Curs 1.

Introducere Meterologia (meteoron- fenomen atmosferic; logos tiin, cunoatere) sau tiina care studiaz atmosfera denumete azi, ca i pe vremea lui Aristotel, totalitatea cunotinelor despre atmosfer i fenomenele ce se petrec n cuprinsul ei. Aceast totalitate este astazi, ns mult diferit, att din punct de vedere cantitativ, ct i calitativ. Fondul de cunotine meteorologice a continuat s creasc, de la simplele observaii ale anticilor greci, la descrierile detaliate ale navigatorilor, la inveniile deosebite din epoca renaterii (incepand in 1597 cu Galileo Galilei, care a inventat primul termometru i demonstrarea experimental n 1640 a faptului c aerul are greutate; 1643 - Torricelli primul barometru cu mercur; 1673 - R. Hooke barometrul aneroid; 1665 C. Huygens prima scal termometric, lund ca puncte de reper temperatura de nghe i temperatura de fierbere a apei, 1783 H. B. De Saussure, primul higrometru cu fir de pr; 1790 J. Woltzman, primul anemometru;. 1790 R. August, primul psihrometru, H. Poillet, primul pirheliometru, etc.). Determinrile intrumentale au oferit informaia concret, obiectiv, pe baza creia fizicienii au realizat generalizri i au descoperit legi, urmat de organizarea unor reele vaste de staii meteorologice, cu acumularea unui volum important de date sistematice, i descoperirea unor noi legi (legea lui Dove privitoare la rotirea vntului n cicloni i anticicloni, legea Buys Ballot privind dependena vntului de distribuia orizontal a presiunii), realizarea de ctre Fitz Roy a primelor hri meteorologice, apariia i dezvoltarea metodei sinoptice de cercetare, cu fundamentarea meteorologiei sinoptice. Fundamentarea meteolorologiei dinamice n a doua jumtate a secolului al XIX-lea se suprapune cu nfiinarea primelor institute meteorologice, a celor dinti servicii de prevedere a timpului i a afirmrii meteorologiei ca tiin de sine stttoare. n acelai timp prinde amploare cercetarea proceselor atmosferice n interaciune cu condiiile fizico geografice (primele sinteze climatice climatologice importante realizate de V. Ferrel in SUA, J. Hann n Austria, W. Koppen, Germania, A.E Voeikov n Rusia). Mijloacele moderne de investigare a atmosferei, precum racheta meteorologic, radarul meteorologic, lidarul (laserul meteorologic), dar mai ales satelitul meteorologic au permis abordarea din perspective noi a numeroase probleme privind structura i compoziia nveliului de aer al planetei, dinamica acestuia, prognoza timpului. n ara noastr, cu toate c msurtorile meteorologice sistematice i continui au nceput, la unele staii, nc de la jumtatea secolului trecut (din 1851 la Sibiu, din 1859 la Sulina) meteorologia ca tiin a cptat o dezvoltare demn de acest nume, abia dup nfiinarea, n 1854, a Institutului Meteorologic. Un rol foarte important n dezvoltarea i promovarea acestei tiine l-a avut fizicianul tefan Hepites, ntemeietorul i primul director al Institutului Meteorologic din Romnia, care n multe din cele circa 1000 de lucrri publicate, a adus contribuii eseniale la conturarea i fundamentarea principalelor direcii de cercetare meteorologic i climatologic din ara noastr. Din cele prezentate mai sus rezult ca meteorologia sau tiina care studiaz atmosfera, att sub raportul nsuirilor i structurii, ct i sub cel al proceselor i fenomenelor din cuprinsul ei, a nregistrat paralel cu dezvoltarea i aprofundarea cunoaterii specifice, o diversificare din ce n ce mai ampl, cu apariia de noi subramuri. Printre acestea se numr: - meteorologia general sau fizica atmosferei care studiaz legile genezei i dezvoltrii fenomenelor fizice din atmosfer; - meteorologia sinoptic sau tiina prevederii timpului, care studiaz legile evoluiei proceselor atmosferice n scopul prevederii vremii; - meteorologia dinamic, care studiaz legile care studiaz prin metode fizicomatematice procesele dinamice i termodinamice din atmosfer; - actinometria sau radiometria, care se ocup cu studiul fluxurilor de energie radiant ce strbat atmosfera - aerologia sau fizica atmosferei libere, care studiaz procesele i fenomenele din straturile atmosferice nalte
1

- aeronomia care se ocup cu studiul proceselor i fenomenelor din ionosfer, exosfer i magnetosfer; - meteorologia aplicat, care cerceteaz influena condiiilor meteorologice asupra unor activiti umane distincte: meteorologia agricol sau agrometerologia, meteorologia forestier, meteorologia aeronautic, meteorologia tehnic, meteorologia medical. Climatologia studiaz regimul multianual al vremii, n funcie de condiiile fizico geografice specifice fiecrei regiuni. Ampla ei dezvoltare, strns legat de cea a meteorologiei, a condus la individualizarea unor subdiviziuni: - topoclimatologia, microclimatologia, paleoclimatologia, climatologia aplicat (agroclimatologia, climatologia forestier, balneoclimatologia), climatografia. Capitolul I. Atmosfera. Generaliti. Caracteristici Meteorologia este ramura tiinelor geofizice care se ocup cu studiul atmosferei atat dpdv al compozitiei, structurii, densitatii, etc. (insusirilor fizice si chimice) cat si din cel al proceselor si fenomenelor care au loc in cuprinsul ei. Principalele ei probleme se pot grupa in cinci capitole mari: - atmosfera ca nveli gazos, caracterizat prin nsuiri i structur distincte - energia proceselor atmosferice -apa n atmosfer - micarea n atmosfer - bazele meteorologiei sinoptice Atmosfera ca nveli gazos se caracterizeaz, ntre limitele ei greu definibile, prin form, mas densitate, compoziie i structur specifice. Energia proceselor atmosferice are drept surs principal Soarele, cruia i se adaug, cu pondere nesemnificativ nucleul fierbinte al Pmntului, i cu pondere neglijabil, ansamblul corpurilor cereti. Energia solar ajunge pe suprafa terestr sub dou fluxuri distincte (radiaia direct i radiaia difuz), care sunt parial reflectate i parial absorbite. Apa n atmosfer este o consecin a procesului evaporaiei. n stare gazoas ea constitue umezeala aerului, iar n urma condensrii i sublimrii genereaz roua, bruma, chiciura, poleiul, ceaa, norii i precipitaiile. Micarea n atmosfer este rezultatul forei gradientului baric, care se datoreaz, la rndul su, distribuiei neuniforme a presiunii atmosferice. Asupra aerului n micare acioneaz, de asemenea fora de deviaie datorat rotaiei Pmntului, fora de frecare i n cazul micrilor curbilinii, fora centrifug. Rezultanta acestor fore constitue vntul. Bazele meteorologiei sinoptice includ noiunile eseniale referitoare la masele de aer, fronturile atmosferice, cicloni i anticicloni i, n final prevederea timpului. Atmosfera este nveliul gazos al Pmntului care conine n suspensie cantiti variabile de pulbere. Aerul pur este incolor, inodor i insipid, ca atare sesizabil numai cnd se mic. El este mobil, elastic, compresibil, expansibil, are greutate i exercit presiune. Atmosfera este indispensabil vieii prin asigurarea oxigenului, protecia mpotriva radiaiilor UV i prin rolul termoreglator. Originea atmosferei Primele ipoteze o considerau un rest din masa gazoas iniial transcendent. Alte ipoteze o considerau ca fiind un nvelis gazos secundar, format n urma erupiilor vulcanice, emanaiilor izvoarelor termale, descompunerilor chimice i mai trziu vegetaiei. Dovezi cu privire la caracteristicile actuale ale planetei Terra dateaza de cca 580 mil. ani (Precambrian). Limitele atmosferei Limita inferioar este scoara terestr. Limita superioar este mai dificil de stabilit, ea fiind, de fapt, un strat de tranziie.
2

Definirea atmosferei ca amestec de gaze meninute gravitaional, impune acceptarea extinderii ei verticale pn acolo unde sunt vizibile fenomene legate de acest amestec. Aurorele polare ajung pn la 1200 km nlime. Cercettorul ceh Smoluchovski a propus ca limita superioar, nlimea la care se echilibreaz cele 2 fore principale: gravitaional i centrifug. Aplicnd formula de calcul el a obinut nlimea de 42 000 km deasupra Ecuatorului i 28 000 km pt regiunile polare. La astfel de nlimi nu se poate vorbi de atmosfer deoarece ntre particulele gazelor componente fiind distane de mii i zeci de mii de km distan. Alt criteriu de stabilire a limitei superioare se bazeaz pe ipoteza c pentru a scapa de atracia Pmntului, particulele de gaz trebuie s ating viteza critic sau parabolica (11,2 km/s). Pentru atingerea acestei viteze critice sunt necesare condiii de temperatur i greutate molecular special. Viteza medie a micrii moleculare a gazelor se calculeaz cu ajutorul relaiei: R = constanta gazelor T = temperatura (K) M = greutatea molecular Rezult c viteza critic poate fi atins de gazele cu M (greutate molecular) mic la temperaturi foarte mari. Acest lucru se ntmpl n cazul hidrogenului i heliului la nlimi de cca. 3000 km, unde temperaturile sunt de mii de grade. nlimea de 3000 de km este cea la care se egalizeaz densitatea atmosferei cu densitatea spaiului cosmic i la care se atinge viteza critic, care permite particulelor s scape n spaiul cosmic (permite unor atmosfere cu gaze uoare s ptrund). Pierderile sunt infime, ele fiind compensate prin eruptii, emanatii ale izvoarelor termale si activitatii vegetatiei. Limita aceasta este convenional deoarece egalizarea densitilor i disiparea gazelor nu pot fi atribuite unui nivel anume, ci unui strat. Totui, ea este mult mai apropiat de realitate dect cele teoretice stabilite la 42000 48000 (Smoluchovski) sau la 64 000 km dup criteriul geomagnetismului. Forma atmosferei Intruct particip la micrile Planetei, atmosfera trebuie s aib, cel puin teoretic, forma unui elipsoid de rotaie. Acesta trebuie s fie mai aplatizat la Poli i mai bombat la Ecuator din 2 motive: 1. fora centrifug este mai eficient n cazul gazelor 2. micrile convective ascendente sunt mai puternice n zonele ecuatoriale Forma elipsoidal a atmosferei a fost atestat pentru limita superioar a troposferei, situat la 16-18 km n zona Ecuatorial, 10-12 km la latitudini medii i 8-9 km la latitudini Polare. Elipsoidul nu este o form fix, el sufer modificri periodice diurne sau nocturne i anuale, datorate inclzirilor i rcirilor difereniate ale anului. Cele mai mari diferene se datoreaz mareelor atmosferice, generate de atracia lunar i solar. Pentru atmosfera superioar, forma elipsoidal nu a putut fi dovedit. Dimpotriv, n 1960, E.G. Fesenkov a emis ipoteza c atmosfera superioara are forma de comet sau de par, cu partea turtit spre Soare i coada n direcia opus Soarelui. Cercetrile ulterioare au dovedit teoria lui Fesenkov, cel puin pentru magnetosfer. Dar aceasta se extinde pn la 64000 km, unde nu putem vorbi de atmosfer n sens meteorologic. Masa atmosferei Calculat la scara ntregii Planete, masa este de 5,289 x 1015 t. Intruct calculele care au dus la aceast mas nu in seama de volumul de aer dislocat sau de relieful situat deasupra nivelului mrii, valoarea respectiv trebuie redus cu 2,72%.
3

Pe vertical, mas scade din cauza scderii densittii aerului: 1 m3 de aer are masa de 1,293 kg la nivelul mrii, 319 g la 12 km nlime, 43 g la 25 km inlime i 4 g la 40 km nlime. Drept urmare, 50 % din masa atmosferei este concentrat pn la 5 km nlime, 75% pn la 10 km nlime, 90 % pn la 20 km nlime i 99% pn la 36 km nlime. Densitatea atmosferei = densitatea m = masa v = volum Pentru aerul uscat, densitatea poate fi calculat cu ajutorul ecuaiei strii gazelor ideale, numit i Klapeyron-Mendeleev. Aceasta are forma: p = presiunea atmosferei pv = RT v = volumul specific al aerului R = constanta universal a gazelor T = temperatura absoluta (K) Daca se are n vedere c volumul este o mrime invers densitii gazelor ideale poate fi scris: sau Calculat pentru presiunea de la nivelul mrii (1012,25 mb/hPa milibari/hectoPascali) i temperatura de 0C, aerului uscat = 0,001293 g/cm3 = 1,293 kg/m3 1 mmHg = 4/3 mb = 1,3 mb/hPa 1 mb = mmHg = 0,75 mmHg n realitare, atmosfera conine vapori a cror densitate este de 0,622 din densitatea aerului uscat. vap = 0,622 a usc Aadar, a umed se deduce din relaia a um = a usc + vap. La rndul su, presiunea aerului umed sau presiunea total este dat de suma presiunii aerului uscat i presiunea vaporilor. ptot = pa usc + pvap Daca notm pvap = e (tensiunea vaporilor), relaia devine ptot = pa usc + e => pa usc = ptot e n continuare, pe baza ecuaiei gazelor ideale se obine a usc si vap. ; atunci ecuaia

Deoarece a um = a usc + vap, se poate scrie:

De unde se obine n final, dndu-se factor comun

, urmtoarea relaie:

Densitatea aerului este extrem de important, de relaiile ei cu temperatura, presiunea i umezeala depinznd o serie de procese termodinamice care influeneaza hotrtor stabilitatea i instabilitatea vremii. Capitolul II Compoziia atmosferei Grecii vechi considerau atmosfera ca pe un element chimic simplu. Aceast concepie a fost infirmata abia n sec XIX, cnd Loisier a identificat principalele 2 gaze: azotul i oxigenul. Ulterior, Gay-Lussac a stabilit proporiile de volum: 79,2% N si 20,8% O. n ultimele 2 decenii ale sec XIX, fizicienii britanici Rayleigh si Ramsey au descoperit i au denumit gazele rare/nobile/inerte: Argon (inactiv), Heliu (gr. Helios = Soare - ascuns), Neon (=nou), xenon (= strain). La nivelul cunoaterii actuale, OMM (Organizatia Meteorologica Mondiala) nscrie pe lista componenilor atmosferei uscate pure (ntre 0 i 25 km), urmtoarele 20 de gaze: Azot N2 (78,088% din volum), Oxigen O2 (20,949% din volum), Argon - Ar (0,930% din volum), Dioxid de Carbon CO2 (0,030% din volum), Neon Ne, Heliu He, Kripton Kr, Hidrogen H, Xenon Xe, Ozon O3, Radon Rn (radioactiv), Iod I, Metan NH3, Monoxid de azot NO, Apa oxigenat, Dioxid de Sulf SO2, Dioxid de Azot NO2, Monoxid de Carbon CO, Clorura de Sodiu NaCl, Amoniac. Se constat c principalele 4 gaze reprezint 99,997% din volum, n timp ce toate celelalte doar 0,003%. Dintre toi componenii atmosferei uscate, doar CO2, O3 i Rn prezint variaii n timp i spaiu. Cum ns au proporii infime, compoziia atmosferei n apropierea scoarei terestre poate fi considerat constant. n consecin, aerul poate fi asimilat unui gaz unic perfect. In natur, aer uscat nu exist. El conine vapori de ap care n troposfera pot ajunge la 5% din volum. La toate acestea se adaug i suspensiile, a cror concentraie variaz n funcie de felul i apropierea surselor, de mr imea lor i de condiiile meteorologice. Gazele componente constante 1. AZOTUL (N) este cantitativ principalul gaz. Singur nu ntreine viaa, dar n amestec cu O2, n proporiile tiute, tempereaz aciunea acestuia fcnd posibil viata. Este netoxic, dar creterea concentraiei lui n snge provoac beia de Azot. Pentru lumea vegetal este un important element nutritiv, plantele consumndu-l fie direct din aer, fie din compui formai n aer i adui pe sol de precipitaii. Acestora li se adaug i ingrmintele chimice. Sintetizat prin distilare fractionat, direct din atmosfer, N este utilizat i n industria medicamentelor, explozivilor i a vopselelor. Proporia lui n atmosfer rmne constant, deoarece consumurile naturale i antropice sunt compensate prin descompunerea substanelor organice. 2. OXIGENUL (O2) este un gaz incolor, inodor i insipid. Deine locul 2 cantitativ i locul 1 calitativ respiraie. Consumul de O2 n procesul respiraiei atinge proporii impresionante, dependente de numrul i dimensiunile consumate. Un adult consum 12 m3/zi. Cantiti foarte mari se consum i n reacia de oxidare. Aceste consumuri nu par a diminua proporia de O2, el fiind compensat prin eliberarea n procesul asimilaiei clorofiliene. Totusi, au aprut avertismente cu privire la scaderea O2 din atmosfer, care s-ar datora, pe de o parte creterii galopante a consumrii lui n arderile industriale i automobile (1 automobil consum la 1000 km parcuri O2 necesar unui om ntr-o via de 75 de ani; 1 Boeing 707 consum 35 t de O2 la o singura traversare a Atlanticului).
5

Gaze componente variabile Ozonul (O3) greac ozein - miros este format din trei atomi de oxigen, fiind o molecul instabil care dup un timp scurt se descompune n oxigen molecular (O2). El este un oxidant puternic din care cauz este duntor omului, producnd dureri de cap, fiind iritant, caustic al mucoaselor respiratorii. Primul care descopera (1839), izoleaza si denumeste ozonul este chimistul german Christian Friedrich Schnbein, in timpul unor experimente de electroliza a apei conduse la Universitatea din Basel. Walter Noel Hartley identifica pentru prima data (1880) propritetea ozonului de a absorbi radiatia UV. Fizicianul german Erich Rudolf Alexander Regener publica o lucrare (1934) in care ilustreaza mecanismul de descompunere a ozonului sub actiunea radiatiei UV. Este un gaz de culoare albstruie, cu miros caracteristic, reprezentnd doar 1,0.10-6 din volumul aerului care nconjoar planeta. Este identificabil n atmosfer de la 10 pn la 60 km nlime cu concentraii mai ridicate n anumite straturi ale stratosferei (ntre 20 i 30 km nlime, cu maximul la 25 km) i mezosferei (ntre 40 i 55 km, cu maximul la 50 km), cunoscute mpreun sub denumirea de ozonosfer. Dioxidul de carbon (CO2) Dioxidul de carbon este un compus chimic rezultat din reaciile de oxidare ale compuilor organici. Este format dintr-un atom de carbon i doi atomi de oxigen. Dioxidul de carbon este un gaz incolor, prezent i n atmosfera terestr n concentraie de aproximativ 0,04%. Este unul din cei mai importante gaze cu efect de ser. In straturile inferioare ale atmosferei, dioxidul de carbon se afla in concentratie de 0.03%, in timp ce in jurul oraselor mari industrializate poate ajunge la 0.05 0.07 %. Dioxidul de carbon din atmosfera reprezinta un imens rezervor de carbon, din care plantele isi construiesc substanta lor. La randul lor plantele servesc drept hrana animalelor. Dioxidul de carbon din atmosfera este pe de o parte consumat (asimilat) de plante, pe de alta parte regenerat continuu prin respiratia plantelor si animalelor si prin putrezirea cadavrelor lor. O sursa artificiala de producere a CO2 varsat in atmosfera in proportie de 4/5 o constituie arderea combustibilior fosili (carbuni, petrol, gaze naturale). Cantitatea de CO2 variaza pe parcursul unei zile si pe anotimpuri, fiind mai redusa ziua decat noaptea, mai redusa vara decat iarna, mai crescuta toamna decat vara si iarna. Ziua, concentratia sa scade putin deoarece este folosit de plante in fotosinteza, noaptea creste usor datorita respiratiei organismelor (plante, animale, bacterii) si lipsa fotosintezei. Creste de asemenea toamna din cauza reducerii intensitatii fotosintezei si intensificarii respiratiei microorganismelor din sol care descompun substantele organice. Vara are loc o scadere a concentratiei de CO2 din cauza fotosintezei, iarna creste concentratia datorita respiratiei organismelor, arderii combustibililor si lipsei fotosintezei. Dioxidul de carbon si alte gaze din atmosfera actioneaza ca sticla unei sere, permitand patrunderea radiatiei solare, dar impiedicand reflectarea in spatiu a unei anumite proportii din caldura neabsorbita de suprafata terestra. Efectul de sera are rolul de retinere a unei cantitati tot mai mari din energia reemisa de sol si atmosfera sub forma de infrarosii de catre nori si gazele poluante. Intensitatea acestui fenomen depinde de concentratia CO2 din atmosfera si are implicatii in influentarea conditiilor climatice globale. Acesta determina cresteri ale temperaturilor medii globale. In acest sens trebuie amintit deceniul opt al secolului XX considerat cel mai cald inregistrat vreodata, apreciindu-se ca in cursul ultimului secol temperatura a crescut cu 0,3 0,60 C. Comitetul Interguvernamental al Natiunilor Unite pentru Schimbarile Climatice estimeaza o crestere de temperatura de 1,3 0C la nivelul anului 2020 si de 30C la nivelul anului 2070. Primul acord international referitor la incalzirea globala este Conventia Cadru asupra Schimbarilor Climatice negociata la Conferinta de la Rio de Janeiro in 1992 si ratificata de 175 de state, acord ce vizeaza reducerea emisiilor de CO2 si alte gaze ce contribuie la efectul de sera, semnarea unui protocol prin care tarile participante sa se angajeze sa reduca emisiile de CO2 si sa
6

lanseze o serie de proiecte pilot. La Conventia de la Geneva asupra poluarii atmosferice transfrontaliere pe distante lungi a aderat si Romania prin Legea nr.8/1991 Vaporii de ap Vaporii de apa din atmosfera variaza in limite largi, de la 5% din volum n regiuni ecuatoriale, pn 0,001% n regiunile continentale reci i ntre 1,3% vara i 0,4% iarna n regiunile temperate. Continutul de vapori de apa variaza teritorial in functie de sursele permanente de umezeala (rauri, lacuri, mari, oceane, vegetatie de lunca, padure etc.), de unde apa trece in stare de vapori prin procesele de evaporare si evapotranspiratie. Variatia de vapori de apa mai depinde de particularitatile circulatiei generale a atmosferei, in functie de care are loc deplasarea maselor de aer.Cantitatea de vapori de apa din atmosfera se estimeaza la circa 13 000 km3 de apa in ianuarie si la circa 14 595 km3de apa in iulie. Aceasta a variat de-a lungul timpurilor imbogatindu-se din ce in ce mai mult odata cu dezvoltarea activitatilor umane (industrializarevaporii de apa fiind si un produs al arderii, extinderea irigatiilor, impaduririle etc.), fapt ce a dus la intensificarea proceselor de evaporare si evapotranspiratie. De asemenea, sunt si unele activitati care impiedica aceste procese ca defrisarile, reteaua de canalizare urbana. Suspensiile din atmosfer Definirea atmosferei ca amestec de gaze ce poate fi asimilat unui gaz unic, exclude suspensiile solide, lichide i gazoase, care dei nu se numr printre componentele acesteia, sunt totui omniprezente n straturile ei inferioare. mpreun cu aerul ele alctuiesc un sistem coloidal, aerul fiind mediul de dispersie, iar suspensiile faza dispers. Suspensiile solide Sunt particule cu dimensiuni macroscopice (raza >5), microscopice (raza ntre 5 i 0,25 ) i submicroscopice (raza <0,25 ), care plutesc n atmosfer sau cad cu viteze foarte reduse. Acestea cresc coeficientul de opacizare al atmosferei, diminueaz intensitatea radiaiei globale si, parial, asigurarea nucleelor de condensare necesare formrii norilor i precipitaiilor. Proveniena suspensiilor solide reunite sub denumirea de pulberi este att extraterestr, ct i, mai ales terestr (pulberi minerale i pulberi organice). Suspensiile lichide i gazoase Sunt particule lichide, extrem de fine sau gaze n concentraii variabile, altele dect cele care ntr n compoziia aerului pur, uscat sau umed. Proveniena lor este exclusiv terestr. Multe dintre suspensiile lichide (HCl, acid sulfuric) i gazoase (bioxid de sulf, hidrogen sulfurat, hidrocarburi, aldehide) sunt elemente de impurificare sau poluani ai atmosferei.

Poluarea atmosferei. Tipuri de poluani atmosferici Ce este poluarea? Dac ne punem s cutm definiii ale polurii, vom gsi multe, ca de exemplu aceasta: Poluarea atmosferic implic emanarea de substane duntoare organismelor vii. sau nelegem prin poluarea aerului prezena n atmosfer a unor substane strine de componena normal a aerului, care n funcie de concentraie i/sau timpul de aciune provoac tulburri ale sntii omului, creeaz disconfort populaiei dintr-un teritoriu, afecteaz flora i fauna sau altereaz mediul de via al omului. Cea mai potrivit i exact este cea dat de Organizaia Mondial a Sntii (O.M.S). Se vorbete despre poluare atmosferic atunci cnd una sau mai multe substane sau amestecuri de substane sunt prezente n atmosfer n cantiti sau pe o perioad care pot fi periculoase pentru oameni, animale sau plante i contribuie la punerea n pericol sau vtmarea activitii sau bunstrii persoanelor. Poluarea, printre alte clasificri, este clasificat n poluare natural sau artificial (antropogen).
7

Procesele de producie industrial i producia de energie a industriei, economiei energetice, a focarelor sunt principalele surse ale polurii atmosferice antropogene, dar la acestea putem aduga orice arderi (combustii) din care rezult substane poluante. Sursele naturale principale ale polurii sunt erupiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pdurilor i altele cum ar fi gheizerele sau descompunerea unor substane organice. Principalele surse de poluare Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scar mondial. Procesele de producie industrial. Emisiile sunt substane eliberate n atmosfer de ctre uzine, sau alte centre. Procedeele de producie industrial elibereaz emisiile, care se redepun n cazul n care nu exist filtre pentru epurarea gazelor reziduale. Substanele specifice sunt atunci eliberate i pot provoca local catastrofe. Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scar mondial. n momentul procesului de combustie, substanele gazoase, lichide i solide sunt eliberate n atmosfer de furnale. n funcie de nlimea furnalelor i de condiiile atmosferice, gazele de eapament provenind din focare se rspndesc local sau la distane medii, uneori chiar i mari cznd din nou sub form de particule mai fine dect poluarea atmosferic msurabil n locurile de emisie. Degajrile industriale n ultim instan nimeresc n sol, e cunoscut faptul c n jurul uzinelor metalurgice n perimetrul a 30-40 km n sol e crescut concentraia de ingrediente ce intr n compoziia degajarilor aeriene a acestor uzine. Transporturile sunt, dup cum bine tii, o alt important surs de poluare. Astfel, n S.U.A. 60% din totalul emisiilor poluante provin de la autovehicule, iar n unele localiti ajung chiar i pn la 90%. Autovehiculele care funcioneaz cu motor cu combustie sunt un factor poluant care este luat din ce n ce mai mult n seam. Oraele mari sau aglomeraiile urbane dense sunt afectate n mare msur de transporturile cu eliberare de noxe. Emisiile de poluani ale autovehiculelor prezint doua mari particulariti: n primul rnd eliminarea se face foarte aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor concentraii ridicate la nlimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mic i mare capacitate de difuzie n atmosfer. n al doilea rnd emisiile se fac pe ntreaga suprafa a localitii, diferenele de concentraii depinznd de intensitatea traficului i posibilitile de ventilaie a strzii. Ca substane poluante, formate dintr-un numr foarte mare (sute) de substane, pe primul rnd se situeaz gazele de eapament. Volumul, natura, i concentraia poluanilor emii depind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului i de condiiile tehnice de funcionare. Dintre aceste substane poluante sunt demne de amintit particulele n suspensie, dioxidul de sulf, plumbul, hidrocarburile poliaromatice, compuii organici volatili (benzenul), azbestul, metanul i altele. Erupiile vulcanice genereaz produi gazoi, lichizi i solizi care, schimb local nu numai micro i mezorelieful zonei n care se manifest, dar exercit influene negative i asupra puritii atmosferice. Cenuile vulcanice, mpreun cu vaporii de ap, praful vulcanic i alte numeroase gaze, sunt suflate n atmosfer, unde formeaz nori groi, care pot pluti pn la mari distane de locul de emitere. Timpul de remanen n atmosfer a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercettori apreciaz c, cea mai mare parte a suspensiilor din atmosfera terestr provine din activitatea vulcanic. Aceste pulberi se presupune c au i influene asupra bilanului termic al atmosferei, mpiedicnd dispersia energiei radiate de Pmnt ctre univers i contribuind n acest fel, la accentuarea fenomenului de efect de ser, produs de creterea concentraiei de CO2 din atmosfer. Furtunile de praf sunt i ele un important factor n poluarea aerului. Terenurile afnate din regiunile de step, n perioadele lipsite de precipitaii, pierd partea aerian a vegetaiei i
8

rmn expuse aciunii de eroziune a vntului. Vnturile continue, de durat, ridic de pe sol o parte din particulele ce formeaz scheletul mineral i le transform n suspensii aeriene, care sunt reinute n atmosfer perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspensii, ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de splare exercitat de ploi, se poate produce la mari distane fa de locul de unde au fost ridicate. Incendiile naturale, o important surs de fum i cenu, se produc atunci cnd umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de rspndit, mai ales n zona tropical, dei, n general, gradul de umiditate al pdurilor din aceast zon nu este de natur s favorizeze izbucnirea incendiului Activitile casnice sunt, fie c vrem, fie c nu,o surs de poluare. Astzi, lemnul de foc este vital, iar ca pre, n unele locuri, are un ritm de cretere mai mare dect alimentele. Cauza creterii zi de zi a preului este restrngerea suprafeelor de pdure. Fumul emis de sobele cu lemne are o culoare albastr fumurie i conine o cantitate nsemnat de materii organice, care se apreciaz c pot fi cancerigene. Dar n scopuri casnice nu se ard numai lemn, ci i cantiti enorme de crbuni, petrol, i gaze naturale, din care rezult de asemenea substane toxice. Principalele tipuri de poluani atmosferici Compuii Sulfului n urma arderii, sulful din crbuni, petrol, lemn i ali combustibili ajunge n atmosfer sub forma bioxidului de sulf, hidrogenului sulfurat, acidului sulfuros i sulfuric, precum i a diverilor sulfai. Bioxidul de sulf (SO2 anhidrida sulfuric) e un gaz incolor, sufocant, cu frecven mare n aerul oraelor. Cantitati mari sunt emise de topitoriile de Cu, rafinriile de petrol, termocentrale, vehicule cu motor, etc. Sulful este periculos att prin el insui ct i prin compuii pe care i genereaz prin reactiile de adiie a apei. Acidul sulfuros (H2SO3) apare cnd aerul poluat cu SO2 este foarte umed sau are chiar picturi de cea: SO2 + H2O -> H2SO3 Acidul sulfuric (H2SO4) rezult prin oxidarea acidului sulfuros. Este printre cei mai agresivi poluani, el atacnd chiar i produsele tehnice. Hidrogenul sulfurat (acidul sulfhidric H2S) este un gaz toxic, incolor, cu miros de ou clocite. Fiind mai greu ca aerul, se menine n atmosfer din preajma fabricilor de mtase artificial, de vopsele, de prelucrare a oaselor, n preajma izvoarelor sulfuroase, care i sunt surse. Intruct atmosfera are capacitatea de autoepurare datorat micrii continue a materiei, viaa celor mai multi poluanti este limitat. SO2 stationeaz n troposfer intre 1 i 6 zile. Precipitaiile nltur toi acizii i sulfaii din atmosfer n maxim 40 de zile. Compuii Carbonului Oxizi, hidrocarburi si aldehide. Oxidul de C (CO), cel mai frecvent poluant al atmosferei urbane. Este incolor, inodor, extrem de nociv (omoar fr dureri). Rezultat din arderea incomplet a combustibililor, are o pondere mare n gazele de esapament, fiind prezent n toate emisiile de gaz industrial. Din totalul de 200-300 mil t de CO emis anual n atmosfer, 80 % se datoreaz autovehiculelor. Este relativ stabil, cu toate c inlaturarea lui se face pe 4 ci diferite: - mprtierea n atmosfera liber - utilizarea de ctre bacterii - oxidarea - absorbirea lui de ctre Oceanul Planetar Bioxidul de C (Anhidrida carbonica CO2) este un gaz greu, incolor, inodor, component variabil al atmosferei. Nu este poluant. Totusi, n atmosfera zonelor industriale, a vulcanilor activi i in spatiile nchise, unde proporia lui crete de la 0,0318 % i peste, el devine un element de disconfort.
9

Hidrocarburile (HC) sunt poluani proveniti din arderea incomplet a petrolului, gazelor, crbunilor, lemnelor, etc. Omenirea elimin anual circa 100 mil t HC/an. La acestea se adaug 1,6 mld t HC emanate de mlatinile i zonele inundabile ale planetei. Printre hidrocarburile emise de om, mai frecvente sunt cele definice si cele aromatice dintre care unele sunt cert cancerigene. Olefinele nesaturate reacioneaza foarte activ cu alte substane chimice. Prezena lor i a oxizilor de azot determin, sub influena radiaiilor solare intense, aparitia smogului fotochimic de tip Los Angeles/Londra. Timpul de stationare a hidrocarburilor in aer este de la 1-2 zile, pana la 20 de ani. Aldehidele polueaza aerul acelorai regiuni ca i hidrocarburile, prin a cror oxidare iau nastere. Frecventa mai mare au aldehida formica si aldehida acrilica, numita si acroleina (lichid lacrimogen cu miros innecacios). Compusi ai N Includ oxidul de N, amoniacul si o serie de nitrati ce sunt produse fotochimice sau componenti ai smogului de tip 2A. Oxizii de azot (NOx) fac parte din componentii atmosferici de proportii infime. Monoxidul de azot (N2O) este un gaz oarecum inofensiv, ce devine vatamator cand se transforma in NO2. Oxizii de azot ajung in atmosfera prin eruptii vulcanice, descompuneri chimice in sol, emanatii din industria ingrasamintelor si cea de explozivi si vopsele si prin gazele de esapament. NO2 principalii ingredienti ai smogulu Los Angeles; stationeaza in aer 2-3 zile Amoniacul (NH3) un gaz incolor, cu miros intepator, inecacios, solubil in apa, component al atmosferei, devenind poluant cand ii creste concentratia. Provine natural din putrezirea substantelor organice si pe cale antropica din cocserii si industria frigorifica. Produsele fotochimice iau nastere prin absorbtia de catre NO2 a radiatiilor UV in prezenta hidrocarburilor. In acest proces se formeaza monoxidul de azot si oxigenul atomic. Acesta din urma reactioneaza cu O2 si da nastere ozonului, care este un indicator excelent al intensitatii procesului de formare a smogului fotochimic. Reactiile oxizilor de azot cu hidrocarburile si aldehidele genereaza in aerul urban, sub influenta radiatiilor solare puternice, poluanti mai nocivi chiar decat cei emisi initial de sursa. Unu dintre acestia este nitratul peroxidic al acidului acetic numit si PAN (CH3COONO2). Poluanii suspensii: cenusa, funinginea, gudroanele, particule de sol, nisip, pulberi organice, etc pot fi toxici sau netoxici si pot fi sedimentabili si in suspensie. Poluantii radioactivi sunt particule fine care pot pluti de la cateva zile la cateva decenii. Provenind de la explozii nucleare experimentale, dar si din zacamintele de substante radioactive, ele sunt antrenate in circulatie latitudinala si longitudinala, raspandindu-se in toata atmosfera. Capitolul III. Dimensiuni, concentratii, regimuri Determinarile de dimensiuni se refera la cei solizi. Pentru poluanii solizi s-au determinat: - pulberile sedimentabile (raza mai mare de 10 microni: r > 10 ) care se depun rapid si se exprima in t/km2 ani - particule in suspensie care se exprima prin numar de particule la m3 sau cm3 de aer (nr/m3 sau cm3 aer) (r < 10 ). Concentratiile poluanilor In cazul pulberilor, ele sunt atat de mari, incat depunerea se aseamana unui proces geologic. Astfel: - la New York s-au masurat 300 t/km2 an - la Detroit 335 t/km2 an - la Tokyo 408 t/km2 an - la Harkov in Ucraina 456 t/km2 an (Ciulache, 2005). Concentraiile pulberilor in suspensie pot varia in functie de tipul suprafetei active, de la 200 de particule pana la cateva milioane intr-un m3 de aer.
10

Concentratia poluantilor organici (biologici) depinde de gradul umanizarii. Dovada, masuratorile facute pe culmea Ballon dAlsace (M Vosgi), care au indicat 12 germeni microbieni la 1 m3 aer; cele facute pe Champs Elysee = 88 000 germeni microbieni/m3 aer si cele facute intr-un mare magazin parizian = 4 mil germeni microbieni/m3 aer. Distributia verticala a poluantilor (pulberi) pentru o atmosfera calma, este dependenta de viteza lor de cadere, iar aceasta depinde de raportul dintre forta gravitationala si forta de rezistenta generata de forta de frecare cu aerul. In consecinta, particulele mari se propaga numai in stratul de aer inferior, iar cele mici ajung la inaltimi si distante considerabile. Calculele arata ca numarul particulelor scade cu inaltimea conform legii exponentiale. Cu toate acestea, in aerul oraselor se evidentiaza 3 niveluri cu concentratie marita, separate de straturi ceva mai slab impurificate: 1. In imediata apropiere a suprafetei terestre = circulatie 2. Nivelul deasupra inaltimii medii a caselor orasului respectiv = cu precadere fumul emis de cosuri 3. Stratul dintre 40-60 m inaltime, datorat cosurilor inalte ale industriilor si favorizat de o anumita stratificare a turbulentei aerului. Concentratiile gazelor de impurificare se exprima fie prin greutatea sau prin proportia de volum. In orase concentratiile maxim admise sunt depasite frecvent langa surse. Totusi la 2 km de cos sau furnal s-au inregistrat concentratii ale CO de 6 ori mai mari decat c.m.a. H2S ajunge langa surse de valori de cca 6 000 ori mai mari decat c.m.a. Regimul (variatia in timp a concentratiei)-> evolutia in timp a pulberilor, prezinta in general un maxim noaptea, cand turbulenta si convectia se diminueaza si un minim ziua, cand acestea cresc. In atmosfera urbana insa, regimul diurn sau zilnic este substantial modificat avand 2 maxime si 2 minime. Maximul principal se produce in jurul orei 8 cand incepe activitatea profesionala si circulatia se intensifica. Maximul secundar se produce intre orele 18-22. Aceste 2 maxime sunt favorizate si de faptul ca la ora 8 convectia ascendenta este slaba sau nu a aparut inca, iar intre 18-22 este slaba sau a incetat. Alternativ se produc si cele 2 minime: primul intre orele dupa amiezii, cand convectia este maxima, iar al 2 lea noaptea cand activitatea surselor este mai redusa. Concentratiile poluantilor prezinta si variatii neregulate. Scad in timpul caderii precipitatiilor si cresc in intervalele cu inversiuni termice. Regimul anual prezinta un maxim iarna si un minim vara, cand miscarile ascendente sunt intense. Regimul saptamanal este propriu numai oraselor, datorandu-se regimului specific al activitatii oamenilor: concentratii din ce in ce mai mari in zilele de lucru si mai mici in zilele de odihna. Poluarea radioactiva - 16 iulie 1945, Nevada, Gros Type explozia primei bombe atomice experimentare - 6 august 1945, Hiroshima, Little Boy - 9 august 1945, Nagasaki, Fat Man aprea o noua surs de poluare cea radioactiv - 1946 prima bomba experimentat de dup rzboi pe Atolul Bikini din Pacific - 1952 explozia primei bombe cu hidrogen. Fora ei (echivalenta cu 10 mil tone TNT) a fost de 500 ori mai mare dect a bombei Hiroshima (20 000 t TNT). n primii 20 de ani dup al 2-lea Rzboi Mondial, puterile nucleare au eliberat prin experiene, energii reprezentnd echivalentul a 700 mil t TNT, adica a 35 000 de bombe Hiroshima (adica 5 bombe atomice pe zi). - 5 august 1968 se semneaza Tratatul privind interzicerea experienelor cu arme nucleare n atmosfer, n spaiul extraterestru i sub ap. Surse posibile de poluare radioactiv sunt i: - centralele nucleare - satelitii si navele maritime cu propulsie nucleara in caz de accidente
11

Capitolul IV. Atmosfera i structura sa Atmosfera reprezint nveliul de aer al Pmntului, a crui grosime este de la nivelul Pmntului pn la aproximativ 3000 km altitudine. Masa atmosferic este egal cu 521014 tone. Forma atmosferei este asemntoare cu cea a Pmntului, dar deformarea la Poli i la Ecuator este mai puternic. Aceast form este determinat de fora centrifug, a crei valoare este maxim la Ecuator i scade spre Poli, i mai este determinat i de nclzirile puternice de la Ecuator i de rcirile de la Poli.

Fig 1 Forma si grosimea atmosferei

Structura atmosferei. Criterii 1. n funcie de variaia temperaturii cu altitudinea, n 1951 OMM a unificat propunerile existente stabilind o stratificare unanim acceptat din mai multe straturi: - troposfera 0 11 km; - stratosfera 11 32 km; - mezosfera 32 80 km; - termosfera 80 100 km; - exosfera 100 3000 km. 2. Dup procese fizico-radiologice atmosfera poate fi submprit: - Ionosfera - Magnetosfera - Ozonosfera (16 - 50 km) - Hemosfera 3. Stratul cu vieuitoare - Biosfera (0 - 20 km) 4. Dup gradul de amestec a gazelor: - Homosfera (0-100 km) - Homopauza (100-120 km) - Heterosfera (>120 km) Troposfera (gr. Tropos-agitat, turbulent) Este stratul de la contactul cu suprafaa Pmntului n care este cuprins din masa atmosferic i cuprinde 95% din vaporii de ap. Grosimea acestui strat la Ecuator este cuprins ntre 1618 km n zona ecuatorial, aproximativ 14 km la latitudini medii, iar la Poli de 8 km. n troposfer temperatura scade cu altitudinea n medie cu 0,65C la suta de metri. Aceast scdere poart numele de gradient termic vertical, t . Aceast scdere face ca la nivelul superior al acestui strat, la Ecuator temperatura s fie de -80C iar deasupra Polilor de numai -50C. Exist zone n care temperatura se poate menine constant cu altitudinea, fenomenul purtnd denumirea de izotermie, iar n altele temperatura crete cu altitudinea, fenomenul purtnd denumirea de inversiune termic. Troposfera este cel mai turbulent strat. Aici se produc micri de convecie pe vertical, att ascendente ct i descendente, care au rolul de a omogeniza din punct de vedere termic aerul, i micri de advecie numai pe orizontal, care au rolul de a transporta masele de aer dintr-o regiune n alta. n troposfer se produc toate fenomenele meteorologice: variaii de temperatur i presiune, vnt, nori, precipitaii, aici se formeaz centrii barici i fronturile atmosferice.
12

Tropopauza Tropopauza este un substrat atmosferic cu grosimi de la cteva sute de metri pn la 2 km i face tranziia ntre troposfer i stratosfer. Este mai groas deasupra polilor i mai subire deasupra Ecuatorului.Nu este un strat continuu, ea prezentnd 2 trepte: una n zona subpolar i alta n zona subtropical care se suprapun pe anumite distane. n zona de suprapunere se produc diferene mari de temperatur i presiune, aici lund natere cureni rapizi de vest cu viteze egale cu 700 km/h. Acetia reprezint curenii jet sau fulger (Jet Streams), cu un circuit foarte meandrat pe direcia E-W.
Fig 2. Tropopauza

Fig 3 Structura verticala a atmosferei

13

Stratosfera Stratosfera este al doilea strat atmosferic. Se gaseste intre 11 si 32 km deasupra planetei. Temperatura aerului in stratosfera ramane relativ constanta, izotermie, cel puin n partea sa inferioar unde temperatura are valori de -55-60 0C, prezentnd ample variaii termice sezoniere. Izotermia vertical a stratosferei este adesea perturbat de apariia unor puternice nclziri ale aerului, limitate n timp i n spaiu. Poriunile din stratosfer n care au loc nclzirile sunt numite strate calde sau strate alert, acestea contribuie la mbuntirea prognozelor meteologice. O prim consecin este creterea deficitului de saturaie, urmat de distrugerea formaiunilor noroase i inseninare, a doua schimbarea distribuiei presiunii la sol. Apariia stratelor calde la nlimi de 25-30 km a fost explicat de numeroi autori pe seama concentraiei maxime a ozonului. Ozonul joaca un rol major in reglarea regimului termic din stratosfera, din moment ce volumul de vapori de apa din strat este foarte redus. Temperatura creste odata cu concentratia ozonului. Energia solara e convertita in energie cinetica cand moleculele de ozon absorb radiatia ultravioleta rezultand in incalzirea stratoseferei. Stratul de ozon se afla intre 20 si 30 de km. Aproximativ 90% din ozonul din atmosfera se gaseste in stratosfera. Concentratia de ozon din acest strat este de aproape 2 ori si jumatate mai mare decat cea in troposfera. Ozonul absoarbe radiatia ultravioleta cu lungimi de unda intre 290-320 nm. Aceste lungimi de unda sunt daunatoare vietii pentru ca ele pot fi absorbite de acidul nucleic din celule. Penetrarea excesiva a radiatiei ultraviolete spre suprafata planetei ar distruge vegetatia si ar avea urmari ecologice grave. Mari cantitati de radiatii ultraviolete ar duce la efecte biologice negative cum ar fi cresterea cazurilor de cancer. O alt caracateristic a stratosferei este extrema srcie n vapori de ap. Vaporii de ap din troposfer depesc cu greu barajul termic al tropopauzei. Rareori cnd se produce sublimarea lor la nlimi de 20-25 km d natere unor nori alctuii din cristale fine de ghea, cu irizaii sidefii. Cunoscui sub numele de nori sidefii, acetia pot furniza unele informaii n legtur cu direcia i viteza curenilor de aer de la nlimile la care se dezvolt. Stratopauza Este un substrat relativ ngust, situate la nlimi variind ntre 30 i 35 km. Principala ei caracteristic este dat de gradientul termic vertical negativ, care indic uoara cretere a temperaturii aerului cu nlimea. Mezosfera Mezosfera, este stratul de mijloc al atmosferei i se compune din dou substraturi distincte: mezosfera propriu zis i mezopauza. Mezosfera propriu zis este stratul ce se ntinde ntre stratopauz i nlimea de 80 de km. Are drept caracteristic esenial schimbarea semnului gradientului termic vertical mediu, ceea ce determin puternice variaii ale temperaturii cu nlimea. Astfel, n jumtatea inferioar, gradientul termic vertical mediu negativ, propriu deja stratopauzei, se mrete fcnd ca temperatura aerului s creasc de la -40...-500 C, ct msoar n partea sa inferioar, pn la valori pozitive de 60-700 C n substratul de la 50-55 km nlime. Mai sus de acest nivel gradientul termic vertical mediu devine pozitiv, iar temperatura scade cu nlimea, atingnd la limita superioar a mezosferei valori cuprinse ntre -80... -1100 C. Jumtatea inferioar a mezosferei se caracterizeaz printr-o stratificare termic de inversiune, iar cea superioar printr-o stratificare termic direct sau normal. n mezosfera superioar sunt prezente puternice micri termoconvective ce determin turbulene ale aerului. O a treia caracteristic a mezosferei este prezena norilor argintii sau norii luminoi nocturni, vizibili doar la nceputul i sfritul nopii cnd Soarele aflat sub orizont i lumineaz. Aceti nori se consider a fi formai din pulberi de origine extraterestr, acoperii de un strat subire de ghea. O a patra caracteristic important o constitue prezena ozonului. Un strat la 40-55 km (concentraia maxim la 50) i un altul la 20-30 km, (concentraia maxim la 25). Grosimea
14

redus a stratului de ozon din atmosfer (comprimarea ntregii cantiti de ozon la presiunea normal i aducerea ei la 00 C) ar fi de numai 3-4 mm. Mezopauza Este substratul subtire de aer situat la nlimea medie de 80 km. Ca i limit superioar a mezosferei, ea se caracterizeaz prin temperaturi negative extrem de coborte (-80 ... -1100 C) i prin prezena episodic a norilor luminoi nocturni n lunile de var. Termosfera (ionosfera) Termosfera reprezint stratul celor mai ridicate temperaturi. Acestea cresc de la -120 0 C la contactul cu mezopauza, pn la +3000C la nivelul superior. Caracteristica cea mai important este ionizarea aerului. Ionizarea puternic a moleculelor de aer rarefiat se datoreaz radiaiilor solare ultraviolete i Rontgen, ct i a radiaiei corpusculare de la Soare. Are loc formarea de ioni pozitivi, ioni negativi i neutrali. Intensitatea ionizrii la o altitudine oarecare, depinde pe de o parte de concentraia constituenilor ionizabili, iar pe de alt parte de intensitatea i energia radiaiilor ionizante de la altitudinea respectiv. Densitatea de ionizare sau concentraia ionilor liberi care nseamn numrul de electroni liberi, raportat la unitatea de volum i se noteaz cu N, este condiionat la rndul ei de raportul dintre ritmurile producerii, acumulrii i recombinrii ionilor. Altfel spus, cu ct este mai mare intensitatea radiaiilor ionizante i mai mic numrul recombinrilor, cu att este mai mare densitatea de ionizare a stratului atmosferic respectiv. Aadar, ionizarea nu este caracteristic nici pentru straturile de aer aflate sub termosfer (din cauza intensitii foarte mici a radiaiilor ionizante i frecvenei foarte mari a ciocnirilor i recombinrilor) i nici pentru cele aflate deasupra (din cauza concentraiei foarte mici a constituenilor ionizabili), cu toate c procesul respectiv are loc n ntreaga mas a atmosferei. Dimpotriv, ea constitue o caracteristic esenial a termosferei. Prin ionosfer se nelege stratul atmosferic parial ionizat , care are limita inferioar la nlimi ntre 50 km (ziua) i 80 km noaptea, iar limita superioar la 1200 km sau chiar mai mult. Motivul esenial pentru studiul intens al ionosferei este nsuirea ei de a reflecta undele radio, fr de care propagarea acestora pe distane mari ar fi imposibil. nsuirea se explic prin faptul c ionosfera, ca mediu parial ionizat, are indicele de refracie, dependent de concentraia electronic. Ionosfera a fost mprit n trei regiuni (D, E, F) dup nlimile la care se produce reflectarea undelor radio i tipurile de ecou. - D unde lungi (la 90 km); - E unde medii; - F1 unde scurte; - F2 unde ultrascurte. Stratul D este situat intre 50 si 90 km. Densitatea de electroni are mari variatii zilnice, in functie de unghiul de inaltare (la zenit) al soarelui. Densitatea maxima de electroni este la mijlocul zilei, mai mare vara decat iarna si cu nivelul cel mai scazut noaptea. Stratul E acopera altitudini de 90 - 130 km. Densitatea maxima este la 100 km, desi aceasta inaltime variaza cu ora locala. Variatia densitatii de electroni diurna si de sezon este similara stratului D. Coliziunile dintre electroni si particulele neutre, importante in stratul E, nu sunt atat de frecvente in stratul D. Stratul E actioneaza in principal ca reflector al undelor scurte, indeosebi in timpul zilei. In cadrul stratului E, exista un strat denumit stratul E - sporadic (discontinuu in spatiu si timp). Acest strat este un strat cu ionizare curioasa, ia diferite forme: neregulat si distribuit in lung pe anumite directii sau in forma de disc cu contur clar si are o orientare azimutala pe directia soarelui. Cauzele ionizarii stratului E - sporadic nu sunt complet cunoscute. Proprietatile stratului E - sporadic variaza substantial cu locatia acestuia: ecuator, latitudini temperate sau inalte. Deschiderile short-skip sunt posibile chiar si pe o banda moarta tocmai datorita existentei acestui strat E-sporadic. Atunci cand ionizarea E-sporadic este suficient de intinsa, este posibila si propagarea multi hop(salt prin reflexii multiple). Stratul cel mai inalt al ionosferei este stratul F. Partea inferioara a acestuia este denumita stratul F1 (130 - 200 km), partea superioara stratul F2 (peste 200 km).
15

Stratul F2, cel mai inalt, are si densitatea cea mai mare de electroni si reprezinta stratul cu cea mai mare importanta in propagarea ionosferica la mare distanta. Acest strat prezinta o mare variabilitate atat in timp cat si in spatiu, ca raspuns la vanturile neutre sau incarcarea electrodinamica in prezenta campului magnetic terestru. In general, densitatea maxima de electroni are loc dupa ora pranzului, iar uneori seara. Aceasta concentrare are loc intre 250 - 350 km inaltime pentru latitudini medii si intre 350 - 500 km pentru latitudini ecuatoriale. La latitudini medii, inaltimea densitatii maxime de electroni este mai mare noaptea decat ziua. La altitudini ecuatoriale, comportamentul este invers. Ca si stratul E, stratul F depinde in mare masura de activitatea solara. El atinge nivelul de ionizare maxima la o ora dupa pranz. Noaptea si pe timp de iarna, straturile F1 si F2 se contopesc si formeaza stratul F. Undele electromagnetice sunt deviate la trecerea printr-un mediu ionizat, cu atat mai mult cu cat ionizarea este mai puternica sau frecventa mai mare. Daca devierea (refractia) este destul de puternica, o unda ce ajunge la ionosfera, este reflectata catre Pamant, permitand receptii la distanta foarte mare fata de emitator. Din acest punct de vedere, stratul F2 este cel mai important, datorita inaltimii sale cat si densitatii mari de electroni. Distanta maxima terestra la cere ajunge o unda prin reflexie pe stratul F2 (one hope, un salt/reflexie) este de aproximativ 4000 km. Propagarea ionosferica este susceptibila la diverse tipuri de perturbatii de scurta durata care sunt, in general, asociate furtunilor solare. In functie de natura lor, aceste perturbatii sunt denumite perturbatii ionosferice bruste, absortii la poli sau furtuni ionosferice. Aceste perturbatii modifica configuratia de electroni in ionosfera si implicit afecteaza propagarea. Propagarea este de asemenea afectata de campul magnetic terestru. Campul magnetic se afla intr-o continua fluctuatie, dar fluctuatia are loc intre limite mai largi pe timpul furtunilor magnetice insotite de furtuni ionosferice. Marile furtuni solare nu au ca efect perturbatii geomagnetice, dar sunt un semn ca se vor produce fenomene de aurora in urmatoarele 24 - 36 de ore. Aurora este un fenomen de fluorescenta a stratului E si de formare a unei perdele de ioni, capabila sa reflecte o gama de frecvente situata peste 20 MHz. In acelasi timp are loc si o crestere a absortiei stratului D la frecvente HF joase. Exosfera Constitue ultimul strat al atmosferei fiind situat la nlimi cuprinse ntre 1000 i 3000 km. n exosfer nu mai exist aer. Distana dintre moleculele de aer crete la 100 km. Putem face o ierarhizare a acestui strat : omosfera, eterosfera, magnetosfera. Exist i trei centuri de radiaii sub form de potcoav numite centuri van Allen.
Radiaia cosmic este radiaia de natur corpuscular sau electromagnetic provenit direct din spaiul cosmic (radiaie cosmic primar) sau din interaciunile acesteia cu particulele din atmosfer (radiaie cosmic secundar). Radiaia cosmic primar este format ndeosebi din protoni i din alte nuclee atomice, lipsite complet de nveliul electronic, precum i din alte particule i are ca origine procesele interstelare, unde particulele dobndesc energii uriae (pn la 10 19 megaelectronvoli). Radiaia cosmic secundar conine ndeosebi particule elementare: stabile (electroni, pozitroni, etc) instabile (mezoni, hiperoni, etc). Radiaiile cosmice au fost descoperite la nceputul secolului XX i au constituit o surs de particule de mare energie, necesare n studiul proprietilor materiei. Radiaiile cosmice coninnd particule cu o energie neegalat au devenit un puternic instrument n studiul universului i a istoriei sale.

Centurile Van Allen sau Centurile de radiaii snt regiuni din spaiu, care nconjoar Pmntul asemenea unor brie" uriae, coninnd particule electrizate captate de cmpul magnetic terestru. Descoperirea efectiv a centurilor de radiaii i se datorete ins lui James Van Allen.
Acesta, prelucrnd datele transmise de unii dintre primii satelii artificiali ai Pmntului, Explorer 2 i 4, a stabilit existena a dou zone de radiaii, situate la altitudini diferite (1958). Dintre acestea, centura intern de radiaii se ntinde ntre 1 000 i 6 000 km altitudine i este compus n special din protoni de mare energie (10200 megaelectronvoli), iar centura extern de radiaii se ntinde ntre 15 000 i 25 000 km i este compus n special din electroni de mare energie (1-200 kiloelectronvoli). n afar de aceste dou centuri, a fost descoperit, n 1963, o a treia centur de radiaii, compus n special din electroni i situat la altitudini de peste 70 000 km. NOT: Pentru examen sunt obligatorii: Introducere, Capitolul I (excepie densitatea atmosferei), Capitolul II (obligatoriu Componentele constante) si Capitolul IV integral. Succes!
16