profesor: Prodan Elena

Rolul peisajului in estetica

Stim cata importanta a avut in secolul al XVIII-lea poezia anotimpurilor ale carei legaturi cu o parte din creatia muzicala a acestui secol sunt bine cunoscute ; nu numai cea a lui Vivaldi si Haydin care poarta explicit numele anotimpurilor ; asteptarea cucului aducator de primavara o gasim intr-un lied de Mozart, si stim cum gustul poeziei anotimpurilor au determinat gustul care calauzea civilizatia din secolul al XVIII-lea in obtiunile sale peisagistice. In peisaj, imaginea timpului infinit ca circularitate a anotimpurilor ce respecta periodic verdele si aurul frunzisului , ierburilor, secerisurilor si ciclic reinnoieste parfumul florilor , savoarea fructelor , spunem ca viata contempla imaginea insasi a temporalitatii infinite prin care trairea fiecaruia dintre noi o simtim ca o finitizare a infinitului si astfel frumosul este simbol al binelui moral1. Noi nu observam miscarea animalelor in peisaj in masura in care ne duce de la un loc la altul , incepe de la o pozitie si sfarseste la alta pozitie. Acea miscare, fie ea zborul pasarilor , saltul sprinten al maimutelor de pe un ram pe altul, cataratul fulgerator al veveritei, saltul felinelor cuprinde totalitatea clipelor care preced si urmeaza. In contemplatia estetica prin miscarea animalelor noi vedem in ea, in masura in care intervine in peisaj, o imagine a temporalitatii infinite care include in sine intreg viitorul si intreg trecutul. Miscarea animalelor, ca obiect de contemplatie in peisaj este o imagine a miscarii calitative; a miscarii temporalitatii care conduce prezentul la trecut si atrage viitorul in prezent , schimbandu-i numai atributia. Hegel spunea ca peisajul este o stare a sufletului si cine citeste in amandoua este incantat sa regaseasca similitudinea in fiecare detaliu. In masura in care apartinem naturii, traim din natura, respiram natura, ne alimentam din natura si ne potolim setea la izvoarele naturii. Peisajul cu miresmele , cu culorile , cu luminile sale, cu cerul , sau apele , stancile sale, vegetatia sa, pasarile, insectele si animalele de tot felul , care ajung pana la plamanii nostrii, ne intra in sange si se raspandeste prin membre facandu-ne sa simtim un singur lucru , natura care este in noi si o trezeste, si face din ea obiect de bucurie, pentru suflet; trezind in noi bucuria identificarii noastre cu natura, de a face din fericirea ei bucuria noastra. Omul pentru a trai , are nevoie de aer si de apa curata si tocmai omul este cel care, traind, le polueaza pe amandoua. Vom spune ca frumusetea, acea calitatea estetica pozitiva a peisajului este forma in care se obiectiveaza , devenind contemplabila, acea bunastare pe care natura ne-o da, si de care , subiectiv, cineva se bucura ca de o exaltare a propriului sentiment vital.
1

Rosario Assunto , Peisajul si estetica , p.186