CULTUL

MORTILOR IN CREDINTELE DE IERI SI DE AZI

Aproape in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta omului nu se termina cu moartea. Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se intemeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care o au cei vii de a mentine, legatura spirituala cu mortii lor, de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din "lumea de dincolo", prin felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru iertarea pacatelor, prin jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiti. Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii, romanii s.a.) i s-a adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare a riturilor si a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spalarea si imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, procesiunile si bocetele, mesele sau ospetele funerare si pomenirile pentru cei morti. Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil in arta imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau cadavrele personajelor marcante, in pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii. Tot asa stau lucrurile cu grecii si romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul familial al stramosilor ("Larii", "Manes" si "Penatii") au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala si stralucita cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a vechilor cetati si state fondate de aceste doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane. La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. In mormintele regale din Ur, in cadrul ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Intre 3 si 74 de servitori, soldati, muzicieni, curteni si femei din palatul regal , impodobiti cu bijuterii pretioase, trebuiau sa-l insoteasca pe rege si dincolo de mormant.(1) Un obicei legat de cultul mortilor si intalnit pretutindeni pe glob este cel al ingroparii alaturi de defunct a multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credinta ca spiritul mortului ii va tulbura pe cei ramasi in viata daca ei nu au indeplinit ritualul cuvenit. In cazul in care cei vii au indeplinit corect ritualul, spiritul mortului urma sa coboare in intunecatul regat al mortilor despre care vorbeste Epopeea lui Ghilgames in finalul ei. Defunctul urma sa fie trecut peste un rau de catre un barcagiu in tara de unde nu mai exista intoarcere. La vechii egipteni, cultul mortilor reprezenta cel mai important si mai spectaculos aspect al religiei lor. In mitologia egipteana, viata dupa moarte era conditionata de reunirea celor trei componente ale fiintei umane: corp, suflet ( Ba ) si vitalitate ( Ka ). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibila decat prin imbalsamarea acestuia. Iata de ce egiptenii acordau o atat de mare importanta imbalsamarii trupurilor. A lasa un corp sa se descompuna insemna condamnarea la moarte vesnica a defunctului. In conceptia egiptenilor, mortul nu ramanea in mormantul sau. Fie zeita Isis, fie zeul Anubis il conducea pe defunct pe taramul mortilor. O barca il purta pana in fata lui Osiris care il judeca. Inima mortului era pusa intr-o balanta pentru a fi cantarita. O inima grea insemna ca era incarcata

de multe pacate, fapt ce atragea nimicirea defunctului de catre un monstru. O inima gasita usoara la cantarire il determina pe Osiris sa-i ofere mortului viata vesnica. Piramidele egiptene erau adevarate fabrici de nemurire pentru faraoni. O carte a mortilor continand toate indicatiile de care avea nevoie faraonul in primejdioasa calatorie spre nemurire, era redata pe peretii camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului. Chinezii i nhumau morii n locuri alese de magi ghicitori. Concepia lor din antichitate era c un stpn suprem recompenseaz sau pedepsete dup cuviin. Despre suflet se credea c are un dublu aspect, unul vegetativ, care rmne ataat de corp i dup moarte, i altul aerian, care dup prsirea corpului va merge fie alturi de Stpnitorul Suprem, fie n mpria "Fntnilor Galbene". Cel vegetativ se considera c trebuie alimentat cu ofrande aduse celui disprut, astfel se va transforma n strigoi i va produce mult ru celor rmai n via. Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare. Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un rau sau intr-un alt loc socotit ca sfant. Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa de vie la moartea sotului ei. Evreii trateaza cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru acest trup vine din credinta in lumea de dincolo. In ea nu se poate intra oricum, fapt pentru care intalnim diverse acte necesare trecerii in lumea vesniciei. Taharah este denumirea data spalarii trupului pentru ingropare. Dupa ce au fost rostite rugaciunile pentru iertarea pacatelor celui decedat, trupul este invelit in "tachrichim, o panza alba de in. Dupa ce a fost pus in aceasta panza, trupul trebuie sa ramana neatins, dar supravegheat pana la inmormantare. Exista si obiceiul ca unele persoane sa fie invesmantate in "tallit, salul de rugaciune. In acest caz, salul este taiat la margini, in semn ca el nu mai poate fi intrebuintat. In general, iudaismul interzice autopsiile si imbalsamarea. Cere ca trupul sa fie nemutilat in momentul inmormantarii si doreste ca acesta sa se descompuna in mod natural. Inmormantarea trebuie sa aiba loc cat mai curand dupa moarte. Numai in cazuri

exceptionale este permisa inmormantarea in alta zi decat cea a decesului. Suferinta provocata de moarte unei rude este exprimata prin ruperea hainelor (Kriyah). Participantii la doliu trebuie sa aiba o anumita varsta. Astfel, varsta minima pentru cei ce vor tine doliu este de 12 ani pentru fete si 13 ani pentru baieti. La inmormantare se citesc psalmi (de obicei Psalmul 23) impreuna cu rugaciunile El Maleh Rachamim si Ztiduk Hadin. Dupa inmormantare urmeaza o perioada de doliu. Prima perioada se numeste Shiva si tine sapte zile. In aceasta perioada cei indoliati nu lucreaza, plang pe cel decedat si stau acasa pentru a primi persoanele care-i consoleaza. La plecarea vizitatorilor se rostesc cuvintele: "Atotprezentul sa te mangaie, impreuna cu toti aceia care jelesc pentru Sion si Ierusalem. E o perioada in care cei ce poarta doliu, stau pe scaune joase, etc. A doua perioada de doliu "Sheloshim, care inseamna "30 este perioada cand cei ce poarta doliu se intorc la lucru, dar nu se mai ingrijesc de ei: nu se barbieresc, nu-si taie unghiile, nu se tund, nu poarta haine curate si nu merg la petreceri. Dupa "Sheloshim, urmeaza o perioada de unsprezece luni, in care fiul sau fiica (in cazul in care nu exista un fiu) va recita zilnic din "Kaddishrugaciune de slava adresata lui Dumnezeu. Kaddishul trebuie recitat in prezenta unui minyan (10 barbati evrei). Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte.Crezandu-se nemuritori, ei credeau ca dupa moarte ei ajung la zeul suprem Zamolxes. Asadar, moartea nu era privita ca o tragedie. Dimpotriva, geto-dacii o priveau cu multa bucurie si optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau un tanar geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxes sfat in diferitele probleme ale celor vii. La daci, moartea nsemna doar o schimbare de ,,statut, iar defunctul trebuia depus ntr-un loc sacru(necropola, sanctuar), unde urma sa se ndeplineasca anumite ritualuri pentru ca acesta sa fie ,,recunoscut de comunitatea mortilor. Prin arderea pe rug a trupului, dacii aratau ca nu adorau trupul, ca nu se temeau de el si, prin urmare, nu si dadeau osteneala sa-l pastreze pentru o viitoare rentoarcere a sufletului. Ei priveau corpul ca pe o ncatusare a sufletului, un lucru inutil, fiind chiar dispretuit pentru ca era ncarcat de pacate. De aceea, arderea pe rug era vazuta si ca o purificare a trupului si ca o mpiedicare a sufletului de a se rentoarce n corpul care i apartinuse n timpul vietii pamntene. Uneori, la moartea celor bogati din comunitatea geto-daca, se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite. Arderea cadavrului se realiza pe locul unde avea sa ramna mormntul nsusi(practica mai putin ntlnita) sau ntr-un loc comun sau individual, iar ngroparea resturilor funerare se facea n alt loc, diferit de cel al rugului incineratiei(cea mai des ntlnita practica). De asemenea, arderea trupului pe rug se facea n hainele cela mai scumpe ale mortului, de pe care nu lipseau obiectele de podoaba, n aur sau bronz. Apoi, cenusa rezultata era depusa ntr-o urna si dusa n cimitirele umane-,,cmpuri de urne[5]sau izolate, aparate de lespezi de piatra sau acoperite cu pamnt n gropi, n functie de rangul social al defunctului. Era obligatoriu ca n morminte sa se afle o cupa pentru ca cel decedat, n momentul n care ajunge n cer, sa aiba cu ce bea la banchetul cu zeii, si o cratita, pentru a primi demncarea divina. De asemenea, pe lnga aceste obiecte esentiale, se regaseau si unele auxiliare(precum strachini, ulcioare, cani, instrumente de os sau metal, mici securi[6]), al caror rol era de a asigura confort defunctului n ,,lumea de dincolo si de a nu-i mai da acestuia motiv de a se rentoarce n mijlocul celor vii[7]. Scopul obiectelor auxiliare era de a da sufletului putinta de a continua viata pamnteasca, de a pazi sufletul de genii rele si de demonii care cautau sa-l piarda. Celtii, traind cu 2000 de ani in urma in teritoriile Irlandei, Marii Britanii si nordului Frantei, aveau si ei o doctina bine stabilita cu privire la moarte. Asemenea galilor, celtii credeau si ei in reincarnare, considerand ca aveau de invatat din fiecare viata traita anterior. In timpul mortii, se credea ca sufletele isi petrec timpul meditand la lectiile vietii anterioare. Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sarbatoare in care celtii isi comemorau mortii.. Ziua ii era dedicata lui Samhain, zeul mortilor. Celtii credeau ca, odata cu venirea serii, sufletele celor decedati in ultimul an erau aduse de Samhain printre oamenii vii. Era un timp plin de primejdii, in care celtii aduceau numeroase ofrande si sacrificii, purtau masti si aprindeau focuri sacre.Din aceasta sarbatoare celtica s-a nascut, in urma mai multor transformari, ceea ce astazi numim Halloween.

Civilizaia cretan credea n viaa de dup moarte "trit" ntr-o lume plin de frumusee i bucurie. i ei aduceau morilor onoruri, mbunndu-i ca mai trziu s nu cumva s le fac ru ca spirite rele. La ei, ngroparea se fcea n interiorul casei sau lng aceasta ori n peteri. Morii unui clan erau ngropai ntr-un mormnt comun. Pentru a-i continua viaa dincolo de moarte, celor disprui li se puneau de gt sigiliul personal i alturi hrana, buturi, veminte de in, bijuterii, vase, opaie i statuete ce reprezentau soiile acestora. i toate acestea erau fcute pentru, spuneau ei, lungul drum spre Insula Fericiilor. Pentru a ajunge acolo, n mormnt se mai aeza i o barc, pentru a se putea deplasa pn la aceast insul. La nmormntare erau bocitoare care jeleau mortul, dup care avea loc prnzul funerar desfurat ntr-o atmosfer cu fum de tmie. Grecii antici aveau, de asemenea, credina vieii dup moarte. Ei considerau c sufletul mortului este purtat de un luntra, Charon, peste rul morilor Styx. mbrcat n veminte albe, cu o cunun de flori pe cap i cu o moned n gur pentru a-l plti pe Charon, mortului i se mai punea o turt de miere pentru a-l domoli pe Cerber, cinele monstru care pzea palatul zeilor Hades i Persefona. Timp de dou zile, mortul era jelit de rude i prieteni care, n semn de doliu, i tiau prul, se loveau cu pumnii n piept i i zgriau obrajii. Bocitoarele l jeleau, nmormntarea fcndu-se noaptea, departe de razele Soarelui. Peste mort se turnau vin i untdelemn, iar pe mormnt se plantau pomi pentru ca sufletul s se odihneasc la umbr. Locuina celui decedat era apoi stropit cu apa de la un izvor sacru. Civilizaia etrusc i desfura ceremoniile funerare astfel: mama sau soia defunctului i nchideau pleoapele, corpul nensufleit era mbrcat cu vemintele cele mai bune i era stropit cu arome plcute. Peste mort erau depuse apoi coroane de flori i crengi verzi. Carul mortuar era nsoit de muzicani, bocitoare, rude i prieteni. n funcie de dorina defunctului sau de obiceiurile familiei, acesta era nmormntat sau incinerat. Mormntul era fie n form de pu adnc, de groap sau de camer n cavou, fie spat n stnc sau cldit. Dac se practica incinerarea, aceasta se fcea pe rug mpreun cu obiectele preferate n via de cel decedat. Focul era stins apoi cu ap sau cu vin, iar cenua era strns ntr-o urn, fiind apoi depus n puul funerar, n groap sau n cavou. Urnele, fcute din lut ars, aveau capacul ce copia figura mortului. Dac defunctul nu era incinerat, el era depus pe un pat, pe o banc sau ntr-un sicriu alturi de el fiind aezate diferite obiecte de uz pentru viaa de dincolo. Dup nmormntare, se desfura ospul funerar n apropierea mormntului, cci exista credina c la el lua parte i defunctul. Sarcofagele erau executate din argil sau marmur, avnd sculptate pe capac figura defunctului, cu corpul n mrime natural, fie pe jumtate culcat, fie pe jumtate ridicat, sprijinit pe cotul stng sau mpreun cu soia sa. In islamism, moartea este privita ca o amorteala ( sakra ) pe care nu o poti invinge. Odata ce omul este ingropat, perioada pana la inviere i se va parea foarte scurta. In clipele de agonie, muribundul trebuie asistat de o ruda sau un prieten care sa-i repete acestuia : Nu exista alt dumnezeu decat Allah. Se crede ca dupa ingropare, defunctul este vizitat de doi mesageri ai lui Allah , avand chipuri inspaimantatoare ( Nakir si Munkar ) , care il intreaba pe acesta cine este dumnezeul lui.Pentru a fi lasat in pace pana la inviere, mortul trebuie sa repete: Nu exista alt dumnezeu decat Allah. Musulmanii cred ca in momentul mortii, cel in cauza il vede pe ingerul mortii, Azrial, cum ii trage sufletul pe gura, fara durere, pentru ca apoi acesta sa fie incredintat altor doi ingeri albi care vor duce sufletul in primul cer. Acest cer este prima si cea mai de jos etapa , inainte ca sufletul sa parcurga succesiv cele sapte ceruri pana sa ajunga in prezenta lui Allah. ( 9 ) La popoarele nordice, taramul mortilor era impartit in functie de modul in care un om isi incheia viata. Cei care mureau vitejeste in lupta ajungeau intr-un taram edenic ceresc, escortati pana acolo de walkirii. Cei rapusi de boala sau de batranete ajungeau pe

un alt taram numit Helheim, condus de zeita Hel. In sfarsit, mai exista un taram pentru cei inecati, guvernat de zeita Ran si aflat pe fundul oceanului. ( 10 ) La azteci ( vechii mexicani ), ceremoniile de inmormantare erau deosebit de fastuoase. Se tinea cont de conditia sociala si materiala a defunctului. Razboinicii, cei sacrificati in cadrul ceremoniilor religioase, batranii care raspundeau de treburile obstesti si cei morti in razboaie erau privilegiati. Defunctul era imbracat in haine scumpe, era asezat in pozitie ghemuita iar alaturi i se puneau tot felul de obiecte de uz personal. Pe cap i se aseza o masca cu rolul de a impiedica sufletul sa iasa pe gura. Cultul morilor la romani se pstreaz n parte i n zilele noastre. Muribundul era aezat pe pmnt, iar un membru al familiei l sruta pe gur cnd i ddea ultima suflare, dup care cei din cas i strigau numele. Apoi corpul nensufleit era splat, uns cu mirodenii, sub limb i se punea o moned potrivit obiceiului grecilor i era depus pe un pat funebru nconjurat de fclii care ardeau. Corpul acoperit de flori i coroane era expus timp de dou-trei zile. Cei sraci erau nmormntai ns n noaptea ce urma. Cortegiul, n cazul celor avui, era nsoit de cntrei la flaut, corn i trompet, purttori de fclii, bocitoare i un grup de mimi, care dansau i fceau glume, pe seama mortului, raportate la viaa pe care o dusese. Urmau grupul cu mtile strmoilor decedatului, sicriul i familia. Sracii i sclavii erau depui n gropi comune, n timp ce familiile bogate i construiau mausolee.

Referinte: +Bibliografie
( 1 ) Ovidiu Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 88-89 ( 2 ) Jean Deshayes, Civilizatiile vechiului Orient, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1976, vol. 2, pag. 62-62 ( 3 ) Idem, pag. 63 ( 4 ) Will Durant, Civilizatii istorisite, Ed. Prietenii Cartii, Bucuresti 2002, vol. 2, pag. 90-91 ( 5 ) Idem , pag. 167 ( 6 ) Ovidiu Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 503 Crestinortodox.ro Comorinemuritoare.ro Referatele.com Scritube.com