. Prin masurarea temperaturii corporale se nelege curent masurarea temperaturii interne. Valorile cel mai reprezentative sunt date de temperatura rectala (37,3C), urmata de cea bucala, inferioara cu 0,5C (37C) si de cea axilara (36,5C). Temperatura centrala a corpului uman (rect) prezinta un ritm circadian, cu valori minime in orele de dimineata, in jurul orei 4oo 600 (36,4C rectal) si valori maxime (37,4C) spre seara, in jurul orei 18oo. Oscilatiile, cu amplitudine de circa 1C la copii si subiectii tineri, sunt mai reduse la adulti (0,5C), nefiind datorate alimentatiei, ci ritmului somn-veghe, simultan cu variaii ale presiunii
38

arteriale, pulsul si glicemiei. Diferente mai mari de 1oC corespund unor condiii diferite de eliminare a caldurii. Creterea locala de temperatura implica un flux sanguin crescut (inflamatie, fistula arterio-venoasa), iar scaderea reflecta diminuarea locala a debitului sanguin (spasm sau obstructie arteriala). Pentru sensibilizarea metodei si diferentierea spasmului de obstructia vasculara, se recomanda examenul temperaturii cutanate la proba de cald si la rece: in timpul expunerii la rece, regiunea cu circulatie mai bogata ramine mai mult timp calda, dect zonele cu circulatie deficitara, iar la reincalzire temperatura crete mai repede in zonele normale. In cursul ciclului ovarian, la femei se ntlnesc oscilatii ale temperaturii cu o perioada de 28 zile. O data cu ovulatia, aproximativ la mijlocul perioadei menstruale, temperatura crete brusc cu 0,4 - 0,5C, uneori cu 1C si chiar mai mult, meninandu-se ridicata tot timpul persistentei corpului galben, din cauza secretiei de progesteron. O data cu terminarea menstruatiei, temperatura revine la valori mai coborate, pe toata durata foliculara a ciclului. Aceasta modificare a temperaturii, sincroana cu ovulatia, constituie un test de precizie a duratei ovulatiei, important pentru stabilirea perioadelor de fecunditate a femeii. Termometria cutanata. In clinica, temperatura cutanata se masoara cu termometre de contact, care pot fi temometre cu lichid (mercur, alcool) bazate pe fenomenul de dilattie sau termometre electrice (termocuplu sau termistor), care folosesc modificarea unui pametru electric (tensiunea, rezistenta) in funcie de temperatura. Camera de examen trebuie sa prezinte o temperatura constanta, in jur de 24 oC , fr curenti de aer, iar subiectul sa stea in condiii de repaus cel putin 15 minute, dezbracat, intins pe pat, pentru echilibrarea termica cu mediul din camera.

Fig.31.Termometre medicale: cu mercur (stg.), digital (dr.)

Sterilizarea. Distrugerea germenilor patogeni de pe instrumentarul medical se face prin sterilizare la temperaturi mari si, in general in condiii de umiditate, in autoclave sau etuve. Germenii (bacterii, virusi) pot fi distrusi la temperaturi mari prin blocarea unor procese vitale. Distrugerea acestora este un proces statistic si de aceea temperatura trebuie meninuta un timp suficient de lung pentru ca probabilitatea de distrugere sa fie cat mai apropiate de 100% (deci rata de supravietuire a germenilor sa fie practic zero).

Fig. 32. Autoclava

39

e) Principiile termodinamicii Termodinamica este fundamentata pe doua principii, la care s-a ajuns prin generalizarea constatarilor experimentale legate de functionarea masinilor termice, si care s-au dovedit a fi legi generale ale naturii. Principiul I al termodinamicii n urma eecurilor de a construi o main care, odat pornit, s funcioneze la nesfrit fr a consuma energie, un perpetuum mobile de spea I-a, adica o masina a carui randament sa fie supraunitar ( > 1); s-a ajuns la concluzia c nu se poate crea energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesar consumarea alteia. Principiul I al termodinamicii sau principiul conservrii energiei, postuleaz existena unui parametru caracteristic oricrui sistem, numit energie intern (U) a sistemului, parametru care exprim capacitatea total a sistemului de a efectua aciuni de orice tip i are o valoare bine determinat n fiecare stare a sistemului. Conform unei alte formulri a principiului I, variaia energiei interne a unui sistem la trecerea dntr-o stare n alta (U) este egal cu suma algebric dintre cantitatea de cldur (Q) i toate formele de lucru mecanic sau travaliu (mecanic, chimic, osmotic etc.) schimbate de sistem cu exteriorul, sau conform conveniei de semn n care se consider negativ lucrul mecanic primit i pozitiv cldura primit: U = Q - Li (74) In orice proces care are loc ntr-un sistem izolat nu se pierde, nu se creeaz energie, ci aceasta trece dntr-o form n alta; U = 0 (75) Energia intern a unui sistem reprezint suma energiilor de orice fel (cinetica, poteniala, etc.) ale particulelor ce alctuiesc sistemul (n aceasta nu este inclus energia cinetic i potenial a sistemului, luat ca ntreg, n raport cu exteriorul). Cldur Q reprezint variaia energiei interne prin micri dezordonate ale moleculelor (agitaie termic), iar lucrul mecanic L - variaia energiei interne prin micri ordonate la scar macroscopic. Lucrul mecanic se poate transforma total in caldura, in timp ce caldura nu se poate transforma dect partial in lucru mecanic. Pentru procesele care au loc n atmosfer liber, aa cum sunt sistemele biologice, presiunea este constant (condiii izobare). n acest caz, n locul energiei interne U se introduce mrimea numit entalpie, H: H = U + pV (76) Variaia de entalpie este: H = U + p V + V p (77) in care L= p V, pentru sistemele biologice care evolueaza la presiune constanta (izobar) p = 0 (V p = 0) si Q = L + U, rezulta H = Qizobar (78) Relaia (78) arata ca variaia entalpiei sistemului se masoara prin caldura schimbata in procesul izobar. Variaia de entalpie obinuta prin arderea izobara a diferitelor substane biochimice, este aproximativ aceeai pentru proteine, aminoacizi si glucide, dar este de circa trei ori mai mare pentru lipide, asa cum rezulta din tab. 12 , ceea ce explica rolul de rezerva energetica pe care o au grasimile in organism. Tab. 12. Variaia de entalpie in arderea izobara Substana Glicocol Proteine Glucide Lipide 3,1 4,1 4,1 9,3 H (kcal/g) Cnd H > 0 sistemul primete cldur (reacii endoterme) i cnd H< 0 sistemul cedeaz cldur (reacii exoterme). Aplicatii ale principiului I in biologie Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a cror energie intern poate crete sau scdea n funcie de diferite condiii (vrsta, starea fiziologic etc.). Pentru a aplica corect principiul I n cazul organismelor, trebuie s se in seama de faptul fundamental c ele sunt sisteme deschise
40

care primesc i degaj n exterior energie si substana, astfel nct problema conservrii energiei se pune numai pentru sistemul nchis format din organismul respectiv mpreun cu mediul su nconjurtor. Bilanul energetic al organismului. Aplicnd principiul I n cazul unui organism, se poate formula urmtorul bilan energetic: Em = Q L + Ed (79) unde Em este energia preluat din mediu, Ed este energia depozitat n organism, Q si L au aceeai semnificatie ca in relaia (65). Deoarece determinarea celor patru termeni din relaia (70) este dificila, situatia poate fi simplificata daca subiectul este in repaus (L = 0), nu a mancat cel putin 12 ore inainte, ( Em = 0). In aceste condiii: Q = Ed = Eu (80) unde Eu este energia utilizat. Din energia totala cheltuita in repaos doua treimi (2/3) este utilizata pentru pomparea ionilor impotriva gradientilor transmembranari. Relaia (79) arata ca organismul produce caldura, prin diminuarea rezervelor energetice. Determinarea producerii de caldura in organismul uman, in condiiile limita mentionate mai sus (L = 0, Em = 0) constituie testul clinic al intensitii metabolismului bazal, prin care se stabilete valoarea de referin la care s fie raportat efectul diferiilor factori care influeneaz metabolismul energetic. Bilantul energetic al unui organism, B(E), se poate determina daca se cunosc aportul energetic, A(E), si consumul energetic, C(E), relaia dintre ele fiind: B(E) = A(E) C(E) (81) Distingem urmatoarele trei situatii: a) daca aportul energetic este egal cu consumul, atunci bilantul este nul, B(E) = 0, adica organismul este echilibrat; acesta este situatia organismelor sanatoase, carora le este specifica atarea stationara; b) daca bilantul este pozitiv, B(E) > 0, ceea ce inseamna ca aportul este mai mare dect consumul, este cazul obezitatii sau convalescentei; c) daca bilantul este negativ, B(E) < 0, ceea ce inseamna ca aportul este mai mic dect consumul, este cazul subnutritiei sau al unor boli. Cu cat procesele metabolice in organism sunt mai active, cu att caldura produsa va fi mai mare, ca de pilda in perioadele de cretere, convalescenta sau unele afectiuni in care apar dezechilibre intre anabolism si catabolism (de ex. boala Basedow). Intre rata metabolismului bazal, M, si greutatea corporala, G, avem o relaie logaritmica: log M = a + b log G unde a si b sunt constante caracteristice organismului respectiv. Principiul II al termodinamicii Principiul II al termodinamicii generalizeaz constatarea practic a imposibilitii ca o main termic s transforme integral cldura n lucru mecanic (perpetuum mobile de speta a II-a), randamentul de transformare fiind ntotdeauna subunitar (< 1). Exist mai multe formulri ale principiului II. n varianta care indic sensul spontan al desfurrii roceselor termodinamice, principiul II se numete principiul creterii entropiei. Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfoar spontan n sistemele termodinamice izolate au acel sens care duce la creterea entropiei. S > 0 (82) Entropia este un parametru de stare care msoar gradul de dezordine a unui sistem termodinamic. Ea poate fi definit n dou moduri, unul macroscopic (Clausius) i al doilea microscopic (Boltzmann). (1) Conform modului macroscopic n care a fost introdus iniial acest concept, dac o cantitate de cldur Q este absorbit reversibil de ctre un sistem, la temperatura constanta T (izoterm), se definete o funcie de stare S, care crete cu S, n modul urmtor: S = Q/T (83) (2) Boltzmann a artat c entropia exprim n mod nemijlocit alctuirea atomo-molecular a sistemului i anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din care este alctuit. Dac
41

avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite nivele energetice distincte, cte Ni pe fiecare nivel, entropia ansamblului va fi: S = - k ( Ni/N) ln (Ni/N) (84) unde k este constanta lui Boltzmann (k = R/NA = 1,3810-23 J/K), iar Ni/N = pi este probabilitatea de ocupare a nivelului i, cu Ni = N. nlocuind n funcie de probabilitate, obinem: (85) S = - k pi ln (pi) ntr-un sistem ordonat sunt posibile foarte puine stri, doar cteva probabiliti sunt diferite de zero i S va avea o valoare foarte mic. ntr-un sistem dezordonat exist o distribuie haotic a particulelor, numrul de stri posibile este foarte mare i S va avea o valoare maxim. Pentru un sistem total dezordonat N1 = N2 = ... = Ni = 1, i n acest caz: S = k ln N (86) unde N este probabilitatea termodinamic a strii - numrul de aranjamente ale particulelor care dau aceeai stare. n cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect), N = 1, si deci : S=0 (87) Aplicatii ale principiului II in biologie. Termodinamica se ocup cu relaiile existente ntre parametrii unui sistem atunci cnd acesta se gsete n stare de echilibru termodinamic, deci cnd nu se desfoar nici un fel de proces, sau atunci cnd sistemul trece prntr-o succesiune coninu de stri de echilibru, suferind o transformare reversibil. Dar procesele reversibile reprezint doar o noiune ideal, o abstractizare, ce nu i poate gsi dect corespondente aproximative n natur. n particular, toate sistemele biologice sunt deschise, avnd loc permanent schimburi de substane i energie cu exteriorul, iar aceste schimburi reprezint n mod esenial procese ireversibile. Datorit acestui fapt, aplicarea efectiv a termodinamicii n biologie a fost posibil numai dup apariia n ultimele decenii a termodinamicii proceselor ireversibile. Ca o consecin principiului II al termodinamicii am vazut ca pentru un sistem izolat entropia sa crete. Principalele substane luate de animale din mediul exterior, cum sunt oxigenul si glucoza, au entropii mai mici, in comparatie cu substanele rezutate din oxidare, apa si dioxidul de carbon (tab.13), ca si cum animalele s-ar alimenta cu entropie negativa, ceea ce aparent contrazice princiul II al termodinamicii. Organismele vii au proprietatea de a crete si a se dezvolta prin sintetizarea de macromolecule cu o structura complexa si ordonata; din punct de vedere termodinamic, aceasta inseamna ca sistemul devine mai ordonat, deci entropia scade. Contradictia este aparenta, deoarece entropia crete numai pentru sistemele izolate. Organismele insa sunt sisteme deschise si faptul ca entropia lor scade, duce implicit la o cretere a entropiei mediului exterior, astfel nct in ansamblu se realizeaza o cretere a entropiei ( S > 0). Tab.13. Entropiile principalelor substanelor metabolizate Asimilate Eliminate Substana Glucoza Oxigen Apa CO2 Entropia (S) (kcal/mol.K) 50,7 48,9 49,0 51,1

3.3. Notiuni de bioelectricitate i bioexcitabilitate


a) Fenomene bioelectrice. Prezena, att n citoplasma oricrei celule, ct i n fluidele extracelulare, a numeroase tipuri de atomi i molecule ionizate, deci ncrcate electric, i faptul c activitatea metabolic menine diferene de concentraii ale acestor ioni, fac ca fenomenele electrice s fie proprii tuturor celulelor. b) Potenialul de repaus al celulelor (PR) O caracteristic de baz a unei celule vii este existena unei diferene de potenial electric ntre faa extern i cea intern a membranei celulare. n interiorul celulei, respectiv n mediul interstiial, potenialul este diferit. Deci diferena de potenial se stabilete ntre aceste medii. Aceast diferen de potenial se numete potenial de repaus celular (PR), (spre deosebire de cel din timpul activitii). Are valori cuprinse ntre - 50 si -100 mV. Pentru a explica modul n care apare PR se
42

vor analiza doua sisteme bicompartimentale simple dintre care ultimul este apropiat de sistemul citoplasm lichid interstiial. Cazul 1. Sistemul este format din doua compartimente separate prntr-o membrana selectiv permeabila. Se consider c n compartimentul din stnga al sistemului din fig 33. se gsete o soluie de KCl si anioni nedifuzabili pein membrana (A-Z), iar in cel de-al doilea apa distilata. Conform legilor difuziei va aprea un flux de ioni de K+ si de Cl prin membrana catre compartimentul in care se afla apa distilata.

Fig. 33. Potentialul de difuzie

Fig. 34. Distributia ionilor in interiorul si exteriorul sarcomerului (fibra musculara)

Apare o diferen de potenial ntre cele dou compartimente, numit potenial de difuzie. La echilibru diferenta de potential este data de ecuaia Nernst-Donnan:

K+ RT E = ln + F K

unde [X+-]1,2 reprezinta concentraiile ionilor in compartimentele 1 sau 2, R este constanta universala a gazelor, F = NA.e = 96.500 C/mol, este numarul lui Faraday si T este temperatura absoluta la care se desfasoara procesul. Deoarece anionii nedifuzabili nu pot traversa membrana, presiunile osmotice pe cele doua fete ale membranei vor fi diferite, presiunea osmotic fiind mai mare in compartimentul din dreapta. Cazul 2. Se consider un montaj analog cu cel din cazul 1, dar care conine n compartimentul al doilea un ion nedifuzibil prin membran, de exemplu Na+. De exemplu, n sarcomer (element constituent al fibrei musculare) exist urmtoarea distribuie a ionilor (fig.34). Deoarece numrul de particule n unitatea de volum este acelai, presiunea osmotic este aceeai n ambele compartimente (izotonicitate). Msurarea PR. PR poate fi msurat direct, cu ajutorul microelectrozilor de sticl, sau indirect, prin utilizarea unor substane fluorescente ionizate (de exemplu tiocianatul). Microelectrodul de sticl este o pipet obinut prin tragere la cald, avnd vrful mai mic de 0,5 m. Strpungerea membranei cu acest microelectrod nu lezeaz considerabil membrana, iar contactul de scurtcircuitare ntre citoplasm i fluidul extracelular nu are loc deoarece membrana se strnge n jurul vrfului de sticl (din cauza tensiunii superficiale). Microelectrodul este umplut cu o soluie de electrolit (de obicei KCl, 3M). Se msoar diferena de potenial ntre microelectrodul introdus n celul i un electrod de referin, nepolarizabil (de calomel). Circuitul electric echivalent pentru descrierea potenialului de repaus celular. Membrana celular (bistratul lipidic) se comport din punct de vedere electric ca un izolator. Deoarece suprafaa bistratului este de 200 de ori mai mare dect suprafaa canalelor ionice, se poate vorbi despre o capacitate electric a membranei celulare. Capacitatea electric reflect proprietatea membranei de a menine o ncrcare electric de semne contrare pe cele dou fee ale ei. Capacitatea electric a membranei, CM are valori n jur de 1 F/cm2. Dac se noteaz cu EK, ENa, ECl, potenialele de echilibru electrochimic ale diferiilor ioni i cu RK, RNa, RCl, rezistenele canalelor specifice n serie cu E, se obine o baterie de trei elemente legate n paralel a crei tensiune electromotoare echivalent va fi:
43

[ ] [ ]

1 2

Cl RT = ln F Cl

[ ] [ ]

1 2

(88)

E K E Na E Cl + + R K R Na RCl g E + g Na E Na + g Cl E Cl Em = = K K 1 1 1 g K + g Na + g Cl + + R K R Na RCl

(89)

unde se noteaz cu g conductana care este inversul rezistenei: g =

1 . Aceast relaie red mai R

corect dect ecuaia Nernst-Donnan valorile experimentale ale potenialului celular de repaus. Em tinde s devin egal cu Ei al acelui ion pentru care conductana este mult mai mare dect a celorlali ioni (de exemplu K+). c) Potenialul de aciune celular. La toate metazoarele sistemul nervos periferic i central constituie o vast reea de comunicaie n cadrul organismului, reea n care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un fenomen de natur bioelectric, influxul sau impulsul nervos. Impulsul nervos reprezint variaia tranzitorie i propagabil a potenialului de membran al fibrelor nervoase, numit potenial de aciune (PA), produs de un stimul (uneori exist i o activitate celular spontan). Potenialul de aciune este o depolarizare trectoare a membranei celulare prin care interiorul celulei devine mai puin negativ dect n stare de repaus i diferena de potenial de-o parte i de alta a membranei celulare scade. Declanarea potenialului de aciune se realizeaz prin deschiderea porilor unor canale cationice sau anionice. Apar fluxuri de ioni care determin producerea unui semnal electric. Ionii implicai sunt n special ionii de Na+ (n faza ascendent a PA) i de K+ (n faza descendent). n celula muscular, n faza ascendent sunt implicai ionii de Ca++. 1. Potenialele de aciune locale (PA-l) se obin la stimuli depolarizani de intensitate mic, avnd valoarea sub cea a unei valori numit valoare prag. Aceti stimuli sunt numii stimuli subliminari (sub prag).

Fig. 35. Stimularea si potentiale de actiune

2. Potenialele de aciune tot-sau-nimic (PA-tn), (fig.36) se declaneaz atunci cnd intensitatea stimulului atinge o valoare critic de prag sau prag de detonare, deci cnd aceasta are valori limita sau supralimita. Se produce potenialul de vrf (spike) al fibrei nervoase variaie ampl a potenialului celular n urma creia interiorul celulei devine pozitiv (+30mV). Amplitudinea acestuia este de 120mV. Odat declanat, indiferent de amplitudinea stimulului, amplitudinea PA-tn rmne constant. Deci PA-tn este caracterizat de urmtoarele: - amplitudine constant (nu depinde de intensitatea excitantului atunci cnd stimulii sunt liminari sau supraliminari); - se propag pe distane mari, cu viteze mari i fr pierderi (nedecremental); - amplitudinea potenialului de vrf, pragul i viteza de propagare sunt caracteristici ale fibrei (sau celulei). Toate celulele vii posed reactivitate, rspunznd la aciunea unui stimul. Capacitatea de a rspunde prin poteniale de aciune locale, pe care o au toate celulele vii, se numete iritabilitate. Proprietatea de a rspunde prin poteniale de aciune tot sau nimic se numete excitabilitate i se ntlnete la trei tipuri de celule: celulele nervoase, musculare i glandulare.
44

Fazele potenialului de aciune. ntre momentul aciunii excitantului i rspunsul celulei exist un interval de timp, caracteristic fiecrui tip de celule, numit perioad de laten. Prima faz a potenialului de aciune este reprezentat de un potenial local i se numete prepotenial. Faza urmtoare este potenialul de vrf, cu fazele ascendent i descendent. Faza a treia este alctuit din postpotenialele pozitiv i negativ. Din punct de vedere funcional se disting dou perioade refractare, perioada refractar absolut, n care celula nu poate fi excitat, n faza ascendent i parial n faza descendent, i perioada refractar relaiv, n care excitabilitatea este redus.

Fig. 36. Fazele potentialelor de actiune

Atunci cnd asupra fibrelor nervoase acioneaz un stimul de durat are loc o acomodare manifestat prin creterea pragului de excitabilitate. Acomodarea poate fi rapid (fibrele din nervii motori) sau lent (unele fibre senzitive). Evenimentele n PA (la nivel molecular) La intrarea n canalul ionic se gsesc grupri polare sensibile la modificrile de potenial. Canalele de Na au att pori externe ct i pori interne, cu sensibiliti diferite la modificrile de potenial. n stare de repaus, porile externe sunt nchise, iar cele interne deschise. Ionii de Na, aflai n concentraie mare n mediul extracelular, sunt atrai de interiorul electronegativ al celulei. Stimulii de intensitate mic determin deschiderea unui numr redus de canale de Na. Prin intrarea Na n celul scade electronegativitatea citoplasmei i atunci cnd se ajunge la cca. 60 mV se deschid porile canalelor de K sensibile la voltaj. Ionii de K ies din celul, se restabilete valoarea potenialului de repaus. Concentraiile ionice caracteristice strii de repaus se refac prin aciunea pompelor ionice (Na,K sau ATP-aza). Acesta este mecanismul de producere a unui potenial de aciune local (PA-l). La creterea intensitii stimulului se vor deschide mai multe canale de Na, iar la depirea pragului de detonare are loc procesul de ptrundere n avalan a ionilor de Na. Cu ct ptrund mai muli ioni n celul, cu att se accentueaz depolarizarea membranei i prin aceasta se deschid mai multe pori externe ale canalului de Na (feed-back pozitiv). Valoarea potenialului celular atinge zero i apoi interiorul se pozitiveaz pn la +30 mV. Acesta este potenialul de aciune tot-saunimic PA-tn. Se tinde astfel spre valoarea potenialului de echilibru al Na, dat de relaia Nernst, care este de + 50 mV. Aceasta ar duce la distrugerea celulei, proces mpiedicat de dou evenimente: 1) la o anumit valoare a potenialului celular se nchid porile interne ale canalelor de Na (care erau deschise) i nceteaz ptrunderea n avalan a ionilor de Na. Se produce inactivarea canalului de Na; 2) al doilea eveniment const n deschiderea porilor canalelor de K, proces mai lent, de asemenea dependent de valoarea potenialului celular. Ionii de K, n concentraie mai mare n interior dect n exterior vor prsi celula att sub influena gradientului de concentraie ct i sub aceea a gradientului de potenial electric. n termeni de conductane se poate spune c procesul de cretere a conductanei pentru Na (gNa) este scurt i este urmat de creterea conductanei pentru K(gK). n acest mod, se revine la
45

valoarea potenialului de repaus PR (intre -80 si -90mV). ntregul proces dureaz circa 1 ms. Revenirea la situaia caracteristic strii de reapus se face prin aciunea pompelor ionice i prin transport pasiv. Propagarea PA. La producerea PA are loc o modificare local a distribuiei de sarcini electrice; aceasta modificare de polaritate duce la apariia unor cureni electrici locali ntre zona activ i zonele nvecinate, numiti curenti locali Hermann.

Fig. 37. Curentii locali Hermann

Fig. 38. Axon inconjurat de teaca de mielina, intrerupta de nodurile Ranvier.

Pentru apariia unui nou PA trebuie ca intensitatea acestor cureni n zonele din margine s depeasc pragul de detonare. Datorit rezistenelor ntlnite, intensitatea curentului local scade cu distana. Se demonstreaz c distana la care amplitudinea PA se reduce la jumtate (d) prin cderile de tensiune pe rezistene este:

Rm Ri

(90)

cu Rm este rezistena electric transmembranar pe unitate de lungime a membranei si Ri este rezistena pe unitatea de lungime a lichidului intracelular. Se consider c rezistena lichidului extracelular este neglijabil. Ri crete cu scderea diametrului fibrei. Cu ct distana maxim la care se atinge pragul de detonare este mai mare, cu att crete viteza de propagare. Propagarea se face n mod diferit, n funcie de tipul fibrei. 1) Fibre nemielinizate: propagare recurent (din aproape n aproape) se face prin cureni locali Hermann ce traverseaz ntreaga suprafa a membranei axonale i se nchid prin axoplasm i lichid interstiial (spre centru n exterior i invers n interior, fig. 37). 2) Fibre mielinizate: prin conducere saltatorie. Teaca de mielin care are rol izolator. este ntrerupt la nodurile Ranvier i acolo se poate face contactul electric dintre mediul extra celular si cel intra-extracelular. Curenii locali nu traverseaz toat suprafaa membranei, ci sar de la un nod la cellalt, nchizndu-se prin axoplasm i lichidul extracelular. O dovad a acestui lucru este faptul c narcotizarea nodului blocheaz propagarea impulsului, n timp ce narcotizarea internodului nu o blocheaz (fig.38). Propagarea este regenerativa, fr atenuarea semnalului, acest lucru putand fi explicat prin faptul ca ceea ce se propaga este excitatia si nu semnalul electric, aceasta avand doar rolul de a declansa un nou potential de actiune consumand energie metabolica. Viteza de propagare a impulsului nervos crete fie prin micsorarea rezistentei lichidului intracelular, fie prin marirea rezistentei transmembranare. d) Sinapsele neuronale Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron i un organ efector (muchi, gland etc.). De cele mai multe ori transmiterea impulsului nervos se realizeaz printr-un mecanism chimic (sinapsa chimica) si in acest caz membrana postsinaptic nu este excitabil electric; rareori printr-un salt electric, si atunci membranele pre si postsinaptice sunt excitabile electric (sinapsa electrica). In concluzie, distingem doua tipuri de sinapse: chimica si electrica. Denumirea de "sinaps" a fost dat de Sherrington n 1897, i, iniial, se referea la locul de contact dintre doi neuroni. Santiago Ramn y Cajal a adus la nceputul secolului trecut argumente pentru ntreruperea sistemului nervos la nivelul acestor sinapse. n 1921, a fost dovedit existena mediatorilor chimici de ctre Otto Loewi. Anul 1954 a fost marcant pentru istoria sinapsei, deoarece
46

G. E. Palade, romnul care a luat i premiul Nobel pentru medicina, a studiat ultrastructura sinaptic cu microscopul electronic. Sinapsa chimica. Axonul se termin ntr-o poriune lrgit care se numete buton sinaptic. Butonul sinaptic are o poriune de membran ngroat unde se pierde mielina, denumit membran presinaptic. Organitele predominante din butonul sinaptic sunt mitocondriile. De asemenea, aici se gsesc i veziculele care stocheaz mediatorii chimici (fig. 39). ntre membrana presinaptic i cea postsinaptic exist un spaiu liber cu o grosime de aproximativ 10 - 30 nm, denumit fant sinaptic. n acest spaiu se gsete lichid extracelular. A treia component este cea postsinaptic i este reprezentat de regiunea receptoare a celui de-al doilea neuron (sau muchi, gland, etc.). i aici exist o poriune mai ngroat de membran plasmatic, numit densitate postsinaptic. Pe aceast densitate postsinaptic se aglomeareaz receptorii pentru mediatorii chimici. Aceti receptori sunt formai dntr-o component care fixeaz molecula de mediator chimic i o component reprezentat de un canal ionic. Aceste canale ionice, care se deschid numai sub aciunea mediatorului chimic specific, determin depolarizarea celulei postsinaptice.

Fig.39. a) Sinapsa chimica. A) componenta; presinaptic B) componenta postsinaptic .

b) Sinapsa electrica

Sinapsa chimic are urmatoarele elemente: regiune presinaptic cu membrana presinaptic (ramificaii axonale butoni terminali, vezicule sinaptice), spaiu sinaptic (20-50 nm), regiune postsinaptic cu membrana postsinaptic (n care se afl receptori i canale ionice). Conductia este unidirecionala. Funcionare, etape: sintez mediator, eliberare mediator, difuzie prin spaiul sinaptic, legare de receptori, depolarizare, inactivare, revenire. n apropierea membranei presinaptice exist un mare numr de vezicule cu mediator chimic. La sosirea unui PA local (depolarizare), membranele unor vezicule (cca 40nm) fuzioneaz cu membrana presinaptic i coninutul este expulzat prin exocitoz n spaiul sinaptic (semnalul electric PA este tradus n semnal chimic). Moleculele de mediator (mesager prim) se combin cu moleculele receptoare din membrana postsinaptic, activndu-le. Acestea vor comanda deschiderea porilor canalelor ionice. n celula postsinaptic vor intra ioni i n acest fel este generat un PA local. Semnalul chimic este transformat n semnal electric. Conform teoriei cuantice a transmisiei sinaptice, eliberarea mediatorului se face sub form de cuante. O cuant (coninutul unei vezicule) cca. 104 molecule de acetilcolina. Prin spargerea unei vezicule se produce un PA-l miniatural. Prin nsumarea mai multor PA-l miniaturale apare un PA-l postsinaptic ce se deplaseaz decremental spre axon. PA locale aprute simultan n mai multe puncte sau n acelai punct la intervale mici de timp pot da natere unui potenial mai amplu prin sumaie spaial i/sau temporal. Sinapsa electrica funcioneaz fr mediatori chimici. Sinapsele electrice nu sunt att de rspndite ca sinapsele chimice. Conductia este bidirecionala. Se gsesc, de exemplu, n anumite pri ale creierului sau ntre celulele receptoare i cele orizontale n rein. Funcionare: ntre canalele membranei presinaptice i postsinaptice exist o contiguitate, ceea ce face ca o variaie de potenial la nivelul membranei presinaptice s induc o variaie similar n membrana postsinaptic. Transmiterea fiind direct este foarte rapid. n timp ce n sinapsa chimic ntrzierea este de 0,5
47

5 ms, n cea electric transmiterea este practic instantanee. Spre deosebire de sinapsa chimic, n sinapsa electric nu se poate face o gradare n intensitate. Este important n cazul sincronizrii unui numr mare de celule efectoare. Mecanismul transmiterii sinaptice chimice se desfoar n urmatoarele sase etape: 1. sinteza mediatorului - mediatorii sunt produi att la nivelul butonului terminal, ct i n corpul celular; 2. stocarea mediatorului - mediatorul se stocheaz n principal n butonul terminal, pentru a fi pregtit n momentul n care trebuie transmis semnalul; 3. eliberarea mediatorului - cnd depolarizarea neuronului presinaptic (care a primit la rndul lui un semnal) ajunge la butonul terminal, i determin exoctioza, adic expulzarea coninutului veziculelelor. Apoi, veziculele goale vor fi "reciclate" prin ncorporarea lor n membran, din care se vor forma, la un moment dat, alte vezicule; 4. traversarea spaiului sinaptic; 5. aciunea postsinaptic - se face prin cuplarea moleculei de mediator cu receptorul specific, ceea ce determin modificri n structura postsinaptic; 6. inactivarea mediatorului - este important pentru ca circuitul s se poat relua la apariia unui nou stimul. Aceasta se poate realiza prin inactivarea enzimatic postsinaptic sau transsinaptic (prin enzime care distrug mediatorul), captarea postsinaptic (captarea n citoplasma postsinaptic i inactivarea sa), difuzia extrasinaptic (inactivarea n afr spaiului sinaptic) i recaptarea (captarea mediatorului de zona presinaptic). Sinapsele chimice nu sunt statice, nu sunt nite simple pori prin care trec mediatorii. Ele ii pot modifica permanent funcionalitatea, pot fi nlocuite, pot crete sau scade n numar. Plasticitatea sinaptic const n principal n trei lucruri: 1) calitatea i cantitatea mesagerilor eliberai; 2) calitatea i numrul receptorilor postsinaptici; 3) modificarea dimensiunii fantei sinaptice. Lezarea sau distrugerea sinapsei duce la refacerea acesteia n aprox. 35 - 40 de zile. Dac, de exemplu, se trece de la un mediu banal la unul complex, crete numrul sinapselor cu peste 10%. Din aceast cauz este recomandat ca stimularea copiilor s fie fcut prin mijloace ct mai diverse, deoarece sinaptogeneza (adic formarea noilor sinapse) este pregnant la copii, fa de neurogenez, care aproape c dispare dup natere (majoritatea neuronilor se produc nainte de natere). Evoluia cognitiv (procesele gndirii etc.) este strns legat de dezvoltarea sinapselor. Este important ca stimularea s se menin, mai ales pn la vrsta adult, deoarece sinapsele create, care nu se mai folosesc, se distrug n timp. Putem face o clasificare a sinapselor dup trei criterii: al modalitii de transmitere, al neurotransmitattorului si din punct de vedere structural. 1. Din punct de vedere al modalitii de transmitere in funcie de natura sinapsei distingem: - sinapse chimice, la care propagarea impulsului nervos se face ntr-o singur direcie (unidirecional). Moleculele de mediator se combina cu moleculele receptoare din membrana post sinaptica, activandule. Acestea vor comanda deschiderea portilor canalelor ionice. In celula post sinaptica vor intra ioni si ia acest fel este generat PA-l. Semnalul chimic este transformat in semnal electric. Datorita faptului ca mediatorul trebuie sa strabata spaiul sinaptic dintre cele doua celule adiacente si intarzierii eliberarii mediatorului fata de momentul sosirii potentialului de actiune sinapsa chimica introduce o ntrziere sinaptic de circa 0,3 5 ms. - sinapse electrice ; in general au o fant sinaptic foarte redus (2-4nm) prezentand o coninuitate a citoplasmei intre celula presinaptica si cea post sinaptica, prin care ionii pot circula foarte uor. Datorita acestei coninuitati, o variaie de potential la nivelul membranei presinaptice induce o variaie similara in membrana postsinaptica. Transmiterea este directa si de aceea foarte rapida. In sinapsele electrice transmiterea este bidirecionala. Se mai numesc i gap junction. Aceste sinapse sunt foarte rare. 2. Din punct de vedere al neurotransmiatorului sinapsele chimice se clasifica astfel: 1) colinergice - acetilcolin; 2) sinapse adrenergice - noradrenalin; 3) dopaminergice dopamin; 4) serotoninergice - serotonin; 5) gabaergice GABA. 3. Din punct de vedere structural: - tipul I, sinapse axo-dendritice (ntre un axon i o dendrit), cu o fant mai mare de 30 nm; - tipul II, sinapse axo-somatice, cu o fant mai ngust, de 20nm;
48

- tipul III, sinapse cu o fant de 2-4 nm (de exemplu gap junctions). Caracteristicile fiziologice ale sinapsei - oboseala sinaptic, adic dup o stimulare repetitiv a unei sinapse excitatorii, descrcrile scad n frecven; - facilitarea posttetanic, adic dac se stimuleaz o sinaps repetat i rapid, dup care se face o pauz, neuronul va fi mai sensibil pentru o perioad de timp; - vulnerabilitatea la hipoxie, adic n lipsa oxigenului nu se mai realizeaz transmiterea sinaptic, deoarece fr oxigen nu se pot sintetiza unele substane ca de exemplu ATP-ul; - sumarea temporal i spaial, adic o serie de stimuli slabi venii unul dup altul se pot suma i crea o descrcare; respectiv un numr de stimuli se pot suma spaial n cazul n care acioneaz concomitent; - fenomene de convergen i ocluzie, adic facilitarea unei sinapse se poate realiza dac acioneaz mai muli neuroni pe unul singur; respectiv fenomenul opus; - fenomenul de postdescrcare, adic dup o stimulare, descrcarea coninu pentru o vreme. e) Bioexcitabilitatea Excitantul sau stimulul reprezinta o variaie suficient de intens, ndelungat i brusc a proprietilor mediului, care poate s produc excitarea sistemului biologic. Parametrii unui stimul (excitant) sunt urmtorii: form, amplitudine, durat, frecven de repetiie (fig.40):

Fig. 40. Stimuli : a) forma; b) amplitudune si durata; c) repetitie. Excitarea reprezinta fenomenul prin care excitantul modific permeabilitatea membranei celulare pentru ioni (nchiderea sau deschiderea canalelor ionice). Un factor fizic sau chimic este excitant dac este capabil s determine ntr-un fel sau altul deschiderea porilor canalelor ionice . Excitaia celular reprezinta totalitatea fenomenelor care au loc n celul ca urmare a excitrii acesteia de ctre factorii excitani. Excitaia are aspecte: electrice (PA), optice (modificri ale transparenei, refringenei i activitii optice a celulei), radiante cum ar fi emisie de radiatii infrarosii (IR), vizibile sau ultraviolete (UV), chimice (hidroliza ATP, producere de NH3 etc.), calorice (producere i absorbie de cldur). Excitabilitatea este proprietatea unui sistem biologic de a rspunde prin excitaie (potentiale de actiune tot sau nimic) la aciunea excitanilor (stimulilor). Cantitativ, excitabilitatea se evalueaz cu ajutorul mrimilor numite reobaz i cronaxie. Reobaza este intensitatea minim a unui excitant (stimul) cu durat de aciune foarte mare (teoretic infinit) care poate s declaneze excitaia n sistemul biologic. Cronaxia este durata minim a unui excitant de intensitate egal cu dublul reobazei pentru care acesta poate produce excitarea. Relaia lui Weiss stabileste legatura ntre valorile intensitii i duratei unui stimul care poate produce excitarea unui sistem biologic: i = a/t + b (91)

49

unde a, b sunt constante ce depind de sistem. Pentru t , i = b (reobaza); pentru i = 2b, t = a/b (cronaxia).

Fig. 41. Relaia lui Weiss intre valorile intensitatii si duratei unui stimul.

4. Biofizica sistemelor complexe 4.1. Notiuni de bioacustic


a) Definiia i propagarea sunetelor Acustica studiaza undele mecanice (mai ales sunetele), in toate aspectele lor: producere, caracteristici, propagare, receptie si analiza. Undele mecanice reprezinta propagarea oscilatiilor particulelor unui mediu material (spre deosebire de undele electromagnetice ele nu se propaga in vid). Perturbaiile mediului aerian, produse de cauze diverse, se propag n mediul pe care-l strbat sub forma unor variaii de presiune. Aceste fluctuaii de presiune constituie undele acustice. Pentru anumite valori ale frecvenelor si presiunilor, undele acustice pot fi detectate de urechea uman sub forma sunetelor. Intervalul de frecvene la care este sensibil urechea uman este situat ntre aproximativ 16 - 20.000 Hz, iar undele acustice situate n acest domeniu se numesc i unde sonore. Uneori, termenul de und sonor este utilizat n mod incorect i pentru undele acustice situate n afr intervalului de audibilitate la om. Undele acustice cu frecvene mai mici de 16 Hz se numesc infrasunete, iar cele cu frecvene mai mari de 20.000 Hz se numesc ultrasunete.

a)

b)

Fig. 42. a) Propagarea undelor sonore in aer; b) Unda de variaie a presiunii aerului: variaia de frecventa (sus); variaia de intensitate (jos).

50

Fiind un fenomen ondulatoriu (de tip unda), sunetele sunt vibratii mecanice in medii elastice. Cele mai simple unde acustice sunt undele sinusoidale de frecvene, amplitudini i lungimi de und definite. Aceste marimi sunt definite in felul urmator: frecventa, (numarul de vibratii efectuat in unitatea de timp); perioada, T, (timpul in care se efectueaza o oscilatie completa); viteza de propagare, v, lungime de unda, , (distanta strabatuta pe direcia de propagare in timp de o perioada); elongatia, y; amplitudinea, A (elongatia maxima) (fig. 43)

a) b) Fig. 43. Ilustrarea unui fenomen ondulatoriu; a) variaia temporala; b) variaia spatiala. Intre aceste marimi avem urmatoarele relaii:

t x y = A sin 2 T

= 1/;

=v

(92)

Sunetele sunt unde longitudinale (vibratia se face pe direcia de propagare si viteza depinde de natura mediului. Cnd astfel de unde din domeniul undelor sonore ajung la ureche, ele provoac vibraia particulelor de aer din apropierea timpanului i dau natere unui sunet dac presiunea este mai mare de 20 Pa (I0=10-12 W/m2) (limita de audibilitate sau pragul auzului) i mai mic de 20 Pa (I = 1W/m2 ) (pragul dureros) si frecventa in intervalul 2020.000 Hz . Intre aceste limite de intensitate si frecventa este cuprins domeniul de audibilitate (fig. 44).

Fig. 44. Domeniul de audibilitate pentru urechea normala

Fenomene care apar la propagarea undelor sonore. Proprietile fizice ale sunetelor. Ca orice fenomen ondulatoriu sunetele se propag cu viteze care depind de proprietile mediului; ele sunt absorbite, se reflect, refract, difract, interfereaz i difuzeaz Viteza cu care se propaga undele sonore este diferita in diferite medii depinzand de proprietati fizice cum ar fi modulul de elasticitate si densitatea mediului, dar si de temperatura. Intrun mediu elastic viteza de propagare este :
51

Pentru otel (E =2.10 N/m si = 7800 kg/m ) viteza este 5000 m/s. Viteza de propagare a unui puls longitudinal ntr-un fluid depinde numai de modulul de compresibilitate B i de densitatea fluidului : B (94) c=
11 2 3

(93)

Considernd, n cazul undelor acustice, procesele adiabatice: Bad = p unde este indicele adiabatic. Viteza undei, n cazul gazului ideal devine:
c= B ad = p

(95)

(96)

i este cunoscut sub numele de formula Laplace. Expresia antetrioar poate fi rescris n funcie de temperatur. Pentru un gaz ideal, din ecuaia de stare rezulta : p RT , (97) =
M

n care R este constanta gazului ideal, T este temperatura absolut , iar M este masa molar . Expresia vitezei undei pentru gazul ideal, n funcie de temperatur, va fi: RT (98) c=
M

Dac se folosete aceast formul pentru a calcula viteza undelor longitudinale n aer, se obine, nlocuind M = 28,8 Kg/Kmol, = 1,4 i R = 8,31103 J/Kmol.K, pentru temperatura de 300 K (270C):

Acest rezultat obinut pe cale teoretic concord cu o eroare de pn la 0,3% cu viteza msurat experimental. Absorbia depinde de natura si proprietatile mediului ct i de frecventa undelor si scade exponentiual cu distanta parcursa de unde in mediu conform legii Lambert: (99) unde: este coeficientul de atenuare, proporional cu patratul frecventei ( ); I0 este intensitatea undei incidente; I<I0 este intensitatea undei emergente; x este grosimea stratului de substan strbtut. Energia absorbit este disipat sub form de cldur. Deci, n acelai mediu, ultrasunetele vor disipa cu att mai mult cldur cu ct frecvena lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt folosite n medicin, att n explorri funcionale, ct i n terapie, trebuie s se in seama de acest efect important. Exista materiale, cum ar fi vata de sticla, care absorb foarte puternic undele sonore, si care sunt folosite pentru izolatii fonice. Intensitatea (densitatea de energie) a undelor scade pe masura propagarii att datorita absorbtiei ct i datorita imprastierii. Ultrasunetele, avand frecvente mai mari permid o focalizare mai buna (imprastiere mai mica). Reflexia, reprezinta schimbarea direciei de propagare a sunetelor, la suprafaa de separaie dintre doua medii, cu intoarcerea in mediul de unde a venit. Daca sunetul reflectat este perceput distinct de sunetul direct, fenomenul se numeste ecou, iar daca sunetul reflectat pare sa prelungeasca sunetul direct, fenomenul se numeste reverberatie. Pentru perceptia distincta a sunetului reflectat, trebuie ca intre emisie si reflexie sa treaca cel putin 0,1 s. Tinant cont de viteza
2

I = I0 e-x

52

sunetului in aer, reverberatia va apare doar daca obstacolul reflector se gaseste la o distanta de cel putin 17m de sursa. Refractia reprezinta schimbarea direciei de propagare atunci cand unda sonora strabate suprafaa de separaie dintre doua medii cu proprietati acustice diferite. Interferenta se refera la efectele fizice ale suprapunerii a doua sau mai multe unde sonore coerente (aceeai frecventa si diferenta de faza constanta). Difractia constituie imprastierea in jurul unui obstacol a carui dimensiune este comparabila cu lungimea de unda a semnalului sonor. Difuzia reprezinta fenomenul de preluare a unei parti din energia sonara de catre particule din mediul de propagare, care devin microemitatoare de sunete. Difuzia este cu att mai pronuntata cu cat dimensiunea porticulelor este mai apropiata de lungimea de unda. . Caracteristicile sunetului. Sunetul reprezinta senzatia produsa de undele sonore asupra analizorului auditiv. Aceasta senzatie este caracterizata de trei caracteristici : nlime, intensitate si timbru. Fiecare din aceste caracteristici este determinata de o proprietate fizica a undei sonore. nlimea. Sunetele sunt percepute ca fiind inalte (acute) sau joase (grave). nlimea este data de frecventa undei sonare. Undele sonore cu frecvente mici sunt percepute ca sunete joase iar cele cu frecvente mari sunt percepute ca sunete inalte. Intervalul in care frecventa se dubleaza (de exemplu de la 1kHz la 2kHz) se numeste octava. In muzica o octava conine sapte note. Notele succesive au frecvente ce sunt in raport de numere intregi. Intensitatea indica perceptia mai puternica sau mai slaba a sunetului. Ea este proportionala cu densitatea de energie (energia ce trece in unitatea de timp prin unitatea de suprafaa) dar si de sensibilitatea analizorului auditiv. Pentru fiecare frecventa analizorul auditiv prezinta doua praguri : pragul de audibilitate si pragul de durere (fig. 44). Cele doua praguri se determina in clinica cu audiometrul. Subiectului i se pun casti pe urechi, care il izoleaza fonic de mediul exterior. Pe rand in fiecare casca se trimit unde sonore pure (ce conin o singura frecventa) crescand intensitatea pana cand se obine senzatia de audibilitate. Pe langa intensitate (sau frecventa) unda trebuie sa aiba o durata minima de circa 60 ms pentru a fi perceputa. Timbrul (calitatea) permite deosebirea sunetelor produse de instrumente diferite, chiar daca fundamentala are aceeai frecventa si amplidudine. Nivele acustice. n acustic, datorit faptului c urechea este sensibil la un interval foarte mare de intensiti, respectiv presiuni acustice, scara logaritmic este mai comod de utilizat dect scara linear. Astfel, intensitatea pragului normal de audibilitate este Io=10-12 W/m2, iar pragul dureros se afl n jurul valorii de 1 W/m2. Intervalul de valori n care se situeaz intensitile sonore care pot fi percepute de ureche cuprinde, astfel, 12 ordine de mrime. De asemenea, presiunile sonore variaz ntre 20 Pa i 20 Pa, reprezentnd un interval care cuprinde 6 ordine de mrime. Mrimile acustice care se exprim n mod curent n decibeli sunt: intensitatea, presiunea i puterea acustic. Relaiile de transformare corespunztoare sunt: Nivelul de intensitate acustic: I NI = 10 log (100) I0 cu valoarea de referin : I0 =10-12 W/m2 = 1 pW/m2. Nivelul de presiune acustic:

p p Np = 10log = 20log p0 p0
cu valoarea de referin: p0 = 2 10-5 = 20 Pa. Nivelul de putere acustic:

(101)

NP = 10log

P P0
53

(102)

cu valoarea de referin: P0 = 10-12 W = 1 pW.

Pentru nivelele de intensitate i presiune, valorile de referin corespund valorilor pragului normal de audibilitate la frecvena de 1.000 Hz. Nivelul de intensitate acustic i cel de putere acustic sunt exprimate printr-un acelai numr.
Tab. 14. Intensitatea acustic

Sursa sau descrierea zgomotului Pragul dureros Discotec Cazangerie (nituire) Traficul unei strzi aglomerate Conversaie normal Automobil silenios Studio de nregistrare oapta Fonetul frunzelor Pragul normal de audibilitate (la 1 kHz)

Nivel intensitate,NI (dB) 120 110 95 75 65 50 40 20 10 0

Intensitate, I (W/m2) 1 10-1 3,2 10-3 3,2 10-5 3,2 10-6 10-7 10-8 10-10 10-11 10-12

Dup receptorul vizual, receptorul auditiv este al doilea sistem, din punct de vedere al cantitii de informatie, ce asigura conexiunea cu mediul exterior. Ca orice sistem de informatie el are trei functii majore: receptia propriu-zisa, transmiterea spre sistemul nervos central, stocarea si analiza in vederea elaborarii reactiilor. Receptia are loc in ureche, transmisia spre sistemul central se face prin intermediul nervului auditiv iar stocarea si prelucrarea se face pe cortex. Prin fibrele nervoase informatia circula sub forma potentialelor de actiune de tipul tot sau nimic. Stocarea informatiilor in cortex se poate face temporar (prin modificari electrice sau chimice temporare) sau permanent (prin modificari chimice definitive). Anatomia urechii este prezentata in fig. 45.

b) Biofizica recepiei auditive

Fig. 45. Anatomia urechii

Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern si are rolul de a capta undele sonore si de a le direciona spre membrana timpanica. Aceasta este o membrana de forma elipsoidala iar in sectiune are forma conica, cu varful spre interior si vibreaza sub actiunea
54

sunetelor. Membrana timpanica are o inertie mica astfel nct vibratiile ei inceteaza aproape imediat (4ms) ce inceteaza sunetul permitand distingerea separata a sunetelor succesive. Pavilionul, prin forma sa, permite determinarea cu mare precizie a direciei din care vin sunetele. Urechea medie este o cavitate in osul temporal aflata intre membrana timpanica si peretele intern. In peretele intern, ce asigura comunicarea cu urechea interna, se gasesc doua orificii fereastra ovala in partea superioara si fereastra rotunda in partea inferioara. In partea inferioara a urechii medii se gaseste un canal, trompa lui Eustache ce asigura comunicarea cu cavitatea nasofaringeana, permitand egalizarea presiunilor interna si externa ce se exercita asupra timpanului. Trompa lui Eustache este, in mod obisnuit inchisa, nedeschizandu-se dect cand inghitim sau cascam. In interiorul urechii medii se gaseste un sistem de oscioare: ciocanul (sprijinit pe timpan), nicovala si scarita (sprijinite pe fereastra ovala). Oscioarele sunt articulate intre ele si actionate de muschi proprii. Ele au att rolul de a transmite undele sonore de la urechea externa spre cea interna ct i acela de a atenua sau amplifica vibratiile. Contractia muschiului ciocanului diminuiaza amplitudinea vibratiilor, in timp ce contractia muschiului scaritei duce la amplificarea oscilatiilor. Acest mecanism intervine in adaptarea urechii la intensitati diferite ale sunetelor. Urechea interna conine labirintul osos si labirintul membranos, gazduit in interiorul labirintului osos si care formeaza un ansamblu de cavitati cu pereti conjunctivo-epiteliali pe care sunt situate elementele senzoriale auditive. In labirintul osos se gaseste perilimfa iar in cel membranos endolimfa. Ambele lichide au rolul de a transmite undele sonore. Labirintul osos conine: vestibulul osos, trei canale semicirculare orientate in trei planuri perpendiculare intre ele (unul fiind orizontal) si melcul osos (cohleea). Vestibulul osos este situat central si comunica prin intermediul ferestrelor ovala si rotunda cu urechea medie. Melcul osos este situat anterior fata de vestibul si este format dintr-un canal osos de aproximativ 3 cm, spiralat, avand 2,75 3,5 spire in jurul unei coloane cilindrice conice. Grosimea lumenului se reduce pe masura spiralarii. Canalul este impartit de catre lama osoasa si membrana bazilara in doua rampe: vestibulara spre fereastra ovala si timpanica spre fereastra rotunda. Cele doua comunica intre ele la varful melcului osos printr-un orificiu helicotrema. Labirintul membranos este alcatuit din: utricula, sacula, trei canale membranoase si melcul membranos (canalul cohlear) care conine endolimfa si organul Corti fixat pe toate lungimea membranei bazilare. Organul Corti conine celule ciliate si celule de sustinere. Celulele ciliate sunt de doua tipuri: interne si externe. Distingem circa 3.500 celule ciliate interne asezate intr-un singur sir si circa 12.000 celule ciliate externe dispuse in trei siruri. Cilii celulelor interne sunt liberi in endolimfa in timp ce cei ai celulelor externe vin in contact cu membrana tectoria. Principalul rol in transformarea vibratiilor mecanice in potentiale de actiune revine celulelor ciliate externe. Membrana bazilara se intinde pe toata lungimea cohlei si are latimea crescatoare de la baza. Acesta face ca frecventa proprie de vibratie sa fie mare la baza si mica la varf. Astfel undele sonore de frecvente mari vor produce vibratii de amplitudine mare la baza si pe masura scaderii frecventei maximul amplitudinii oscilatiei se va apropia de varf (fig. 46).

Fig. 46. Localizarea maximului amplitudinii oscilatiilor in cohlee

In fig. 46 este prezentata localizarea frecventelor proprii de vibratie ale membranei bazilare iar pe centru vibratiile produse in aceasta de catre undele sonore de rezonanta. Urechea interna are doua roluri functionale majore:
55

1. orientarea spatiala si meninerea echilibrului; 2. transformarea vibratiilor mecanice in potentiale de actiune in nervul auditiv si codificarea caracteristicilor undelor sonore. Prima funcie este realizata cu ajutorul labirintului membranos, un rol esenial avand canalele semicirculare. Modificarile de pozitie in campul gravitational (sau inertial) ale capului determina modificari in dinamica lichidului din cele trei canale semicirculare care la randul lor actioneaza asupra cililor celulelor senzitive prezente att in canalele semicirculare ct i in utricula si sacula. Informatiile sunt transmise prin intermediul nervului vestibular cerebelului care le transforma in informatii rivind pozitia capului in campul gravitational terestru si apoi in decizii de actiune privind meninerea echilibrului. A doua funcie consta in prelucrarea informatiilor din undele sonore. In ureche caracteristicile undei sonore nu se modifica pana la membrana bazilara. Aici are loc o separare a componentelor undei sonore in funcie de frecventa, iar la nivelul celulelor ciliate vibratiile mecanice se transforma in informatii de tip electric si apoi chimic si in final din nou electric (potential de actiune ) la nivelul nervului auditiv. In pavilionul urechii are loc dirijarea undei spre conductul auditiv dar pavilionul joaca un rol esenial si in determinarea direciei din care vin sunetele. Presiunea creata de unda sonora determina vibratii ale timpanului. Prin intermediul timpanului vibratiile sunt transmise celor trei oscioare din urechea medie si apoi ferestrei ovale. Aici are loc o amplificare a presiunii exercitate de unda sonora. Deoarece aria membranei timpanice este de circa 65 mm2 iar cea a ferestrei ovale de 2,5 mm2, presiunea este amplificata de aproximativ 29 de ori, la forte egale:

(103) Nivelul amplificarii poate fi controlat prin intermediul muschilor ce actioneaza ciocanul si scarita care pot modifica forta ce actioneaza asupra ferestrei ovale. Vibratiile ferestrei ovale sunt transmise perilimfei din rampa vestibulara si apoi prin helicoterma ajung la perilimfa din rampa timpanica si in cele din urma la fereastra ovala. Localizarea amplidutinii maxime pe membrana bazilara are loc prin rezonanta acolo unde frecvente undei sonore coincide cu frecventa proprie de vibratie ale membranei. Vibratiile din endolimfa determina vibratia cililor, care detrmina deschiderea unor canale de potasiu in celula ciliata. Ca urmare are loc depolarizarea membranei si eliberarea neurotransmitatirului. Mediatorul chimic produce stimularea neuronilor si apariia potentialelor de actiune. Localizarea pozitiei sursei de sunete este apanajul auditiei biauriculare. Prin intermediul pavilinului urechii putem determina cu precixie direcia din care vin sunetele. In auditia biauriculara se pot determina doua direcii, uor diferite, datorita micilor decalari temporale cu care ajung sunetele la cele doua urechi; sursa se afla la intersectia celor doua direcii astfel determinate. c) Efectele biologice ale ultrasunetelor Producerea ultrasunetelor. Undele acustice cu frecvene mai mari de 20.000 Hz, produse prin vibraiile mecanice ale unui mediu elastic, se numesc ultrasunete. Printre organismele vii, cea mai mare parte a insectelor i unele vertebrate (delfini, lilieci) pot produce i recepiona ultrasunete (pn la 200 kHz), pe care le folosesc pentru orientare spaial. n tehnic, ultrasunetele se obin cu ajutorul unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magneto- mecanice. Cel mai frecvent utilizate sunt traductoarele electro- sau magneto- mecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice (fig. 92) se bazeaz pe proprietatea unor cristale (cuar, tartrat dublu de sodiu i potasiu numit sare Seignette, fosfat de amoniu etc.), tiate dup anumite plane geometrice, de a se comprima i dilata succesiv atunci cnd sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecven. Amplitudinea vibraiilor produse n cristal este maxim pentru o frecven egal cu frecvena proprie de rezonan a cristalului. Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de Ba) n loc de cristale. Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale feromagnetice plasate n interiorul unui solenoid alimentat cu curent alternativ de nalt frecven. Miezul solenoidului se comprim
56

atunci cnd curentul alternativ instantaneu trece prin valorile maxime i revine la starea iniial atunci cnd acesta trece prin valoarea de zero. Proprietile fizice ale ultrasunetelor. Ca i sunetele, ultrasunetele se propag cu viteze care depind numai de proprietile mediului prin care se propag. Ele se reflect, refract, difract, interfereaz i difuzeaz. Absorbia n diferite medii se face exponenial conform legii Lambert (87). Energia absorbit este disipat sub form de cldur. Deci, n acelai mediu, ultrasunetele vor disipa cu att mai mult cldur cu ct frecvena lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt folosite n medicin, att n explorri funcionale, ct i n terapie, trebuie s se in seama de acest efect important. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecina efectelor fizico-chimice asupra structurilor vii. n funcie de intensitatea ultrasunetelor, exist trei categorii de efecte: a. ultrasunete de intensitate mic, < 0,5 W/cm2, produc modificri funcionale; b. ultarsunete de intensitate medie, 0,5<I <5 W/cm2, produc modificri structurale reversibile; c. ultrasunete de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificri structurale ireversibile; pot fi utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor i spargerea calculilor renali .

4.2. Elemente de optica biologica


Analizorul vizual este un sistem de comunicare a organismului cu lumea nconjurtoare care permite recepionarea, analiza i traducerea n impuls nervos a informaiilor privind forma, dimensiunile, poziia, micarea, culoarea obiectelor acesteia. Semnalul fizic ce poate fi recepionat de ctre analizorul vizual este radiaia electromagnetic cu lungimea de und cuprins ntre 400 750 nm.

Fig. 47. Spectrul electromagnetic Elementele principale ale analizorului vizual: ochi, traiectele nervoase aferente i eferente, staii de prelucrare intermediare i proiecia cortical. n cele ce urmeaz va fi abordat numai segmental periferic ochi. a) Anatomia ochiului. Ochiul are form globular cu diametrul de cca. 2,5cm. n ordine, antero-posterior, elementele ochiului sunt cele din fig.48: - corneea (transparent, grosimea ei crete de la cenru spre periferie unde atinge aproximativ 1 mm); - sclerotica (esut opac, fibros i elastic, care acopera globul ocular pe 5/6 din suprafaa); - camera anterioar cu umoarea apoas;
57

- irisul este o diafragm inelar pigmentat, care da culoarea ochiului; cantitatea de lumina care ptrunde prin pupila este reglata de iris; - pupila este deschiderea aflata in centrul irisului; - cristalinul este transparent, mobil si elastic, constitue o lentil biconvexa cu convergenta variabila; - muchii ciliari (fibre radiale i circulare) i zonula lui Zinn (ligament inelar legat de sclerotic, alctuit din fibre elastice) permit modificrile convergenei cristalinului. Zonula menine cristalinul n poziia sa n stare de tensiune mecanic. Muchii ciliari pot elibera, prin contracie, cristalinul de sub tensiunea zonulei;

Fig. 48. Anatomia ochiului

Fig. 48.1. Structura globului ocular

- camera posterioar cu umoarea vitroas; - reina (cu foveea, pata galben i papila), o membrana cu grosimea de 0,4 mm; dintre toate straturile care o formeaza cel mai important este cel cu conuri si bastonase, prelungire diferentiata a celulelor nervoase terminale ale nervului optic; - coroida (esut puternic pigmentat care absoarbe lumina parazit, mpiedicnd difuzia acesteia). - nervul optic asigura transmiterea informaiilor receptionate la cortex, sub forma de potentiale de actiune; - muchii extraoculari care permit micrile globilor oculari in orbita.

58

b) Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice Mersul razelor de lumina in cei patru dioptri ai mediului ocular. Ochiul este considerat un sistem optic centrat alctuit din urmtoarele elemente: - corneea, n =1,372, separat de aer printr-un dioptru anterior convex i de umoarea apoas, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav; - cristalinul, n =1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoas printr-un dioptru anterior convex i de, umoarea vitroas (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex. Corneea este mediul cel mai refringent, circa 40D. Are cea mai mare contribuie la convergena total de circa 60D. Cristalinul contribuie cu restul de 20D. Convergena cristalinului este mai mic deoarece acesta este mrginit de medii cu indici de refracie apropiai n timp ce corneea se afl n contact cu aerul care are indicele de refracie mult mai mic dect cel al corneei. Cristalinul este o lentil biconvex cu R1 = 10 mm i R2 = 6 mm (n stare neacomodat). Este alctuit din straturi celulare concentrice al cror indice de refracie crete dinspre periferie spre centru. Convergena cristalinului este variabil datorit modificrii curburii. Umoarea vitroas confer tensiune globului ocular.

Fig. 48. Rolul cristalinului in focalizarea imaginii pe retina

Adaptarea la lumin. Irisul reprezinta o diafragm care limiteaz fluxul luminos ce cade pe rein i care micoreaz aberaiile cromatice i de sfericitate produse de lentilele ochiului. Cnd luminozitatea este slab, fibrele radiale ale irisului se contract (midriaz), diametrul pupilei crete. La iluminare excesiv, fibrele circulare ale irisului micoreaz pupila (mioz). Acest fenomen se numete adaptare la lumin. Adaptarea de la lumina la intuneric cere mai mult timp dect adaptarea inversa, de la intuneric la lumina. Acomodarea la distanta. ntr-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte ndeprtate se formeaz pe rein. Dac obiectele sunt situate la o distan mai mic de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma n spatele reinei dac cristalinul nu s-ar bomba mrindu-i convergena. Pentru ca imaginea s fie clar, ea trebuie s se formeze pe rein. Aceasta se realizeaz astfel: cristalinul este nconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se afl nserai muchii ciliari circulari i radiari. La contracia fibrelor circulare, zonula se relaxeaz i cristalinul iese de sub tensiune, bombndu-se sub efectul propriei elasticiti. Convergena sa va crete i imaginea se formeaz mai aproape de centrul optic (mai n fa, deci pe rein). Invers, la contracia fibrelor radiare, zonula este din nou pus sub tensiune, cristalinul se subiaz i i micoreaz convergena. n acest fel se realizeaza acomodarea. Vederea clar se realizeaz ntre dou puncte: punctum proximum ( pp) i punctum remotum (pr). Pp este punctul cel mai apropiat, vzut clar cu acomodare maxim. Pr este punctul cel mai deprtat, vzut clar fr acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr . Defectele geometrice ale vederii (ametropiile). Ochiul normal se numeste ochi emetrop, el poate vedea clar obiectele departate, fr acomodare. Ochiul emetrop are focarul posterior pe reina. In cazul in care ochiul nu vede clar, obiectele situate la infinit el se numeste ametrop, de aici si denumirea de ametropii pentru defectele geometrice de vedere (fig. 49).

59

Fig. 49. Vederea normala (a), defectele geometrice ale vederii (b,d) si corectia cu lentile (c,e). Defectele geometrice ale vederii (ametropiile), pot fi clasificate astfel in funcie de cauza lor: - defecte axiale (dimensiunile globului ocular); - defecte de curbur (forma dioptrilor); - defecte de indice (indicii de refracie ai mediilor transparente); - defecte de elasticitate (proprietile mecanice ale cristalinului). Miopia. Acest defect de vedere se caracterizeaza prin creterea convergentei ochilui. In funcie de cauza acestei creteri avem mai multe tipuri de miopii: - Miopia axial este cea mai frecvent. Axul antero-posterior este mai lung, imaginea se formeaz naintea reinei. Pp i pr se afl mai aproape de ochi. - Miopia de curbur curbura cristalinului este mai mare, convergena va fi mrit (de obicei este legat de oboseal). - Miopia de indice crete indicele de refracie datorit creterii concentraiei saline. Apare n stri patologice. In toate cazurile miopia se corecteaz cu lentile divergente, care au convergenta negativa, care adaugata convergentei crescute a ochiului, o aduc in limitele normale. Hipermetropia se caracterizeaza prin scaderea convergentei totale a ochiului. Imaginea se formeaz n spatele reinei, pp se afl mai departe. Avem urmatoarele tipuri de hipermetropii: - Hipermetropia axial axul antero-posterior este mai scurt; - Hipermetropia de curbur, caracterizata prin cristalin mai alungit. Cristalinul trebuie s se bombeze n permanen pentru a aduce imaginea pe rein. In ambele cazuri corectarea se face cu lentile convergente (care au convergenta pozitiva), astfel nct per total sa rezulte o convergenta egala ci cea a ochilui emetrop Presbiopia (presbitismul) este o ametropie de elasticitate care apare, n general, dup vrsta de 40 de ani. Bombarea se face mai dificil deoarece elasticitatea cristalinului se diminueaza cu varsta. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea obiectele apropiate. Astigmatismul este o ametropie de curbur. Razele de curbur ale dioptrilor nu sunt egale de la un meridian la altul al dioptrilor (mai ales pentru cornee). Forma dioptrilor nu mai este sferic. Corectarea se face cu ajutorul lentilelor cilindrice. Lentila cilindrica nu are un focar punctiform , ca cea sferica, ci o dreapta focala. Pentru corectarea unei ametropii se aseaza subiectul in fata unei scari de acuitate vizuala (harta Snellen) care conine asa numitele optoipuri (simboluri standardizate cum ar fi litere, cifre, forme geometrice) de diferite marimi (fig.50). Pacientul acopera un ochi, intr-un ochelar spcial se ataseaza pe rand cate o lentila, pana cand se reda subiectului facultatea de a vedea normal si care compenseaza ametropia

60

Fig.50. Harta Snellen pentru acuitatea vizuala

Fig. 51. Structura reinei

c) Biofizica recepiei vizuale Structura reinei. Dup ce strbat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de la diferitele obiecte ale mediului nconjurtor cad pe rein, structur complex avnd o suprafa de cca 2 cm2 i grosimea de 350 m. Cele 5 tipuri de celule prezente n rein i dispuse n straturi succesive sunt prezentate in fig.; sageata din stnga fig.51 indica sensul luminii: Celulele epiteliului pigmentar - alctuiesc stratul distal format dintr-un singur ir de celule epiteliale. Conin un pigment, melanina, care absoarbe lumina (pentru a evita difuzia). Stratul urmtor este cel al celulelor fotoreceptoare, celulele cu conuri i bastonae, care conin pigmenii fotosensibili. Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibil nspre coroid, fiind parial ngropate n epiteliul pigmentar. Repartiia lor n rein nu este uniform. n fovee se afl numai celule cu conuri, n timp ce densitatea celulelor cu bastonae crete nspre periferie. n fovee celulele sunt mai expuse luminii prin scderea densitii straturilor anterioare. n pata oarb, pe unde ies fibrele nervului optic, celulele fotoreceptoare lipsesc complet. Urmeaz stratul de celule orizontale, care fac sinaps cu celulele fotoreceptoare (6 - 50 celule fotoreceptoare). Celulele bipolare alctuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea reina poate fi considerat o poriune de creier periferic), se mai numesc i neuroni bipolari; realizeaz legturi ntre celulele receptoare i cele ganglionare. n zona foveal corespondena este biunivoc. fiecare con realizeaz legturi sinaptice cu o bipolar i fiecare bipolar cu o ganglionar. Fiecare ganglionar primete astfel informaii de la un singur con. Spre periferia foveei i n afr acesteia, mai multe celule receptoare realizeaz conexiuni sinaptice cu o bipolar i mai multe bipolare trimit informaii unei singure ganglionare. Celulele amacrine realizeaz conexiuni ntre neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale interconecteaz celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon i trimit informaii dinspre centru spre periferie. Ultimul strat este cel al celulelor ganglionare, care fac sinaps cu cele bipolare, iar axonii lor alctuiesc nervul optic. Pata oarb (papila), lipsit de celule fotoreceptoare, este locul n care nervul optic se ndreapt spre corpii geniculai laterali, dup ce strabate nveliul globului ocular. Structura i funcia celulelor fotoreceptoare Celulele fotoreceptoare (fig.52) realizeaz funcia de de traducere a semnalului vizual radiaie electromagnetic din domeniul vizibil n semnal electric. Celula cu bastona este alctuit din dou pri: segmentul extern (inferior) (SEB), sub form alungit, cilindric, de bastona, i segmentul intern(superior) (SIB). Segmentul extern este fotoreceptorul propriu-zis, cel intern are rol metabolic. Bastonaele asigur vederea scotopic (la lumin crepuscular) avnd o mare sensibilitate. SEB are o structur special, coninnd un mare numr de discuri membranare (pn la 2000) suprapuse. Membrana discurilor este format din subuniti membranare (cca 5nm diametru) n
61

centrul crora se gsete pigmentul fotosensibil rodopsina (107-108 molecule/bastona). Rodopsina este o protein transmembranar care traverseaz membrana de 7 ori este alctuit din opsin (partea proteic) i cromoforul retinal (aldehida vitaminei A, partea prostetic). Membrana bastonaului conine numeroase canale de Na i Ca, astfel nct, la ntuneric, exist un influx pasiv de Na i Ca (curent de ntuneric) (10-15% Ca). n ntuneric membrana este polarizat negativ (intre -20 si - 40 mV). Ionii de Na intr n celulele fotoreceptoare prin canale, dar nu se acumuleaz deoarece sunt evacuai pe msur ce intr de ctre pompele ionice din SIB. Ca este evacuat printrun mecanism antiport 3Na/1Ca n SEB. Curentul de Na (Ca) reprezint curentul de ntuneric.

Fig. 52. Fotoreceptorii reinieni. Celulele cu bastonas si cu con.

n urma fotoexcitrii i activrii rodopsinei, se nchid canalele de Na (Ca), curentul de ntuneric dispare i membrana se hiperpolarizeaz. Potenialul celular poate ajunge la 80 mV, depinznd de intensitatea luminii. Variaia de potenial declaneaz excitaia neuronilor bipolari, astfel nct potenialele de aciune aprute n acetia ajung n final la sinapsa cu neuronul ganglionar pe care-l excit. De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de poteniale de aciune tot sau nimic care, pe calea nervului optic, ajung n corpii geniculai i apoi n scoara cerebral (scizura calcarin) unde produc senzaia vizual. Bastonaele au o sensibilitate foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrrii n celul a 106 sarcini pozitive amplificare de putere. Fotonul este doar declanator (trigger), restul se datoreaz energiei proceselor metabolice. Celulele cu conuri permit perceperea culorilor (vedere fotopic diurn). Ele sunt activate n condiii de luminozitate accentuat au un prag crescut de activare. Au forma de con , iar n loc de discuri au o membran faldurat. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsina. S-au identificat trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromatic diferit i care conin trei tipuri de pigmeni iodopsinici: eritrolab ( =570 nm), clorolab ( =535 nm) i cianolab ( = 445 nm). Acestea sunt valorile n cazul reinei umane. Ele difer de la o specie la alta. Discromatopsiile sunt alterri congenitale ale senzaiei cromatice. Distingem: Acromatopsia lipsa percepiei culorilor (datorita lipsei conurilor). Dicromazia (daltonismul) perceperea a dou culori: protanopie lipsete roul, deuteranopie lipsete verdele, tritanopie lipsete albastrul.

62

Existena celor trei tipuri de conuri vine n sprijinul teoriei tricromatice a vederii cromatice (Young, Maxwell, Helmholtz) conform creia orice culoare se poate obine prin combinarea a trei culori. Matematic culoarea C este data de relaia: C = rR + vV + aA (104) unde r, v, a sunt coeficieni cromatici si reprezinta proporia procentuala a fiecrei culori: rosu (R), verde (V) sau albastru (A).

Fig. 53. Imaginea tricromatica

Fig. 54. Bioluminiscena

d)Bioluminiscenta Unele organisme vii, cum ar fi viermii luminosi si unele specii de pesti, ciuperci si bacterii, emit lumina printr-un fenomen numit bioluminiscenta: lumina e produsa pe baza energiei chimice, rezultata atunci cand substana numita luciferina se combina cu oxigenul. Bioluminiscena este utilizat i ca semnal de recunoatere. Fenomenul este prezent att n lumea marin, ct i n cea a insectelor. Exist mai multe specii de licurici care semnalizeaz pe un cod propriu n scop de recunoatere. Masculul emite n noapte chemri luminoase ritmice. Femela i va rspunde dup un interval de timp bine determinat i specific pentru fiecare specie. Spre exemplu, masculul speciei Photinns pymlis emite semnale luminoase la 5 - 8 secunde interval. Femela sa rspunde emind aceleai semnale, dar cu 2 secunde mai trziu.

5. Receptia, transmiterea i prelucrarea informaiei din sistemele biologice 5.1. Semnale bioelectrice
Pentru cunoaterea proceselor complexe ce se desfoar ntr-un organism viu este necesar ntre alte investigaii s se detecteze i s se msoare diferii parametri fizici i chimici caracteristici i modul n care acetia se schimb n decursul timpului. De exemplu, este de mult cunoscut faptul c manifestrile vitale din organism genereaz i fenomene electrice, ce proiecteaz poteniale msurabile, variabile n timp, n diferite puncte ale corpului. Ele reprezint semnale electrice care informeaz despre evenimente bioelectrice, numite i biopoteniale electrice. De asemenea, temperatura masurat n mai multe locuri ale corpului poate conduce la informaii importante privind procesele metabolice, funcionalitatea sistemului nervos termoregulator, circulaia sanguin i altele. Pentru msurarea temperaturii se folosete un traductor constnd ntr-un dispozitiv oarecare ce-i modific o anumit proprietate electric sub influena mrimii de msurat. Pe ct se poate, modificarea trebuie s fie direct proporional n cazul descris mai sus cu temperatura, cel puin n intervalul de valori cercetat n experien. Biosemnalul obinut este un curent electric, dar informeaz despre temperatura msurat. n prezent sunt cunoscute foarte multe efecte electrice ale diverselor fenomene din natur mecanice, chimice, termice, optice, radiante etc. ceea ce motiveaz tendina de a prezenta biosemnalele cele mai diferite sub form electric. Relativ uurin a conversiei mrimilor n semnal electric ct i faptul c acesta n coninuare se amplific,
63

prelucreaz, transmite, memoreaz etc. optimal, motiveaz tendina de realizare a biosemnalelor sub natur electric. nelegem prin biosemnal o succesiune coninu sau discret a valorilor unor mrimi msurabile n organismul viu, generat spontan sau provocat prin stimulare declanatorie care poart informaii asupra existenei i desfurrii unor procese, evenimente, manifestri normale sau patologice Efectele electrice caracteristice organismului viu rezult din proprieti fundamentale celulare i anume, potenialul transmembranar i potenialul de aciune. Potenialul transmembranar este determinat de distribuia neuniform a ionilor n interiorul i exteriorul celulelor, ca rezultat al proceselor nentrerupte de transport activ prin membrana celular. Ca o consecin, potenialul n celula polarizat este cu 90 mV mai sczut dect n mediul extracelular. Potenialul transmembranar de repaos nu produce efecte electrice msurabile n volumul esuturilor. Excitabilitatea celular face ca un stimul suficient de intens s declaneze un proces electric tranzitoriu, constnd din deplasri masive de ioni prin membrana celular, nsoite de variaii de potenial electric. n decursul unei fraciuni de milisecund potenialul intracelular realizeaz un salt de 0,12 V, dup care revine la valoarea de repaos. Depolarizarea i repolarizarea celular genereaz potenial de aciune.. Potenialul de aciune celular (PAC), ca efect electric al depolarizrii prin stimulare, apare la anumite tipuri de celule neuron, fibr nervoas, fibr muscular, celula glandular i receptorii de stimuli fizici sau chimici. Neuronii i fibrele musculare din organism rspund prin depolarizare la influxul nervos. n plus, fibra muscular se tensioneaz mecanic, cu tendina de scurtare puternic. Pe de alt parte, toate celulele excitabile se depolarizeaz ca urmare a unei stimulri electrice artificiale. Studiul potenialului de aciune generat de diferite tipuri de celule excitabile, efectuat n afr organismului, n vitro, evideniaz o desfurare i caracteristici asemntoare. Activitatea unei celule din interiorul organismului nu poate fi pus n eviden. n schimb, semnalele bioelectrice generate de diverse grupuri de celule, asociate n uniti funcionale, organe, muchi, esuturi, reprezint particulariti inconfundabile, cu parametrii specifici din care se deduc aprecieri privind vitalitatea i funcionalitatea acestora. Pentru uurina schimbului informaional n lumea medical i unificarea aparaturii necesare la explorrile funcionale, au fost acceptate metode i tehnici de prelevare, prelucrare i interpretare ale semnalelor bioelectrice emise de organismul uman.

5.2. Culegerea biosemnalelor


Captarea i prelucrarea biosemnalelor, extragerea informaiilor utile n cercetarea biomedical se face prin tehnici adecvate, bazate pe o aparatur electronic, inclusiv electrozi si traductori de diferite tipuri. Pentru masurarea marimilor fizice care intervin intr-un proces clinic este necesara, de cele mai multe ori, convertirea (traducerea) acestora in marimi de o alta natura fizica. De exemplu, o temperatura sau o presiune sunt convertite in marimi de natura electrica: tensiune, curent electric, etc. Astfel, efectele electrice generate de inima n funciune detectabile n cea mai mare parte a corpului, formeaz obiectul cercetrii n electrocardiografie (ECG). nregistrarea rezultat n decursul timpului se numete electrocardiogram. n funcie de punctele contactate pe corp i circuitele electrice realizate pe de o parte i starea sntii celui investigat pe de alt parte nregistrrile ECG prezint aspecte distincte. Cu toate c inima bate ciclic datorit automatismului funcional, nregistrrile nu se repet ntocmai ca form, amplitudini i intervale. Din aceast cauz semnalele bioelectrice ECG fac parte din categoria funciilor aleatoare, a cror interpretare reclam i analiza statistic. Cele artate mai sus sunt valabile i pentru celelalte tipuri de semnale bioelectrice: EEG (electroencefalografie), generate n procesele activitilor cerebrale; EMG (electromiografie) care analizeaz activitatea muscular; EOG (electrooculografie) sau ENG electronystagmografie) pentru urmrirea activitii electrice a musculaturii globilor ocular; ERG (electroretinografie), care furnizeaz activitatea electric a retinei stimulate pe cale optic. Chiar i reflexul electrodermal prezint o form activ (REDA) ce poate fi captat i nregistrat asemenea altor biopoteniale a) Electrozi. Se definete drept electrod sistemul electroneutru metal - soluie de electrolit. La limita de separare dintre metal i electrolit apare o diferen de potetial care poart denumirea de
64

potential de electrod i se noteaz cu litera . Potenialul de electrod depinde att de natura metalului ct i de natura i concentraia soluiei de electrolit. Electrozii pot fi reversibili sau ireversibili. Electrozii reversibili sunt caracterizati de reactii de echilibru la interfaa metal /soluie de electrolit. Mecanismul apariiei potentialului de electrod (de echilibru) se explic prin tendina spontan a metalelor de a transite ioni in soluie si a ionilor metalici din soluie de a se depune pe metal. Metalele care trimit ioni pozitivi in soluie se incarca negativ, iar cele pe care se depun ionii metalici pozitivi din soluie se incarca pozitiv. Prin urmare, soluia ramane cu un exces de sarcini pozitive in primul caz si negative in cel de al doilea , iar la suprafaa metal-soluie se formeaza un dublu strat electric. Potentialul standard de electrod reprezinta potentialul de echilibru al sistemului metal-soluie 0 de electrolit ce conine ionii sai cu activitatea egala cu unitatea (a =1) la temperatura de 25 C si presiunea de 1 atm. Potentialul de electrod al unui metal este dat de relaia lui Nernst:

(105) unde R este constanta universala a gazelor (8,316 J/mol K), T - temperatura absoluta, F - numarul lui Faraday (96500 C), z - numarul de electroni implicati in reactia de ionizare a metalului, iar a activitatea ionilor metalului in soluie. Pentru a = 1, = si potentialul de electrod devine egal cu potentialul standard. Valoarea absoluta a potentialului de electrod nu poate fi determinata, de aceea se alege in mod arbitrar un electrod al carui potential standard sa fie considerat egal cu zero. Acesta este electrodul normal de hidrogen. In practica, electrodul de hidrogen este incomod de utilizat si de aceea se utilizeaza asa-numitii electrozi de referinta, electrozi care au potential de electrod cunoscut si constant in timp. Asociind electrodul de studiat cu un electrod de referinta se realizeaza un element galvanic a carui tensiune electro-motoare se determina. Ca electrod de referinta se considera electrodul de calomel (fig. 55) simbolizat Hg/Hg2Cl2,KCl (soluie saturata de KCl) al carui potential in raport cu electrodul standard de hidrogen este r = + 0,242 V. Electrodul de calomel saturat (in KCl) este alcatuit din mercure metalic (Hg) in contact cu calomel Hg2Cl2 in echilibru cu o soluie de KCl . Se poate determina potentialul datorita unui fir de platina introdus in mercur. Avem urmatoarea reactie chimica:

Fig.55.Electrod de calomel;

Fig.56.Schema bloc a culegerii cu electrozi a biosemnalelor

Tab.15.Potentiale standard de electrod, in funcie de electrodul de hidrogen, la 25 oC

65

Un electrod frecvent utilizat pentru detectarea semnalelor bioelectrice este electrodul de argint clorurat, Ag - Ag Cl, obinut prin acoperirea galvanica a argintului pur cu un strat de clorura de argint, care are un potential de electrod mic si ofera o interfata stabila cu electrolitul din tesut. b) Traductori; definitie si clasificare Se numeste traductor acel element care realizeaza convertirea unei marimi fizice - de obicei neelectrica - in marime de alta natura fizica - de obicei electrica-proportionala cu prima sau dependenta de aceasta, intr-un fel prestabilit, in scopul utilizarii intr-un sistem de masurare si automatizare. Traductoarele pot fi clasificate dup mai multe criterii. Dup principiul de funcionare, traductoarele pot fi: 1. traductoare generatoare, care furnizeaz un semnal electric fr s fie alimentate cu energie electric ( termocupluri, traductoare piezoelectrice, detectoare de radiatii etc.); 2. traductoare parametrice, care necesit alimentare electric pentru a furniza semnalul de ieire (de exemplu, termorezistoare, traductoare electrotensometrice, traductoare inductive etc.). Dup natura mrimilor furnizate la ieire se deosebesc: 1. traductoare analogice, care furnizeaz un semnal variabil coninuu cu mrimea msurat (variaia unei tensiuni, frecvenei sau a fazei unui semnal electric alternativ, etc.); 2. traductoare digitale, care furnizeaz un semnal disconinuu, o succesiune de impulsuri sau o combinaie de tensiuni care dup un anumit cod reprezint valori discrete ale mrimii de msurat. Dup mrimea de intrare, traductoarele pot fi: 1. traductoare pentru mrimi geometrice (lungime, arie volum, nivel, unghi, rugozitate etc.); 2. traductoare pentru mrimi mecanice (mas, viteza, acceleratie, debit, for, presiune etc.); 3. traductoare de marimi termice (temperatur); 4. traductoare pentru mrimi fotometrice; 5. traductoare pentru mrimi de material ( indice de refracie, coeficient de vscozitate etc.); 6. traductoare de compoziie i concentraie; 7. traductoare (detectoare) pentru radiaii etc. c) Biosenzori Printele conceptului de biosenzor este considerat Leland C. Clark . n 1956 el a publicat articolul despre electrodul de oxigen cu ajutorul cruia putea fi msurat nivelul de oxigen dizolvat n sngele pacienilor sub operaie. n 1962 el a descris cum pot fi fcui senzorii electrochimici mai inteligeni prin adugarea pe suprafaa traductorului a unor enzime prinse ntre dou membrane. El a ilustrat conceptul printr-un experiment n care glucozoxidaza era imobilizat ntre dou membrane pe suprafaa electrodului de oxigen; astfel, prin msurarea scderii concentraiei de oxigen, se putea msura nivelul de glucoz din snge. n 1969 Guilbault i Montalvo au fost primii care au ataat enzimele la un electrod poteniometric. Ei au construit un biosenzor de uree bazat pe imobilizarea ureazei cu o membran selectiv ce permite trecerea ionului amoniu. Tot n acest an G. Vurek i R. Bowman au construit primul senzor cu fibr optic pentru analiz clinic, un colorimetru care msura legarea elementelor din tubulii rinichiului. n 1974 au fost construii primii biosenzori calorimetrici bazai pe efectele termice care nsoesc reaciile biochimice. Un an major a
66

fost 1975 cnd tehnologia biosenzorilor a cunoscut o nou revoluie atunci cand Divis a sugerat folosirea bacteriilor pe post de bioreceptori n aa numiii electrozi microbieni. De asemenea n 1975 Lubbers i Opitz au contruit un biosenzor optic (numit de ei optod) construit dintr-un indicator imobilizat pe o fibr optic i capabil s msoare dioxidul de carbon sau oxigenul. Ei au construit apoi i un biosenzor optic pentru alcool imobiliznd alcooloxidaza la captul fibrei optice a senzorului de oxigen. n 1990 Gold i Ellington au fost primii care au folosit aptametre (fragmente de acizi nucleici) pe post de bioreceptori. Clasificarea biosenzorilor. Biosenzorii pot fi clasificai dup tipul de agent biologic sau dup tipul traductorului folosit, sau respectiv prntr-o combinaie a celor dou criterii. Recunoaterea analitului (de obicei macromolecule) a crui concentraie dorim s o aflm poate fi bazat pe o reacie chimic ce este catalizat de ctre bioreceptor sau poate fi bazat pe o reacie de echilibru cu analitul. n plus, biosenzorii mai pot fi clasificai i dup analiii sau reaciile pe care le monitorizeaz. Atunci cnd se face referire la un anumit biosenzor particular (i se dorete identificarea lui exact) trebuie precizat clasificarea lui dup toate criteriile. De exemplu: biosenzor de lactoz IMFET (adic acest biosenzor este un imunosenzor care are drept traductor un tranzistor cu efect de cmp). Agentul folosit poate fi biocatalitic (enzime, celule, esuturi), anticorp (imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN). Au fost folosite traductoare amperometrice, poteniometrice, conductometrice, calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice. n ceea ce privete biosenzorii fr element bioreceptor ncorporat ei se bazeaz pe spectrometria optic, pe spectrometria de mas sau pe msurarea temperaturii. Biosenzorii bazai pe biocatalizatori snt cei mai cunoscui i mai bine studiai ncepnd cu primul biosenzor creat de Clark. n acest caz funcionarea biosenzorului se bazeaz pe o reacie catalizat de ctre biocatalizatorul ncorporat n senzor. Prin urmare, are loc o consumare coninu a analitului datorit desfurrii reaciei catalizate. Aceast reacie se poate manifesta fie ca o tranziie treptat ctre o stare, fie ca un echilibru dinamic ntr-o anumit stare, iar sarcina biosenzorului este s monitorizeze desfurarea acestor procese. n mod uzual snt folosite trei tipuri de biocatalizatori: a. enzime (mono- sau multi -enzime); b. celule ntregi (microorganisme precum bacterii, ciuperci, celule eucariote sau drojdii) sau pri din celule (mitocondrii, membrane celulare); c. esuturi (de plante sau animale).

5.3. Sisteme de amplificare i nregistrare a biosemnalelor


Descriere. Pentru uurina schimbului informaional n lumea medical i unificarea aparaturii necesare la explorrile funcionale, au fost acceptate metode i tehnici de prelevare, Semnalele bioelectrice sunt de putere foarte redus. Pentru a fi analizate vizual (osciloscopiere, nregistrare) sau prelucrate pe calculator, semnalele bioelectrice trebuie amplificate de mii de ori. Dificultilor inerente amplificrii semnalelor foarte mici li se adaug i alte impedimente: - corpul pacientului conectat la circuitele de intrare n amplificator genereaz pe lng semnalul urmrit i alte biopoteniale, care se pot nscrie perturbator n funcia detectat (artefacte); - corpul pacientului se cupleaz electric (capacitiv, galvanic) la surse strine perturbatoare, cu efecte ce ptrund n amplificator i altereaz semnalul urmrit; - legtura electric ntre corpul pacientului i aparatele electronice, prin intermnediul electrozilor este imperfect, cu impedane de trecere inegale pe diversele ci i variabile n timp, provocnd asimetrii pe circuitul de intrare. Sarcina proiectanilor i realizatorilor de aparate electronice de investigaie medicala este s in cont de aceste neajunsuri, pentru a le minimaliza efectele. Ansamblul aparatelor electronice i instalaiilor (inclusiv ecranrile ncperii) folosit ntrun anumit scop medical formeaz un sistem electromedical. De la nceput, sistemul trebuie astfel conceput i realizat nct s prezinte o imunitate ct mai pronunat la perturbaii previzibile. De asemenea, se impun msuri eficiente pentru reducerea surselor posibile de perturbaii proprii i externe, sau de nlaturare a lor. Capacitatea sistemului electronic de a anihila influenele n mediul ambiental se numete compatibilitate electromagnetic (CEM). Denaturarea semnalului util n procesul amplificrii fr distorsiuni se datoreaz zgomotelor. n acelai timp, trebuie luate n
67

considerare sursele i efectele perturbaiilor i zgomotelor ce ptrund mpreun cu semnalele utile n aparatura biomedical, pentru a le reduce n limita posibilitilor. Zgomotele proprii ale circuitelor i componentelor reprezint fluctuaii aleatoare de tensiuni i cureni n reeaua electric a amplificatorului, care se suprapun peste semnalul util. Aparatele electronice pentru msurarea mrimilor neelectrice, dei de o mare diversitate, au n general o structur comun care este prezentat, sub form simplificat, in schema bloc din fig. 56. Aparatul se compune din patru pri principale: 1. senzorul, care culege biosemnalul ce urmeaza a fi analizat; 2. traductorul (denumit uneori i traductor de intrare); 3. circuite de amplificare si prelucrare a biosemnalului; 4. indicator sau nregistrator de redare (traductor de ieire). Traductorul genereaz semnalul electric de intrare, in funcie de mrimea electrica sau neelectric de msurat. Dac obiectul msurrii poate ceda energia necesar msurrii, semnalul electric se obine de obicei prin simpl conversiune a msurrii neelectrice n mrime electric. n caz contrar, este necesar un semnal exterior, care poate fi numit semnal de activare, pentru obinerea semnalului electric corespunztor. Elementele de prelucrare pun n eviden variaia semnalului i, n general, l transform n tensiune electric. Semnalul de intrare este slab i este necesar amplificarea lui, de aceea, aceast parte a aparatului conine i amplificatoare electronice. Indicatorul sau nregistratorul valorific informaia de msurare, convertind-o sub form utilizabil de ctre operator: vizibil direct, prin nregistrare, sau prin semnale electrice folosite pentru telemsurare, pentru comand automat, centralizare etc. Sistemele clasice de urmrire, control i achiziie de date din domeniul sistemelor electrice au urmtoarele funcii: traductoare de marimi electrice (curent, tensiune, putere, frecventa, factor de putere) cu rolul de a traduce marimea electrica masurata in semnal unificat (de obicei 4 - 20 mA sau 0 -10V), traductoare de marimi neelectrice (frecventa, temperatura, presiune etc) cu iesire in semnal unificat. a) Electrocardiograma Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii. Inima este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si sa pompeze sngele catre plamani si restul corpului. Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile electrice ntr-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica, ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic. O electrocardiograma poate sa arate: - dovezi ale maririi de volum a inimii; - semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii; - semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte); - probleme ale ritmului cardiac (aritmii); - modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic; - semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite). O electrocardiograma nu prevede apariia unui infarct miocardic. ECG este indicata pentru: - evaluarea unei dureri de piept inexplicabile, in special cand se suspicioneaza un posibil infarct; alte cauze posibile ale durerii de piept ce pot fi diagnosticate printr-o electrocardiograma sunt aritmiile, hipertrofia unei camere (peretii camerei sunt ingrosati), inflamatia sacului ce inconjoara inima (pericardita), scaderea fluxului sanguin catre inima (ischemia); - monitorizarea activitatii electrice ale inimii; - diagnosticarea hipertrofiei ventriculare; - monitorizarea eficientei si a efectelor secundare ale unor medicamente ce pot afecta activitateaelectrica a inimii; - verificarea functionarii unor dispozitive mecanice (peace-makere sau defibrilatoare) implantate in inima cu scopul de a menine regulat ritmul acesteia.
68

O electrocardiograma poate fi folosita pentru a evalua simptomele unei afectiuni cardiace (precum o durere inexplicabila de piept, dispnee, ameteli, palpitatii sau o stare de slabiciune) sau functia cardiaca, atunci cand exista factori de risc pentru boli cardiace (precum diabetul zaharat, hipercolesterolemia, fumatul, hipertensiunea arteriala, sau istoric familial de afectiuni cardiace la varste tinere). Medicul care efectueaza electrocardiograma trebuie informat asupra medicatiei pe care pacientul o are prescrisa. Unele medicamente pot influen rezultatele electrocardiogramei. Mod de efectuare Electrocardiograma este efectuata de obicei de catre un cadru medical, iar rezultatul este interpretat de catre un medic. Pacientul primeste de obicei inregistrarea ca dovada a examinarii sale de catre un medic. Electrocardiograful este portabil, astfel nct EKG-ul poate fi efectuat, practic, oriunde. In cazul spitalizarii, pacientul poate fi monitorizat cardiac coninuu printr-un electrocardiograf; acest proces este denumit telemetrie. Inainte de efectuarea EKG-ului, pacientul trebuie sa-si indeparteze toate bijuteriile si hainele de pe jumattea superioara a corpului, de la nivelul mainilor si a picioarelor. In timpul electrocardiogramei pacientul va sta intins pe o masa sau pe un pat. Zonele de la nivelul pieptului, mainilor si a picioarelor unde vor fi plasati electrozii, sunt curatte si eventual rase, pentru a furniza o suprafaa curata si neteda. Intre piele si electrozi poate fi plasat un gel special sau niste mici tampoane imbibate cu alcool sanitar, pentru a inbunati conducerea impulsurilor electrice. Pot fi folositi si electrozi de unica folosinta ce nu necesita gel sau alcool.

Fig. 57 a). Aparatura EKG

b) Inregistrare EKG

In cazul aparatelor mai vechi, electrozii trebuie repozitionati in timpul testarii. Dup terminarea investigatiei electrozii si gelul sunt indepartati. Pe durata efectuarii testului, pacientul nu trebuie sa se miste sau sa vorbeasca, deoarece activitatea musculara poate influen rezultatul. Pentru rezultate optime, pacientul trebuie sa stea intins, nemisct i sa respire normal; uneori medicul poate ruga pacientul sa-si tinarespiraia pentru cateva secunde. O electrocardiograma dureaza in medie 5 pana la 10 minute. In unele cazuri, aceasta perioada se poate prelungi, de exemplu, atunci cand se masoara ritmul cardiac. Electrocardiograma este o investigatie nedureroasa. Electrozii si gelul pot fi reci atunci cand sunt aplicati. Pacientul poate simti o senzatie de caldura sau intepatura, atunci cand zona in care vor fi atasati electrozii este curatta si rasa. Pielea si parul pot fi trase atunci cand electrozii sunt indepartati, ceea ce poate crea un mic disconfort. Nu exista riscuri asociate cu efectuarea unei electrocardiograme. Acesta este un test foarte sigur. In cele mai multe din cazuri, nu exista motive pentru care un pacient sa nu poata efectua o
69

electrocardiograma. Electrozii detecteaza numai impulsurile produse de inima. Prin corp nu trece nici un curent electric provenit de la aparat, deci nu exista riscul de electrocutare. Rezultate. Electrocardiograma (fig. 57. b)este o reprezentare grafica cu un tipar caracteristic a impulsurilor electrice generate de inima. Partile componente ale EKG-mei sunt denumite: unda P, complexul QRS, segmentul ST si unda T si unda U: - unda P reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor superioare (atriile) ; - complexul QRS reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor inferioare (ventriculii); - segmentul ST apare ca o linie dreapta intre complexul QRS si unda T; un segment ST supra sau subdenivelat corespunde unui muschi cardiac lezat sau care nu primeste suficient snge ; - unda T corespunde perioadei in care ventriculii se relaxeaza din punct de vedere electric si se pregatesc pentru o noua contractie; - unda U corespunde cu repolarizarea muschilor papilari. Rezultatele ECG sunt prezentate in tabelul 16. b) Electroencefalograma Electoencefalograma (EEG) reprezinta inregistrarea semalelor electrice ce rezulta din activitatea creierului. Transmiterea informatiei in creier se realizeaza prin semale electrice iar EEG permite inregistrarea acestor semale. Nu se stie cat de mult din fiecare tip de activitate neuronala (potentiale de actiune, potentiale sinaptice, etc.) contribuie la realizarea ei. Amplitudinea undelor inregistrate reflecta numarul neuronilor care functioneaza sincron la un moment dat. In mod normal amplitudinea undelor este in jur de 100 V. Electrozii de inregistrare pot fi plasati in anumite cazuri direct pe cortex, iar in acest caz se inregistreaza o electrocorticograma, amplitudinea undelor fiind de 10 ori mai mare (in jur de 1 - 2 mV). Scaderea amplitudinii in cazul EEG se explica prin efectul izolator al cutiei craniene. Tab. 16. Rezultate electrocardiograma Frecventa cardiaca (in mod normal este intre 60 si 100 batai pe minut) si ritmul Normal sunt regulate. Activitatea atriilor este normala. Unda P, complexul QRS si unda T sunt normale. Segmentul ST nu este supra sau subdenivelat. Un EKG normal nu exclude posibilitatea existentei unei afectiuni cardiace. Din acest motiv electrocardiograma trebuie interpretata in contextul simptomatologiei, istoricului medical, examenului clinic si, daca este necesar, a altor investigatii. Cand apar modificari EKG inseamna existenta unei afectiuni cardiace. In unele Patologic cazuri EKG-ul deceleaza anomalii numai in timpul efortului fizic sau atunci cand apar simptomele. In aceste cazuri este necesara o forma speciala a electrocardiogramei denumita EKG de efort. Ritmul cardiac. Exista mai multe feluri de aritmii cardiace. O frecventa cardiaca sub 60 de batai pe minut este denumita bradicardie. O frecventa cardiaca peste 100 de batai pe minut este denumita tahicardie. Tahicardiile includ un ritm rapid, neregulat cu origine in ventriculi (fibrilatie ventriculara), sau un ritm rapid regulat cu pornire in atrii (flutter atrial). Tot in categoria aritmiilor intra si anomaliile de conducere a impulsurilor electrice. Boala coronariana si infarctul miocardic. Daca arterele coronare ce furnizeaza sngele muschiului cardiac sunt blocate, acesta primeste mai putin oxigen dect are nevoie, determinand apariia ischemiei sau chiar a necrozei (moartea muschiului cardiac). Aceasta leziune apare pe electrocardiograma. Semnele precoce de ischemie cardiaca (scaderea fluxului sanguin coronarian) sunt reprezentate de subdenivelarea segmentului ST. Semnele precoce de infarct miocardic sunt reprezentate de supradenivelarea segmentului ST. In timp, dup infarct, unda Q a complexului QRS apare mai adanca pe EKG. Hipertrofia cardiaca (ingrosarea peretilor camerelor). Unele modificari ale
70

EKG-ului sugereaza ingrosarea muschiului inimii la nivelul uneia sau a mai multor camere. Afectiunile ce pot determina apariia hipertrofiei sunt hipertensiunea arteriala, boala coronariana, cardiomiopatia si bolile valvulare. Inflamarea inimii.Un segment ST supradenivelat apare si in cazul inflamarii muschiului inimii: (miocardita) sau a sacului ce inconjoara inima (pericardita). Modificari chimice (dezechilibre electrolitice). Activitatea normala a inimii depinde de nivelurile sanguine normale, ale unor substane chimice (denumite electroliti), cum sunt calciul si potasiul. Niveluri crescute sau scazute ale acestor electroliti, determina apariia anumitor aritmii, precum modificari ale undei P, ale complexului QRS sau a undei T. Medicatia. Anumite medicamente administrate pentru afectiuni cardiace sau de alta natura pot determina modificari ale EKG-ului. Tipuri de unde. O electroencefalograma normala se caraterizeaza prin existenta unui ritm dominant de aproximativ 10 Hz si o amplitudine medie de 20 - 100 V (fig. ). Amplitudinea reflecta numarul de neuroni care functioneaza sincron si nu gradul de activiate al fiecarui neuron. Cand creierul este activ (starea de veghe) predomina undele de mica amplitudine; cand creierul este inactiv (in timpul somnului profund) predomina undele de amplitudine mare si frecventa mica deoarece neuronii tind sa functioneze sincron. Au fost identificate mai multe tipuri de unde (ritmuri) cerebrale: 1. Undele alfa. Sunt oscilatii de amplitudine mica, aproximativ 50 V si frecventa medie, 813 Hz. In mod normal, amplitudinea lor crete si descrete regulat formand fusuri caraceristice (fig. 59). Se presupune ca aceste unde reflecta activitatea electrica sincrona a neuronilor din cortexul occipital.

Fig. 58. Inregistrare EEG normala; ritm dominant

De cele mai multe ori undele alfa indica o stare de veghe relaxata. Sub influen activitatii senzoriale si in special a excitatiilor luminoase are loc o reactie de oprire a undelor alfa si de cretere a ponderii undelor beta. Acelasi fenomen se produce si in cazul unei activitati corticale, a unei stari emotive, etc.

Fig. 59. Unde alfa; se observa forma de fus determinata de variaia amplitudinii acestor unde.

2. Undele beta. Se caracterizeaza prntr-o frecventa de 13-30 Hz si o amplitudine de 5 - 30 V (fig. 60). Spre deosebire de ritmul alfa, undele beta sunt foarte nergulate si semnifica o desincronizare a activitatii neuronilor corticali. Undele beta reflecta activitatea neuronilor din cortexul frontal si parietal anterior.

71

Fig. 60. Undele beta; se observa ritmul neregulat care reflecta activitatea neuronilor corticali

3. Undele teta. Sunt unde cu o frecventa de 4 - 8 Hz si o amplitudine maxima de 20 V(fig. 61). Desi sunt normale la copii, prezenta lor la adultii in stare de veghe esteconsiderata anormala.

Fig. 61. Unde teta.

Fig. 62. Unde delta

4. Undele delta. Aceste unde au cea mai mare amplitudine si o frecventa mica de maximum 4 Hz (fig. 62). Sunt caracteristice fazelor de somn profund sau starilor de anestezie in care sistemul reticulat activator ascendent este inhibat. Prezenta undelor delta la adulti, in stare de veghe semnifica existenta unor lezuni cerebrale. Aceste unde pot sa apara in orice derivatie, neexistand practic zone corticale de maxma incidenta. 5. Undele gamma. Au o frecveta mare in jur de 30 - 100 Hz (fig. 6). Acestea se inregistreaza pe EEG in condiii de activitate corticala superioara, ca de exemplu: perceptia, rezolvarea unor probleme complicate, teama, contiin, etc.

Fig. 63. Unde gamma

Semnificatia clinica a EEG. Undele inregistrate in timpul electroencefalogarmei reflecta modificari cerebrale normale (induse de varsta, diferiti stimuli) sau patologice. EEG este folosit in mod curent pentru diagnosticarea si localizarea unor leziuni cerebrale. Deasemenea, este un test util pentru a diagnostica hemoragii craniene (hematoame), crize de epilepsie, tumori, infectii, boli degenerative sau metabolice, dereglari ale somnului. In cazul hemoragiilor localizate intre cortex si cutia craniana, EEG se caracterizeaza prntr-o amplitudine mica a undelor, deoarece hematomul impinge cortexul in jos, marind astfel distanta dintre sursa de semnale electrice si electrozii de inregistrare. In cazul crizelor de epilepsie, EEG se caracterizeaza printr-o sincronizare puternica, la o frecventa de aproximativ 3 Hz. Neuronii functioneaza asadar, sincron iar caile motoare care pleaca din cortex sunt stimulate ritmic in acelasi timp determinand puternice contractii (convulsii). EEG se foloseste si pentru a diagnostica moartea cerebrala. Undele cerebrale apar in mod spontan chiar si in situatiile de pierdere a cunotinei sau coma iar absenta lor este considerata o dovada clinica a mortii cerebrale. c) Fonocardiograma Fonocardiograma (FCG) reprezint nregistrarea grafic a fenomenelor acustice care iau natere n timpul activitii cordului. Zgomotele cardiace sunt datorate vibraiilor miocardului, vaselor i coloanei de snge, n timpul fazelor ciclului cardiac. Recent, este reactualizat teoria valvular, care acord importan micrii valvelor cardiace. Tehnica de nregistrare a FCG este folosind microfoane piezoelectrice, cu filtre de selectare a componentelor sonore avnd frecvenele cuprinse ntre anumite limite (benzi sau game de
72

frecven). Microfoanele se plaseaz n focarele clasice de ascultaie ale cordului: focarul aortei, spaiul intercostal II - parasternal drept; focarul pulmonarei, spaiul intercostal II - parasternal stng; focarul mitralei, spaiul intercostal V, pe linia medioclavicular; focarul tricuspidei:la nivelul apendicelui xifoid, (fig. 64).

Fig. 64. Focarele de ascultaie ale aortei, pulmonarei, mitralei, tricuspidei.

Fig.65. nregistrarea simultan a electrocardiogramei cordului: i fonocardiogramei in banda frecvenelor joase (FCG-t) si nalte (FCG-h).

Analiza morfologica a FCG studiaza localizarea zgomotului in cadrul ciclului cardiac, durata, intensitatea si frecventa (fig. 65). Zgomotul Z1: frecventa 30 40 Hz, durata 0,12 0,15 s. Se descrie un grup de vibratii cu trei componente (a,b,c); debuteaza dup unda Q pe ECG, fiind datorat vibratiilor peretilor ventriculari, valvelor cardiace si coloanei de snge din timpul sistolei ventriculare. Zgomotul Z2: frecven 50 - 70 Hz, durat 0,08 - 0.10 s. Se nscrie ca un grup de vibraii care apare la sfritul undei T pe ECG; este determinat de vibraiile produse la nchiderea valvelor sigmoide aortice i pulmonare; Zgomotul Z3: apare ca un grup de vibraii de joas frecven, n diastol, la 0.12 s de Z2, determinate de umplerea ventricular rapid; Zgomotul Z4: apare ca un grup de vibraii de frecven joas i amplitudine redus, care precede Z1, determinat de sistola atrial. Modificrile patologice ale FCG sunt reprezentate de: dedublarea zgomotelor intereseaz mai ales Z2, prin ndeprtarea componentelor sale aortic i pulmonar. Apare fiziologic n inspiratie, patologic n hipertensiunea pulmonar. apariia de zgomote cardiace suplimentare sub forma unor vibraii de frecven mijlocie sau nalt i durat foarte scurt, numite clacmente sau clicuri. apariia de sufluri cardiace, vibraii de frecven variabil i durat peste 0,15 s. Se produc datorit circulaiei turbulente, prin micorarea diametrului orificiilor valvulare sau creterea vitezei de circulaie a sngelui. Dup localizarea n cadrul ciclului cardiac, se clasific n: - sufluri sistolice ntre Z1 i Z2. Dup mecanismul de producere pot fi de ejecie (anterograde) sau de regurgitare (retrograde). - sufluri diastolice ntre Z2 i Z3. Dup mecanismul de producere pot fi de obstrucie (anterograde) sau de regurgitare (retrograde). Analiza cronologic a FCG permite calcularea timpilor sistolici prin nregistrarea simultan cu alte mecanograme. d) Electrooculografia Electrooculografia este un examen al ochiului, destinat sa inregistreze potentialul de repaus (activitatea electrica de baza, in absenta stimularii) al acestui organ in timpul micrilor oculare.

73

Fig. 66. Electrooculografia

Fig. 67. Velocimetria Doppler

Electrooculografia reprezinta metoda de inregistrare a modificarilor potentialului corneoreinal determinate de micrile globilor oculari. Micrile ochilor pot fi inregistrate deoarece intre cornee si reina exista o diferenta de sarcina electrica, corneea fiind incarcata pozitiv si reina fiind incarcata negativ. Se formeaza astfel un potential de dipol, determinat de proprietatile diferite ale membranelor si fluidelor din partea anterioara si posterioara a globului ocular. Acest potential poarta denumirea de potential corneo-reinal si variaza intre 300 - 1200 V, cu o valoare medie in jur de 100 V. Cand electrozii de culegere sunt plasati in apropierea ochiului ei inregistreaza modificarea pozitiei potentialului corneo-reinal sub forma de potentiale pozitive atunci cand corneea se apropie de electrodul pozitiv sau potentiale negative atunci cand corneea ochiului se indeparteaza de electrodul pozitiv. Aceste micri sunt inregistrate ca semnale electrice, sunt amplificate si pot fi citite sub forma electrooculogramei. Electrooculograma este o metoda utilizata in oftalmologie pentru diagnosticul a diverse disfunctii oculare. Una dintre acestea o reprezinta nistagmus-ul. Nistagmus reprezinta micarea involuntara, neuniforma a ochilor care se poate produce in orice direcie: orizontal, vertical, oblic sau rotator. De exemplu in cazul unui nistagmus orizontal, ochii se misca incet spre dreapta si apoi revin rapid spre stnga. Direcia micrii rapide determina direcia in care se produce nistagmus, astfel, in cazul de mai sus avem un exemplu de nistagmus spre stnga. Nistagmusul poate fi spontan (se produce in absenta oricarei stimulari externe) sau pozitional/vestibular (se produce din cauza unei modificari de pozitie a corpului). Electrooculografia permite confirmarea diagnosticului numeroaselor afectiuni reiniene (mai precis, ale epiteliului pigmentar), constitutionale (chist, degenerescenta tapetoreiniana) sau dobandite (epitelita reiniana sau atingere toxica provocata de unele antipaludice de sinteza). Tehnica de examinare. Se dispun mai intai 4 electrozi pe piele, de fiecare parte a ochilor. ntro camera in care intensitatea luminoasa variaza, pacientul trebuie apoi sa efectueze micri de "dute vino" ale ochilor intre doua puncte de lumina rosie. Activitatile electrice captate sunt amplificate de un ordinator, care le inregistreaza si le traduce pe un grafic numit electrooculograma. Electrooculografia este un examen absolut deloc dureros, care nu este insotit de vreun efect secundar. e) Velocimetria Doppler permite msurarea neinvaziv a vitezei de curgere a sngelui n artere. Metoda de msurare se bazeaz pe reflexia ultrasunetelor de ctre hematiile circulante. Un flux de ultrasunete de frecventa f care atinge o hematie care circula cu viteza v n artera sufer o modificare de frecventa f, denumit decalaj Doppler. Acest decalaj este proporional cu viteza hematiei (v) si cu unghiul de incidenta al fascicolului de ultrasunete cu direcia de curgere a sngelui (fig. 67): f v = 2 cos (106) f c unde c este o constanta care reprezint viteza de propagare a ultrasunetelor n esuturile umane si este egala cu 1540 m/s. Parametri investigai prin velocimetria Doppler: - inregistrarea bidimensionala a vitezei sanguine; este asigurata prin utilizarea n sonda exploratoare a doi traductori plasai n unghi de 120o; viteza poate fi descompusa pe doua axe n v1 si v2 care reprezint direcia de emisie a ultrasunetelor a fiecrui traductor. O analiza geometrica simpla permite fixarea unghiului de
74

incidenta a celor doua fascicole la 60o n acest caz cele doua viteze obinute de fiecare traductor sunt egale intre ele. Cunoaterea precisa a valorii unghiului de incidenta a ultrasunetelor este necesara pentru msurarea vitezei prin efect Doppler (efectul Doppler este proporional cu cosinusul acestui unghi). Precizia de msurare poate fi n coninuare ameliorata prin plasarea stereotaxica a traductorului la nivelul arterei de explorat. Determinarea diametrului si debitului arterial; determinarea vitezei fluxului sanguin si a debitului nregistrarea la nivelul arterei transverse apare ca o succesiune de viteze ale diferitelor straturi de snge care circula prin interiorul arterei. Ansamblul lor ia o forma parabolica, ceea ce semnifica faptul ca sngele circula cu viteza mai mare spre centrul vasului. Se poate calcula si o viteza secionala (vs), adic viteza medie a ntregii coloane de snge. Acest aparat este unicul care permite msurarea n acelai timp a calibrului arterial (diametru) si viteza de curgere a sngelui. Debitul arterial poate fi msurat aplicnd relaiile: D = S. vs (107) 2 d S= (108) 4 unde S este sectiunea in funcie de diametrul vasului, d care se asimileaz artera cu un tub cilindric.

6. Bazele fizice ale imagisticii medicale 6.1. Principiile generale ale imagisticii medicale
Sintagma imagistic medical se refer la obinerea de informaii privind starea fiziologic ori patologic, pe baza interpretrii imaginii unei poriuni a corpului. Definit n felul acesta termenul este foarte larg deoarece imaginile ce se pot obine se bazeaz pe fenomene diferite, deci poart informaie diferit. Ele au totui unele elemente comune: reprezint imagini construite, folosind mijloace tehnice avansate, pe baza rspunsului organismului la interaciunea cu factori fizici. Fectorul fizic poate fi purtat de un factor chimic, de exemplu radiofarmaceuticele. n acest caz, interaciunea are loc ntre structurile biologice i factorul chimic, cel fizic fiind ns purttorul informaiei. Interaciunea cu factorul fizic implic cedarea unei cantiti de energie esutului. Cu ct energia cedat este mai mare, cu att investigaia respectiv poate avea efecte colaterale mai importante. Imaginea se construiete de la gradul diferit n care un parametru al factorului e modificat prin interaciunea cu anumite esuturi, deci funcie de caracteristicile acestora. Valorile parametrului respectiv sunt convertite n grade de luminozitate (nuane de gri sau culori asociate convenional) a imaginii. Cu ct diferena ntre caractericticile esuturilor, din punct de vedere al factorului respectiv, va fi mai mare, cu att va fi mai accentuat contrastul imaginii. Calitatea imaginii e dat de contrast i de posibilitatea de a distinge mai multe detalii, deci de sensibilitate i de rezoluie. Calitatea imaginii e afectat de zgomotul suprapus peste semnalul util i de eventuale artefacte (elemente ce nu au corespondent n structura anatomic). Aceti parametri depind de rspunsul esutului dar i de caracteristicile radiaiei incidente i de prelucrarea tehnic a raspunsului. Imaginile obinute prin diferite tehnici difer de ntre ele, funcie de: - factorul fizic i parametrii acestuia; - mecanismul de interaciune cu materialul biologic; - mijloace tehnice folosite pentru aplicarea factorului fizic i nregistrarea rspunsului; - modul de construire a imaginii, de regul pe calculator, cel puin la tomografie; n felul acesta se poate mbulnti calitatea imaginii. Principalii factori fizicii utilizai astzi n imagistica medical sunt: radiaiile X (radiologie, tomografie X sau tomodensitometrie), ultrasunetele (ecografie i tomografie cu ultrasunete); radiaiile ionizante emise de substane radioactive, fixate, de regul, pe trasori specifici esutului investigat (scintigrafie, tomoscintigrafie sau tomografie de emisie), cmpul electromagnetic
75

(tomografie RMN), temperatura (termografie). O comparatie intre diferitele metode de imagistica medicala este prezentata in tab. 17 . Tab. 17. Comparatie metodelor de imagistica medicala Factor fizic Rezolutia Caracter Nr. linii imaginii informatii Radiatii X medie Invaziv 1 Radiatii X buna Invaziv 2 Radiatii Uitrasunete Cmp magnetic Temperatura medie buna foarte buna medie Invaziv Neinvaziv Neinvaziv Neinvaziv 1 3 3 1

Metoda Radiodiagnostic Tomografie computerizat. Scintigrafie Ecografie RMN (IRM) Termografie

Pondere(%) 30 20 4 35 10 1

6.2. Rntgendiagnosticul
a) Natura si proprietatile razelor X. Radiaia descoperit n 1895 de ctre fizicianul W. Rntgen i denumit de el radiaia X, este o radiaie electromagnetic, cu lungimea de und intre 0.01 si 50 nm, n medie de 1000 de ori mai mic dect cea a luminii. Se produc raze X ori de cte ori electroni aflai n micare rapid, se lovesc de corpuri materiale, unde produc dislocri de electroni de pe orbitele energetice ale atomilor acestor corpuri. Pentru a se menine echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua locul electronilor dislocai de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe altul, n sensul menionat mai sus, rezult un fascicol de fotoni, care constitue razelele X. Producerea radiaiei X se face n tubul Rontgen (Coolidge) (fig. 68) este un tub de sticl n care se face un vid foarte avansat unde electronii emii de catod (un filament de wolfram ce a fost adus la incadescen) sunt accelerati la diferene de potential de zeci de mii de volti (kV), se ciocnesc cu mai ca molibden sau wolfram) unde cea mai mare parte din energia lor se pierde prin ionizri i excitri n straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaie Rntgen de frnare i caracteristic. In primul caz (radiatia X de franare) electronii sunt franati in campul nucleului, energia electronilor se transmite radiatiei de franare : (109) eUa = h = hc/ din care rezulta: min= hc/e Ua (110)

a) Aspectul exterior (constructie); b) Functionare Fig. 68. Tubul de raxe X Coolidge: K catod, A anod, D diafragma, RX - fascicol de radiatii Ua tensiunea de accelerare, Uf tensiunea de filament, Ia - intensitatea curentului anodic.

76

Fig. 69. Spectrul radiatiei X; continuu (de franare) si caracteristic (de linii).

Fig. 70. Formarea imaginii in radiodiagnostic

Al doilea proces de emisie (radiatia X caracteristica) este cel in care electronii cu energie cinetica mare pot excita atomii anodului (anticatodului) de pe nivele inferioare. Prin dezexcitare, atomul emite fotoni cu energii bine determinate, numita radiatie X caracteristica. Energia radiatiei X caracteristice este data de diferenta de energie intre cele doua nivele intre care are loc tranzitia, conform postulatului lui Bohr. Fig. 69 arata ca intre macanismul de emisie al spectrului caracteristic de radiatie X si spectrul luminos nu exista diferente eseniale; insa radiatiile X au: - frecvente mai mari, deoarece se emit prin dezexcitare pe nivele inferioare; - sunt mai simple, avand mai putine linii. Proprietiile radiaiei X sunt comune cu ale radiaiilor electromagnetice. Proprietatile importante ale radiatiilor X sunt: - propagarea in linie dreapta, sub forma de raze, la fel ca lumina; - intensitatea lor scade invers proporional cu ptratul distanei; - penetrabilitatea; spre deosebire de radiatiile luminoase, care sunt oprite de ecrane opace subtiri, radiatiile X trec fr dificultati prin mediile materiale; penetrabilitatea este invers proporional cu lungimea de und; - atenuarea; sunt absorbite sau difuzate de corpurile prin care trec; Absorbia n diferite medii se face exponenial conform legii Lambert : I = I0 e-x (111) unde este coeficientul liniar de absorbie, fiind direct proporional cu numrul atomic Z la puterea 3, iar x este grosimea obstacolului. - determin fenomenul de luminiscen; sub influen radiatiilor X anumite sruri (platinocianura de bariu, sulfatul de zinc) devin luminoase, fenomen numit si radioluminiscenta; - impresionarea emulsiilor fotografice; radiatiile X, la fel ca si lumina au proprietatea de a reduce halogenura de argint la argint metalic din emulsia fotografica; dup developare locurile expuse capata o densitate de inegrire; - produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec; - au efecte biologice asupra esuturilor vii, prin ionizrea i excitarea atomilor, care produc reacii n materia vie. Formarea imaginii in radiagnostic se face n doua moduri: - radioscopie radiaia rezidual acioneaz asupra unui ecran cu proprieti fluorescente i produce o imagine dinamic timp real a structurilor traversate. - radiografie impresionarea chimic direct i prin emisie luminoas obinut cu ajutorul ecranelor ntritoare asupra emulsiei de sruri de argint de pe suprafaa unui film radiografic. Imaginea se obine prin proiectie conica si prin urmare este marita si deformata (fig. 70). Pentru diminuarea acestor inconveniente se mareste distanta generator suport-imagine (film sau ecran) iar corpul pacientului se aseaza cat mai aproape de suportul imaginii.

77

Tubul radiogen const dintr-un balon, construit dntr-o sticl special, fabricat pentru a rezista la temperaturi deosebit de ridicate.Balonul are in interior doi electrozi situati unul n faa celuilalt : - catodul polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten , dispus n form de spiral, adus la incadescen de un transformator de nclzire; - anodul polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au proprietatea de a transmite rapid cldura primit, facilitnd n felul acesta rcirea tubului produs i prin rotaia sa (3000 ture/min). Transformatorul de inalt tensiune: transform tensiunea obinuit de la reea n tensiune nalt, cu ct tensiunea de accelerare (Ua, masurata in kV, numita si kilovaoltaj) este mai mare se vor produce raze mai dure respectiv puterea de penetrare este mai mare de aici rezult calitatea razelor; cantitatea de radiatie X din fascicol este data de intensitatea curentului anodic (Ia, masurata in mA, numita si miliamperaj). Formarea imaginii a) Radioscopia (RS, fluoroscopia). Aceasta metoda permite sa se obina rapid o vedere de ansamblu a regiunii examinate si da relaii privind aspectul morfologic si functional al organului investigat; permite studiul de ansamblu al organelor, a raporturilor dintre ele, mobilitatea acestora, identificarea unor puncte dureroase (apendice sau colecist); const n examinarea pe ecranul radioscopic a imaginilor pe care le formeaz un fascicul de raze Rntgen dup traversarea corpului uman. RS se bazeaz pe absorbia inegal a razelor X de ctre diverse corpuri i pe proiecia conic, fiind efectuat. Prin intermediul RS este posibil examinarea organelor respiratorii, a sistemului cardiovascular, a tubului digestiv. n timpul RS pacientul poate fi examinat n poziie ortostatica (cel mai frecvent) i n poziie decubit (pacienii in stare grava sau cei care necesit investigarea tubului digestiv, a sistemului urinar etc.). Dezavantajele metodei constau in faptul ca imaginea nu este suficient de clara si are un caracter fugitiv, fiind conditionata de competenta si expertienta examinatorului. Imaginea radioscopica se formeaza ca urmare a urmatoarelor proprietati ale radiatiilor X: propagare in linie dreapta, penetrabilitate, absorbtie selectiva si radioluminiscenta. In radioscopia clasic sau analogic imaginea este obinut direct pe ecranul constituit sticla sau dntr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material fluorescent (platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc i cadmiu). Imaginea radioscopica este pozitiva (tesurile cu densitate mare apar intunecate pe ecran). b)Radiografia (RGR), este o metod bazat pe proprietile razelor Roentgen de a impresiona stratul sensibil de emulsie al filmelor radiografice. De regul, RGR sunt efectuate n inciden direct, lateral, oblic, tangenial. RGR este metoda principal de examinare, fiind utilizat complementar la investigarea prin RS a sistemului respirator, a tubului digestiv etc. pentru detalierea modificrilor depistate i facilitarea stabilirii diagnosticului. Imaginea radiografica se formeaza ca urmare a urmatoarelor proprietati ale radiatiilor X: propagare in linie dreapta, penetrabilitate, absorbtie selectiva si impresionarea emulsiilor fotografice. Descrierea aparaturii folosite in radiodiagnostic Aparatura folosita in radiodiagnostic se compune, de regula, din trei parti componente principale: - generatorul de radiatii X (capul de iradiere) situat n camera de expunere; - compartimentul pacientului, care sunt amplasate ntr-o incinta speciala, care asigura protectia la radiatii, numita camera de iradiere; - sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda) care este plasat ntr-o camera separata si protejata (camera de comand). Att in radiografie ct i in radioscopie generatorul de radiatii este un tub rontgen de tipul celui descris anterior (vezi fig.68). Generatoarele pentru rntgen diagnostic au tensiunea de filament,Uf , intre 6 si 12V la un curent de filament Ia de 300 - 500 mA. Catodul este constituit dintrun filament de tungsten. Anodul este de regula rotativ (vezi fig. 71). Anodul rotativ este format dintr-un disc de tungsten, cu marginile tesite, care se roteste in jurul unei axe paralela cu axa tubului. In acest caz prin franarea electronilor pe marginea discului anodic, axa fascicolului de radiatii X ramane fixa, desi anodul se roteste.
78

Fig. 71. Tubul cu anod rotativ: 1- filament; 2- diafragma; 3-anodul rotativ; 4- focarul;

Fig.72. Sectiune prin filmul radiografic;a) suport;

Fig. 73. Aparat fix pentru radiografie: masa, stativul, generatorul.

Fig. 74. Aparat mobil pentru radiografie

In anumite situatii, atunci cand bolnavul este netransportabil, se folosesc instalatii mobile de radiodiagnostic (fig. 74) Aceste aparate se utilizeaza la patul bolnavului, au tensiune de accelerare mai mica (15 kV), si folosirea lor impune precautii suplimentare in ce priveste radioprotectia. Tensiunea maxima de accelerare (Ua) este de 150 kV la un curent anodic de 400 mA. Puterea tubului este: P = Ua Ia = 60 kW (112) Cea mai mare parte din aceasta putere se transforma in caldura, numai 2% (1,2 kW) o regasim in fascicolul de radiatii X. Cu cat focarul este mai mic cu att fascicolul de radiatii X va fi mai omogen, iar imaginea pe film sau ecran mai clara. Cu ct tensiunea de accelerare (Ua, masurata in kV, numita si kilovoltaj) este mai mare se vor produce raze mai dure respectiv puterea de penetrare este mai mare de aici rezult calitatea razelor; cantitatea de radiatie X din fascicol este data de intensitatea curentului anodic (Ia, masurata in mA, numita si miliamperaj). Generatorul de radiatii este inchis ntr-o piesa metalica tubulara (cupola tubului) prevazuta cu o fereastra , care limiteaza fascicolul radiant. Tensiunea de accelerare este generata de un transformator ridicator de tensiune, cu bobina primara conectata la retea; redresarea tensiunii inalte se face cu diode cu vid (kenotroane) si se aplica pe tub in polarizare directa. Transportul tensiunii inalte la tubul de raze X se face prin intermediul cablurilor de inalta tensiune, care prin constructie asigura protectia electrica necesara. Pupitrul de comanda servete la punerea n funciune i la oprirea aparatului; cuprinde intr-un bloc unic elemente de reglaj (comutatoare, relee, potentiometre, reostate) si instrumente de masura, care permit controlul parametrilor examenului radigrafic. In funcie de combinarea acestora (Ua, Ia, timp de expunere) se realizeaza fascicole de radiatii X cu parametri variabili in funcie de examinarea necesara.
79

Avantajele radiografiei: nu necesit adaptarea ochilor la intuneric; capacitatea rezolutiv mai mare dect a RS ; ramane un document obiectiv important din punct de vedere al controlului periodic si ca document medico-legal; permite efectuarea examinarii n dinamic (seriografii); doza de iradiere a pacientului la efectuarea unei radiografii este cea mai mic n comparaie cu radioscopia ; permite studierea tabloului radiologic de ctre un grup de specialiti. Dezavantaje: incoveniene n prelucrarea manual umed a filmelor, substituit acum cu prelucrarea automat a filmelor; preul de cost sporit al soluiilor de developare i al filmelor RGR; necesitatea adaptrii ochilor n camera obscur; condiiile nocive n timpul prelucrrii fotochimice a filmelor expuse prin prezena n soluii a metolului i a hidrochinonei. n practica cotidian se mai utilizeaz teleradiografia (radiografia la o distan de 1,5 - 2 m de la tubul radiogen al filmului, pentru excluderea denaturrii proiecionale i obinerea imaginilor normale ale organului); radiografia cu majorarea sectorului de os filmat pentru depistarea fracturilor din interiorul oaselor minii, picioarelor etc.; RGR cu raze dure pentru penetrarea unui sector dens al unui organ (spre exemplu, infiltrarea masiv a unui plmn i evidenierea unei tumori pe fondul acesteea). Filmul radiografic (fig. 72) este format dintr-un suport transparent, acoperit de o emulsie de gelatina avand in suspensie cristale de bromur de argint. Prelucrarea filmului radiologic se face n camera obscur, unde se efectueaz developarea ( fixare, revelere, spalare, uscare), cnd imaginea latent se transform n imagine reala. Formarea imaginii radiografice - imaginea radiologic exist n form latent n relieful spectral al fascicolului emergent. ntruct organele au structuri neomogene, compoziie chimic, densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecie variaii de absorbie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce la impresionarea disconinu inegal a sistemului detector. Imaginea radiografica este negativa (tesurile cu densitate mare apar albe pe film). Substane de contrast folosite in radiodiagnostic Pentru ca un organ sa iasa in evidenta, trebuie ca acel organ sa aiba o capacitate proprie, mai mare sau mai mica, de absorbtie pentru razele Rontgen. Sunt insa organe, care, datorita absorbtiei asemanatoare a razelor Rontgen, sun indecelabile la examenul obisnuit. Aceste organe nu pot fi puse in evidenta dect daca vom putea crea, cu mijloace artificiale, contrastul necesar. Acesta se realizeaza ci ajutorul substanelor de contrast, care pot diminua opacitateaasa numitele contraste clare sau transparente (exemplu: aerul filtrat, CO2 ) sau care maresc opacitatea, contrastele opace cum sunt substanele pe baza de iod sau bariu. Sulfatul de bariu sau barita, utilizat sub forma de suspensie in apa si administrat pe cate orala permite vizualizarea aparatului digestiv, fiind insolubil si bine tolerat. Substanele de contrast iodate (compusi oganici cu iod) pot fi solubile sau insolubile in apa. Cele solubile in apa pot fi administrate prin injectarea in vena pentru efectuarea de urografii, colangiografii, angiocardiografii, sau in artere, pentru arteriografii. Unele sunt introduse direct in uretra, vezica, ureter (uretrografie, cistografie, pielografie retrograda, histerosalpingografie).

Fig. 75 Prima radigrafie: mana d-nei Rontgen


80

Fig. 76. Radiografie toracica

Compusii cu iod insolubili sunt administrati fie oral, pentru diagnosticul caile biliare, fie sunt injectati in diferite cavitati ale organelor. Mentionam mai jos examenele radiologice mai uzuale, care folosesc substane de contrast. Urografia intravenoasa consta in evidentierea radiologica a aparatului urinar prin injectarea intravenoasa a unei substane iodate renotrope numita odiston; Colecistografia permite evidentierea veziculei si a cailor biliare; Splenoportografia este utilizata pentru studiul axului vascular spleno-portal, ct i pentru hepatografia pe care o realizeaza in faza de intoarcere. Ea ne ajuta sa precizam, de multe ori, etiologia sindromului de hipertensiune portala; Angiocardiografia consta in radiografierea cordului si vaselor principale, dup opacifierea lor. Substana opaca, avand concentraie in jur de 70% iod, este introdusa prin injectare sau cateterismul venei cubitale sau jugulare, in cantitatea totala de aproximativ 1 ml/kilocorp. Se pot executa cu aparatele modeme radiografii in doua planuri, perpendiculare intre ele, cu mai mult de 10 imagini/secunda; Aortografia permite reprezentarea aortei de la origine pana la ultimele ei ramuri, prin ocifierea sa cu substane de contrast iodate, injectate fie la radacina aortei, prin cateter, in aorta toracica sau abdominala, prin punctie sau retrograd, fie prntr-o artera brahiala; Bronhografia este metoda de explorare a bronhiilor, dup opacifierea lor cu o substana de contrast. Ea ne da informatii pretioase morfologice si functionale asupra bronhiilor, ct i a teritoriului pulmonar respectiv. Histerosalpingografia (HSG) este o metoda radiologica, ce pune in evidenta cavitatile uterotubare, prin injectarea in interiorul uterului si a trompelor, a unor substane radioopace. Tehnici radiologice speciale Radioscopia televizat transpunerea imaginii radiosopice ntr-o imagine aparenta pe un monitor de televiziune prin intritorul de imagine. Amplificatorul de imagine este un sistem electronic ce are urmtoarele aplicaii: - permite efectuarea radiooscopiei la lumina zilei; - calitatea imaginii este net superioar i poate fi nregistrat video, fotografic sau digital. - se poate lucra cu sistem de TV cu circuit nchis, n echipe de specialiti, proceduri de radiologie intervenional. - imaginea poate fi transmis la distan prin TV, cablu, internet; - reducerea considerabil de 3-5 ori a intesitii fascicolului de radiaii; - a permis construcia de aparate cu telecomand i protecia operatorului. Tomografia plan convenional: tubul i caseta sunt solitare i se deplaseaz simultan. Tomografia convenional permite studiul unor procese patologice inaparente pe imaginea standard. Variante radiografice Xeroradiografia, este o metoda bazata pe utilizarea aparaturii obisnuite de radiatii X pentru radiografie. O modalitate de obinere a imaginii radiografice pe hrtie fr developarea umed este xeroradiografia bazat pe capacitatea razelor X de a modifica rezistena electric a unor materiale semiconductoare (seleniul). Razele X care traverseaz o regiune anatomic vor forma pe placade seleniu o imagine latent, urmare a ncrcrii electrostatice pozitive a diverselor poriuni, care va deveni vizibil prin aplicarea pe plac a unei pudre de transfer (toner) ncrcat electric (negativ).Datorita gradului mare de expunere, aceasta tehnica se foloseste doar pentru studierea partilor din organism cu un grad mare de inconinenta structurala, cum ar fi in ortopedie, mai ales pentru partile moi. Xeroradiografia furnizeaza informatii importante despre protezele de silicon. Microradiofotografia (MRF); este o component a radiodiagnosticului, care const n realizarea pe negative a imaginilor radioscopice prin fotografierea acestora de pe ecran, adaptnd la aparatul cu raze X un dispozitiv de radiofotografiere, constituit din ecran si un aparat de fotografiat. Fotografierea se realizeaz pe filme de dimensiuni 70x70 sau 110x110mm. Se utilizeaz preponderent n investigarea organelor cutiei toracice. Mamografia (MGR) este o metod de radiografie a glandelor mamare. Este realizat prin utilizarea unor aparate speciale mamografe cu aplicarea razelor X moi, fiind folosit pentru
81

depistarea maladiilor glandei mamare i, n primul rnd, a cancerului care, actualmente ocup primul loc n incidena maladiilor oncologice. Efectuarea a 4 radiografii (cte 2 la fiecare sn n 2 incidene) poate depista cancerul cnd acesta nu se manifest, pacienta avnd ansa de vindecare deplin n 93 - 95%. Radiografia dentara - se folosete n stomatologie, utilizeaza generatori speciali, de mici dimensiuni, mai mobili dect cei obisnuiti. Filmul radiografic dentar de dimensiuni 3x4 cm, se aseaza inapoia gingiei si lipit de dintele examinat. Radiografia digitala, reprezint o radiografie analogic (format din numeroase nuane de gri), prelucrat ntr-un calculator dup cuantificarea valorilor intensitilor componente ale imaginii, valorile procesndu-se pentru obinerea unei imagini digitale cu posibilitatea ulterioar de reconstrucie tridimensional. Imaginile pot fi redate pe un monitor TV, pot fi nregistrate pe o band magnetic sau pe un film sub form de radiografie digital, iar ulterior, un convertor digital analog poate realiza o imagine analogic. Imaginea obinut astfel va avea un contrast mult mai bun, iar rezoluia va fi superioar radiografiei convenionale. Metoda asigur transformarea datelor analoge n infomaii digitale. Prile componente ale receptorilor digitali utilizai n radiodiagnostic sunt: - Detectorul de scintilaie - proprietatea unor substane de a emite lumin la impactul cu radiaiile X; - Convertorul energiei luminoase. Acest sistem transform sistemul analog de date (semnalul luminos) n informaii digitale (curentul electric); - Calculatorul, care prelucreaz imaginea digital i o transform in semnal video TV. Comparaie ntre imaginile digitale i analoagice Elementul de baz al imaginii digitale este pixelul o suprafa ptrat cu o nuant de gri corespunzatoare densitilor pe care le reprezint. Imaginea radiologic este format dintr-un numr de pixeli. Creterea numrului de pixeli / imagine determin mrirea rezoluiei imaginii. Imaginea digital are urmatoarele avantaje: - permite o mai bun vizualizare a zonelor cu densiti mici; - ofer posibilitatea unei prelucrri ulterioare a imaginii. Ponderea metodelor clasice de radiodiagnostic in depistarea i verificarea maladiilor organismului uman constituie in prezent 50% - 60%, n comparaie cu 80 -90% la sfarsitul secolului trecut. Scderea se datoreaz utilizrii mai frecvente a mijloacelor moderne de imagistica medicala (CT, RMN, ecografie, etc.) care asigur, pe lng o rezolutie superioara si un nivel sczut de iradiere al populaiei.

6.3. Tomografia computerizata


Termenul de tomografie vine de la grecescul tom (seciune), deci nseamn obinerea unor imagini pe seciuni. Tomografia computerizata (TC) se bazeaza pe realizarea unei imagini provenite din diferena de densitate a unor structuri anatomice, fiind cea mai important descoperire cu aplicaii n medicin dup descoperirea razelor X, pentru care G.N. Hounsfield i A.M. Cormark au primit Premiul Nobel pentru medicin n 1979. n pofida concurenei cu ecografia i cu RMN, n multe circumstane, TC este o metod preferenial n depistarea maladiilor craniului, pulmonare i ale abdomenului. Este o tehnic particular, care utilizeaz ca factor fizic radiaia X, ca procedeu de explorare a mediului, seciunea tomografic n plan transversal axial, iar ca mod de redare a informaiei, imaginea digital. Sistemul de achizitie a datelor a suferit modificari de-a lungul timpului; ultima generatie, TC spirala (sau volumetrica), presupune rotatia tubului combinata cu micarea de avans a mesei spre detector. Raportul dintre viteza mesei si grosimea sectiunii este cunscut sub denumirea de pitch. Principiul tomografiei computerizate se bazeaz pe msurarea atenurii pe diferite direcii cuprinse in planul sectiunii longitudinale investigate unui fascicol ngust de radiaii X, care parcurge, printr-o micare circular, un strat echivalent ca lrgime din corpul examinat, i reconstrucia imaginii plecnd de la proieciile sale diferite. Fascicolul ingust este produs de un generator de radiatii X (GRX), colimat astfel nct sectiunea fascicolului sete de numai cativa
82

milimetri patrati. Dup ce traverseaza organismul, fascicolul partial atenuat, este captat de un detector de intensitate, pentru fiecare direcie find masurata absorbtia selectiva. Ansamblul GRX detector executa explorari pe trasee paralele, dup care se roteste cu un anumit unghi si efectueaza un nou program de explorari paralele. Mecanismele de micare paralela si de rotatie sunt actionate prin computer, astfel nct sectiunea investigata se incadreaza ntr-o matrice cu NxN (N= 2048 sau 4096) elemente patratice, fiecare element avand latuara de cateva zecimi de milimetru. Dimensiunea unui element din matricea patratica reprezinta puterea de rezolutie a tomografului. Valoarea obinuta din masurarea atenuarii este transformata intr-un semnal de imagine afisat pe un monitor. Lista culorilor folosite se asociaza intevalului de valori a absorbtiei, respectiv a registrului densitatilor regiunii anatomice investigate. Tomografia computerizata permite obinerea imaginii oricarei sectiuni prin corpul uman, obinandu-se imagini de mare precizie. Daca se fac imagini ale sectiunilor succesive, acestea pot fi prelucrate in imagini tridimensionale ale organelor interne. Pentru marirea contrastului tesuturilor mai putin dense se utilizeaza substane de contrast iodate administrate intravenos sau oral. Substana de contrast poate fi folosita pentru a studia fluxul sanguin, pentru a depiste tumori sau pentru a cauta alte afectiuni. Imaginile computer tomograf pot fi preluate inainte sau dup administrarea substanei de contrast In timpul testarii, pacientul va fi intins pe o masa conectata la scanner-ul computer tomograf-ului, un aparat de dimensiuni mari cu aspectul unui cilindru fr miez. Acesta va trimite impulsuri de raze X prin corpul pacientului. Fiecare impuls dureaza mai putin de o secunda si formeaza imaginea unei felii subtiri din organul sau zona studiata. O parte a scanner-ului se poate inclina, fapt ce permite preluarea imaginilor zonei studiate din diferite pozitii. Imaginile sunt memorate intr-un computer. Computer tomograful (CT) poate fi folosit pentru studiul oricarui organ al corpului ca ficatul, pancreasul, intestinele, rinichi, glandele suprarenale, plamani si inima. De asemenea poate studia vasele de snge, oasele si maduva spinarii. Schema bloc a unui CT este prezentata in fig.76. n ansamblu o unitate C.T cuprinde: - sistemul de achiziie a datelor; - sistemul de procesare; - sistemul de vizualizare i stocare a datelor; - sistemul de comand. Sistemul de achiziie a datelor cuprinde: tubul de radiaii X, detectorii, o serie de elemente electronice asociate, montate ntr-un suport; Sistemul de procesare a datelor. Semnalele electrice rezultate in urma conversiei energiei luminoase a detectorilor de catre fotodioda sunt numerizate i stocate pe o matrice de reconstrucie, iar apoi comparate cu matricea implementat in aparat. Fiecrui ptrel al matricei i corespunde o unitate de densitate exprimat printr-o nuan de gri. Aparatele moderne au 2048x2048 sau 4096x4096 de uniti de densitate. Cu cat aceste uniti de densitate sunt mai mici cu att imaginea va fi mai bun. Unitatea de volum constituent a imaginii este denumit VOXEL, iar corespondentul bidimensional al voxelului PIXEL. Pixelul reprezint, prin urmare, suma valorilor dintr-un voxel i este cea mai mic unitate constituenta a imaginii.

Fig. 76. a) Schema bloc a CT;


83

b) Vedere de ansamblu a unui CT

.
Fig.77.Corespondenta dintre voxel si pixel in TC Tab. 18. Unitati Hounsfield (UH)

Unitatea de masur a densittii denumit unitate Hounsfield (UH) este definit ca 1/1000 din diferenta de densitate dintre ap i aer sau 1/1000 diferena apa i osul compact. Grila de densiti este arbitrar, densitatea aerului este -1000, a apei 0 i a osului + 1000, (tab.18). Vizualizarea datelor i comanda ansamblului. Este prezentat pe monitorul din ncaperea unde se afl operatorul. Stocarea imaginilor se face pe harddiscul computerului, pe suport magnetic, CD etc. Imaginea poate fi revzut ulterior i eventual nregistrat pe film radiologic sau fotografic.

Fig. 78. Imagini obinute prin TC

Principalele indicatii ale TC sunt: - stabilirea diagnosticului si elaborarea planului de tratament in afectiunile neoplazice; - patologie neurologica traumatica, tumorala, vasculara, infectioasa; - patologia aparatului respirator si mediastinului; - patologia aparatului digestiv, in special organele parenchimatoase: ficat, splina, pancreas; - patologie renala si ginecologica.

6.4. Imagistica prin rezonan magnetic nucleara (RMN sau IRM)


RMN - constituie o metod non-invaziv de examinare a afeciunilor neuro-musculoscheletale. Se bazeaz pe proprietatea (descoperit n anul 1945 de Bloch si Purcell, premiul Nobel pentru fizica in 1952) c nucleele se comport ca nite magnei n prezena unui cmp magnetic intens. Nucleele de hidrogen sunt animate de micarea n jurul propriului ax asa numitul spin nuclear. Acesta tehnica a fost aplicata cu succes in fizica si chimia moleculara, pentru analiza structurii membranelor celulare, a acizilor nucleici, proteinelor si virusilor. Pentru imagistica medicala aceasta metoda a inceput sa se dezvolte incepand cu 1971. Principiul metodei const n intrarea n rezonan a nucleelor unor atomi ( de exemplu H) plasai ntr-un cmp magnetic i la o anumit radiofrecven prin emiterea unui semnal radio. La rezonanta sistemul de nuclee absoarbe energie de la campul de radifrecventa, ceeace determina
84

trecerea nucleelor pe un nivel energetic superior. Frecventele la care RMN este detectata sunt in jurul a 100 MHz si depind de valoarea campului magnetic static. In natura un numar mare de nuclee stabile poseda un moment magnetic permanent. Din aceasta categorie face parte hidrogenul, element universal si indispensabil in biosfera, al carui nucleu este format dintr-un singur proton. Deoarece proba supusa analizei prin RMN conine un numar mare de atomi de hidrogen (protoni), acestia determina o marime numita magnetizare (M), reprezentand suma momentelor magnetice a tuturor protonilor din unitatea de volum. In absenta campului magnetic static (B0 = 0) protonii probei sunt orientati aleator in spaiu, si datorita micrii de agitaie termica magnetizarea

0) nucleele probei incep sa se orienteze pedirecia campului magnetic, deci magnetizarea crete (M 0), dar magnetizarea este
probei este nula (M = 0). In prezenta campului magnetic static (B0 partiala, datorita prezentei agitaiei termice (v. fig. 79 ).

Fig.79. Magnetizarea unei probe (M) sub actiunea unui camp magnetic exterior (B0)

Cel de-al doilea camp magnetic G (de radiofrecventa) are rolul de a produce modificarea starii de echilibru a magnetizarii nucleelor si deci a orientarii magnetizarii. La rezonanta frecventa campului G este egala cu frecventa micrii de precesie a magnetizarii (rotirea lui M in jurul axei determinate de B0), analog mecanic cu un giroscop (titirez). La rezonanta se produce un transfer de energie de la campul magnetic alternativ de radiofrecventa G catre protonii probei. Mecanismele de revenire ale nucleelor in starea de energie minima nu se face pe cale radiativa, acestea sunt mecanisme neradiative de revenire si se numesc mecanisme de relaxare. Se cunosc in principal doua mecanisme de relaxare: relaxarea spin - retea si relaxarea spin - spin . Relaxarea spin-retea reprezinta mecanismul de revenire a magnetizarii la starea de echilibru, ca urmare a interactiunii spinilor protonici cu reteaua atomilor din proba, care consta in cedarea surplusului de energie absorbita de nucleu atomilor retelei. Timpul in care are loc acest proces se numeste timp de relaxare spin - retea (sau timp de relaxare longitudinal) deoarece se refera la revenirea la pozitia de echilibru a componentei longitudinale M1, pe direcia lui B0, a magnetizarii si se noteaza cu T1. Relaxarea spin spin reprezinta mecanismul de revenire la starea de echilibru, ca urmare a interactiunii intre nucleele vecine, prin interactiunmea spinilor protonici. In prezenta campului de radiofrecventa exista si o componenta transversala a magnetizarii, M2.Timpul in care are loc acest proces se noteaza cu T2 si se numeste timp de rexare transversal, deoarece se refera la revenirea spre zero a componentei transversale a magnetizarii.
Tab. 19. Timpii de relaxare ai unor esuturi

Tesutul Adipos Ficat Muchi Materie alba Materie cenuie

T2 (ms) 80 42 45 90 100

T1 (ms) (B0=0,5T) 210 350 550 500 650

T1(ms) (B0=1,5T) 260 500 870 780 920

n funcie de diversitatea valorilor factorilor sus-numii, cele mai concludente imagini sunt n cazul structurilor esuturilor moi, bogate n ap, inclusiv n atomi de hidrogen, fiind posibil diferenierea edemului, extravazrile lichidiene (trecere a serului si a limfei din vasele sangvine si
85

limfatice in tesuturile inconjuratoare, datorita traumatismelor, arsurilor, inflamatiilor sau alergiilor), esuturi tumorale, etc. Grsimea bogat n hidrogen va oferi un semnal intens, iar esuturile cu o cantitate redus de ap (meniscul articular) vor produce un semnal foarte slab. Injectarea intravenoas a substanelor de contrast (gadolinium) permite obinerea unei imagini mai precise a afeciunii.
Tab. 20. Intensitatea semnalului in funcie de timpii de relaxare si de organul investigat

Intensitate semnal Hipersemnal (negru) Izosemnal (nuante de gri) Hiposemnal (alb)

T1 ponderat Grsimi, mduva osoas, hemoragie subacut, substana cerebral Fluide, muchi, mduva osoas roie mduva spinrii, tumori Aer, calcifieri, oasele craniului, vase cu flux rapid, tesut fibros, ligamente, tendoane

T2 ponderat Lichid cefalorahidian, chiste, edeme, nucleu pulpos normal, tumori Nucleu pulpos deshidratt, grsimi, substana cenuie, muchi, splina Aer, calcifieri, oasele craniului, vase cu flux rapid, tesut fibros, ligamente, tendoane

Treptele obinerii imaginii prin R.M.N sunt: - Specimenul examinat corpul uman este supus unui cmp magnetic exterior foarte puternic, care rmne constant n tot intervalul investigaiei i care produce alinierea n acceai direcie a dipolilor magnetici nucleari ; - Specimenului i se aplic apoi un cmp magnetic oscilant din zona de radiofrecven a spectrului electromagnetic, adic a unei unde de radiofrecven (RF) ce determin rezonana nucleelor; - Radiaia electromagnetic (unda de RF) este apoi suprimat; nucleii coninu s oscileze, emind ei nsi ca particole cu sarcin electric o und de RF care poate fi detectat ca semnal rezonant magnetic al nucleolilor. Recepia semnalului este posibil prin faptul c unda respectiv induce un curent electric ntr-o bobin construit n acest scop. Acest semnal este transmis unui computer, care l transform, prin prelucrare digital, n semnale optice elementare (pixeli). Valoarea sau intensitatea pixelului este proporional cu intensitatea semnalului ce provine din nucleii rezonani aparinnd unui volum bine determinant, voxelul. Prima etap este stabilirea seciunii ori seciunilor pe care se face nregistrarea. n coninuare seciunea se mparte n elemente de volum (voxel = volum element) i trebuie obinut un semnal corespunznd rspunsului individual al fiecruia. Odat nregistrate aceste semnale imaginea se construiete de ctre un calculator n aa fel nct fiecrui element de volum s-i corespund un element de imagine (pixel = picture element). Un parametru al rspunsului tisular, cel mai adesea intensitatea, dar nu numai, se traduce n grade deluminozitate (uneori culoare) a pixel-ului corespunztor, astfel nct matricea reprezint o matrice de elemente (puncte) de luminozitate. Fiecrui element de imagine corespunzndu-i un element de volum, cu ct matricea e mai mare, cu att elementul de volum e mai mic.

Element de volum = Voxel Element de imagine = Pixel Fig. 80. Corespondenta dintre voxel si pixel in RMN Evident, nu se pot distinge detalii mai mici dect un voxel, acesta fiind puterea de rezolutie a tomografiei RMN. Micorarea voxel-ului duce ns, de regul, la mrirea zgomotului.
86

Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dntr-o anumit seciune a corpului din care e posibil obinerea unei imagini tridimensionale, pornind de la un numr mare de seciuni ori chiar a unei nregistrri tridimensionale, a rspunsului esuturilor la un semnal magnetic ce induce RMN a protonilor, oferind n felul acesta informaii privind starea fiziologic sau patologic a esuturilor. Parametrii msurabili care mijlocesc aceste informaii sunt densitatea de protoni i timpii de relaxare (T1 i T2).Primul parametru (densitatea de protoni) este, evident, legat de hidratarea esuturilor, iar ceilali doi depind de starea apei n esuturi (ap liber, ap legat), deci de interaciunea ei cu moleculele biologice. Se observ c, spre deosebire de alte molecule imagistice n care se nregistreaz un singur parametru, radiaia transmis, pentru razele X , radiaia reflectat, n ecografie, ori gradul de fixare n esuturi, n cazul scintigrafiei, imaginile RMN pot nregistra 3 parametrii, ceea ce nseamn o mai mare flexibilitate i o cantitate mai mare de informaie, dar i o complexitate sporit att a aparaturii ct i a protocoalelor de lucru deci necesit o reglare mai fin a parametrilor funcie de ceea ce se urmrete. n plus, prelucrarea rspunsului pentru obinerea imaginii e i ea mai complex. Marele avantaj al imagisticii RMN este faptul c nu utilizeaz radiaii ionizante (X sau ), deci nocivitatea este incomparabil mai mic. Imaginea se obine, ca i n cazul altor forme de imagistic, prin diferena intensitii semnalului nregistrat n zone alturate, corespunznd unor caracteristici diferite. Deci problema care se pune e convertirea variaiei parametrilor nregistrai n modificri ale intensitii semnalului. n ceea ce privete concentraia protonilor, chestiunea e relaiv simpl, dat fiind c amplitudinea semnalului de RF de relaxare crete monoton cu aceasta. Pentru timpii de relaxare, intensitatea semnalului depinde de momentul n care se nregistreaz rspunsul i de frecvena stimulilor de excitare. n funcie de acestea exist mai multe regimuri de funcionare, dnd evident informaii diferite. Calitatea imaginii in RMN. Analiza performanelor RMN poate fi fcut prin utilizarea fantomului. Fantomul este construit din materiale care produc semnale RMN, cum sunt: soluiile apoase paramagnetice, siliconul, etc. Apa are rolul de a permite ajustarea timpilor de relaxare spinreea (T1) i spin-spin (T2) pentru ca imaginea s poat fi obinut intr-un timp minim. Fantomul are dou scopuri principale: evaluarea rezoluiei si stabilirea omogenitii undelor de frecven. Fantomul pentru evaluarea rezoluiei testeaz proprietile spaiale ale imaginii: grosimea seciunilor, linearitatea i raportul semnal/zgomot in funcie de poziie. Fantomul destinat testrii rezoluiei este confecionat din materiale plastice. Din fantom sunt indeprtate poriuni, care sunt umplute cu soluii apoase, a cror imagine este vizualizat. In alte situaii se utilizeaz un fantom care produce un semnal standard cu valori cunoscute ale T1, T2 i care permite testarea raportului contrast/zgomot. Fantomul pentru stabilirea omogenitii undelor de radiofrecven. Uniformitatea spaial a campurilor magnetice cu frecvene din domeniul radio transmise pacientului i recepionate este testat cu ajutorul fantomului. Campul magnetic transmis este acel camp magnetic utilizat pentru rotirea magnetizrii. Campul magnetic recepionat depinde de sensibilitatea bobinei de a rspunde la semnalul produs de precesia spinilor. Ambele campuri magnetice trebuie s fie omogene: primul, pentru a asigura o rotaie uniform a spinilor, iar cel de-al doilea, pentru a produce o sensibilitate spaial uniform in zona investigat. Ageni de contrast in RMN. In general nu este necesar utilizarea unor substane de contrast, excepie fcand investigarea diverselor patologii ale lichidului cefalorahidian (in special tumori, scleroze multiple, etc.). Pentru mbuntirea contrastului se folosesc ageni de contrast. Acetia sunt, n general, materiale paramagnetice, substane cu electroni nepereche; ele au o susceptibilitate magnetic ridicat, ceea ce duce la o distorsiune local a cmpului magnetic i deci la modificarea timpilor de relaxare. Substanele de contrast utilizate in RMN au la baz gadoliniul, care are rolul de a scurta timpul de relaxare T1, ceea ce determin ca imaginea organului care conine acest element s apar mai luminoas. Echipamentul R.M.N. Corpul pacientului este introdus n interiorul unui magnet care genereaz un cmp magnetic uniform. Se folosesc magnei permaneni, electromagnei ori magnei supraconductori. Magneii permaneni sunt mai puin costisitori n exploatare (nu consum energie);
87

marele lor dezavantaj e greutatea, care poate ajunge la 100 tone. Electromagneii au un mare consum de energie i degaj o cantitate important de cldur, datorit disipaiei pe rezistena nfurrilor, ceea ce implic necesitatea unui sistem de rcire. Pot genera cmpuri magnetice de pn la 0,15 T. Magneii supraconductori sunt electromagnei rcii pn la -269C, printr-un dublu circuit cu azot i heliu lichid. La aceast temperatur, rezistena nfurrii devine nul (fenomenul de supraconductivitate), deci consumul de energie e foarte mic. Pot genera cmpuri de pn la 2T. Pentru stabilirea seciunii i a elementelor de volum de pe care se face nregistrarea se aplic, pe anumite direcii, cmpuri magnetice neuniforme liniar variabile n spaiu, suprapuse peste cmpul magnetic principal, aa-numiii gradieni de cmp. Acetia se obin cu ajutorul unor nfurri cu geometrie i orientare adegvate. Semnalele de RF excitatoare se aplic prin intermediul unor bobine prin care circul un curent alternativ cu frecvena de rezonan (dependent de inducia cmpului magnrtic). Uneori, aceleai bobine se folosesc i pentru nregistrarea rspunsului. Prelucrarea semnalelor nregistrate i construirea imaginii se realizeaz pe computer. Dat fiind c se lucreaz n cmp magnetic i cu semnale electromagnetice de radiofrecven, pot aprea interaciuni cu mediul nconjurtor, n ambele sensuri. Omogenitatea cmpului magnetic poate fi alterat de prezena unar obiecte feromagnetice cu deosebire dac acestea sunt n micare; invers, cmpul magnetic poate perturba funcionatrea unor aparate electrice cum ar fi: stimulatoare cardiace, monitoare video, suporturi pentru nregistrare magnetic (discuri, benzi), tuburi de radiaii X, etc. Semnalele de RF nregistrate fiind slabe pot fi perturbate de semnale captate din exterior. Pentru evitarea acestor interaciuni se face o ecranare a ncperii i se evit introducerea de surse de radiaii (de exemplu iluminatul fluorescent). Schema de principiu a unui tomograf RMN este prezentata in fig. 81. Electromagnetul toroidal este piesa central a instalaiei R.MN - el trebuie s produc un cmp magnetic extern ct mai intens si uniform, B0, cu inductia magnetica 0,05 3T, de aproximativ 20.000 de ori mai mare dect campul magnetic terestru. Generatorul de radiofrecventa produce un curent electric alternativ care genereaza in bobina L1, a carui aza este paralela cu B0, campul magnetic de rezonanta. Bobinele pentru creerea gradientului de camp (L2) creeaza un camp magnetic variabil, care modifica liniar amplitudinea lui Bo de-a lungul axei pacientului; acest gradient permite selectionarea semnalului de rezonanta a diferitelor sectiuni din regiunea anatomica investigata. Forma i dispoziia acestor bobine depind substanial de sistemul magnetic principal. Gradienii de cmp magnetic (B) se produc prin cureni electrici care circul n spire din materiale conductoare, cu geometrii variate.

Fig. 81. Echipamentul RMN: a) sectiune transversala; b) sectiune longitudinala

Detectorul (bobina L3) are rolul de a detecta semnalul de rezonanta care ia nastere in momentul absorbtiei de catre proba a energiei campului magnetic variabil. Deoarece semnalul provenit de la L3 este slab, el este amplificnd i apoi preluat de un computer.
88

Computerul - controleaz parametri fizici alei de operator si prelucreaza datele venite de la detectorul de radiounde. El transforma semnalul detectat in semanal analogic (imagine) pe ecranul unui monitorTV, cu posibilitati de inregistrare fotografica sau magnetica a imaginii. Durata unui examen este de aproximativ 30 - 90 minute.

Fig. 82. Instalatie RMN

Fig. 83. RMN, realizeaz imagini ale esutului moale, poate deosebi materia cenuie de materia alb n creier (1), esutul canceros de cel necanceros i muchii de organe (2).

Metoda RMN da posibilitatea diferentierii rapide a tesuturilor maligne de cele normale sau benigne, desi toate au practic aceeai densitate, numai din diferenta timpilor de relaxare, care pentru tesuturile maligne sunt mult mai mari in comparatie cu cei ai tesuturilor normale, fapt ce se explica prntr-o hidratare accentuata a tesuturilor maligne. Valorile timpilor de ralaxare pentru tesuturile benigne sunt apropiate de cele ale tesuturilor normale. Tomografia RMN permite explorarea functionala si diagnosticarea tuturor segmentelor organismului uman. Pregtirea pacientului, n general nu necesit msuri speciale; un caz special l reprezint pacienii cu claustrofobie - la care este necesara administrarea unui calmant uor pentru reducerea starii de anxietate. Contraindicaiile absolute: cipuri feromagnetice intracraniene; peacemaker cardiac; proteze metalice valvulare; corpi stini metalici intraoculari. Contraindicaii relaive: claustrofobie ; pacieni ventilai sau intubai, pacienti cu expunere cronica la metale Msuri de protecie. Dei RMN nu utilizeaz radiaiile ionizante pentru formarea imaginii, este necesar s se cunoasc msurile de protecie asociate utilizrii campurilor magnetice foarte intense, energiei undelor radio, variaiilor in timp a intensitii campului magnetic, gazelor lichefiate i gradientului de camp magnetic. Campurile magnetice determin magnetizarea tuturor corpurilor feromagnetice. Prezena in campul magnetic a corpurilor feromagnetice poate produce efecte nedorite asupra pacientului sau poate determina deteriorarea magnetului i a bobinelor. Efecte similare pot fi produse i de corpurile feromagnetice asociate pacientului. La pacienii cu pacemaker sunt necesare precauii deosebite, deoarece campul magnetic intens poate afecta circuitul electronic ca urmare a curenilor pe care si genereaz. in acest fel viaa pacientului poate fi pus in pericol. Campul magnetic poate de asemenea terge informaiile inregistrate pe card. Efectele produse de undele de radiofrecven. Undele de radiofrecven pot produce inclzirea esuturilor din organism. Din acest motiv se recomand limitarea timpului in care o persoan st in acest camp. Unele bobine RF, pot produce pacientului arsuri , care trebuie avertizat pentru a anuna dac simte un asemenea efect, in scopul intreruperii investigaiei.

89

Tab. 21. Imagistica prin rezonanta magnetica nucleara

Organele, vasele sanguine, sistemul osos si articular sunt normale din punctul de vedere al formei, marimii, aspectului si localizarii. Nu exista excrescente anormale, ca de exemplu tumori. Nu exista sngerari, lichide anormale, obstacole sau tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor. Nu exista semne de inflamatie sau infectie. Un organ poate fi marit, micsorat sau modificat; Pot exista excrescente Patologica anormale (de exemplu tumori); Pot exista lichide anormale aparute datorita sngerarii sau infectiei; pot fi prezente revarsate lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul regiunii cardiace; Pot exista blocaje sau ingustari vasculare; de asemenea poate exista un anevrism vascular; Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare; Exista afectari articulare, ligamentare sau ale cartilajelor; oasele pot fi afectate prin infectii sau alte afectiuni; Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla, dementa, boala Alzheimer sau hernie discala; Normala Avantejele RMN: - permit obinerea unui contrast mai bun decit in tomografia computerizat; - asigur informaii mai exacte asupra diferenelor in structura unui esut dect cele care pot fi percepute prin diferenele de atenuri ale radiaiilor X, deoarece utilizeaz proprietile spaiale ale spinilor din nucleele care alctuiesc esuturile; - utilizeaz campuri magnetice intense i unde din domeniul radiofrecvenelor in locul radiaiilor ionizante, deci efectele duntoare asupra organismului sunt semnificativ mai mici. Limitele examenului RMN: - timp de examinare relaiv lung; - rezoluie spaial inc inferioar fa de CT de inalt rezoluie; - calcificrile sunt greu evideniabile datorit absenei semnalului acestor structuri.

6.5. Diagnosticul radioizotipic


Diagnosticul radioizotipic (scintigrafia) utilizeaz izotopii radioactivi n scop de diagnostic. Izotopii radioactivi sunt folositi in medicina ca trasori si aceasta aplicatie se bazeaza pe proprietatea acestora de a fi detectati prin masurarea, din exteriorul corpului, a intensitatii radiatiei pe care o emit, att pe drumul lor, ct i la nivelul organului ivestigat. Scintigrafia permite sa se evidentieze relaia structura - funcie intr-un sistem biologic, deci a ambelor aspecte ale unui proces unitar. Radioizotopi si substane marcate Desi in prezent se cunosc aproximativ 1200 izotopi radioactivi, numai cativa intra in categoria trasorilor radioactivi folositi in scintigrafie. Radionuclizii folosii sunt n principal: techneiul (99mTc, metastabil), taliul (201Tl), iodul (131I - 132I), galiul, (67Ga ), indiul (113mIn). O constanta caracteristica a fiecarui izotop radioactiv este timpul de injumattire fizic, adica timpul dup care activitatea izotopului se reduce la jumatte. In scintigrafie este importanta cunoasterea timpului de injumattire biologic, definit ca durata in care cantitatea de trasor introdusa in organism scade la jumatte fata de valoarea iniiala. Timpul de injumattire biologic depinde de acumularea, distributia, metabolismul si excretia radiotrasorului in organe si tesuturi, si in general este mai mic dect timpul de injumattire fizic. In general se prefera trasori gamma emitatori, cu energii cuprinse intre 100 - 200 keV, deoarece radiatiile gamma cu energii mici sunt uor de detectat si masurat si au efecte biologice reduse. Doza de radiatii administrata pacientului trebuie sa fie cat mai mica, motiv pentru care nu se folosesec in investigatii radionuclizi care folosesc radiatii sau dure. La sfarsitul investigatiei doza de radiatii reziduala in organism trebuie sa fie cat mai mica, motiv pentru care sunt utilizati izotopi radioactivi cu timp de injumattire biologic redus.
90

Principiul examinrii scintigrafice const n detectarea radiaiei gama emis n urma administrrii (i.v.sau orale) unui produs radiofarmaceutic cu tropism selectiv pentru un anumit organ, proces, sau leziune. Imaginea scintigrafic reprezint distribuia spaial a radiofarmaceuticului i variaia sa n timp care ofer astfel dup prelucrari succesive informaii despre morfologia i funcia organului investigat. Aparatura de detectie folosita in scintigrafie este formata din urmatoarele parti componente: colimator, cristal de scintilatie, fotomultiplicator, amplificator analizor de impulsuri, computer, monitor TV (fig. 84). Componena echipamentului de scintigrafie: a) Colimatorul este o placa de plumb cu canale si pereti despartitori (septuri) care se interpune intre pacient si cristalul de scintilatie si care are rolul de a permite accesul in cristal numai a radiatiei care provine numai din regiunea investigata.Alegerea colimatorului se face in funcie de energia radiotrasorului utilizat si de dimensiunea organului nivestigat. Distingen colimatoare monocanal sau multicanal sau, in funcie de orientarea septurilor, colimatoare paralele, convergente sau divergente. b) Cristalul de scintilatie. Anumite cristale cum este de exemplu iodura de sodiu activata cu taliu, NaI (Ta), au proprietatea ca atunci cand sunt bombardate cu radiatii gamma sa emita fotoni luminosi, fenomen numit scintilatie. Cristalele folosite in diagnosticul radioizotopic au diametre cuprinse intre 25 55 cm si grosimi intre 6 12 mm. Cu cat cristalul este mai gros cu att eficienta de detectie a radiatiei gamma este mai mare. De exemplu pentru un cristal de NaI (Ta) cu grosimea de 12 mm eficienta de detectare a radiatiei cu energia de 140 keV caracteristica 99mTc este 90 %, adica numai 10% din fotonii gamma traverseaza cristalul fr sa produca scintilatii. c) Fotomultiplicatorul are rolul de a converti impulsul luminos eliberat de cristal intr-un semnal electric. Fotomultiplicatorul este o incinta de sticla vidata care cuprinde un fotocatod, dinone si un anod. Lovit de fotonii luminosi emisi de cristal, fotocatodul elibereaza electroni prin efect fotoelectric. O sursa de tensiune in trepte crescatoare, aplicata pe dinode, multiplica fascicolul de electroni primari de 106 ori. Fluxul de electroni astfel obinut este colectat de anod si da nastere unui impuls de tensiune, a carui amplitudine este proportionala cu energia fotonilor gamma incidenti pe cristal. d) Amplificatorul are rolul de a crete amplidudinea semnalului de tensiune, cu pastrarea proportionalitatii intre semnalul de intrare si cel de iesire. e) Analizorul de impulsuri are rolul de a elimina semnalele provocate de radiatia de fond, si selecteaza numai semnalele corespunzatoare fotonilor din domeniul de energie interesat, eliminand pe cele cu radiatii mai mari sau mai mici. Domeniul luat in considerare de un analizor pentru o anumita energie a radiatiei gamma se numeste fereastra. Astfel pentru o fereastra simetrica de 20%, pentru 99mTc cu energia de 140 keV va fi de 140 +/- 14 keV. f) Computerul are rolul de a prelucra aceste semnale si a le transforma in semnal video complex. g) Monitorul afiseaza acest semnal sub forma de imagine analogica, care evidentiaza distributia radiotrasorului in organul investigat. Inregistrarea imaginii se poate face pe banda magnetica sau pe film. Aplicaiile clinice ale scintigrafiei se extind la toate specialitile medico-chirurgicale. Scintigrafia static ofer informatii cu caracter morfologic (poziie, form, dimensiuni, prezena unor leziuni difuze sau n focar; distribuia radiofarmaceuticului n organul investigat. Explorarea este fcut la un interval de timp de la injectarea radiofarmaceuticului. Scintigrafia dinamic sau secvenial este o metoda de explorare funcional. Imaginile se obin concomitent cu injectarea radiofarmaceuticului obinnd imagini dinamice. Examinarea SPECT se efectueaz cu camere de scintilaie la care detectorul efectueaz o micare circular n jurul organului de examinat, oprindu-se timp de cteva secunde pentru achiziionarea imaginii.

91

Fig. 84. a) Schema bloc a unui scintigraf; b) Echipament de scintigrafie

Fig. 85. Scintigrafie osoasa

Tomografia cu emisie de protoni (PET) PET reprezint o tehnic modern de obinere de imagini funcionale ale organelor sau sistemelor biologice. Aduce informaii morfo-funcionale ale creerului sau inimii n seciuni de 4 - 5 mm i cu o foarte buna rezoluie. Pentru a urmri imaginea distribuiei n organism se folosesc aparatele PET (fig. 87) care sunt formate din multiple cristale de scintilaie dispuse inelar n jurul pacientului i cuplate la tuburi fotomultiplicatoare (retea de detectoare); evenimentele luminoase sunt transformate n semnal electric. Aceste evenimente sunt prelucrate de computer obinndu-se imagini tomografice ale diverselor organe (fig. 86).

Fig. 86. Formarea imaginii PET

Fig. 87. Echipament scintigrafic PET

Capacitatea de studiere a funciilor fiziologice reprezint principalul avantaj al vizualizrii prin metodele scintigrafice. Aceste metodele au o utilizare larg n investigarea creierului, glandei tiroide, plmnilor, sistemului cardio-vascular, pancreasului, sistemelor hepatobiliar, urinar, locomotor etc., si in anumite cazuri sunt singura posibilitate de a stabili diagnosticul.

92

Fig. 88.Imagine PETa creierului unui pacient cu Parkinson inainte de implantul cu celule stem (st.) si la un an dup implant (dr).

6.6. Ecografia (Ultrasonografia)


Notiuni de fizica ultrasunetelor (US). Fiind un fenomen ondulatoriu (de tip unda), US sunt vibratii mecanice in medii elastice, cu frecventa mai mare de 20 kHz. Ca orice unda se caracterizeaza prin: frecventa,, (numarul de vibratii efectuat in unitatea de timp); perioada, T, (timpul in care se efectueaza o oscilatie completa); viteza de propagare, v, (vezi cap. 4.1. Notiuni de bioacustica); lungime de unda, (distanta strabatuta pe direcia de propagare in timp de o perioada); elongatia ,y; amplitudinea, A (elongatia maxima) (fig. 89).

Fig. 89. Ilustrarea unui fenomen ondulatoriu; a) variaia temporala; b) variaia spatiala.

Intre aceste marimi, in cazul unei unde sinusoidale, avem urmatoarele relaii:

t x y = A sin 2 T

=1/;

= v

(113)

US sunt unde longitudinale (vibratia se face pe direcia de propagare si viteza depinde de natura mediului. Tesuturile sunt medii preponderent lichide, in care viteza de propagare depinde de densitate (tab. 22). Tab. 22. Densitatea, viteza de propagare si impedanta acustica in diferite medii (tesuturi) Natura Densitatea Viteza Imp. acustica mediului v, (m/s) (Z), 105 kg/m2.s , (kg/m3) Aer 1,3 340 0,004 Apa 1000 1480 14,8 Plaman 330 650 2,145 Tesut adipos 920 1660 13,8
93

Snge Muschi Oase Rinichi Ficat

1040 1050 1500 1060 1060

1560 1600 2700 - 4100 1530 1560

16,1 16,8 40,5 - 61,5 16,2 16,5

Reflexia si refractia ultrasunetelor Tesuturile prezinta unele proprietati care influenteaza propagarea US. Reflexia si refractia, sunt fenomene care apar la suprafaa de separaie dintre doua medii diferite (interfata). Fascicolul incident poate suferi un fenomen de reflexie, intoarcerea in mediul de unde a venit, sub un unghi de reflexie egal cu unghiul de incidenta (i) si refractie (transmisie), trecerea in mediul emergent (fig. 90). In cazul incidentei oblice, ecoul nu se mai intoarce la locul de emisie.

Fig. 90.Reflexia:a)incidenta normala;b) incidenta oblica.

Fig. 91. Dispersia US

Definim impedanta acustica (Z), exprima rezisrenta la trecerea US, fiind produsul dintre densitatea mediului respectiv, , si viteza de propagare , v: Z = v (114) -2 -1 [Z]SI = 1kg.m .s = 1 Rayl Impedanta acustica caracterizeaza proprietatile de reflexie si refractie ale mediului, asemanator indicelui de refractie din optica. Valorile impedantei acustice pentru diferite medii materiale si tesuturi organice sunt prezentate in tab. 22. Daca la nivelul unei interfete diferenta de impedanta este mica, reflectarea US este redusa; daca diferenta de impedanta este mare, reflexia este mare. Proportia US reflectate la nivelul unei interfete se exprima cu ajutorul factorului de reflexie R definit prin formula:

Z Z2 R= 1 Z1 + Z 2

(115)

De exemplu traductorul plasat in hipocondrul drept trimite un fascicol US prin ficat, la rinichi, ambele organe parenchimatoase cu impedante apropiate; aplicand relaia precedenta , cu impedantele celor doua organe, rezulta R = 0,008 %, deci o reflectare cu mult sub 1%, dar care permite ultrasunetelor sa ptrunda in rinichi, care devine vizibil din punct de vedere ecografic; alta este situatia cand trecand prin ficat fascicolul US ntlneste o ansa colica plina cu aer, rezultand R = 99,9%. In acest caz aproape toate cantitatea de US se reflecta pe aceasta interfata; din acest motiv US nu se propaga dincolo de ansa. Puterea acustica este cantitatea de energie care strabate o suprafaa in unitatea de timp. Se masoara in SI in watt (W). Intensitatea US este cantitatea de energie care strabate unitatea de suprafaa in unitatea de timp. Se masoara in SI in W/m2. Propagarea US se face in linie dreapta, in corpul uman suferind fenomene de transmisie (reflexie, refractie, dispersie, difractie), la care se adauga fenomene de atenuare (absorbtie, difuzie, dispersie, reflexie).
94

Dispersia reprezinta imprastierea US prin relectare haotica, datorita faptului ca interfata dintre organe nu este perfect plana, ci este formata dntr-o infinitate de mici interfete cu orientari diferite (fig.91 ): Difractia, constituie imprastierea in jurul unui obstacol care are dimensiunea comparabila cu lungimea de unda a semnalului sonor. US se vor propaga in spatela obstacolului, fr a pierde energia iniiala, dar generand artefacte; Difuzia reprezinta fenomenul de preluare a unei parti din energia sonara de catre particule din mediul de propagare, care devin microemitatoare de US. Difuzia este cu att mai pronuntata cu cat dimensiunea porticulelor este mai apropiata de lungimea de unda a US. Difuzia si dispersia sunt fenomene care stau la baza apariiei ecourilor de imprastiere de pe imaginea ecografica. Absorbtia reprezinta pierderea treptata a energiei acustice a fascicolului incident prin transformare in caldura. Factori care influenteaza absorbtia (legea lui Lambert) sunt distanta parcursa, natura, mediului strabatut si frecventa US.Energia care trece in unitatea de timp prin unitatea de suprafaa reprezinta intensitatea undei I; intensitatea unui fascicul de U.S. variaza in funcie de grosimea mediului strabatut , coeficientul de atenuare () fiind mai mare pentru os si plaman (mediu eterogen) si mic pentru tesut adipos si muschi. Atenuarea reprezinta suma pierderilor de energie acustica rezultand din absorbtie, difuzie, dispersie si reflexie. Profunzimea de penetrare a US este limitata de reducerea intesitatii fascicolului prin atenuare. Pe masura ce crete frecventa adancimea de penetrare este mai mare. Producerea US Unele cristale, cum ar fi de exemplu cuartul, au proprietatea ca atunci cand pe doua fete opuse se exercita o apasare, pe alte doua fete opuse sa apara o tesiune electrica. Fenomenul este reversibil, a fost descoperit de sotii Curie (1900) si este cunoscut sub denumirea de efect piezoelectric (fig. 92)

Fig. 92.a. Efectul piezoelectric

Fig. 92.b. Traductoare ecografice

Daca aplicam o tensiune alternativ sinusoidala cu frecventa mai mare de 20 kHz, pe axa mecanica apar vibratii longitudinale din domeniul US. Grosimea cristalului determina frecventa acestora. Un astfel de dispozitiv, care transforma semnalul electric in ultrasunete se numeste traductor. Traductorul este construit din blocuri de cristale ceramice sintetice, care au proprieti speciale i funcioneaz utiliznd efectul piezoelectric. Ecografia. Un tren de impulsuri US, ce dureaza aproximativ 1s este trimis de traductor in corpul pacientului. Ecoul apare dac o parte din energia fascicolului incident se ntoarce la emitor sub form de fascicul reflectat. Pentru propagarea ultrasunetelor este necesar un mediu cu impedanta acustica medie, cel mai favorabil fiind lichidul, iar aerul i osul nu permit tranzitarea lor, ultimele fiind considerate ca contraindicaii de principiu pentru examinarea ecografic. Fiind o tehnologie neinvaziva, ecografia a devenit o metod preferat n imagistica medical n toate domeniile n care poate furniza informaii utile, n special, n obstetric, cardiologie, n patologia cavitii abdominale, a esuturilor moi etc. n multe circumstane ecografia este unica tehnic imagistic uor disponibil. Ecografia este practicat i n pediatrie, graie faptului c exclude n multe cazuri aplicarea metodelor radiologice. Aadar, ecografia este utilizat pentru aprecierea strii organelor pacientilor cu evaluarea dimensiunii, volumului, contururilor, suprafeei, structurii, n cadrul examenelor preventive ale
95

populaiei;, depistarea timpurie a maladiilor, estimarea evoluiei acestora si a eficienei terapiei administrate. La ora actual ecografia este utilizat cu succes n diagnosticul unui spectru larg de maladii congenitale sau dobndite ale organelor interne, n depistarea micilor cantiti de lichid intrapleural, n spaiul pericardiac (cmaa inimii), n cavitatea abdominal, etc. Prin intermediul ecografiei poate avea loc i depistarea cancerului mamar. Aparatura folosita in ecografie Aparatul utilizat in diagnosticul cu US se numeste ecograf si este alcatuit din urmatoarele parti componente: - generatorul de radiofrecventa (produce curentii utilizati la formarea US); - traductorul (genereaza si receptioneaza US); - receptorul de imagine are rolul de a prelua impulsurile electrice generate de ecou la nivelul traductorului; filtreaza semnalul (indeparteza zgomotul de fond) amplifica impulsurile electrice (se poate face o amplificare globala, numita GAIN, sau a anumitor intervale corespunzatoare atenuarii, numita TGC); - ansamblul de conversie; - partea de stocare si prelucrare a informatiei; -partea de vizualizare a imaginii (monitorul, film foto, hartie termosensibila, suport magnetic). Indiferent de varianta constructiva, stationara sau portabila, aceasta aparatura este din ce in ce mai performanta. Alegerea unui ecograf trebuie sa se faca in raport cu domeniul de patologie in care va fi utilizat si de unele particularitati tehnice care exprima performanta aparatului. Ultimile tipuri de ecografe accepta mai multe sonde simultan de diferite tipuri si diverse frecvente si poseda de regula, urmatoarele functii suplimentare: - funcie cine-loop; - baza de date cu pacienti; - baza de date cu imagini.

Fig. 93. Scema bloc a ecografului

96

Fig. 94. a)Ecograf stationar;

b) Ecograf portabil

Imaginea ecografica reprezinta aspectul esenial pe care trebuie sa-l luam in considerare in momentul alegerii aparatului. Calitatea imaginii ecografice este rezultatul mai multor factori, dintre care cel mai important este rezolutia, care reprezinta distanta minima dintre doua puncte din zona explorata ce apar distinct pe ecranul ecografului. Distingem o rezolutie axiala si una laterala: - rezolutia axiala este pe direcia de propagare a US; depinde de frecventa si de durata emisiei impulsului; - rezolutia laterala este pe direcia perpendiculara pe direcia de propagare a US; depinde de frecventa si de largimea fascicolului de US. Traductorul este n ecografie sursa de ultrasunete (fig.93), de o anumita frecventa. Schimbarea frecventei impune schimbarea traductorului. El asigura conversia succesiva a energiei electrice in energie mecanica. Elementul sau activ este cristalul piezoelectric. In cele mai multe aplicatii clinice acelasi traductor este utilizat att pentru transmiterea ct i pentru receptia impulsului reflectat de organul investigat sub forma de ecou. Traductoarele folosite in ecografie trebuie sa aiba un camp cu divergenta cat mai mica. Pe suprafaa dinspre pacient este dispusa o lentila acustica formata din polistiren a carei impedanta acustica este o medie intre impedenta cristalului si cea tesuturilor. Grosimea sa este egala su sfertul lungimii de unda corespunzatoare frecventei proprii, iar lentila este numita strat adaptiv sfert de unda. Rolul sau este de focalizare, marind astfel randamentul traductorului. In spatele cristalului este dispus un strat de material care absoarbe US emise inapoi. Tot acest ansamblu este inconjurat de un strat izolator din punct de vedere acustic. Clasificarea traductoarelor n funcie de forma fascicolului de US, distingem patru categorii: 1. sectoriale (convexe), sunt cel mai frecvent tip utilizat; emit un fascicol US divergent dintr-un punct situat in centrul ferestrei traductorului, iar pe ecran apare o suprafaa triunghiulara (sau trapezoidala) cu varful (sau baza mica) spre suprafaa de emisie; 2. liniare, produc un fascicol US paralel, a carui direcie de propagare este perpendiculara pe suprafaa de intrare; pe ecran apare o imagine dreptunghiulara; traductoarele liniare pot fi monocristal sau multicristal (64 - 128 cristale) asezate asemanator claviaturii unui pian si activate succesiv in grupuri de cate 4 sau 8; 3. combinate, sunt traductoare complexe si inglobeaza toate posibilitatile traductoarelor prezentate; au frecvente multiple (intre 3,5 si 10 MHz ), permitand efecruarea examinarii in toate modurile: A, B, M, D. A doua clasificare se face in funcie de aplicatie: externa (percutanata), endocavitara, intraoperator. Alegerea traductorului se face n funcie de frecventa, regiunea explorat, pacient i organul int. Fasciculul de ultrasunete. Cristalul piezoelectric nu emite o singur und ultrasonor ci un fascicul care pornete de pe toate suprafaa materialului. Acest fascicul ntr-o prim poriune de caiva centimetri este ingust i are form cilindric, undele din componen avand practic dispunere paralel. Aceast zon apropiat poart denumirea de zona Fresnel. Urmeaz o alt poriune,
97

numit zona indeprtat sau zona Fraunhofer, in care undele devin divergente i unde fasciculul are form de trunchi de con. Lungimea zonei Fresnel i divergena zonei Fraunhofer depind de dimensiunile discului piezoelectric i de frecvena ultrasunetului produs de acesta. Creterea frecvenei ultrasunetului sau diametrului discului piezoelectric va determina mrimea zonei Fresnel i micorarea unghiului de divergen (zona Fraunhofer). Moduri de investigare ecografic Ecografia utilizeaza mai multe tipuri de prezentare a informatiei numite moduri. Acestea se deosebesc intre ele prin tehnica de reprezentare a ecourilor si prin numarul de linii de informatie US utilizate. - modul A (modularea amplitudinii), a fost prima modalitate de utilizare a US in diagnostic; reprezinta explorarea ecografica a tesuturilor pe o singura direcie rezutand un grafic al variaiilor de amplitudine in funcie de profunzime. Metoda este denumita si ecografie unidimensionala din cauza ca se utilizeaza un singur fascicol de US; In prezent se foloseste relaiv rar, indeosebi pentru aprecierea exacta a consistentei tisulare, principala sa calitate fiind aceea ca diferentiaza cu precizie structurile solide de cele lichide (fig.95). - modul B (modularea stralucirii, abrevierea vine de la brightness in limba engleza). Prin efectuarea unui baleaj pe tegument si prin fixarea ecourilor obinute pe un ecran cu memorie se obine o succesiune de ecografii madul A; se asociaz luminozitii o scal de gri i se obine o imagine bidimensional; fiecare punct corespunde unui ecou si stralucirea este proportionala cu amplitudinea ecoului (fig. 96.).

Fig. 95. Ecograma in modul A

Fig. 96. Imagine ecografica (mod B)

- modul M (modularea micarii, sau modul TM time motion) are utilitate in cardiologie pentru evaluarea micrilor valvulare. Acest mod se realizeaza tinand nemiscat traductorul, care este orientat catre o structura aflata in micare. Se obine o singura linie de informatie US, modulata din punctul de vedere al stralucirii. Aceasta linie de informatie este alcatuita din puncte care corespund unei structuri anatomice. Ecograma M are doua dimensiuni: spaiu pe verticala si timp pe orizontala (fig. 97).

Fig. 97. Ecograma in modul M

Fig. 98. Ecografie Doppler pentru curgerea sngelui


98

- modul D (ecografia Doppler), are la baza efectul Doppler: un sunet emis de o sursa cu o frecven constant este recepionat de catre un receptor fix cu o frecven mai mare cnd sursa se apropie de receptor i o frecven mai mic cnd sursa se ndeprteaza de acesta. Se iau in considerare doua traductoare asezate alaturat pe o regiune anatomica. Unul emite US cu frecventa cunoscuta, fe , si celalalt receptioneaza ecourile, cu frecventa variabila fr . Analog velocimetriei Doppler informatia primordiala o reprezinta frecventa diferentiala : f = fe - fr (116) Avem urmatoarea relaie:

f v = 2 cos f c

(117)

Fiecare moment al unei evolutii cardiace este caracterizat prntr-o anumita viteza si un anume sens de deplasare, ceea ce va antrena variaii corespunzatoare ale frecventei diferentiale. Ecografia Doppler este un tip special de ecografie care permite att vizualizarea anatomica a organelor, dar aduce informatii si despre fluxurile de snge prin artere si vene. Este folosit in patologia arteriala si venoasa si in explorarea cardiaca. Se foloseste la diagnosticul trombozelor, ocluziilor, stenozelor vasculare (ingustarea vaselor), anevrismelor (dilattii ale arterelor) si in patologia cardica, mai ales in diagnosticul cardiopatiilor congenitale si a valvulopatiilor (afectiuni ale valvelor inimii).

Fig. 99. Ecograma Doppler a cordului

Fig. 100. Ecografie digitala

Ecografia Doppler si modul M pun in evidenta organele in micare; intre ele avem urmatoarele deosebiri: Tab. 23. Diferente intre ecografiile mod M si Doppler Factori de comparatie Ecografie mod M Ecografie Doppler o Unghiul intre direcia fasciculului de US Apropiat de 90 Apropiat de 0o si direcia micrii Frecventa US Cat mai mare Cat mai mica Modul de emisie US Pulsatoriu Coninuu Ecografia digitala. Sistemul ultrasonic digital este o combinatie intre un computer si sonde de banda larga (multifrecventa) Sistemul ecografic pentru diagnostic, cu tehnologie avansata pentru examinarea in mod digital, creaza noi valori clinice pentru medici si pacienti, iar memoria interna si sondele aflate in configuratia standard aduc mai multa flexibilitate si functionalitate. Varietatea de sonde multifrecventa precum si pachetele de software preinstalate pentru o multitudine de masuratori si calcule asigura o imagine optima si o incredere maxima in diagnosticarea pentru toate specialitatile clinice.
99

Cacteristici: - functiile numeroase pe care le ofera se adreseaza examinarilor abdominale, obstetrice, ginecologice, urologice, de parti moi si musculo-scheletale. - ecografia digitala ofera soluii multiple de transfer si stocare al imaginilor.

Fig. 101. Ecografie abdominala

Fig. 102. Ecografie fetala.

Imaginea ecografica a structurilor fundamentale Imaginea ecografica, in funcie de zona anatomica explorata, este rezultatul unui numar mare de interferente. Particularitatile acestor imagini, analiza lor, furnizeaza informatii pentru patologia investigata. Imagini date de lichide pure. Aceste imagini sunt omogene, lipsite de ecouri. US trec prin aceste structuri fr a se reflecta. Pe ecranul monitorului apare o pata de culoare neagra, perfect omogena. In condiii normale aceste imagini sunt realizate de organe sau cavitati coninand lichide fiziologice (bila, lichid amniotic, lichid cefalorahidian, urina etc.). Localizarea, forma si dimensiunile elementelor mentionate mai sus sunt variate; conturul este de obicei net, iar structura este perfect omogena. Imagini si structuri semilichidiene (lichide impure). Aceste imagini corespund unui mediu lichidian foarte vscos sau in care apar fie suspensii de particule, fie microfragmente tisulare. Imaginea de fond este omogena, in care sunt dispersate si fine ecouri punctiforme. Acest tip de imagini apar cel mai frecvent in condiii patologice: chisturi hemoragice sau infectate de colectii purulente, abcese in diferite faze de evolutie, necroza unor organe parenchimatoase etc. Topografia, forma, conturarea acestor structuri este foarte variata. Structura poate fi omogena sau stratificata. Poseda intarire posterioara dar de mai slaba intensitate dect in cazul formatiunilor lichidiene pure. Imagini date de structuri parenchimatoase (tesuturi moi). Imaginea se caracterizeaza printo structura omogena. La o reglare corecta a sistemului de compensare al atenuarii US, (TGC), ecourile se situeaza in zona mijlocie a starii de gri. Acesta structura este realizata de textura regulata a parenchimului si tesutului mezenchimal de sustinere. Structurile parenchimatoase normale, in ordinea descrescatoare a ecogenitatii sunt: sinusul renal, pancreasul, ficatul, splina, parenchim renal (cortical, medular), placenta. Structurile parenchimatoase patologice pot fi produse de: parenchim infiltrat inflamator sau tumoral, adenopatii, tesut grasos. Ecogenitatea este proprietatea unei structuri anatomice de a produce ecouri. In ecografie, organul de referinta pentru ecostructura de tip parenchimatos este ficatul. Fata de ecogenitatea ficatului normal, distingem parenchime mai putin ecogene, hipoecogene, (splina, rinichi, placenta) sau cu ecouri mai inalte, hiperecogene, (pancreas, sinusul renal). Ecogenitatea este data de impedanta acustica diferita. Imagini tubulare (canaliculare) sunt aspecte particulare realizate de vase. Ele apar sub forma de banda, marginita de doi pereti laterali, ecogeni. La vasele mari (aorta) in lumen se pot observa si ecouri punctiforme reprezentand zone de turbulenta din fluxul sanguin. De asemenea pot fi
100

observate pulsatiile peretilor vasculari. Imaginile tubulare pot fi normale sau patologice in funcie de calibru si de starea peretilor. Imaginile structurilor solide (oase, cartilaje, calculi) - aceste imagini sunt realizate de structuri dense, de cele mai multe ori impregnate cu calciu. Aspectul este liniar sau sub forma de arc, de culoare alba stralucitoare, datorita reflexiei mari a US. Posterior acestor structuri exista o totala lipsa de US, fapt evidentiat de o zona conica sau trapezoidala denumita con de umbra. Sediul, forma, dimensiunea acestor structuri au valoare dignostica relaiv limitata. Imagini aeriene. Prezenta gazelor in interiorul unui tesut sau organ realizeaza ecouri cu diferenta maxima de impedanta acustica. Aceasta duce la reflectarea fascicolui de US si la realizarea unui con de umbra, adeseori cu reverberatii. Imaginea ecografica a unei bule gazoase este asemanatoarea cu cea data de os, numai ca este mobila. Imagini parazitare (artefacte). Acestea apar in urma interaciunii ultrasunetelor cu structurile examinate, fiind determinate de proprietile fizice ale undelor sonore. Ele pot constitui att surse de erori cat i elemente eseniale in diagnosticul ecografic (umbra acustic, amplificarea acustic, etc.). De aceea, cu toate c artefactele sunt componente parazitare ale imaginii ele trebuie recunoscute. Artefactele pot fi de dou tipuri: artefacte de propagare i artefacte de atenuare. In coninuare enumerm cateva tipuri de artefacte mai frecvent ntlnite: - fenomenul de reverberaie este determinat de reflectarea repetat a fasciculului de US intre tranductor i un element anatomic cu proprieti reflectogene puternice; ca form particular se descrie imaginea in coad de comet; - zgomotul de fond reprezint apariia unor puncte cu nuane de gri pe imaginea ecografic; - scintilaia acustic se caracterizeaz prin apariia pe imaginea ecografic a unor puncte strlucitoare datorate interferenelor constructive dintre fasciculele de US cu direcii de propagare diferite; - artefactul de volum parial apare atunci cand fasciculul de US surprinde tangenial dou esuturi, avand impedana acustic diferit i dac unul dintre aceste esuturi este inclus doar parial in seciunea ecografic; - umbra acustic dac in calea fasciculului se afl un element hiperecogen care reflect in totalitate fasciculul de US, structurile anatomice situate posterior fa de acesta nu vor mai putea fi evideniate pe imaginea ecografic; - amplificarea acustic este creterea amplitudinii ecourilor posterior fa de o zon care reflect foarte puine ecouri aa cum se intampl in spatele structurilor lichidiene. Prezena artefactelor ingreuneaz interpretarea imaginilor, iar cunoaterea lor prezint importan att pentru evitarea sau diminuarea lor cat i pentru evitarea falselor interpretri. Ecografia abdominala Este utila pentru examinarea organelor din abdomen si pelvis. Aproape orice organ abdominal sau pelvin poate beneficia de o examinare ecografica constand in observarea formei, dimensiunilor, structurii, raporturilor cu organele din jur. Pentru vizualizarea organelor pelvine (uter, ovare) este important ca examinarea sa se faca cu vezica urinara plina. Acest fapt permite o mai buna penetrare a ultrasunetelor precum si ridicarea intestinului subtire si obinerea unor imagini mai clare. O alta recomandare ar fi sa sa nu se manance cu aproximativ sase ore inaintea ecografiei pentru a nu produce dilatarea intestinului sau gaze in colon, care pot impiedica vizualizarea corecta a unor organe. Informatiile care se pot obine cu ecografia abdominala sunt : detectarea litiazei sau a inflamatiei colecistului; determinarea gradului de afectare post-traumatica a ficatului, splinei, rinichilor; afectiuni ale pancreasului (pancreatita, tumori); determinarea gradului de incarcare grasa a ficatului; evaluarea evolutiei posttransplantului de rinichi; prezenta de lichid in cavitatea abdominala; evaluarea uterului, vizualizarea unui eventuale tumori.

101

Ecografia fetala Reprezinta metoda cea mai sigura pentru urmarirea evolutiei unei sarcini si pentru depistarea eventualelor malformatii la fat. Metodele imagistice radiologice (radiografie, CT), care folosesc raze X, sunt contraindicate in sarcina pentru ca acestea sunt radiatii ionizante si pot dauza grav fatului. De aceea, ecografia este cea mai buna metoda pentru a obine informatii despre fat, ca de exemplu marimea, pozitia, stadiul de dezvoltare etc. Ecografia fetala se poate realiza din saptamana 5 de sarcina, iar sexul fatului poate fi determinat in urma examenului ecografic in jurul saptamanii 18 de sarcina.Informatii distincte sunt obinute in diferite trimestre pe parcursul sarcinii. In primul trimestru ecografia fetala este realizata pentru: determinarea evolutiei sarcinii; determina daca sarcina este multipla sau nu; estimarea varstei gestationale (varsta fatului); identificarea malformatiilor congenitale care afecteaza creierul sau maduva spinarii; In trimestrul al doilea ecografia fetala este realizata pentru: identificarea malformatiilor congenitale care afecteaza creierul sau maduva spinarii; aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si fluidului amniotic; determina pozitia fatului, cordonului ombilical si a placentei in timpul procedurilor gen amniocenteza sau a recoltarii de snge din cordonul ombilical; detectarea unei malformatii congenitale, ca de exemplu defectul de tub neural sau al afectiunilor cardiace; In al treilea trimestru ecografia fetala este realizata pentru: a se asigura ca fatul este viabil si misca; aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si lichidului amniotic. Ecografia transvaginala este in general realizata precoce in timpul sarcinii pentru a determina varsta gestationala sau pentru a detecta o sarcina ectopica (extrauterina). Ocazional este efectuata si tardiv in cursul sarcinii pentru a determina localizarea placentei sau in cazul sarcinilor cu risc pentru a masura lungimea colului uterin. Ecografia transvaginala se poate folosi si in afr sarcinii, in patologia aparatului reproducator feminin, pentru ca permite o vizualizare mai buna a organelor reproducatoare (ovare, uter). Tipuri mai speciale de ecografie sunt ecografiile efectuate in interiorul unor organe cavitare, care comunica cu exteriorul: ecografia transesofagiana, transvaginala, transrectala. Ele permit o mai buna vizualizare a unor organe cere necesita o investigatie mai amanuntita, de detaliu, lucru care nu ar fi posibil cu o ecografie clasica. Avantajele ecografiei. Ecografia este o metoda de diagnostic in imagistica medicala, utilizata pe scara din ce in ce mai mare, datorita urmatoarelor avantaje: - ofera date morfologice si functionale exacte si reproductibile; - examenul este rapid si furnizeaza informatii dinamice in timp real; - are accesibilitate larga, fiind folosita in majoritatea specialitatilor medicale; - orienteaz imediat spre o alt metod imagistic complementar; - are sensibilitate mare de evaluare pentru organe i afeciuni; - este neinvaziva si neiradianta in consecin lipsita de nocivitate; - este relaiv ieftin, in raport cu alte investigatii. Contraindicatii. Examenul ecografic nu are contraindicatii majore. Cu toate c ultrasonografia este considerat a fi o metod inofensiv, totui undele ultrasonore, prin energia pe care o transfer organismului, pot produce unele efecte nedorite. Dintre acestea menionm: 1. Efectul de cavitaie care, la intensiti mari ale ultrasunutelor, consta in apariia unor mici bule de gaz; 2. Efectul termic, consta in inclzirea esuturilor strbtute de fascicule de ultrasunete cu energie inalt; 3. Efecte complexe distructive care apar numai dup expunere indelungat, experimental observandu-se alterri la nivel celular care pot merge pana la necroza tisular.
102

Rezultatele experimentale nu pot fi extrapolate la utilizarea clinic a ultrasonografiei, dar datorit datelor insuficiente asupra efectelor biologice la expuneri mici i repetate se impune pruden in utilizarea ecografiei in special in primul trimestru de sarcin. Desi este o investigatie performanta, ecografia nu pune singura diagnosticul dect in relaiv putine cazuri. Pentru stabilirea diagnosticului se tine cont de contextul clinic si de rezultatele altor examene sau analize de laborator.

6.7. Termografia
Termografia reprezint metoda de vizulizare la distan a unor stri fiziologice i patologice ale organismului uman, prin interceptarea cu ajutorul unor sisteme optice speciale a razelor infraroii, emanate de corpul uman i transformarea lor n semnale electrice sub form de imagine proiectat pe un ecran sau prin fixarea acestora pe hrtie special. Prin intermediul termografiei pot fi depistate maladiile glandelor mamare, inclusiv cancerul i metastazele acestuia, maladiile oncologice ale aparatului locomotor, maladiile pielii etc. Termografia medicala este unica prin capacitatea sa de a arata o parte din procesele fiziologice si metabolice ce au loc in corpul uman. Prin vizualizarea schimbarilor de temperatura la suprafaa corpului se pot detecta efecte combinate ale sistemului nervos si vascular, de la disfunctii capilare, pana la procese in profunzime, permitand diagnosticarea unor boli ale organelor interne chiar in faza incipienta, ce nu se pot detecta prin alte metode. Orice variaie de temperatura este o indicatie clara a unei anomalii. Termograf medical. Principiul aparatului este de a masura temperatura, ntr-o anumita zona a corpului uman si, in funcie de rezultat, se stabileste diagnosticul. Termografia mamara se bazeaza pe un principiu simplu. Orice nodul la nivelul sanului are o impregnatie estrogenica ridicata si o activitate de multiplicare a celulelor accelerata. Procedeul de examinare se coreleaza cu examenul clinic, ca orice investigatie complementara, dar care nu-l substituie. In cazul unei afectiuni mamare, la o pacienta, termograful inregistreaza temperaturi mai ridicate dect in zonele din jur. Aparatul reprezinta practic un sistem de culegere a acestor temperaturi, pe care le prelucreaza statistic. Valorile inregistrate ne conduc la stabilirea unui diagnostic diferentiat intre un nodul malign si unul benign. De cand a aparut ecografia mamara, se coroboreeaza aceste date cu examenul clinic, termografia si ecografia mamara, toate conducand la un diagnostic de certitudine. In cazul in care se suspecteaza o malignizare a tumorii, atunci se recomanda mamografia.Termografia ajuta la diagnosticarea mastozelor chistice si a mastitelor. Termografia nu este nociva pentru organism, in sensul ca aparatul nu iradiaza, cum se intampla de exemplu, in cazul razelor X.

a) Fig. 103. a) termograf medical;

b) b) imagine termografica

Termografia ofera o imagine a variaiilor de temperatura de pe suprafaa pielii prin captarea radiatiei infrarosii emisa de catre aceasta. Nu necesita introducerea in corp a unor substane contrast si nu emite radiatii. Scanarea termica se face de la distanta prin intermediul unor camere de termoviziune, fr contact direct cu pacientul.
103

Aplicatii: - determinarea rapida a febrei; - oncologie: detectia in faza incipienta a cancerului de piele si a cancerului de san, dar si monitorizarea si diagnosticarea neoplasmelor de colon, intestin, stomac si a altor organe interne; - ORL: diagnosticarea simpla si rapida a sinuzitelor si adeno-iditelor; - chirurgie: operatii pe cord deschis; - reumatologie, traumatologie neurologie, ortopedie, etc

7. Procedee terapeutice bazate pe factori fizici 7.1. Termoterapia


Pornind de la ideea ca prin caldura se obine efectul de slabire, termoterapia consta in infasurarea pacientei ntr-o patura electrica termoactiva, cu efect de sauna locala, ce ajunge la temperaturi ridicate, pana la 6070 oC. Aceasta procedura duce la arderea extrem de rapida a tesutului adipos, producand slabirea. De asemenea, prin termoterapie se realizeaza o cretere semnificativa a metabolismului celular si a procesului de transpiratie. Termoterapia este tehnica de eliminare a lichidelor din tesut, realizandu-se astfel, o mai buna circulatie sanguina la nivelul dermei, o activitate imbunattita la nivel celular, scaderea in greutate si eliminarea celulitei. Acest tip de tratament este recomandat in mod special si persoanelor care nu tolereaza foarte bine efectul saunei; este folosit drept tratament de slabit, anticelulitic. Termoterapia este insotita de o impachetare cu diverse geluri si namoluri, in funtie de problemele individuale si rezultatele urmarite de fiecare clienta in parte. Cremele folosite pentru aceste tratamente sunt imbunattite cu extracte de iedera, care intra imediat in piele, ajutand accelerarea procesului de transpiratie, eliminand astfel prin pori toxinele si grasimea din tesut. Indiferent de cremele folosite, pasii urmati in aceasta terapie sunt: - efectuarea unui peeling pe zonele pe care urmeaza sa le impachetam pentru a inlatura celulele moarte si pentru a deschide porii in asa fel nct pielea sa fie receptiva si sa absoarba tratamentele ce urmeaza a fi aplicate; (crema de peeling corporal). Efectul de exfoliere asupra pielii e meticulos, pielea ramand fina si elastica; - infasurarea intr-un film osmotic; - introducerea ntr-o termocuverta timp de 45 - 60 minute la temperaturi de pana la 50 -70 oC, in funcie de fiecare persoana; - la sfarsitul sedintei se aplica o crema anticelulitica termoreductoare cu rol in arderea stratului adipos si in eliminarea celulitei. Aceasta crema va inrosi pielea si va da o senzatie de caldura locala. Beneficiile termoterapiei: - detoxifierea organismului; - o imbunattire radicala a starii generale; - reducerea procesului de retentie a lichidelor; - ameliorarea vergeturilor; - imbuntatirea circulatiei sanguine; - imbunatatirea aspectului pielii, dandu-i fermitate si eliminand aspectul de coaja de portocala; - stratul adipos se micsoreaza; - elimina celulita; - pielea isi recapata elasticitatea si aspectul sanatos; - reda fermitatea muschilor. Termoterapia este un procedeu care produce efecte vizibile chiar dup prima sedinta mai ales in combinatie cu alte tratamente, cum ar fi electrostimularea. O sedinta de tratamete combinate (electrostimulare si termoterapie) duce la pierderea rapida a tesutului adipos. Contraindicatii: tratamentele sunt interzise persoanelor cu probleme cardiace grave, cu fragilitate capilara, cu tije metalice sau stimulatoare cardiace, femeilor insarcinate. De asemenea,
104

persoanele care sufera de hernie, ulcer, epilepsie sunt sfatuite sa consulte medical inaintea inceperii unor astfel de tratamente. Frecventa: se recomanda inceperea cu o serie de 12 sedinte intensive de 60 minute, efectuate o data la doua zile, dup care se coninua in funcie de rezultatele dorite. Efectele devin vizibile dup a treia sedinta, iar daca se menine ritmul, dup 12 sedinte, se va constata o reducere a dimensiunii zonelor tratte cu 3 - 6 centimetri. Rezultatele tratamentelor se menin intre 8 si 12 luni, cu conditia meninerii conditiei fizice si a unui regim alimentar sanatos.

7.2. Crioterapia
Temperaturile foarte scazute sunt utilizate ca metoda de tratament denumita crioterapie. Expunerea la temperaturi extreme (-110 oC) are actiune benefica asupra pielii, crete imunitatea, trateaza depresia, stresul si insomnia, calmeaza durerile cronice, amelioreaza simptomele artritei, reumatismului si sclerozei multiple. In timpul expunerii la frig se accelereaza circulatia sangvina, care imbunatteste hranirea si oxigenarea tesuturilor si favorizeaza eliminarea toxinelor din organism. Frigul poate fi aplicat pe diferitele zone ale corpului sub forma de: comprese reci, cuburi de gheata, saculeti cu substane chimice congelate sau cu gaz (criofluran), prin evaporarea lichidelor volatile (de exemplu, clorura de etil) - sprayuri ori aparate speciale. Criochirurgia utilizeaza temperaturile foarte scazute pentru congelarea unei anumite zone a organismului si distrugerea tesuturilor afectate. Se foloseste un instrument numit criosonda, care are un capat foarte fin racit cu dioxid de carbon sau oxid de azot. Trebuie sa tinem cont de urmatoarele consideratii: - difuzarea senzatiei de frig prin piele depinde de grosimea epidermei, a tesutului gras subiacent, de coninutul de apa din tesuturi si muschi si de rata debitului sanguin ; - nu se lasa prea mult timp gheata pe locul afectat (cca 20 de minute) si se repeta aplicarea de mai multe ori pe zi ; - nu se aplica gheata direct pe piele (se poate leza pielea). Aplicatii ale crioterapiei Dermatologie. Tratamentul cu frig este preferat, pentru ca se aplica la suprafaa, este simplu si nedureros, iar frigul insensibilizeaza terminatiile nervoase. Se recomanda in verucile vulgare, keratozele actinice, angioame, acnee si cuperoza. Este contraindicata in leziuni sngerande, rani, ulceratii, alunite. Fizioterapie. Masajul cu gheata este o metoda, care se foloseste in inflamatiile acute, in entorse, luxatii, intinderi, rupturi musculare. Totusi, trebuie specificat ca masajul cu gheata nu este o terapie de sine stttoare, ci se combina laseroterapia si cu masajul medical. Masajul cu gheata este util in: tratamentele post traumatice, tratarea cicatricilor estetice si ca terapie adjuvanta in crizele de lombosciatica sau hernie de disc; in torticolis si in micile accidente din sport da rezultate deosebit de bune, daca se combina cu tehnici speciale de masaj. Impotriva durerilor. In durerea acuta, crioterapia este mai buna dect terapia cu caldura. Aplicatiile reci pe zona afectata pot contribui la diminuarea spasmului muscular, att in durerile miofasciale, ct i in cele traumatice. Prin aplicarea compreselor foarte reci poate induce anestezie locala. Medicina sportiva. Multi sportivi recurg la aceasta forma inedita de tratament pentru ca, potrivit rezultatelor obinute, terapia cu frig imbunatteste performantele sportive. In centrul olimpic de reabilitare din Spala, (Polonia), exista o incapere pentru crioterapie folosita de sportivi din intreaga lume. Atletii spun ca performantele lor au fost cu 10% mai bune dup ce au experimentat terapia cu frig.

7.3. Electroterapia
Electroterapia consta in folosirea curentului electric pentru stimularea tesuturilor, cu scopul vindecarii diferitelor afectiuni sau al recuperarii anumitor functii pierdute ale organismului. S-a demonstrat ca oasele, cartilajele, ligamentele, tendoanele si diferite celule ale corpului sunt
105

influente pozitiv de electricitate. Se considera ca, prin stimularea electrica a celulelor, tesuturile afectate pot fi vindecte. Procedurile folosite in electroterapie sunt diverse, cele mai cunoscute si folosite fiind neurostimularea transcutanata, diadinamicele, curentii interferentiali si baile galvanice. Procedurile pot trata o gama larga de afectiuni: cefalee, dureri postoperatorii, artrita, hematoame, contuzii, intinderi musculare, spondiloza, lombalgie, discopatie, celulita, constipatie cronica, dismenoree. Neurostimularea transcutanata. Un tampon este asezat pe zona cu probleme si un curent electric este indus, trecand prin derma catre nervi. Efectul tratamentului este de anihilare a durerii. Diadinamicele. Acest tratament foloseste un curent electric special pentru inlaturarea durerii si imbunattirea circulatiei. Se foloseste in tratarea vntilor, edemurilor, bolilor degenerative de coloana si articulatii. In acelasi timp are un efect analgezic. Curentii interferentiali. Tratamentul cu acesti curenti este foarte eficient pentru inlaturarea durerii, in special de ceafa sau de spate. Pe zonele dureroase se pozitioneaza cateva tampoane conectate la un aparat asemanator unui aspirator. Aceasta terapie are efectul uni micromasaj asupra tesutului afectat, inlaturand durerea si imbunattind circulatia oxigenului in tesuturi. Baile galvanice. Tratamentul consta in combinarea apei cu un curent electric uor. Pacientul sta ntr-o cada la o temperatura de 34 oC, in timp ce prin tot corpul ii este transmis un curent electric. Baile galvanice sunt folosite pentru tratarea artritei degenerative si inflamatorii si pentru afectiunile articulatiilor. Ionizarile. Aceste proceduri au efectul de a permite medicamentelor sa intre in organism prin curentul galvanic. Sunt recomandate in cazul in care pacientul sufera de artrita sau de afectiuni cronice si inflamatorii.

7.4. Ultrasonoterapia
Ultrasonoterapia presupune folosirea n scop terapeutic a undelor mecanice. Ultrasunetele reprezint cea mai cunoscut si evaluat aplicaie a acestei modaliti de tratament, ele fiind unde produse de vibraia unui cristal de cuar atunci cnd acesta este strbtut de un curent de nalt frecven (800 kHz).

Fig.104.Aparat de ultrasonoterapie

Fig.105.Inversia populatiei si emisia Laser

n contact cu esuturile, energia mecanic se transform n cldur. Acest efect se manifest n profunzime, ultrasunetele avnd o mare for de penetrare. Trebuie ns ca timpul de aciune s depseasc 3 minute pentru ca nclzirea s se produc. Prin aciunea direct de micromasaj, ultrasunetele au o puternic aciune analgetic. Emisia sonor creeaz o alternare de presiune si depresiune asupra pielii, realiznd un micro-masaj. Ultrasunetele au un efect defibrozant care ajut la tratarea ridurilor si vergeturilor. Ultrasunetele stimuleaz metabolismul (aciunea energiei sonore are un rol important n activarea metabolismului celular) si n activarea de fibroblasti, necesari producerii de colagen. Printre procedurile fizice folosite n acest scop, tratamentul cu ultrasunete de 3 MHz si-a dovedit n mod particular eficiena, graie urmtoarelor particulariti: este eficient n toate stadiile celulitei, inclusiv n stadiile avansate care reacioneaz insuficient la alte tipuri de terapii;
106

ultrasonoterpia afecteaz numai zonele tratte si nu are efecte secundare: distrugerea esutului conectiv si eliberarea grsimii subcutanate nu este rezultatul unui proces metabolic ci al aciunii mecanice a undelor ultrasonice; ultrasunetele mresc permeabilitatea pielii permind o absorbie foarte bun a substanelor anticelulitice; este o terapie neinvaziv. Contraindicaii: sarcin, menstruaie, convalescen dup o intervenie chirurgical (minimum 4 luni), la mai puin de jumtate de or de la mas, tensiune arterial anormal, tumori maligne, boli infecioase n evoluie (TBC etc.), aplicarea pe traiecte nervoase (poate cauza seciuni) sau la nivelul ochilor, folosirea la nivelul cartilajelor de cretere la copii, grefe tisulare recente, rupturi musculare cu hematom important (poate provoca calcificarea hematomului), regiunile lombare sau abdominale la femeia gravid, aplicaii pe plmn, creier, organe parenchimatoase. Cea mai putin invaziva metoda nechirurgicala de scoatere a pietrelor din sistemul urinar este litotritia extracorporala. Litotritia extracorporala poate duce la eliminarea pietrelor de la nivelul rinichilor, de pe ureter sau din vezica. Un calcul ce nu este mai mare de 7 mm are sanse de eliminare 70%-80% pe cale naturala cu tratament in perfuzii de medicamente antiinflamatoare, antispastice si antialgice. Pentru calculii mai mari de 7 mm pana la marimea de 1-2 cm, litotritia duce la sfaramarea lor in fragmente mai mici ce pot fi eliminate pe cale naturala. Litotritia foloseste ultrasunetele ca sursa de energie pentru spargerea pietrelor. Litotritia se face prin asezarea pacientului pe spate pe o masa ce transmite printr-un burduf cu lichid ultrasunetele spre pietrele din rinichi, sfaramandu-le. A doua metoda ceva mai invaziva este endoscopia numita ureteroscopie, care se aplica in litiaza din rinichi sau din ureter. Endoscopul este introdus pe caile naturale fara nici o taietura si trece prin uretra, prin vezica, prin ureter, ajungand chiar si in rinichi. Endoscopul agata piatra si o scoate. Prin sondele endoscopului se introduc socuri hidraulice, ultrasunete sau laser.

Fig. 106. Fragmente litiazice mai mici de 3 mm la sfritul litotritiei

7.5. Fototerapia
Fototerapia (terapia cu lumina) reprezinta expunerea la lumina mai intensa dect lumina becului, dar nu la fel de intensa ca lumina soarelui. Pentru terapia cu lumina nu se folosesc: lumina cu ultraviolete, lampi ce emana caldura sau lampi de bronzat. Terapia cu lumina poate fi utila in tratamentul depresiilor si poate influen (reseteaza) "ceasul biologic" (ritmul circadian), ce controleaza somnul si trezirea. Fototerapia consta, in asezarea persoanei in fata unei lampi
107

fluorescente cu intensitate crescuta, in fiecare dimineata timp de 30 de minute, pana la 2 ore. Indicatii ale fototerapiei. Majoritatea persoanelor folosesc fototerapia pentru a trata tulburarile afective sezoniere, reprezentate de depresii legate de diminuarea zilei si reducerea luminii solare in lunile de toamna si iarna. Starea psihica a celor mai multe persoane cu tulburari afective sezoniere se amelioreaza dup fototerapie. Acest lucru poate fi pus pe seama nlocuirii luminii solare diminuate cu razele sintetice si resetarea ceasului biologic. Fototerapia are eficienta maxima atunci cand este folosita dimineata, dup trezire. Desi raspunsul la aceasta terapie poate aparea in 2 - 4 zile, in unele cazuri pot fi necesare uneori pana la 3 saptamani de terapie pentru ca amelioarea simptomelor de tulburari afective sezoniere sa se produca. Unele persoane cu tulburari emotionale sezoniere, in special cei care se trezesc devreme dimineata, pot sa foloseasca fototerapia timp de 1 2 ore in timpul serii. Fototerapia este in general un procedeu sigur si poate fi asociat cu alte tipuri de terapii. In cazul in care simptomele de depresie nu se amelioreaza sau se agraveaza, trebuie consultat medicul. Efectele adverse cele mai frecvente ale fototerapiei sunt: tensiune oculara; tulburari vizuale; cefalee;agitaie; greata; transpiratii. Aceste efecte adverse pot fi eliminate prin diminuarea timpului de expunere. Persoanele ce au pielea sau ochii sensibili nu trebuie sa foloseasca fototerapia fr un aviz din partea medicului.

7.6. Efectul LASER.


Aplicatii medicale. LASER-ul (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation) este o instalatie pentru generarea si amplificarea radiatiilor electromagnetice din domeniul vizibil, bazata pe fenomenul de emisie stimulata a radiatiei. Rezulta un fascicul luminos monocromatic paralel, coerent si foarte intens, cu lungime de unda situata in regiunile ultraviolet, vizibil sau infrarosu ale spectrului. Efectul laser consta in amplificarea luminii prin emisia stimulata a radiatiei. La baza acestui proces stau doua fenomene : inversia populatiilor si emisia stimulata. Notam cu Ni numarul de atomi (populatiile) de pe nivelele energetice Ei. In mod natural, la echilibru termodinamic avem: E1 < E2 < E3 si N1 >N2> N3 adica nivelele inferioare sunt mai populate dect nivelele superioare. Prin pompaj optic putem realiza o inversie da populatii intre nivelele 1 si 3 adica N3 > N1 si cu ajutorul unui stimul producem o radiatie laser. Proprietatile radiatiei LASER sunt: - intensitate mare, datorita dezexcitarii unui numar mare de nuclee intr-un timp scurt; intensitatea radiatiei laser este mult mai mare dect intensitatea emisa de surse conventionale, obinundu-se intensitati de zeci de zeci de mii de ori (104) dect intensitatea radiatiei solare; - radiatia laser este monocromatica, aceasta deoarece emisia se face intre doua nivele energetice determinate; - radiatia laser este coerenta; - radiatia laser este unidirecionala, fiind emisa sub forma unui fascicol ingust si paralel. Aplicatii medicale. In medicina utilizarea laserului permite dezvoltarea unor tehnici medicale care nlocuiesc eficient tehnicile conventionale. Laser-ul exercita asupra tesuturilor vii efecte termice, fotochimice si mecanice. Aplicatiile medicale principale ale laser-ului sunt in oftalmologie si chirurgie. Cu ajutorul acestei tehnici chirurgicale se evita influentele negative asupra tesuturilor din jur, interventiile operatorii sunt nesngerande ( se produce hemostaza datorita vaporizarii tesuturilor) iar complicatiile postoperatorii sunt mult mai reduse. Utilizarea laser-ului in medicina este in coninua extensie. Aplicatiile laserului sunt foarte diferite: - in dermatologie laser-ul serveste la distrugerea unor tumori cutanate si a petelor pigmentate. - in gastroenterologie, laser-ul este utilizat pentru a pulveriza calculii canalului coledoc; pentru deschiderea unei treceri care sa restabileasca circuitul digestiv in tumorile evoluate ale esofagului ale rectului; pentru a coagula vasele chiar in interiorul tubului digestiv (ulceratii, angioame). - in ginecologie laser-ul este folosit mai ales pentru a distruge leziunile precanceroase ale
108

colului uterin. -in neurologie - permite distrugerea unor leziuni tumorale. - in oftalmologie laser-ul este utilizat mai intai de toate in prevenirea dezlipirii de reina, pentru a face sa adere reina si membranele subiacente la nivelul rupturilor sau leziunilor degenerative ale reinei; apoi, pentru distrugerea micilor leziuni reiniene; in sfarsit, pentru fotocoagularea microanevrismelor reiniene consecutive diabetului. - in otorinolaringologie (ORL), laser-ul permite tratarea unor leziuni ale corzilor vocale si ale laringelui. -in pneumologie, laser-ul permite distrugerea tumorilor care obstrueaza bronhiile mari stanjenind respiraia; el mai da posibilitatea tratarii obstacolelor netumorale ca ingustarile consecutive unei cicatrice ramase dup intubare sau traheotomie; in caz de tumora maligna, laserul poate servi la ameliorarea confortului respirator al bolnavului. Noi indicatii sunt actualmente in studiu cum ar fi: distrugerea placilor de aterom de pe peretii arteriali, ale tumorilor prostatei etc.

8. Elemente de radiobiologie
Radiobiologia studiaz efectele biologice ale radiaiilor ionizante (radiaiile cu E>10 keV). Studierea actiunii radiatiilor ionizante asupra organismelor reprezinta o problema complexa, deoarece pe langa caracterul fizic diferit al radiatiilor trebuie sa se tina cont si de structura organismelor (celule, tesuturi, organe) de diferentierea morfo-functionala, de factorii de integrare (sistemul circulator, sistemul nervos, sistemul limfatic), de diferentieri ontogenetice si filogenetice. Distingem radiobiologia generala si radiobiologia medicala (clinica). Actiunea radiatiilor depinde de natura si energia radiatiilor, de doza aplicata si de factorul timp. La organismele vii, studiul reactiilor biologice face necesara distinctia dintre procesele care apar in zona iradiata, asa numitele reactii locale, de reactiile generale care se produc la nivelul intregului organism, chiar si in afr regiunii iradiate.

8.1. Radioactivitate. Radiatii ionizante


Radioactivitatea este proprietatea specifica nucleelor instabile (radioactive) de a se dezintegra (rupere in fragmente nucleare) cu emisia spontana a unor radiatii nucleare ionizante (produc ionizarea atomilor sau moleculelor mediului prin care trec). Prin aceste modificari o specie nucleara trece in alta specie nucleara, adica are loc o reactie (tranzitie) nucleara. Reactiile nucleare se produc respectand conservarea masei (numarului total de nucleoni) si a sarcinii (numarul total de protoni) care intra, respectiv rezulta din reactie. Distingem o radioctivitate naturala, observata la izotopii instabili care exista in natura, si o radioactivitate artificiala, specifica nucleelor care rezulta in laborator in urma reactiilor nucleare provocate. Radiaiile ionizante sunt de dou tipuri: a) radiaii corpusculare: , , neutroni, protoni, deuteroni b) radiaii electromagnetice: x, a) Radiaiile reprezint nuclee de heliu, alctuite din 2 protoni i 2 neutroni, au sarcina +2e i masa 4 u.a.m. Radiaiile sunt electroni (-) sau pozitroni (+) care provin din nucleu n urma dezintregrrii acestuia. Protonii, neutronii i deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea nucleului sau n urma unor reacii nucleare. b) Radiaiile X (Rentgen) se pot produce n tuburile Coolidge prin frnarea unor electroni accelerai (dar ele exist i n radiaiile cosmice). Radiaiile apar n urma unor dezintegrri radioactive sau se pot produce prin frnarea unor electroni accelerai n sincrotroane.

109

Radiatia emisa

Tab. 24. Principalele tipuri de radiatii Reactia nucleara Caracteristica procesului A A 4 4 Expulzarea din nucleu a unei particule ( nucleu He); X = Y +
Z Z 2
A Z 1

X =Y
A Z

0 m1

A* Z

A =XZ +

Transformarea reciproca, in nucleu, a protonului in neutron; Dezexcitarea nucleului; insoteste de regula emisia de radiatii sau ;

In procesul dezintegrarii radioactive, trecerea de la nucleul iniial la nucleul final se poate face prin una sau mai multe tranzitii. Un exemplu de dezintegare este prezentat in fig. 106.

Fig. 107. Schema dezintegrarii

60 Co27

Fig. 108. Principalele tipuri de radiaii nucleare

Deci, radiaiile ionizante apar, n general, atunci cnd este prezent o surs de radiaii oarecare, fie un dispozitiv tehnic generator de radiatii. O surs radioactiv este caracterizat prin activitatea ei. n cazul substanelor radioactive, activitatea se definete ca fiind viteza de dezintegrare, adic numrul de nuclee dezintegrate n unitatea de timp: = - dN/dt (118) Introducnd expresia legii dezintegrrii radioactive: N = N0e-t (119) unde N0 este numarul iniial de nuclee si N < N0, numarul de nuclee ramase nedizintegrate si este constanta dezintegrarii radioactive, caracteristica nuclidului si tipului de radiatie emis, iar t este timpul, rezult: = - d(N0e-t)/dt = N0e-t = N (120) Expresia = N reprezint o alt form a definiiei activitii radioactive. Se definete T1/2 timpul de njumtire, alt noiune important n radiobiologie, ca fiind timpul dup care numarul de nuclee ramase nedezintegrate se reduce la jumatte, respectiv jumtate din numrul de nuclee s-au dezintegrat. Din legea dezintegrarii radioactive: N = N0e-t, (121) cu conditia N = N0/2, rezult: N0/2 = N0e-t (122) i de aici: T1/2 = ln 2/ = 0,693/ (123) Timpul de njumtire este o caracteristic important a unui radionuclid si se masoara in SI in secunde, dar se utilizeaza frecvent si unitatile tolerate (minute, ore , luni, ani , etc.). Unitatea de msur a activitii radioactive in SI este dezintegrarea/s sau Bequerel-ul (Bq). []SI = 1 Bq = 1 dez/s
110

(124)

O unitate tolerat este Curie (Ci), definita ca activitatea unui gram de radiu pur. Cum numarul de nuclee poate fi exprimat in funcie de numarul lui Avogadro, pentru o masa m de acelasi tip de nuclee, din care doar p reprezinta ponderea elementului radioactiv, obinem: = N =

0, 693 0, 693 pm NA = NA T1/ 2 T1/ 2 mA

(125)

unde mA este masa atomica a elementului radioactiv.In aceste condiii activitatea devine

pm (126) mAT1/ 2 Conform ultimei relaii, activitatea este direct proportionala cu masa radioizotopului si si invers proportionala cu timpul de injumattira si masa atomica. nlocuind aici pentru un gram de Ra (A = 226) pur (p = 1), m = 1g = 10-3kg, mA = 226 kg/kmol, T1/2 = 1500 ani = 5,04.1010s, rezulta: 1 Ci = 3,7 1010 Bq Deoarece curie-ul este o unitate tolerata mare, in practica se utilizeaza submultiplii: 1mCi = -3 10 Ci, sau 1Ci = 10-6Ci. Pentru o substan radiactiva dispersat uniform n aer sau ap, se defineste activitatea specifica. Aceasta se defineste ca activitate corespunzatoare unitatii de masa (activitate masica) sau activitate corespunzatoare unitatii de volum (activitate volumica): m = /m ; v = /V (127) 3 3 si se msoar in SI in 1 Bq/kg sau 1 Bq/m respectiv unitatile tolerate 1 Ci/kg sau 1 Ci/m .
= 4,18.10 26 Dezintegrarea radioactiv Toate elementele care prezint fenomenul de radioactivitate se numesc elemente radioactive, ca de exemplu: Ra, U, Po, Th, etc. Pentru a stabili natura radiaiilor emise, se acioneaz cu un cmp magnetic asupra fasciculului dirijat de radiaii, capsula de plumb ce conine proba de uraniu se aeaz ntr-un cmp magnetic (n fig. 107 acesta este perpendicular pe planul figurii). Radiaiile (42 42He) sunt nuclee de heliu; au viteza de penetrare de aproximativ 2.104km/s; sunt puternic ionizante; sunt obinute prin expulzarea de ctre nucleu a unei particule format din doi protoni i doi neutroni; au energii cuprinse ntre 3 i 6 MeV; sunt caracteristice nucleelor grele; la trecerea prin substan sunt mprtiate i pot produce reacii nucleare; n aer strbat distane ntre 3 10cm, n aluminiu aproximativ 0,02mm i pot fi oprite de straturi de substan cu grosimea de zecimi de milimetru; procesul prin care un nucleu emite o particul , se numete dezintegrare , (deplasare cu doua casute la stnga in Sistemul periodic): A 4 A-4 (128) Z X 2 + Z-2Y, ca de exemplu: 226 4 222 (129) 88Ra 2 + 86Rn 0 0 Radiaiile ( -1 -1e) sunt fascicule de electroni; au viteze mari de propagare, de aproximativ 29.104km/s; au putere mare de ptrundere, de aproximativ 100 ori dect radiaiile ; au energii de aproximativ 5MeV; const din emiterea de electroni rapizi de ctre nuclee; se explic prin transformarea neutron proton;
111

procesul prin care un nucleu emite o particul , se numete dezintegrare ; (deplasare cu o casuta la dreapta in Sitemul periodic): A 0 A (130) ZX -1 + Z+1Y de exemplu; 210 0 210 (131) 82Pb -1 + 83Bi Radiaiile gama () sunt radiaii de natur electromagnetic (lumin); au viteza de propagare egala cu viteza luminii (3.108m/s); au putere mare de ptrundere; apar i sunt emise la trecerea dntr-o stare instabil (excitat) ntr-o stare stabil: 198 * 198 (132) 80Hg + 80Hg; nu sunt deviate de cmpuri electrice i magnetice (nu au sarcin electric); au puterea de ionizare mic; emisia radiatiei se explic prin existena unor nivele de energii diferite n nuclee; cnd un nucleu emite radiaii sau el rmne ntr-o stare excitat, iar prin revenire la starea fundamental, diferena de energie este redat sub forma radiaiilor gama. Observaie: Toate radiaiile, indiferent de natura, , , i sunt invizibile, fr gust i miros, dar au aciune ionizanta puternic. Radioactivitatea artificial Irne i Joliot Curie au observat c unele elemente care sunt bombardate cu particule sau neutroni emit spontan radiaii nucleare, iar nucleul format prin transformarea nuclear este radioactiv i nu stabil. Acest gen de radioactivitate se numete radioactivitate indus sau radioactivitate artificial. Exemple: bombardarea aluminiului cu particule , prin producerea a dou reacii nucleare: 27 4 30 * 1 30 * 30 0 (133) 13Al + 2 15P + 0n 15P 14 Si+ +1 30 * 0 unde 15P este un izotop radioactiv artificial al fosforului, iar +1 este pozitronul. dezintegrarea +, dat de formula A A 0 (134) ZX Z-1Y + +1 nucleul rezultat este izobar, avnd numrul de ordine mai mic cu o unitate (o csu) la stnga nucleului printe n tabelul lui Mendeleev. captura electronic, dat de relaia A 0 A ZX + -1e Z-1Y ,

(135)

8.2. Dozimetria radiaiilor ionizante


Efectele radiaiilor ionizante se apreciaz cu ajutorul unui sistem dozimetric. Acest sistem include mai multe aspecte, n funcie de tipul de radiaie i de mediul iradiat. Se disting urmtoarele tipuri de doze: doza incident, doza absorbit i doza biologic. Doza incident de radiaie ntr-un punct se apreciaz n funcie de numrul de ioni produi n aer n acel punct: Di = Q/V (136) unde Q este sarcina electric total (ioni de acelai semn), este densitatea si V este volumul aerului. Unitatea de msur a dozei incidente in SI este C/kg i reprezint doza care produce ntr-un kg de aer un numr de ioni de acelai semn avnd sarcina total de 1 Coulomb. O unitate tolerat este Roentgen-ul (r): 1 r = (1/3876) C/kg. Prin raportarea dozei la timpul de iradiere se obine debitul dozei incidente : di = Di/t (137)
112

a carei de msoar n SI este C/kgs sau A/kg , respectiv unitatea tolerata r/s. Doza absorbit ine seama de existena n punctul considerat a unui material care absoarbe energia radiaiei. Se definete ca fiind energia (W) absorbit de unitatea de mas, m, din acel material: Da = W/m (138) Unitatea este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg. Deci, doza absorbit este de 1 Gy atunci cnd 1 kg de material absoarbe 1 J de energie radianta. O unitate tolerat este rad-ul: 1 rad = 10-2 Gy. Analog definim debitul dozei absorbite: da = Da/t care se msoar n Gy/s in SI (sau unitate tolerata rad/s). 1 Gy/s = 1 J/kg.s = 1W/kg (139)

Din aciunea radiaiilor nucleare asupra structurilor vii s-a observat c, n general, diversele tipuri de radiaii produc aceleai efecte. Exist, ns, o deosebire ntre ele, n sensul c unele radiaii cu o energie mai mic pot produce efecte biologice similare sau chiar mai importante dect radiaii cu energii mai mari. Aceast observaie a determinat introducerea n radiobiologie a noiunii de efectivitate biologic. Efectivitatea biologic este, deci, un parametru caracteristic fiecrui tip de radiaie. n aprecierea efectului radiobiologic se folosete mrimea numit efectivitate biologic relaiv (EBR) notat cu . Aceast mrime reprezint raportul dintre efectivitatea biologic a unei radiaii oarecare i efectivitatea biologic a unei radiaii standard. Ca radiaie standard a fost aleas radiaia Rntgen cu energia de 200 keV. Efectivitatea biologic relaiv unei radiaii fa de esutul normal este dat de raportul dintre energia absorbit de esut la iradierea cu radiaia standard si energia absorbit de esut la iradierea cu radiaia respectiv, care produc acelasi efect efect biologic. Cteva valori pentru efectivitatea biologic relaiv sunt prezentate in tab. 25: Tab.25. Valorile EBR pentru diferite tipuri de radiatii Tipul de radiatie EBR () 1 Radiaiile x, i electroni Neutroni termici 5 Neutroni rapizi, protoni 10 20 Particule Efectivitatea biologic a unei radiaii variaz cu felul i gradul efectului biologic, cu specia organismului iradiat, cu esutul iradiat i cu o serie de ali factori ce in de debitul dozei. Doza biologic, B, se definete ca fiind produsul dintre D (doza absorbit) i efectivitatea biologic relaiv : B = Da (140) Unitatea pentru doza biologic in SI se numete Sievert (Sv) i reprezint doza de radiaie care face ca 1 kg de esut s absoarb n punctul respectiv 1/ Jouli de energie. De exemplu, 1Gy de radiatii X corespunde unei doze biologice de 1Sv, iar 1Gy de radiaii corespunde unei doze biologice de 20Sv. O unitate tolerat este 1 rem = 10-2 Sv. n radiobiologie, o deosebit importan o prezint debitul dozei biologice: b = B/t (141) deoarece nu este indiferent dac doza respectiv este primit ntr-un interval de timp mai lung, de exemplu 1 an, sau mai scurt, de 1 minut. Debitul dozei biologice se msoar n Sv/s sau rem/s. Se mai poate defini doza biologic integral, absorbit de ntreg organismul, Bi. Bi = B m (142) unde m este masa organismului, i se msoar n Svkg in SI sau remkg. Toate aceste consideratii sunt sintetizare in tabelul urmator:

113

Marimea Doza incident Doza absorbit Doza biologic Doza biologic integral

Tab. 26. Marimi si unitati de masura utilizate in dozimetrie Relaia UM in SI Debitul dozei UM inS (tolerate) (tolerate) C/kg (r) di = Di/t A/kg (r/s) Di= Q/V Da = W/m Gy (rad) da= Da/t Gy/s (rad/s) Sv (rem) b = B/t Sv/s(rem/s) B = Da Bi = B m Svkg (remkg)

8.3. Interaciunea radiaiilor cu materia


Aciunea radiaiilor ionizante asupra organismelor Interacia radiaiilor ionizante cu substana vie se petrece n timp n trei etape: fizic, chimic i biologic, primele dou fiind instantanee. Etapa fizic const n apariia ionizrilor i excitrilor; etapa chimic se refer la apariia radicalilor liberi (prin fracionarea moleculelor organice). Aceti radicali acioneaz ca nite toxine pentru organism. Etapa biologic se refer la fenomenele fiziologice (metabolice) care apar cu o ntrziere mai mic sau mai mare. Dup cile de aciune se disting trei aciuni: direct ( etapa fizic ), indirect ( etapa chimic ) i la distan, dac numai o parte din corp este iradiat. Aciunea direct duce la ruperea legturilor dintre atomi i fracionarea macromoleculelor. Dac aceste din urm sunt vitale pentru celul (ADN, proteine, enzime etc ), metabolismul celular sufer, ducnd la o celul anormal sau chiar la moartea celulei. Aciunea indirect este cea a radicalilor liberi toxici. Cum apa constituie peste 80% din masa celulei, un radical important este apa oxigenat, aprut prin radioliza apei. Apa oxigenat este un oxidant duntor prin oxigenul atomic pe care l elibereaz i care arde esuturile. Oxigenul respirat de organisme esenial vieii este molecular. Exist substane ca cisteamina (prezent n iaurt) care au afinitate de combinare cu radicalii liberi, anulnd astfel efectele lor duntoare. Astfel de substane constituie aa numitele pilule antiatomice care se dau celor iradiai accidental sau care trebuie s intervin la accidente nucleare. Ele nu se recomand ca tratament sistematic pentru profesioniti, datorit unor efecte secundare nedorite. Trebuie meniomai i diverii poluani pot produce n corp radicali liberi nocivi. mpotriva acestora se poate lupta printr-o alimentaie sntoas bogat n antioxidani . Un caz special l prezint vtmarea ADN ului, acest adevrat creier al celulei. Acest lucru poate duce la modificri genetice, celula nu moare dar devine anormal. Dac vtmarea celulei nu este mare celula se poate reface prin procese spefice de autoreparare. Dac vtmarea depete un anumit prag, sistemul imunitar sesizeaz acest lucru i distruge celula. Celula poate muri i fr atacul sistemului imunitar dac vtmarea este foarte intens. Celulele care supravieuiesc dar au un ADN alterat, pot manifesta o diviziune exarcerbat (hiperplazie). Acest lucru poate duce la formaiuni tumorale maligne, boala canceroas. Hiperplazia globulelor albe duce la leucemie. n cazuri grave este necesar transplantul de mduv. Dezvoltarea formaiilor tumorale pn la faza n care pot fi detectate prezint o perioad de laten, care la om poate fi de ordinul anilor. Rspunsul mai slab sau mai violent al celulelor la atacul radiaiilor definete ceea ce se numete radiosensibilitatea acestora. S-a stabilit c radiosensibilitatea unui esut este direct proporional cu capacitatea de reproducere i invers proporional cu gradul su de difereniere. Astfel se explic radiosensibilitatea crescut a organismului tnr fa de cel adult. Tot astfel se explic de ce un cancer primar aprut la persoane vrstnice nu mai duce la metastaze. Radiaii direct ionizante. Radiaiile ionizante corpusculare ncrcate electric interacioneaz cu cmpurile coulombiene ale electronilor i nucleelor atomilor constitueni, cednd o parte din energia lor pentru a produce excitri i ionizri. Se definete transferul linear de energie (TLE) ca
114

fiind energia cedat de ctre o particul incident pe unitatea de lungime a traiectoriei sale i se msoar n keV/m. Expresia sa se poate scrie: (143) TLE = WiN unde Wi este energia transferat la o ionizare si N reprezinta numrul de perechi de ioni formai pe unitatea de lungime a traictoriei particulei Particulele grele (, protoni) au o putere de ionizare mai mare i sunt repede ncetinite prin disiparea energiei. Parcursul distana medie strbtut de particul depinde de puterea ei de ionizare. Radiaii indirect ionizante (x i ). n cazul radiaiilor electromagnetice, x i , absorbia energiei de ctre substan se face conform legii generale exponeniale Lambert (94); unde: I <I0 intensitatea fasciculului emergent de radiaii; I0 intensitatea fasciculului incident de radiaii; - coeficientul liniar de absorbie care depinde de natura materialului strbtut i de natura radiaiei; x grosimea stratului de substan strbtut.

Fig. 109. Absobtia radiatiilor X i

Fig. 110. Distributia radicalilor liberi in jurul

traictoriei particulei ionizante Se definete grosimea de njumtire d1/2 (grosimea stratului de substan dup care jumtate din fotonii incideni sunt absorbii, respectiv intensitatea fasscicolului se reduce la jumatte I = I0/2): d1/2 = ln 2/ = 0,693/ (144) Pentru radiaiile cu energia W = 1 MeV grosimea de njumtire n plumb (Pb) este d1/2 = 0,88 cm. Efecte indirecte. Radioliza apei Am vazut ca n faza 1-a pot aprea radicali liberi i fragmente de molecule. Radicalii liberi sunt atomi, molecule sau fragmente de molecule care au n structura lor un electron nepereche (electron cu spin necompensat). Dat fiind c n materia vie apa se afl ntr-o proporie mare, radioliza apei prezint un deosebit interes. Reacia global de radioliz a apei este: H2O H + OH (145)

Etapele procesului de radioliz. Sub aciunea radiaiilor molecula de apa poate pierde sau fixa un electron (ionizare): H2O H2O+ + e(146) Electronul smuls prin ionizare va atrage pe parcurs moleculele de ap din jur, hidratndu-se. Acest electron, nconjurat de dipolii apei, se numete polaron, electron solvatat sau electron hidratat. n urma ciocnirilor cu moleculele de ap, energia lui scade pna la valoarea energiei de agitaie termic. n cele din urm el se alipete unei molecule de ap, conform reaciei: H2O + e- OH - + H Ionul H2O+ se disociaz astfel: H2O+ H+ + OH
115

(147)

(148)

n acest mod, traiectoria particulei va fi nconjurat de radicali liberi, radicalii OH fiind distribuii mai strns n jurul ei (au masa moleculara mai mare, respectiv mobilitate mai mica), n timp ce radicalii H au o distribuie mai larg (au masa moleculara mai mica, respectiv mobilitate mai mare), dup cum rezulta din fig. 109. Radicalii liberi, fiind specii atomice sau moleculare foarte reactive, dispar destul de rapid, reacionnd fie ntre ei, fie cu produii rezultai. De exemplu: H + H H2 OH + OH H2O2 H + OH H2O O2 + H H2 O,

(149)

n plus, n prezena O2: iar aceti radicali se combin:

(150)

HO2 + HO2 H2O2 + O2 (151) HO2 + H H2O HO2 i H2O2 sunt mai nocivi avnd via mai lung dect H i OH. Asa se explica apariia apei oxigenate in tesuturi, in urma iradierii. Radioliza apei depinde de natura radiaiei, de energia ei i de prezena O2. De exemplu, radiaiile X i nu descompun apa n absena O2. Studii in vitro i chiar in vivo (pe bacterii) au evideniat numeroi radicali liberi care se formeaz i n moleculele organice excitate, n organismele vii. Moleculele excitate R-R se pot transforma n radicali liberi: R-R R + R (152) Energia absorbit n procesul de excitare poate migra n interiorul moleculei, producnd o ruptur la nivelul legturii celei mai slabe sau poate fi transferat altei molecule, care va fi afectat ca i cum ar fi fost iradiat direct: M1* + M2 M1 + M2* (153) Pentru radiobiologie este important formarea de peroxizi organici, datorit radicalilor liberi. Mecanismul este urmtorul (Latarjet): RH + HO R + H2O; R + O2 RO2; RO2 + RH RO2H + R (154) Aceti peroxizi pot persista mult timp dup iradiere i sunt responsabili n cea mai mare parte de efectele ntrziate ale radiaiilor. O importan deosebit pentru radiobiologie o prezint reacia dintre radicalii liberi rezultai din radioliza apei i gruprile SH care constituie gruprile active a numeroase enzime. Pentru a aprecia ponderea deinut de efectul direct i cel indirect se poate iradia proba n stare lichid i congelat. Dac n stare congelat efectele sunt mai mici dect n cea necongelat, aciunea a fost predominant indirect, iar gheaa a mpiedicat difuzia radicalilor liberi. In concluzie, dac moleculele iradiate (acizi nucleici, enzime, hormoni, vitamine etc.) sufer leziuni (modificri) datorit absorbiei energiei radiaiei, aciunea este direct i efectul este efect primar. Dac moleculele se afl n soluie sau mpreun cu alte molecule, pot primi energia prin transfer sau pot interaciona cu radicalii liberi ai moleculelor. Se spune c radiaiile au avut o aciune indirect i efectul produs este efect secundar. Un al treilea tip de interaciune, dat fiind c iradierea unui organ poate induce efecte i n alte organe sau esuturi din organism, este aciunea la distan. Aciunea direct depinde de doza absorbit, de temperatura preparatului iradiat, de prezena O2, prezena altor molecule, coninutul n ap al preparatului, pH-ul soluiei etc. Aciunea direct, indirect i la distan produc efectul radiobiologic. Aciunea radiaiilor ionizante asupra polimerilor ntr-o prim evaluare, s-au folosit ca obiecte de studiu polimerii sintetici. S-au constatt dou tipuri de transformri importante:
116

- reticularea, formarea de noi legturi ntre lanuri, care confer polimerului proprieti noi i care duce la creterea greutii moleculare; - degradarea, ruperea legturilor i formarea unor macromolecule cu greutate molecular mai mic.

8.4. Efectele biologice ale radiaiilor. Efectele radiaiilor ionizante asupra biomoleculelor
Am vazut ca efectele radiaiilor ionizante pot fi directe i indirecte. n cazul efectelor directe, energia radiaiei este cedat direct unei molecule de interes biologic. Efectele indirecte sunt cele produse atunci cnd energia radiaiei este transferat unei macromolecule biologice prin intermediul unei alte molecule care a interacionat direct (n general o molecula de apa). Efectele directe se produc prin aciunea direct a radiaiilor asupra unor macromolecule importante pentru sistemele vii: ADN, ARN, proteine, hormoni etc. n urma acestei interaciuni pot avea loc urmtoarele procese: - excitarea sau ionizarea moleculei - molecula excitat revine n starea fundamental prin emisia unei cuante de energie h care poate fi transferat altei molecule sau poate duce la ruperea unor legturi covalente. n urma acestor procese pot s apar i radicali liberi, extrem de reactivi. Efecte la nivelul proteinelor i acizilor nucleici. In cazul proteinelor se pot produce, n urma proceselor anterioare, modificri ale structurii spaiale a proteinelor prin ruperea unor legturi de hidrogen i a unor puni disulfidice, desprinderea unor lanuri laterale etc. ADN, substratul biochimic al informatieie genetice, detine un loc important in mecanismul leziunilor radioinduse. Dup cum se stie, in molecula de ADN bazele se gasesc imperecheate: adenina cu timina (A-T) si guanina cu citozina (C-T), intre ele existand legaturi de hidrogen. Molecula de ADN formeaza un lant dublu spiralat; aceste legaturi pot fi rupte sub actiunea directa sau indirecta a radiatiilor ( fig. 110)

Fig.111. Shema principalelor deteriorari ADN

Fig. 112. Vscozitatea soluiei de ADN

Ca urmare , la iradierea in vitro a soluiei de ADN, vscozitatea scade (fig.111), intrucat vscozitatea este dependenta de forma si dimensiunile moleculelor. In molecula de ADN se produc alterri la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei cu erori de transcriere a codului genetic; rupturi simple sau multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor, formare de legturi cu molecule proteice (cross-links). n cazul n care lanul complementar rmne intact, se pot produce, prin mecanisme fiziologice, reparri, dar de obicei acestea nu se refac in totalitate. Efectele iradierii asupra functiilor celulare Modificarile fizice si chimice produse de radiatii la nivel molecular, se manifesta sub forma unor fenomene celulare a caror intensitate depind de doza. Efectele radiaiilor pot fi apreciate prin numarul de celule supravieuitoare. Radiosensibilitea celulelor se apreciaza prin doza letala 50% (DL50), adica doza de radiatii pentru care numarul iniial de celule se reduce la jumatte. Radiosensibilitatea si DL50 sunt marimi invers proportionale.
117

La nivel celular, dup iradiere, in funcie de doza se observa urmatoarele efecte: - modificarea ratei de cretere a celulei; pentru doze mici, masa culturii celulare crete iniial, din cauza apariiei unor celule gigant, dup care masa totala a culturii scade, deoarece celulele gigant mor, ele ne fiind viabile; - intarzierea mitozei, in cazul iradierii cu doze mici, sau suprimarea mitozei, la doze mari. Radiosensibilitatea celulei variaza invers proportional cu concentraia de ADN din celula in timpul diferitelor faze ale ciclului celular de diviziune (fig. 112).

Fig. 113. Radisensibilitatea celulei

Fig. 114. Nivele ale mutatiilor, in funcie de doza

- moartea celular, care poate fi imediata (disparitia oricarei activitati metabolice) sau intarziata (ce corespunde pierderii capacitatii de proliferare a celulei; dup cateva cicluri mitoice celulele inceteaza sa se mai divida si descendentii dispar). Legea Bergoni - Tribondeau Proprietatile de radisensibilitate ale unei celule sunt descrise de legea Bergoni Tribondeau, care rezuma astfel rezultatele experimentale din radiobiologie: O celula este cu att mai radiosensibila cu ct intensitatea proceselor sale de cretere este mai mare (cu ct n ea au loc mai multe mitoze), cu ct este mai puin difereniata i cu ct este ntr-un stadiu mai timpuriu al procesului de diviziune celular. Cea mai sensibil faz este metafaza, urmat de profaz, anafaz, telofaz. Radiosensibilitatea crete pentru: pH > 7 (mediu alcalin), hidratare, oxigenare, temperatur ridicat i scade pentru: pH < 7 (mediu acid), deshidratare, anorexie, temperatura scazuta. Aceasta lege din radiobiologie justifica utilizarea radiatiilor in radioterapia oncologica, (iradierea tumorilor maligne), aceste tumori fiind alcatuite din celule nediferentiate, cu rata mare de cretere, si in consecin mult mai radisensibile in comparatie cu celulele sanatoase. Efectele genetice se datoreaz leziunilor cromozomiale din celulele reproductoare. Se manifest la descendeni prin boli genetice, mutaii - de obicei nefavorabile - i moarte. n efectele genetice nu exist prag. Orice doz, ct de mic, poate produce un efect genetic. Totui, probabilitatea crete cu doza. Distingem doua tipuri de efecte genetice care reprezinta doua grade de alterare diferite a moleculei de ADN: - mutatiile genetice, care se datoresc modificarilor la nivelul genei si se manifesta prin modificarea caracterului controlat de gena respectiva. Mutatiile radioinduse sunt calitativ identice cu mutatiile naturale; s-a constatt ca numarul mutatiilor crete direct proportional cu doza de radiatii (fig. 113); - anomaliile (sau aberatiile) cromozomiale care se datoresc unor rupturi ale moleculei de ADN din lantul cromozomial urmata de sudari haotice sau pierderi de material cromozomial. Efecte biologice la iradiere produse n esutul viu sub aciunea radiaiilor nucleare se mpart n dou grupe mari: - efecte deterministe; - efecte ntmpltoare. Un efect determinist este determinat univoc de doza absorbit prinmit. Un asemenea efect apare cnd doza depete o anumit valoare prag. Valoarea pragului variaz de la un individ la
118

altul depinznd nu numai de valoarea dozei ci i de durata iradierii. Astfel de efecte sunt: - eriteme, cataract, modificri hematologice, scderea fertilitii. Efectul determinist apare la scurt timp dup iradiere i este cu att mai grav cu ct pragul e depit mai mult. Faptul c sub valoarea prag nu apar efecte deterministe se datoreaz puterii de regenerare a esuturilor. Efectul biologic ntmpltor este supus unei relaii doz efect de natur probabilistic. La un grup de indivizi iradiai, efectele pot s apar numai la unii, de obicei nu la muli. La acest tip de efect nu exist doz prag el putnd aprea i la doze foarte mici de ordinul iradierii naturale. Efectul se refer n principal la apariia maladiei canceroase. Efectul biologic ntmpltor apare cu ntrziere, ani sau chiar zeci de ani. Sistemul de limitare a dozelor permise asigur c riscul deces prin radiaie nu este mai mare dect riscul de deces prin multe alte activiti umane. Studiul cantitiv al efectelor radiaiilor ionizante. Curbele doz-efect. Pentru a stabili relaiile cantitive ntre doza de radiaii i randamentul procesului radioindus se traseaz curbele doz-efect. Aceste curbe reprezint fie proporia de indivizi (celule, organisme etc.) care au prezentat efectul studiat n funcie de doza administrat (curbe cresctoare), fie proporia de indivizi care au rezistat (supravieuitori) n funcie de doz (curbe descresctoare). Mai utilizat este cel de-al doilea tip de curbe. Aceste studii se fac pe populaii cu numr mare de indivizi. Dac se noteaz cu N0 numrul iniial de indivizi, cu N numrul de indivizi supravieuitori i cu D doza de iradiere, se pot obine dou tipuri de curbe doz-efect: a) exponenial si b) sigmoid. a) Curba exponentiala. Acest tip de curb caracterizeaz cea mai mare parte a mutaiilor, unele aberaii cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor de virusuri. Curba exponenial este reprezentat prin relaia: N = N0e-kD (155) si semnifica faptul ca numrul de supravieuitori scade exponenial cu doza. Aceast relaie exponenial s-a stabilit pe baza teoriei intei. Conform acestei teorii, n organism exist structuri sensibile, inte, a cror distrugere, prntr-o singur lovitur, ar duce la moartea celulei. Constanta k se stabilete astfel nct doza D s fie aceea pentru care numrul de supravieuitori s ajung la 1/e din valoarea iniial. N = N0/e= 0,37 N0 N0/e = N0e-kD0 k = 1/D0 (156) Doza D0 = D37% definete radiosensibilitatea populaiei studiate. b) Curbele doz-efect de tip sigmoid caracterizeaz efectele raditiilor X asupra celulelor de mamifere. Prezint o deosebit importan n radioterapie. Curba sigmoid corespunde relaiei: N/N0 = 1 (1 e-D/D0)n (158) unde n reprezint numrul de inte, adic numrul de locuri din celul lovite. Pentru doze mari, ecuaia devine prin trecere la limit: N = N0n e-D/D0 (159) Interpretarea acestui tip de curbe este urmatoarea: un individ ar trebui s fie atins n n locuri pentru a fi distrus; conform teoriei intei ar trebui atinse simultan n inte. Pentru interpretarea celor dou tipuri de curbe s-au propus dou mecanisme de aciune a radiaiilor asupra sistemelor biologice: a) Curba exponenial - teoria unei inte letale (efectele biologice ale radiaiilor se datoreaz unor lovituri care ating un constituent sensibil al celulei; lovitura este reprezentat de transferul unei anumite cantiti de energie ntr-o int, prin impactul cu radiaia).. b) Curba sigmoid teoria a n inte letale. Trebuie s fie lovite n inte simultan pentru a obine efectul scontat. Factorii care determin tipul de curb sunt: - natura si energia radiaiei; - doza si debitul dozei; - condiiile n care se face iradierea (temperatura, gradul de hidratare, gradul de oxigenare, pH etc.)
119

a) b) Fig. 115. Curba de supravietuire celular: a) exponentiala; b) sigmoida.

Actiunea radiatiilor asupra tesuturilor si organelor Actiunea radiatiilor asupra tesuturilor si organelor in iradierea locala, se manifesta prin trei categorii de efecte: - efecte imediate, care apar in timpul in timpul iradierii sau imediat dup incetarea acesteia (de exemplu eritemul cutanat sau leucopenia); - efecte tardive, acelea care se instaleaza dup mai multe luni sau chiar ani de la iradiere ( de exemplu cataracta); - efecte intarziate, care se instaleaza imediat dup iradiere, dar se manifesta mai tarziu, cum ar fi in cazul iradierii cartilajelor de conjugare ale oaselor lungi la copil, unde efectul devine evident numai dup creterea osului. Efectele radiopatologice asupra tesuturilor si organelor pot fi reversibile sau ireversibile, criteriul de apreciere fiind masura in care radileziunea se reface sau nu dup iradiere. Pielea si mucoasele. Reactiile cutanate provocate de radiatii sunt cele mai bine cunoscute. Aceste reactii au fost folosite iniial in dozimetria radiatiilor, in asa numitul sistem doza eritem. Reactiile cutanate se impart in doua grupe: reactii reversibile (eritemul, pigmentatia, epilatia si epidermita) si reactii ireversibile (radiodermita si radionecroza). Eritemul (sau inrosirea pielii) apare in valuri (unde de eritem) acesta fiind din punct de vere clinic identic cu eritemul solar. Distingem un eritem precoce si un eritem propriu zis (fig. 114). Culoarea rosie a eritemului poate avea diferite nuante in funcie de fondul pigmentatiei individuale. Eritemul radiogen difera ca nuanta de eritemul solar.

Fig. 116. Evolutia eritemului si pigmentatiei in cazul radioterapiei fractionate cu radiatii X de 180 kV, doze zilnice de 2 Gy.

120

Pigmentatia (sau inegrirea pielii) nlocuieste in timp eritemul incepand de la periferia campului iradiat si avansnd concentric, intensitatea lui variind in funcie de capacitatea de pigmentatie individuala. Epilatia ( sau caderea parului) paote fi observata in orice zona acoperita cu par supusa iradierii, doza eritem fiind suficienta pentru producerea ei numai temporar. Epilatia definitiva apare la doze mari. La inceput actiunea epilatoarea a radiatiilor se face simtita prin posibilitatea de a smulge cu usurinta ferele de par, dup care ulterior cad spontan. Epidermita se manifesta sub doua forme: uscata (sau descuamativa) si umeda (sau exudativa).Epidermita descuamativa apare dup pigmentatie, la iradiere cu doze mari, manifestandu-se prntr-o descuamare accentuata a pielii din regiunea iradiata. Epidermita umeda este ultima reactie cutanata reversibila. Radiodermita acuta este prima reactie ireversibila, survine la doze mari si reflecta lezarea dermei; zona iradiata apare infiltrata, ingrosata, ulcerata, cu pierderea supletii si extrem de dureroasa. Radionecroza acuta se diferentiaza de radidermite prin aceea ca se instaleaza brusc si se manifesta prin pierdere rapida de substana. Tubul digestiv Esofagul are o radiosensibilitate moderata si leziunile sale sunt in general reversibile; Stomacul iradiat cu doze mici (10 Gy) manifesta tulburari de secretie, iar in cazul iradierii sale totale tranzitul este incetinit; la doze mari (20 Gy) se instaleaza gastrita radica cu dureri. Greturi varsaturi si peste 45 Gy ulcerul radiogen. Intestinul subtire iradiat este prima cauza de deces in boala de iradiere. La 3 zile dup iradiere apare descuamarea accentuata a epiteliilor care se amplifica dup 5 zile, iar dup doua saptamani apar modificari distrofice degenerative si pe acest fond se pot instala ulcere si perforatii intestinale. Aparatul hematopoetic, care include maduva osoasa, ganglionii si vasele limfatice, splina timusul si sistemul reticulohistiocitar este extrem de radiosensibil. Leziunile induse acestor organe furnizeaza baza sindromului hematologic a doua cauza importanta de deces in boala de iradiere. In radioterapie sensibilitatea maduvei osoase impune o permanenta cunoastere a starii hematologice, aceasta conditionand aplicarea tratamentului radiant. Ochiul este in general radiorezistent, dar exista diferente apreciabile de radiosensibilitate intre diversele sale componente anatomice. La nivelul organului vizual radiaiile pot produce tulburri de vedere prin opacizarea cristalinului (cataracta). Pragul pentru o opacizare suficient de mare a cristalinului care s dea tulburri de vedere, aprute cu o oarecare intarziere de la momentul iradierii, pare s fie cuprins intre limite variind intre 2 i 10 Gy, pentru o expunere acut la radiaii cu transfer liniar de energie (TLE) mic. Pentru radiaii cu TLE mare, pragurile de doze absorbite sunt de dou sau de trei ori mai mici. Cataracta este o stare degenerativa a ochiului in care cristalinul devine treptat tot mai opac iar vederea devine incetosata. Cataracta poate fi un efect tardiv la persoanele expuse profesional la radiatii. Gonadele. Ovarul poate fi sterilizat temporar (2-3Gy) sau definitiv (4-5Gy) in iradiere unica, dar aceste valori depind de varsta. Analog se comporta si testicolul iradiat cu observatia ca dozele la care se instaleaza sterilitatea sunt mai mici dect la femei, la aceeai categorie de varsta. Aparatul respirator. Fosele nazale raspund la iradiere prin epitelita de diverse grade, a carui evolutie poate fi complicata de infectii, epistaxis (hemoragia nazala), sau pierderea temporara a mirosului. Trebuie precizat in primul rind ca tulburarile de miros se insotesc si de tulburari de gust, de obicei. Concomitent cu pierderea mirosului scade si gustul. Asa sint conexiunile nervoase. Deci, o data cu diminuarea sau pierderea mirosului, apare si al doilea simptom: aceste persoane nu simt mirosul, dar nu simt bine nici gustul. Laringele iradiat cu doze mari prezinta o serie de reactii ca: necroza, edemul, si osteocondronecroza. Plamanul prezinta doua reactii radiogene importante: una imediata care este pneumonia si alta tardiva care este fibroza pulmonara. Aparatul cardio vascular. Miocardul, pericardul si vasele sanguine in general sunt radiorezistente, cu exceptia capilarelor care sunt mult mai radiosensibile. Alterarea retelei vasculare a diverselor tesuturi duce la modificari tardive radio-induse. Actiunea radiatiilor este evidenta
121

asupra sngelui, care poate avea consecinte grave: infectii sau sindrom hemoragic. In funcie de doza absorbita se instaleaza leucopenia, trombopenia si limfopenia. Sistemul nervos. Formatiunile anatomice ale sistemului nervos central si periferic sunt considerate radiorezistente. Practica a aratt ca datorita efectelor radioinduse la nivelul vascularizatiei acestora, modificarilre functionale si histopatologice sunt importante. Datorita acestor efecte radiosensibilitatea sistemului nervos crete si leziunile sistemului nervos pot merge pana la ischemie si necroza, produse prin intermediul leziunilor vasculare radiogene. Tesutul osos si cartilaginos. La nivelul oaselor, principalele efecte sunt cele produse de leziunile vasculare (congestie, staza, tromboza). Ele duc la fibroscleroza sistemelor Hawers, si apoi disparitia osteocitelor, cu distrugerea osteoblastilor si necroz. Osul mai tanar este mai sensibil dect cel adult si iradierea cartilajului de cretere, la copil, poate influen dezvoltarea ulterioara a osului. Boala de iradiere cuprinde ansamblul de modificari produse in organism, sub influen radiatiilor ionizante. Etiologie: boala de iradiere este produsa de agentii ionizanti, cum sunt radiatiile electromagnetice (razele Rontgen si gamma) sau radiatiile corpusculare , sau neutroni). Boala de iradiere poate surveni in urmatoarele imprejurari: - in explorari medicale (radioscopii, radiografii repetate sau explorarile cu izotopi radioactivi); - in tratamentul radioterapic, mai ales, al tumorilor maligne cu radiatii (radioterapie oncologica); - in cercetare, agricultura sau in industrie, unde sunt utilizate surse care emit radiatii ionizante; - in accidentele nucleare sau in explozia bombelor atomice. Patogenie: iradierea poate fi externa sau interna (prin pulbere radioactiva, care poate ptrunde in organism pe cale digestiva,respiraie sau prin rani). Prin iradiere se produc tulburari metabolice, endocrine, nervoase. Simptomatologia este variabila si imbraca diferite forme clinice, in funcie de doza de radiatie primita,de natura si energia radiatiei de suprafaa si volumul iradiat, de sensibilitatea individului, de modul de iradiere (interna sau externa, doza unica sau fractionata etc). Deosebim doua forme clinice: acuta si cronica. a) forma acuta poate fi produsa prin iradieri limitate sau generale. In iradierile limitate predomina efectele locale: dermite, vezicule, ulceratii, necroza. Iradierile generale sunt mai grave dect cele partiale, mai ales cand sunt unice si cu doza mare. Pot produce urmatoarele forme clinice de manifestare:forma usoara (la 2 - 3 Gy) se caracterizeaza prin varsaturi, cefalee, diaree, inapetenta, leucopenie, epilatie; forma de grava (la 4 Gy) se caracterizeaza prin stari de agitaie, cefalee, varsaturi, diaree, inapetenta, cadere a parului, leucopenie etc. si este mortala in 50% dintre cazuri; forma fulgeratoare (la 10 Gy) este mortala si se caracterizeaza, ia faza iniiala, prin stari de agitaie si excitatie nervoasa intensa, insotite de halucinatii. b) forma cronica apare dup iradieri generale,cu doze mici si repetate. In raport de gravitatea tulburarilor, deosebim trei grade, care in unele cazuri se pot succeda, constituind faze clinice evolutive: gradul I: tulburari generale, reversibile - astenie, cefalee, tulburari vasomotorii, insomnie, modificari sanguine (eozinofilie, trombocitopenie, leucopenie). gradul II: la tulburarile sus-mentionate se adauga: eritem, pigmentatie, diaree, inapetenta, prurit; etc.gradul III: aceleai simptome ca in gradele I si II, insa mai accentuate puseuri acute; se adauga si leziuni locale. Diagnosticul bolii de iradiere se poate pune tinand seama de simptomele prezentate de bolnav si de imprejurarile in care au survenit. Prognosticul depinde de intensitatea tulburarilor si de complicatiile ce pot surveni. Tratamentul profilactic impune evitarea investigatiilor radiologice inutile si cu izotopi radioactivi sirespectarea riguroasa a regulilor de protectie a muncii in serviciul de radiologie, precum si in alte locuri de munca unde se lucreaza cu surse de radiatii ionizante. Tratamentul curativ: in primul rand bolnavul este scos de sub influen radiatiilor. Leziunile locale (radiodermite, radioepitelite, cicatrice etc), se trateaza medicamentos (pomezi calmante etc), cu agenti fizici (raze infrarosii), sau chirurgical (extirparea leziunii). Tulburarile generale se trateaza cu extracte de ficat, de suprarenale, vitamine, calmante, barbiturice, transfuzii de snge si plasma.
122

Din practica s-a constatt ca indiferent de forma clinica iradierea organismului determina scaderea semnificativa a mediei de viata, datorita actiunii sclerogene aradiatiilor. Alti factori care influenteaza radiosensibilitatea. Factorii de care depinde radiosensibilitatea organismelor sunt multipli si pot fi grupati in patru categorii: 1. factori celulari (multiplicare, diferentiere, etc.); 2. factori care tin de sistemele de integrare (sistem nervos, circulator, reticulohistiocitar, etc.); 3. factori care tin de organismul intreg (evolutia filo- si onto- genetica, rasa, etc.); 4. factori fizici (pH-ul celular, oxigenare, temperatura etc.). Despre primele doua grupe de factori s-a vorbit in capitolele precedente. Vom lua acum in considerare ultimile doua grupe de factori, deoarece chiar daca raspunsul la iradiere are o baza fizico-chimica comuna, raspunsul biologic este cu att mai complex cu cat unitatea biologica iradiata este mai dezvoltata filogenetic sau ontogenetic. Factorul filogenetic. O analiza a datelor din radibiologia comparata arata ca radisensibilitatea crete cu gradul de organizare pe scara filogenetica, respectiv organismele inferioare sunt radiorezistente iar cele superioare sunt radiosensibile; in general, in cazul organismelor superioare homeostazia confera o radiosensibilitate mare, prin faptul ca acesta poseda o limita ingusta a capacitatilor de reglare fata de variaiile impuse de mediu. In cazul unei specii, la fel ca pentru o populatie de celule identice, radiosensibilitatea se poate aprecia prin doza letala 50% (DL50) definita in acest caz ca fiind doza de radiatii care administrata in aceleai condiii unei populatii formate din indivizi de aceeai specie, provoaca moartea a jumatte (50%) din numarul indivizilor iradiati. Radiosensibilitatea si DL50 sunt marimi invers proportionale. In fig. 115 este prezentata variaia radiosensibilitatii pe scara filogenetica.

Fig. 117.a. Variaia radiosensibilitatii pe scara filogenetica

Fig. 117.b. Variaia radiosensibilitatii in funcie de varsta, la sobolan

Diferente de radiosensibilitate exista si in cadrul aceleia aceleiasi grupe, de exemplu la mamifere (tab.27): Tab. 27. Radiosensibilitatea mamiferelor Specia Nr. animale iradiate DL50 (Gy) oarece 544 9,4 Iepure 106 8,9 Caine 104 3,2 La om estimarea DL50 s-a facut pe baza urmatoarelor estimari: expierenta bombelor atomice (Japonia, 1945)4,5 Gy; accidente nucleare (ex. Cernobal, 1986) 3,5 Gy; iradiere totala pacienti 3,7 Gy. In medie DL50, la om, este apreciata ca fiind 4 Gy. Factorul ontogenetic. In cadrul aceleiasi trepte de organizare filogenica (specie) radiosensibilitea prezinta variaii in funcie de stadiul de evolutie ontogenetica (varsta), si anume indivizii adulti sunt radiorezistenti in comparatie cu indivizii tineri sau in varsta, care sunt
123

radiosensibili (fig. 116).Indiferent de faza de dezvoltare intrauterina embrionul este mult mai radiosensibil, perioada de maxima expunere fiind prima jumatate a sarcinii. Factori fizici. Rolul pH-ului. Variaiile sale spre alcalinitate mareste randamentul radiochimic, actionand asupra structurilor cu lant molecular (ADN, ARN). Rolul oxigenarii. Prezenta oxigenului mareste randamentul reactiilor radiochimice prin efect indirect. Rolul temperaturii. Temperaturile scazute diminueaza radiosensibilitatea si maresc perioada de latenta prin reducerea metabolismului si prin anorexia pe care o creeza prin vasoconstrictie.

8.5. Iradierea organismelor. Radioprotectie


In funcie de pozitia sursei de radiatii in raport cu corpul distingem: iradiere extern sursa de radiaii se afl n exteriorul organismului sau iradiere intern sursa de radiaii este in interiorul corpului, constnd din radioelemente introduse n organism prin contaminare, pe cale digestiv, respiratorie sau cutanat i prin injectare n scop diagnostic sau terapeutic. Cnd cele dou tipuri de iradiere sunt prezente simultan, iradierea se numete total. Cnd ntreg organismul este supus iradierii, iradierea este global. La iradirea organismelor contribuie:a) surse naturale - radiaia cosmic (30%); b) radiaia teluric (45%); c)surse artificiale explozii nucleare, industrie nuclear, iradierea sanitar, iradiere divers (de ex. ecrane radioluminescente), iradiere profesional (25%). Iradierea intern este ntlnit frecvent n practica medical (mai ales n scintigrafie). Consecinele negative ale iradierii depind de timpul de njumtire fizic, Tf = T1/2 = ln 2/ i de timpul de njumtire prin eliminare din organism (timp de injumattire biologic), Tb. Se definete perioada de njumtire efectiv Tef prin: 1/ Tef = 1/Tf + 1/ Tb (160) Cu ct eliminarea este mai rapid cu att Tb este mai mic i de asemenea Tef. Foarte periculoase sunt radioelementele cu Tf foarte mare i Tb foarte lent, de ex, Sr90, radiul, plutoniul, care au o perioad efectiv de ordinul a 103-104 zile. Doza maxim admisibil (DMA). Exist o Comisie internaional pentru protecia mpotriva radiaiilor ionizante (CIPR) creeata in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica (AIEA). Aceasta stabilete DMA (doza maxima admisa) anual. DMA este doza total pe care o poate primi un om ntr-un an fr a suferi o leziune observabil (nu se ine cont de efectele genetice). S-a stabilit DMA pentru fiecare organ sau esut. Cele mai radiosensibile organe la om sunt mduva hematogen i gonadele. DMA anual este de 5 mSv pe an, doz valabil i pentru gonade. Pentru oase i tiroid doza este 30 mSv/an. Din fondul natural se absoarbe 1 mSv/an, iar din cel artificial 0,2 mSv/an. O radiografie abdominal produce 6,2 mSv, iar una pulmonar 0,27 mSv. O doz de 6 Sv duce la moarte n decurs de o lun. Din cercetri medicale (in cazul unei iradieri unice a ntregului organism) rezult ca: - doza maxima admisa de iradiere global este sub 20 rem; - ntre 75 150 rem apare boala actinic, cu riscul cazurilor mortale la doz superioar; - peste 600 rem radiatiile au efect letal. Datorit efectului cumulativ al iradierii, normele prevd c o persoan care la o singur iradiere a acumulat toat doza permis, s zicem ntr-un an, nu mai are voie s suporte alt iradiere n acel an. Iradierea accidental cumulat maxim admis este de 25 rem. Datorit efectelor genetice, pentru femeile gravide, dozele admise sunt mai mici fa de cele artate mai sus. Deoarece nu toate prile organismului sunt la fel de rezistente la iradiere, s-au stabilit doze maxime pentru diferite organe i pri ale organismului, precum i cazul n care radiaia nu atinge ntregul organism, ci doar poriuni din el. - pentru organe izolate, exceptnd cristalinul i gonadele, doza este de 15 rem/an; - pentru oase, tiroid, pielea ntregului organism, cu excepia extremitilor, doza este de 30 rem/an
124

- pentru mini, antebrae, picioare i glezne doza este de 75 rem/an. Sunt cazuri cnd unele elemente radioactive pot ajunge s fie integrate de oameni prin apa de but sau alimente, sau inhalate odat cu aerul. Elementul radioactiv poate intra n circuitul metabolic i n aceste cazuri nsi sursa radioactiv se afl n organism i singura protecie posibil este folosirea de substane care elimin i insolubilizeaz elementul respectiv. Poate aprea situaia ca un element radioactiv, cu toate c este cantitiv sub limita admis pentru ntregul organism, concentraia sa ntr-un anume organ s fie suficient de ridicat pentru ca doza de radiaie permis pentru organul respectiv s fie depit. Astfel de organe care concentreaz preferenial un anume element se numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroid pentru iod, sau sistemul osos pentru stroniu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a exclude astfel de cazuri, normele de protecie admit concentraia limit ale acestor substane n ap i aer. n tabelul de mai jos, redm expunerea normal a omului la radiaii nucleare: Tab. 28. Expunerea normala la radiatii Detaliu Echivalent doz Explicaie Nivelul mrii (crete 28 mrem/an Radiaii cosmice cu altitudinea) 50 mrem/an Calcaroas Sedimentar 30 mrem/an Radiaii terestre Granitic 12 mrem/an Lemn 1 mrem/an Crmid 20 mrem/an Radiaiile materialelor Granit 20 mrem/an Izotopii din alimente Carne, legume 20 mrem/an (146Ca, 4019K) O cltorie cu avionul 4 mrem/an Televizorul 3 mrem/an Rad. cosmice Examen radiologic 35 mrem/an

Cauza I. Punct geografic Zona Cas construita din: II. Alimentaia III. Mod de via

n funcie de valoarea dozei biologice a radiaiilor, apar efectele ilustrate in tabelul 29: Tab. 29. Legatura doza - efecte Efecte Lipsa oricrei tulburri aparente Apar schimbri sanguine, ochi injectai Oboseal, ameeal, cataract, schimbri sanguine, opacizarea cristalinului, apariia alunielor; Ameeli, oboseal, reducerea numrului de hematii, scderea rezistenei la infecii; Aceleai tulburri ca mai sus nsoite de cteva decese ntre 2 6 spt. de la iradiere 50% decese, n intervalul de 30 zile de la iradiere 100% decese, n mai puin de 15 zile de la iradiere

Doza (Sv) 0 0,25 0,25 0,5 0,5 1 12 24 45 >6

Protecia mpotriva radiaiilor. Prevenirea iradierii Radioprotecia reprezinta totalitatea metodelor i mijloacelor de reducere a efectelor nocive ale radiaiilor. Efectul nociv al radiaiilor asupra materiei vii este datorat proprietii de a ioniza mediul prin care trec, ionizarea fiind modul dominant de pierdere a energiei de ctre radiaii cnd traverseaz mediul material. Materia vie este caracterizat prin existena unor molecule deosebit de mari ale cror proprieti i funcionalitate biochimic pot fi ireversibil perturbate. Astfel, un act de ionizare, de trecere a unui electron pe un alt nivel n acest ansamblu, sau de smulgere a lui, provoac mari schimbri n caracteristicile moleculei respective, schimbri care acumulate la nivelul celulei se pot
125

traduce prin grave dereglri ale metabolismului, culminnd cu moartea celulei sau cu erori de structur i funcionare a aparatului genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen. Riscul prezentat de lucrul in camp de radiatii este mult mai ridicat in comparatie dect cel existent in activitatile umane curente si ca atare se impune un regim de lucru riguros pentru reducerea la minimum a riscului de iradiere att pentru personalul expus profesional ct i pentru restul populatiei. Multitudinea situatiilor si tehnicilor de lucru care utilizeaza surse de radiatii in medicina, face dificila standardizarea masurilor de radioprotectie. Ca reguli generale, pentru ca radiprotectia sa fie eficace ea trebuie sa fie unitara si obligatorie in toate unitatile nucleare care lucreaza cu surse de radiatii. In acest sens, peste tot in lume, normele de radiprotectie se bazeaza pe recomandarile Comisiei internaional pentru protecia mpotriva radiaiilor ionizante (CIPR) creeata in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica (AIEA). In baza acestor recomandari, iradierile la care pot fi expuse persoanele pot fi impartite in trei categorii: iradieri profesionale, care rezulta din activitatea directa si permanenta cu surse de radiatii, iradieri neprofesionale, care au un caracter indirect sau temporar si iradierea populatiei, care reprezinta att iradierea naturala provocata de radiatia cosmica si telurica ct i iradierea suplimentara determinata de activitatile nucleare. O alta clasificare a iradierilor se face in interna si externa in funcie de pozitia relativ a sursei de radiatii fata de corpul uman. Masurile de radioprotectie pot fi grupate in: masuri preventive, masuri de supraveghere; si masuri de limitare si lichidare a efectelor iradierii. Metodele de radioprotecie se mpart n: Metode active cnd sursa radioactiv este nconjurat cu ecrane absorbante, care reduc mult intensitatea radiaiilor emergente, deci asigur securitatea celor ce se afl la limita exterioar a ecranelor. Metode pasive cnd se iau msuri de genul: - persoanelor li se fixeaz durate limitate de lucru n spaiul respectiv - li se administreaza alimente, medicamente antidot, mijloace de protecie individual, etc Radioprorectia prezinta trei modalitati de aplicare: fizica, chimica si biologica. Radioprotecia fizic este modalitatea cea mai frecvent utilizata in special pentru prevenirea iradierilor externe si se bazeaza pe cele trei cauze principale ale reducerii intensitatii unui fascicol de radiatii: - distana mare fa de surs si actionarea ei de la distanta; - reducerea la minimum a timpului de expunere, efectuand manipulari rapide si expuneri strict necesare; - protejarea locului de munca prin atenuarea cu ecrane protectoare, specifice radiatiei utilizate. Radioprotecia fa de radiaiile se poate face cu o simpl foaie de hrtie, fa de cu ecrane de plastic i Al, iar fa de radiatiile X i se poate face parial cu ecrane de Pb. n cazul neutronilor sunt necesare mai multe straturi protectoare:primul strat de moderator cu ajutorul cruia neutronii sunt ncetinii (ap, apa grea, grafit); al doilea nivel pentru absorbia neutronilor termici (ecrane din cadmiu);in final ecrane de Pb pentru absorbia . n cazul surselor mixte sunt necesare ecrane mixte: de exemplu pentru radiatii mixte + ecrane cu un prim strat de plastic sau Al (se absorb radiaiile , care sunt electroni sau pozitroni accelerai), i un al doilea de Pb pentru a absorbi radiatia X si . Cele mai fercvente situatii ntlnite in radioprotectie sunt cele care impun utilizarea de radiatii X sau a caror intensitate variaza invers proportional cu patratul distantei fata de sursa, deci trebuie sa ne plasam cat mai departe de sursele de radiatii si sa le manipulam prin telecomanda. Atenuarea acestor radiatii se face cu ecrane din plumb sau beton. Radioprotectia fizica impotriva iradierii interne consta mai ales in a evita ptrunderea substanelor radiactive in organism. In acest scop se va evita contactul direct cu sursele deschise de radiatii care pot produce contaminarea pielii sau a aerului, urmata de o contaminare in lant si in special o contaminare a cailor digestive si respiratorii. De aceea la manipularea surselor de radiatii deschise sau volatile este obligatorie purtarea mastilor de gaze si a echipamentului individual de radiprotectie
126

Radioprotectia chimica. Mecanismul radioprotectiei chimice este legat de neutralizarea toxinelor ce apar sub actiunea radiatiilor in organism sau de intensificarea activitatii enzimelor. De regula nu se utilizeaza substane radioprotectoare izolate, ci amestecuri de mai multi radioprotectori care pot aborda simultan mecanisme diferite ale actiunii radiatiilor in tesuturile vii. Mecanismele de actiune ale radioprotectorilor chimici sunt grupate astfel: captarea radicalilor liberi care apar in urma iradierii; formarea disulfurilor mixte; prevenirea sau atenuarea socului biochimic. Radioprotectia chimica se realizeaza prin folosirea unor substane chimice (cistamina, gamofos, etc.), care se administreaza inainte sau dup iradierea persoanei; Radioprotectia biologica este legata direct de acei produsi care actioneaza direct asupra evolutiei funciei celulare spre radirezistenta, acestia fiind administrati inainte de iradiere. In categoria radioprotectorilor biologici sunt cuprinse substane ca aminoacizi, hormoni, vitamine care asigura o mai buna supravietuire unei populatii de indivizi iradiati. De exemplu DL50, respectiv radirezistenta crete in urma administrarii eritropoetinei. Administraea preventiva de iod in cazul posibilitatii contaminarii cu acest radioizotop, impieduca acumularea acestuia in tiroida. Acest procedeu poarta denumirea de diluie izotopic si consta in administrarea iodurii de potasiu mpotriva Iodului 131 sau consumarea unor cantiti mari de ap pentru reducerea fixrii tritiului n organism, etc. Radioprotectia biologica poate fi realizata prin transplantul de celule viabile n mduv care au un rol hematoformator, sau folosirea unor preparate sau macromolecule biologice (snge, plasma, etc.) care administrate imediat dup iradiere, ajuta la refacerea celular.

9. Radioterapia 9.1. Definiie i domeniu aplicare


Radioterapia (RT) este metoda fizica de tratament a bolii canceroase sau a altor afectiuni constand in administrarea.unei cantiti de energie radianta unui volum tinta definit, concomitent cu protejarea tesuturilor sanatoase invecinate. RT ca metoda de tratament cu radiatii ionizante , trebuie justificata prin analiza critica a raportului dintre beneficiile individuale sau sociale si detrimentul pe care il poate cauza utilizarea radiatiilor. Scopul tratamentului este administrarea in volumul tinta definit a unei doze prestabilite de radiatii ionizante cu efecte secundare minime pentru tesuturile sanatoase din jur, avand ca rezultat: distrugerea celulelor tumorale;mai buna calitate a vietii pacientului;creterea duratei de supravietuire; tratament paliativ eficient;ameliorarea si prevenirea apariiei simptomelor date de boala neoplazica. Domenii de aplicare. Efectul terapeutic al radiatiilor comporta mai multe aspecte de importanta diferita: - efectul antitumoral pe baza caruia se stabileste planul de tratament in cancer (radioterapia oncologica); aceasta aplicatie urmeaza a fi prezentata pe larg in coninuare. - efectul antiinflamator care consta in iradierea in cazul unor afectiuni netumorale cum sunt inflamatiile septice sau alergice, micoze, etc. Ytriul 90 este injectat sub forma unor soluii coloidale in articulatii cu scopul de a evita distrugerea lor prin fenomene inflamatorii severe: este vorba de sinoviorteza radioactiva, utilizata, in principal, in tratamentul poliartritei reumatoide. Mult utilizata la inceput, radioterapia antiinflamatorie si-a pierdut din importanta odata cu apariia antibioticelor si dezvoltarea fizioterapiei, care realizeaza aceleai efecte eliminand iradierile inutile. - efectul functional cand se urmareste normalizarea funciei unei structuri anatomice. Metoda consta in administrarea unui medicament care conine un element radioactiv destinat fixarii lui intr-un tesut sau intr-un organ care trebuie iradiat selectiv in scop terapeutic; iodul radioactiv (I 131) este utilizat in tratamentul bolilor glandei tiroide. Fosforul 32 este utilizat in tratamentul sindroamelor mieloproliferative (producere excesiva de celule sangvine de catre maduva osoasa), indeosebi a poliglobulei primitive (boala Vaquez). De exemplu, pentru dilatarea vaselor ingustate din cauza unor afectiuni cardiace a fost folosita o noua metoda, de radioterapie, constand in
127

introducerea unui cateter cu surse de radiatie pe un vas de snge, transcutan. Cateterul ajunge pe aceasta cale la inima. Interventia prin radioterapie se poate aplica in cazul bolilor coronariene, in cardiopatia ischemica si arteriopatia obliteranta.

9.2. Tehnici de iradiere


In funcie de pozitia relativ a sursei de radiatii in raport cu corpul pacientului tehnicile de radioterapie se impart in doua mari categorii: radioterapie externa (in care sursa de radiatii este situata in afr corpului) si radioterapie interna (brachiterapie sau curieterapie) . Radioterapia externa se poata clasifica in funcie de: sursa de radiatii, distanta sursa piele, profunzimea tumorii, natura particulelor elementare utilizate. 1. sursa de radiatii : generatori rontgen; surse inchise de mare activitate; in funcie de natura sursei distingem surse de 60 Co (coboltoterapie) sau 137 Ce; acceleratori liniari (LINAC) sau circulari (betatron) de electroni; 2. distanta sursapiele:radioterapie de contact, pentru iradierea volumelor mici, superficiale cutanate sau intracavitare; teleradioterapie, prin plasarea sursei radiante la distan relaiv mare de pacient (30 100 cm); 3. profunzimea tumorii: radioterapie superficiala (0 -1 cm), semiprofunda (2 10 cm) si profunda (>10cm); 4. natura particulelor elementare utilizate: fotoni (X, ), electroni, protoni , neutroni, etc. Raditerapia interna (RI) reprezinta o modalitate de iradiere prin aplicare de surse de radiatii, de mici dimensiuni, in contact sau implantate in volumul tinta; acestea sunt introduse in cavitatile naturale ale organismului (endocavitar) sau in interiorul tesutului iradiat (interstitial). Radioterapia interna se poata clasifica in funcie de: 1. pozitia sursei in raport cu tumora RI poate fi: de contact: endocavitar, (in cavitatile naturale); endoluminal (bronhii, esofag); interstitial (implantare in tesuturi); 2. dup debitul dozei: cu debit scazut (LDR), sub 2 Gy/h; cu debit mediu (MDR), 2 12 Gy/h;cu debit inalt (HDR), peste 12 Gy/h. Sursele de radiatii utilizate in radioterapia interna sunt prezentate in tab.30. Sursele (sub forma de bile, ace etc.) se deplaseaza dintr-un container manual sau automat (sub actiunea unor fire, cu ajutorul aerului comprimat); sistemul de actionare automata asigura intoarcerea surselor inapoi in container la sfarsitul iradierii. Tab. 30. Sursele de radiatii utilizate in radioterapia interna Nr.de masa (A) Timp de injumatire (T1/2) Energiaradiatiei (eV) 226 1620 ani 0,19 2,43 137 30 ani 0,66 192 74 zile 0,30 0,61 125 60 zile 0,027 - 0,035 198 2,7 zile 0,41 1,09 32 14,3 zile -

Izotopul Radiu Cesiu Iridiu Iod Aur Fosfor

Descrierea aparaturii folosite in radioterapia externa Aparatura folosita in radioterapia externa se compune, de regula, din trei parti componente principale (fig. 117 si 118): - generatorul de radiatii (capul de iradiere); - compartimentul pacientului, care sunt amplasate ntr-o incinta speciala, care asigura protectia la radiatii, numita camera de iradiere; - sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda) care este plasat ntr-o camera separata si protejata (camera de iradiere). Aparatele de radioterapie externa au urmatoarela adaptari specifice: - capul de iradiere are incluse dispozitive speciale (diafragma, localizator, etc.) pentru stabilirea formei si dimensiunilor campului de iradiere;
128

- sisteme de supraveghere a bolnavului in timpul iradierii (TV cu circuit inchis sau ferestre cu sticla de plumb; - pupitrul de comanda dispune de cesuri de expunere si dispozitive de semnalizare optica si acustica pentru inceputul si sfarsitul sedintei de iradiere; - sisteme de radioprotectie si si siguranta ( chei, parole, avertizoare de radioprotectie etc.). Aparatele moderne prezinta posibilitati multiple de deplasare a capului de iradiere si control a parametrilor iradierii si pozitionare a pacientului.

Fig. 118. Aparat de telecobaltoterapies si Sistem de Planificarea Tratamentului;

Fig. 119. Accelerator liniar de electroni

Descrierea aparaturii folosite in radioterapia interna In acest caz, sursele de radiatii, de mici dimensiuni, se deplaseaza dintr-un container situat n capul de iradiere, prin intermediul unui sistem mecanic sau pneumatic. Sistemul de actionare asigura intoarcerea automate a surselor in container la sfarsitul iradierii. Sursele radioactive solide, sunt plasate in zona ce necesita tratament. In mod normal, aceasta procedura implica o perioada de cateva zile de spitalizare. Instalatia pentru controlul parametrilor iradierii (pupitrul de comanta) are un rol similar cu cel din radioterapia interna (brahiterapie).

Fig. 120. Instalatie de radioterapie interna

Fig. 121. Raportul terapeutic

9.3. Bazele clinice ale radioterapiei


Am vazut ca iradierea poate fi urmata de moarte celular imediata, lucru ce se produce in general la doze extrem de ridicate, superioare celor utilizate in mod curent in radioterapie. Celula lezata prin iradiere isi pierde capacitatea reproductiva. In timpul diviziunii celula lezata poate urma mai multe cai: poate muri in timpul incercarilor de diviziune; poate produce forme neobisnuite ca rezultat al incercarilor aberante de diviziune poate ramane incapabila de diviziune dar functionala pe perioada lunga de timp; se poate divide dand nastere uneia sau mai multor generatii de celule fiice, inainte ca unele sau chiar toate sa devina sterile;
129

alterari minore; in mod obisnuit, o anumita intarziere in diviziune se poate produce si la celulele care nu sunt lezate letal. Se poate defini moartea celular intarziata ca fiind pierderea capacitatii de multiplicare cvasiindefinita si are mai multe consecinte clinice: viteza de regresie a unei tumori dup iradiere reprezinta durata necesara pentru atingerea mortii efective a descendentilor celulari si este in mod esenial legata de activitatea mitoica a tumorii; pentru tesuturile sanatoase faptul ca disparitia celular este intarziata prin moarte tardiva evita o depletie celular brusca. Radioterapia antitumorala (oncologica), indiferent de natura si energia radiatiilor utilizate sau de modul cum se face iradierea se bazeaza pe urmatoarele principii: 1. pentru distrugerea unei tumori maligne este necesara admistrarea unei doze suficient de mari, numita doza tumoricida, pentru a produce efectul letal al celulelor, in proportie de 90%; doza tumoricida depinde de localizarea si stadiul bolii, de modalitatea de iradiere si de tipul de radiatie utilizat. Administrarea acestei doze are are probabilitate maxima sa duca la disparitia tumorii; dozele mai mici sunt insuficiente, deorece tumora se regenereaza, dozele mai mari pot produce radionecroza tesuturilor sanatoase adiacente tumorii; 2. disparitia tumorii, dup administrarea dozei tumoricide se face prin citoliza (celula tumorala se dezintegreaza); 3. doza tumoricida depinde de radisensibilitatea tumorii; distingem tumori radiosensibile (de exemplu limfosarcomul) care pot fi topite cu doze mult sub limita de toleranta a tesuturilor normale, in timp ce alte tumori sunt radiorezistente (de exemplu melanomul malign) si nu pot fi topite fr a produce radionecroza tesuturilor normale. Terapeutic, dozele tumoricide corect calculate, distrug celulele tumorale. Radioterapia are in prezent posibilitatea de a determina i dirija fasciculul de raze utilizat, cu maximum de randament i minimum de prejudicii pentru esuturile sntoase ale organismului. A doua arm terapeutic utilizat n cancer, radioterapia, s-a schimbat fundamental n ultima vreme prntr-o adevrat revoluie tehnic a aparaturii, prin mbuntirea preciziei i fineei metodelor de iradiere, precum i prin folosirea metodelor judicioase de protecie. Cunoaterea pe de o parte a fizicii radiaiilor, pe de alt parte a biologiei celulare i tumorale, cunoaterea dozimetriei radiaiilor au permis punerea la punct a unor metode de iradiere intit asupra masei tumorale, cu evitarea afectrii esuturilor sntoase. Folosirea iradierii cu energii nalte, aparatele de cobaltoterapie, acceleratorul liniar, au dus la succese remarcabile n acest domeniu terapeutic. Localizri tumorale cunoscute ca radiosensibile, rspund deosebit de bine la radioterapie, ducnd la o proporie mare de vindecri (de exemplu cancerul pielii sau al laringelui, faringelui, anumite boli de sistem). In alte forme ale tumorilor maligne, asocierea radioterapiei presau post- operator au dus la creterea proporiei de rezultate favorabile i implicit la creterea cifrei supravieuitorilor. Asocierea radiochirurgical a dus la rezultate foarte bune n cancerul colului uterin, permind n stadii incipiente vindecri de aproape 100% i a permis n alte forme, cum este cancerul mamar, rezultate din ce n ce mai bune i ncurajatoare. Folosirea n tratament a izotopilor radioactivi (curieterapia) permite un tratament local intit direct asupra tumorii, foarte eficient pentru anumite forme de neoplazii maligne (de exemplu cancerul colului uterin, tumorile maligne ale cavitii bucale). Radiosensibilitatea tumorala reprezinta susceptibilitatea tesuturilor la actiunea radiatiilor ionizante. Raspunsul la iradiere reprezinta aparenta clinica de regresie tumorala dup o anumita doza de radiatii. Radiosensibilitatea se poate clasifica in urmatoarele trei moduri: 1. Radiosensibilitate relativa in ordinea descrescatoare a tumorilor maligne distingem: tumori maligne ale tesutrilor hematopoetice (limfoame, mielom); sarcom Ewing al osului; carcinom bazocelular cutanat; adenocarcinoame; sarcoame parti moi; melanom malign. 2. Radiosensibilitate bazata pe reducerea tumorii la doua luni dup iradiere: inalta: limfom, leucemii, seminom; medie: astrocitom; redusa: rabdomiosarcom. 3. Radiosensibilitate in funcie de tesutul de origine, conform tabelului urmator: Radiocurabilitatea se refera la controlul local al tumorii prin iradiere indiferent de ritmul ei de regresie. Relaia dintre doza si posibilitatea de control a tumorii este o curba sigmoida; acelasi principiu este valabil si pentru tesuturile normale: relaia dintre toleranta tesutului normal si doza letala tumorala determina raportul terapeutic (fig. 121);
130

Tab. 31. Radiosensibilitatea in funcie de tesutul de origine Radiosensibilitate Tesutul de origine Tumora maligna Mare hematopoetic, limfoid, ovar, testicol, hemopatii, limfom, tumori intestin subtire embrionare, seminom Moderata conjunctiv, interstitial, vascular, vasculare, astrocitoame cartilaj de cretere Scazuta muscular, neuronal rabdomiosarcom Tratamentul cancerului Dup stabilirea diagnosticului de cancer, trebuie decis conduita terapeutic cea mai corect posibil. Tratamentul cancerului depinde n primul rnd de tipul i localizarea tumorii, precum i de stadiul n care a fost descoperit. Ali factori care pot juca un rol n deciziaterapeutic pot fi vrsta i starea general a pacientului. In tratamentul cancerului exist trei metode de baz: chirurgia, radioterapia si chimioterapia. Aceste tratamente se utilizeaz singure sau se asociaz ntre ele, n funcie de boal. Chirurgia i radioterapia acioneaz strict local, la nivelul tumorii, a ganglionilor i esuturilor nvecinate, n timp ce chimioterapia are efect general, practic n ntregul organism. Chirurgia este cea mai veche metod n tratarea cancerului, dar singur nu poate vindeca dect o mic parte a tumorilor, n principal cele localizate. In cursul operaiei se ndeprteaz tumora cu sau fr extinderile regionale, mpreun cu o margine de siguran din esutul sntos din jur.De cele mai multe ori, chirurgia se combin cu celelalte tratamente: radioterapia si chimioterapia. Radioterapia este metoda terapeutic utilizat la mai mult de jumatte a bolnavilor cu cancer, singur sau mpreun cu celelalte tratamente oncologice. Chimioterapia utilizeaz medicamente care distrug celulele tumorale difuzate n diferite pri ale organismului. Chiar dac tumora a fost ndeprtat, uneori celulele canceroase pot fi extinse n esuturile nvecinate sau n alte pri ale organismului, formnd metastaze. Chimioterapia include ageni citotoxici, hormonali sau imunologici, care pot aciona att la nivelul tumorii, ct i a extinderilor la distan. Cea mai utilizat metod de administrare a substanelor citotoxice este perfuzia intravenoas. Se poate utiliza unul sau combinarea mai multor citostatice. Tratamentul cel mai adecvat se decide de ctre o comisie din care fac parte mai muli medici de diverse specialiti i trebuie discutat de fiecare dat i cu pacientul, cruia i se explic efectele benefice sau eventualele consecine negative ale tratamentului. In funcie de gradul de extensie locala si generala, radioterapia se imparte in doua categorii distincte: o prima categorie o reprezinta stadiile incipiente, I si II in care tratamentul are un caracter curativ, cand exista probabilitatea unei supravietuiri pe termen lung dup aplicarea tratamentului, si poate fi chirurgical, radio- sau chimio- terapic sau asociat ; a doua categorie este reprezentata de stadiile avansate III si IV cand tratamentul are un caracter paleativ, cand speranta de viata este redusa; se utilizeaza in scopul ameliorarii simptomatologiei si imbunattirii calitatii vietii. Stadializarea tumorilor (sistemul TNM). Sistemul TNM reprezinta expresia extensiei anatomice a bolii neoplazice si se bazeaza pe definirea a trei componente: T - extensia tumorii primare, N - existenta sau lipsa invaziei ganglionilor limfatici regionali, M - existenta sau absenta metastazelor la distanta. Adaugarea de cifre reprezinta expresia cuantificabila si/sau din punct de vedere anatomic. In funcie de stadiile TNM, se pot evalua: strategia terapeutica adecvata, prognosticul, raspunsul la tratament. Fiecare localizare are o clasificare clinica (preterapeutica), cTNM, si o clasificare postoperatorie si histo-patologica , pTNM. Categoriile TNM odata stabilite nu se schimba, iar dup determinarea clinica sau postoperatorie a categoriilor TNM acestea se grupeaza pe stadii clinice: - stadiul 0: cancer in situ (neinvaziv); - stadiul I: invazie limitata locala; - stadiul II: extensie limitata locala a tumorii si/sau metastaza ganglionara minima; - stadiul III: tumora locala extinsa si/sau metastaza ganglionara regionala extinsa; - stadiul IV: tumora extinsa loco-reginal si/sau metastaza la distanta.
131

Sunt considerate stadii incipiente cele in care se realizeaza cel putin 50% vindecari la 5 ani. Stadiul exact ca si alti factori de prognostic vor fi precizati in urma interventiei chirurgicale si evaluarii postoperatorii a tumorii si a adenopatiei satelite. Postoperator va putea fi examinata si evaluata intreaga formatiune tumorala impreuna cu nodulii limfatici excizati. De aceea in stadiul clinic evaluarea tumorii este doar prezumtiva. Acest sistem de clasificare faciliteaza schimbul de informatii intre diverse centre de tratament si contribuie la cercetarea neoplaziilor umane.

132

10. ndrumar de lucrri practice pentru cursul BIOFIZIC I IMAGISTIC MEDICAL


Activitatea de laborator i face pe studeni s neleag ca ntre aspectul teoretic i cel practic al unei probleme exist o legtura reciproc, unul completndu-l pe celalalt. Absolvenilor colilor sanitare le sunt necesare o serie de noiuni practice de biofizic i imagistic medical, fr de care ar nelege i urmri cu greutate o serie de cunotine de specialitate. Prezentul ndrumar se adreseaz studenilor anului I ai colilor postliceale sanitare pentru cursul de Biofizica i Imagistic medical i este format din doua pri. Prima parte cuprinde nou lucrri de biofizic i ilustreaz fenomene, procese i mrimi fizice prezentate n curs; a doua parte, format din patru lucrri, descrie aparatura utilizat un imagistica medical i noiuni de radioterapie. Pentru nelegerea i efectuarea lucrrilor de laborator, chiar i de ctre studenii crora nu li s-a predat partea respectiv de curs, fiecare referat cuprinde o parte teoretic, o descriere a instalaiei i o prezentare a etapelor de prelucrare a datelor experimentale, constituind astfel un ndrumar de laborator.

133

A. LUCRRI DE BIOFIZIC A.1. Determinarea coeficientului de vscozitate dinamica a lichidelor prin metoda Ostwald
1. Consideraii teoretice Fluidele reale in curgere sunt caracterizate prin vscozitate. ntre straturile de fluid nvecinate, aflate n micare unele fa de altele apar fore de frecare intern, numite de vscozitate, tangente la vectorul vitez de curgere. Fora de vscozitate dintre dou straturi este proporional cu suprafaa de contact a straturilor, S, i cu gradientul de vitez, v/r, msurat pe direcia perpendicular la viteza de curgere, fiind dat de expresia:

Fv = S

unde este coeficientul de vscozitate dinamic, a crui unitate de msur n SI este daP (decapoise):

v r

(1)

(2) Relaia (1) este valabil dac curgerea lichidului se face n aa fel nct straturile de lichid alunec paralel unul peste altul, adic dac curgerea este laminar Coeficientul de vscozitate dinamic se poate determina prin dou metode care au la baz: - curgerea unui lichid prin tuburi cilindrice (conducte), legea Hagen Poseuille, care este tema prezentului referat; - micarea unui corp solid ntr-un lichid, legea lui Stokes, care este tema prezentului referat. Se considera un tub cilindric de lungime l i de raza R, prin care curge un lichid, curgerea fiind laminar, n interiorul cruia delimitm un alt cilindru de raza r (fig. 1). Suprafaa lateral a acestui cilindru este: S = 2r l (3)

Fig. 1 Fora de frecare care acioneaz asupra suprafeei laterale a acestui cilindru este: (4) Aceasta for este echilibrat de fora datorat diferenei de presiune p care acioneaz asupra bazelor; deci:

(5)
134

Semnul minus indica faptul ca forta F, fiind fora de frecare, are semn contrar forei datorata diferenei de presiune p. Integrnd relaia (5) i admind ca la peretele conductei, r = R, viteza este zero, se obine viteza v:

(6) formula numita legea Poiseuille-Hagen, lege care de distribuie a vitezelor pe seciunea conductei. n condiii de curgere laminar a unui lichid printr-o conduct cilindric, volumul curs n timpul t este dat de legea Hagen Poiseuille: Printr-o coroana cilindrica de raza r si grosime dr, debitul volumic elementar dQv este: dQ v= 2 r v dr iar debitul volumic este: (7)

(8) relaie numita legea Poiseuille; ea permite determinarea lui . n practic se fac determinri relative. Cunoscnd vscozitatea dinamic h0 a unui lichid de referin (de exemplu apa) se determin vscozitatea dinamica a unui alt lichid. Se determin duratele de curgere t0 i t1 necesare curgerii aceluiai volum V din lichidul de referina i din lichidul pentru care urmeaz s-i determinm vscozitatea dinamica, n aceleai condiii: acelai tub, aceeai diferen de nivel i aceeai temperatur. innd cont ca:

(9)

i i egalnd cele dou relaii se obine:

(10)

(11) Dar curgerea se face sub aceeai diferen de nivel, deci diferenele de presiune sunt proporionale cu densitile respective, adic:

(12) innd cont de relaia precedenta obinem:

(13) relaie folosit pentru determinarea vscozitii dinamice necunoscute 1.

135

2. Descrierea instalaiei experimentale i a aparaturii utilizate Aparatul utilizat este vscozimetrul Ostwald. Acesta, (v. fig. 2), este format dintr-un tub n forma de U a crui ramur mai larg AB se termin la partea inferioar cu un rezervor sferic. Cealalt ramur const dintr-un tub capilar C terminat la partea superioar cu un rezervor sferic mai mic E. De o parte i de alta a rezervorului E sunt marcate dou repere m i n care determin un volum bine definit de lichid, al crui timp de scurgere se va determina experimental. Vscozimetrul trebuie s stea n poziie perfect vertical.

Fig. 2 3. Modul de lucru Se spla bine vscozimetrul cu ap i apoi cu puin lichid din lichidul de studiat. Se controleaz poziia vertical a aparatului. Se introduce cu o pipeta lichidul de studiat n rezervorul B pn cnd acesta este aproape plin. Se aspir cu atenie prin tubul de cauciuc F pn se umple complet rezervorul E, trecnd peste reperul m. Se las tubul de cauciuc liber i din momentul n care meniscul lichidului ajunge n dreptul reperului m se pornete cronometrul. Acesta se va opri n momentul n care meniscul ajunge n dreptul reperului n. Se obine astfel durata de scurgere t1. Se vor face 6 determinri pentru fiecare lichid, iar rezultatele se vor trece ntr-un tabel de forma:

Nr.det.

t0,(s)

, (s)

t1, (s)

, (s)

(kg/ms)

Se citete si se noteaz temperatura camerei. 4. Indicaii pentru prelucrarea rezultatelor experimentale Se vor calcula mediile si , apoi folosind relatia (14) se va determina valoarea medie a vscozitatii dinamice. In relatiile (14) si (3), marimile 0, 0 si 1 variaza cu temperatura. Vom considera ca variatia lui 0 si 1 cu temperatura sunt neglijabile, si au urmatoarele valori: apa ( = 1000 kg/m3); eter ( = 736 kg/m3); alcool ( = 790 kg/m3). Valorile vscozitatii dinamice a apei la diferite temperaturi se iau tabelul urmator: t, (0C) t, (0C) 0, 10-2kg/ms) 0,10-2(kg/ms) 15 1,140 20 1,004 16 1,110 21 0,980 17 1,082 22 0,957 18 1,055 23 0,936 19 1,029 24 0,915

136

A.2. Determinarea coeficientului de vascozitate dinamica prin metoda Stokes


1. Principiul fizic al metodei Asupra unei bile care cade ntr-un lichid vscos, acioneaz trei fore: greutatea bilei G, fora arhimedic Fa i fora de rezisten R. Aceasta din urm se opune micrii i este condiionat de forele de frecare intern a lichidului. Trecerea bilei prin lichid face ca diferite straturi s alunece unele fa de altele cu viteze diferite. Stratul de lichid din imediata apropiere a suprafeei bilei se mic cu viteza bilei, iar celelalte cu viteze din ce n ce mai mici. Astfel ia natere ntre straturile din lichid o for de frecare intern sau viscozitate. Fora de rezisten la naintare pentru o bil cu vitez de cdere mic, fr vrtejuri, este dat de formula lui Stokes : R=6vr (1)

n care este coeficientul de frecare intern sau viscozitate a lichidului, v, viteza bilei, r, raza acesteia. - cele trei fore au aceeai direcie vertical (Fig. 1) - fora de greutate este orientat n jos - fora arhimedic i de rezisten n sus

R Fa

Fig.1

Fig. 2

Greutatea bilei i fora arhimedic sunt constante. Fora de rezisten crete o dat cu creterea vitezei. Cnd bila se gsete n imediata apropiere a suprafeei lichidului, ea are o anumit vitez. Pe msur ce bila nainteaz, viteza ei crete i conform relaiei (1) crete i fora de rezisten. La un moment dat, suma celor trei fore devine egal cu zero i bila, datorit ineriei se va mica rectiliniu i uniform cu o vitez constant v0 , vitez pe care o avea n momentul echilibrului forelor. Punnd condiia ca rezultanta forelor ce acioneaz asupra bilei s fie nul, avem: G Fa R = 0 (2) Dac n relaia (2) nlocuim pe G i Fa cu expresiile lor : G = m g = 4r3 g ; Fa = 4 r3 o g 3 3 iar pe R cu expresia (1), obinem: 4r3 g - 4r3 o g - 6 r v = 0 (3) 3 3 unde este densitatea materialului din care este confecionat bila, o densitatea lichidului si g = 9,81 m/s2 , acceleraia gravitaional si v = l/t.
137

Din relaia (3) se poate determina expresia lui :

1 o gd 2t 18 l

n care d = 2r este diametrul sferei. O parte din mrimile care intr n partea dreapt a semnului de egalitate pot fi msurate direct, celelalte se gsesc n tabele. 2. Descrierea aparatului Aparatul folosit n aceast lucrare se compune dintr-un cilindru de sticl vertical umplut cu lichidul de studiat i prevzut cu 2 repere (fig. 2 ). 3. Procedeul experimental Pentru efectuarea lucrrii sunt necesare: * bile mici din fier sau sticla; * cronometru pentru msurarea timpului n care bila parcurge distana dintre cele dou repere; * un micometru pentru masurarea diametrului bilelor; * viteza a bilei se determin msurnd timpul ,,t n care bila parcurge distana dintre cele dou repere: v = l/t unde ,,l este distana dintre cele dou repere; * n vederea efecturii calculului erorilor de msur se fac cel puin 6 msurtori. Rezultatele msurtorilor se trec n urmtorul tabel: Nr.det. d (mm) t (s) (Ns/m2)

Pentru experimentul din laborator: Fe = 7860 Kg/m3; sticla= 2500 Kg/m3; o= 880 Kg/m3; l = 1,1 m; Se calculeaza valoarea medie a coeficientului de vascozitate .

A.3. Determinarea coeficientului adiabatic al aerului prin metoda Clement Desormes


1. Scopul lucrarii. Lucrarea are drept scop determinarea coeficientului adiabatic al aerului, presupus gaz ideal si supus unor transormari termodinamice simple. 2. Teoria lucrarii Capacitatea calorica molara a unei substante reprezinta cantitatea de caldura schimbata cu exteriorul de un mol din acea substanta pentru a-i varia temperatura cu un grad:
dQ (1) dT Daca schimbul de caldura intre substanta si mediul exterior are loc la presiunea constanta sau la volum constant, capacitatile calorice molare corespunzatoare vor fi C p , respectiv C v , iar raportul: Cp = (2) Cv se numeste coeficient adiabatic. Diferenta intre cele doua capacitati calorice molare depinde de substanta considerata, iar pentru gazele ideale: C=

138

(3) (relatia lui Robert Mayer). Tot in cazul gazelor ideale, cele doua capacitati calorice molare depind de numarul i de grade de libertate a particulelor din care e compus gazul (pentru gazele ideale monoatomice i = 3, pentru cele biatomice i = 5):
Cv = i R 2 Cp = i+2 R 2 (4)

unde R este constanta universala a gazelor ideale (R = 8,310 J/mol K) In acest caz i+2 = (5) i Pentru gazele ideale, acest coeficient intervine in descrierea proceselor adiabatice, conform ecuatiei lui Poisson:

pV = const

(6)

3. Metoda lucrarii Pentru gazele ideale, vom descrie metoda propusa de Clment si Desormes. Sa presupunem ca avem un recipient cu aer (presupus gaz ideal) la o presiune p 1 =(H-h)rg unde gH e presiunea atmosferica masurata cu un manometru cu lichid de densitate iar gh e diferenta dintre presiunea atmosferica si cea din recipient, masurata cu acelasi manometru. Gazul ocupa volumul V1 al recipientului si are temperatura T1 a mediului ambiant. Daca acest gaz sufera o comprimare adiabatica, in urma careia volumul se micsoreaza, presiunea creste la p 2 = g H , iar temperatura creste si ea la T2 ,ecuatia Poisson care descrie procesul se va scrie:

T1 p1

= T2 p2

(7)

Inlocuind valorile presiunilor p1 si p 2 , ecuatia (7) devine:

h 1 H

T T1 = 1 2 T2

(8)

Daca h<<H, variatia de temperatura T2 T1 este foarte mica: T2 T1 << T2 , deci fractiile din parantezele expresiei (8) vor fi foarte mici; parantezele se pot dezvolta in serie de puteri si se pot pastra numai termenii de ordinul inti:

1 ( 1)
de unde:

T T1 h 1 2 H T2

(9)

T2 T1 1 = h (10) T2 Daca in continuare gazul sufera o racire izocora, de la T2 la temperatura T1 a camerei,


H

presiunea lui va scadea la p 3 , mai mica cu gh dect presiunea atmosferica p 3 = g( H h') , astfel inct p2 p3 = (11) T2 T1
139

sau

H H h' = T2 T1

(12)

de unde

T2 T1 h' = T2 H
care inlocuita in (10) duce la

(13)

h h h'

(14)

Deci, daca experimental se pot masura valorile h si h, se va putea calcula coeficientul adiabatic . 4. Dispozitivul experimental (fig.1) consta dintr-un balon de sticla B cu capacitatea de aproximativ 20 litri, prevazut la partea superioara cu un robinet R cu deschidere mare, prin care comunica cu atmosfera si cu tubul lateral T care face legatura pe deoparte cu un manometru cu lichid M si pe de alta parte cu pompa aspiratoare P prin intermediul robinetului r si a tubului de cauciuc C.

Fig.1

5. Modul de lucru. Cu robinetele R si r deschise, se verifica daca presiunea aerului din balon este aceeasi cu cea atmosferica (acelasi nivel al lichidului in ambele brate ale manometrului). Se inchide robinetul R si cu robinetul r deschis, se aspira aer din balon cu pompa P, apoi se inchide si robinetul r. In acest mod s-a realizat in balon o anumita depresiune, masurata prin denivelarea h(mm) a lichidului in ramurile manometrului - care se citeste si se noteaza. Starea aerului din balon in acest moment este starea initiala de echilibru: p1 = g( H h) , volumul V1 al balonului si T1 temperatura camerei . Se deschide cu atentie robinetul R, pentru un timp foarte scurt; in acest mod, aerul atmosferic patrunde peste aerul din balon comprimndu-l. Comprimarea brusca a aerului din balon are caracter adiabatic, deoarece pe durata scurta a acestui proces aerul din balon nu are timp sa schimbe caldur cu peretii balonului. Variatiile parametrilor de stare in timpul acestui proces adiabatic sunt foarte mici. Starea de echilibru a gazului in acest moment este descrisa de valorile parametrilor de stare: p 2 H , V2 V1 si T2 > T1
In continuare, aerul din balon incepe sa se raceasca pna ce se atinge din nou temperatura camerei; racirea se produce la volum aproximativ constant si este insotita de scaderea presiunii. Procesul de racire izocora inceteaza atunci cnd presiunea indicata de manometru se stabilizeaza, de aceasta data intre nivelele lichidului din ramurile manometrului existand denivelarea h (care se citeste si se noteaza). Starea finala de echilibru a aerului din balon va fi caracterizata de presiunea p 3 g( H h') si temperatura T1 a camerei.
140

Experienta se repeta de sase ori, schimband de fiecare data depresiunea h. 6. Indicatii pentru prelucrarea datelor experimentale Cu valorile h si h masurate de fiecare data , se calculeaza dupa relatia (14). Rezultatele se trec intr-un tabel de forma: Nr.det. h (mm) h (mm) h-h(mm)

h h h'

Referatul va cuprinde: descrierea metodei experimentale utilizate, tabelul de rezultate, valoarea medie a lui . Folosind aceasta valoare se calculeaza viteza sunetului in aer:

vs =

RT
M

(15)

unde T este temperatura camerei (in o K) si M = 28,9 kg/kmol este masa molara a aerului.

A.4. Msurarea variaiei rezistenei cu temperatura


1. Consideratii teoretice Pentru masrrarea temperaturii se utilizeaza termometrele cu termorezistenta.Principiul lor de functionare se pe proprietatea metalelor de a-si modifica rezistenta electrica in functie de temperatura, dupa relatia:
R = Ro(1 + t) (1)

unde: Ro este valoarea rezistentei la 0 oC, R- valoarea rezistentei la temperatura de masurat, este coeficientul de variatie al rezistentei cu temperatura. Lucrarea are drept scop etalonarea unei rezistente, adica pentru temperaturi cunoscute masurarea rezistentei R si apoi stabilirea lui Ro si .

2. Dispozitivul experimental Montajul utilizat pentru masurarea rezistentei este puntea Wheatstone a carui schema electrica este data in fig. 1:

Functionarea ei se bazeaza pe realizarea echilibrului (UCD= 0; Ig = 0, curentul indicat de galvanometru este nul), ceea ce corespunde relatiei:

141

R1 R3 = Rx R2

deci

Rx =

R1 R3 R2
(3)

(2)

Daca notam r = R1/ R2 , atunci: Rx = r. R3 Dispozitivul experimental este prezentat in fig. 2.

Fig. 2. 3. Modul de lucru - se introduce termorezistenta (1) intr-un vas cu apa (2) incalzit cu resoul (3); - se fixeaza o anumita valoare a raportului r (de exemplu r = 0,1); - se modifica valoarea rezistentei R3 pana cand puntea este echilibrata, Ig= 0; - cu ajutorul relatiei (3) se calculeaza valoarea Rx a termorezistentei pentru diferite temperaturi indicate de termometrul T. Masuratorile se vor face in intervalul 20 80 oC din 5 in 5 grade; - se completeaza tabelul de date si se traseaza curba de variatie a rezistentei cu temperatura; - din grafic se trage concluzia ca rezistenta variaza liniar cu temperatura. Legea de variatie a rezistentei cu temperatura poate fi scrisa sub forma: R = Ro + R0 t = a + b t unde a = Ro este ordonata la origine, iar b = R0 este panta dreptei. Rezultatele obtinute se trec in tabelul urmator: Nr. det. t, (oC) R, ()

Din grafic se determina Ro= a si b:

b=

R t

dupa care se determina coeficientul termic al rezistentei:

142

b a

A.5. Legea lui Boyle-Mariotte


1. Consideratii teoretice Prin gaze pefecte (ideale) se inteleg gazele la care fortele de atractie reciproca intre particule pot fi considerate nule. Pentru a cerceta ecuatia termica de stare a gazelor perfecte se va considera constanta cate una din variabilele de stare si se va studia dependenta intre celelalte doua. Legile deduse astfel vor fi cuprinse apoi intr-o lege generala. Legea lui Boyle-Mariotte arata c: la temperatura constanta, volumul unei mase determinate de gaz este invers proportional cu presiunea sub care se afla gazul. De exemplu, daca se dubleaza presiunea exercitata asupra a 2l gaz, volumul gazului descreste pana la 1 l. Matematic legea se scrie: V1/ V2 = p2/ p1 , sau p1 V1= p2 V2 , in care V1 si p1 reprezinta volumul si presiunea initiala a gazului, iar V2 si p2, noul volum si noua presiune. Deci, la temperatura constanta, produsul dintre presiunea si volumul unei mase anumite de gaz este constant:
143

pV = constant k este o constanta valabila pentru o anumita temperatura (si anumita cantitate de gaz). Reprezentand grafic dependenta presiunii p de volumul V se obtine pentru fiecare temperatura o hiperbola echilatera. Asemenea curbe se numesc izoterme (in lb. greaca: isos= egal, thermos= cald), (vezi fig. 1). Legea lui Boyle-Mariotte are valabilitate in domeniul presiunilor nu prea mari si la temperaturi normale. La presiuni foarte inalte, toate gazele prezinta abateri de la aceasta lege.

Fig. 1. Graficul transformarii izoterme 2. Dispozitivul experimental este alcatuit dintr-un tub de sticla in forma de U inchis la un capat cu un robinet (R); un brat delimiteaza o coloana de aer, si al doilea o coloana de apa (fig.2).

Fig.2 Se masoara cu o rigla lungimea coloanei de aer (l) si diferenta de nivel h. Se adauga apa pe capatul deschis si se repeta masuratorile. 3. Prelucrarea datelor experimentale. Volumul coloanei de aer se calculeaza cu relatia:

unde d este diametrul interior al tubului (d = 1cm) si p = p0 + g h, unde p0 este presiunea atmosferica normala (p0=1,013.105Pa), g=9,81 m/s2 este acceleratia gravitationala si = 1000 kg/m3 este densitatea apei. Se verifica pentru fiecare determinare pV = ct. si se traseaza pe hartie milimetrica graficul din fig. 1, pentru temperatuta camerei in care s-au facut determinarile. Valorile determinate se trec in tabelul urmator: Tabel de date experimentale p (N/m2) V (cm3) h (cm)

Nr. determ.

l (cm)

pV (Nm)

144

A.6. Studiul variatiei indicelui de refracie al soluiilor cu concentraia utiliznd refractometrul Abbe
1. Consideratii teoretice. n sens mai general prin refractometrie se intelege domeniul metodelor care au drept scop determinarea indicelui de refractie n. n sens mai restrans metoda refractometrica de analiza este utilizata pentru determinarea concentratiei unuei substante dintr-o solutie in functie de indicele de refractie. Aparatele optice utilizate in analiza refractometrica se numesc refractometre, dintre care cele mai cunoscute sunt : refractometrul Abbe Refractometrul Pulfrich Functionarea refractometrelor se bazeaza pe fenomenul de reflexie totala. Acest fenomen se produce la suprafata de separare dintre doua medii optice cu indici de refractie n1 si n2 diferiti de unghiul de incidenta i este egal sau mai mare decat unghiul limita l care se exprima in functie de proprietatile optice ale interfetei celor doua medii conform urmatoarelor relatii:
sin i n 2 sin l n 2 = daca i = l atunci = sin r n1 l n2 din aceasta relatie se poate calcula unghiul limita l cu expresia: n2 l = arcsin ; n1

Refractometrul Abbe este prezentat in figura de mai jos:

145

Functionarea acestui tip de refractometru este data in urmatoarea schema de principiu:

a) refractie

b) reflexie totala

In cea de a 2-a figura este reprezentata situatia in care lumina alba iese din sursa S este reflectata de oglinda O, apoi este refractata de sistemul prisma P1- substanta de analizat Sa - prisma P2, ajungand in ocularul Oc (punctul a), iar la punctul b ocularul nefiind iluminat, pentru ca unghiul de incidenta in fata prismei p1 depaseste valoarea unghiului limita si lumina se reflecta total. Se roteste sistemul pismelor pn cnd in ocular apare clara lumina de separare dintre campul luminos si cel intunecat, centrat de doua fire reticulare:

Ocular neluminat

Ocular luminat

Reglare incorecta

Reglare corecta

146

Tab. 1. Indicele de refractie al apei Apa pura in comparatie cu aerul Temperatura o C 20 1,33299 22 1,33281 24 1,33262 26 1,33241 28 1,33219 30 1,33192 32 1,33164 32 1,33136 34 1,33107 36 1,33079 38 1,33051 Indicele de refractie face parte din putinele marimi fizice care se pot masura cu precizie. El variaza cu temperatura si concentratia. Pentru solutii diluate se arata ca indicele de refractie variaza dupa relatia: n = n0 + kc unde n este indicele de refractie al solutiei; n0 este indicele de refractie al solventului pur; k este o constanta numita increment al indicelui de refractie si c este concentratia solutiei. Se vor studia cu refractometrul Abbe solutii de KCl sau NaCl de concentratii diferite. 2. Modul de lucru a) Cu ajutorul unei oglinzi se trimite lumina de la o lampa in prisma. Se cauta cea mai buna iluminare; b) Se separa prisma iluminatoare de cea nasuratoare si se spala suprafata ipotenuzei cu apa distilata. Cu ajutorl unei pipete se toarna o picatura de apa distilata si se inchide blocul prismelor; c) Se aduce linia fina dintre lumina si intuneric la intersectia firelor reticulare si se citeste pe scala indicele de refractie. Daca aparatul este bine reglat trebuie sa obtinem pentru apa distilata valorile din tab. 1, in functie de temperatura; de exemplu la t = 20oC, no= 1,333. d) Se determina indicii de refractie ai solutiilor de studiat. Se fac mai multe determionari pentru n si se face media aritmetica. Datele experimentale se trec in tabelul urmator: Solutia KCl c n no k nx cx

e) Se traseaza curba n = n(c). Se determina din grafic no si k si se compara din tab.1 cu indicele de refractie al apei.

f) Din grafic se determina concentatia solitiei necunoscute cx in functie de indicele de refractie nx.
147

A.7. Lucrul mecanic si puterea inimii


1. Consideratii teoretice In timpul circulatiei sanguine o parte din energia cinetica a sangelui se transforma in caldura datorita frecarii cu peretii vaselor sau vascozitatii. Din aceasta cauza energia mecanica a saangelui scade, si pierderea este compensata prin lucrul mecanic efectuat de muschiul inimii. Ciclul cardiac poate fi reprezentat grafic, in coordonate presiune-volum, pentru ventricolul stang, (fig. 1), in care distingem urmatoarele faze : AB - faza de umplere a inimii cu sange, prin artera pulmonara, la presiune mica si constanta (diastola); BC - contractia izometrica a muschiului inimii; CD - faza de pompare a sangelui in aorta(sistola); DA - relaxarea muschiului. Intre presiunea sistolica si presiunea diastolica exista o relatie simpla:

pd

1 ps 2

Fig. 1. Lucrul mecanic al inimii Suprafata hasurata reprezinta lucrul mecanic efectuat de ventricolul stang, respectiv aria unui dreptunghi avand drept laturi p = ps - pd si V, volumul sangelui pompat la o contractie a miocardului: L = p. V = 70.100.133. 10-6 = 0.93 J Daca tinem cont si de ventricolul drept, care se comporta asemanator dar efectueaza un lucru mecanic mai mic cu aproximativ 20%, rezulta ca lucrul mecanic total efectuat de inima la o contractie este L = 1,1 J. La un puls de 60 min-1, puterea inimii este: P = L/ t = 1,1 W 2. Modul de lucru. Cu ajutorul unui tensiometru se determina presiunea sistolica si diastolica si cu un cronometru se masoara pulsul. Valorile obtinute se trec in tabelul urmator: Nr. det. ps (mmHg) pd (mmHg) Puls, f (min-1) p= ps- pd (mmHg)
148

V (ml)

L (J)

t (s)

P (W)

Durata unui puls, t(s), se calculeaza cu relatia : t (s) = 60 / f (min-1) Pentru volumul sangelui pompat pe durata unui puls, (V), se va utiliza tabelul urmator, unde m este masa corporala a subiectului investigat; pentru alte valori ale masei corporale se va utiliza interpolarea liniara. Barbati m (kg) 50 60 70 80 90 V(ml) 80 90 100 110 120 m (kg) 50 60 70 80 90 Femei V (ml) 75 85 95 105 115

Se va reprezinta diagrama ciclului cardiac (fig. 1), pe hartie milimetrica, in coordonate presiune - volum.

A.8. Determinarea modulului de elasticitate


1. Consideratii teoretice Actiunea unei forte asupra unui corp, modifica forma exterioara a corpului si produce deformarea acestuia. Solid ideal (corp perfect rigid) care sub actiunea fortelor sa nu isi madifica configuratia initiala , nu exista in natura. Daca, dupa incetarea actiunii fortei, corpul revine la forma si dimensiunea initiala, el se numeste perfect elastic; daca deformatia produsa este permanenta, corpul se numeste perfect plastic. Un corp solid, in functie de natura sa si marimea fortei exterioare, se comporta intre aceste doua limite. Pentru a descrie proprietatile mecanice ale corpurilor solide, sa consideram un caz simplu de deformatie (fig. 1) .

a) b) Fig. 1. a) Deformarea unei bare rigide; b) variatia efortului unitar in functie de alungirea relativa.
149

Consideram o bara rigida de lungime initiala l0, sectiune S, cu dimensiunile transversale mult mai mici decat l0, fixata la capatul superior si supusa la celalt capat actiunii unei forte exterioare, care tinde sa alungeasca bara. Atat timp cat efortul unitar F/S nu depaseste o anumita valoare alungirea barei, l, este proportionala cu efortul unitar (legea lui Hooke):

F l =E S l0
Suntem in domeniul de elasticitate, si dupa incetarea actiunii fortei bara revine la lungimea initiala. Aceasta relatie poate fi reprezentata grafic printr-o dreapta (fig. 1 a) ; peste o anumita valoare, care depaseste limita de elasticitate, alungirea relativa creste mult mai repede decat efortul unitar si bara nu mai revine la lungimea initiala; suntem in domeniul de plasticitate, dupa care bara se rupe. Marimea E se numeste modul de elasticitate, reprezinta panta dreptei din fig. 1 si are aceeasi dimensiune cu efortul unitar (N/m2). In tabelul urmator sunt prezentate diferite valori pentru modulul de elasticitate. Valori ale modulului de elasticitate Colagen Cauciuc Elastina 2 10 4 3

Materialul (106 /m2)

Otel 2.105

Muschi 0.01

2. Dispozitivul experimental (fig.1a) este alcatuit dintr-un suport de care este fixat capatul superior al unei epruvete de cauciuc; se masoara lungimea initiala a epruvetei (l0) si sectiunea S a acesteia; la capatul inferior se ataseaza diferite mase marcate si se masoara de fiecare data alungirea l . 3. Datele experimentale se trec in tabelul urmator: Nr. det. S (mm2) l0 (mm) l (mm) m (kg) F= mg (N) F/S (N/m2) l/ l0 E (N/m2)

Se calculeaza valoarea medie a modulului de elasticitate si se traseaza pe hartie milimetrica dependenta acestuia in functie de alungirea relativa (fig.1 b). Din panta dreptei obtinuta grafic se calculeaza modulul de elasicitate si se compara cu media obtinuta din masuratorile directe.

A.9 Determinarea cldurii specifice a unui corp


1. Consideratii teoretice. Caldura specifica a unei substante este o marime fizica scalara numeric egala cu caldura absorbita sau cedata de 1 kg din substanta respectiva, atunci cand temperatura lui variaza cu un Kelvin (1). Experimentul are la baza urmatoarele principii: a) Principiul echilibrului termic. Mai multe corpuri cu temperaturi diferite formnd un sistem izolat, dac sunt puse n contact, dup un timp oarecare, vor ajunge toate la aceeai temperatur; b) Principiul egalitii schimbului de cldur. Cnd se efectueaz un schimb de cldur ntre dou sisteme de corpuri, exist totdeauna egalitate ntre cldura cedat de un sistem de corpuri i cldura primit de cellalt sistem.; c) Principiul egalitii cantitilor de cldur ce intervin n fenomenele inverse. Cnd un fenomen se petrece ntr-un sens cu absorbia unei cantiti de cldur, la fenomenul invers se va degaja aceeai cantitate de cldur. Adic nclzind un corp cu un numr de grade, el va absorbi o cantitate de cldur egal cu aceea pe care o degaj cnd se rcete cu acelai numr de grade.
150

c=

Q mt

(1) (2)

Qpr. apa + Qpr. cal. = Qcedat corp Qpr. apa = mapa capa t = Vapa apa capa(tf - ti) Qpr. cal. = mcalccal t = mcalccal(tf - ti) Qcedat corp= mcorpccorp t = mcorpccorp(tcorp- tf)

unde ti este temperatura initiala si tf este temperatura finala a apei si calorimetrului; inlocuind in relatia (2) rezulta: ccorp= [( Vapa apa capa + mcalccal) (tf - ti)] / mcorp (tcorp- tf) (3)

2. Materiale i dispozitive folosite: calorimetru cu pereti dubli, pentru limitarea pierderii de caldura (1); termometru cu mercur (2); un obiect pentru agitarea apei (3); ap (4); corpul metalic de studiat; incalzitor electric.

3. Modul de lucru 1. Se pune in calorimetru un volum de ap de 200 - 400 ml; 2. Se msoar temperatura iniial; 3. Se nclzete corpul la 100 oC intr-un vas cu apa care fierbe pe incalzitor; 4. Se introduce corpul n calorimetru, se agita lichidul i se lasa sistemul s ajung la echilibru termic; 5. Se noteaz temperatura sistemului la echilibru; 6. Se calculeaza caldura specifica conform formulei (3). J J Se considera cunoscute: capa = 4180 ; apa= 1000 kg/m3; mcal = 0,1 kg; ccal= 460 ; kg K kg K tcorp= 100 oC. Valorile obtinute se trec in tabelul urmator: Nr, det. Vapa (m3) mcorp (kg) ti (oC) tf (oC) J ccorp ( ) kg K

Pentru a avea o valoare mai exacta a caldurii specifice experimentul trebuie repetat de 2 - 3 ori. Pentru a efectua o determinare cat mai apropiata de valoarea reala trebuie sa respectam urmatoarele reguli: - introducerea corpului n calorimetru sa se faca ntr-un interval de timp ct mai scurt pentru a nu ceda cldur mediului. - citirea corecta a temperaturii indicate de termometru;
151

- trebuie s ne asigurm c sistemul a ajuns la echilibru termic (il lasam mai mult timpnu prea mult pentru ca va incepe sa cedeze din caldura mediului!); - eventual putem agita apa din calorimetru pentru ca echilibrul termic s se stabileasc mai repede.

A.10. Determinarea rezistentei la curgere


1. Consideratii teoretice Putem defini rezistenta la curgerea a unui lichid printr-o conducta, R , in functie de diferenta de presiune la capetele conductei, p, si debitul volumic, Qv, ca fiind: R = p/ Qv (1)

relatie cunoscuta in hidrodinamica sub numele de legea lui Fick si Fourier, analoga legii lui Ohm din electricitate (R = U/I). In cazul particular al unei conducte cilindrice de lungime l , cu raza sectiunii circulare r debitul volumic este dat de relatia lui Hagen Poiseuile:

r 4 p Qv = 8 l

(2)

Din relatiile (1) si (2) pentru rezistenta la curgere a unui lichid printr-o conducta cilindrica rezulta: R = 8 l / r4 (3) Cum este firesc, rezistenta intampinata de fluid este proportionala cu coeficientul de vascozitate si cu lungimea conductei si invers proportionala cu puterea a patra a razei tubului. Rezistenta la curgere a sangelui definita conform relatiilor (1) se numeste in clinica rezistenta vasculara si se masoara in unitati de rezistenta periferica (URP): 1 URP = 1 torr/ 1 ml . s-1 = 1,33.10-8 Pa/m3 2. Descrierea aparatului Aparatul folosit n aceast lucrare se compune dintr-un vas cu sectiune mare in raport cu sectiunea tubului, S >> d2 /4, in care se introduce volumul V din lichidul de studiat; vasul se continua cu tub de sticl vertical , de diametru interior d si lungime l, inchis la capatul inferior cu un robinet, (v. fig. 1) si un recipient in care se scurge lichidul. 3. Modul de lucru Se deschide robinetul si se masoara timpul t in care curge un anume volum V de apa distilata (50 < V < 200 ml). Se considera cunoscute: d = 4 mm; l = 26,5 cm, g = 9,81 m/s2 , si pentru apa = 1000 kg/m3. Se calculeaza p cu relatia: p = g l Se completeaza urmatorul tabel de date experimentale Nr.det. V (ml) t (s) Qv (ml/s) R (Pa/m3) R (URP) (Ns/m2) (4)

Coeficientul de vascozitate al apei se calculeaza din relatia (2), cu r = d/2, din care rezulta: gd 4 = (5) 128Qv
152

Fig. 1

B. GENERATORI DE RADIATII X. INSTALATII RADIOLOGICE MEDICALE


1. Istoric. Aceste radiaii (X) au fost descoperite la sfarsitul secolului XIX (1895) de fizicianul german W.K. Rntgen; in urma ciocnirii electronilor accelerai cu suprafaa unui metal acesta din urma emite o radiaie a carei natura era necunoscuta iniial. Rntgen a dat denumirea de raze X acestor radiaii si in prezent ele sunt cunoscute si sub denumirea de radiaii Rntgen, dup numele descoperitorului. Scurt timp dup descoperire, studiile experimentale au artat ca radiaia Rntgen este de natura electromagnetica, avnd aceeai natura cu lumina, dar cu energie si putere de penetrare mult mai mare. Domeniul de lungimi de unda corespunztor radiaiei X se ntinde intre 0.1A si 500A (1A = 10-10m). 2. Producerea radiaiilor X. Radiaia X apare la bombardarea unei inte cu electroni de viteza mare si conine un spectru continuu (radiaia X de frnare) la care se aduga un spectru de linii (spectru caracteristic) corespunztor elementului din care este fcuta inta. Radiaiile X se obin cu ajutorul generatorilor de radiaii X, din care cele mai utilizate sunt tuburile Rntgen (X). Acestea sunt nite tuburi cilindrice din sticla, vidate in interior. La un capt al tubului este dispus un filament adus la incandescenta din exterior cu ajutorul unei surse de joasa tensiune (Uf, tensiune de filament) care emite un fascicul de electroni prin efect termoelectronic. Electronii sunt accelerai cu ajutorul unei surse de nalta tensiune (Ua, tensiune de accelerare) in spatiile dintre catod si anod si in urma impactului cu anodul emit radiaii X. Emisia radiaiilor X se face prin doua mecanisme diferite: frnarea electronilor pe anticatod (radiaia de frnare cu spectru continuu) si dezexcitarea atomilor materialului intei (un metal greu fuzibil), radiaia caracteristica, cu spectru de linii. Schema tubului Rntgen este prezentata in fig.1. In cazul radiaiei X de frnare, electronii sunt frnai in cmpul nucleului. Energia maxima a electronilor accelerai (eUa) se transmite fotonilor X si legea conservrii energiei in acest caz devine:
153

e Ua = h = h c/ = mov2/2 , (1) -34 unde h este constanta lui Planck (h = 6.62 x 10 Js); e, sarcina electronului (e = 1.602 x 10-19 C); , frecventa: , lungimea de unda a radiaiei X; c, viteza luminii in vid (c = 2.997. 108m/s). Din relaia (1) rezulta ca lungimea de unda minima corespunztoare spectrului continuu este: min = hc/eUa (2)

Fig.1. Tubul de raze X. Uf tensiunea de filament, If intensitatea curentului de filament, Ua tensiunea de accelerare , Ia intensitatea curentului anodic, K catod; A (AK) anod (anticatod), D- diafragma. In fig 2. este reprezentat grafic spectrul continuu al radiaiei de frnare si cel caracteristic.

Fig.2. Spectrul radiatiei X; continuu (de franare) si caracteristic (de linii). Frecvena radiaiei caracteristice se poate calcula dup legea lui Moseley, asemntoare frecventelor emise de atomul de hidrogen, in modelul Bohr: nK = R(Z-)2 (1/k2 - 1/n2) (3)

unde R-este constanta lui Rydberg; este constanta de ecranare; Z este numrul atomic; n si k sunt numerele cuantice principale ale nivelelor intre care are loc tranziia.
154

Relaia (3) arata ca intre mecanismul de emisie al spectrului de linii al radiaiei X si mecanismul de emisie al spectrului luminos nu exista diferente eseniale, insa razele X au: frecvente mai mari deoarece se emit prin dezexcitarea pe nivele profunde (n=1, ptura K sau n=2, ptura L, etc.) sunt mai simple, avnd mai puine linii. 3. Proprieti ale radiaiilor X Fascicolul de radiaii X, folosit frecvent in radiologie are urmtoarele proprieti importante: penetrabilitate, atenuare, luminiscenta, impresionarea emulsiilor fotografice. a) Penetrabilitatea: spre deosebire de radiaiile luminoase, cu frecventa mica, care sunt oprite de un ecran opac subire, radiaiile X trec, fara dificulti prin corpurile materiale. Penetrabilitatea, sau duritatea, radiaiilor X este determinata de tensiunea de accelerare (numita si calitatea radiaiei). Calitatea sau intensitatea radiaiei este data de intensitatea curentului anodic. b) Atenuarea este fenomenul fizic de reducere a intensitii unui fascicul, la trecerea prin corpuri materiale. Atenuarea fascicolului se produce prin efect fotoelectric, Compton sau generare de perechi. In principal atenuarea se produce prin absorbie si imprastiere dup o ecuaie exponeniala: I = Ioe-x (4) unde I- este intensitatea fascicolului emergent; Io- intensitatea fascicolului incident (I < Io); - este coeficientul liniar de atenuare; x- grosimea materialului strbtut (vezi fig.3)

Fig.3. Atenuarea unui fascicul de radiaii X. Grosimea de material care reduce la jumtate intensitatea unui fascicul (x) se numete strat de semiabsorbtie (S.S.A): x = S.S.A = ln2/ = 0.7/ (I = Io/2) (5)

c) Luminiscenta: sub aciunea radiaiilor X, anumite sruri (platino-cianura de bariu sau sulfatul de zinc) devin luminiscente, fenomen numit si radioluminiscenta. Intensitatea luminiscentei este direct proporionala cu intensitatea radiaiei X incidente. Acest fenomen sta la baza formarii imaginii in radioscopie. d) Impresionarea emulsiilor fotografice: radiaiile X, ca si lumina au proprietatea de a descompune halogenura de argint din stratul de emulsie; dup developare poriunile expuse de pe film devin ntunecate ( capata o densitate de nnegrire, care este direct proporionala cu intensitatea radiaiei X incidente). Pe acest fenomen se bazeaz formarea imaginii in radiografie. e) Propagarea in linie dreapta, la fel ca lumina si intensitatea fascicolului scade invers proporional cu ptratul distantei. I'/I = S/S' = (r/r')2 exemplu: r/r' = I' = I
155

(6)

4. Clasificarea tuburilor Rntgen se face dup urmtoarele criterii: a) dup modul de emisie al electronilor distingem: tuburi cu filament rece (Croakes) tuburi cu filament cald (termoelectronice, Coolidge) b) dup spectrul radiaiilor X produse: tuburi cu spectre de frnare; tuburi cu spectre caracteristice; c) dup domeniul de utilizare: tuburi pentru radiodiagnostic (scopie, grafie sau T.C) tuburi pentru radioterapie (superficiala, semiprofunda) d) dup regimul de funcionare: tuburi cu regim de funcionare de scurta durata ( radiografie); tuburi cu regim de funcionare de lunga durata (radioterapie sau T.C); e) dup numrul electrozilor: cu 2 electrozi, anod si catod; cu 3 electrozi (rntgencinematografie); f) dup numrul focarelor: cu un singur focar (in radiodiagnostic si radioterapie); cu doua focare (numai in radiodiagnostic); g) dup construcia anodului: cu anod fix; cu anod rotativ. 5. Mrimi caracteristice tubului Rntgen: a) tensiunea de accelerare, Ua, sau tensiunea nalta, care determina calitate fascicolului de raze X, pentru care Ua > 10 KV. b) intensitatea curentului anodic, Ia, exprimata in mA determina cantitatea de radiaie ( numrul de fotoni X din fascicul). c) In funcie de aceste mrimi se determina caracteristica tubului Rntgen: Ia = f (Ua)l (7) care se alcatuieste pentru diferite temperaturi ale filamentului d) Puterea tubului, care exprima puterea: P(W) = Ua (KV) Ia (mA) e) Randamentul tubului: = Prad / Pt (9) (8)

Randamentul tubului are valori numerice mici si creste o data cu creterea tensiunii anodice. De exemplu pentru un tub Rntgen cu anod fix de W si la o tensiune anodica de 400 KV, randamentul este de aproximativ 3%. f) Tensiunea de filament, Uf, si intensitatea curentului de filament, If, reprezint parametrii sursei de joasa tensiune pentru nclzirea filamentului.

6. Instalaii radiologice medicale. Descriere. Elemente componente


Progresele stiintifice au dus la dezvoltarea rapida a echipamentelor medicale radiologice, ce utilizeaz radiaii Rntgen, gamma sau fascicole de electroni accelerai in realizarea multitudinilor de tehnici de radiodiagnostic sau radioterapie. In ce privete formarea imaginii radiologice s-au creat generatori de mare putere, fascicolul de raze X devenind mai omogen. Folosirea tensiunilor de accelerare ridicate au dus la imbunatatirea calitatii imaginii.
156

De asemeni introducerea procedurilor electronice moderne au facilitat in radiodiagnostic apariia unor tehnici noi cum ar fi tomografia axiala computerizata. Indiferent de destinaie, aparatura medicala radiologica se compune din trei pari principale: a) generatorul de nalt tensiune i ansamblul surs de radiaii X (capul de iradiere) b) compartimentul bolnavului, care de regula este o masa fixa sau semi-mobila, si care mpreuna cu generatorul de radiaii sunt plasate in camera de iradiere, c) sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda), care este plat intr-o camera separata si protejata (camera de comanda), In funcie de destinaie instalaiile radiologice medicale se mpart in: - instalaii de radiodiagnostic (scopie, grafie si tomografie computerizata) si instalaii de radioterapie (interna sau externa). 6.1. Instalaii de radiodiagnostic. In acest caz generatorul de radiaii este un tub Rntgen de tipul celui descris anterior. Tuburile pentru rntgendiagnostic au tensiunea de filament 6 Uf 12 V la un curent de filament de If = 3 5 A. Catodul este constituit dintr-un filament de Wolfram.Anodul este de regula rotativ, aceste tuburi avnd un randament superior in comparaie cu cele cu anod fix (vezi fig.6). Anodul rotativ este format dintr-un disc din aliaj de wolfram avnd marginea teita la 45o. Pe aceasta margine se formeaz, prin frnarea electronilor fascicolul de radiaii X a crui axa principala ramane fixa, dei anodul se rotete. Tensiunea de accelerare maxima este de 150 KV la un curent anodic de 400 mA.

Fig.4 Tubul cu anod rotativ: 1- filament; 2- diafragma; 3-anodul rotativ; 4- focarul; Puterea tubului se poate calcula cu relaia (8); de exemplu, pentru valorile menionate anterior (Ua = 150 KV, Ia = 400 mA), rezulta Pt = 60KW. Cea mai mare parte din aceasta putere se transforma in cldura, astfel nct generatorul de radiaii X are randamentul de numai 2%. Fascicolul de radiaii X este conic, vrful conului fiind focarul. Cu cat focarul este mai mic cu att fascicolul de radiaii X va fi mai omogen, iar imaginea pe film sau ecran mai clara. Cupola tubului este o piesa metalica tubulara care mbrac tubul radiogen, prevzuta cu o fereastra si diafragma sau localizator care limiteaz dimensiunile fascicolului radiant (fig.5). In cupola este izolat cu ulei cu rigiditate electrica mare. Cupola este prevzuta cu instalaii suplimentare de rcire care au rolul de a dispersa cldura generata de tub. Tensiunea de accelerare este generata de un transformator ridictor de tensiune cu bobina conectata la reea. Transportul tensiunii nalte la tubul de radiaii X se face prin intermediul cablurilor de nalta tensiune care prin construcie asigura protecia electrica necesara. Pupitrul de comanda cuprinde intr-un bloc unic elemente de reglaj (comutatoare, relee, poteniometre, reostate) care permit un control precis a parametrilor iradierii. In funcie de combinarea acestora (mA, KV, timp de expunere) se realizeaz fascicole de raze X cu parametri variabili in funcie de regiunea anatomica investigata.

157

Fig.5. Tubul Rntgen amplasat in cupola (seciune), unde: C- cupola tubului;T- tubul radiogen; W-fereastra; D-diafragma; L- localizator; M- masa pe care sta bolnavul; G- grila antidifuzoare (Potter-Bucky) si caseta cu film radiografic. In general o instalaie de radiognostic are doua posturi unul de scopie si unul de grafie. Stativul aparatului de la postul de radioscopie este prevzut cu o diafragma ajustabila plumbata aezata intre cupola si stativ, care asigura deschiderea necesara fascicolului. In fata stativului fcnd corp comun cu cupola se afla ecranul radioscopic pe care se formeaz imaginea. Ecranul este format dintr-un geam transparent de sticla pe care este depus un strat de substana (platinocianura de bariu sau sulfat de zinc) care devin luminiscente sub aciunea radiaiilor. El are dimensiunea medie de 35 x 35 cm. Ecranul si generatorul de radiaii se pot deplasa simultan pe verticala, astfel nct ele raman tot timpul la acelai nivel, pe orizontala. Postul de radiografii, al unei instalaii de radio-diagnostic se afla situat in alta ncpere. Tubul Rntgen este fixat pe o coloana articulara care permite schimbarea cu usurinta a poziiei si orientrii. Paralel cu sensul de micare al coloanei este plasata o masa speciala, pe care este aezat bolnavul (vezi fig.6). Masa este prevzuta cu un sertar in care se aseaza caseta cu filmul radiografic. Se fixeaz tubul deasupra imaginii ce urmeaz a fi radiografiat, iar in sertar, sub regiunea examinata se introduce o caseta cu film de dimensiuni corespunztoare. La pupitrul de comanda se fixeaz parametrii iradierii si apoi se declanseaza expunerea. Imaginea latenta nregistrata pe film, devine imagine reala dup developare in camera obscura. In radiognostic imaginea se formeaz intr-un plan perpendicular pe axa fascicolului. Diferite variante de radiognostic: a) Teleradiografia, metoda curenta de investigare care se bazeaz pe aceleai principii ca teleradioscopia, in care generatorul de radiaii X este la distanta mare de organul examinat, iar pacientul este aezat cat mai aproape de film (sau ecran). Distanta focala mare si apropierea obiectului de film (sau ecran) ajuta la eliminarea efectelor negative ale proieciei conice, care sunt mrire si deformarea imaginii. b) Radiografia cu raze dure (sau de supervoltaj) cu tensiune de accelerare ridicata 120 Ua 150 KV, ajuta la studiul unor opacifieri complexe si este utila cnd nu avem posibilitatea sa efectuam o tomografie. c) Diagrafia, care utilizeaz o reea grila ptratica confecionata din Pb sau Cu, cu latura ptratului cuprinsa intre 1 si 5 cm. Prin aceasta metoda se poate aprecia capacitatea respiratorie a diferitelor arii pulmonare, mobilitatea coastelor si a diafragmei, poziia diferitelor organe in raport cu repere anatomice fixe, diferentele de coninut aerian al plmnului intre cele doua faze ale respiraiei. d) Radiografia dentara, care utilizeaz generatori Rntgen speciali, de mici dimensiuni, mai mobili dect cei obisnuiti. Filmul radiografic dentar de dimensiuni 3x4 cm, nu necesita caseta, se aseaza napoia gingiei, lipit de dintele examinat.
158

e) Microradiografia (MRF), consta in fotografierea imaginii ecranului radioscopic pe un film fotografic cu dimensiunile de 7 x 7 cm, cu ajutorul unui sistem optic si al unei camere fotografice. Ca indicaie principala MRF se adreseaz la examenul pulmonar pentru marile colectivitati in vederea depistrii precoce a tuberculozei, a cancerului bronhopulmonar si a afeciunilor cardiace. f) Rntgenteleviziunea, in acest caz captarea imaginii radioscopice se face cu ajutorul unei camere de televiziune, deci examinarea se face la distanta, in colectiv si metoda asigura un grad mai mare de protecie a personalului expus profesional si bolnavilor. Imaginea poate fi optimizata dup dorina, in ce privete luminozitatea si contrastul, si poate fi nregistrata pe banda magnetica sau film fotografic.

7. Filmul radiografic
Filmul radiografic se compune dintr-un suport flexibil, dintr-un material plastic transparent si ignifug format din ester de celuloza, un strat bilateral de emulsie fotosensibila format din gelatina in care sunt nglobate granule de halogenura de argint precum si din pelicule protectoare fata de suport si fata de exterior (aer). Caracteristicile filmului: 1. Densitatea de nnegrire, care este data de curba densitometrica a filmului, care exprima grafic dependenta densitii de nnegrire, D in funcie de expunere, E. Pentru particula utila a curbei pe intervalul expunerilor corecte, dependenta este liniara: D = G lgE + K unde G este panta intr-un anumit punct al curbei. 2. Contrastul este o caracteristica de baza a imaginii radiografice. Facem distincie intre contrastul imaginii radiografice si contrastul imaginii radiante. 3. Contrastul imaginii radiografice reprezint diferena densitii de nnegrire dintre doua puncte de pe film; 4. Contrastul imaginii radiante reprezint diferena gradului de iradiere obinuta cu doua valori diferite si este dat de factorul de contrast: fc = G = (D2 D1 ) / (lg E2 lg E1) 5. Rapiditatea se exprima prin intervalul expunerii necesare pentru obinerea unei anumite densiti de nnegrire. 6. Granulaia este data de mrimea granulelor de halogenura de argint (AgCl sau AgBr) din stratul de emulsie. Ea variaz in limitele 0.1-0.2 mm. Clasificnd filmele in ultrafine, extrafine, foarte fine, fine si medii. Cu cat granulaia este mai mica, cu att creste puterea de separare (decelare) a detaliilor fine. 7.1. Prelucrarea filmului Dup expunere si formarea imaginii latente, filmul comporta urmtoarele operaii de prelucrare: - revelarea (developarea), a carei funcie este de transformare a imaginii latente in imagine reala; - stoparea, operaie prin care se oprete revelarea si previne impurificarea soluiei de fixare; - fixarea, constnd in ndeprtarea halogenurii de argint neexpuse; - splare si uscarea, care urmresc ndeprtarea soluiei de fixare si prevenirea formarii petelor. a) Revelarea este operaia de reducere a cristalelor de halogenura de argint purttoare a imaginii latente la argint metalic de culoare neagra. Exista mai multe substane chimice numite revelatoare capabile sa reduc argintul conform procesului:
159

Ag+ + e- Ag Revelatorul se prepara in funcie de tipul filmului folosit si este recomandat de firma productoare a filmului. Soluia conine patru categorii de substane: - substane revelatoare (metalhidrachinona sau fenidona-hidrachinona): - acceleratori ai procesului de revelare (carbonat de sodiu sau potasiu) (Na2CO3 ; K2CO3); - conservani ai revelatorului (sulfitul de sodiu,Na2SO3); - substana anti-voal (bromura de potasiu, KBr). b) Stoparea se face in scopul neutralizrii soluiei revelatoare de pe film; poate fi o simpla splare cu apa sau splare cu soluie de stopare. c) Fixarea ndeprtarea cristalelor de halogenura de argint nedescompuse si conservarea imaginii reale. Soluia conine tiosulfat de sodiu, sulfat de sodiu, metasulfat de potasiu. Filmul scos din baia de stopare se introduce in fixator si se agita primele 15-20 sec., dup care se las 15 min. 7.2. Dispozitive auxiliare (casete si ecrane intensificatoare) Caseta radiografica este dispozitivul in care se pstreaz la ntuneric si se expune filmul radiografic; este confecionata din tabla subire de aluminiu, cptuit cu psl si prevzut cu un sistem de nchidere mecanica care sa asigure o obscuritate perfecta. Dimensiunile castei corespund dimensiunilor filmului radiografic: 3x4 cm; 9x12 cm; 13x18 cm; 18x24 cm; 24x30 cm; 30x40 cm; 35,6x35,6 cm; 15x40 cm. Casetele sunt echipate cu folii si ecrane intensificatoare care pot fi metalice sau fluorescente. ecrane cu folie metalica de plumb de 0,02 mm grosime ecrane fluorescente, fata sau spate, constituite din straturi fluorescente de sulfat de bariu(BaSO4) sulfat de plumb sau wolfram de calciu (CaWO4). Rolul ecranelor este de filtrare a radiaiei imprastiate si de intensificare a imaginii latente, datorita emisiei de electroni secundari.

8. Aplicaii ale detectorilor fotografici in medicina


Radiografia - imaginea se obine pe un film radiografic introdus intr-o caseta opaca, utiliznd folii intensificatoare. Datorita variaiilor de densitate dintre diferitele segmente anatomice se obin variaii ale densitatii de nnegrire pe film. Imaginea radiografica este negativa: esuturile si organele cu densitate mare cum ar fi de exemplu piesele scheletice apar ca regiuni albe pe film (sub expuse) si esuturile cu densitate mica (plmnul) apar ntunecate (regiuni supra expuse). Radiografia este preferata radioscopiei deoarece realizeaz urmtoarele avantaje: ramane un document obiectiv- filmul radiografic- important din punct de vedere medicolegal si al controlului periodic; imaginea radiografica este neta si precisa, in comparaie cu imaginea radioscopica, filmul radiografic fiind capabil sa arata cele mai mici detalii si modificri ale organismului investigat, prezenta unor leziuni sau a unor corpuri strine.

C. TOMOGRAFIA COMPUTERIZATA
Radiodiagnosticul clasic proiecteaz structurile interne intr-un plan perpendicular pe axa fascicolului, transformnd o structura spaiala (tridimensionala) intr-o singura imagine bidimensionala. Tomografia computerizata (TC) realizeaz explorarea corpului cu un fascicul ngust de radiaii X, iar imaginea se construiete in planul care cuprinde axa fascicolului; de aici denumirea metodei, axiala, si deoarece imaginea se obine prin prelucrarea informaiilor pe un calculator, metoda se mai numete si computerizata.
160

Metoda se bazeaz pe msurarea absorbiei selective, pe diferite direcii cuprinse in planul seciunii longitudinale investigate a unui fascicul ngust de radiaii X, care exploreaz corpul fcnd o succesiune de miscari de translaie combinate cu miscari de rotaie (vezi fig.1).

Fig.1. Schema bloc a instalaiei TC. Fascicolul ngust este produs de un generator de radiaii X si colimat, astfel nct seciunea fascicolului este de numai cativa milimetri patrati. Dup ce traverseaz organismul, fascicolul parial atenuat, este captat de un detector de intensitate = (1/x) ln (Io/I) (1) In conformitate cu relaia (1) cu cat atenuarea prin corp este mai mare, cu att semnalul (I) este mai redus. Ansamblul GRX detector, executa explorri pe trasee paralele dup care ansamblul se rotete cu un unghi si efectueaz un nou program de explorri paralele. Valoarea obinuta din matricea coeficientului de absorbie este transformata intr-un semnal de imagine afiat pe un monitor color. Lista culorilor folosite se asociaz intervalului de valori a coeficientului de absorbie, respectiv a densitatii. TC permite stabilirea diagnosticului in patologia neurologica traumatica, in patologia aparatului digestiv si respirator si patologia renala, ginecologica sau osoasa. Tomografia computerizata (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini detaliate a structurilor din interiorul corpului. In timpul testului pacientul va sta intins pe o suprafata plana (masa) ce este legata la scaner; acesta are forma cilindrica. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreste investigata. O parte a aparatului este mobila, astfel incat poate efectua imagini din mai multe pozitii. Imaginile sunt memorate in computer. Tomografia computerizata este folosita pentru a investiga diferite parti ale corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plamanii si inima. De asemenea, poate oferi informatii asupra vaselor sanguine, oaselor si coloanei vertebrale. In timpul scanarii se poate folosi si fluoroscopia, metoda ce foloseste un fascicul stabil de raze X, pentru a vizualiza motilitatea si aspectul diferitelor parti ale organismului. O substanta iodata (substanta de contrast) poate fi folosita pentru a vizualiza mai bine structurile si organele investigate. Aceasta substanta de contrast poate fi folosita pentru a investiga fluxul sanguin, pentru a decela tumori sau alte afectiuni. Substanta poate fi administrata intravenos (IV), oral sau poate fi introdusa in diverse alte parti ale organismului (de exemplu, in rect). Imaginile pot fi realizate inainte si/sau dupa administrarea substantei de contrast. - toracele: tomografia computerizata a toracelui investigheaza posibile afectiuni ale plamanilor, inimii, esofagului, a principalelor vase sanguine (aorta) sau a tesutului din mijlocul
161

pieptului; cateva afectiuni comune ce pot fi descoperite la scanare sunt infectiile, cancerul pulmonar, embolia pulmonara sau anevrismele; poate fi folosita, de asemenea, pentru a investiga gradul de metastazare (raspandire) a cancerului la nivelul toracelui sau a altei parti a corpului - abdomenul: tomografia computerizata este folosita pentru a descoperi chisturi, abcese, infectii, tumori sau anevrisme, ganglioni limfatici mariti de volum, corpuri straine, hemoragii, diverticulita, boala inflamatorie intestinala, apendicita - tractul urinar: tomografia computerizata poate decela prezenta pietrelor de la nivelul rinichilor, a blocajelor, tumorilor, infectiilor si a altor probleme renale; o tomografie computerizata mai speciala, denumita urografie CT, poate decela prezenta pietrelor de la nivel renal (litiaza renala) sau a prostatei marite de volum (hiperplazie benigna de prostata) fara a fi necesare alte teste - ficatul: tomografia computerizata poate descoperi la acest nivel tumori, hemoragii si alte afectiuni hepatice; de asemenea, tomografia computerizata poate identifica o posibila cauza a unui icter (simptom caracterizat prin culoarea galbena a pielii) - pancreasul: CT-ul poate identifica tumori si inflamatii (pancreatita) ale pancreasului - vezica biliara si caile biliare principale: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea cauzei unui blocaj a cailor biliare; pietrele de la nivelul vezicii biliare (litiaza biliara) pot fi identificate ocazional prin computer tomografie, dar investigatia de electie pentru aceasta afectiune ramane ecografia - glandele suprarenale: prin CT se pot identifica tumori sau cresterea de volum a glandelor - splina: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale splinei sau pentru determinarea dimensiunilor acesteia

- membrele: CT-ul poate identifica probleme ale bratelor sau picioarelor, a umerilor, coatelor, articulatiei pumnului, mainilor, soldurilor, genunchilor, gleznelor sau picioarelor; de asemenea, CTul poate fi folosit pentru ghidarea acului in timpul biopsiei sau in timpul drenarii unui abces. In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului. Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme. Situatiile care contraindica efectuarea investigatiei sau care pot influenta rezultatele testarii sunt: - sarcina: tomografia computerizata nu se realizeaza, de obicei, in timpul sarcinii - imagini CT in care apar urme de bariu sau bismut: in cazul in care este recomandata o tomografie computerizata abdominala, ea trebuie efectuata inainte de alte teste ce folosesc bariu, precum clisma baritata - daca pacientul nu poate sa stea nemiscat in timpul testului - prezenta obiectelor metalice, precum capsele chirurgicale sau protezele articulare ce pot determina imagini greu interpretabile. - copiii care trebuie sa efectueze acest test, au nevoie de instructiuni speciale; copilul va trebui sa-si tina respiratia in timpul testului; daca acesta este prea mic sau daca ii este frica de aceasta investigatie medicul poate recomanda sedarea - in cazul in care copilul necesita o computer tomografie, parintii ar trebui sa consulte pediatrul, pentru a evalua riscul expunerii acestuia la radiatii - uneori se pot folosi scanere speciale precum cel spiralat sau "multislice"; acestea sunt folosite pentru diagnosticarea unor afectiuni precum litiaza renala (pietre la rinichi), embolia pulmonara, hiperplazia benigna de prostata sau ateroscleroza. Aceste scanere speciale pot: - sa realizeze imagini mai bune ale vaselor sanguine si ale organelor, astfel incat nu mai sunt necesare teste suplimentare - dureaza mai putin, economisesc timp

162

- rezultatele tomografiei computerizate sunt deseori comparate cu cele ale tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) in special in diagnosticul cancerului; unele scanere de generatie mai noua efectueaza ambele teste in acelasi timp - tomografia computerizata cu fascicul de electroni, este un alt tip de CT folosita pentru decelarea aterosclerozei si a bolilor coronare; acest tip de tomografie este mult mai rapida decat tomografia computerizata standard si realizeaza imagini ale arterelor coronare in timp ce inima bate; acest tip de investigatie nu este insa disponibila in multe tari; CT-ul "multislice" este la fel de rapid ca tomografia cu fascicul de electroni, dar accesibilitatea sa este mult mai mare - angiografia arata imagini bi sau tri-dimesionale ale vaselor sanguine, mult mai performante comparativ cu CT-ul clasic - "calcium scoring" cardiac, este un nou tip de tomografie computerizata folosita pentru a determina riscul unui individ de a dezvolta boala coronariana; aceasta nu este inca disponibila in multe tari; expertii se contrazic asupra importantei acestui test, in special asupra aplicabilitatii sale la persoanele ce nu fumeaza si nu au alti factori de risc pentru boli cardiovasculare - rezonanta magnetica nucleara (RMN) poate furniza mai multe informatii decat CT-ul clasic in anumite afectiuni; totusi, CT-ul reda imagini mai bune asupra oaselor si a hemoragiilor decat RMN-ul - expertii nu sunt de acord cu folosirea CT-ului pentru scanarea intregului corp cu scopul realizarii unui screening pentru boli vasculare sau cancer; scanarea intregului corp este costisitoare si poate creste riscul de aparitie a cancerului; majoritatea medicilor nu recomanda aceasta scanare decat daca pacientul are un risc pentru o anumita boala. Inainte de efectuarea tomografiei computerizate medicul trebuie sa stie urmatoarele: - daca femeia este sau poate fi insarcinata - daca femeia alapteaza: in acest caz trebuie sfatuita sa apeleze la alimentatia artificiala (sa foloseasca un preparat de lapte) pentru 1 sau 2 zile dupa folosirea substantei de contrast necesara efectuarii tomografiei - daca pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanta de contrast - daca are vreo afectiune cardiaca, precum insuficienta cardiaca - daca are diabet zaharat si daca foloseste metforminul ca medicament hipoglicemiant - daca are sau a avut vreo afectiune renala - daca are astm bronsic - daca are probleme cu glanda tiroida - daca are mielom multiplu - daca a facut vreo radiografie in care s-a folosit bariul sau daca i s-a administrat tratament ce contine bismut in ultimele 4 zile; bariul si bismutul sunt vizibile pe radiografii si fac dificila interpretarea tomografiei computerizate - daca pacientul este claustrofobic (devine nervos in spatii inguste); in acest caz, pacientul va trebui sedat. In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului. Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme. Imaginile sunt interpretate de cate un medic radiolog, dar sunt si alti medici care pot citi o tomografie computerizata precum medicii de familie, medicii radioterapeuti, internisti, chirurgi. Pacientul trebuie sa indeparteze toate bijuteriile pe care le are. In timpul testului pacientul va sta intins pe masa tomografului care este conectata la aparat; aparatul propriu-zis are forma cilindrica. Masa aluneca in interiorul cilindrului, iar scanerul se va roti in jurul corpului pentru a prelua imaginile. In timp ce masa culiseaza spre interiorul aparatului, pacientul va auzi un zumzet specific. Pe durata investigatiei pacientul trebuie sa stea nemiscat. De asemenea, pe parcursul testului pacientul va ramane singur in camera unde este situat tomograful, insa va fi urmarit printr-o fereastra de catre tehnician si i se va vorbi prin intermediul unui speaker.
163

Daca este necesara folosirea substantei de contrast, aceasta poate fi administrata pe mai multe cai, in functie de zona ce se doreste a fi examinata: - substanta de contrast poate fi administrata intravenos (IV) la nivelul bratului pentru examinarea toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine - substanta de contrast se poate administra oral , poate fi administrata printr-un tub intrarectal sau intravezical sau se poate injecta la nivelul articulatiilor. O tomografie computerizata dureaza, in medie, 30 pana la 60 de minute, dar se poate prelungi pana la 2 ore. Dupa efectuarea investigatiei pacientul este sfatuit sa bea cat mai multe lichide, pentru a grabi eliminarea substantei de contrast din organism. Tomografia computerizata nu este dureroasa. Suprafata plana pe care va sta intins pacientul poate fi incomoda, iar camera poate fi racoroasa. Unii pacienti se pot simti neconfortabil in interiorul scanerului (cilindrului). Daca este necesara administrarea unui sedativ sau a substanei de contrast atunci se va monta o perfuzie intravenoasa. Pacinetul va simti o mica intepatura atunci cand perfuzia este montata. Substanta de contrast poate determina senzatia de caldura si aparitia unui gust metalic in gura. Unii pacienti pot avea senzatie de greata sau dureri de cap. Indiferent ce senzatii experimenteaza pacientul va trebui sa i le comunice medicului sau tehnicianului. Riscul de aparitie a unor probleme in timpul efectuarii tomografiei este mic: - substanta de contrast poate determina reactie alergica - in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia - exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei - substanta de contrast poate determina reactie alergica - in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia - exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei. Instalatii Computer-Tomograf sunt formate din: tunelul (gantry), masa mobil, generatorul de raze X, consola cu monitor TV, un computer aparatura aferent stocrii imaginii.

D. NOIUNI DE RADIOTERAPIE
Radioterapia antitumorala se bazeaz pe radiosensibilitatea mai pronunata a celulelor maligne in comparaie cu celulele sntoase. In conformitate cu legea Bergonie-Tribondeau, din radiobiologie, o celula este cu att mai radiosensibila cu cat intensitatea proceselor sale de cretere este mai mare, cu cat celula se afla intr-un stadiu mai timpuriu al procesului de diviziune celulara si cu cat celula este mai nedifereniata. Astfel se justifica tratamentul prin iradiere (radioterapie) al tumorilor maligne, care sunt alctuite din celule nedifereniate, cu activitate mitotica intensa, ceea ce face ca ele sa fie mult mai radiosensibile, dect celulele sntoase. Radioterapia antitumorala se bazeaza pe urmatoarele principii:
164

- pentru distrugerea unei tumori maligne este necesara administrarea unei doze suficiente pentru a produce efectul letal al celulelor, in proportie de 90%. Aceasta doza numita dozatumoricida depinde de localizare, stadializarea tumorii si tipul de radiatie utilizat. Administrarea acestei doze are sanse maxime sa duca la disparitia tumorii. Dozele mici sunt insuficiente, deoarece tumora se regenereaza, dozele mai mari pot produce necroza tesuturilor sanatoase. - disparitia tumorii, dupa administrarea dozei tumoricide se face prin citoliza, celula tumorala se dezintegreaz in urma absorbiei unei doze suficient de mari. - doza tumoricida este limitata de toleranta tesuturilor normale din volumul iradiat, si in consecinta distrugerea tumorii trebuie sa se faca prin producerea leziunilor ireversibile ale tesuturilor normale. - doza tumoricida variaza cu radiosensibilitatea tumorii, astfel tumorile radiosensibile pot fi distruse cu doze mult sub limita de toleranta a tesuturilor normale, in timp ce tumorile radiorezistente nu pot fi distruse fara a produce radionecroza tesuturilor normale. - doza tumoricida variaza cu durata tratamentului (etalarea) si numarul de sedinte (fractionarea) si in general nu avem o reteta unica de tratament. Clasificarea volumului tinta - volumul tinta primar (VTPr) care cuprinde tumora vizibila (radiografie) sau palpabila (macroscopic); - volumul tinta clinic (VTC), care include si zonele clinice adiacente suspecte a fi invadate microscopic (de exemplu regiunile ganglionare limfatice); - volumul tinta planificat (VTP), care tine cont de forma, marginile, dimensiunea si pozitia relativa a fascicolului de radiatii; - volumul tinta tratat (VTT), este volumul care primeste o doza de radiatie semnificativa pentru tratamentul curativ sau paleativ; - volumul tinta iradiat (VTI), volumul care primeste o doza de radiatie la limita tolerantei (definita pentru organele de risc radiobiologic),(vezi fig.1).

Fig.1. Clasificarea volumelor tinta Iradierea externa Parametrii iradierii externe sunt prezentati in fig.2.

165

Fig.2. Parametrii iradierii externe Acestia sunt: distanta sursa tumora (DST); distanta sursa piele (DSP); profunzimea tumorii (h); suprafata campului la nivelul partii de intrare (piele) (Sp); suprafata campului la nivelul tumorii (St); Intre acesti parametri avem urmatoarele relatii: DST = DSP + h Sp / St = (DSP/DST)2 (2) (1)

Alegerea tipului de radiatie utilizat se face in functie de profunzimea volumului tinta (h), cu urmatoarele precizari: volume tinta superficiale ( h 1 cm), DSP = 2-20 cm utilizeaza radiatii X cu tensiunea de accelerare Ua = 50-60 KV (radioterapie de contact); volume tinta semiprfunde 2 h 8 cm, DSP = 30-40 cm, utilizeaza radiatii X cu tensiunea de accelerare 100-200 KV; volume tinta profunde 10 < h < 20 cm, DSP = 60 100 cm, utilizeaza radiatii X de franare de mare energie provenind de la acceleratori liniari de electroni cu energia 4 20 MeV sau fotoni de nergie mare (0.5-2 MeV) provenind de la surse inchise de mare activitate (60Co). Tehnici de iradiere in radioterapia externa In functie de dimensiunile si profunzimea tumorii in radioterapia externa se utilizeaza urmatoarele tehnici de iradiere: a) Iradierea statica pe un singur camp, in care timpul de iradiere se poate calcula cu ajutorul procentajului in profunzime sau cu ajutorul RTA; distributia dozelor fiind apreciata dupa familia curbelor de izodoza. b) Iradierea statica pe campuri multiple, cea mai utilizata varianta fiind doua campuri antiparalele si simetrice (vezi fig.3)

166

Fig.3. Iradierea pe doua campuri antiparalele si simetrice . In acest caz, calculul timpului de iradiere se face in acelasi mod ca la iradierea pe un singur camp, pentru fiecare camp in parte si doza totala se face prin sumarea contributiilor fiecarui camp. c) Iradierea cinetica, in care sursa executa o miscare de rotatie cu DST = ct. in jurul tumorii, poate fi de sector sau circulara (vezi fig.17), poate fi considerat un caz limita al iradierii statice multiple pentru care numarul de campuri este infinit.

Fig.4. a)Iradierea cinetica de sector; b)Iradierea cinetica circulara ( = 360o) Instalaiile de radioterapie In funcie de poziia relativa a sursei de radiaii in raport cu corpul pacientului, instalaiile de radioterapie se mpart in doua categorii: a) pentru radioterapia externa (teleradioterapie) b) pentru radioterapia interna (endoradioterapie sau brahiterapie). Instalaiile pentru radioterapia externa se pot clasifica in funcie de sursa de radiaii folosita; generatori Rntgen pentru terapia superficiala; surse nchise de mare activitate pentru radioterapie semi-profunda; acceleratori liniari de electroni, pentru radioterapie profunda; Instalaiile de radioterapie externa au urmtoarele adaptri specifice: un dispozitiv special numit cap de iradiere, cu dispozitive de tip diafragma sau localizator pentru stabilirea dimensiunilor cmpului de iradiere; dispozitiv de filtrare si colimare a fascicolului util de radiaii; sisteme de supraveghere a bolnavului in timpul iradierii (vizualizare directa sau T.V. interioara); ceasuri de expunere si sisteme de semnalizare optica si acustica pentru nceputul si sfarsitul iradierii, care controleaz timpul pentru sedinta de iradiere; sisteme de sigurana (chei, relee, avertizoare de radioprotecie, etc.) Instalaiile moderne sunt construite cu multiple posibilitati de micare a capului de iradiere care sa faciliteze att poziionarea cat si iradierea statica sau cinetica.

167

11. Teste de verificare a cunotinelor


1) Care din urmatoarele variante reprezinta problematica biofizicii?: a) interactia sistemelor biologice cu factorii experimentali in cercetare; b) aplicarea metodelor clinice in functionarea sistemelolr biologice; c) principiile si mecanismele fizice ale functionarii sistemelor biologice; d) utilizarea stiintelor fundamentale in aplicatiile biomedicale; e) folosirea metodelor teoretice si experimentale in aplicatiile clinice. 2) Identificati in tabelul urmator linia corespunzatoare masei si sarcinii neutronului: Varianta Masa (u.a.m.) Sarcina electrica a) 0 0 b) 0 -e c) -1 0 d) 1 +e e) 1 0

3) Numarul de ordine Z corespunde: a) numarului de nucleoni din nucleu; b) numarului de neutroni din nucleu; c) numarului de protoni de pe invelisul electronic; d) numarului de electroni de pe invelisul electronic; e) numarului de masa al elementului respectiv. 4) Izotopii sunt atomii caracterizati prin: a) acelesi numar de ordine, dar numere de masa diferite; c) diferenta A Z este aceeai; d) acelasi numar de masa, dar numere de ordine diferite; e) acelasi numar de ordine si acelasi numar de masa.

b) acelasi numar de neutroni in nucleu;

5) Din tabelul urmator selectati linia corespunzatoare ordinului de marime pentru raza nucleului si raza atomului: Varianta Raza nucleului (m) Raza atomului (m) a) 10-5 10-10 b) 10-15 10-10 -10 c) 10 10-15 d) 10-10 10-5 -15 e) 10 10-15 6) Din tabelul urmator selectati varianta corecta pentru molecula de apa: Varianta Tipul de legatura chimica Unghiul dintre legaturi (o) a) Wan der Waals 105 b) Ionica 90 c) Heteropolara 100 d) Covalenta 105 e) Homeopolara 180 7) Cum variaza densitatea apei in intervalul termic cuprins intre 0 si 4 oC ?: a) crete cu temperatura; b) scade cu temperatura; c) ramane constanta; d) se comporta identic ca orice lichid real; e) prezinta densitate maxima la temperatura de 2 oC. 8) Care din urmatoarele grafice ilusteaza comportarea lichidelor reale newtoniene ?:
168

a) b) c) d) e) 9) Care din urmatoarele grafice ilusteaza comportarea vascozitatii relaive a sngelui in funcie de hematocrit ?:

a) b) 10) Vscozitatea sngelui crete in: a) anemie; b) hidremie; d) scaderea concentraiei de CO2 in snge; 11) difuzie: Care din urmatoarele relaii exprima

c)

d)

e)

c) transfuzii cu ser fiziologic; e) insuficienta cardio-respiratorie. a doua lege a lui Fick pentru

12) Care din urmatoarele relaii reprezinta expresia corecta a presiunii osmotice pentru soluii diluate si neelectrolitice, care disociaza: a) p = gh; c) p = cRT; b) pV = RT; d) p = icRT; e) p = cR. 13) Forta de contractie musculara este: a) direct proportionala cu lungimea muschiului; b) invers proportionala cu sectiunea muschiului; c) direct proportionala cu sectiunea muschiului; d) invers proportionala cu volumul muschiului; e) direct proportionala cu volumul muschiului. 14) Care din urmatoarele expresii defineste unitatea de masura pentru presiune in S I: a) presiunea exercitata de o coloana de aer cu nlimea egala cu nlimea atmosferei, la ecuator si la nivelul marii; b) presiunea exercitata de un corp cu masa de un kilogram pe o suprafaa de un metru patrat; c) presiunea exercitata de o forta de un newton pe o suprafaa de un metru patrat; d) presiunea exercitata de o coloana de mercur cu nlimea de un metru pe o suprafaa de un metru patrat; e) presiunea exercitata de o coloana de apa cu nlimea de un metru pe o suprafaa de un metru patrat.
169

15) Relaia de ordine intre atmosfera fizica (atm), atmosfera tehnica (at) si bar este: a) 1at < 1 bar < 1 atm; b) 1at < 1 atm <1 bar; c) 1 atm < 1 at <1 bar; d) 1 atm = 1 at <1 bar; e)1 atm < 1 at =1 bar. 16) Care din urmatoarele grafice reprezinta succesiunea corecta a fazelor ciclului cardiac:

a) b) c) d) e) 17) Care din urmatoarele grafice exprima legea lui Hooke in domeniul de elasticitate:

a) b) c) d) e) 18) La curgerea unui lichid printr-o conducta, ecuaia de coninuitate exprima faptul ca: a) presiunea dinamica a lichidului este constanta; b) viteza de curgere a lichidului este constanta; c) liniile de curent sunt paralele; d) presiunea statica a lichidului este constanta; e) debitul volumic este constant. 19) La curgerea unui lichid printr-o conducta, legea lui Bernoulli exprima faptul ca: a) produsul dintre sectiune si viteza ramane constant; b) debitul masic si debitul volumic sunt constante; c) presiunea hidrostatica a lichidului este constanta; d) suma dintre presiunea dinamica, statica si hidrostatica este constanta; e) distributia de presiune si viteza este constanta. 20) Sub actiunea muschilor netezi diametrul unui vas de snge se reduce la jumatte; rezistenta la curgere: a) b) c) d) e) Crete de 4 ori Scade de 8 ori Scade de 16 ori Crete de 16ori Crete de 8 ori 21) Din punct de vedere al relaiilor cu mediul exterior sistemele termodinamice pot fi: a) omgene; b) heterogene; c) izolate; d) inchise; e) deschise. 22) Care din urmatorii parametri de stare a unui sistem termodinamic sunt intensivi (au valori definite in orice punct al sistemului)?: a) presiunea; b)volumul; c) temperatura; d) numarul de kilomoli; e) concentraia. 23) Care din urmatoarele relaii exprima principiul I al termodinamicii? : a) U = Q - L; b) U = 0; c) H = U + pV; d)L = pV ; e) Em= Q L +Ed .
170

24) Care din urmatoarele formulari exprima principiul II al temodinamicii?: a) imposibilitatea practica a realizarii unui perpetuum mobile de speta I; b) imposibilitatea practica a realizarii unui perpetuum mobile de speta II; c) imposibilitatea practica a transformarii integrale a caldurii in lucru mecanic; d) evolutia a unui sistem termodinamic liber se face in sensul creterii entropiei; e) evolutia a unui sistem termodinamic liber se face in sensul reducerii entropiei. 25) Care din urmatoarele figuri reprezinta circuitul electric echivalent pentru potentialul de repaos celular:

a)

b)

c)

d)

e)

26) Care din urmatoarele figuri reprezinta forma potentialului de actiune tot-sau nimic?:

a)

b)

c)

d)

e)

27) Care sunt fazele potentialului de actiune tot sau nimic?: a) faza de repaos; b) perioada de latenta; d) potentialul de varf; e) postpotential.

c) prepotential;

28) Care din urmatoarele figuri reprezinta propagarea PA prin conducere saltatorie?:

a) b) c) d) e) 29) Care sunt etapele mecanismului transmiterii sinaptice ?: a) sinteza mediatorului; b) modificarea dimensiunii fantei sinaptice; c) eliberarea mediatorului; d) creterea cantitii si calitatii mesagerilor eliberati; e) traversarea spaiului sinaptic. 30) Identificati din urmatorul tabel caracteristicile sinapselor electrice: Varianta raspuns Functionare Propagare a) fr mediator chimic unidirecionala b) cu mediator chimic ionica c) fr mediator chimic bidirecionala d) cu mediator chimic unidirecionala e) fr mediator chimic bidirecionala 31) Care sunt caracteristicile unui stimul ?: a) excitatia; b) cronaxia;
171

Spaiu sinaptic 8 10 nm 2 4 nm 30 50 nm 15 20 nm 2 4 nm

c) amplitudinea;

d) durata;

e) frecventa de repetitie.

32) Care din urmatoarele grafice exprima relaia lui Weiss intre intensitatea si durata unui semnal ?:

a) b) c) d) 33) Excitabilitatea se masoara cu ajutorul urmatoarelor marimi: a) stimulare; b) reobaza; c)transparenta; d) cronaxie; e) refringenta.

e)

34) Care din urmatoarele grafice reprezinta domeniul de audibilitate pentru urechea normala, in funcie de intensitatea si frecventa sunetului ?:

a) b) c) d) e) 35) Care din urmatoarele relaii reprezinta viteza de propagare a sunetului in aer ?: a) b) c) d) e) p p E RT RT c= c= c= c= c= M M 36) Unitatea de masura pentru nivelul de intensitate acustica este?: a) J/m2s; b) W/m2; c) dB; e) dB/m2. d)N/m2;

37) Precizati care din urmatoarele elemente anatomice sunt prezente in alcatuirea urechii interne: a) fereastra ovala; b) timpanul; c) cohlea; d) canalul auditiv; e) nervul auditiv. 38) Urechea are urmatoarele roluri functionale majore ?: a) localizeaza frecventele proprii de vibratie; b) asigura orientarea spatiala si meninerea echilibrului; c) asigura comunicarea cu cavitatea nazala si bucala prin trompa lui Eustache; d) transforma vibratiile mecanice in potentiale de actiune; e) localizeaza maximul amplitudinii oscilatiilor auditive. 39) Care din urmatoarele elemente anatomice ale ochiului reprezinta medii transparente ?: a) corneea; b) sclerotica; c) cristalinul; e) coroida. d) reina; 40) Care din urmatoarele constructii grafice ilustreaza formarea imaginii pentru ochiul emetrop ?:
172

a)

b)

c)

d)

e)

41) Ce nelegem prin biosemnal: a) potentialul de actiune celular; b) potentialul transmembranar; c) o succesiune coninua a valorilor unei marimi in organism; d) o succesiune discreta a valorilor unei marimi in organism; e) evenimemnte, procese si manifestari normale si patologice din organism. 42) Criteriile dup care se face clasificarea traductoarelor sunt urmatoarele: a) principiul de functionare; b) scopul utilizarii intr-un sistem biologic; c) natura marimilor fizice furnizare la iesire; d) modul cum se face amplificarea biosemnalului; e) marimea de intrare. 43) In care din urmatoarele reprezentari EKG este pozitionata corect unda P corespunzatoare activitatii electrice a atriilor? :

a) b) c) d) 44) Urmatoarea reprezentare grafica exprima principiul: a) electroencefalogramei; b) fonocardiogramei; c) electrooculografiei; d) velocimetriei Doppler; e) electrocardiogramei.

e)

45) Imaginile obinute prin difetitele tehnici de imagistica medicala difera intre ele funcie de: a) factorul fizic si parametrii acestuia; b) raportul dintre semnal si zgomotul de fond; c) modul in care se face examinarea imaginii; d) modul de construire a imaginii; e) mecanismul de interactiune cu materialul biologic. 46) Care sunt partile componente ale tubului de raze X ?: a) tensiunea de accelerare; b) intensitatea curentului anodic; c) catod; d) anod; e) diafragma. 47) Care din urmatoarele segmente din spectrul radiatiei X corespunde radiatiei caracteristice ?:

48) Care din urmatoarele proprietati ale radiatiilor X stau la baza formarii imaginii in radiografie?:
173

a) propagarea in linie dreapta; b) proiectia conica; c) atenuarea selectiva; d) provocarea luminiscentei unor substane; e) impresionarea emulsiilor fotografice. 49) Care din urmatoarele schite corespunde tubului Rontgen cu anod rotativ utilizat in radiodiagnostic ?:

a)

b)

c)

d)

e)

50) Care din urmatoarele reprezentari grafice corespunde tomografiei computerizate ?:

a) b) c) d) e) 51) Parametrii masurabili in baza carora se constuieste imaginea in RMN sunt: a) densitatea regiunii anatomice investigate; b) densitatea de protoni; c) timpul de relaxare longitudinal; d) timpul de injumatire; e) timpul de relaxare transversal. 52) Contraindicatiile absolute la investigarea prin RMN sunt: a) claustrofobie; b) cipuri feromagnetice; c) peacemaker cardiac; d) corpi straini metalici; e) pacienti ventilati sau intubati. 53) Pentru elementele constitutive ale unui echipament de scintigrafie care din urmatoarele afirmatii sunt adevarate: a) Colimatorul este un dispozitiv elctric care amplifica radiatia b) Cristalul de scintilatie emite fotoni cand este bombardat cu radiatii c) Fotomultiplicatorul converteste impulsul luminos in semnal electric d) Amplificatorul are rolul de a colecta electronii emisi de dinode e) Analizorul de impulsuri selecteaza semnalele corespunzatoare domeniului de energie interesat 54). In funcie de densitatea tesutului si viteza de propagare a US, precizati in tabelul urmator care sunt valorile corecte pentru impedanta acustica: Varianta Natura tesutului Densitatea(kg/m3) Viteza(m/s) Impedanta acustica,(105 kg/m2.s) a) Plaman 330 650 1,1 b) Tesut adipos 920 1660 15,3 c) Snge 1040 1560 16,2 d) Muschi 1050 1600 16,8 e) Oase 1500 4000 600,0
174

55) Care din urmatoarele afirmatii exprima corect modularea unor marimi fizice in investigarea ecografica ?: Varianta Modul A Modul B Modul TM a) Amplitudine Baleaj Timp b) Amplificare Luminozitate Masa c) Amplitudine Stalucire Micare d) Acord Baleaj Micare e) Amplificare Stalucire Timp 56) Care din urmatoarele imagini reprezinta o ecografie abdominala:

a)

b)

c)

d) e) 57) Care din urmatoarele tehnici medicale reprezinta procedee terapeutice bazate pe factori fizici?:
Termografia Temperatura ridicata Ultrasonoterapia Vibratii mecanice Crioterapia Tratament cu criostatice Fototerapia Terapia cu lumina Electroterapia Tratament cu electroni

a)

b)

c)

d)

e)

58) Care din urmatoarele reactii nucleare reprezinta transformarea reciproca in nucleu a protonului in neutron ?: a) b) c) d) e) A A 4 4 A A 0 A A 0 A A A* A X Z = YZ 2 + 2 X Z= X Z + X Z = YZ +1 + 1 X Z = YZ 1 + +1 X Z = YZ 1 + 59) Unitatea de masura pentru doza biologica este ?: a) Grey; b) Sievert; c) rad;

d) rem;

e) Rontgen.

60) Precizati care din urmatoarele grafice reprezinta radiosensibilitatea celulei sau concentraia de ADN in funcie de fazele ciclului mitoic?:

a)

b)
175

c)

d)

e)

Raspunsuri corecte la testele de verificare Nr. intreb. Raspuns Nr. inteb. Raspuns C C,D,E 1 21 E A,C,E 2 22 D A,E 3 23 A B,C,D 4 24 B C 5 25 D A,C 6 26 A C,D,E 7 27 B B 8 28 A A,C,E 9 29 E E 10 30 C C,D,E 11 31 D C 12 32 C B,D 13 33 C B 14 34 A A,D 15 35 D C 16 36 E A,C,E 17 37 E B,D 18 38 D A,C 19 39 D D 20 40

Nr. inteb. 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60

Raspuns C,D A,C,E C D A,D,E C,D,E B,C A.C,E B,D C B,C,E B,C,D B,C,E B,C,D C B B,D B,C B,D A,D

12. Bibliografie
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. Biofizica medicala, T. Baran, IMF Iasi, 1990, (curs litografiat). Biofizica , C. Ganea, Univ. Bucuresti, (curs litografiat), 2008. Fizica si radiologie, E. Strunga, Sc. C. Davila, Galati, 1997, (curs litografiat). Biofizica, E. Dragomirescu, L. Enache, EDP, Bucuresti, 1993. Instalatii electromecanice in tehnica medicala, P.P. Manea, EDP, Bucuresti, 1986. Biofizica si radiologie, M.C. Nencescu, Ed. Universul, Bucuresti, 1996. Biofizica medicala, V. Vasilescu, EDP Bucuresti, 1977. Radiologie medicala, I. Barzu, EM, Bucuresti, 1980. Bazele ecografiei, Gh. Badea s.a., EM, Bucuresti, 1995. Fizica, N. Barbulescu si altii, EDP, Bucuresti, 1972. Practical Radiotherapy Planning, J. Dobbs si altii, Ed. Arnold, 1992. Energia atomica, I. Ursu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1973. Fiziologie medicala si biofizica, T. Ruch, I. Fulton, EM, Bucuresti, 1963. Introducere in radioterapie si radiooncologie, E. Bild, Ed. Speranta, Iasi, 2000. Radiation Therapy Planning. G. Bentel, Ed. Mc Graw Hill, 1992.

176