Locul de obârşie, începuturi şi origini

„Cercetarea timpurilor trecute, care au fost înainte de tine...”

(Deuteronom IV, 32)
„Fiind pământean drept din moşi,
din neam în neam, am urmat legea inimii răzeşilor
şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura,
ci numai dragostea în formele ei multiple, fie pentru semenul meu,
fie pentru trecut, fie pentru datină fie pentru acest pământ
pentru car au suferit şi au luptat generaţiile anterioare”
(M. Sadoveanu, Mărturisiri)

Sunt născut în satul Cogeasca Veche, în anul de graţie 1938, într-o zi de mare
sărbătoare creştinească. Schimbarea la faţă, 6 august. M-am socotit sub graţie divină, atât
pentru această mare zi, cât şi pentru numele de botez, dat în cinstea marelui Arhanghel
Mihail, cel cu „sabia de foc”. Arhanghelul care „s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui
Moise” (Iuda, I, 9).
Părinţii mei, Alexandru C. Mocanu şi Olimpia, născută Moşneguţu, au fost ţărani, buni
gospodari, cu mare dăruire pentru munca pământului. Tata a fost recunoscut ca un
agricultor modern. Era singurul ţăran din sat care folosea semănătoarea şi prăşitoarea.
Pentru aceasta, s-a bucurat de recolte îmbucurătoare şi se prezenta pe piaţa Iaşiului cu
făină de grâu şi de porumb, cereale, porumb, ovăz şi orz, atât de căutate. În grădina din
spatele casei ne-am trezit cu o livadă de peri altoiţi, soi busuioace şi alte soiuri, cu prisacă
cu stupi, mai întâi primitivi, apoi etajaţi. Era o preocupare transmisă de la bunicul,
Costachi Mocanu. Fratele mai mare al tatei, Petru Mocanu, ajuns gospodar în Dumeşti,
era un vestit apicultor şi, în timpul colectivizării, a păstorit cu succes stupina CAP-ului
Dumeşti şi adesea venea la noi pentru a-l iniţia şi pe tata, care adunase circa 15-20 de
stupi. De asemeni, dincolo de livada de peri, meri, pruni, bardace şi nuci se afla via cu
struguri de fragă. Din câte îmi amintesc, în casa noastră nu se termina vinul din vase până
nu apărea recolta nouă. Şi în acest sector tata era maestru, mai ales că-i şi plăcea... Având
vie şi livadă, nu-i lipsea nici ţuica naturală şi avea toate înzestrările pentru procesul de
fabricaţie: vase, pe care le îngrijeau asiduu, teasc, zdrobitor, lin, cazan pentru ţuică etc.
După război am mai prins un „călcător” dintr-un trunchi de copac, care amintea de modul
de a se zdrobi strugurii. Pe cât de ager şi de dinamic era tata, pe atât de îngăduitoare şi de
potolită era mama. Se armonizau contrariile în cultul muncii. Dacă tata era autoritar în
cele ale gospodăriei, mama îşi avea locul ei când era vorba de cele interioare al casei,
curăţenie, bucătărie, croitorie etc. Mama lucra cu mare pricepere la maşina de cusut, tip
SINGER şi mai toate hainele din casă erau croite de mama. Iaşiul era aproape (18 km) şi
aşa ea îşi procura şiacul, pânza, mătasea etc. Era o formă de economie.

1
 În prezenţa tatei, noi, copiii, nu deschideam gura neîntrebaţi, în schimb, în prezenţa
mamei casa se umplea de râsete, de ghionteli sub ochii îngăduitori ai mamei, care rar ne
atenţiona dacă de întreceam cu şaga. Ne vorbea, ne zâmbea, glumea cu noi, ce să mai
vorbesc, eram în largul nostru. Nici severitatea tatei nu era dusă la absurd, îşi avea şi el o
măsură. El ne iubea şi ne ocrotea printr-o severitate mai accentuată, dar când era vorba
despre eventuale situaţii de boală, de neajunsuri, atunci îşi arăta sensibilitatea şi
înţelegerea.
Mama a născut şase copii, dar în condiţiile vremii trei au decedat, prunci fiind. Primul,
Petru, alintat Peterişor, a murit de mic. Al doilea, Ionel, trăieşte şi locuieşte în Iaşi. A fost
profesor de educaţie fizică, acum pensionar, născut în 1935. Al treilea, Gheorghiţă, a
murit şi el nu mult după naştere. Am urmat eu, care, după spusele mamei, am trecut „pe
lângă moarte” cam la aceeaşi vârstă, aşa că „am ratat ocazia” în 1997, la o intervenţie pe
cord deschis, la Spitalul Fundeni. Pentru faptul că am rămas, totuşi, în viaţă, adesea
mărturisesc că m-am învrednicit de îndelungare de zile de vreme ce puteam s-o iau din
loc de multă vreme. După mine a urmat singura soră, Luseta, născută în 1939, noiembrie,
11. Toată viaţa sora a fost nemulţumită de numele exotic propus de tata după o inspiraţie,
mi se pare, din armată, după modelul unei fetiţe a unui ofiţer superior. Din câte îmi
amintesc, parcă am întâlnit acest nume într-un film englez şi sora a fost îndreptăţită să
protesteze, fiindcă până şi vecinul nostru, moş Costachi Moşneguţu, îi „pocea” numele
adresându-i-se cu apelativul de Ruzeta. Ar fi voit şi ea să aibă o onomastică creştină, dar
tata, în bucuria lui de a vedea între atâţia băieţi o fată, a voit să scoată în evidenţă
evenimentul prin acest nume nemaiîntâlnit. Şi n-a fost numai atât în încercările prin care
a trecut sora noastră. A mai suportat o operaţie pe coardele vocale şi dintr-o neatenţie a
medicului operator au fost atinse coardele vocale şi aşa a ajuns sora Luseta să vorbească
doar în şoaptă o viaţă întreagă. Nu ştim ce a gândit tata, fiindcă în timp eu şi cu fratele am
fost susţinuţi în şcoală (Normală „V. Lupu” pentru fratele Ionel şi Seminarul pentru
mine), sora a fost îndreptată spre croitorie. Mai întâi a fost încredinţată unui evreu,
maistru croitor din Podu Iloaie, şi mai târziu în Iaşi, şi aşa s-a desăvârşit în această
îndeletnicire până a ajuns prin a deveni maistru-croitor şi aşa a ieşit la pensie de la Casa
Modei din Iaşi. Şi acest fapt i-a căşunat nemulţumiri, deşi tata, n-am putea spune că a fost
nedrept cu ea. Probabil conjunctura vremii l-a determinat să ia această decizie. Era
perioada când cotele din produsele agricole erau exagerate, de nesuportat, cu CAP-ul care
ne ameninţa, toate acestea l-au condus să ia această hotărâre. De altfel, tata a depus cerere
de intrare în CAP cu mult timp înainte de a se înfiinţa CAP-ul din Cogeasca. Un secretar
de la Consiliu l-a sfătuit pe tata, care era mereu presat şi luat în vizor ca având pământ
mult (circa 12 ha), ca să scape de gura instructorilor de partid, care mereu îl ameninţau, a
găsit de cuviinţă să le arate „disponibilitatea” de a deveni membru al CAP. Şi aşa tata a
putut să-şi lucreze pământul în linişte şi să ajungă pe piaţa Iaşiului cu produse agricole. În
repetate rânduri, când eram la Seminarul de la Mănăstirea Nemţ, am devenit „vânzător de
produse agricole” în Piaţa Sf. Spiridon, când tata îşi rezolva alte treburi prin Târgul
Eşilor, sau mai târziu, pe arşiţa de vară, la câte o bere răcoritoare. Prima bere am băut-o
împreună cu tata.
Ultimul frate, Săndel (Alexandru), s-a născut în anul 1945 şi, asemeni celorlalţi fraţi, a
trecut şi el în veşnicie, ca nevinovat înger. În afară de acest ultim frate mai mic al nostru,
noi, cei care suntem în viaţă, ne-am trezit în casa bătrânească a bunicului Costachi, de
care-şi aminteşte câte ceva doar fratele Ionel, care a gustat din cureaua bunicului drept

2
răsplata micilor pozne. Din spusele fratelui şi din ceea ce am văzut şi eu, la alte case
vechi, acestea se compuneau dintr-o bucătărie şi un mic antreu şi camera mare. Casele, la
vremea aceea, se acopereau din stuf şi pereţii erau formaţi din pământ amestecat cu paie,
vălătuci ce se aplicau pe nuiele fixate pe o structură de lemn. Casa se susţinea de „furci”,
stâlpi de stejar. După amintirile fratelui Ionel, casa bătrânească era destul de încăpătoare,
fiindcă bunicul Costachi a avut familie mare, cu două fiice, Catinca şi Profira din prima
căsătorie şi şase din a doua căsătorie: Petru şi Gheorghe, cu gospodării frumoase în
Dumeşti, Ion, decedat, Costică, tata, Alexandru şi Maria, decedată după a doua naştere.
Părinţii au hotărât să-şi construiască o casă mai aproape de pretenţiile vremii. Se pare că
înţelegerea cu bunicul după mamă, Grigorie Moşneguţu, care avea un băiat, pe Petruţă, în
perspectivă de căsătorie, au hotărât să facă o comandă comună de ţiglă, tocmai de la
Jimbolia, ţiglă format „solzi”, cu alipiri aproape perfecte. Casele au fost şi sunt şi astăzi o
atracţie aparte, în ciuda anilor trecuţi de la ridicare. Casa noastră are şi o poziţie care o
pune în valoare, ridicată pe un teren înalt, din care satul întreg se poate admira din
cerdacul cu orientare miază-zi, cu faţa către dealul Holm şi cu o deschidere până în satul
Lungani, Iaşi. Tot cu acea comandă s-a adus şi ţigla dreptunghiulară, tot tip Jimbolia, pe
care tata a folosit-o la acoperişul paravanului ca şi pentru grajdul pe care şi l-a ridicat
singur. După spusele fratelui Ionel, maistrul care a condus lucrările de ridicare a casei a
fost fratele, Petrache Mocanu, din Dumeşti. Se pare că în familie era o tradiţie de a se
lucra tâmplărie şi poate şi alte preocupări asemănătoare, fiindcă şi tata cocheta cu
confecţionarea stupilor moderni. În şopronul care adăpostea „temnicul” el îşi avea acolo
mai toate uneltele necesare unor astfel de preocupări. Acestui şopron noi îi ziceam
„temnic” şi era acoperit cu stuf, iar pereţii erau din papură. Sub acest temnic tata
adăpostea stupii şi, după caz, avea şi un mic ţarc în care adăpostea şi oile, şi găinile, până
a reuşit să-şi facă adăpost şi pentru găini şi, mai târziu, grajd nou, atât pentru vite cât şi
pentru oi. Boii erau nelipsiţi din gospodărie, mai ales la cele 12 ha de pământ arabil şi
fâneţe. Nelipsită a fost vaca, care asigura hrana de bază a casei, oile, care ne ofereau
brânza, carnea de miel, nelipsită la Sfintele Paşte. Doi-trei mei se jertfeau după Sf. Paşte
şi se mai şi ducea carne de miel spre vânzare pe pieţele din Iaşi. Mama mergea adesea cu
brânza de vacă şi cu smântâna la Iaşi şi cu câte alte produse din gospodăria casei.
Îmi aduc aminte de anul 1947 când, după seceta din vara anului 1946, mulţi oameni
nevoiaşi din sat veneau la noi şi cumpărau în jur de ¼ kg brânză de oi pentru potolirea
foamei şi s-a ajuns până la cazuri de deces mai ales pentru cei care aveau diferite
suferinţe şi subnutriţia i-a adus în pragul morţii. Ştiu de părinţi care şi-au luat copiii şi s-
au dus tocmai în părţile Olteniei şi s-au întors acasă cu dialectul „oltenesc”, cu perfectul
simplu: fui, fuseşi etc. Se ajunsese ca să se consume în casă doar mămăligă şi cu
murături. Era o situaţie sinistră, jalnică şi prea dureroasă. Ajutoarele venite din America
au fost cu totul doar simbolice, firave, raportat la situaţia atât de împovărătoare. Să nu
uităm că ne aflam doar la câţiva ani de la război şi după un tifos, încât încercările se
ţineau lanţ şi poporul era supraobidit şi supus încercărilor. Din fericire, noi n-am
cunoscut lipsa, ci din contra, părinţii îi împrumutau cu făină, cu cele de ale mâncării în
schimbul lucrărilor de la câmp. N-o spun cu mândrie deşartă, dar părinţii noştri erau
cunoscuţi pentru modul de a-i trata pe cei care se angajau să se alăture nouă vara, la
muncile câmpului. Li se oferea o masă îndestulătoare, gospodărească, din care nu lipsea
brânza cu smântână, borşul dres şi chiar carnea de porc, încât omul era pe deplin
satisfăcut şi plata era respectată, încât tata nu ducea lipsă de mână de lucru. Nimeni nu s-a

3
plâns că a fost tratat în batjocură. La noi în casă, în mod neostentativ se respecta ceea ce
Isaia Teodorescu numea, ca principiu de viaţă, „frica de Dumnezeu şi ruşinea de
oameni”. Aceste adevăruri sunt cunoscute şi au fost recunoscute de obştea sătească, drept
principii pentru viaţă. Erau principii se făceau parte din „codul moral”, nescris, al satului.
Amintiri din copilărie, înainte de a începe şcoala, sunt legate de evenimentele
războiului din 1944. Aspectul exterior şi interior al casei, deja ridicată, a atras atenţia
ofiţerilor şi aşa s-a ajuns ca popota ofiţerească să se oprească în casa noastră. Aşa s-a
întâmplat ca noi, cei trei fraţi, să ne „împărtăşim” din masa ofiţerilor. Masa din casă parcă
ne încurca să gustăm don ciorba făcută la cazan la care eram invitaţi, iar noi acceptam cu
grăbire acest moment. Dar totul se plăteşte. Caii erau adăpostiţi tot în gospodăria noastră
şi au fost duşi în livada de peri pe care i-a ros până au ajuns să se usuce şi puţine ramuri
au mai putut rodi în anii ce au urmat. Pe urmele ostaşilor români au venit nemţii, care tot
aici şi-au aflat tihna. Nemţii erau nemţi, foarte scumpi la vorbă, seci, distanţi şi rezervaţi.
Ne ofereau, fireşte, dulciuri, bomboane, nu şi bucate. Îmi amintesc cum, în părtăşie cu
fetele vecinei noastre, Olga Gribincea, am fost ispitiţi de aspectul exterior al ţigărilor şi
am sustras un pachet, care putea să ne coste mult. Când nemţii au sesizat lipsa s-a făcut
tulburare mare şi mama a reuşit să-i potolească, fiindcă pornirea lor era mare, mergea
până la lichidare, fiindcă ei vedeau în gestul nostru dincolo de nevinovăţia unor copii, ei
mergeau până a considera că putem fi folosiţi şi ca „iscoade”, sustragere de documente.
Aceste interpretări le-am primit de la mama, care a fost mult îngrijorată de această
întâmplare care se putea termina cu urmări neprevăzute.
După întoarcerea războiului împotriva nemţilor ne aduceam aminte cum, într-o
dimineaţă de august, nemţii au rupt-o cu fuga şi aveam şi acum în imagine căruţele
nemţeşti cu caii lor puternici şi bine făcuţi, cum au rupt literalmente gardurile şi pe direct
au luat-o la fugă. Şi astăzi, când ne întâlnim noi, cei trei fraţi, vorbim de un soldat german
rătăcit, care, pe la ora 11-12, poate obosit va fi dormit într-un loc retras şi a fost uitat de
camarazii săi şi acum, disperat, alerga dezorientat să-şi ajungă confraţii. Ne-a întrebat de
ruşi şi, printre porumbişti, a luat-o iepureşte, în speranţa că se va alipi camarazilor săi.
Şansa lui era minimă, deşi ruşii încă nu apăruseră. Nu mai ţin minte dacă în după amiaza
acelei zile au apărut ruşii, sau a doua zi. Ştiu că am dormit o noapte într-un şanţ din
grădina casei, făcut de români. Când s-au întors armele, am văzut cum car după car,
încărcate cu bagaje, urcau spre dealul Holm în direcţia sud, spre Barboşi şi de acolo spre
păduri, în disperare. Şi-mi amintesc cum şi mama, împreună cu o mătuşă a ei, soră cu
bunicul Grigorie, Profira, au tras carul în faţa uşii de la paravan spre a ne pregăti şi noi de
plecare. Dar s-a renunţat, nu ştim din ce motive, şi în final hotărârea s-a arătat a fi
benefică. Ruşii au început să vină şi ne amintim cum se autoserveau din borcanul de
castraveţi puşi la murat. La început ruşii băgau direct degetele în borcan, după care mama
le-a aşezat şi o furculiţă. Alţii au pătruns înăuntru casei şi au dat de vasul în care mama
păstra ouăle de găină şi repede au încins un scrob de vreo 20-30 de ouă, la care ne-a poftit
şi pe noi, copiii. Au tras şi câteva cartuşe printre găinile din curte. Au întrebat şi de
băutură, dar tata înainte de a pleca pe front, precaut, a făcut o groapă mare, în care a
coborât butoiul cu vin, după care a ridicat un stog de nutreţ peste vas, şi aşa vinul a rămas
neatins.
Un moment de neuitare a fost bomba care a căzut la o depărtare de circa 200-300 m de
casa noastră. Noi eram prin grădină, cotrobăind după lucruri părăsite de nemţi după

4
plecarea lor în forţă şi, la auzul bubuitului, am luat-o la fugă speriaţi şi ne-am adăpostit în
casă cu faţa înălbită de frică. Avioanele zburau pe bolta cerului în direcţii răzleţe şi din
curtea casei se trăgea cu mitraliera fixată într-un suport pe pământ, aflat pe un punct
central ca un cerc de şanţ. Ştiu că noaptea toate geamurile erau acoperite, pentru a nu lăsa
ca lumina de lampă să atragă atenţia că este localitate care poate fi atacată pe timp de
noapte.
Venirea ruşilor a creat panică în sat, fiindcă se spunea că ruşii umblă după femei, fete,
atacau turmele de oi, de vite mari etc. S-a întâmplat ca fete tinere să ia drumul retragerii
din faţa ruşilor. Aşa s-a întâmplat şi cu sora cea mică a mamei, Maria, care avea, poate,
16-17 ani. Însoţită de un vecin, rudă apropiată, a luat direcţia spre miază-zi şi se zice că s-
a rătăcit prin pădure şi această întâmplare a costat-o mult pe sora cea mai mică a mamei.
Este lesne de închipuit ce s-a întâmplat cu ea când s-a văzut singură în pădure, pe cărări
necunoscute, ce panică a cuprins-o. Nu cunosc detalii, dar este lesne de înţeles că a trăit
momente cumplite. Inima ei a avut de suferit şi cât a rătăcit prin pădure nu ştiu, cum s-a
reîntors iarăşi nu ştiu, doar atât ştiu, că s-a ales cu grele suferinţe cardiace. Venea la noi
adesea şi o tuse puternică o mistuia şi chipul ei se subţiase mult, cu faţa palidă, deşi
muncea mult. Bunica după mamă a murit nu mult după război şi Maria a rămas
gospodina casei. Ea întreţinea casa şi pregătea cele ale casei pentru bunicul nostru, om
ajuns la bătrâneţe. Cele gospodăreşti, muncile de la câmp erau asigurate de fratele mai
mic, Alexandru, care peste câţiva ani a trebuit să-şi facă datoria faţă de ţară, ca ostaş. Şi
atunci şi mai greu i-a fost dat mătuşei noastre Maria, ca să se împartă, cu firave puteri,
spre toate cerinţele casei care nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Doi fraţi, Petru şi
Gheorghe, au fost părtaşi la războiul al doilea mondial. Dacă Petruţă a venit acasă
sănătos, cam prin anul 1948, după o perioadă de prizonierat îndelungată, Gheorghe nu s-a
mai întors, şi el este trecut pe placa de marmoră a „eroilor”, încât suferinţele bunicului
Grigore şi ale mătuşei noastre Maria au fost grele. În perioada anilor de armată, pentru
bădia Alexandru un ajutor a venit din partea celui mai mare fiu al bunicului, moş Iancu,
deşi şi el avea o situaţie grea. Îi murise prima soţie şi acum avea copii mulţi şi nu-i era
uşor. Şi tata s-a implicat, fiecare pe măsura posibilităţilor. Noi, nepoţii, inclusiv
subsemnatul, era în programul nostru prevăzut ca în mod direct, în fiecare zi de
sărbătoare să intrăm direct în curtea bunicului, să-i luăm perechea de boi şi vaca, şi aşa,
cu acelaşi număr de vite din gospodăria noastră mergeam cu vitele la păşunat. Nu era o
treabă imposibilă, dar nici uşoară. Dar ne obişnuisem, eram din an în an mai încercaţi şi
nu simţeam greutatea ascultării. Bunicul ţinea şi gâşte. Mama niciodată nu s-a încurcat cu
gâştele, fiindcă ele scoteau iarba din curte cu tot cu rădăcină şi aşa curtea ar fi rămas fără
iarbă pentru găini. Nouă ne revenea datoria să preluăm gâştele bunicului şi să le
conducem la imaş, cu grijă de a nu se amesteca cu alte grupări. Bănuiesc că pentru toate
acestea, bunicul, mai târziu, când eu veneam în vacanţa de Crăciun şi de Sf. Paşte acasă,
fiind la Seminar, intra în programul meu nescris o vizită la bunicul Grigore, care acum nu
mai locuia în Cogeasca, la doar câţiva metri de casa noastră, ci în satul Hăşnăşeni, legat
direct de Cogeasca. El cumpărase o casă bătrânească, unde unchiul nostru Petruţă, venit
din prizonierat, căsătorit, îşi avea casa sa, în aceeaşi curte. Cu bunicul Grigore locuia şi
suferinda Maria, care îl întreţinea pe bunicul prin îngrijire. Mătuşa Maria a trecut în
veşnicie cam prin anul 1957 şi bunicul a rămas în grija mătuşei noastre Victoria, soţia
unchiului Petruţă, o gospodină excelentă, harnică şi cu inimă bună, originară din satul
Dumeşti. Bunicul se bucura mult de vizita mea şi nu lipsea o felie de cozonac şi un pahar

5
cu vin, în curiozitatea lui să afle, în plin ateism, dorinţa de a şti cum se desfăşoară
activitatea şi procesul de învăţământ într-o şcoală bisericească. El fusese primar prin anii
1930, când s-a ridicat biserica de zid din sat în locul bisericii din timpul lui Isaia
Teodorescu, refăcută chiar în vremea sa, 1864, şi-mi povestea de pantahuza (colecta ce se
organiza prin sate pentru sumele necesare ridicării bisericii). Acum regret că, nu numai
cu el, dar chiar şi cu alţi bătrâni ai satului, la vremea acea nu realizam ce tezaur de
amintiri interesante s-ar fi putut fi culese de la bătrânii satului. Chiar şi pe tata nu l-am
stors bine de ce ştia din istoria satului şi mai ales a familiei noastre. Drept formă de
confirmare a simpatiei faţă de mine, ştiu că bunicul mi-a făcut cadou un aparat de radio,
pe care el îl folosea spre a se ţine la curent cu ştirile zilei. Atinsese aproape 90 de ani şi
încă citea fără ochelari, iar podoaba capului, părul, încă îi mai împodobea chipul de om
cu figură patriarhală. Se „lăuda” că este născut în acelaşi an cu Stalin şi a fost respectat în
sat şi mult ajutat şi iubit de fiii săi şi fiicele sale şi de noi, o mulţime de nepoţi.
Nu pot să nu fac câteva însemnări despre vecina noastră, mătuşa Ioana Moşneguţu,
căsătorită cu un bărbat din Bogonos, din familia Gribincea, iar după decesul acestuia cu
verişorul primar al mamei, Costache Moşneguţu, un om mereu vesel, predispus
dialogului, detaşat de grijile casei şi a lucrărilor agricole, lăsate pe seama mătuşei Ioana,
o femeie energică, dinamică, mereu informată cu toate întâmplările din sat, bune şi mai
puţin bune. Ea venea la noi, în mod direct, adică printr-o portiţă special deschisă de tata şi
prin spatele grajdului şi a casei, ea venea prin „regim preferenţial” în casa noastră, la
orice oră a zilei. Noi, cei trei fraţi o numeam şi o anunţam pe mama că vine „radio şanţ”.
Mătuşa Ioana era foarte informată, avea ea prietenele ei care-i ofereau toate zvonurile,
toate ştirile mai mult sau mai puţin interesante. Avea un debit verbal bogat şi-i mergea
gura precum „meliţa” de tocat cânepa. Mama o asculta, dar nu se oprea din munca ei din
casă. Intervenea doar aşa, spre a-i acorda atenţie şi respect, pentru ca nu cumva să se
simtă neluată în atenţie. Mama, o spun doar aşa, din simplă apreciere, ca de la fiu la
mamă, ea nu lăsa casa nicidecum pentru a se duce la alte case spre a-şi pierde timpul în
discuţii obişnuite vieţii de la ţară, nu simţea nevoia să afle ceva, nu arăta curiozitate
pentru ce face unul sau altul. Mergea doar cu treabă serioasă la bunicul Grigorie, sau te
miri unde pentru interese ce priveau casa. Mama avea cultul muncii dus până la depăşirea
normalului. Şi nu doar pentru sezonul cald, ci şi pentru cel rece. Iarna, în jurul orei patru
dimineaţa, aprindea lampa şi începea fie să toarcă, fie să croşeteze, fie să aplice corecturi
la îmbrăcămintea uzată etc. Pregătea cele cuvenite păsărilor, vitelor etc. Toate le făcea cu
discreţie, cu respectarea dreptului de odihnă pentru noi, şi tata, nici el nu stătea mult şi
mergea în grajd să viziteze animalele, să întreţină curăţenia în grajd şi câte cele din ale
unei case cu acareturi.
Când venea mătuşa Ioana la noi, şi ştiindu-i noi, copiii, programul ei, cu greu reuşeam
să ne stăpânim râsul şi pe-nfundate, o zbugheam afară, unde ne duceam la râs şi făceam
aceasta dintr-un bun simţ spre a nu ne arăta indispoziţia faţă de interesul ei de a o
întreţine pe mama. La noi în casă, atât înainte de anul nou cât şi înainte de Sf. Paşte,
mătuşa Ioana venea la noi şi la cuptorul nostru îşi cocea colăceii şi tot aici şi cozonacii şi
pasca pentru Înviere. Era mătuşa Ioana o figură pitorească a satului şi relaţiile ei cu
părinţii noştri au fost totdeauna cordiale. Fratele meu, Ionel, în timpul cătăniei, când îşi
satisfăcea obligaţiile militare tocmai la Craiova, poartă în el o adâncă şi frumoasă
amintire, încărcată şi de recunoştinţă, cum mătuşa Ioana a ajuns la Unitatea militară şi
bucurie mare i-a făcut numai de bucatele trimise de mama, cât de prezenţa ei neaşteptată

6
şi mai ales prin toate câte putea ea să povestească de acasă despre noi. Îmi amintesc că
tata i-ar fi zis: „Leliţă Ioană, dar ai să te poţi descurca să poţi ajunge tocmai la Craiova, că
este la distanţă mare?” Şi de atunci am reţinut răspunsul ei: „Cum să nu ajung? A nimerit
orbul Brăile, şi eu n-oi nimeri Craiova”. Tata a rugat-o să meargă ea, fiindcă ea, fiind
soţie de lucrător la CFR avea permis de călătorie. Deşi era cu câţiva ani, şi nu chiar
puţini, peste vârsta soţului ei, moş Costachi, şi el o figură aparte, care cânta din fluier,
fiind în tinereţe trăitor pe lângă stânele satului, când venea de la servici „nălucul”, cum îi
zicea în derâdere mătuşa Ioana, el ieşea după o scurtă masă la plimbare prin grădină şi
fluiera într-o veselie şi dacă noi eram la lucru prin grădină, el ne saluta cu voioşie
proletară: „Trăiască clasa muncitoare!”, şi noi ne bucuram de simpla lui prezenţă. Şi
curios lucru că el s-a dus „dincolo” cu buni ani înainte de mătuşa Ioana, care s-a bucurat
la bătrâneţe de atenţia nepoatelor şi a trecut pragul veşniciei în satul Dumeşti, lângă
nepoata sa Maricica, colega noastră de pozne din copilărie, o fată simpatică şi veselă şi
acum gospodină în plină vigoare.
În aşteptarea unei promise monografii a satului, după apariţia lucrării subsemnatului
„pe urmele lui Isaia Teodorescu (Popa Duhu), învăţătorul lui Creangă, trec peste datele
istorice ale localităţii de naştere, în mare parte prezentate în acel volum şi las colegilor
mei de generaţie, unii cu studii superioare şi în literatură şi istorie, spre a umple un gol
din ceea ce numim „spiritualitatea” unei localităţi vechi. Las pe seama lor să ne prezinte
datele despre folclor, datini, obiceiuri, strigături etc. Eu mi-am făcut, ca să mă exprim
aşa, datoria faţă de satul de naştere şi am prezentat viaţa bisericească, cu slujitorii ce au
deservit această parohie cu frumoase tradiţii şi personalităţile marcante care au plecat de
aici în largul ţării şi care au ridicat demnitatea localităţii prin puternica lor personalitate.
Nu în orice localitate, chiar mai mare decât Cogeasca şi în condiţii mai favorabile, s-au
putut afirma oameni de valoarea unui Isaia Teodorescu, care a reuşit prin via sa activitate
să introducă numele satului în literatura clasică română, pin ucenicul său, marele Ion
Creangă. Sau, câte sate se pot lăuda cu o personalitate atât de marcantă ca fostul director
de la Seminariile de la Huşi şi Iaşi, precum a fost directorul pr. prof. Iancu Negoiţă, sau
fiii preotului Petru Arbore, ajuns în părţile Dobrogei, care a dat ţării un istoriograf, un
profesor şi un general, ca să nu mai vorbim de un talentat scriitor ca Aurel Leon, un bun
cunoscător al tuturor datelor istorice legate de Iaşiul dintre cele două războaie mondiale şi
până în zilele noastre. Aceşti oameni au plecat nu din „neant”, au plecat dintru ceva
sacru, dintr-o viaţă spirituală bogată pe care au continuat-o şi chiar i-au lărgit
dimensiunile interioare, care pulsează şi astăzi în această aşezare, defavorizată, în sensul
în care se exprima tata. Avem un sat de „înfundătură”, zicea tata, fără amplasare pe o
reţea de drum care să conducă spre alte localităţi. Dincolo de capătul satului, la apus, nu
se poate merge decât pe un drum de păşune spre Dumeşti, şi de aici, acea şosea ce
străbate satul, mai mult drum de sat încărcat de noroaie.
Nu pot încheia acest capitol legat de anii copilăriei fără a-mi exprima întreaga noastră
recunoştinţă faţă de părinţii noştri, care ne-au crescut, cum m-am exprimat mai sus, în
frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, şi au făcut tot ce au putut pentru viitorul nostru.
Noi, cei trei fraţi, toţi în viaţă, îi pomenim cu aleasă pioşenie şi-i purtăm în cuget şi în
inima noastră ca pe nişte „icoane vii” şi, deşi sunt câţiva ani de când au plecat dincolo, îi
simţim şi astăzi prezenţi în noi. Se spune despre casa părintească că nu se înstrăinează.
Iată că noi, în acord comun, am hotărât să o părăsim, determinaţi de faptul că urmaşii
noştri, copiii noştri, prin preocupările ce şi le-au ales fac imposibilă locuirea lor în casa

7
bunicilor. Nu fără lipsă de duioşie şi nostalgie am făcut acest act, forţaţi de împrejurări,
dar inima noastră cu greu se împacă cu această ipostază. Din când în când, prin
bunăvoinţa noului proprietar, facem câte un popas scurt spre potolirea dorului. Acolo este
rădăcina noastră, acolo este universul existenţei noastre, amintirile, întâmplările mai
plăcute şi mai puţin plăcute legate de perioada războiului, apoi seceta şi mai ales clipa
dureroasă când l-am văzut pe tata, atât de legat de uneltele sale de agricultor, şi mai ales
despărţirea sa de perechea de boi care, cu atâta trudă l-au servit. Ce să mai zic de
mănoasele terenuri, în mare parte cumpărate din economiile lor de tineri însurăţei, pe care
le cultivau într-o muncă ce aducea mai mult cu un cult, de un devotament greu de
exprimat. Printr-o viaţă cumpătată, ambii au trecut de 80 de ani în viaţă. Mama, Olimpia,
născută în 12 septembrie 1912, a trăit 81 de ani şi a decedat în data de 7 iunie 1993. Tata,
Alexandru, născut în data de 28 martie 1909, a decedat în data de 14 iunie 1997, după o
viaţă de 88 de ani. S-au căsătorit în data de 9 februarie 1933, după o căsătorie de 60 de
ani în care şi-au legat viaţa împreună, suportând în unitate şi înţelegere toate valurile
vieţii, care n-au fost nici puţine şi nici uşoare, dar prin ajutorul lui Dumnezeu, prin muncă
cinstită, prin hărnicie exemplară, au reuşit în timpuri nefavorabile să ne poarte în şcoli şi
să ne lase cu rosturi în viaţă.
Noi, cei trei fraţi, ajunşi şi noi la vârsta bătrâneţelor, ne aflăm în deplină dragoste
frăţească – ne vizităm des, şi eu, care sunt un abonat al spitalelor din Iaşi, le simt
dragostea şi ataşamentul lor, inclusiv al cumnatei şi cumnatului, care mă protejează şi mă
cercetează. Agonisinţa părinţilor nu ne-a creat probleme: totul s-a împărţit complet
„frăţeşte”, fără umbră de resentimente. Trăim după frumoasa cântare bisericească: „Cât
este de frumos şi cât este de bine când fraţii sunt împreună!”
Dacă am vorbit în mod elogios asupra părinţilor mei şi asupra rudeniilor apropiate, nu
pot să nu fac trimitere succintă şi asupra altor multe familii care au făcut cinste satului
nostru. Sigur că mă expun unui risc, fiindcă, chiar dacă caut să fiu obiectiv, nu voi reuşi
să împac pe toţi, cei care au ridicat prestigiul satului. Ordinea în care îi voi aminti nu are
nimic cu înlănţuirea logică a unor trepte ierarhice. Să începem cu familia Ioan Grigoraş,
cumnat cu bunicul Grigorie Moşneguţu, care a dat satului un învăţător, D. Grigoraş, un
dascăl bisericesc, care şi el la rândul său a avut copii de mare talent, în frunte cu prof. dr.
Ioan Grigoraş etc. Nicolae Onica, cu feciori buni gospodari, Vasile Iftodi, de asemeni
Ioniţă, dascălul Petru Cazacu, cu copii talentaţi şi şcoliţi, familiile Pintilie şi Bâsan, Borş
din Hăsnăşeni, Cananău, cu copii şcoliţi, familia Condurachi, cu toţi fraţii, Drânceanu,
Hriţcu, Cordun, V. Popa, cu fii săi buni gospodari, Petru Mocanu, Petru Pătraşcu, Vasile
Răduţă şi încă mulţi alţii. O eventuală monografie ar putea să mă corecteze şi să facă
trimiteri mai exacte. Rămâne drept o datorie morală a intelectualilor din satul nostru de a
trece treptat, prin muncă coordonată, prin colaborarea celor mai dotaţi, să culeagă datele
necesare care să conducă la întocmirea unei monografii, dedicată în mod aparte numai la
istoricul satului Cogeasca, chiar dacă recenta monografie a comunei Leţcani a cuprins
date interesante şi despre Cogeasca şi oamenii aici născuţi. „Festina lente”, să ne grăbim
încet!
Anii de şcoală: eu am intrat în şcoala primară imediat după război, în anul şcolar 1945-
1946. A fost un an greu pentru şcoală, fiind după război. Ştiu că am suferit de frig şi erau
copii care veneau la şcoală desculţi până aproape de Sfântul Nicolae. În prima zi de
şcoală m-am alipit de vecinul meu şi prietenul din copilărie, Costică Toma, mai mare ca

8
mine, dar rămas repetent din cauza absenţelor, el avea deja experienţa prezenţei între
elevi şi în faţa învăţătorilor. Părintele Leon oficia serviciul religios de sfinţire a şcolii,
mai ales fiind un an aparte, primul după război. După încheierea serviciului, învăţătoarea
Aneta Haraga, care nu era nimeni alta decât sora mai mică a mamei, ne-a adunat într-o
sală şi acolo ne-a făcut îndemnul să ne conformăm tuturor îndrumărilor, să ne pregătim
temele acasă, să fim disciplinaţi, curaţi etc. Şi, la un moment dat, ajunge la ultimele bănci
din spate, unde eu mă aflam lângă tutorele meu, prietenul Costică Toma, şi Doamna
învăţătoare s-a adresat mie. „Ia zi-mi, cum te cheamă?” Era curioasă să vadă cum
reacţionează nepotul ei la prima întrebare. Răspunsul n-a întârziat să vină, şi încă foarte
original, şi acest răspuns a fost aşa formulat: „Da’ pentru ce mă întrebi, nu mă cunoşti?”
(de observat „politeţea” şi familiaritatea). În capul meu stăruia prezenţa mătuşei mele
mereu în casa noastră şi de aici şi nedumerirea că „mă ia drept altul”, motiv pentru care i-
am oferit şi un răspuns pe măsură. În clasa I l-am avut ca învăţător pe Domnul Dumitru
Florescu, un om cald la suflet, apropiat nouă, glumeţ, zâmbitor, bun povestitor din
Poveştile şi Amintirile lui Creangă. Îmi amintesc cum ne desena la tablă primele litere.
Noi, la acea vreme, lucram pe tăbliţa de ardezie, pe care scriam cu un condei dur, şi când
voiam să ne scuzăm că ne prezentam cu lecţia nescrisă, motivam că totul s-a şters pe
drum. Trecerea de la scrisul pe tablă la cel cu cerneală se făcea prin scrierea cu creionul.
Câte neajunsuri mai erau cu călimările care se vărsau în trăistuţa şcolară, trăistuţă, în lipsa
ghiozdanelor. Domnul Florescu era înţelegător cu noi, răbdător, ştia când minţim, ne
cunoştea bine şireteniile noastre şi nu-mi aduc aminte să fi folosit pe „moş Nicolae”
pentru a ne cuminţi.
În clasa a II-a l-am avut învăţător pe directorul şcolii, înv. Dumitru Grigoraş, bun
metodist, încărcat de experienţă.
Din clasa a III-a şi clasa a IV-a am avut învăţătoare pe doamna Ecaterina Florescu,
fiică a gospodarului T. Condurachi, un gospodar de frunte al satului, nu prea departe de
casa noastră, musafir permanent al casei noastre. Se întreţinea cu tata la discuţii pe teme
gospodăreşti, bisericeşti şi, de ce nu, cele legate de „Viaţa nouă” care reuşea să
diminueze uşor vechile tradiţii, care deranjau pe cei vechi. Doamna învăţătoare Florescu,
spre deosebire de soţul ei, învăţătorul D. Florescu, era mai exigentă, ne zâmbea rar, era
sobră şi nu-mi amintesc de o abatere de la oficierea programului didactic. Ne explica
bine, vorbea la obiect şi nu-mi amintesc să fi făcut o deschidere, printr-un cuvânt, care să
provoace timizilor copii o stare de înseninare. Era obiectivă, corectă, dar parcă noi
tânjeam şi spre alte forme de relaţie dintre catedră şi noi. În ce mă priveşte, ştiind bine că
tata era interesat de evoluţiile mele, nu mă slobozea din priviri şi mă provoca la întrebări.
Eram pe fază la gramatică, înţelegeam bine istoria, geografia, dar eram cu datorii la
matematică. În plus, am reuşit să-i par drept un elev bun la pozne. Găsisem o tradiţie
„neghioabă”, aceea de a ne ataca, băieţii din Hăsnăşeni cu cei din Cogeasca, la sfârşitul
orelor, chiar veneam, e mult spus „înarmaţi”, cu „beţişoare ascunse”, spre a ne asigura
victoria.
Se pare că doamna Florescu ar fi aflat de năzdrăvăniile mele, unele chiar din timpul
pauzelor, când, în curtea şcolii, mai scăpam şi ne tratam dincolo de limite, sub privirile
doamnei, care i-a făcut cunoscut tatei în ce mă mişc, motiv pentru care am şi fost vizitat
de tata la şcoală şi mustrat puternic, după dialogul cu doamna Florescu. Dar, departe de
mine gândul că i-am purtat doamnei Florescu un gând rău, rezervat, fiindcă, aşa copil

9
fiind, totdeauna am fost stăpânit de o stare de obiectivitate, nu raportată la alţii, dar
aplicată, prin echilibru, prin reflex, chiar mie, încât eram sincer cu mine însumi şi
simţeam că toţi învăţătorii mei au fost corecţi cu mine şi anumite acte de „corecţie” mi se
potriveau şi le meritam. Ştiu că eram programat să joc piese de teatru, fireşte, pentru
copii, ceea ce înseamnă memorizarea replicilor, gesturi, mimică, stăpânire, intrare în rol,
confruntarea cu asistenţa, prezenţa de spirit şi aş zice că nu rămâneam dator şi mi-a
folosit pentru o aşa vârstă. Rosteam poezii, cântam bine în cor, aveam voce şi bună
ureche muzicală etc. Să zicem că eram un bun coleg, mă simţeam bine în dialog cu ei,
unii foarte necăjiţi, care veneau până toamna târziu în picioarele goale la şcoală, prin
noroaie adânci, îngheţaţi, unii poate puţin hrăniţi, cu haine modeste, şi aceste imagini mi-
au rămas adânc înfipte în adâncul meu. Îi căinam, îi jeleam în sinea mea şi mă durea
soarta lor. Dar unii au răbdat cu stoicism şi au răzbit în viaţă, parcă mai dornici de
„răzbunare” pentru soarta nedreaptă în care s-au trezit, nu din vina lor, dar nici a
părinţilor.
Clasele primare erau apăsătoare, datorită urmărilor războiului, la care s-au adăugat
bolile, după care a venit şi seceta din 1946, iar prin 1950, pe 4 august, o „gheaţă” care a
distrus acoperişuri, ferestre, roadele pământului. Vecinul nostru, moş Toader Toma, cu
casa distrusă, el, care abia venise din prizonierat, un om cuminte, corect, muncitor, cu
copii mulţi, a luat drumul refugiului şi s-a stabilit la Movileni, unde s-a încadrat la CAP
şi, prin hărnicie, a ieşit bine, şi copii lui au ieşit la lumina vieţii.
Şi încă ar fi multe de spus din perioada anilor 1944-1950.
Şcoala elementară. Elev pentru un an la Şcoala Normală Vasile Lupu Iaşi, şcoală de
mare prestigiu a Iaşiului, Şcoala Normală „Vasile Lupu”, cu profesori de mare
competenţă: A. Hasgan la română, Enache Ioan la istorie, Sfichi la matematică, deşi era
un vorbitor de engleză, Celibaba la botanică şi zoologie, deşi a fost un mare profesor de
matematică, V. Puşcaşu la geografie, Vântu la fizică, Gaiu la matematică, Cojocaru etc.
Profesorii veneau cu tramvaiul până la capătul liniei din Copou şi de acolo erau preluaţi
de autobuzul şcolii, care adesea se mai defecta, spre bucuria elevilor. Era o şcoală mare şi
la propriu şi la figurat, cu internat, cu săli e sport, cu o echipă de dansuri a elevilor din
clasele superioare, o echipă de fotbal, cu un parc sportiv, o uzină proprie cu generator e
lumină, baie, un parc mare, vii şi livadă de meri, dar nu în proprietatea şcolii, avea şi o
frumoasă bisericuţă ascunsă printre copacii din parc, biserică închisă după anul 1948,
anul reformelor şi din învăţământ, când religia nu s-a mai predat în şcolile de stat. În anul
următor am fost luat de la Normala Vasile Lupu şi adus la şcoala din Podu Iloaie, unde
eram coleg de şcoală cu sora mea, Luseta, şi aşa am putut să dobândim o bursă pe care o
împărţeam frăţeşte. Stabilizarea din 1952 m-a prins cu suma e 2000 de lei, care au
devenit prin mare îngăduinţă 20 e lei, sumă prin care am dus la film 20 de elevi.
Recuperarea a fost greoaie şi am trăit cu emoţie întâlnirea cu tata, care ar fi putut să-mi
impute că am ţinut banii în buzunar şi nu i-am predat la casierie. În final, tata m-a înţeles
şi aşa am răsuflat uşurat. Şcoala in Podu Iloaie era condusă de cel ce va deveni mare
pedagog, prof. Georgel Văieanu, născut chiar în Podu Iloaie. Profesorul Văideanu ne
preda matematica, fără să ştim noi că el este de fapt ucenicul apropiat al marelui pedagog
ieşean prof. St. Bârsănescu. Văideanu lăsa impresia unui om sever, deşi sub o privire
pătrunzătoare se ascundea un om deosebit. Era sobru, zâmbea discret, era cumpătat,
moderat în toate: în fiecare vineri ne aduna pe toţi într-o sală de cursuri şi ne povestea din
Mizerabilii lui Hugo, din Minciunile baronului Münchausen tc. Acest gen de activitate l-

10
am reîntâlnit doar peste ani de zile numai la Institutul Teologic din Bucureşti, când
profesorii noştri îşi alegeau un subiect preferenţial, era o oră mult gustată. Mai este de
amintit şi de faptul că profesorul nostru Văideanu a făcut comandă pentru un bob şi cu el,
la comandă, pe dealurile din apropierea satului Holma ne scotea la săniuş, nu şi fără
oarecare răsturnări din bob, sun hazul profesorului. Pentru a-şi asigura fonduri pentru
îmbunătăţirea mesei, directorul a organizat creşterea viermilor de mătase, iar noi, elevii,
asiguram „masa viermilor” dintr-o livadă de duzi şi participam la toate acţiunile de
întreţinere până la finalizarea acţiunii. Profesorul Văideanu, mi-am dat seama mai târziu,
că el la această şcoală exercita un proces de experienţă cu elevii unei şcoli mici şi se
pregătea pentru activităţi de mare amploare pe care le va aplica după plecarea sa de la
Podu Iloaie la Şcoala Normală ca director al acestei şcoli. Plecarea sa la Iaşi a fost
dureroasă pentru noi, copiii, şi l-am petrecut la gară, până la suirea în tren a fost plânset
mare. Nu sunt de uitat nici micile excursii făcute prin împrejurimile târgului şi prima
vizită la un gater, care desfăcea buştenii, şi noi admiram scândurile ce se desfăceau cu
atâta uşurinţă încât aşa ceva nici măcar în... Cogeasca nu se întâmpla! Mai era ceva de
văzut la Podu Iloaie, în plin proces de învăţământ ateu, directorul nostru nu avea partener
pentru o repriză de volei şi-l invita pe tânărul preot Toma Râpă la şcoală spre a se
completa formula de joc. Ne obişnuisem cu părintele Râpă, care-şi agăţa reverenda într-
un cui din stâlpul de fixare al plasei şi jocul începea sub privirile noastre curioase, care
urmăream cu precădere pe preotul care se arunca după minge, spre a salva punctajul.
Părintele Râpa, atunci cu parohia la Budăi, reuşise să ridice în acele timpuri grele o
modestă bisericuţă, care a deservit satul până în zilele noastre, după care s-a rectitorit
biserica, care astăzi arată ca o mică bijuterie. A ajuns părintele Toma Rîpa preot şi
protopop la Hârlău şi mai apoi preot şi consilier administrativ la Centrul eparhial Iaşi, şi,
peste ani, i-am devenit colaboratori, el fiind consilier şi eu în subordine, protopop.
Am mai întâlnit ceva vrednic de reţinut de la metoda originală a profesorului Georgel
Văideanu, acela de a da trei probleme de rezolvat la matematică, cu grade diferite de
dificultate. Pentru ca fiecare elev să poată să arate cât îi poate mintea să rezolve o
problemă, pentru această categorie a elevilor modeşti le oferea o problemă mai la
îndemână lor, iar pentru cei care puteau mai mult, să zicem pentru o notă între 8 şi 6, un
alt grad de dificultate, iar pentru elevii de excepţie le dădea o problemă care nici măcar
nu fusese tratată de el, încât profesorul îi punea la încercare, ca să vadă dacă aceşti copii,
cu mintea atât de ascuţită pot să „anticipeze” răspunsul. Nu prea erau mulţi şi eu aveam
„griji” ca nu cumva să-mi deranjez profesorul, încât mă mulţumeam să rămân la treapta
mea de mediocru la matematică. Am rămas cu sentimente de nostalgie pentru această
şcoală, mai ales datorită directorului şi marelui profesor Georgel Văideanu, care a trecut
şi pe la Cabinetul de pedagogie din Iaşi şi pe la Facultatea de Filosofie, după ce şi-a
susţinut doctoratul şi a publicat în domeniul său preferat, pedagogia.
Foarte adeseori când trec prin faţa şcolii din Podu Iloaie arăt spre şcoală şi zic celor
prezenţi, iată „locul studiilor mele!” Deşi şcoală comunală, am plecat de la această şcoală
nu fără amintiri frumoase şi chiar cu învăţături trainice. Cu tot efortul exemplar al
profesorului Văideanu, matematica n-a fost obiectul meu preferat, înclinaţia mea au fost
obiectele mai încălzitoare de suflet, istoria, literatura, psihologia, filosofia, motiv pentru
care am declarat „divorţ” şcolilor în care matematica, fizica, chimia dominau.

11