" Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct luminate de soare si de stele.

Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista, om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre faptele eroice savarsite de dacii lui Burebista. Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui zeu Zamolxis, pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa fie libera si drept condusa. Dupa cum v-am povestit, insa, timpul aducea o data cu trecerea sa schimbari si necazuri,iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea, o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi Zamolxis era din ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu putea gandi ca Dacii sasi piarda credinta. Tot mai des, Zeul era nevoit sa-si poarte pasiispre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie. Se pare ca incercarile sale au fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si bunastarae, Zeul se hotara sa se retraga definitiv in Hotarul Sacru, dupa care sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei in mainile lui Deceneu si ale lui Burebista. Dis de dimineata...Zeul il chema la el pe Leandru. Citindu-i privirile uimite, Zamolxis spuse:"Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te inseli. Si iti multumesc inca o data pentru odihna si hrana ce mi-ai oferit....Candva, va veni vremea in care voi avea nevoie de ajutorul tau....De aici inainte, in fiecare iarna, cand vei cobora cu oile din munte, va trebui sa le lasi in grija cuiva, iar tu sa mergi la Deceneu.Ii vei spune ca eu te-am trimis si ca trebuie sa te tina pe langa el iarna de iarna, pentru a invata toate cele trebuincioase, pentru a fi pregatit in clipa in care te voi chema...Te intrebi cum te va recunoaste Deceneu...Este foarte simplu, Leandru. Cand te vei duce la el, in iarna care va veni, ii vei da acest inel, iar Deceneu te va recunoaste fara de greseala...Acum ne vom desparti, si sa nu uiti ca va veni vremea in care te voi chema langa mine", dupa care il lasa pe Leandru ingenuncheat si pleca...... De atunci, ani de zile, in fiecare iarna, Leandru mergea la Deceneu, unde statea pana in primavara si invata tot ce ii spunea Preotul. Niciodata nu scapa vreo ocazie de a pune intrebari, dorind sa afle cat mai multe. Stia ca Marele Preot este unul dintre cei mai invatati oameni, si mai intelesese ca foarte putini muritori de rand aveau ocazia de a sta atat de aproape si atat de mult timp alaturi de Deceneu...

Deceneu se convinsese iute ca nu vorbeste in vant atunci cand era cu eroul nostru, asa ca, in scurt timp, acesta afla, incetul cu incetul, despre credinta si despre stele, despre oameni si despre felul lor de a fi, despre bunatate si iubire, despre dusmani si rautate, despre pace si despre timp. An de an, invata tot mai multe lucruri si mai adanci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodata pana atunci ca pe pamant pot exista atatea, daramite sa le mai si afle....In serile lungi de iarna stateau si vorbeau cate-n luna si-n stele, cautand sa descopere cat mai multe din ascunzisurile intotocheate ale spiritului omenesc, patrundeau in tainele sorilor si ale lumilor ascunse, rosteau adevaruri care astazi nu ne mai sunt cunoscute. Vremea se scurgea peste Dacia si oamenii ei frumosi, dar anii treceau pe langa Leandru, caci el ramanea la fel ca in vara in care Zamolxis se oprise la stana sa pentru a-i cere adapost. Fara a-i spune, ca rasplata pentru sufletul si bunatatea sa, Zeul il rasplatise daruindu-i nemurirea. De-acum, pe taramul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducator. Deceneu era de mult retras in muntii Orastiei si nimeni parea ca-l mai cunoaste pe Marele Preot, afara doar de cativa batrani, care si ei, rar de tot isi mai aduceau aminte de el in rugaciuni sau in momente grele. Credinta Dacilor se ducea din ce in ce mai mult pe apa Sambetei, si doar o mana de oameni din cei care fusesera candva mandrii osteni Geto-Daci mai pastrau in inimi pe Zamolxis si mai credeau in puterea Pietrei Sacre. Zeul s-a hotarat sa inchida definitiv Muntele Sacru cu un perete de stanca, astfel incat nici un muritor de rand sa nu mai vada Piatra Muntelui stralucind sub cerul liber, pana in momentul in care nu se vor inturna cu totii la vechea credinta. O data cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu mai era aparata de Piatra Sacra...Romanii au atacat din nou si au reusit sa cucereasca Dacia......Zeul...a privit spre Piatra, apoi spre bolta, si in cele din urma se uita spre Leandru:" Atunci cand Dacii sau ai lor urmasi vor sti sa reanvie credinta in Piatra Sacra si se vor intoarce la cele sfinte...doar atunci durerea si nesiguranta vor fi pe veci starpite. Acele clipe sunt departe insa, iar Piatra va sta pururi in acest lacas, pana cand va fi asa cum am spus. Cand bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei intru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu va veti gasi linistea pe care o tot cautati, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni candva...poate intr-o mie, poate in doua mii de ani, dar vor veni cu siguranta!" Zamolxis tacu o clipa si Leandru crezu ca vede cum durerea cuprinde sufletul Zeului, dar chipul ii ramasese impietrit.... Se spune ca, in timp,multi au incercat sa ajunga la Zeu, dar putini sunt cei care au reusit...Totusi, spune legenda, un tanar va reusi sa reanvie intr-una din zile dragostea lui Zamolxis pentru poporul Geto-Dac, iar acesta va redeschide Poarta Sacra si-l va aduce pe Deceneu la Zeu, punand astfel capat durerii neamului sau. Potecile sunt in vazul lumii, dar numai cei alesi le stiu rostul ascuns.Soimii pot fi priviti de oricine in straiele lor de piatra, dar cugetul necurat ar putea atrage pierirea oricui ar incerca sa intre in Hotarul Sacru. Poate chiar acum, cineva ingenuncheaza pe Gavane pentru a le implora mila intru libertatea poporului..." (Cristi Ionita - MUNTELE ASCUNS)

Marele Lup Alb nu este animal, este OM Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita. Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii. Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau. Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii. Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii. Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice. Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada getodacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in taramurile lupilor si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din

versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un lup alb. In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ? (Legendele dacilor liberi)

Legenda lui Zamolxis

Sursa: Legendele Dacilor Liberi / Felix Crainicu, Cristi Ionita, Editura DACICA, Bucuresti 2009 Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se putea ivi pentru a tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau cu atata drag, undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii,exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lume nu se afla, iar albinele dadeau cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana. Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor sa inzeceasca belsugul. Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita. Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata aproape orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau cate-n luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l

inconjoara. Invata din linistea sau zbuciumul padurilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codru mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita. Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor sial ierbii, pana si susurul izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul pe care il respira. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn. - Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, dar de cine? Si de ce? Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu I-a mai permis sa se intoarca spre meleagurile sale. - Se pare ca nu-mi ramane decat sa innoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand. Zis si facut. Zamolxis porni sa gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. Trebuia sa-si aranjeze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere, aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul, spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas. Zamolxis a inteles dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate si mormaind infricosator, ursul ar fi bagat pe oricine in

sperieti: asa cum statea era de doua ori mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat pareau de lungi si acutite. -Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostru in timp ce un fior ii strabatea tot trupul. Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat. Zamolxis se avanta sprinten spre fundul pesterii. In zadar, insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l facea pe urs sa se opreasca. Fiara il ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata sa se catere se pe pragul inalt pe care, la un moment dat, Zamolxis sperase sa-si gaseasca salvarea. Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare. Omul si fiara se pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna curand cuvantul. Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie, iar sa incerce sa se catere pe vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intr-o tinta sigura. Se convinsese deja de asta. Va trebui sa continue fuga. Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis apera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze in acele cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic. La numai cativa pasi in urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese pana acolo. Incordarea sporea necontenit, goana devenise aproape disperata. Eroul nostru aproape ce se resemnase. Nu putea sti de unde venea acea lumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi un foc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui. Daca nunumai o minune il mai putea salva. De cateva ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era stranie senzatia pe care o traia, ursul parca voia sa-l duca undeva si nu sa-l omoare, insa nu putea sta sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continuandu-si apoi drumul pe coridor. Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua-n amiaza, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze.

Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata sa. Viata ii atarna de un fir de par. Incerca sa intrezareasca o iesire de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a coridorului. Singura intrare era cea pe care tocmai patrunsese cu putine clipe in urma. Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasamite, ajunsese in inima muntelui si de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata de a-l dobori. Nu mai statu pe ganduri. Intinse mainile, lua piatra, iar in clipa in care o ridica deasupra capului pentru a o arunca, rosti cu voce tare: - Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi e mai tare! Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa azvarle nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini I se deschisera de la sine in forta de stea cu zece colturi si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste. Dupa ce groaznica fiara se pravali la pamant, fara sa aiba timp sa se dezmeticeasca si sa inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din ghearele mortii. Pe chip nu i se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putut vedea ceva care intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece al salii luand chipul unui bland batran, acesta grai: - Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nesteama care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit, inca. Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care continua:

- Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te-astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti puterile, dar acel moment va veni. Din nou tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data il opri sa rosteasca vreun cuvant. - Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut. Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri ascunse iar acum afla ceea ce simtise de mult: ca menirea lui era alta decat cea a unui muritor de rand. - Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa nu uiti niciodata! In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat. Ne vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Si nu uita: priveste la tot si la toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut de parca nici n-ar fi existat. Tanarul nostru incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre pestera. - Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea pe mine ma asteapta, isi spuse in sinea sa. Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele primite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis revazu cu ochii mintii intrega zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera fata in fata cu propriul destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortocheate, apoi, deodata, era ascuns intr-o negura deasa din care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intr-o bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se trezi. Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea

strania forma a unui cap de om, iar in momentl in care Zamolxis se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre. Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortii erau de partea lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continua sa I se adreseze lui Zamolxis: - Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii. Mergi inainte, invata si vei afla singur cand va veni sorocul sa te intorci. Mai trebuie sa-ti aintesc un singur lucru, care de mare ajutor iti va fi: timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti stapani, dar el te asteapta sa inveti asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu bine! Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in adancuri, lasand numai piatra cu chip de om in lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme nici macar sa deschida gura, daramite sa rosteasca macar una din intrebarile care I se imbulzeau in minte. - Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine, Sfinxule, si tu, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi! Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi: - Pe curand, muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vor puternici ca neam si ca tara. [din Bucovina, plai cu flori cantata de Grigore Lese Muntilor cu creasta rara/Nu lasati straja sa piara!/ Ca de-o pieri straja voastra/ A pieri si tara noastra!] Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni n-ar fi putut spune daca ochii ii lucea doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor. Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel binecuvantata drumetie si invatatura ceruta de Duh. Ani intregi colinda lumea larga afland cate-n luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista, tari cu oameni ciudati si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune, ca in basmele batranilor, ca a mers cale de sapte mari si sapte tari, daca nu ne-ar fi teama ca am micsora drumul parcurs de eroul nostru.

Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc dormind sub cerul liber sau in vreo casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese taina nemuririi si a altor ascunzisuri ale firii. Mergea fara odihna sau oprire si niciodata nu-si potolea setea de invatatura. Vedea toate frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla meleaguri mai frumoase ca cele lasate acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si care, odata cu trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu putea porni inapoi, cel putin nu inca. Vremea proorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-i dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi, albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese tanar si putermic, la fel ca atunci cand plecase din fata Sfinxului. Acum, insa, avea o mult mai mare intelegere pentru dreptate si oameni. Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui Zamolxis, in nesfarsita lui pribegie: cum poate indeparta dorul de muntii si codri ce-l asteptau acasa, de tara lui. Pana la urma, pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de intoarcere. - Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea, iar eu ma voi inturna unde imi este locul. Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat. Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo impartea intelepciune si dreptate celor din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica indrumare auzita pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fata pe trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si stiinta sa, si imediat pricepu despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar misunea sa de a-i invata pe Daci ii fu mai usoara. Viata era frumoasa si fara de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totusi, ceva care il framanta si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis nu incetase nici o clipa sa se gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va sfarsi destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul sau in viata. La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul Sacru, si astepta sa auda grasul Duhului chemandu-l spre Muntele Ascuns. Raspunsul veni pana la urma, si exact atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele mai stralucitoare ca niciodata. Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis soptindu-I tainic: - Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino, ma vei gasi in Sala Sacra.

Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii, Zamolxis isi lua tovarasul sau nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai ca de asta data stia exact unde trebuie sa mearga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era netarmurita, vointa si mai si, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara sa nu faca primul popas decat in fata Sfinxului. Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si deschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse stanca, invaluind-o. Pe data, Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Bine te-ai intors, stapane Zamolxis! Si Duhul mi-a spus stapane, gandi Zamolxis, fara a rosti nimic insa. Pesemne ca se intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bine sa-l las pe Sfinx sa ma lumineze, isi mai spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa i se adreseze fara de tulburare: - Simt marea putere pe care ai capatat-o, stapane. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor si, odata cu acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu Dacilor Liberi. De acum inainte, Dacii, vrednicii nostri supusi, in tine si Piatra Sacra vor crede, la picioarele tel vor aseza ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si munci. Tu esti acele care le ca aduce de-aci inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti apartinem pe vecie intru gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui Sacru acum, stapane, mai spuse Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului il purta unde voia sa ajunga. Un timp, Zamolxis si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunstarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmurita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare. Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat

de sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face, totusi, atunci cand toti ne vom astepta mai putin. In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna.

Legenda Pietrei Sacre

Precizare: Legendele si Povestirile publicate in aceasta rubrica nu sunt creatia autorului blog-ului beyondthevoice. Acestea au fost deja publicate in volume aparute pe piata. Drepturile de autor revin integral autorilor si editorilor. Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti. Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii. Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului. O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma. In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste. Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare. Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga. Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre. Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri.

In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci. Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare. Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati. Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul. Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii. Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci. Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata. Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire. Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa. Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei. Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare.

Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea acum hrana din belsug. Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii. Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei. Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui. Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca. Cei mai tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata. Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant. Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran. Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intr-acolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de

fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care, candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire. Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire. Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea. Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dumanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti. Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui, Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om. Totodata, el ii darui stancii puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri, sa ajute in timpuri de izbeliste. Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse. Astazi Piatra se afla in

inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele. [Legendele Dacilor Liberi - Felix Crainicu & Cristi Ionita, Bucuresti, Editura DACICA, 2009

Pelasgii cei pii, valahii de mai trziu, nvenicii n mitul Blajinilor

26 Oct Mitul Blajinilor a interesat n mare msur pe cercettorii consacrai, fie ei mitologi, istorici sau jurnaliti care au scris conjunctural despre acest subiect. Motivele acestui interes in de faptul c aceast srbtoare a blajinilor este o permanen, venit din timpuri imemoriale, care n-a pierdut nimic din importana datinilor practicate i astzi in mai toate regiunile Romniei, i n unele spaii din sudul Dunrii. Dei legat de un cult funerar, mitul blajinilor se deosebete radical de celelate comemorri dedicate celor disprui. Avem n vedere pomenirea morilor din familie, fcut dup regulile cretine la 3, 9, 40 de zile, la un, an sau la 7, cnd biserica invoc, prin rugciuni specifice, divinitatea n sprijinul celor plecai, pentru a putea s-i gseasc nemurirea sufletului n raiul ceresc. Exist de asemenea i datinele legate de Moii de Iarn sau de Var care se identific, nu numaidect cu cei disprui recent, mai tineri sau mai vrstnici, ci mai ales cu strmoii, cei care ne sunt naintai din familie sau din neam, dar care nu au n vedere i pe cei de dinainte de cretinism, pe cei aa-zis pgni. Comparnd datinile ce intereseaz blajinii, invocai o singur dat pe an, anume la srbtoatea numit Patele Blajinilor, pe care biserica cretin nu-l recunoate, el intrnd n Calendarul srbtorilor populare, vom gsi tradiii deosebite, foarte bine conservate, vii, practicate fr ntrerupere de zeci de milenii. Patele Blajinilor sau al Rohmanilor se serbeaz n cele mai multe locuri imediat dup Sptmna Luminat, dup Duminica Tomii, si se mai numete n unele locuri Sptmna Neagr, Sau a Negrelor, pentru c sptmna ncepe cu Lunea morilor, cnd se mnnc pasc i slnin sfinit de la Pati, crezndu-se c astfel oamenii vor fi ferii de orice primejdii de peste an, dac se-nfrupt ntro zi de post.

Evident este n aceaste manifestri influena cretin, care n miezul lor esenial sunt mult mai vechi, i se refer la un timp, fr timp, mitic. Cine sunt blajinii n percepia poporului ne arat credinele lui, despe ei. In toate informaiile venite de la martori, ori de la crturarii ce s-au ocupat de studierea lor, se remarc nite trsturi comune eseniale. Sunt locuitori subpmnteni, de la Ostroavele Albe, care se afl n apropierea Apei Smbetei, a apei primordiale, cosmologice, ce nconjoar de cteva ori pmntul, i se scurge n iad. Acetia sunt oameni mici, vii, goi, care triesc intrun climat venic cald, in Insula Fericirilor, cum spune Mircea Eliade. Spaiul lor existenial se afl de asemenea la hotarele dintre cele dou trmuri, cel pmntesc i Cellat Trm. Aceti Blajini sunt considerai de pmnteni sfini, puri, care triesc n ascez, postesc mereu i se roag pentru toat omenirea, avnd grij ca s-o curee de pcate, pe care le dau, prin Apa Smbetei, n iad. Dup unii exist i femei, care sunt blonde i de aceea n unele zone, cum ar fi Bucovina, se spune despre fetele fecioare c sunt ca nite rohmnie, adic frumoase i virtuoase. Se mai crede c triesc n semintuneric i rareori ies pe pmnt. Melania Radu (Blajinii-Tradiie i mister) amintete de faptul c n romanul popular Alixandria, Alexandru cel Mare a poposit la marginea Paradisului. Aici l-a cunocut pe Evant, regele blajinilor (cei nelepi, cei fericii), i-a druit o sticl cu ap miraculoas, a vieii i a morii. Tot aici se menionaz c blajinii au locuit pe pmnt la nceputul istoriei i se vor ntoarce pe pmnt la sfritul lumii. Dup unele credine, blajinii se trag din fiul lui Avraam, Sift. Evident e o intruziune n mitul arhaic, al cretinismului. Dup altele ei i au sorgintea n Fiul Oii. Merit a zbovi asupra acestei din urm afirmaii care ne duce cu gndul la oia nzdrvan din balada cunoscut a unui neam de pstori, care s-a sacrificat, ca cel dinti om, omul primordial s dinuie, nvenicind i pe urmai. i aceast concluzie poate fi dedus din toat mitologia legat de blajini, care se jertfesc continuu pzind omenirea, nu numai prin rugciuni, dar ferind-o s intre n iad, i care vii fiind, accept un trai aspru pentru a salva umanitatea, pentru a n-o lsa s dispar pentru venicie. E o acceptare de bun voie a relurii ciclului vieii umane.

Patele Blajinilor se mai numete si Patele Mic, posibil printro apropiere de Crciunul Mic, care este considerat 1 Ianuarie. Oamenii pstreaz cojile de ou de la Pati, pentru c sunt sfinite i prin aruncarea lor pe ap, vor anuna blajinii c a venit aceast mare srbtoare a Patilor, ca semn de recunotin pentru c acetia spun rugciuni i in post pentru pmnteni pentru c ei nu tiu srbtorile i atunci cnd ajung aceste coji la ei spun: iat c este i Patele lacomilor. Am ntlnit i explicaii care aduc ntr-o contemporaneitate relativ, existena lor. Se spune c acetia au fost rpii de ttari, lifte pgne i astfel au pierdut irul srbtorilor. Totui chiar i atunci cnd se vorbete despre ei n relaionri ce in de precepte cretine, se fac meniuni de felul, sunt oameni vechi, de demult. n alte pri blajinii sunt considerai i ei cretini i credina lor e tot ca la noi, numai c n-au luat nvtura de la Hristos. Recunoatem cu uurin relicve din miturile aa-zis pgne - Trmul Cellalt ntlnit n cele mai vechi creaii umane, i anume n basme, Apa Smbetei; pstrarea prin memoria ancestral colectiv a unui adevr transmis din generaie n generaie a exisenei unor oameni din timpuri imemoriale, care triesc venic; gsim aici tema basmelor ce vorbesc despre tineree fr brnee i via fr de moarte. Aceast srbtoare exprim un fapt excepional i anume contiina necesitii legturii cu primii strmoi, rmai n memoria colectiv. i chiar dac s-a suprapus peste aceast srbtoare, cea cretin, ea dinuie prin intuiia importanei ei, meninut de iniiaii neamului din epoca strveche, preluat de moii i moicele, nelepii comunitilor care au vegheat ca datinile n structura lor originar s nu se piard, pentru c au neles c aceste datini conin direcionri moral- spirituale care le asigur permanena fiinial, pentru c, dup cum am mai artat, ei se roag pentru toat omenirea fr a cere nimic n schimb. ntrevedem n aceti blajini identitatea prinilor originari ai tuturor pmntenilor. De aceea se spune n culegerile de folclor, ca cele ale lui Simion Fl. Marian (Srbtorile la romni), ori n cele ale Elenei Niculi-Voronca (Datinile i credinele poporului roman- Ed.Polirom 1998) c D-zeu i iubete foarte mult i le-a druit via uoar, fr s se-nece. i tot datorit lor, de Patele Blajinilor sufletele morilor sunt slobode, i de aceea se gtesc multe i alese bucate pentru pomenirea lor. Mai mult, tot de dragul lor, D-zeu creeaz posibilitatea celor de pe pmnt s posteasc pentru ca sufletele celor care au murit fr lumnare s se mntuiasc. i Olteanu Antoaneta, mai recent, n Calendarele poporului romn, vorbete despre Patele Blajinilor, dar nu se atinge o nelegere profund a acestei srbtori

strvechi, privit prin prisma datinilor practicate, care devanseaz cu mult timpurile hristice. Ceea ce intereseaz este faptul c mai toi marii mitologi sau istorici, filologi s-au oprit asupra acestui subiect, care include codificri, sau mistere, ce au incitat la dezbateri, avnd n centru de fapt, nevoia de a rspunde la ntrebarea: cine sunt aceti blajini? Se tie c orice mit conine un smbure de adevr. Pornind, de exemplu, de la cel al Meterului Manole, legat de o realitate, i anume existena mnstirii Argeului, sau a lui Iovan Iorgovan, identificat cu Hercules, titanul din antichitate, pelasg de origine, i de la altele, admitem c aceti blajini au fost tritori cndva demult pe aceste meleaguri. i vom pleca de la cteva date pe care ni le furnizeaz mitul nsui. Avem n vedere c sunt considrai foarte virtuoi, experimentnd o spiritualitate moral religioas superioar, cu o influen covritoare asupra contemporanilor ancestrali, devreme ce n structura de baz datinile exist nc vii, n practic, paralel cu dogmele cretine, foarte puternice i bimilenare n Dacia valah, i care nu sunt spirite, ci oameni, e adevrat de o mai mic statur. Credem c este vorba de nite naintai care au existat n istorie i al cror prestigiu a fost urieesc, influennd nu numai pe urmaii direci, ci i pe o bun parte a omenirii. Pentru a-i identifica pe acetia ne ntoarcem la scriitorii antici, fie ei greci, romani sau de alte neamuri, care au vorbit despre ascendenii dacoromnilor. Despre daci au scris aproape toi anticii de vaz, indiferent dac erau poei, istorici, geografi, cronicari ai unor evenimente, ori dascli de coal antic, care-i corectau elevii n vorbire, sau chiar mprai cum a fost Traianus care a scris De Bello Dacico, ori de medical su Critias, care a consemnat i el date despre daci. Aceti oameni cultivai ai antichitii au menionat c strmoii dacilor sunt hiperboreenii de pe malurile Istrului, care au strnit admiraia multor popoare antice (Pindar, poet grec sec VI i.e.n, sau Strabon (Geog.) ce amintete c cei dinti care au descries diferite pri ale lumii spun c hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului i a Adriei, ori Diodor din Sicilia (Biblioteca Istoric) care citeaz pe Hecateu din Abdeira, contempoan cu Alexandru Macedon, care afirm: Acum, dup ce am descries prile de miaz noapte ale Asiei, credem c este de interes s artm aici i cele ce se povestesc despre hiperboreeni, anume c fa de inutul celilor, n prile Oceanului se afl o insul care nu e mai mic dect Sicilia, locuit de hiperboreeni numii astfel fiindc sunt mai ndeprtai de vntul Borea. Chiar

Zalmocsis este vzut de Clement din Alexandria (Stromata, IV, 213) hiperboreean, iar Zeus adorat la Dodona, sanctuar hyperborean, e invocat de Ahile sub numele de Zeus anax pelasgikos (Iliada, XVI, 232). Afirmaia nu ne mir, avnd n vedere c Ahile nsui era hiperboreu, nscut dintr-o zei i un titan. Homer i ncepe marea epopee, invocnd ajutorul divin spunnd: Cnt zei mnia ce-aprinse pe Ahil Peleianul, adic (pelasgianul, pelasgul), despre care tim c se trgea din patria originar, din Insula Leuke, sau Insula Alb de la Istru. Enumerarea poate continua, ns dorim a scoate n eviden faptul c anticii asimileaz pe hiperboreeni, pelagilor. Nu puini sunt cei ce exprim n modul cel mai direct c hiperboreenii sunt pelasgi. Scoliastul lui Pindar (Ol. II, 28 , Fragm. Ist. Ov. II, 387) spune c Hiperboreu era fiul lui Pelasgios. Deci pentru noi Pelasgos ar fi un termen chiar mai corect dect Hiperboreu, al Omului universal (V. Lovinescu Dacia Hiperboreean Ed. Rosmarin, Bucureti 1996). De asemenea Macrobiu amintete c regiunile udate de Tanais-Don i Istru, antichitatea le numea Hiperborene (Comm. In Sommnium Scipionis , II, 7) Denumirea de hiperboreu e pstrat pn trziu, identificat cu cea de pelasg sau cu cea de get. n anul 89 e.n. n btlia de la Tapae, Diego care e basileul otirii gete e nfrnt de Tettius Iulianus, dup obiceiul timpului este numit, n semn de mare respect Hiperboreeanul. Amintim n treact i de Apollonius din RhodosArgonautice. II, 5, 675), care afirm c hiperboreii sunt pelasgi locuind n nordul Traciei, de Justin (Philip.II, C2), ce vorbete despre M-ii Rifei (Carpaii) ce se afl n inuturile hiperborenilor. Iat i Ovidius (Tristia. IV, 41-42 i n Pont. II, 40-45) mrturisete c e obligat s triasc sub axul boreal, la stnga Pontului Euxin, la fel ca i Macrobius care ntro scrisoare trimis la Roma precizeaz c se gsete chiar sub Cardines Mundi, sub axul borea, n ara geilor. Un alt personaj, soldatul Marcelin e avertizat c va trebui s plece s ia pe umeri Cerul hiperboreean, n ara geilor (Marial Epigr. IX, 45). Si VirgiliusGaeorgica I, V, 240-241) cnd vorbete de Polul reprezentat printrun Omphalos Mundus et Scythiam Riphaesque arduus arcea conurgit. d indicaii precise ( Acest vertex, Polus Gaeticus exist n Romnia n Carpai (M-ii Rifei, pe OMUL, numit n popor Osia Lumii, sau Buricul Pmntului (apud V.Lovinescu op. cit).

Nu este o ntmplare faptul c ne-am oprit asupra acestui subiect ce ine de existena miticilor blajini. Credem c am adus suficiente argumente care s justifice acest interes; reamintim doar evidenta lor ancestralitate i extraordinara lor importan pentru spiritualitatea romnilor, ilustrat n aceast continuitate manifestat n trsturile ei eseniale nealterat, dei este i acum considerat srbtoare lor pgn, n pofida forei de asimilare a vechilor tradiii precretine, de ctre noua religie, foarte puternic implementat n mentalitatea spiritual a romnilor. Cercettori de vaz ai istorie sau mitologi, ori scriitori importani s-au oprit asupra acestor mitici blajini, dup cum am mai spus, pentru unicitatea prezenei lor n mitologia romn, ce s-a impus ca o credin popular de for mult mai puternic dect alte mituri, care sunt numai consemnate, fr a fi i azi att de prezente, prin practicarea tradiiilor legate dec acestea, n mas. nafar de cei ce in de sec al XIX-lea, amintim pe Mircea Eliade, pe Tudor Pamfile, pe Romulus Vulcnescu, ori pe Victor Kernbach. Nu ca pe cel din urm l menionm pe cel mai mare i mai complet cercettor al preistoriei, N. Densusianu, care prin studii ale documentelor autentice, citite n limba originar, ebraic, greac, latin, sau n cele moderne, cum ar fi cea german sau francez, pornete de la surs n aflarea nedistorsionat prin traduceri, a adevrurilor istoriei strvechi, fcnd, pe cheltuial proprie, i cltorii pe urmele eroilor, sau a gsirii vestigiilor, ori cercetnd prin metoda comparativ, documente vechi, care se refer la aceleai evenimente, gsind rspunsuri valabile i azi, dei nc este contestat de cei care ignor faptul c istoria a ajuns intrun impas i c ea nu mai poate aduce completri dect dac se pornete n cercetatea ei n manier transdisciplinar, metod ntemeiat de acest mare geniu al romnilor, Despre acesta nsui marele mitolog Romulus Vulcnescu n Mitologia Romn, (Ed Academiei RSR, 1987) carte de referin n domeniu, spune ntrun capitol intitulat Ipoteza omului pelasg, c dac cele afirmate de N. Densusianu (Dacia Preistoric. Institutul Carol Gobl Bucureti, 1913) ar fi fost studiate cu seriozitate, progresul n cercetarea istoriei, cel puin a romnilor, ar fi fost mult mai rapid i mult mai evident, i am fi scpat de multe ruvoitoare, intenionate contestri ale existenei noastre multimilenare, nentrerupte pe aceste pmnturi, adugm noi. Aadar N. Densusianu are i acest merit de a pune n lumin i posibilitatea descifrrii i misterelor legate i de mitul blajinilor. Ne vom opri asupra denumirilor Blajinilor n contiina romnilor. Acetia sunt numii i Rohmani, cu formele fonetice locale Rocmani sau Rogmani, dar i Urici sau chiar au un nume ce poate primi doar forma de singular i se numete Srbtoarea Matcului.

Ne vom opri mai nti la ceea ce spune Victor Kernbach n Universul Mitic al Romnilor (Ed tinific, 1994). Acesta amintete de originea hindus a Blajinilor, avnd un etimon slav blajeni, (ca i cel srb, blazen, nsemnnd fericit, susinut de majoritatea celor ce au abordat acest subiect, menionnd cele susinute de N Cartojan (Crile populare, vol I, p. 273-4) care afirm posibilitatea identificrii Blajinilor cu Nagomudrii (slavad-lit.-nelepi goi) din varianta romneasc poporan a romanului Alixndria, acetia fiind o populaie ntlnit de Alexandru cel Mare n India, Nagomudrii, spune Cartojan, este numele brahmanilor; gymnosofiti ntlnii de Alexandru n preajma raiului. Tot acesta dezvolt subiectul, cum spune Kernbach; Denumirea de Blajini este epitetul dat necontenit de Alexandru Machidon fiindc dup moarte se duc direct n rai(ib p. 201). Adrian Bucuresu vede etimologia Rohmanilor n epitetul Cavalerului trac, adic Zeind Roimenos, tradus prin sintagma Sfntul Luminos. Lucrurile pot fi dicutate, prin argumente valabile. Titlul acestei disertaii l-am ales pentru a afla care este adevrul despre miticii blajini. Am avut n vedere o cercetare sistematic i continund a unor teme care neau preocupat, privind gsirea unor rspunsuri valabile, fie la unele ntrebri, la care istoria nu a rspuns nc sau a cceptat explicaii ce distorsionau n mod deliberat interesat adevrul vezi teoriile lui Rossler et compania, privind locuitorii Daciei i nu numai. Dac n istoria recent, despre originea valahilor nu s-a tiut nimic spune de ex. S. Corryl n Valahii n Cartea Genezei, admind c, termenul de Valah se constat pur i simplu n evul mediu, fr a-i putea preciza etimonul, dac despre pelasgi i nucleul lor de formare nu au fost dect presupuneri, nc din antichitate, viznd fie Lidia, fie Frigia, ca i despre etimologia i sensul termenului Belagine (de fapt corect i complet semantica e legat de sintagma Codul Belaginelor, adic Legile Belagine) noi am ncercat i sperm c am i reuit, prin aceast metod transdiciplinar,att de hulit de unii istorici, precum Mircea Dogaru, blocai n prejudeci, care foarte recent afirmau c istoria trebuie cercetat numai de istorici, nimicind cu invective de-a dreptul jignitoare pe specialitii n antropologie, genetic, lingvistic comparat, ori n mitologie sau n strategie militatar, s demonstrm prin mijloace tiinifice, valorificnd i informaiile valabile, existente nc din antichitate, corelndu-le pe un plan logic, c valahii sunt descendeii direci ai pelasgilor, (pelasgi-velahi, valahi), c belaginele sunt legile strvechi ale acelorai pelasgi, preluate chiar i de romani, avnd ca etimon un cuvnt compus din lexemele pelasgus i gins, tis, (pelasgintes-pelaginte-belagine) adic neamul pelasgilor (ambele aparinnd vocabularului protodac sau latinei prisca, limba comun i dacilor i romanilor i nu numai, rezultnd, prin alunecri fonetice impuse de legile comunicrii).

Am fcut acest recurs la studiile anterioare pentru a convinge care este de fapt sensul termenului blajini, aducnd argumentele valabile. Afirmaia originii hinduse a termenului blajini nu poate fi susinut, pentru c se bazeaz pe o poveste dintrun roman popular, Alixandria, n fapt o ficiune. Orict de mare va fi fost rspndirea acestei cri, lucru de care ne ndoim, e vorba de un izvor livresc, care presupune tiutori de carete, ori nu putem vorbi cu secole n urm despre existena multora dintre acetia, ntre dacoromni. O asemenea rspndire n tot teritoriul Romniei de azi, cu asemenea putere de fiinare, pstrnd codificate sau nu, simbolurile strvechi, chiar rezistnd influenelor cretine, n situaia n care unele srbtori pagne au supravieuit numai prin suprapunerea celor bisericeti, i care nu aveau n niciun caz izvorul ntro lucrare de sorginte strin, i nc prins ntrun roman, fie el i popular, aceasta legat de blajini nu a putut fi asimilat, ceea ce dovedete c are rdcini extraordinar de vechi, dar i c a fost o continuitate n practicarea tradiiilor lor fr a se diminua esena spiritul pgn, ce-i are sorgintea pn departe, n mitul omului primordial, a lui Pelasgos, recunoscut i de anticii anticilor. Apoi din tot studiul nostru reiese c aceti blajini sunt personaje care sunt legate de locuri ce indic zona Istrului i a Pontului Euxin. Se vorbete de Ostroavele Albe ca habitaturi ale acestora. Aceste Ostroave Albe sau Insule Albe sunt consemnate de autorii antici, aa dup cum am artat, ca spaiile de origine ale hiperboreilor, identificai, tot de ei, cu pelasgii. n sprijinul celor afirmate vom aduce n discuie epiteul alb, care se constituie ca element comun al spaiului existenial i al hiperboreilor, sau al pelasgilor i al blajinilor. Acest termen nu este legat de culoarea alb, nsemnnd puritatea n primul rand, ci are o semnificaie mult mai adnc i de aceea mai greu de depistat. Se tie c Apollo, zeul pelasg, sau trac, cum mai este definit, confiscat de greci, ca i Dionysos, Hermes sau Orpheus, i alii semizei, ca Hercules ori Ahile, i avea patria de origine ca toi locuitorii hiperboreeni, pe rmurile Istrului, i c dup ce acetia mpreun cu Eac i Apollo au ridicat Troia, i acesta s-a ntors n patria sa de pe rmurile amintitului Istru, mai exact in Insula Alb, sau Leuke, identificat azi ca Insula erpilor. Miturile spun c aici era un stlucit templu nchinat lui Apollo.(Pindar-sec VI, i.e.n.). Lexemul alb este o form corupt, datorit uitrii n timpul ndelungat ce a trecut de la existea real a acestor ceti sau ostroave, a termenului avii (n grecete abioib corespunznd sunetului v, eponim amintit de Homer n Iliada (Ed. De Stat pt Literat. i Art, 1959) la nceputul Cntului III, i XIII, 3-6, cnd Zeus

purtndu-i privirea peste ri i noroade, numete popoarele ntlnite-tracii; moesii i avii cei mai drepi dintre toi muritorii - n traducerea lui George Murnu apare forma abii-cei plini de dreptate. Este clar c tracii sunt denumii dup ara lor, moesii, aiderea i n mod cert aceti avii, au o ar a lor numit Avia sau Havila, cea amitit n Cartea Genezei Cap I, vers 9-14, caracterizat ca fiind plin de aur i fiind nconjurat de rul Fison. Pseudo Cesarios, (sec.VI d. e.n-n F.H.D.R. vol.I, p 484) vorbete de fisoniii numii i danubieni. Dicionarul romn-latin (Paideia 2004, Bucureti, p.550) a lui Virgil Matei consemneaz pentru termenul strmo, cuvintele - pro-avus, abavi, orum; a(t)avi, orum, sau chiar forma avi-tus - iar cu sens de nainta mai ndeprtat (strmo-strmoesc) lung ir din neam, pe cel de pro-s-apia. Este mai mult dect evident c aceti termini provin din latina prisc, i c strmoii lor pstreaz denumirea originarilor lor naintai, amintii de Homer ca tritori n regiune boreal anume avii, sau abioii. Iat o dovad n plus a aparenenei dacior i romanilor la aceeai rdcin. Cu alte cuvinte, prin Insula Alb sau, Ostroavele Albe ale blajinilor se nelege inutul aviilor, al strmoilor ndeprtai. i iat cum ne vine ca o mnu posibilitatea de a demonstra cine sunt blajinii, scopul de fapt al ntrgului nostru demers, nu uor de realizat. Acetia sunt aceeai pelasgi, nvenicii n mit, de urmaii, care au pstrat n memoria colectiv, din ancestralitate, excepionala lor importan pentru omenire. Acest mitonim are acelai etimon ca i eponimul valah. E vorba de un cuvnt blajin, realizat prin compunere prin contopirea lexemelor pelasgus + gins, tis(neam), rezutnd n urma transformrilor fonetice, prin alunecri de sunete, dup legile comoditii n vobire i ale modificrilor aparatului fonator, n milemii de uzitare a unei limbi. Deci lexemul compus pelasgus+ gentis are urmtoarele transformri fonetice: pelagenis= pelageni= belagini (nu insistm asupra legilor fonetice care acioneaz n acest caz, ele se pot gsi n studiul nostru-Valahii, factor de continuitate n istoriauniversal-Dacia Magazin). Rmne s art c i mitonimul Rohmani (cu variantele Rucmani, Rogmani) exprim n aceeai realitae, identificndu-se cu blajinii. Aceast denumire se gsete n unele regiuni, n Bucovina de ex. i nu numai

n legtur cu aceasta denumire am aminti prerle unor specialiti, cunoscui precumn.N. Cartojan, Ign.Joh. Hanusch i alii care consider termenul mprumutat, derivnd de la numele Brahmanilor. Cartojan, spune c termenii amintii, nu poate fi desprit de forma rutean, corespunztoare Rahman, care trebuie socotit ca o form corupt din prototipul Brahman al redacunilor bizantine i greceti, ide respins de Victor Kernbach care-l citeaz n Universul mitic al Romnilor, (Ed. Stiin 1994), artnd, pe drept c prioritatea termenului rutean nu e dovedit de Cartojan i nici nu poate fi dovedit i nici susinerea lui Andrei Oiteanu, care vede n Rahmani sensul religios originar al brahmanilor digambara (ib pag 201). Noi considerm termenul de Rohman local. i N. Densusianu ca i Vasile Lovinescu vorbesc de ariminii, populaie de la Dunre. Despre acetia amintesc i unii antici numindu-i Arimphei, adic arimii, sau ariminii din Munii Rifei(Carpai) Aceti arimini au dezvoltat formele arimani-aromani, ramani, i prin graiul local s-a ajuns la formele rahmani, rogmani, rocmani, dar i pe cele de roman i romn. Denumirea de B-ra-h-man este rezultatul migrrii nspre est, spre India a unei pri din aceast pupulaie sub conducerea unui ef iniiat care a primit numele dupa cel al populaiei n fruntea creia se afla i anume de Rama sau Raman. Prin corupere, termenul devine Brahman. Conform multor precepte religioase antice el devine zeu (vezi faraonii egipteni care se considerau zei nc din timpul vieii), Brahma, iar slujitorii lui spirituali se numesc Brahmani (cei nscui de dou ori) (n.n i aceast semnificaie are importana ei n demersul nostru), casta celor mai de sus locuitori ai Indiei pn azi. Superiorii Brahmanilor se numesc i azi arieni (derivat de la arimeni), iar limba folosit n slujbele religiase este sanscrita, considerat limb sacr (san=sfnt i scrit(a)= scris). Cele mai recente studii arat c nu indienii au venit spre Occident, ci marele popor pelasg, civilizator, care a format primul stat mondial, menionat pe o intindere imens, chiar din antichitate, a roit din nucleul originar de la Dunre n toate direciile. n sprijinul demonstraiei noastre vom cita pe Vasle Lovinescu, dup noi, cel mai mare mitolog romn si nu numai, prin profunzimea i puterea de interpretare a codificrilor miturilor sau ale semnelor enigmatice din heraldic, a descifrrii simbolurilor i a identificrii mesajelor esoterice ale basmelor romneti, ale puterii de relaionare a miturilor folclorice romne cu cele sanscrite, anticipnd cu mult acest transfer de spiritualitate nalt nspre est, dovedit azi de unii cercettori i prin mulimea de cuvinte comune limbii romne i sanscrite.

n legtur cu Rohmanii, trebuie s spunem c cea mai puternic i cea mai rzboinic din populaiile pelasge din N. Dunrii a fost cea a Arimii-lor. Cea mai veche meniune o face Homer; uriaul groaznic Typheu care i-a nfruntat pe Zei era din ara Arimoi. El i numete n Odisea Erembi, Arambes, b reprezentnd sunetul nasal n. Dionysos Periegetul i numete Oresmoi (munteni). El spune c sunt din neamul Titanilor. Ei sunt numii de asemenea Arimfei, Arimani, Ramani. Ptolemeu numete una din cetile Daciei Rami-dava. Loinescu afirm c numele de Romn nu este nou, n popor roman e echivalent cu ran autohton. Cnd a reorganizat Imperiul, Diocleian a numit Romnia toate inuturile supuse locuite de Geto-Traci; dac acest nume venea de la Roma, el s-ar fi potrivit mai bine Italiei. Adevrul e c Roma, Romania, Romnia sunt vechi nume pelasge. Resturile unor vechi triburi trace din Peninsula Balcanic se numesc Aromni i vorbesc Romna. Noi credem c toate aceste nume se trag din aceti Arimoi homerici, i acetia au legtur cu Ram. n mitologia romn se vorbete de un Ram-mprat. n plus sunt o mulime d localiti ca Rama, Ramna, Rm-nic, Rmeti, Rima, Rigmani, Roman, Romalia, Rams, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni, Ramacani etc. (op. cit. p 39). Iat ct de actual este Lovinescu care admite c pelasgii sunt arimanii, romnii de la Dunre. Dac termenii de romanus, romunus sunt nc din perioada cnd populaia zis roman nu se desprinsese de protodacii pelasgi, numii parte din ei i romni atunci putem trage o concluzie logic i anume c romnii, ca i aromnii, existeni pn azi, sunt categoric pelasgi, i innd cont c pelasgii sunt velasgii- valahii, numii astfel mai ales de strini, (ei i-au spus ntotdeauna romni) venii mai trziu pe aceste meleaguri, primind, din tradiia btinatilor i ideea c sunt dup spusele acesora, care nc mai pstrau n memoria colectiv cunotine privind originea lor nobil, pelasgi, atunci se explic de ce cnd s-a format statul modern romn i s-a spus Romnia. Dei Muntenia s-a numit i Valahia locuitorii acesteia i spuneau n marea lor majoritate, dup cum am artat romni. S vedem dac putem identifica noiune de Rohman, n toate atribuiile lui, cu cea de Blajin. Dup cele spuse mai sus reamintim c mitonimul Rohmani se suprapune ca sens cu cel de Blajini. Avnd n vedere c am demonstrat c etimonul acestuia este eponimul Pelasgus format din doi termeni (pelas-gus i gintis, adic belagini, blajini), reamintim

traducerea cei de neam pelasg, alturm termenul Romni, despre care am aflat c sunt tot pelasgi, i comparnd tradiiile Ro-h-manilor cu cele ale Blajinilor, constatm c scheletul pe care se sustin tradiiile, ncepnd cu trsturile acestora, locul de fiinare, i multe alte elemente comune deja semnalate, i n primul rnd relictele ancestrale, sunt aceleai. Deosebirile sunt neeseniale i in att de imaginaia martorilor chestionai, avnd ns n masur mai mic sau ceva mai evident, intruziunea cretinin, dar i aici va trebui s avem discernmntul necesar, mai ales n cazul formelor mitului mai bogat n manifestri arhaice, pentru c va trebui sa inem cont c dacii valahi au fost monoteiti, i numele lui Dumnezeu cel cretin ia cu uurin locul lui Zalmocsis, care n traducere are aceelai sens, nsemnnd Stpnul Vieii i al Morii. nelegem dar c cele dou denumiri urmeaz ndeaproape varianta local, sau regional a denumirii de pelasgi. Aa cum cei din ara Brsei se numeau Brseni, derivnd de la anticul Trseni, adic etruscii, pelasgi carpatici i ei, tot aa i Romanii, pelasgi, tot carpatici au numit pe strmoii lor, prini n mit, Rohmani, aceasta ns n-are nicio legtur cu hinduii. Putem duce paralela mai departe vorbind de olteni sau de moldoveni, i de povetile lor moldoveneti despre facerea lumii s zicem sau olteneti, care pot avea i deosebiri neeseniale, dar n ansamblu romneti sunt. i poporul romn, sau dacoromn, ori valah, s-a format ca i miturile lui, prin nchidere, pe baza spiritualitii i capacitilor existeniale motenite sau dobndite, prin exerciiu. Nu negm, firete, i unele influene strine, dar acestea nu ating niciodat fondul ancestral al unei existene legate de un popor; cele mai multe acceptri le face o parte a limbii, de fapt cea mai mobil i anume vocabularul periferic; fondul principal lexical, care se constituie din cuvintele ce asigur baza comunicrii nesofisticate, rmne foarte stabil; a nu se nelege anchilozat. inem s amintim c Pastele Blajinilor se mai numete i Matcalul, cu varianta feminin Matcua, care au rdcin comun cuvntul matc. Cu alte cuvinte tot la timpurile ancestrale va trebui sa ne referim, cci matca nseamna elementul primordial, precum matca de albine care d via; e punctul de plecare dar i o condiie a continuitii, i n final tot la pelasgi ajungem. Subiectul ns merit a fi tratat cu seriozite, pentru c este ncrcat de coduri i simboluri arhaice.

Drept concluzie vom aminti de faptul c eforturile celor de bun credin, interesai de adevrul despre pelasgii valahi, civilizatori primordiali, sunt rspltite prin confirmri, nu numai ale unor cercetri prestigioase cu autori autohtoni, dar i ale oamenilor de tiin strini. Pentru edificare menionm c de curnd, nite specialiti americani, studiind artefacte de pe teritoriul nostru, aparinnd culturii precucuteniene i cucuteniene recunosc i vechimea acestei civilizaii, dar i c centrul acesteia este n Europa Central, veche de cel puin 4 000 de ani devansnd chiar pe cea sumerian (vezi i articolul Marianei Terra din revista Dacologica care prezint un rezumat al acestui articol publicat de aceti americani, reluat din pcate, n integralitate, doar de un singur cotidian romnesc, i anume de Jurnalul Naional . Timpul, atunci cnd e vorba de istorie, are rbdare, lucru dovedit i n aceti ultimii 11 ani de cnd prin strdania unor adevrai romni, avnd ca iniiator, dar i truditor activ, ori cercettor i scriitor pe Dr. Napoleon Svescu, care, dei plecai departe, au reuit s nchege o micare concretizat prin multe realizri printre care i tradiia fiinrii unor Congrese de Dacologie, care au stimulat energii creatoare i raionale ale celor interesai i avizai, de natur a atrage personaliti din diverse domenii, care s contribuie nu numai la aflarea unor adevruri, ce preau pe vecie pierdute privind istoria daco-romnilor, prin prisma transdiscipinaritii, metoda cea mai recent i eficace, ce s-a impus i n alte domenii, dar i ca un rspuns acelor care, iat, nu dezinteresai, maculeaz un popor, care n sfrit liber, poate circula i munci oriunde n lume, dar nu de puine ori este umilit, chiar de prezentrile fcute de aa-ziii conaionali, n rile de adopie, unde romnii muncesc cinstit, ncepnd din domeniile ce presupun cea mai nalt calificare n tiin. Considerm aceste manifestri organizate de romni adevrai patrioi, cel mai eficient rspuns la perpetua aciune de prezentare a Romniei, ca o ar fr valori autentice, fr demnitate. Vom ncheia, dedicnd acest studiu, ca semn de omagiu lui Artur Silvestri, un Maestru, un Romn de excepie, care pe 19 martie ar fi mplinit 58 de ani, i care ne ndemna pe toi s credem n acea Romnie tainic, care va exista, orice s-ar ntmpla. Balaurul Un balaur este, n mitologia romneasc, un animal fantastic de dimensiune uria, de multe ori are forma unui arpe cu aripi, picioare i mai multe capete de arpe (n general trei, apte sau chiar dousprezece), reprezentnd o ntruchipare a rului i este prezent n majoritatea basmelor romneti. Tudor Pamfile identific trei tipuri de balauri n mitologia romneasc [1]:

de ap - cel care triete n fntna satului i care este ucis de Busuioc sau de Sfntul Gheorghe. de uscat - triete prin prpstii prin "ara armeneasc" i furete "piatra scump" de vzduh - alturai norilor de furtun i controlai de cte un solomonar

n alte mitologii, poate fi asemnat cu dragonul european sau cu hidra din mitologia greceasc. Etimologia cuvntului dac o cutm n limba greac (drkon "cel ce te fixeaz cu privirea") ar defini o fiin imaginar un amestec de arpe, crocodil i leu, o fiin cu unul sau mai multe capete, care scuip foc. Capcaun Cpcunul este, n mitologia romneasc, un personaj supranatural, care aprea uneori cu dou capete, alteori cu cap de cine i trup de om. Se spune c aceste fiine se pot transforma n mai multe animale (din urs n cerb .a.m.d.). Potrivit unor lingviti, cpcun (cu varianta popular cpcn) ar avea la baz construcia cap + cine (v. i neogreac cap de cine). Cpcun are ns i sensul de cpetenie ttar sau turc, precum i sensul pgn[1]. Unii lingviti consider termenul a fi ecoul turcicului kapkan (kaphan, kapgan), care la unele popoare turcice din epoca migraiilor (de exemplu la avari, protobulgari - kavhan i pecenegi) era un rang nobiliar sau administrativ nalt

Corcoaia
Corcoaia este un personaj din legendele i miturile romneti legate de valea Cernei. n funcie de versiunile[1] legendei sau basmului, Corcoaia este fie o femeie btrn care l ndrum pe eroul Heracle (Hercule), fie nsui balaurul cu care acesta se lupt (cu consecine geologice petru cursul rului Cerna), ntre Banat i Mehedini. Vezi i Cheile Corcoaiei (Cheile Corcoaia) i toponimul Corcova, situat n judeul Mehedini, nu departe de valea Cernei. Romanii au numit izvoarele termale din apropiere apele sacre ale lui Hercule, iar numele bilor stabilit n timpul domniei mpratului habsburgic Franz-Josef I, Herkulesbad (Bile Herculane), a perpetuat tradiia. Potrivit unor cercettori etnologi, legenda Corcoaiei i a lui Heracle (peste acesta, localnicii au suprapus figura mitic Iovan Iorgovan; vezi i Iorgu Iorgovan) este similar mitului grec antic al confruntrii dintre Heracle i hidra din Lerna. Ielele Ielele sunt fpturi feminine supranaturale din mitologia romneasc, foarte rspndite n superstiii, crora nu li se poate stabili ns un profil precis, din cauza inconsecvenei folclorului; totui, forma mitologic preferat este a unor fecioare znatice, cu mare for

de seducie i cu puteri magice, cumulnd atributele Nimfelor, Naiadelor, Driadelor, ntructva i a Sirenelor. Se sugereaz ca ar fi posibil ca in trecut sa fi fost preotesele unei zeiti dacice. Locul i chipul revelrilor Ielele se crede c apar mai ales noaptea la lumina lunii, n hore, n locuri retrase (poieni, silvestre, iazuri, maluri de ruri, rscruci, vetre prsite sau chiar n vzduh), dansnd goale, mai rar cu vetmnt de zale, sau nfurate n vluri transparente i cu clopoei la picioare; fostul lor ring de dans rmne ars ca de foc. Uneori doar cu trup aparent, alteori sunt doar nluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele. Numrul n care Ielele i fac apariia e sau nelimitat, sau redus la 7, uneori chiar 3, n ultimul caz (Oltenia) legenda considerndu-le pe fiicele lui Alexandru Macedon i numindu-le: Catarina, Zalina i Marina. Locuiesc n cete, n aer, pe stnci singuratice sau n muni, prin pduri sau anumii copaci ca paltinul i nucul (preferai i pentru horele lor), rareori la rspntii. Natura lor De obicei, nu sunt socotite genii rele: se rzbun doar cnd sunt strnite, ofensate, sau vzute n timpul dansului, iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, dup ce l-au adormit cu cntecul i cu vrtejul horei jucate n jurul acestuia de 3 ori. n aceast ipostaz, au similitudini cu fecioarele Erinyes din mitologia greac. Unele descntece le portretizeaz aa: Voi Ielelor Miastrelor dumane oamenilor stpnele vntului doamnele pmntului ce prin vzduh zburai pe iarb lunecai i pe valuri clcai v ducei n locuri deprtate n balt, trestie, pustietate unde pop nu toac unde fat nu joac. V ducei n gura vntului s v lovii de toarta pmntului.[1] Adesea Ielele beau ap de prin fntni i oricine va bea dup dnsele, l pocesc.[2]

Dup caracteristicile globale mai frecvente, Ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase i seductoare, excelente dansatoare i cntree corale; i poart despletit prul lung i se mbrac n veminte vaporoase de mtase ori in, de obicei translucide sau chiar strvezii; invizibile ziua, pot fi vzute noaptea, cu mari riscuri pentru observator; dei adesea cu aripi, pot zbura i prin levitaie, cu viteze teribile (ntr-o noapte, nou mri i nou ri), dar alteori cltoresc n trsur cu cai de foc. Nu se poate stabili totui o tipologie ferm, ea fiind variabil de la o zon folcloric la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificndu-le funcia mitologic la domeniul erotic i considerndu-le deci nite Nimfe ale aerului, ndrgostite cel mai des de tinerii frumoi Nume. Etimologie Mitul Ielelor este de origine incert. Etimologiile speculate de muli folcloriti sunt oarecum fanteziste, ntruct Iele nu este un nume, ci pronumele personal, la persoana a treia, plural, feminin ele (sinonim n alte regiuni cu Dnsele); numele lor, real tainic i inaccesibil, este nlocuit cu simboluri atributive clasificate, de obicei, n 2 categorii: epitete impariale: Iele, Dnsele, Drgaice, Vlve (Vlva Bii, Vlva Pdurii etc), Irodie, Rusalii, Nagode, Vntoase; epitete flatante sau propiiatoare: Domnie, Miestre, Frumoase, mprtesele Vzduhului, Fetele Codrului (cmpului), oimane, Muate, Miluite, Albe. Evitnd cunoaterea numelui categorial, de tagm, al Ielelor, folclorul nregistreaz totui unele nume individuale: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Oana, Ogriteana, Pscua, Roia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandlina, Tiranda, Todosia, Trandafira Luceafr Moroi Muma Pdurii Pasrea Miastr Pricolici Samca Snziene Snicoar Scorpie Spiridu Solomonar Stafie Strigoi tima Apelor Uria Ursitoare Vasilisc Vrcolac

Zn Duh Sfnta Duminic Sfnta Vineri Sfnta Miercuri Regina furnicilor Regina albinelor Zgripsor Zmeu Zoril Stea-logostea(o stea vorbitoare) Eroi Baba Dochia Ft-Frumos Greuceanu Iana Snziana Ileana Cosnzeana Iovan Iorgovan Pcal Bul Prslea Harap Alb Omul spn mpratul Verde mpratul Rou Tndal Srbtori i ritualuri Igantul Crciunul Boboteaza Dragobete Mrior Babele 1 Aprilie - Ziua Pclelilor Floriile Patele Paparude Cluarii Arminden Caloianul Snziene Rusaliile

Mituri Mioria (mitul existenei pastorale) Meterul Manole (mitul estetic) Roman i Vlahata Traian i Dochia (mitul etnogenezei romnilor) Zburtorul (mitul erotic)

Solomonar
De la Wikipedia, enciclopedia liber Salt la: Navigare, cutare Solomonarul este magicianul (vrjitorul) despre care se credea, n mitologia romneasc, c poate controla norii i ploaia. Solomonarii sunt cei care controleaz micarea balaurilor norilor, pot aduce grindina i vindec boli. Asemenea unor ascei, solomonarii triesc departe de lume, pe Trmul Cellalt, dar mai coboar prin sate pentru a ceri, dei nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primii bine, abat balaurul grindinii. tiina lor este transmis de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar btrn dintre copii nsemnai la natere (purttori de ci, o membrana care le acoper capul i trupul) i crescut n petera lor de la marginea pmntului. Numele de solomonar i-l capt abia n evul mediu sub influena culturii iudeo-cretine datorit unei asemnri fonetice cu termenul local salman. Cele mai multe relatri se refer la oameni nali, rocovani, cu mantii albe, avnd la bru unelte magice, fie cerind prin sate fie clare pe balaurii grindinei singuri sau alturi de moroi. Pentru a se feri de mnia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le tie magia. Tradiia romneasc nu pune la ndoial existena lor, ba chiar ar exista i mrturii din Ardeal i din Bucovina, cu privirea la existena unor ultimi solomonari. Exist ns numeroase interpretri a provenienei mitului, cele mai multe legate de preoii getodacilor Kapnobatai sau Ktistai, peste care s-au adugat i numeroase influene cretine i nu numai, rezultnd un produs sincretic de mituri i credine. n ara Moilor sunt cunoscui ca olomonari sau Zgriminie. Mitologia popular spune c olomonarii au o anumit carte, n care se cuprinde toat tiinta i puterea lor. Cartea aceasta o nva olomonarii n coala din cetatea Babariului, i nu fiecare iese olomonar, ci numai din 7 unul.[1](conform Literatura popular, Bucureti, 1985, p. 53). Traian Herseni crede c tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al dacilor ktistai - deoarece locuiau n locuri solitare, n pduri sau aproape de lacurile montane.[2]

Eugen Agrigoroaiei, i compar cu Kadmos, i definind casta lor ca fiind motenire dacic, spune c solomonarul din tradiia folcloric este rezultatul unui proces de zeificare a sacerdotului. Pentru acest cercettor, solomonarii sunt preoi initiai.[3]