P. 1
economia intreprinderii

economia intreprinderii

|Views: 1,560|Likes:
Published by api-19459503

More info:

Published by: api-19459503 on Nov 21, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/28/2015

pdf

text

original

Capitolul I: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA

ÎNTREPRINDERII

I.1. Relatiile economie nationala-întreprindere

Sistemul economic se afla într-o continua transformare, calitativa si cantitativa.
Stiintele economice explica desfasurarea proceselor economico-sociale si formuleaza
concepte care sistematizeaza teoretic si continuu realitatea aflata în miscare.
Reconsiderând sistemul stiintelor economice, marele economist român Nicolae
Georgescu Rongen sustine ca omenirea se îndreapta spre o societate economica, dar
în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep sa fie puse sub semnul
întrebarii, deoarece “anomaliile” se înmultesc
1
. Demersurile sale stiintifice vizeaza
reconstructia din temelii a teoriei si practicii economice, ca urmare a schimbarilor
calitative si a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficienta a
resurselor si protectia mediului.
Stiintele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficienta a resurselor
insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordata diferit la nivelul
economiei nationale de cel al întreprinderilor economice. Dar, functionarea
armonioasa a economiei nationale depinde de functionarea întreprinderilor care o
compun, între acestea existând legaturi de interdependenta si conditionare reciproca.
La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor
economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara în
cadrul national, statul istoriceste constituit. În acest cadru apare o forma specifica a
diviziunii si cooperarii muncii în interiorul unei tari, ca urmare a actiunii conjugate a
factorilor interni (naturali, sociali, politici si economici), dar si a interactiunii lor
dinamice cu factorii externi rezultati din diviziunea si cooperarea din economia
mondiala. În cadrul economiei nationale sistemul activitatilor economico-sociale este
structurat pe sectoare economice (primar, secundar, tertiar, quaternar), pe tipurile de
agenti economici (conform clasificarii lor în sistemul conturilor nationale), pe ramuri
si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticala (micro, mezo si
macroeconomica
2
).
La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare
cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru institutional complex care
organizeaza interdependentele din ei. Activitatea economica a indivizilor este pe de o
parte profesionala, iar pe de alta parte privata. Activitatea profesionala se situeaza cel
mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect productia de bunuri si servicii.
Activitatea privata a re loc, în general, în cadrul familiei si implica consumul de bunuri
pentru satisfacerea directa a nevoilor.
Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie
entitati de baza ce actioneaza în economie. Fiecarui agent îi corespunde un centru de
decizie autonom. Agentii pot fi producatori, care transforma unele bunuri în alte
bunuri si sunt denumiti adesea întreprinderi sau firme, sau agenti consumatori. În

1
N. Georgescu Roegen, „Omul si opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996
2
Nita Dobrota (coordonator),”Dictionar de economie”, Ed. Economica, Bucuresti,2000
cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenti economici avem în
vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de
productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari
alternative. În acest proces de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al
eficientei economice, conform caruia fiecare agent economic urmareste sa determine
acel nivel al productiei care îi maximizeaza câstigul (profitul), sau, ceea ce este
echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit maxim pentru un nivel
dat al productiei .
Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se
realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc,
întrebarile:
a) care din acesti agenti economici pot fi numiti “întreprindere” si
b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza ?

În ce priveste prima întrebare, abordarea vizeaza masura în care pot primi
denumirea de unitate de productie gospodariile populatiei si diversele unitati ale
administratiei. Unii autori utilizeaza si pentru acestea notiunea de agent economic, în
general, altii le alatura unitatilor productive. În acest sens este de remarcat opinia
economistului american Hal R. Varian
3
care porneste de la modul cum este organizata
o întreprindere. Într-o economie de piata, capitalista, întreprinderile apartin indivizilor.
Ele sunt entitati legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de
comportamentul lor si sunt cei care încaseaza beneficiile si suporta costurile.
Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuala, parteneriat si societate. Vorbim
de organizare individuala, când o întreprindere apartine unui singur individ si de
parteneriat când apartine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizata sub
forma de societate, aceasta apartine mai multor indivizi, dar dispune de o existenta
legala diferita de cea a proprietarilor sai. Un parteneriat dureaza atât timp cât partenerii
sunt în viata si sunt de acord sa mentina colaborarea, în timp ce o societate poate avea
o viata mai lunga decât a oricarui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot
urmari obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor
individuale sau parteneriale, proprietarii joaca un rol direct în gestiunea efectiva a
activitatii si ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesati sa
maximizeze profitul, dar pot avea si alte obiective. În cazul unei societati, proprietarii
nu sunt de regula si gestionari. Exista, deci, o anumita separare între proprietate si
gestiune. Proprietarii societatii trebuie sa-si defineasca obiectivele, iar gestionarii le
vor îndeplini. Si în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului.
Acest obiectiv, daca este interpretat corect, determina pe gestionari sa ia decizii care
sunt în interesul proprietarilor, care exercita însa un control specific în cadrul
adunarilor generale si prin consiliile de administratie.
Raspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei
întreprinderii de alte discipline care studiaza si ele întreprinderea. Întreprinderea este,
deci, o unitate economica organizata în care se produc bunuri materiale si servicii.
Aceasta definitie nu permite înca stabilirea obiectului de studiu al disciplinei
“Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea

3
Hal R. Varian,, „Microéconomie”, Economica, Paris, 1989
complicat pentru a fi studiat de o singura disciplina
4
. Economia întreprinderii porneste
de la anumite abstractizari si se ocupa doar de o parte a acestui domeniu de activitate
complex.
Relatia dintre conceptul de economie si conceptul de întreprindere exprima
faptul ca întreprinderea este componenta fundamentala a economiei nationale,
celula sa de baza. De aceea se impune cunoasterea relatiilor profunde dintre economie
si întreprindere, în vederea determinarii raporturilor care permit functionarea lor.
Economia întreprinderii abordeaza relatiile macro-micro în sensul
desfasurarii proceselor generale de producere a bunurilor si serviciilor,
administratiei si consumului .
Abordarile economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere
continutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea ratiunilor de
dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forta dintre agentii economici
implicati în functionarea întreprinderii, prezenti pe piata; cunoasterea strategiilor la
nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.
Abordarile în plan microeconomic vizeaza armonizarea diferitelor laturi ale activitatii
întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor sale fundamentale, în contextul
macroeconomic dat.
Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea stiintifica a
deciziilor privind alocarea eficienta a resurselor la nivelul întreprinderii, mai
buna selectare a pietelor si cunoasterea tipului de concurenta, adaptarea
întreprinderii la mediul economic si influentarea acestuia.
Diversitatea agentilor economici care actioneaza pe piata face ca delimitarea
domeniului de activitate al economiei întreprinderii sa fie complexa si activitatea
acesteia sa fie studiata de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.


I.2. Obiectul si domeniile de abordare a economiei întreprinderii

Economia întreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura
cunostinte fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel
microeconomic, dar directioneaza abordarile spre domeniul economico-
organizatoric. Alte discipline completeaza studiul complex al întreprinderii, cum ar fi:
managementul, dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc.
Orice stiinta are anumite caracteristici si sarcini care îi definesc sfera de
cuprindere. Economia întreprinderii ca stiinta cauta raspuns la o serie de întrebari
si are în vedere relatiile acesteia cu piata. Stiintele teoretice stabilesc principiile
generale, stiintele tehnice trateaza fenomenele si relatiile ce au loc în procesele
tehnologice. Economia întreprinderii face parte din grupa stiintelor economice
care se ocupa cu relatiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si
subsistemul informational -decizional al întreprinderii. Aceasta disciplina trateaza
întreprinderea privita sub toate aspectele: de la forma juridica de functionare, trecând
prin analiza comportamentului întreprinderii ca agent economic în economia de piata,
pâna la analiza relatiilor stabilite în procesul complex productiv, organizatoric, uman
etc. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de

4
Günter Wönhe, „Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag Vahlen”, Munchen, 1986
functionarea întreprinderilor industriale, agricole etc., ci abordeaza ceea ce este comun
întreprinderilor, indiferent de ramura sau domeniul de care apartin.
Economia întreprinderii este o stiinta interdisciplinara, în legatura directa cu alte
stiinte (discipline) economice si stiinte conexe (management, marketing, drept,
economia muncii, contabilitate, finante etc.).
Ca disciplina teoretica, economia întreprinderii foloseste abstractizarea, inductia,
deductia, modelarea economica etc. Prin modelarea proceselor si fenomenelor
economice, economia întreprinderii exprima relatiile cantitative dintre marimi,
construieste si verifica modelele.
Economia întreprinderii, ca disciplina aplicativa, se bazeaza pe aplicarea
principiului fundamental al maximizarii profitului în unitatile economice
constituite în acest scop, utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului
economic pentru fundamentarea si verificarea practica a afirmatiilor teoretice,
legitatilor economice formulate de disciplinele teoretice generale referitoare la acest
domeniu al realitatii care este întreprinderea.
Întrucât orice actiune umana presupune un scop, un obiectiv, întreprinderea trebuie
sa-si alega obiectivele pe care doreste sa le atinga, sa ia deciziile necesare realizarii lor
si sa transpuna aceste decizii în actiuni concrete. Aceste obiective se fundamenteaza pe
norme si motivatii ce tin de scopul activitatii întreprinderii si de politicile
macroeconomice. Economia întreprinderii propune demersurile teoretice si
instrumentele specifice care sa ajute la orientarea mersului întreprinderii spre telurile
formulate, în concordanta cu evolutia mediului economic.
Într-o formulare globala, obiectul de studiu al economiei întreprinderii este
microeconomia, înteleasa prin modul de manifestare a comportamentului
agentilor economici , într-un anumit cadru institutional care faciliteaza legaturile
dintre acestia în economia nationala.
Domeniul general de abordare al stiintelor economice despre întreprindere
cuprinde trei parti:
1. Tehnici si sisteme de calcul economic, care constituie obiect de studiu pentru
stiinte ca statistica, planificarea, contabilitatea etc.;
2. Economia întreprinderii;
3. Economiile de ramura.

Sarcina economiei întreprinderii este descrierea si explicarea fenomenelor si
problemelor aparute în întreprindere, dar care sunt comune tuturor întreprinderilor,
indiferent de ramura economica de care apartin, indiferent de forma juridica de
organizare si de forma de proprietate.
Economia întreprinderii are doua componente structurale:
A. Teoria economiei întreprinderii;
B. Politica economica a întreprinderii.

Teoria economiei întreprinderii studiaza stabilirea raporturilor functionale dintre
componentele structurale ale întreprinderii, modul de desfasurare a fenomenelor
economice, relatiile cauza-efect ale proceselor economice si identifica legat urile
cauzale.
Politica economica foloseste principii si instrumente din teoria macro si le aplica
sub forma unor seturi de politici (financiare si de credit, fiscale, de control al ofertei,
de exploatare etc.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfasurarii
evenimentelor în scopul atingerii anumitor obiective ale întreprinderii.
Economiile de ramura studiaza problematica întreprinderilor determinata de
specificul diferitelor ramuri, care nu este comuna tuturor întreprinderilor. Datorita
particularitatilor industriei, agriculturii, comertului, serviciilor etc. s-au constituit
discipline distincte care abordeaza specificul conducerii, organizarii si planificarii
activitatii întreprinderilor ce fac parte din acest ramuri.
Unii economisti nu sustin acest mod de abordare si considera ca este necesara fie
numai o abordare generala, fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-
o ramura sau alta (industrie, agricultura etc.).
Economia întreprinderii asigura cunostintele de baza privind întreprinderea
necesare aprofundarii unor domenii distincte ale stiintelor economice si a
practicii manageriale. Întelegerea mecanismelor, proceselor economice si a
tehnicilor de calcul tratate la discipline, ca: finantele întreprinderii, contabi litatea
de gestiune, statistica, management, marketing etc., este facilitata si amplificata
de cunoasterea întreprinderii ca un ansamblu unitar de structuri si procese în
continua transformare si adaptare la exigentele pietei concurentiale, în
interdependenta cu evolutiile macroeconomice.

Cuvinte si expresii cheie:
• macroeconomie;
• microeconomie;
• agenti economici numiti întreprindere;
• principiul rationalitatii sau al eficientei economice;
• economia întreprinderii ca disciplina teoretica;
• economia întreprinderii ca disciplina aplicativa;
• politica economica;
• economiile de ramura.

Întrebari:
1. În ce constau relatiile dintre economia nationala si întreprinderi?
2. Care este esenta principiului rationalitatii sau al eficientei economice si cum se
realizeaza la nivelul întreprinderii?
3. Care este continutul si obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca stiinta
si disciplina aplicativa?
4. Care sunt domeniile de abordare ale stiintelor economice de ramura?



Capitolul II: ÎNTREPRINDEREA SI MEDIUL SAU ÎN
ECONOMIA DE PIATA

II.1. Evolutia conceptului de întreprindere

Întreprinderile sunt entitati economice de baza ale economiei nationale,
raspândite în teritoriu datorita raspândirii resurselor materiale, în special a
resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de munca, a
consumatorilor. Datorita variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de
productie în profil teritorial si a necesitatii utilizarii lor eficiente în procesele
economice, initiativa agentilor economici se diversifica pe masura adâncirii procesului
de diviziune sociala a muncii. Notiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez
“entreprise”, iar în terminologia anglo-saxona se utilizeaza cu acelasi sens. De multe
ori se utilizeaza cu acelasi sens si notiunea de unitate economica sau firma. Ca unitate
economica, întreprinderea are rolul de a administra cu eficienta maxima
resursele de care dispune în vederea realizarii obiectivelor stabilite de
managementul individual sau de grup si de proprietari .
În întreprinderi se desfasoara activitati economice si sociale, prin urmare ele
functioneaza ca organisme economico-sociale care produc bunuri si servicii în scop de
profit. În cazul unor entitati de tip familial scopul prioritar al activitatii economice este
obtinerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evolutie istorica în procesul de
formare si consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este esential diferita
de cea care a aparut la începutul dezvoltarii capitalismului.
Henri Fayol considera ca întreprinderea este un ansamblu tehnic si economico-
social, care are functii specifice si este condusa dupa principii de piata.
Dupa François Perroux “întreprinderea este o forma de productie prin care în
cadrul aceluiasi patrimoniu se combina preturile diversilor factori de productie adusi
de agenti economici distincti de proprietarul întreprinderii, în vederea vânzarii pe
piata a unui bun sau serviciu si pentru a obtine din diferenta între doua serii de
preturi (pretul de vânzare si pretul de cost) cel mai mare câstig banesc posibil”
5
.
Economistii români au adus contributii la dezvoltarea conceptului de întreprindere
dovedind originalitate si competenta cu privire la întreprinderile industriale si agricole.
Gh. Baritiu, P.S. Aurelian, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D.P. Martian, V. Madgearu,
V. Slavescu etc. au pus bazele teoretice ale întreprinderii industriale si au avut o
contributie evidenta la dezvoltarea industriei românesti.
Virgil Madgearu în cursul de economie politica precizeaza ca “…pe baza
abordarii unitare a diferitilor factori de productie: capital, munca si partea naturala
pentru un scop anumit, într-o organizatie închisa si independenta orice coordonator,
fabricant etc., au dreptul sa dispuna cum vor de fortele date”
6
.

5
Fr. Perroux, Cours d'économie politique, Paris, 1975, pag. 19.
6
V. Madgearu, Curs d economie politica, 1944, pag. 117-118.
Victor Slavescu sustinea ca “… întreprinderea în sensul stiintei întreprinderii este
tipul de organizatie economica dispunând de un patrimoniu, urmarind obtinerea unei
rentabilitati pentru capitalurile încredintate si care este exprimata în cifrele unui
bilant ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor”
7
.
Ion Ionescu de la Brad, Ion Raducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în
strânsa legatura cu organizarea si conducerea unitatilor economice cooperatiste din
România.
I.N. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale si industriale”,
Cluj, 1934, a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsa legatura cu
functia financiar-contabila.
I. Tatos în “Notiunea de întreprindere”, articol aparut în “Independenta
economica”, Bucuresti, 1946, cerceteaza procesul de conducere în conditiile utilizarii
resurselor proprii si straine, structura averii, profit, finantare, siguranta si risc,
organizarea muncii, politica de conjunctura etc.
Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se ocupa
de principiile de organizare si de pretul de revenire.
Întreprinderea privata, individuala sau colectiva are o îndelungata existenta
istorica si în tara noastra.
În România antebelica rolul statului în procesul de dezvoltare prin investitii noi a
fost important, datorita lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit
în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste 130,7 mld. lei.
Dupa 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor
economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat si cooperatiste,
li s-a limitat dreptul de decizie si au fost incluse în sistemul “planului national unic”,
si-au pierdut independenta economica reala si autonomia functionala. Economia de
comanda si centralismul excesiv au denaturat principiul autonomiei functionale si al
autogestiunii economice si au limitat atributele decizionale ale întreprinderii.
Preocuparile pentru definirea întreprinderii au dat nastere la opinii diferite
8
, dar nu s-a
conturat un concept coerent si complet care sa exprime continutul întreprinderii în
conditii de piata, întrucât nu erau întrunite conditiile formarii unui astfel de concept.
Desi de multa vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în
analiza microeconomica traditionala, tratarea conceptului de întreprindere s-a facut de
o maniera mecanica, abordându-se legaturile sale cu mediul în principal prin sistemul
de preturi si în scopul maximizarii profitului, pe baza unui calcul economic rational.
Teoria economica a întreprinderii, numita si neoclasica, a aparut în cadrul
gândirii liberale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Este vorba de
explicarea deciziilor de fixare a preturilor si a volumului de productie ca raspuns la
variatiile cererii si a costului factorilor de productie. Obiectivul principal era
maximizarea profitului . Pentru neoclasicii de la sfârsitul secolului XIX exista o
identitate între întreprinzator si întreprinderi, întreprinzatorul proprietar impunea

7
V. Slavescu, Ce este întreprinderea economica, Tiparnita nationala I. Ionescu de la Brad, Bucuresti, 1939
8
I. Blaga, Gh. Manea, Mecanismul economic al socialismului, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1977; Al. Detesan,
C. Jornescu, Cartea întreprinderii, Ed. “Viata economica”, nr. 1-2/1972; A. Giurgiu, M.N. Costin, V. Pacuraru,
Întreprinderea unitate de baza a economiei nationale a R.S. România, Ed. Dacia, 1978; V.D. Zlatescu,
Reglementarea legala a organizarii si conducerii unitatilor socialiste de stat, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974;
Dictionar de economie polit ica, Ed. Politica, Bucuresti, 1974.
obiectivul sau personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasica se bazeaza
pe cinci ipoteze, care sunt:


1
Maximizarea
profitului
2
Rationalitatea
deciziilor (rolul
calculului economic).
Folosirea minimului
de mijloace si
obtinerea maximului
de rezultate
3
Functia economica a
întreprinderii consta
în transferul
factorilor de
productie în produse
finite


4
Mediul economic este
cunoscut. Vânzarile
potentiale si viitorul sunt
cunoscute
5
Limitarea câmpului de
aplicare a teoriei la
studiul pretului si a
volumului de productie
al întreprinderii



Aceasta teorie raspunde situatiei unei întreprinderi fara probleme. Conform acestei
teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul detinator al puterii de decizie,
cunoscând cu precizie modalitatea de obtinere a profitului a carui maximizare era
sigurul obiectiv posibil.
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea
mentionam: absenta diferentierii dintre întreprinzator si întreprindere; separarea
produsa între proprietatea actionarilor si conducerea marilor întreprinderi încredintata
unor conducatori profesionisti (manageri) conduce la adaugarea la obiectivul de profit
si a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu).
Întreprinzatorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele retinute de
teoria neoclasica (concurenti, consumatori, sindicate, Statul) si trebuie sa ia
majoritatea deciziilor sale într-o perspectiva incerta si în conditii de risc si
incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o
functiune de productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si
de productie, ci este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante
mecanisme de coordonare si de luare a deciziei .
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia legata
de munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii
9,10
.
Munca în echipa este rezultatul necesitatii combinarii factorilor de productie care
permite o mai buna diviziune a muncii si astfel fiecare individ se specializeaza în
activitati pentru care el este cel mai competent si participa în grup la obtinerea

9
Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitatile economice, Ed. Politica, Bucuresti, 1972
10
Jaques Genéreau - Microeconomie, Hachette, Paris, 1995
produselor finale. Finalitatea specializarii si a combinarii factorilor de productie
este eficienta. Munca în echipa în cadrul unei întreprinderi asigura costuri mai
rationale si controlul capacitatii muncii si a rezultatelor obtinute.


II.2. Caracteristicile si definirea întreprinderii în economia de piata

Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de piata,
întrucât produc bunuri si servicii si pe aceasta baza distribuie veniturile din activitatea
lor si creeaza locuri de munca.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si de
productie, este o celula a societatii, este un centru de decizie economica.
Rolul major al întreprinderii consta în faptul ca este un agent economic care exista
prin angajatii sai si datorita bunurilor si servi ciilor oferite pe piata consumatorilor sai.
1. Întreprinderea este o unitate economica si de productie, un agent economic
a carui functie principala este producerea de bunuri si servicii destinate vânzarii.
Întreprinderea are o forma juridica, deci este o persoana juridica, care poate fi
întreprinzatorul individual sau societatea. În aceasta calitate întreprinderea are un
patrimoniu, cont la banca, contabilitate proprie si încheie bilant contabil.
Întreprinderea este o entitate juridica ce nu trebuie confundata cu forma sub care
functioneaza la un moment dat. În decursul existentei sale, întreprinderea poate
cunoaste mai multe forme juridice (societate cu raspundere limitata, societate pe
actiuni etc.).
Productia întreprinderii este destinata vânzarii pe piata, deci este comercializabila.
Prin aceasta caracteristica, întreprinderea se delimiteaza de alti agenti, cum ar fi
administratiile publice (ministere, organisme neguvernamentale, colectivitati locale
etc.) care efectueaza servicii nemarfare.
Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiti factori de productie
(munca, materii prime, semifabricate, energie, utilaje si echipamente de productie etc.)
care-i servesc sa obtina bunuri sau sa efectueze servicii destinate clientilor sai. În
acelasi timp, întreprinderea are nevoie de informatii, de resurse financiare, de
rezultatele cercetarii stiintifice etc., toate aceste inputuri procurându-le de pe diferite
piete ale factorilor de productie, din sectorul financiar-bancar etc. Fiind o unitate
producatoare de marfuri, întreprinderea este si un agent de repartitie a
veniturilor. Din valoarea produsa de întreprindere se scade valoarea
consumurilor intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) si rezulta
valoarea adaugata. O mare parte din valoarea adaugata a întreprinderii revine altor
agenti economici (impozite, cotizatii la asigurari sociale si fondul de somaj, dobânzi,
dividende etc.) si salariatilor sub forma salariilor si participarea la profit. Din valoarea
adaugata revine întreprinderii partea destinata fondului de amortizare si
provizioanelor, ca si cea destinata constituirii fondurilor de investitii si de rezerva.

2. Întreprinderea este o celula de baza a societatii, având o importanta functie
sociala. Functia sociala a întreprinderii rezida în faptul ca angajeaza personal si
satisface un anumit numar de nevoi ale angajatilor sai. Aceste nevoi vizeaza
stabilitatea angajatilor, nivelul remunerarii, promovarea, formarea profesionala etc.
Întreprinderea este totodata o organizatie autonoma, o celula sociala a carei
functionare depinde de toate grupurile sociale participante la viata acesteia (actionari,
manageri, personal de executie).
Întreprinderea trebuie înteleasa ca o organizatie care raspunde urmatoarelor
criterii:
• este un grup social ce reuneste indivizii în scopul realizarii aceluiasi obiectiv;
• este un grup rational organizat, în care exercitarea puterii este bine definita, cu
responsabilitati precizate prin diviziunea muncii si a functiilor sale;
• este un grup durabil, structurat si organizat în vederea atingerii obiectivelor
stabilite.

Întreprinderea fiind o organizatie asigura coordonarea rationala a
activitatilor unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun.

3. Întreprinderea este un centru de decizie economi ca si ca urmare joaca un rol
important în economia de piata, întrucât ea hotaraste natura produselor si serviciilor pe
care le va obtine, combinatia factorilor, tehnologiile practicate, preturile în relatie cu
cererea si oferta de pe piata etc.
Întreprinderea nu este numai locul unde se desfasoara productia, ci este un
centru de decizie, condus de întreprinzatori si are ca scop obtinerea de profit.
Pentru a putea sa produca si sa obtina profit, întreprinderea consuma resurse materiale,
financiare si umane. Ea produce si distribuie cumparatorilor bunuri si servicii la preturi
mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifunctionala si desfasurându-si
activitatea într-un mediu complex si riscant, întreprinderea trebuie sa-si asigure
coerenta deciziilor privitoare la organizarea interna, la tranzactiile încheiate, sa aleaga
deciziile cele mai eficace pentru a-si atinge obiectivele. În acest scop, întreprinderea
trebuie sa-si bazeze deciziile pe calcule economice, sa utilizeze metode statistico-
economice de fundamentare.
Întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizatie economica
autonoma, îndeplinind cumulativ urmatoarele conditii:
? are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifica si îl dezvolta;
? are autonomie decizionala cu scop lucrativ, de productie si executie de
lucrari;
? dispune de o relativa independenta în gestiune si de autonomie în luarea
deciziilor;
? îsi organizeaza sistemul informational astfel încât sa poata masura
veniturile, cheltuielile si rezultatele obtinute din gestionarea patrimoniului;
? îsi achita impozitele si taxele la bugetul statului, bugetele locale si fondurile
speciale.

Autonomia decizionala exprima puterea întreprinderii de libera dispozitie privind
patrimoniul, adica dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive si
financiare necesare exploatarii.
Întreprinderile au autonomie si independenta functionala. Autonomia
functionala reprezinta totalitatea drepturilor, atributiilor si responsabilitatilor organelor
de conducere în gospodarirea eficienta a patrimoniului. Autonomia se manifesta prin
dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala
trasatura a gestiunii economico-financiare, de care depinde autofinantarea,
cointeresarea salariatilor, raspunderea materiala si controlul activitatii desfasurate.
Autonomia functionala genereaza legaturi economice directe cu alte unitati, relatii
financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulara de conturi la banci,
contracteaza credite si alte împrumuturi. Relatiile cu agentii economici se deruleaza
pe baza de contracte. Prin onorarea contractelor si încasarea valorii produselor
vândute, întreprinderile pot sa-si recupereze costurile, sa obtina profit din care, dupa
achitarea obligatiilor fiscale, o parte este distribuita actionarilor ca dividende.
Autonomia functionala a întreprinderilor se manifesta în toate etapele procesului
economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora si
repartizarea rezultatelor obtinute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre
maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latura
importanta a gestiunii, autofinantarea.
Esential pentru întreprindere în conditiile economiei de piata este faptul ca îsi
poate stabili singura planul economic pe baza situatiei date a pietei , statul
intervenind, prin intermediul institutiilor sale doar în cazul obligatiilor acesteia fata de
buget, în elaborarea legislatiei, în protectia concurentei.
Doua principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere:
a) principiul autonomiei economice si functionale;
b) principiul maximizarii profitului.

În perioada de tranzitie la economia de piata, întreprinderile nu constituie înca
entitati independente, ca în cazul existentei si predominarii proprietatii private,
întrucât, în relatia furnizori-beneficiari nu exista un conflict real de interese. Atât
debitorii, cât si creditorii întreprinderilor se afla în multe cazuri în proprietatea statului.
Fiind o entitate juridica, întreprinderea încheie contracte cu furnizorii si clientii. Ca
entitate administrativa este administrata si îndrumata de manageri (individuali sau de
grup). Întreprinderea gestioneaza un ansamblu de resurse fizice si financiare si
are ca obiectiv principal obtinerea profitului . De aceea, în definirea întreprinderii
trebuie facute precizari în legatura cu etapele dezvoltarii social-economice ale unei tari
si cu gradul de realizare a privatizarii.
Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristica a
economiei de piata. Stabilitatea si calitatea economiei nationale depind în masura
decisiva de functionarea unui numar cât mai mare de întreprinderi, care sa produca
mari cantitati de bunuri si servicii, la costuri si preturi reduse, în concordanta cu
cerintele pietei interne si externe.
Întreprinderea este un organism economic autonom, dispunând de mijloace umane
si materiale pe care le combina în vederea producerii de bunuri si servicii destinate
vânzarii.
În abordarea conceptului de întreprindere în conditiile economiei de piata se
regasesc caracteristicile, scopul si obiectivele acesteia. Bressy Gilles si Cristian
Konkuyt considera întreprinderea un organism economic autonom, dispunând de
mijloace umane si materiale pe care le combina în vederea producerii de bunuri si
servicii destinate vânzarii
11
.

11
Bressy Gilles , Cristian Konkuyt - Économie d’entreprise, Ed. SIREY, Paris, 1998.
Ov. Nicolescu si colaboratorii
12
definesc întreprinderea sau firma, astfel: “… un
grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice,
tehnologice, care concep si desfasoara un complex de procese de munca, folosind cel
mai adesea si anumite mijloace de munca, concretizate în produse si servicii, în
vederea obtinerii unui venit net sau profit, de regula cât mai mare”.
Legea 133/1999 precizeaza ca prin întreprinderea se întelege orice forma de
organizare a unei activitati economice, autonoma patrimonial si autorizata potrivit
legilor în vigoare sa faca acte si fapte de comert, în scopul obtinerii de profit prin
realizarea de bunuri materiale, respectiv prestari de servicii, din vânzarea acestora pe
piata, în conditii de concurenta
13
.
Analizând diferite abordari concluzionam ca întreprinderea în economia de
piata este o unitate economica si de productie, un organism viu, autonom; este o
entitate juridica care dispune de un patrimoniu; are contabilitate proprie si cont
la banca; este un centru de decizie economica care dispune de mijloace umane si
materiale pe care la combina în vederea producerii de bunuri si servicii destinate
vânzarii pe piata; îsi gestioneaza astfel resursele si produsele încât sa obtina
profit maxim, dar cu respectarea cerintelor dezvoltarii durabile care impune
restrictii de natura ecologica.
Întrucât în conditiile economiei de piata o mare parte din întreprinderi au angajati,
inclusiv manageri, în special în cazul întreprinderilor organizate ca societati are loc o
anumita delimitare a proprietatii de organizarea si conducerea economica. Pentru
activitatile de conducere este necesara o înalta calificare si specializare a angajatilor
manageri. Controlul activitatii întreprinderilor organizate ca societati a cunoscut în
ultimul deceniu abordari noi (guvernarea societara, cap.V).
Dupa unii autori, o uniune de întreprinderi, constituita sub o singura conducere
si gestiune financiara, este denumita firma comerciala.
10

Firma comerciala poate sa cuprinda mai multe unitati (sucursale, filiale)
care presteaza activitati identice, localizate în diverse zone geografice sau filiale
care fac afaceri de genuri diferite în cadrul aceleasi zone. Activitatea întreprinderii
genereaza doua categorii de fluxuri.
a) intrari de factori de productie, al caror cost determina fluxurile de cheltuieli
ale întreprinderii catre agentii economici care furnizeaza acesti factori;
b) iesiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispozitia celorlalti
agenti economici care, la rândul lor, genereaza fluxuri de venituri obtinute în
urma comercializarii bunurilor respective.

Fluxurile de venituri si cheltuieli (cash-flow) trebuie sa fie întotdeauna pozitive
pentru ca întreprinderea sa poata supravietui si/sau sa-si extinda activitatea pe
piata.

Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2.1 si 2.2.

12
Ov. Nicolescu si colab. - Management, Bucuresti, 1992
13
x x x – Legea 133 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor
mici si mijlocii, M. Of. al României, nr.349/23 iul.1999
10
C. Barbulescu si colab. - "Economia si gestiunea întreprinderii ", Editura economica, Bucuresti,1995.










Fig.2.1. Fluxurile generate de activitatea întreprinderii
Sursa: Preluare dupa Jean Peyrelevade, Économie de l' entreprise, Fayard, Paris,1989.




















Fig.2.2. Activitatea întreprinderii
Sursa: Preluare dupa J.L.Le Moigne si D.Carré, Auto-organisation de l'entreprise,
Les Editions d'Organisation, Paris, 1997.

Resurse naturale
SISTEM ECOLOGIC
Materii prime si
energie
Sistem tehnologic
Informatii
Sistem informational
Salariati
Sistem social
OAMENI
SISTEM POLITIC


Sistem de
productie
Sistem
decizional
S
i
s
t
e
m
u
l

î
n
t
r
e
p
r
i
n
d
e
r
e



Piata

factorilor

de

productie


Piata
consumatorilor


sau

alte
întreprinderi



Întreprinderea
Materii prime
Consumuri
intermediare
Munca
Capital
Ca o celula de baza a economiei, întreprinderea (firma) este veriga
organizatorica unde se desavârseste fuziunea între factorii de productie (natura, munca
si capital), în scopul producerii si desfacerii de bunuri economice (produse, lucrari,
servicii, informatii etc.) în structura, cantitatea si calitatea impusa de cerintele pietei si
obtinerea unui profit. Întreprinderea suporta costuri corespunzând remunerarii
factorilor de productie utilizati, care trebuie compensati prin rezultatele productiei sale.
Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar sa produca o valoare excedentara
costurilor sale. Întreprinderea se delimiteaza prin genul specific de activitate, prin
conducerea si gestiunea economica unica, prin unitatea sa financiara.


II.3. Mediul întreprinderii

II.3.1. Conceptul si componentele mediului întreprinderii

Ca agent economic, întreprinderea (firma) îsi orienteaza si desfasoara activitatea
sub impactul conditiilor concrete ale mediului sau ambiant.
Notiunea de mediu ambiant este foarte complexa, incluzând un ansamblu de
factori eterogeni – de natura economica, sociala, politica, stiintifico-tehnica, juridica,
geografica, demografica, factori naturali etc. – ce actioneaza pe plan national si
international asupra întreprinderii, influentând puternic relatiile cu piata si deciziile
acesteia
În conceptie macroeconomica întreprinderea este parte integranta a mediului
ambiant, o componenta economica a acestuia .
În conditiile actuale mediul organizatiilor de orice natura se caracterizeaza
printr-un dinamism accentuat, printr-o crestere spectaculoasa a frecventei
schimbarilor. Între functiunile întreprinderii si factorii interni si externi exista o
strânsa legatura (fig.2.3)
Analiza diferitelor circumstante existente si a efectelor acestora asupra
economiei si gestiunii întreprinderii pune în evidenta trei tipuri de mediu:
? mediu stabil – unde schimbarile sunt rare, de mica amploare si usor
previzibile;
? mediu schimbator – unde schimbarile sunt frecvente, de o amploare
variata si în general previzibile;
? mediu turbulent – unde schimbarile sunt foarte frecvente, de amploare
variata, cu incidente profunde asupra activitatii întreprinderii si greu de
anticipat.
PIATA

- industriala - locala
- de consum - regionala
- semiindustriala - nationala
- internationala









Productie
Mana-
gement
Finante
Marketing
Între-
prindere
Lansarea pe
piata a
produselor
Cercetarea
nevoilor
pietei
Relatii cu
clientii
Gestiune
Materii
prime
Capital
Forta de
munca
Tehnologie
Controlul
calitatii
produselor
NEVOI PRODUSE
INFORMATIE
RESURSE
UMANE
INFORMATII
RESURSE
UMANE
Mediul
tehnologic
Mediul
socio-
politic
Mediul
economic
Fig.2.3. Întreprinderea si factorii de mediu
Preluat dupa Bressy Gilles, Cristian Konkuyt, É'economie d'entreprise,
Ed.SIREY, Paris, 1998.

O analiza a componentelor mediului ambiant necesita încadrarea acestora în
micromediul si macromediul întreprinderii (fig.2.4).















Fig.2.4.Fluxurile întreprindere – mediu – piete
Preluat dupa Ctin. Barbulescu (coordonator) Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.

A. MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care
aceasta intra în relatii directe, pe termen scurt. Dintre acestea fac parte:
a) Furnizorii de marfuri. Acestia sunt reprezentati de diversi agenti economici
care, în baza relatiilor de vânzare-cumparare, asigura întreprinderii resursele necesare
de materii prime, materiale, echipamente, masini etc. În contactarea acestor agenti de
mediu, întreprinderea trebuie sa dispuna de informatii referitoare la dimensiunea si
calitatea ofertei, preturile practicate, politicile comerciale utilizate, cunoasterea unor
aspecte referitoare la climatul intern al întreprinderii furnizoare (stabilitate economica,
disciplina tehnologica etc.), alte informatii referitoare la factorii perturbatori ai unei
aprovizionari corespunzatoare.
b) Prestatorii de servicii. Acestia sunt reprezentati de firme sau persoane
particulare care ofera o gama larga de servicii utile realizarii obiectului de activitate al
întreprinderii, cum sunt firme de comert, de transport, agentiile de publicitate etc. Din
aceasta grupa fac parte si prestatorii de servicii bancare, întâlniti pe piata financiara.
c) Furnizorii fortei de munca. Acestia cuprind unitatile de învatamânt,
Oficiile de forta de munca, persoanele ce cauta sa ocupe un loc de munca s.a.
Capacitatea de a atrage, motiva si retine resursele umane necesare producerii de bunuri
competitive este o variabila importanta pentru orice firma.

ÎNTREPRINDERI
ADMNISTRATIA
C
o
t
i
z
a
t
i
i

s
o
c
i
a
l
e





i
m
p
o
z
i
t
e



s
u
b
v
e
n
t
i
i



î
m
p
r
u
m
u
t
u
r
i



p
r
e
s
t
a
t
i
i

î
n


n
a
t
u
r
a


(
e
x
.

t
r
a
n
s
p
o
r
t
u
r
i
)


i
m
p
o
z
i
t
e

v
e
n
i
t
u
r
i

d
e

t
r
a
n
s
f
e
r


p
r
e
s
t
a
t
i
i

î
n

n
a
t
u
r
a

(
e
x
.

s
c
o
l
i
)

Pietele
de
bunuri si
servicii
Pietele
factorilor
MENAJE
Munca
Salarii
Bunuri
Interese
Capital
Pret
d) Clientii. În aceasta categorie intra consumatorii, utilizatorii industriali,
întreprinderile comerciale, agentiile guvernamentale s.a., care alcatuiesc cercul
firmelor, institutiilor si al persoanelor individuale, carora le sunt oferite pentru consum
bunurile produse de întreprindere.
e) Concurentii. Aceasta componenta a unei economii de piata concurentiala
poate fi reprezentata de firme sau persoane particulare care îsi disputa aceleasi
categorii de clienti, iar în situatii frecvente aceiasi furnizori sau prestatori de servicii.
f) Organismele publice. Aceasta componenta este reprezentata de asociatiile
profesionale, asociatiile consumatorilor, mediile de informare în masa, organizatiile
consumatorilor etc. În aceasta componenta se integreaza si organele de stat (financiare,
vamale, de justitie etc.) fata de care întreprinderea are obligatii legale.

B. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin
general, cu actiune indirecta si pe termen lung asupra activitatii întreprinderii. În
general, printre componentele macromediului întreprinderii se numara:
a) Mediul demografic care se poate defini prin indicatori specifici, ca: numarul
populatiei, structura pe vârste si sex, dimensiunea medie a unei familii, repartizarea
teritoriala si pe medii (urban/rural) etc. Analiza unor astfel de indicatori permite o
evaluare corecta a dimensiunilor cererii potentiale a pietei întreprinderii.
b) Mediul economic care este format din ansamblul elementelor care compun
spatiul economic în care actioneaza întreprinderea, cum sunt: structura pe ramuri a
economiei, nivelul de dezvoltare pe ansamblu si pe fiecare ramura economica, gradul
de ocupare a fortei de munca, situatia financiar-valutara etc.
c) Mediul tehnologic care implica întreprinderea atât ca beneficiar, cât si ca
furnizor, în principal prin intermediul pietei si se concretizeaza prin intermediul unor
elemente specifice, cum sunt: inventiile si inovatiile, marimea si orientarea fondurilor
destinate cercetarii-dezvoltarii, asimilarea de produse noi si modernizarea produselor
traditionale, reglementari vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale
unor tehnologii etc.
d) Mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori,
obiceiuri, traditii, norme de convietuire etc. Ele pot influenta, în anumite împrejurari,
decisiv asupra comportamentului consumatorilor, a segmentarii pietelor, a
comunicarii întreprinderii cu piata.
e) Mediul politic este specific fiecarei tari. Acesta influenteaza activitatea
întreprinderii prin componente, ca: structura societatii, fortele politice si raporturile
dintre ele, gradul de implicare a statul ui în economie, gradul de stabilitate a climatului
politic intern, zonal, international etc. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ
sau restrictiv, dupa caz ,al unor activitati de piata.
f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementarilor prin care este
vizata, direct sau indirect, activitatea întreprinderii.
g) Mediul natural (relief, clima etc.) influenteaza, într-o masura diferita,
proiectarea, organizarea si conducerea activitatilor economice.
h) Mediul international poate avea o influenta semnificativa asupra capacitatii
firmelor de a conduce business-ul în afara granitelor tarii-mama. De exemplu,
fluctuatiile dolarului comparativ cu alte monede straine poate influenta capacitatea
unei firme de a concura pe pietele internationale.
Medi ul extern poate determina o multitudine de efecte asupra
întreprinderii, cum sunt:
• adoptarea de structuri organizatorice suple, adecvate frecventei si
complexitatii schimbarilor;
• multiplicarea „punctelor de contact” între întreprindere si mediul exterior,
pentru sesizarea operativa si corecta a schimbarilor;
• diferentierea modului de definire a atributiilor în cadrul activitatilor, în
functie de gradul de afectare a acestora de schimbarile mediului;
• sporirea importantei activitatilor de prognoza (de anticipare ) a schimbarilor.

Conjunctura economica interna si externa în care actioneaza întreprinderile este
supusa unui proces intens de schimbare.
Conjunctura economica defineste starea curenta si concreta a fenomenelor,
proceselor si evenimentelor specifice unei ramuri, unei economii nationale, economiei
mondiale, în ansamblu. Influentele complexe ale conjuncturii economice pot fi
apreciate si urmarite prin intermediul unor indicatori, ca: volumul, structura si
dinamica cererii, resurselor, populatia activa si nivelul somajului, exportul, rata
dobânzii, rata inflatiei, balanta de plati, balanta comerciala s.a.


II.3.2. Relatiile complexe întreprindere-piata

Principala componenta a mediului în care o firma apare atât în calitate de
producator (ofertant), cât si de consumator (cumparator) este piata. Piata
mijloceste legaturile multiple ale întreprinderii cu mediul sau (fig.2.5).











Fig.2.5. Relatia întreprindere – piata

În relatia complexa întreprindere-mediu în general, respectiv întreprindere–
piata în particular, trebuie avute în vedere o serie de aspecte si masuri, cum ar fi:
Piata financiara Piata muncii

Lucratori
Sindicate
Burse
Banci
Creditori

Piata de desfacere

Piata de aprovizionare
• Furnizori de materii
prime etc.
• Furnizori de
echipamente
Clienti
Intermediari
Concurenti
ÎNTREPRINDERI
a) Studiul pietei constituie premisa, punctul de plecare în activitatea
întreprinderii. Mecanismul pietei reprezinta pentru întreprinderea moderna terenul
de confruntare a situatiei prezente cu cea de perspectiva, sursa de idei pentru
produsele noi sau pentru modernizarea celor existente, mediul de testare a unor
produse noi, a formelor si a metodelor noi de distributie si promovare a produselor.
Informatiile referitoare la piata, la consumatorii actuali si potentiali, la structura si
caracteristicile canalelor de distributie, la întreprinderile concurente (gama produselor
ofertate, segmentele de consumatori etc.), la categoriile de preturi practicate etc., sunt
absolut necesare pentru fundamentarea deciziilor privind activitatea de aprovizionare -
productie - desfacere.
b) În fluxul aprovizionare – productie - desfacere, primul stadiu
(aprovizionarea) si ultimul (desfacerea) reflecta legatura întreprinderii cu piata.
c) Succesiunea logica în fundamentarea activitatii întreprinderii trebuie sa fie:
desfacere-aprovizionare – productie - desfacere. Initial, trebuie sa fie identificate
cererile nesatisfacute ale pietei (produse, servicii etc., cu cererea certa si desfacerea
asigurata). Se va fundamenta, deci, initial planul de desfacere, apoi planul de
aprovizionare si programele corespunzatoare de productie, care vor asigura realizarea
programelor de desfacere.
În general, pentru a fi eficienta, cercetarea de piata trebuie sa raspunda la
întrebari, cum sunt:
? Ce piete ofera cele mai bune perspective pentru produsul respectiv ?
? Ce modificari trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine ?
? Ce pret trebuie fixat pentru produsul respectiv ?
? Ce venituri se obtin prin exportul produsului ? etc.
d) Orientarea activitatii întreprinderii catre obiectivele prioritare, cum sunt:
satisfacerea în conditii superioare a nevoilor consumatorilor, prin produsele create si
oferite, cresterea eficientei economice, pe baza sporirii vânzarilor totale si a profitului
realizat pe fiecare produs.

Aceste obiective definesc scopul si însasi ratiunea existentei întreprinderii, iar
realizarea lor este în functie de sporirea supletei, adaptabilitatii si flexibilitatii firmelor
în raport cu mediul lor ambi ant. În acest context se impune promovarea unui
management anticipativ, prevederea si cunoasterea permanenta a modificarilor în
perspectiva ale pietei, identificarea strategiilor optime de actiune. O firma bine
condusa trebuie sa fie puternic polarizata catre obiective care sa contribuie la marirea
solvabilitatii, a cifrei de afaceri, a profitului, la mentinerea si cucerirea de noi piete.
În conditiile actuale, sub raportul obiectivelor, întreprinderea nu se poate
reduce la un organism simplu, având ca unic obiectiv maximizarea profitului. Ea
este un organism complex care se confrunta cu o multitudine de obiective
contradictorii ce tin de tactica si strategia dezvoltarii si de satisfacerea intereselor
proprietarilor si ale managerilor, interese care pot fi uneori divergente. Firmele
au astfel componente diferite si în functie de numarul lor, depinde puterea lor
economica de a influenta piata.
Analiza concurentei si a factorilor de monopol nu poate gravita doar în jurul
problemei pretului. Profitul nu poate fi considerat ca fiind singura motivatie în
functionarea mecanismului economiei de piata, oricât ar fi el de important.
Concurenta consta dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifesta
în cadrul relatiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai
numeroase. Pentru definirea acestor forme trebuie avute în vedere urmatoarele aspecte:
• interesele si aspiratiile clientelei, tinând seama de faptul ca aceasta este
eterogena. Clientela, formata din consumatori productivi si neproductivi, cu
niveluri diferite de disponibilitati financiare, creeaza segmente de piata
diferentiate.
• libertatea de a actiona, interesele si aspiratiile producatorilor, în calitate
de ofertanti. Firmele actioneaza nu dupa principiul primului impuls, ci pe
baza unor scenarii strategice. Ele cauta sa îndeplineasca interesele curente
de asigurare a veniturilor cu cele viitoare de dezvoltare si consolidare a
pozitiei lor pe piata, recurgând pentru aceasta la un set diversificat de cai si
metode.
• existenta în mediul economic a unor reglementari juridice, a unor reguli
cutumiare si a unei stari psihosociale care impun sau favorizeaza anumite
actiuni sau comportamente din partea agentilor economici .

În economia de piata concurenta apare ca o necesitate obiectiva, face parte
din „regulile de joc” ale pietei.
Activitatea de piata a întreprinderii este marcata de prezenta întreprinderilor
concurente, care îsi disputa oportunitatile oferite de aceleasi piete.
În dubla lor ipostaza de cumparatori si vânzatori, întreprinderile îsi plaseaza
competitia dintre ele în doua planuri: pe de o parte, îsi disputa furnizorii, prestatorii de
servicii, disponibilitatile de forta de munca etc., iar pe de alta parte îsi disputa clientii,
urmarindu-se obtinerea celor mai avantajoase conditii în asigurarea resurselor si în
plasarea produselor proprii pe piata.
Competitivitatea unei firme este determinata, în principal, de trei marimi
caracteristice, asa cum se arata în figura.2.6.









Fig.2.6. Întreprinderea si factorii de competitivitate
Preluat dupa Gilles Bressy, Cristian Konkuyt, É'economie d'entreprise, Ed.SIREY, Paris,
1998.


COMPETITIVITATEA
ÎNTREPRINDERII
COSTURI
SERVICII CALITATE
La ce costuri se realizeaza produsele
pentru a vinde la preturi competitive?

Design
Fiabilitate
Durabilitate
Ce servicii se ofera
în sprijinul
desfacerii produselor ?
Ansamblul raporturilor de interactiune în care intra agentii economici în
lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare si a pietei de desfacere
formeaza sistemul relatiilor de concurenta.
Gradul de intensificare a concurentei este impus de raportul cerere – oferta, de
masura echilibrarii acestuia, pe de o parte, si de raportul de forte în care se plaseaza pe
piata agentii economici, pe de alta parte.
În general , mijloacele si instrumentele utilizate în relatiile de concurenta se pot
delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing, respectiv: produsul;
pretul; promovarea; distributia.
Concurenta cea mai evidenta este directa si se manifesta între întreprinderile
care apar pe piata cu bunuri identice sau cu mici diferentieri, destinate satisfacerii
acelorasi game de nevoi. În acest caz, diferentierea dintre concurenti se realizeaza prin
imaginea de marca, prin concurenta între marci. Se poate manifesta si o
concurenta indirecta, când întreprinderile se adreseaza acelorasi nevoi sau unor nevoi
diferite, prin oferta unei game variate de bunuri.
Forta competitiei si implicatiile ei asupra rezultatelor activi tatii întreprinderii
depind de marimea si pozitia economica a celor care se confrunta.

Statul trebuie sa se implice în asigurarea unui cadru si climat concurential
normal, ceea ce presupune:
• autonomia întreprinderii;
• libertatea de înfiintare a oricarui tip de întreprindere;
• promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor
fiecarei firme;
• reglementari economico-financiare egale pentru toti agenti economici,
indiferent de forma de proprietate , marime etc.;
• formarea libera a preturilor;
• stabilirea prin reglementari bugetare a obligatiilor fata de stat;
• masuri pentru favorizarea participarii întreprinderii pe piata externa;
• reglementari clare pentru sanctionarea, prin instanta judecatoreasca, a
firmelor nerentabile etc.

Pentru România, pe lânga accelerarea privatizarii, o importanta hotarâtoare în
formarea economiei de piata functionale care sa faca fata presiunilor concurentiale o
are implicarea statului în crearea sistemului institutional si elaborarea legislatiei
complete privind piata si dezvoltarea întreprinderilor private.

II.4. Tipologia întreprinderilor

Economia de piata se caracterizeaza prin existenta mai multor tipuri si forme de
întreprinderi a caror coexistenta asigura un grad ridicat de diversificare a economiei
nationale, valorificarea superioara a resurselor si stimularea initiativelor private.
Mecanismul economic de piata din România creeaza premisele si conditiile de
functionare a unei mari varietati de întreprinderi care se diferentiaza dupa proprietate,
conducere, raspunderea actionarilor (asociatilor), domeniul de activitate, conditiile
locale, forma juridica, marime etc.
Tipologia întreprinderilor reprezinta practic o expresie a analizei(cercetarii)
întreprinderii prin intermediul a diverse unghiuri de abordare(criterii). Criteriile de
clasificare folosite sunt variate, astfel:
1. Dupa forma de proprietate, întreprinderile economice sunt:
• private; publice; mixte.
Intreprinderea privata este o unitate de productie si economica al carei
patrimoniu apartine fie unei singure persoane fizice (individuala), fie mai multora
(asociatii, societati).
Intreprinderea publica detine resurse ce apartin statului sau unor administratii
publice locale. Se mai numesc regii autonome sau regii publice.
Intreprinderea mixta este o unitate de productie al carei capital se formeaza
pe baza participarii unor proprietari individuali (sau asociati) privati si a diferitelor
întreprinderi publice.

2. Dupa forma juridica de organizare, pot fi:
• societati comerciale;
• societati de persoane, organizate sub forma de:
? societati în nume colectiv ;
? societati în comandita simpla.
• societati de capital, care se pot organiza în:
? societati în comandita pe actiuni;
? societati pe actiuni;
? societati cu raspundere limitata.
• regii autonome.

3. Dupa ramura în care functioneaza, întreprinderile pot fi:
• industriale;
• agricole;
• de constructii;
• de transporturi;
• de comert;
• de servicii.

4. Dupa tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri
materiale sau produc sevicii, etc.


5. Dupa factorul de productie predominant, se deosebesc:
? întreprinderi care folosesc predominant munca vie;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant.

6. Dupa marime, pot fi: întreprinderi mici, mijlocii si mari;
Încadrarea într-una din aceste categorii se face dupa cifra de afaceri, numarul de
salariati, volumul capitalului.

7. Dupa apropierea de sursele de aprovizionare si/sau de pietele de desfacere,
pot fi:
• întreprinderi care depind de pietele de aprovizionare cu materii prime
(energie, materii prime agricole);
• întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatari miniere, santiere navale
etc.);
• întreprinderile care depind de pietele de desfacere (care produc produse
agricole perisabile etc.).

8. Dupa mobilitate, pot fi: întreprinderi cu pozitie fixa, respectiv legate de
bogatiile subsolului sau legate de folosirea pamântului; întreprinderi partial fixe
(zootehnie, forestiere, etc.); întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria usoara,
alte întreprinderi industriale si de servicii).

9. În functie de apartenenta nationala, pot fi :
• întreprinderi nationale, al caror patrimoniu se afla în proprietatea unei
persoane fizice sau juridice din tara respectiva;
• întreprinderi multinationale, ale caror subdiviziuni organizatorice îsi
desfasoara activitatea în doua s-au mai multe tari ; aceste întreprinderi se afla
în proprietatea unui grup economic privat sau cu caracter international ;
• întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub forma de joint-venture,
care se caracterizeaza prin participarea cu capital în proportii diferite a unor
persoane fizice sau juridice din tari diferite. Câstigurile obtinute sunt împartite
în functie de contributia fiecarei firme la constituirea capitalului întreprinderii
respective.

Clasificarea întreprinderilor de România dupa forma de proprietate, dupa
domeniile de activitate si organizarea juridica poate fi urmarita în figura 2.7.






























Fig. 2.7. Clasificarea întreprinderilor dupa proprietate si organizare

Cuvinte si expresii cheie:
• întreprinderea celula de baza a societatii;
• întreprinderea unitate economica si de productie;
• întreprinderea ca organizatie;
• întreprinderea ca centru de decizie;
• autonomia decizionala;
• principiul maximizarii profitului;
• firma comerciala;
• fluxuri de venituri si cheltuieli;
• mediul ambiant al întreprinderii;
• micromediul întreprinderii;
• macromediul întreprinderii;
• competitivitatea firmei;
• tipologia întreprinderilor.
ÎNTREPRINDERI

Întreprinderi
individuale
Întreprinderi
societare private si
societati comerciale cu
capital majoritar de
stat (în curs de
privatizare)

Întreprinderi din
patrimoniul public

Întreprinderi ale
sectorului economiei
sociale


- Întreprinderi
agricole
- Întreprinderi
industriale, de
constructii etc.
- Întreprinderi
artizanale
(mestesugaresti)
- Întreprinderi
ale persoanelor
fizice din
sectorul
serviciilor
- Societati de
persoane

- Societati cu
raspundere
limitata

- Societati de
capital (pe
actiuni)
Întrep.
publice
Întrep.
semipublice
Cooperative
- productie
- distributie
- asigurari
- credit etc.

- Regii autonome
- Societati sau
companii publice
(industriale)
- Societati nationale

• Societati mixte
• Concesiuni


Întrebari:

1. Cum a evoluat istoric conceptul de întreprindere?
2. Care sunt principalele caracteristici ale întreprinderii în economia de piata?
3. Ce se întelege prin întreprindere ca subiect al gestiunii economice?
4. Care sunt principiile care stau la baza întreprinderii economice libere?
5. Definiti întreprinderea moderna.
6. În ce consta conceptul de mediu ambiant al întreprinderii?
7. În ce constau relatiile întreprindere – piata?
8. Ce întelegeti prin competitivitatea firmei?
9. Care este tipologia întreprinderilor în România?





Capitolul III: ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC
DESCHIS, DINAMIC SI COMPLEX

III.1. Abordarea sistemica a întreprinderii

În investigarea problematicii complexe a întreprinderii, se extinde tot mai mult
abordarea sistemica, având la baza teoria generala a sistemelor. Numeroase lucrari
14

clarifica si dezvolta notiunile de baza ale întreprinderii prin prisma teoriei sistemelor.
Sistemul este un ansamblu de elemente în interactiunea lor dinamica,
organizata în vederea realizarii unui scop.
Pentru a descrie un sistem este necesar sa se înteleaga aspectul sau structural, adica
organizarea sa într-un anumit spatiu si aspectul functional, adica organizarea si
functionarea în timp a elementelor sale componente.
Ca organism economico-social, întreprinderea are o structura sistemica, în
care diferitele sale componente se conditioneaza reciproc. Totalitatea elementelor
componente, în interactiunea lor, constituie mecanismul de functionare al
întreprinderii. Functionarea acestui mecanism se desfasoara sub actiunea factorilor de
mediu intern si extern si se manifesta într-o mare diversitate de forme.
Conceptia sistemica privind întreprinderea este un mod de a privi, a gândi si a
întelege procesele economice care au loc în cadrul ei în interactiune cu conducerea
acesteia. Abordarea sistemica permite formarea unei viziuni largi, cuprinzatoare
asupra functionarii acestui organism complex si dinamic care este întreprinderea.
Totodata, aplicarea teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general si la
întreprindere ca sistem, în special, conduce la identificarea unor noi cai de analiza,
permitând formularea unor solutii, decizii perfectionate, care sa conduca la realizarea
scopurilor propuse.
Teoria generala a sistemelor considera fenomenele si procesele economice ca
sistem, adica un ansamblu organizat de elemente interdependente, aflate în
interactiune activa sau numai potentiala.
Un sistem se defineste prin urmatoarele notiuni:
ü obiectele (elementele) sistemului, entitati materiale sau abstracte ce
constituie componenta constructiva a sistemului (statica sistemului);
ü proprietatile obiectelor;
ü relatiile, raporturile dintre elementele (dinamica sistemului).

Reuniunea elementelor într-un ansamblu, împreuna cu relatiile dintre ele,
formeaza structura sistemului . Structura unui sistem este o caracteristica relativ
stabila a acestuia. Practica economica a dovedit ca legaturile dintre elementele
componente ale sistemului întreprindere fac ca actiunea unora sa se reflecte asupra
altora si, implicit, asupra întregului constituit de întreprindere. De exemplu,
perturbatiile care pot sa apara în aprovizionarea cu materii prime afecteaza ritmicitatea

14
M. Dumitrescu, Organizarea structurala a întreprinderilor, Ed. Stiintifica, 1969; C. Russu, Organizarea
structural-informationala a întreprinderii, Ed. Politica, 1978; O. Nicolescu si colab., Management, Ed. Didactica
si Pedagogica, 1992; E. Mihuleac, Bazele managementului, Ed. Tempus, 1994 s.a.
productiei, iar aceasta are consecinte asupra veniturilor realizate de întreprindere.
Rezulta ca sistemul se manifesta ca o entitate distincta, ca un întreg.

Întreprinderea abordata ca sistem complex are o serie de caracteristici care-i
asigura o functionalitate specifica. În figura 3.1. poate fi urmarita complexitatea
sistemului întreprindere.


Fig. 3.1. Complexitatea sistemului întreprindere

Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor si ciberneticii
impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar, cât si a fiecareia
dintre componente, în interdependenta si actiunea lor. Abordarea sistematica a
întreprinderii consta în prioritatea acordata întregului, respectiv întreprinderii – fata de
elementele sale componente, subunitati structurale si functionale si studierii
conexiunilor dintre elementele componente în dinamica si complexitatea lor.
Sistemul poate fi definit, de:
• multimea elementelor sale;
• multimea conexiunilor interne si externe;
• intrarile si iesirile din sistem;
• finalitatea sistemului;
• comportarea si capacitatea de functionare a sistemului.

III.2. Caracteristicile sistemului întreprindere

Sistemul întreprindere prezinta o serie de caracteristici care trebuie avute în
vedere pentru a-i asigura functionalitatea, acestea sunt:
a) întreprinderea este un sistem social , întrucât în cadrul acesteia o componenta
esentiala sunt oamenii (conducatori si executanti) care actioneaza asupra
Întreprinderea este










o organizatie economica autonoma care
produce
pentru piete
Este un sistem
ierarhizat
Este un sistem
organizat si condus
Este un sistem finalizat
Finalitate: maximizarea
surplusului economic
(profitului)
Este un sistem
uman
Este un sistem
deschis
celorlalte componente (resurse materiale, energie, capacitati de productie,
informatii) pentru a realiza obiectivele propuse; în ultima instanta, finalitatea
sistemului este cresterea bogatiei;
b) întreprinderea este un sistem economic, deoarece reuneste resurse de diferite
tipuri urmarind valorificarea lor optima (sistem cu rationalitate);
c) întreprinderea este un sistem deschis, în sensul ca are schimburi permanente
cu mediul (de unde îsi procura inputurile si unde îsi externalizeaza
outputurile).În figura 3.2 se prezinta întreprinderea ca sistem deschis;
















Legenda:
Flux fizic Flux financiar Flux informatii


Legenda: Flux fizic Flux financiar Flux informatii

Fig.3.2. Întreprinderea sistem deschis
Sursa: M.Darbelet si J.M.Lauginie, Économie de l' entreprise,
Les Éditions Foucher, Paris, 1995.
d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanenta legatura cu
mediul de care este influentat, dar pe care îl si influenteaza, fapt care determina
modificarea parametrilor sistemului. Un sistem ai carui parametri sunt
variabili ca raspuns la conditiile mediului este un sistem adaptiv;
e) întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îsi modifica starea în timp;
f) întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare numar de elemente,
subsisteme, parti cu functii bine precizate;
g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;


Centru de comanda
D.G.

Sistem fizic de
transformare
Sistem financiar
V
a
r
i
a
b
i
l
e


d
e

i
n
t
r
a
r
e

V
a
r
i
a
b
i
l
e


d
e


i
e
s
i
r
e

V
a
r
i
a
b
i
l
e


d
e

i
e
s
i
r
e

V
a
r
i
a
b
i
l
e


d
e

i
n
t
r
a
r
e

Informatii
Instructiuni
Decizii

Piete în
amonte:


Piata muncii

Piata
financiara


Piata con-
sumurilor
intremediare



Piete
în aval

Clienti


Concurenti
Informatii
Iesiri
Venituri
Informatii
Intrari
Cheltuieli
Cadrul juridico – institutional (regulamente,
legi, fiscalitate, infrastructura)
Bugete
h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. Daca o perturbatie a mediului a
produs variatia unor parametri, întreprinderea reactioneaza pentru aconduce
evolutia în regim stationar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere
identificam un subsistem specific (subsistemul conducator) având rolul de a
pune în practica masurile corective care sa permita atingerea regimului
stationar, a stabilitatii. Obiectivul subsistemului conducator este reglarea
sistemului si asigurarea functionalitatii optime. Dispersia activitatilor (uneori
chiar si a componentelor sistemului) în teritoriu, ca si complexitatea proceselor
care au loc, fac ca reglarea sa se desfasoare în conditii grele, uneori chiar în
lipsa unor informatii pertinente;
i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub actiunea
carora se manifesta tendinta de dezorganizare. Activitatea de conducere
constituie forta care contrabalanseaza aceasta tendinta, asigurând stabilitatea
dinamica a întreprinderii;
j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorita actiunii
factorilor aleatori care tind sa perturbe echilibrul. Mentinerea stabilitatii,
preîntâmpinarea si anihilarea factorilor perturbatori, evitarea tendintelor
entropice necesita din partea conducerii interventii reglatoare active si
permanente;
k) întreprinderea este un sistem cu autoînvatare (se învata în procesul de
desfasurare a activitatilor economice si sociale);
l) întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informatiilor despre
iesirea sistemului si utilizarea lor pentru corectarea intrarii (feed-back,
conexiune inversa) este caracteristica sistemelor cibernetice. Îndeplinirea
obiectivelor necesita asigurarea permanenta a intrarilor prestabilite (cantitativ
si calitativ), corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmarirea
transformarilor pe care le sufera intrarile, compararea rezultatelor cu
obiectivele;
m) întreprinderea este un sistem autoreglabil si autoorganizabil. Întreprinderea
este un sistem autoreglabil si autoorganizabil în care coexista doua tipuri de
activitati: o activitate tehnico-productiva si o activitate de conducere.
Caracterul de sistem autoreglabil si autoorganizabil are la baza conceptul de
retroactiune sau de conexiune inversa (feed-back), care presupune capacitatea
sistemului de a-si modifica intrarile si starea sa, în raport cu modul în care
iesirile raspund comenzii sociale. În acest context, întreprinderea abordata în
viziune sistemica este formata dintr-un sistem reglat sau condus (S), în care
au loc procese tehnice si biologice de transformare a factorilor de productie în
produse finite, conform obiectivelor propuse initial si un sistem reglator sau
conducator (R), care are rolul de a asigura functionarea sistemului reglat, în
limitele parametrilor tehnici, organizatorici si structurali pentru atingerea
finalitatii, concretizata în cererea de produse pe piata produselor (P). Sistemul
reglator se justifica prin actiunea permanenta asupra factorilor entropici
perturbatori si îsi concretizeaza activitatea în procesul decizional.
Retroactiunea sau conexiunea inversa (?X) se manifesta atât la nivelul
întreprinderii considerata ca sistem, cât si la nivelul subdiviziunilor
organizatorice, ca subsisteme. Fiecare subsistem îsi are intrarile si iesirile
proprii. Iesirile dintr-un subsistem constituie intrari în cadrul subsistemului
urmator (fig. 3.3.)


Fig. 3.3.: Schema bloc a sistemului întreprinderii, în care:
S – sistem reglat (condus);
R – sistem reglator (conducator);
X – intrarile în sistem;
Y – iesirile din sistem;
∆X – marimea de reglare.

Functionalitatea întreprinderii ca sistem este data de transmitanta (T), care
se determina ca raport între iesirile (Y) si intrarile (X) sistemului:
X
Y
T = .

Transmitanta poate fi exprimata fizic (T≤1) si valoric (T>1). Transmitanta
fizica poate este subunitara deoarece intrarile de resurse alocate sunt, de regula,
inferioare output-urilor obtinute. Transmitanta valorica a sistemului trebuie sa fie
supraunitara pentru ca acesta sa fie functional, respectiv cifra de afaceri sa fie mai
mare decât costurile si sa se obtina un nivel cât mai ridicat al profitului.


III.3. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere

Conform axiomelor lui Churchman rezulta ca putem construi sistemul
întreprindere pornind de la subsistemele componente. O larga utilizare în domeniul
organizarii si conducerii are structurarea întreprinderii ca un dublet “obiect condus –
conducere”. Sunt puse astfel în evidenta doua subsisteme ale sistemului
întreprindere: subsistemul condus si subsistemul conducator. Fiecare din cele doua
subsisteme se structureaza, la rândul lor, în alte elemente componente.
Subsistemul condus sau efectoriu se compune din: loc de munca, atelier, sectie,
compartimente functionale (planificare, lansare, urmarirea productiei, aprovizionare,
desfacere, personal etc.). Fiecare dintre acestea pot fi considerate ca sisteme, dat fiind
caracterul deschis al sistemelor. Ele vor fi, deci, formate din alte componente
specifice, descompunerea mergând pâna la element, care constituie “unitatea”
structurala ce nu mai poate fi descompusa (postul).


X Y


∆X
S
R
Subsistemul conducator se structureaza în conducere strategica, conducere
tactica si conducere operativa astfel încât sa se realizeze functiile conducerii
(previziune, organizare, coordonare, comanda si control). Realizarea functiilor
conducerii implica un ansamblu de metode si procese intelectuale, tehnice si
economico-financiare prin care decizia (comanda) se transforma în actiune. Din
analiza proceselor de conducere rezulta ca principalele activitati, operatiuni si
procedee implicate în conducerea stiintifica a sistemului întreprindere pot fi etapizate,
astfel: reflectie-decizie, decizie-actiune, actiune-rezultate.
Abordarea sistematica permite, de fapt, modelarea realitatii obiective complexe
reprezentata de întreprindere, prin abstractizarea functionarii ei. Astfel, un prim
model al sistemului întreprindere porneste de la structurarea pe cele doua
subsisteme amintite anterior si este prezentat schematic în fig. 3.4.


Fig. 3.4. Întreprinderea ca dublet “obiect condus-conducere”


Un alt model al sistemului întreprindere, subsistemul condus (structural-
organizatoric) si subsistemul conducator, porneste de la identificarea activitatilor prin
care acesta îsi exercita functiile sale si îsi realizeaza finalitatea ca sistem. În fig. 3.5. se
prezinta modelul sistemului întreprindere care surprinde structura functionala a
acestuia.
{I} {E}














Subsisteme efectorii
Conducere strategica
Conducere tactica
Conducere operativa
Subsistem conducator




Fig. 3.5. Model structural al sistemului întreprindere

Abordarea sistemica permite economistului sa înteleaga exact necesitatea
conducerii, coordonarii partilor (subsistemelor), astfel încât fiecare dintre acestea sa
contribuie la realizarea finalitatii întregului sistem care este întreprinderea. Dupa cum
s-a observat, între subsisteme se stabilesc legaturi, conexiuni care conduc la
“organizarea” partilor într-un întreg. De cele mai multe ori, aceasta organizare apare
ca o structura ierarhizata care asigura circulatia informatiei necesare conducerii
întregului sistem.


Cuvinte si expresii cheie:
• teoria sistemelor;
• sistemul întreprindere;
• întreprinderea-organism economic si social;
• adaptabilitatea întreprinderii;
• sistem autoreglabil si autoorganizabil;
• sistem reglat si sistem reglator;
• feed-back;
• transmitanta sistemului întreprindere;
• întreprinderea ca dublet "obiect condus-conducere":
• modelul structural al sistemului întreprindere.


Întrebari:
1.Prin ce se caracterizeaza întreprindere ca un organism economico-social unitar?
2.Care sunt principalele trasaturi ale unei întreprinderi abordata în conceptie
sistemica?
Cercetare -dezvoltare
Productie
Marketing-comercializare
Aprovizionare Desfacere
Personal Financiar-contabil
Subsistemul conducator
3.Definiti si comentati conceptul de functionalitate (transmitanta) a sistemului
întreprindere.
4.Care sunt caracteristicile sistemului întreprindere?
5.Care sunt subsistemele componente ale întreprinderii?

Capitolul IV: ORGANIZAREA STRUCTURALA A
ÎNTREPRINDERII

IV.1. Conceptul de structura a întreprinderii

Întreprinderea, ca celula de baza a economiei, tinde sa se organizeze în
vederea atingerii scopului pentru care a fost creata, acesta urmarind supravietuirea
si dezvoltarea sa. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie sa desfasoare o
activitate eficienta, ceea ce impune o continua adaptare, restructurare si definire a
locului si rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.
Organizarea întreprinderii are doua cerinte principale: o cerinta tine de
asigurarea desfasurarii diviziunii muncii si alta cerinta tine de coordonarea
sarcinilor care trebuie sa fie îndeplinite de catre membrii sai.
Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare
a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a
muncii acestuia.
Din punct de vedere dinamic a organiza înseamna a studia modul de
functionare a întreprinderii, a analiza felul în care sunt puse în miscare mijloacele de
care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.
Folosirea eficienta a resurselor depinde de cadrul organizational creat în fiecare
întreprindere. Problema fundamentala a organizarii consta în mentinerea
stabilitatii interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor
acesteia la exigentele pietei concurentiale. Acest proces dinamic se realizeaza în
doua planuri: în primul plan se stabileste cadrul structural de ansamblu, prin care se
proiecteaza structurile organizatorice si de conducere, concomitent cu stabilirea
structurii de productie; în planul al doilea se organizeaza diferitele componente ale
sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor si organizarea
folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de productie, gestionarea productiei si a
vânzarilor, gestiunea financiara etc.)
Dupa H.Mintzberg, structura este osatura organizarii, este maniera în care
sunt repartizate sarcinile si responsabilitatile
15
.


IV.2. Structura organizatorica - expresie a organizarii întreprinderii

Structura unei organizatii poate fi definita ca o suma totala a mijloacelor
utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite si pentru a asigura coordonarea necesara
între acestea.
Structura generala a întreprinderii cuprinde structura organizatorica si
structura socio-culturala
1. Structura organizatorica. Dupa C-tin Barbulescu si colab., structura
organizatorica este definita ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor

15
H.Mintzberg - Structure et dinamique des organizations. Ed. Organisation, Paris, 1982.
organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor
prestabilite ale întreprinderii
16
.
Structura organizatorica este formata din structura functionala si structura
operationala :
a. Structura functionala (verticala) corespunde coordonarii pe verticala a
sarcinilor si cuprinde:
• postul, atribuit unei persoane angajate;
• functia, reprezentata de sarcinile angajatului;
• compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi
autoritate ierarhica.
Coordonarea sarcinilor si ierarhizarea diferitelor persoane corespunde
structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al
organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau
la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.
Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de
orizontul de timp pe care-l implica:
• nivelul strategic, unde se iau deciziile care angajeaza întreprinderea pe
termen lung;
• nivelul tactic, care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele
fixate anterior;
• nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de
mai sus;
• nivelul de executie, unde se realizeaza activitatile de productie implicate
pentru realizarea obiectivelor stabilite.
b. Structura operationala (orizontala), care corespunde diviziunii muncii pe
orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala
asigura organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea si
complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:
• în cazul când produsele vândute si pietele sunt relativ asemanatoare,
activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;
• în cazul în care produsele si pietele sunt foarte eterogene, împartirea
activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.

2. Structura socio-culturala a întreprinderii reflecta identitatea întreprinderii,
modul în care aceasta este perceputa în mediul sau si pe care-l poate influenta prin
actiunile de comunicare si relatiile publice. Imaginea întreprinderii se formeaza
prin politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem
de valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de catre
angajati. De-a lungul timpului se formeaza “cultura întreprinderii” care se
exprima prin ansamblul de cunostinte, de valori si comportamente de care dispun
membrii acesteia. Dintre manifestarile “culturii întreprinderii” fac parte:
simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce tin
de vocabularul întreprinderii, modalitati speciale de transmitere a unor valori si
comportamente catre generatiile viitoare etc. Cultura întreprinderii are un important

16
C.Barbulescu, T.Gavrila, F.Badea, V.Lefter, F.Pârvu, E.Fransua - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.
rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de
personalul sau, ceea ce poate deveni un factor de motivatie profesionala si de buna
gestiune.
Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de
reglare a relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza
prin intermediul structurii organizatorice. Orice structura organizatorica este o
ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:
• criteriul (felul) produsului;
• criteriul functional;
• criteriul geografic;
• criteriul numeric.

Organizarea ca proces operational prin care se precizeaza si se delimiteaza
responsabilitatile, atributiile, sarcinile concrete necesare realizarii scopului stabilit,
precum si a relatiilor dintre compartimentele si persoanele ce îndeplinesc atributii,
vizeaza structura de productie si conceptie si organizarea activitatilor ce tin de
functiunile întreprinderii.
Structura de productie si conceptie este definita prin componenta verigilor
de productie, control si cercetare si legaturile între acestea.
Verigile de productie se regasesc în cadrul unei structuri organizatorice sub
forma de: uzine, fabrici, sectii, ateliere, laboratoare etc., fara personalitate juridica.
Veriga de baza a unei structuri de productie si conceptie este sectia de productie.
Verigile de productie cuprind: sectii de baza, sectii auxiliare, sectii de service, sectii
anexe, ateliere etc. Veriga primara a structurii de productie si conceptie este locul de
munca, reprezentat de o anumita suprafata de productie înzestrata cu mijloace de
productie specifice pentru operatii executate de un lucrator sau grup.
Baza organizarii structurale consta dintr-o buna cunoastere a directiilor si
ritmului de dezvoltare a întreprinderii, a obiectivelor de realizat, a nevoilor de
resurse umane, materiale si financiare, interne si atrase.
Directiile si ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprima într-o forma sintetica
directia si ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate, începând cu
productia si terminând cu gestiunea personalului. În dimensionarea proportiilor si
ritmului dezvoltarii se tine seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are
cu mediul (în cadrul ramurii, cât si în cadrul economiei nationale), conexiuni cu
caracter de subordonare sau de colaborare. Actiunea este deosebit de complexa,
sprijinindu-se nu numai pe informatiile de care dispune întreprinderea, ci, mai ales, pe
informatiile oferite de macro-sistemul, informatii care adesea joaca rolul de restrictii,
deoarece exprima interesele generale ale societatii. Definirea directiei si ritmului de
dezvoltare a întreprinderii presupune fixarea obiectivelor de realizat care se pot
concretiza în:
• asigurarea executarii integrale si ritmice a obiectivelor privind folosirea
capacitatilor de productie si perfectionarea proceselor tehnologice;
• finalizarea activitatii trebuie sa fie caracterizata si de un înalt nivel de
eficienta a folosirii resurselor, nivel dimensionat în functie de modul de
dezvoltare a bazei materiale.
Atingerea obiectivelor fixate reclama determinarea nevoilor de resurse de
munca, materiale si financiare si, mai ales, rationala utilizare a acestor resurse.
Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfaptuieste prin
organizarea activitatii pe baza principiului autogestiunii.
Prin elaborarea directiei de dezvoltare se determina câtiva parametri esentiali
ai elaborarii ulterioare a structurii organizatorice si anume: locul întreprinderii în
complexul macroeconomic national, precizarea problemelor specifice întreprinderii,
elaborarea variantelor principale de dezvoltare si alegerea solutiilor optime.
Fixarea obiectivelor de atins si a liniei generale de dezvoltare are în vedere
trei aspecte importante si anume:
• aspectul economic, se refera la utilizarea deplina a resurselor;
• aspectul dinamic, impus de necesitatea asigurarii circulatiei rapide a
informatiilor între toate nivelurile de dispozitie si executie;
• aspectul democratic, se refera la asigurarea participarii personalului la
luarea deciziilor.

În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activitati
necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Rezultatul organizarii îl reprezinta
functiile, activitatile, atributiile si sarcinile. Organizarea este mijloc, nu scop, este
parte dintr-un întreg.
Organizarea reuneste modalitatile de elaborare, adaptare si introducere de noi
concepte si tehnici cu caracter organizatoric; este un proces de diviziune al muncii, de
precizare a atributiilor si sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de executie, cât si
în cea de conducere.
Organizarea creeaza structurile, formele cooperarii între verigile de
productie.
Spiritul de organizare se asociaza cu ordinea, observarea legaturilor dintre
oameni si bunuri, stabilirea unor reguli de munca. Între organizare si dirijare exista o
strânsa legatura, organizarea se refera la pregatirea actiunilor dupa un plan riguros,
dirijarea înseamna sa se asigure o concordanta cât mai deplina între scopul urmarit si
actiunea reala a obiectului condus.
Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce
vizeaza eficienta în realizarea obiectivelor. Organizarea are ca scop utilizarea
rationala a resurselor, permitând o mai buna comunicare si întelegere în munca.
Se distinge organizarea procesuala si organizarea structurala.
Organizarea procesuala presupune stabilirea categoriilor de munca si a
proceselor necesare realizarii obiectivelor fundamentale (activitati, atributii, sarcini,
operatii). Organizarea structurala consta în gruparea functiilor, atributiilor,
sarcinilor si repartizarea lor pe oameni în vederea realizarii obiectivelor. De fapt,
organizarea structurala este o organizare formala. Exista si o organizare informala
care semnifica ansamblul de interactiuni umane cu caracter organizatoric care apar
spontan si natural, elementul de baza fiind grupul de oameni.
În executarea atributiilor de organizare, managerii folosesc structura
organizatorica si sistemul informational în relatia lor reciproca.
Structura organizatorica integreaza într-un ansamblu unitar elemente umane,
compartimente, relatii si scheme.O întreprindere are mai multe structuri , respectiv:
• structura compartimentelor întreprinderii;
• structura de productie si sortimentala;
• structura procesului de productie;
• structura organizarii productiei;
• structura activelor fixe si circulante;
• structura umana;
• structura organizarii conducerii;
• structura de proprietate;
• structura sistemului informational etc.

Compartimentele pe baza carora se identifica conceptual si în detaliu o structura
organizatorica sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.
Organigrama este o reprezentare schematica formala a structurii întreprinderii
care da o imagine exacta a diviziunii muncii si indica ce posturi exista, cum sunt
grupate pe compartimente si sectoare, cum circula informatia între ele (fig.4.1.).

















Fig.4.1. Organigrama unei întreprinderi (structura mixta) cu
servicii functionale

Formalizarea organizarii întreprinderii necesita elaborarea a doua lucrari
necesare desfasurarii normale a activitatii personalului :
1. Regulamentul de organizare si functionare, care cuprinde:
• date de identificare;
• obiectivele întreprinderii;
• sarcinile angajatilor;
• atributiile organelor de conducere;
• atributiile compartimentelor functionale etc.
2. Fisa postului. Postul este elementul de baza al oricarei structuri
organizatorice. Postul stabileste obiectivele, sarcinile, competentele si
responsabilitatile fiecarui angajat. Competentele au o natura formala
Manager general
(director general)
Director tehnic

Director comercial
(marketing)

Director economic
(contabil sef)
Director de
personal
Sectii, sectoare,
ferme etc.
Serviciul
contabilitate
Depozite,
magazine etc.
Serviciul
financiar
Strategii
investitii
(stabilita pe baza unei anumite ierarhii) si de natura functionala
(profesionala). În definirea unui post un rol important revine stabilirii
corecte a responsabilitatii si ca urmare asumarea acestora în cunostinta de
cauza, ca baza a motivatiei personalului.

IV.3. Functiunile întreprinderii

Un pas important în organizarea întreprinderii consta în regruparea activitatilor
care au acelasi scop, în vederea desfasurarii normale a ciclului productiv. Aceasta
regrupare se face pe functiuni ce definesc functiile sistemului productiv al
întreprinderii.
În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea, aceasta îsi
construieste o structura orizontala specifica produselor pe care le obtine si pietelor
pe care le vinde sau de pe care se aprovizioneaza cu resurse.
Functiunile întreprinderii, ca si functiile (atributele) conducerii sunt elementele
esentiale ale organizarii structurale si cunoasterea lor temeinica este deosebit de
importanta pentru întelegerea structurii întreprinderii.
Domeniile concrete în care se exercita autoritatea formeaza functiunile
întreprinderii, fiecare functiune referindu-se la gruparea unor activitati omogene
specializate.
Functiunile fiind inerente continutului definitoriu al întreprinderii se regasesc în
toate tipurile de unitati, indiferent de nivelul de organizare si de ramura economiei
careia îi apartin: întreprindere, holding, sau grup de întreprinderi apartinatoare
industriei, agriculturii, constructiilor, transporturilor, comertului etc. Ceea ce
diferentiaza functiunile diferitelor tipuri de unitati este numai proportia diferita în care
se dezvolta acestea.
Determinarea si caracterizarea functiunilor de baza ale întreprinderii reprezinta
un domeniu bogat în pareri diferite, adeseori contradictorii, ale specialistilor în
domeniu. Începând cu F.W.Taylor
17
si mai ales cu Henri Fayol
18
au aparut si
preocuparile pentru organizarea rationala si rentabila a întreprinderilor, deci si
interesul pentru precizarea functiunilor pe care le exercita acestea. Daca Henri Fayol
formulase sase functiuni de baza: functiunea tehnica, comerciala, financiara,
securitate-protectie, contabila si administrativa, alti specialisti în organizarea
întreprinderilor, ca Peter Drucker
19
, F.Nepveau-Nivelle
20
, Y.P.Simeray
21
,
J.O.Shanghnessy
22
, P. Racape
23
, Jean Aubert-Krier
24
si altii, tinând mai ales seama de
evolutia care a avut loc în organizarea sociala si economica, nu au retinut decât trei
functiuni: de productie, administrativa si economica. Alti economisti au considerat

17
Fr.W.Taylor, Principies d’organisations scientifique, republicata sub titlului: La direction scientifique des
entreprises, Edision Dunod, Paris, 1957.
18
Henri Fayol, Administrations industrielle et generale, 1916, republicata în Edition Dunod, Paris, 1956.
19
Peter Drucker, La pratique de la direction des entreprises, Editions d’Organisation, Paris, 1957.
20
F.Nepveau-Nivelle, Conquete des marches, Edis ion Dunod, Paris, 1964.
21
J.P.Simeray, La structure de l’entreprise, Entreprise moderne, Paris, 1966
22
J.O.Shanghnessy, L’organisation des entreprises, Edision Dunod, Paris, 1968
23
P.Racape, Économie et gestion de l’entreprise, Edision Sirey, 1967.
24
J.Aubert-Krier, Gestion de l 'entreprise, P.U.F., Paris, 1966.
valabile functiunea industriala, functiunea comerciala, functiunea administrativa si
financiara.
Volumul redus al lucrarilor de conceptie existent în întreprinderi la începutul
secolului al XX-lea explica parerile specialistilor si a oamenilor de stiinta din acea
vreme despre functiunile întreprinderii. Cerintele care se puneau în fata
întreprinderilor în cea de a doua jumatate a secolului al XX- lea si în perspectiva nu
mai puteau sa se realizeze decât în cadrul unor activitati combinate de cercetare si
realizare a productiei. În acelasi timp, separarea functiunii financiare de cea contabila
este relativ greu de realizat datorita problemelor comune care fac obiectul acestor
activitati. De altfel, separarea lor creeaza si dificultati în aplicarea principiilor de
organizare structurala a întreprinderilor.
Continutul functiunii de securitate, sustinuta de Henri Fayol, se refera la
activitati de protejare a bunurilor si a persoanelor, de asigurare a tuturor conditiilor de
ordin social legate de dezvoltarea întreprinderii. Aceasta functiune “concentreaza
masurile care dau întreprinderii securitate, personalului linistea de spirit de care are
nevoie”. O astfel de tratare a acestei functiuni prin elementele la care se refera
abordeaza un domeniu limitat de activitate. Or, functiunea de personal are un continut
mai larg care vizeaza în primul rând realizarea tuturor actiunilor al caror element
principal este omul si anume recrutarea, selectionarea, perfectionarea sa, precum si
salarizarea.
Asupra continutului functiunii administrative sunt necesare o serie de
comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecareia din functiunile
întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de actiune al întreprinderii de
constituire a corpului de salariati, de coordonare a eforturilor si de armonizare a actelor
acestora. Acesta defineste continutul functiunii administrative, astfel: a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona si a controla. Fayol nu facea delimitari clare între
functiile întreprinderii si cele ale conducerii. Continuându-si rationamentul, autorul
acestei definitii sustine ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv si nici o
sarcina personala a unui sef sau conducator oarecare. Rezulta ca atributele
administrarii sunt proprii oricarui conducator, indiferent de nivelul ierarhic pe care se
regaseste si în care functiunea activeaza.
Unii specialisti denumesc functiunea de productie a întreprinderii drept
functiune tehnica. Altii considera ca principalele functiuni ale întreprinderii sunt: de
productie, de marketing, financiara, adaugând si functiunea de personal ca functiune
de motivare.
Modul în care au fost delimitate mai târziu functiunile de baza ale întreprinderii
întruneste acordul multor specialisti din tara si strainatate.
Dupa Ov. Nicolescu si colab., functiunea întreprinderii este o componenta a
organizarii procesuale, un ansamblu de activitati omogene si/sau complementare,
desfasurate de personal de o anumita specialitate, folosind metode si tehnici
specifice, cu scopul realizarii obiectivelor stabilite
25
.
În cadrul întreprinderii nu toate functiunile au aceeasi intensitate de manifestare
în fiecare etapa de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o
perioada în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsa interdependenta a

25
Ov. Nicolescu s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.
tuturor functiunilor acesteia, cu intensitati diferite în etape diferite de dezvoltare a
întreprinderii, în functie de etapa de dezvoltare si de nivelul obiectivelor stabilite.
O analiza cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în
conditiile gruparii pe baza legaturilor directe de influenta a unor activitati colaterale
sau a unor activitati care trebuie sa se regaseasca în mod obligatoriu în cadrul fiecarui
domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele functiuni de baza ale
întreprinderii:
1. Functiunea de cercetare-dezvoltare;
2. Functiunea de productie;
3. Functiunea marketing-comercializare;
4. Functiunea financiar-contabila;
5. Functiunea de personal.

În orice întreprindere economica, indiferent de marime, cu activitate simpla
sau complexa, se regasesc aceste forme de activitate, dar au ponderi diferite în
dependenta de specificul activitatii întreprinderii si de alti factori de influenta.
Functiunile întreprinderilor organizate ca societati comerciale în România
sunt precizate în Legea nr.31/1990, modificata si completata prin Ordonanata de
Urgenata a Guvernului în anul 1997.
26


IV.3.1. Functiunea de cercetare-dezvoltare

Functiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activitati care se desfasoara
în cadrul întreprinderii în vederea real izarii obiectivelor în domeniul obtinerii de
produse noi si a transformarii conceptelor stiintifice în produse sau servicii
utilizate pentru dezvoltarea viitoare.
Functiunea de cercetare-dezvoltare se regaseste în activitatile de elaborare a
planului strategic, activitati de conceptie (proiectare si cercetare a produselor, inclusiv
punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi, verificarea în laborator a
comportarii lor si experimentarea diverselor solutii constructive în atelierele de
prototipuri sau în statiile pilot). Din acelasi domeniu fac parte si activitatile care se
refera la controlul tehnic de calitate al produselor care poate si trebuie sa aiba o
influenta activa asupra conceptiei de viitor privitoare la produse. Tot din domeniul
acestei functiuni fac parte si actiunile privind organizarea productiei si a muncii,
dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii, cresterea capacitatii de productie, utilarea
întreprinderii corespunzator necesitatilor de fabricatie a noilor produse etc.
Organizarea stiintifica a productiei si a muncii permite o pregatire
corespunzatoare a fabricatiei si îmbunatatirea permanenta a acesteia prin mai buna
organizare a conducerii (elaborarea structurilor organizatorice, proiectarea sistemului
informational, elaborarea regulamentului de organizare si functionare), organizarea
productiei (determinarea si valorificarea capacitatilor de productie, organizarea
rationala a pregatirii tehnice a productiei, studii privind metodele de organizare a
productiei, miscarea si manipularea materialelor, semifabricatelor si produselor),
organizarea muncii (diviziunea muncii, organizarea rationala a proceselor de munca si
în cadrul acestora a locurilor de munca etc.), normarea muncii (elaborarea de norme

26
Unii economisti includ între functiunile întreprinderii si functiunea de protectie a mediului
unificate, normative, metodologii specifice etc.). Sintetic spus aceasta functiune
cuprinde totalitatea activitatilor ce preced începerea fabricatiei si care constituie
pregatirea fabricatiei sau a lucrului.
Dezvoltarea de ansamblu a activitatii întreprinderilor este conditionata în mare
masura de rolul si pozitia pe care o are cercetarea stiintifica. De altfel, printre factorii
care evidentiaza cresterea economica a întreprinderilor se situeaza si volumul
cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, precum si numarul persoanelor antrenate în
activitatea de cercetare atât în întreprinderi, cât si în celelalte unitati de cercetare.
Se manifesta tot mai mult în întreprinderi tendinta concentrarii cadrelor cu cea
mai ridicata calificare în serviciile de conceptie. Aceasta concentrare ofera
posibilitatea ca în problemele dezvoltarii capacitatilor de productie, ale perfectionarii
si crearii de noi produse si tehnologii sa se realizeze un volum corespunzator de
productie, pentru ca prin noutatea si performantele produselor si tehnologiilor realizate
sa se mentina competitivitatea întreprinderilor pe plan mondial.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex, prin faptul ca
se manifesta în toate domeniile. Între principalele activitati si domenii pot fi
enumerate:
a) cercetare stiintifica, inginerie tehnologica si introducerea progresului
tehnico-stiintific;
b) investitii si constructii, prin care se asigura transformarea resurselor
materiale, financiare si de munca în capaital fix, prin realizarea de noi
capacitati de productie, modernizare, retehnologizare;
c) organizarea productiei si a muncii, ca ansamblu de atributii în domeniul
introducerii unor noi metode, tehnici, si instrumente de organizare a
activitatii productive;
d) elaborarea politicilor si a strategiilor economice ale întreprinderii.

IV.3.2. Functiunea de productie

Functiunea de productie reprezinta ansamblul de activitati de baza,
auxiliare si de servire prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii
produselor, elaborarii lucrarilor, prestari de servicii în cadrul întreprinderii.
Activitatile la care se refera aceasta functiune sunt:
• programarea si lansarea productiei;
• fabricatia sau exploatarea, care consta în transformarea obiectelor muncii în
produse, servicii, lucrari care fac obiectul de baza al activitatii întreprinderi;
• controlul tehnic de calitate al materiilor prime, semifabricatelor, subansamblelor
pe întregul flux de fabricatie, precum si al produselor finite, potrivit metodelor,
frecventei si cu mijloacele prevazute în documentatia tehnica;
• întretinerea si repararea utilajelor în vederea mentinerii acestora în stare de
functionare, a preîntâmpinarii si evitarii pe cât posibil a efectelor uzurii fizice si
morale a acestora;
• exploatarea instalatiilor si agregatelor energetice;
• aplicarea normelor de protectie si igiena a muncii, precum si pentru prevenirea
si combaterea poluarii mediului înconjurator;
ORGANIZAREA PRODUCTIEI
SI A MUNCII
APROVIZIONARE
PROGRAMARE PROIECTARE
• organizarea si controlul productiei sub toate aspectele: realizarea ritmica a
productiei, realizarea de produse de calitate superioara, reducerea consumurilor
specifice de materiale, optimizarea stocurilor etc.;
• transportul si manipularea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor,
produselor, pe parcursul fabricatiei si în depozit în vederea livrarii produselor;
• urmarirea realizarii productiei si a celorlalte activitati auxiliare.
Sintetic activitatile principale grupate în functiunea de productie pot fi urmarite
în fig.4.2.








legaturi între compartimente
legaturi în cadrul compartimentului de organizare a productiei si a muncii

Fig. 4.2. Activitatile grupate în functiunea de productie
Sursa: M. Dumitrescu, Organizarea structurala a întreprinderilor,
Editura stiintifica, 1969

LANSAREA SI URMARIREA
PRODUCTIEI
UTILAJE SI
SCULE
ELABORAREA
TEHNOLOGIILOR
STUDIUL
MUNCII
- gama operatii
- mod de operatii
-tip de operatii
-necesar de
materiale
-timp de munca
-organizarea locurilor
de munca
-rationalizarea si
simplificarea muncii
-elaborarea normativelor
de munca
SDV-uri normalizate
SDV-uri speciale
- scule, dispozitive si
verificatoare(SDV)
Nomenclator de piese,
program de executie
(termene de aprovizionare),
extras de materiale
IV.3.3. Functiunea de marketing-comercializare

Functiunea marketing-comercializare cuprinde activitatile privind
realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legaturilor întreprinderii cu mediul
economic, în vederea asigurarii materiilor prime si material elor necesare
productiei, conservarea acestora si a produselor realizate, transportul lor,
desfacerea produselor si serviciilor. Activitatile de comercializare a produselor
trebuie sa se desfasoare pe baza studiilor de piata. Aceste studii orienteaza si
determina, totodata, si activitatea din cadrul functiunilor de cercetare-dezvoltare si de
productie. Raporturile dintre producatori si consumatori, reflectate de studiile de piata,
orienteaza structura productiei si proportiile dintre sortimentele de marfuri cerute de
piata.
Functiunea marketing-comercializare cuprinde trei categorii principale de
activitati:
a) aprovizionarea tehnico-materiala, care are menirea de a asigura complet,
complex si la timp mijloacele de productie necesare desfasurarii neîntrerupte
si în bune conditii a procesului de productie;
b) desfacerea, care asigura livrarea produselor, serviciilor si lucrarilor, precum
si încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera
productiei în sfera circulatiei;
c) marketingul , care are drept scop crearea si descoperirea necesitatilor
consumatorilor în vederea orientarii productiei spre satisfacerea acestor
necesitati, efectuarea de studii de piata si programe de marketing pe produse
etc.

În conditiile mutatiilor profunde care au loc în relatiile de piata, rolul
marketingului devine prioritar, atotcuprinzator, întrucât pe baza studiilor de piata se
pot cunoaste, sistematiza si interpreta informatiile din mediul economic, în vederea
organizarii activitatii viitoare, a dimensionarii ofertei si a cresterii competitivitatii pe
piata.

IV.3.4. Functiunea financiar-contabila

Functiunea financiar-contabila cuprinde ansamblul activitatilor prin care
se realizeaza obiectivele privind obtinerea si folosirea mijloacelor financiare
necesare desfasurarii normale a productiei , înregistrarea si evidenta în expresie
valorica a activitatii economice din cadrul întreprinderii; urmareste utilizarea
eficienta a resurselor; desfasurarea ritmica a activitatii; semnaleaza fenomenele care
influenteaza nivelul profitului si reducerea costurilor, etc.
Functiunea financiar-contabila are implicatii în activitatea generala de
gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime si materiale,
utilaje etc.
Un rol important revine activitatilor ce tin de exercitarea functiunii financiar-
contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru
desfasurarea normala a productiei, folosirea judicioasa a disponibilitatilor banesti,
încasarea creantelor, dimensionarea corecta a rezervelor etc.
Activitatile acestei functiuni se grupeaza în doua categorii:
a) activitate financiara, care se refera la obtinerea si folosirea rationala a
mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilitatilor de ordin
financiar, achitarea obligatiilor financiare, contractarea de credite si
rambursarea lor etc.;
b) activitatea contabila, care asigura înregistrarea si evidenta veniturilor si
cheltuielilor, a materialelor si a productiei, calculul costurilor si
determinarea rezultatelor financiare finale, evidentierea modificarilor
patrimoniale în volum si structura.

Functiunea financiar-contabila, prin complexitatea operatiunilor pe care le
ocazioneaza, prin multiplele corelatii pe care le are cu toate celelalte functiuni ale
întreprinderii, se concretizeaza ca o latura bine definita a gestiunii financiare a
întreprinderii.
Importanta gestiunii financiare nu se margineste numai la sfera de activitate
interna a întreprinderii. Procurarea si mai ales utilizarea fondurilor se realizeaza prin
nesfârsitul lant al operatiunilor banesti. În acest sens, marea majoritate a fluxurilor
banesti din economie este tranzitata de gestiunea financiara a întreprinderii. De aici si
rolul esential al întreprinderilor în asigurarea normala a circulatiei banesti în economia
nationala.

IV.3.5. Functiunea de personal

Functiunea de personal cuprinde ansamblul activitatilor desfasurate în
cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurarii si
dezvoltarii potentialului uman. Functiunea de personal, evidentiata ca functiune
distincta a întreprinderii înca de catre Henri Fayol, capata în conditiile organizarii
stiintifice a productiei o importanta din ce în ce mai mare. Aceasta functiune
concentreaza toata problematica privind asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de
munca necesara îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Ea se realizeaza prin recrutarea,
pregatirea corespunzatoare si reciclarea periodica a personalului, prin stabilirea corecta
si stimulativa a salarizarii, precum si prin integrarea organica a întregului personal în
sistemul complex de relatii tehnice si social-economice.
Functiunea de personal este hotarâtoare si în ceea ce priveste perfectionarea
continua a relatiilor sociale, îndeosebi a relatiilor între personal si conducerea unitatii.
Importanta si complexitatea functiunii de personal este accentuata si de faptul ca ea
trebuie sa asigure, concomitent cu obiectivele mai sus amintite, promovarea initiativei,
ceea ce reclama, pe lânga tehnici de organizare a muncii, si tehnici specifice de
psihologie, sociologie, ergonomia muncii.
Principalele activitati care tin de exercitarea functiunii de personal sunt:
• asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de munca necesare pentru
realizarea obiectivelor stabilite;
• pregatirea, perfectionarea si salarizarea personalului;
• rezolvarea problemelor de ordin social, raporturile salariati-management
si sindicate-patronat, protectia personalului etc.
În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajatilor si obiectivele
întreprinderii trebuie sa se tina seama de:
• mutatiile care au loc în prezent în organizarea interna a întreprinderilor în procesul
de restructurare-privatizare si de ajustare la exigentele pietei concurentiale;
• aparitia unor situatii specifice, determinate de patrunderea progresului tehnico-
stiintific si de necesitatile retehnologizarii privind crearea de noi meserii, disparitia
altora, necesitatea specializarii lucratorilor, probleme noi privind calificarea lor etc.;
• necesitatea perfectionarii relatiilor interumane în cadrul organizarii structurale a
întreprinderii;
• modificarile legislative care, în conditiile generate de tranzitia la economia de piata,
au loc în domeniul legislatiei muncii si a salarizarii.

În cadrul functiunii de personal, exercitata de catre Consiliul de Administratie si
compartimentul de resurse umane, se rezolva probleme de mare complexitate.
Functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta datorita
legaturilor dintre activitatile din întreprindere. Dereglarile aferente în cadrul
unei functiuni atrag un proces de dereglare în lant a activitatii întreprinderii.

Cuvinte si expresii cheie:
• structura întreprinderii;
• structura organizatorica;
• structura functionala (verticala);
• structura operationala (orizontala);
• structura socio-culturala;
• organizarea procesuala;
• organizarea structurala;
• organigrama întreprinderii;
• regulamentul de functionare interioara a întreprinderii;
• fisa postului;
• functiunile întreprinderii.

Întrebari:
1. Ce întelegeti prin structura întreprinderii?
2. Ce cuprinde structura generala a întreprinderii?
3. Care este continutul structurii functionale (verticale) a întreprinderii?
4. Ce întelegeti prin structura operationala (orizontala) a întreprinderii?
5. În ce consta structura socio-culturala a întreprinderii?
6. Care sunt tipurile de organizare structur ala a întreprinderii ?
7. Ce întelegeti prin formalizarea organizarii întreprinderii si care este continutul
acesteia?
8. Cum a evoluat conceptul de functiuni ale întreprinderii si care sunt acestea?
9. Care este continutul functiunii de cercetare-dezvoltare?
10. Care este continutul functiunii de productie?
11. Care este continutul functiunii de marketing – comercializare?
12. Care este continutul functiunii financiar contabile?
13.Care este continutul functiunii de personal?



Capitolul V: ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB
FORMA SOCIETATILOR COMERCIALE

V.1. Agentii economici si libera initiativa

Economia de piata se caracterizeaza prin predominarea proprietatii private, libera
initiativa a indivizilor, relatii specifice între agentii economici, determinate de
caracterul proprietatii private si de alocarea libera a resurselor, prin formarea preturilor
în functie de cerere si oferta, înlaturarea dezechilibrelor cerere-oferta prin autoreglare
si protectia concurentei. Totusi, puterea publica practica interventii indirecte si în caz
de dezechilibre majore, directe, pentru sprijinirea functionarii pietei. Aceste interventii
au caracteristici si intensitati diferite în functie de nivelul de dezvoltare al economiei
nationale, în diferite etape.
În toate tarile, deci si în România, statul trebuie sa creeze facilitati pentru
functionarea la parametri optimi a relatiilor întreprinderii cu piata, sa vegheze la buna
functionare a tuturor formelor de întreprinderi prin instrumente si mecanisme
economice (impozite, dobânzi, credite, subventii, taxe vamale, curs valutar, acorduri si
negocieri de preturi etc.).
Libera initiativa si autonomia întreprinderilor cu capital privat, public si mixt au
nevoie de un cadru adecvat de manifestare. Un suport esential al liberei initiative
este privatizarea întreprinderilor si organizarea agentilor economici particulari .
În conditiile economiei de piata proprietatea privata este preponderenta fata de cea
publica. Pastrarea în anumite proportii a unui sector public este determinata de o serie
de cauze ce tin de necesitatea asigurarii energiei, restructurarea economiei, ocrotirea
bogatiilor naturale ale solului si subsolului si conservarea acestora (petrol, carbune,
metale feroase si neferoase, metal rare si pretioase, paduri etc. ), organizarea unor
sectoare vitale pentru economie care necesita investitii mari de capital, cu termen de
recuperare îndelungat (centrale atomice si electrice, drumuri, transport feroviar,
telecomunicatii, exploatari marine si minerale, hidrocentrale, lucrari de îmbunatatiri
funciare), dar mai putin atractive pentru capitalul privat. Sectoarele publice se restrâng
în majoritatea tarilor lumii, inclusiv în tarile aflate în tranzitie la economia de piata.
În aceste conditii statul este aparatorul interesului public, folosind în acest scop
mijloacele, instrumentele juridice si pârghiile financiare . Agentii economici au în
acest sens responsabilitati directe, legale si financiare, în care scop trebuie sa probeze
competitivitate, inventivitate, capacitate de conducere si organizare.
În perioada de tranzitie în România s-au constituit, functioneaza si se
perfectioneaza tipuri si forme variate de agenti economici, ca:
• agentii economici organizati pe baza liberei initiative, cum sunt peroanele
fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta si asociatiile familiale;
• societatile comerciale si regiile autonome, societatile nationale, constituite
prin reorganizarea unitatilor economice de stat;
• unitati economice cu capital privat român, român si strain sau numai strain.

În cadrul legal instituit de Decretul Lege nr.54/1990 s-au organizat, pe baza
liberei initiative, patru tipuri de agenti economici
27
:
a) persoane fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta;
b) asociatii familiale;
c) asociatii cu scop lucrativ;
d) întreprinderi mici.

În baza Legii 31/1990 societatile cu scop lucrativ si întreprinderile mici, înfiintate
pâna la 17 Dec.1990, s-au reorganizat într-una din formele de societate comerciala
stabilite de lege.
Desfasurarea activitatii de productie si servicii a agentilor economici înfiintati pe
baza liberei initiative se face pe baza de autorizatie. Autorizatia este actul
administrativ de autoritate unilateral, prin care organul competent al administratiei
permite unei persoane fizice sau juridice exercitarea unor drepturi si asigura apararea
drepturilor individuale. Autorizatia pentru desfasurarea de activitati independente de
catre persoanele fizice sau de constituire a asociatiilor familiale se emite de catre
primarii si cuprinde: numele solicitantilor, adresa, obiectul de activitate si alte conditii
privitoare la desfasurarea activitatii. Autorizatia se poate elibera pe baza testarii
capacitatii profesionale de catre organisme abilitate pe lânga primarii sau de catre
organisme profesionale specifice activitatii pentru care se cere autorizarea, cu acordul
acestora. Atestarea capacitatii profesionale se face prin prezentarea de acte
doveditoare sau prin examen, cu mentionarea faptului ca solicitantii au lucrat sau
lucreaza în meseriile mentionate în acte sau în meserii înrudite. Atestarea pe baza de
examen pentru persoanele care nu detin acte doveditoare privitoare la efectuarea unei
anumite activitati se face la Inspectoratul teritorial de munca si protectie sociala din
judetul de domiciliu. Atestarea privind capacitatea profesionala este obligatorie pentru
toate domeniile de activitate.
Procedura de obtinere a autorizatiei pentru desfasurarea unei activitati
independente este urmatoarea:
• se întocmeste cererea de autorizare, la care se anexeaza documentul de
atestare profesionala;
• se obtin vizele de la institutiile abilitate;
• se depune o cerere la primaria (comuna, oras, sector) din localitatea în care
persoana în cauza doreste sa-si deschida unitatea particulara;
• se ridica autorizatia de functionare si se completeaza declaratia de impunere
pe baza careia se fixeaza impozitul;
• deschiderea, în cazul în care se doreste , a unui cont de disponibilitati la
CEC sau la Banca.

Persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta pot deschide
conturi bancare în lei si valuta.
Pentru deschiderea contului se prezinta bancii urmatoarele documente:

27
Guvernul a propus o noua lege (2002) care abroga Decretul - Lege nr.54/1990 ce permite persoanelor fizice
cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ca si cetatenii români, sa desfasoare activitati independente pe
teritoriul României, în toate domenii si ocupatiile si sa constituie asociatii familiale din membrii familiei care se
gospodaresc împreuna.
• cerere de deschidere a contului;
• copie dupa autorizatia de constituire, eliberata de primarie si înregistrata la
administratia financiara;
• fisa cu specimenul de semnatura.

Pentru realizarea activitatilor prevazute în autorizatia de constituire, în vederea
completarii resurselor proprii, persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate
independenta si asociatiile familiale pot primi credite de la banci pe baza de
garantii asiguratorii. Suma creditului se stabileste pe baza de negocieri cu banca, în
functie de o serie de criterii si indicatori de bonitate (situatia patrimoniala, cifra de
afaceri, rentabilitatea afacerii, garantiile prezentate în vederea asigurarii rambursarii
creditului la scadenta). La negocierea creditului, solicitantul trebuie sa prezinte:
cererea de credit, situatia veniturilor previzibile, documentatia tehnico-economica de
fundamentare a creditului de investitii, documentele privind dreptul de proprietate etc.
în cazul unui credit care depaseste un anumit plafon, solicitantul prezinta un „studiu
de fezabilitate”. Pe parcursul desfasurarii activitatii, banca exercita controlul utilizarii
creditului si integritatea garantiilor asiguratorii. Solicitantii de credite pot aduce
urmatoarele garantii: ipoteca constituita asupra bunurilor imobile personale si ale
girantilor, înscrisa la notariatul în a carei raza teritoriala se afla si alte bunuri în
proprietate, cesiunea în favoarea bancii prin care solicitantul cedeaza (transmite)
dreptul sau de creanta cu titlu oneros în cazul în care nu-si poate achita obligatiile
(creditul si dobânda aferenta).

V.2. Formele societatilor comerciale

În vederea efectuarii de acte de comert, persoanele fizice si persoanele
juridice se pot asocia si pot constitui societati comerciale
28
.
Persoanele fizice si juridice se pot asocia si constitui una din urmatoarele forme
de societati comerciale:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandita simpla;
c) societate în comandita pe actiuni,
d) societate pe actiuni;
e) societate cu raspundere limitata.

Societate în nume colectiv (SNC) este formata din doi sau mai multi asociati. Se
caracterizeaza prin faptul ca obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si
cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor. Societatile comerciale
raspund mai întâi cu patrimoniul social. Potrivit acestei reguli, creditorii SNC se
despagubesc în primul rând din patrimoniul societatii si numai atunci când activul
acesteia nu acopera obligatiile sociale se recurge, în subsidiar, la avutul societarilor,
care sunt raspunzatori nelimitat si solidar de obligatiile sociale nesatisfacute de catre
societatea lor în nume colectiv. Referitor la garantarea obligatiilor sociale cu
patrimoniul social trebuie sa se aiba în vedere ca patrimoniul social poate fi compus

28
Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale (republicata) Monitorul Oficial al României nr.335 din 28
noiembrie 1997
atât din drepturi, cât si din obligatiuni. Dar nu întregul patrimoniu social este la
dispozitia creditorilor, ci numai partea activului patrimoniului si numai în cazul în care
acesta este insuficient se recurge la avutul asociatilor.
Societatea în comandita simpla (SCS) are în componenta sa doua categorii
diferite de asociatii: comanditati si comanditari. Comandita este contractul de
asociere în care una din parti (comanditatul) raspunde nelimitat si solidar pentru
obligatiile societatii fata de creditori, iar cealalta parte (comanditarul) raspunde numai
pâna la concurenta aportului sau (în limitele capitalului investit de el). Comanditat este
asociatul care raspunde pentru angajamentele SCS, nelimitat, respectiv cu toata averea
lui prezenta si viitoare, si în mod solitar cu ceilalti. Comanditar este asociatul a carei
raspundere se limiteaza la capitalul depus într-o societate în comandita simpla si care
are dreptul de a beneficia de o parte din profitul realizat de societatea respectiva.
Atât în cazul SNC si SCS, cât si al celorlalte forme de societati, bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acestora. Asociatul care întârzie sa
depuna aportul social este raspunzator de daunele pricinuite, iar daca aportul a fost
stabilit în numerar este obligat si la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia sa
faca varsamântul. Aportul asociatilor la capitalul social nu este purtator de dobânzi.
Fiecare asociat primeste însa o cota parte din profit, numita dividend, în functie de cota
de participare la capitalul social.
Societatea în comandita pe actiuni (SCA) este societatea al carei capital social
este împartit în actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu
raspunderea limitata si solidara a asociatilor comanditati; comanditarii sunt obligati
numai la plata actiunilor lor. SCA se asemana cu societatea pe actiuni prin faptul ca
patrimoniul este divizat în actiuni , dar se deosebeste prin existenta a doua categorii de
asociatii (comanditati si comanditari), fiecare având raspunderi diferite. Capitalul SCA
nu poate fi mai mic de 25 milioane lei, iar numarul actionarilor mai mic de cinci.
Societatea pe actiuni (SA) se caracterizeaza prin existenta unei singure
categorii de asociati si divizarea capitalului social în parti denumite actiuni .
Obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, actionarii fiind obligati numai
la plata actiunilor lor. Raspunderea patrimoniala a actionarilor pentru obligatiile
sociale este limitata la valoarea actiunilor pe care le detin. Actiunile societatii sunt
negociabile si liber transmisibile. Capitalul SA nu poate fi mai mic de 25 milioane lei,
iar numarul actionarilor mai mic de cinci. Capitalul social este reprezentat prin actiuni
emise de societate. Actiunea este un înscris, o hârtie de valoare care reprezinta o cota
fixa, dinainte stabilita, din capitalul unei SA, o hârtie emisa de o societate comerciala
care exprima dreptul de proprietate al celui ce o detine asupra unei parti din valoarea
respectivei societati comerciale, o valoare mobiliara ce reprezinta participarea la o
societate si comporta dreptul de decizie si dreptul la cota parte din profit. Actiunile pot
fi nominative sau la purtator. Felul actiunilor este determinat prin actul constitutiv, sau
în caz contrar vor fi la purtator. Actiunile au o valoare nominala (înscrisa pe actiune) si
o valoare reala, reprezentata de pretul la care se vând si se cumpara la un moment dat.
Dreptul de proprietate asupra actiunilor se transmite prin declaratia facuta în
registrul de actiuni al emitentului, subscrisa de cedent si de cesionar sau de mandatarii
lor si prin mentiunea facuta pe actiune. Subscriitorii si cesionarii ulteriori sunt
raspunzatori solidari de plata integrala a actiunilor timp de trei ani, socotiti de la data
la care s-a facut mentiunea de transmitere în registrul societatii.
Capitalul social nu poate fi majorat, nu se pot emite noi actiuni, pâna nu sunt
complet achitate contravaloarea celor din emisiunea anterioara. Când actionarii nu au
efectuat plata varsamintelor, societatea îi invita sa-si îndeplineasca aceasta obligatie
printr-o somatie colectiva publicata în Monitorul Oficial si într-un ziar de mare tiraj.
Daca actionarii nu efectueaza varsamintele nici în urma acestei somatii, consiliul de
administratie decide fie urmarirea actionarilor pentru varsaminte restante, fie anularea
acestor actiuni nominative. Decizia de anulare se publica în Monitorul Oficial, cu
specificarea numarului de ordine al actiunilor anulate. În locul actiunilor anulate se
emit noi actiuni purtând acelasi numar, care sunt vândute. Sumele obtinute din vânzare
se întrebuinteaza pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate si vânzare, a dobânzilor
de întârziere si a varsamintelor neefectuate, iar eventualele diferente se înapoiaza
vechilor actionari. Daca pretul obtinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor
sumelor datorate societatii sau daca vânzarea nu are loc din lipsa de cumparatori,
societatea se îndreapta împotriva subscriitorilor si cesionarilor. Daca nici în aceasta
faza nu se realizeaza sumele datorate societatii se procedeaza la reducerea capitalului
cu sumele respective. Dreptul de proprietate asupra actiunilor la purtator se transmite
prin vânzare. Actiunile sunt indivizibile. Când o actiune nominativa devine
proprietatea mai multor persoane, societatea nu este obligata sa înscrie transmiterea
atât timp cât acele persoane nu desemneaza un reprezentant unic pentru exercitarea
drepturilor rezultând din actiune. De asemenea, când o actiune la purtator apartine mai
multor persoane, acesta trebuie sa desemneze un reprezentant comun. Atât timp cât o
actiune este proprietatea indiviza a mai multor persoane, acestea raspund solidar
pentru efectuarea varsamintelor datorate.
Societatea nu poate dobândi propriile sale actiuni, nici sa acorde avansuri asupra
lor, în afara de cazul în care adunarea generala a actionarilor hotaraste astfel cu votul
actionarilor care reprezinta doua treimi din capitalul social.
Posesorii de actiuni au dreptul sa participe la împartirea rezultatelor financiare ale
întreprinderii (sa primeasca dividende), inclusiv a activelor ramase în cazul în care
societatea este lichidata. Dividendul este cota parte din profitul net al unei SA ce se
cuvine pentru o actiune, unei parti de fondator sau unei parti (actiuni) industriale.
Înscrisul atasat la fiecare actiune de capital care da dreptul posesorului lui legal sa
încaseze cota parte din profitul net se numeste cupon de dividend.
Actionari pot oferii spre vânzare actiunile lor pe cale de publicitate. În acest scop
întocmesc un prospect semnat de ei si de administratori, care cuprinde atât elementele
mentionate în contractul de societate si statut, cât si în contul de profit si pierderi al
societatii, dividendele acordate, obligatiunile emise si garantiile date. Prospectul în
forma autentica se depune la registrul comertului. Publicarea prospectului este
autorizata de catre judecatorul de la instanta teritoriala unde se afla sediul societatii.
Publicarea se face în cel putin doua ziare dintre cele mai raspândite din localitatea
unde se afla sediul societatii. Cumpararile de actiuni se fac pe baza prospectului de
vânzare semnat de actionari si administratori si vizat de judecatorul de la instanta
sediului registrului comertului. Cumparatorii de actiuni specifica: numele si prenumele
sau denumirea, domiciliul sau sediul cumparatorului, numarul actiunilor cumparate,
data cumpararii si declaratia expresa ca accepta si cunosc prospectul de vânzare a
actiunilor.
Situatia actiunilor se publica odata cu bilantul anual si se arata daca actiunile sunt
integral platite, numarul actiunilor pentru care s-a cerut, fara rezultat, efectuarea
varsamintelor.
Societatea cu raspundere limitata (SRL) împrumuta caracteristici atât de la
societatile de persoane (are o singura categorie de asociati si constituirea se face în
conditiile încrederii reciproce), cât si de la cele de capitaluri (asociatii raspund în
limita capitalului social subscris). SRL este societatea ale carei obligatii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social, iar asociatii sunt obligati numai la plata partilor
sociale. SRL se poate constitui si atunci când un debitor nu-si poate continua
activitatea , iar creditorii lui nu socotesc oportuna lichidarea grabita si în consecinta se
asociaza între ei; creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârsit fie exploatarea,
fie lichidarea lenta, operatiuni profitabile ambelor parti. Alte motive de asociere
provizorie cu raspundere limitata pot fi în cazul de cesiune a unei creante, exploatarea
proprie, prospectiuni, exploatari, cumpararea si vânzarea unui fond de comert etc.
În SRL numarul asociatilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate
fi mai mic de doua milioane lei si se divide în parti sociale egale, nu mai mici de 100
000 lei fiecare. În caz de aporturi în natura, acestea pot reprezenta cel mult 60% din
capitalul social. Prestatiile în natura si creantele nu pot constitui aport. Bunurile ce
reprezinta aporturi în natura se transmit în momentul constituirii societatii. Partile
sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Administratorii elibereaza, la
cerere, certificatul constatator al drepturilor asupra partilor sociale, cu mentiunea ca
nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sanctiunea
nulitatii transmiterii.
În cazul în care într-o societate cu raspundere limitata partile sociale sunt ale
unei singure persoane, în calitate de asociat unic, acesta are drepturile si obligatiunile
adunarii generale.

V.3. Constituirea societatilor comerciale

Actele constitutive ale societatilor comerciale difera în functie de forma
acestora:
• societatea în nume colectiv sau în comandita simpla se constituie pe baza
contractului de societate;
• societatea pe actiuni, în comandita pe actiuni sau societate cu raspundere
limitata se constituie pe baza de act constutiv si statut. Daca SRL se
constituire prin actul de vointa al unei singure persoane se întocmeste numai
statutul.

Actul constitutiv se semneaza de catre toti asociatii, sau în caz de subscriptie
publica, de fondatori si se încheie în forma autentica. Fondatorii sunt persoanele care
au avut un rol important în constituirea societatii.
Actul constitutiv al societatii în nume colectiv, în comandita simpla s-au
cu raspundere limitata cuprinde:
• Datele de identificare (numele , prenumele, locul si data nasterii, domiciliul
si cetatenia asociatilor);
• Forma societatii, denumirea sediul;
• Obiectul de activitate al societatii;
• Capitalul social subscris si varsat;
• Asociatii care reprezinta si administreaza societatea;
• Partea fiecarui asociat la profit si la pierderi;
• Sediile secundare (sucursale, agentii sau alte unitati fara personalitate
juridica puncte de lucru);
• Durata societatii;
• Modul de dizolvare si de lichidare.

Actul constitutiv al societatii pe actiuni cuprinde:
• Datele de identificare;
• Forma, denumirea, sediul;
• Obiectul de activitate al societatii ;
• Capitalul social subscris si varsat;
• Valoarea bunurilor constituite ca aport în natura;
• Numarul si valoarea normala a actiunilor, cu specificarea daca sunt
nominative sau la purtator;
• Numele si prenumele, locul, data nasterii si cetatenia, domiciliul
administratorilor persoane fizice si cenzorilor;
• Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii si functionarea
societatii;
• Durata societatii ;
• Modul de împartire a profitului si de suportare a pierderilor;
• Sediile secundare (sucursale, agentii, reprezentante etc.),
• Avantajele rezervate fondatorilor;
• Actiunile comanditarilor în societatea în comandita pe actiuni;
• Operatiunile încheiate de asociati în contul societatii;
• Modul de dizolvare si de lichidare a societatii.

La constituirea societatii pe actiuni prin subscriptie publica fondatorii vor
întocmi un prospect de emisiune, semnat de catre acestia în forma autentica care va fi
depus la registrul comertului din judetul unde se va stabilii sediul societatii.
Societatea comerciala este persoana juridica la data înmatricularii în
registrul comertului, dupa care se publica în Monitorul Oficial al României pentru
evidenta fiscala, cu mentionarea numarului de înmatriculare.
Societatile comerciale pot crea filiale, care au forma de societati comerciale cu
personalitate juridica si au regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Spre deosebire de filiale, sucursalele nu au personalitate juridica si se înfiinteaza în
aceeasi localitate cu societatea fondatoare.
Reprezentantii societatilor si sucursalelor sunt obligati sa depuna la oficiul
registrului comertului semnaturile lor , în termen de 15 zile de la data înmatricularii
societatii, daca au fost numiti prin actul constitutiv.





V.4. Guvernarea societara

Conceptul de guvernare societara
29
s-a format din necesitatea de a reuni
proprietatea cu controlul acesteia. Din anii '70 aceasta tendinta s-a intensificat pe plan
mondial foarte mult si a dobândit forme complexe de manifestare. La baza acestui
proces au stat doua conditii: extinderea societatilor pe actiuni si dezvoltarea
investitiilor institutionale. Investitorii institutionali sunt fondurile de pensii, fondurile
de asigurari, fondurile mutuale etc. Acesti investitori sunt, alaturi de micii investitori,
actionari minoritari.
Guvernarea societara se bazeaza pe un sistem de principii si norme care asigura
distribuirea competentelor între actionari (stockholders), consiliul de administratie si
manageri. Acest sistem a creat noi reguli de conducere.
Se cunosc doua modele de guvernare societara: modelul american, bazat pe
valoarea actionariala (maximizarea valorii pentru actionari); modelul european, bazat
pe parteneriat (stakeholders), respectiv pe armonizarea intereselor tuturor
participantilor interesati (actionari, manageri, muncitori, furnizori, creditori,
municipalitatile în care sunt amplasate societatile).
Modelul american de guvernare societara s-a constituit în procesul de extindere
a corporatiilor si a finantarii pe baza resurselor proprii si a resurselor atrase de pe
pietele de capital (emisiuni de actiuni si obligatiuni etc.) .
Modelul european de guvernare societara se bazeaza, în principal, pe finantarea
prin credite bancare, alaturi de sursele interne. Pietele de capital sunt mai putin
dezvoltate decât în Statele Unite. Desi aceste piete constituie o importanta sursa de
finantare în perspectiva si pentru Europa Occidentala, adoptarea acestui model
necesita schimbari structurale profunde în economie si crearea unor piete financiare
functionale si stabile. Societatile comerciale pe actiuni, în Germania de pilda,
reprezinta numai 2% din numarul total, iar pietele de capital sunt putin folosite.
Guvernarea societara este un concept nou de conducere, implementat pe baza
unui proiect, de catre cinci parteneri ai Aliantei Strategice a Asociatiilor de Afaceri
(ASAA), sustinuta financiar de Center for International Private Entreprise (CIPE)
Washington. Numeroase tari din lume sunt membre ale acestei organizatii, România
manifestând interes în acest sens.
Conducerea societara se bazeaza pe urmatoarele principii promovate de
Organizatia Economica pentru Comert si Dezvoltare (OCDE ):
1. Drepturile actionarilor care trebuie asigurate si protejate de cadrul
legislativ si institutional creat de catre fiecare guvern;
2. Tratamentul echitabil al actionarilor, indiferent de categoria din care
fac parte (interni sau straini, majoritari sau minoritari). Toti actionarii
trebuie sa aiba posibilitatea de a obtine reparatii corespunzatoare în
cazul încalcarii drepturilor lor;
3. Rolul grupurilor de interese în guvernarea societara care se refera la
recunoasterea si stabilirea prin lege a drepturilor acestora si la
încurajarea cooperarii active între companii si grupurile de interese în

29
Unii specialisti folosesc cu acelasi sens notiunea de guvernare corporatista (corporate government) .
vederea crearii de bogatie, locuri de munca si mentinerea situatiei
financiare sanatoase;
4. Prezentarea si transparenta societatii este obligatoriu sa se asigure
corect si la timp. Informatiile despre societate cuprind: situatia
financiara, performanta, proprietatea, conducerea;
5. Responsabilitatile consiliului de administratie se bazeaza pe orientarea
strategica a societatii, monitorizarea activitatii managerilor, precum si
raspunderea acestora fata de societate si actionari.

În România, reforma întreprinderilor, initiata la începutul anilor '90-91, a
produs schimbari fundamentale în modul de conducere, în special ca urmare a
privatizarii patrimoniului de stat. Legea 31/1991 privind societatile comerciale se
bazeaza pe un model mixt caracterizat prin faptul ca organismul suprem de control al
societatii este adunarea generala a actionarilor; aceasta desemneaza un consiliu de
administratie (administrator care are toata responsabilitatea administrarii întreprinderii
si o comisie de cenzori pentru controlul intern).
O anumita parte din activitatea economica din sectoare strategice, organizata sub
forma de „regii autonome” si ulterior „societati nationale”, nu este condusa conform
principiilor societare si a practicilor din societatile comerciale. Principiile de
organizare a regiilor autonome si societatilor nationale, unde dominanta este
proprietatea de stat, nu asigura conditii pentru implementarea unui sistem economic
bazat pe performanta si profit.
Nivelul scazut al calitatii conducerii societare existent în firmele de stat are efecte
daunatoare în întreaga economie. Firmele private adopta, la rândul lor, practici
manageriale defectuoase ce nu au nimic comun cu principiile guvernarii societare (ca
de exemplu, amânarea si reesalonarea platii datoriilor catre bugetul de stat).
Conceptele si notiunile de conducere societara au o utilizare de data recenta în
România, fiind abordate în Ordonanta Guvernului 229/2000 în legatura cu protectia
actionarilor minoritari. Cu aceasta ocazie, asociatiile de afaceri si camerele de comert
din cadrul Aliantei strategice a asociatiilor de afaceri au dezbatut notiunile de
conducere societara si au elaborat Codul Voluntar de Conducere Corporativa si de
bune practici.
Conducerea operativa si consiliul de administratie al unei societati au
obligatia sa adopte principiile conducerii societare pentru a evita conflictele ce
pot apare prin nerespectarea legii si pentru a asigura realizarea unei
performante ridicate. Cadrul institutional introdus de lege asigura în principiu
drepturile de baza ale actionarilor, protectia proprietatii, dreptul de a schimba
sau cesiona actiuni, dreptul de a obtine informatii despre societate, dreptul de a
participa la adunarile generale si de a vota, dreptul de a alege membrii consiliului
de administratie, dreptul de a participa la repartitia profitului etc. Cu toate
acestea, datorita structurii complexe a actionariatului, a atitudinii managerilor si a
altor cauze drepturile actionarilor minoritari nu se respecta în multe cazuri.
Participarea actionarilor la adunarile generale este scazuta, multi dintre acestia nu au
cunostinta de data desfasurarii adunarii. Legea 31/1990 nu asigura un cadru de
conducere societara dezvoltat pentru actionari, atât cu privire la exercitarea drepturilor
pe care le au, cât mai ales cu privire la influenta ce ar putea s-o aiba în luarea
deciziilor.
Pe de alta parte, guvernarea societara este deficitara si datorita faptului ca multi
membrii ai consiliilor de administratie nu au calificarea necesara pentru
conducerea societatii, ceea ce limiteaza puterea acestora de a lua decizii
competente. Lipsesc de asemenea, adesea, informatiile economice si de marketing
necesare unei conduceri competente, selectarea si prelucrarea acestora necesitând o
înalta pregatire profesionala. De asemenea, rolul comisiei de cenzori si relatia acesteia
cu consiliul de administratie sunt insuficiente pentru o conducere performanta.

V.5. Functionarea si administratia societatilor

Administrarea este activitatea privitoare la gospodarirea, conducerea si
controlul existentei si miscarii valorilor materiale si banesti ale unei societati
comerciale . În orice forma de societate comerciala, activitatile cerute pentru aducerea
la îndeplinire a obiectului societatii se realizeaza de catre administratori , care au
drepturi, obligatii si raspunderi. Astfel, administratorii au dreptul de a reprezenta
societatea. Acest drept nu poate fi transmis. În cazul nerespectarii de catre
administrator a acestei interdictii de transmitere a dreptului de a reprezenta societatea,
aceasta (societatea) nu este obligata fata de terti, dar poate pretinde de la cel substituit
beneficiile rezultate din activitate. În cazul în care administratorul substituie, fara
drept, alta persoana, raspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse
societatii.
Administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru: realizarea
varsamintelor efectuate de asociati, existenta reala a dividendelor, existenta registrelor
cerute de lege si corecta lor completare, exacta îndeplinire a hotarârilor adunarilor
generale, stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv si statutul le
impun. Actiunea în raspundere împotriva administratorilor apartine si creditorilor
societatii, însa acestia o pot exercita numai în caz de faliment al societatii.
Administratorii (SNC) se numesc prin contractul de societate sau se aleg de
catre asociatii care detin majoritatea absoluta a capitalului social, care le fixeaza
puterile, durata si eventual remuneratia. Aceeasi competenta exista si pentru revocarea
sau limitarea puterii administratorilor. Daca un administrator ia initiativa unei
activitati ce depaseste limitele celor obisnuite pe care îl exercita societatea,
înstiinteaza pe ceilalti administratori înainte de a o încheia, sub sanctiunea suportarii
pierderilor ce au rezultat din aceasta. În caz de opozitie a vreunuia dintre ei, decid
asociatii care detin majoritatea absoluta a capitalului social. Operatia încheiata contra
opozitiei facute este valabila fata de tertii carora nu li s-a comunicat aceasta opozitie.
Administrarea (SCS) se încredinteaza unuia sau mai multor asociati
comanditati. Dreptul de a reprezenta societatea apartine fiecarui comanditat, afara de
stipulatia contrara în actul constitutiv. Daca actul constitutiv dispune ca asociatii sa
lucreze împreuna, decizia se ia în unanimitate. În caz de divergenta decid asociatii care
detin majoritatea absoluta a capitalului social. Acestia pot alege unul sau mai multi
comanditati care sa administreze societatea, sa le fixeze atributele, durata mandatului
si eventuala remuneratie, sa le revoce mandatul sau sa le limiteze atributele. Asociatul
care, într-o operatie determinata, are pe cont propriu sau pe contul altuia interese
contrare acelora ale societatii nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind
aceasta operatie. Cel care contravine acestei reguli este raspunzator de daunele
cauzate societatii, daca, fara votul sau, nu s-ar fi obtinut majoritatea ceruta.
Când aportul la capitalul social apartine mai multor persoane, acestea sunt
obligate solidar fata de societate si trebuie sa desemneze un reprezentant comun pentru
exercitarea drepturilor decurgând din acest aport. Asociatul care a depus ca aport una
sau mai multe creante nu este eliberat atât timp cât societatea nu a obtinut plata sumei
pentru care au fost aduse. Daca plata nu s-a putut obtine prin urmarirea debitorului
cedent, asociatul, în afara de daune, raspunde de suma datorata cu dobânda legala din
ziua scadentei creantelor. Cesiunea aportului de capital social este posibila daca a fost
permisa prin contractul de societate. Cesiunea nu elibereaza asociatul cedent de ceea
ce mai datoreaza societatii din aportul sau de capital.
Societatea pe actiuni (SA) este administrata de catre unul sau mai multi
administratori. Când sunt mai multi administratori se constituie în consiliul de
administratie
30
. Numirea si înlocuirea administratorilor se face de catre adunarea
generala. Drepturile si obligatiile partilor se stabilesc într-un contract de
administrare. Consiliul de administratie poate delega o parte din puterile sale unui
comitet de directie, compus din membrii alesi dintre administratori.
Presedintele consiliului de administratie poate fi si director general, care
conduce si consiliul de directie.
Consiliul de administratie se întruneste ori de câte ori este necesar, dar cel
putin o data pe luna, iar comitetul de directie cel putin o data pe saptamâna. La
sedintele comitetului de administratie se întocmeste proces verbal.
La sedintele consiliului de administratie sunt convocati si cenzorii care au
obligatia sa supravegheze gestiunea societatii si sa prezinte rapoarte periodice
comitetului de administratie si la prezentarea bilantului contabil în adunarea generala.
Directorii executivi nu pot fi membrii în consiliul de administratie al societatii.
Adunarile generale ale societatii sunt: ordinare si extraordinare si sunt
formate din actionarii acestora. Adunarea generala ordinara se întruneste cel putin o
data pe an pentru aprobarea bilantului contabil, a rapoartelor administratorilor si a
cenzorilor, fixeaza dividendul, alege administratorii si cenzorii etc. Adunarea generala
extraordinara se întruneste ori de câte ori este nevoie sa ia hotarâri privind: prelungirea
duratei societatii, schimbarea obiectului de activitate sau a formei societatii, mutarea
sediului, fuziuni, reducerea sau marirea capitalului social, emisiunea de obligatiuni etc.
Administratorii sunt obligati sa convoace adunarea generala la cerea
actionarilor ce reprezinta a zecea parte din capitalul social si daca cererea cuprinde
probleme ce intra în competenta adunarii. Daca, în urma acestor cereri, administratorii
nu convoaca adunarea, convocarea este ordonata de instanta cu aducerea partilor.
Totodata, instanta desemneaza dintre actionari persoana care prezideaza adunarea.
Dreptul de vot este determinat de numarul actionarilor. Orice actiune da
dreptul la un vot în adunarile societatii. Actul constitutiv sau statutul poate limita
numarul voturilor în cazul actionarilor care poseda mai mult de o actiune. Exercitiul
dreptului de vot este suspendat pentru actionarii care nu sunt la curent cu varsamintele
ajunse la scadenta. În raport de aceste criterii, actionarii exercita dreptul lor de vot în

30
Legea 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale,
M.Of. nr.98/1990; Legea 31/1990 privind societatile comerciale, MO nr.126-127/1990, republicata în 1997.
adunarea generala proportional cu numarul actiunilor ce le poseda. Dreptul de vot nu
poate fi cedat.
Administratorii nu pot vota, în baza actiunilor pe care le poseda, nici personal,
nici prin mandatar, descarcarea gestiunii lor sau o problema în care persoana sau
administratia lor ar fi în discutie. Ei vor vota însa bilantul si contul de rezultate, daca
sunt posesorii a cel putin jumatate din capitalul social si nu se poate forma majoritatea
legala fara votul lor .
Hotarârile adunarilor se iau prin vot deschis. Votul secret este obligatoriu
pentru alegerea membrilor consiliului de administratie si a cenzorilor pentru
revocarea lor si pentru hotarârile referitoare la raspunderea administratorilor.
Hotarârile luate de adunarea generala în conditii legale sunt obligatorii chiar pentru
actionarii care nu au participat la adunare sau au votat contra. Acestia pot însa sa atace
în justitie hotarârile adunarii generale contrare contractului de societate, statutului sau
legii. Hotarârile adunarii generale se depun la registrul comertului pentru a fi
mentionate în registru si publicate în Monitorul Oficial al României.
La intrarea în functiune, fiecare administrator are obligatia sa depuna o
garantie pentru administratia sa, care nu poate fi mai mica decât valoarea a 10 actiuni
sau dublul remuneratiei lunare. Garantia ramâne în casa societatii si se restituie
administratorului numai dupa ce adunarea generala a aprobat bilantul ultimului
exercitiu în care administratorul a functionat si s-a votat descarcarea de gestiune.
Semnaturile administratorilor se depun la registrul comertului, o data cu prezentarea
certificatului eliberat de cenzori din care rezulta depunerea garantiei.
Consiliul de administratie poate decide legal în prezenta personala a cel
putin jumatate din numarul administratorilor. Deciziile se iau cu majoritatea
absoluta a membrilor prezenti.
Membrii comitetului de directie si directorii nu pot fi, fara autorizarea
consiliului de administratie, administratori, membrii în comitetul de directie, cenzori
sau asociati cu raspundere nelimitata în alte societati comerciale sau având acelasi
obiect de activitate, nici exercita acelasi tip de comert sau altul concomitent, pe cont
propriu sau al altei persoane.
Administratorii pot sa încheie contracte în baza carora societatea urmeaza sa
dobândeasca imobile, instalatii si bunuri destinate a servi în mod durabil exploatarii
obiectului societatii, pe un pret ce depaseste în total sau în parte o zecime din capitalul
social, numai cu aprobarea adunarii generale. Comitetul de directie, toti administratorii
raspund fata de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul
încadrat de consiliul de administratie, când dauna nu s-ar fi produs daca ei ar fi
exercitat supravegherea impusa de îndatoririle functiei lor.
Administratorii societatii sunt solidar raspunzatori cu predecesorii lor
imediati daca, având cunostinta de neregularitatile savârsite de acestia, nu le
denunta cenzorilor. Raspunderea pentru actele savârsite sau pentru omisiuni nu se
întinde si la administratorii care au facut sa se constate, în registrul deciziilor
consiliului de administratie, împotrivirea lor si au încunostiintat despre aceasta în
scris pe cenzori.
În tarile dezvoltate se evidentiaza doua modalitati practice de administrare:
prin consiliul de administratie sau prin consiliul de supraveghere.
Consiliul de administratie (CA) se constituie în mod obligatoriu din rândul
actionarilor alesi de adunarea generala si are drept atributii: numirea presedintelui si
directorului general; aprobarea bilantului contabil; stabilirea strategiilor de dezvoltare;
achizitionarea de tehnologii; renuntarea la unele domenii de activitate; stabilirea
politicii sociale etc.
În Statele Unite conducerea corporatiilor (bordul de administrare) este
constituita din: adunarea generala a actionarilor (stockholders) si consiliul de
administratie, care exercita functii de conducere si control.
Existenta consiliului de supraveghere presupune o separare neta între functiile
de conducere si cele de control. Consiliul de supraveghere este format din rândurile
actionarilor si este ales de adunarea generala a actionarilor.
În Franta si Germania structura de conducere a societatilor este formata din:
consiliul de supraveghere care are functii de control si comitetul director care asigura
gestiunea activitatii.
În România, conducerea societatilor comerciale cu capital majoritar de stat are
în aceasta etapa trasaturi specifice. Astfel, atributiile adunarii generale a actionarilor
(AGA) sunt exercitate de reprezentantii statului care au un rol similar cu cel al
consiliului de supraveghere din unele tari. Structura de conducere a societatilor este
formata din consiliul de administratie, cu functii de conducere si control a comitetului
director.
Conducerea societatilor cu raspundere limitata (SRL) adopta hotarâri în
adunarea generala si cu votare prin corespondenta, daca aceasta posibilitate este
stabilita prin statut. Adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absoluta a
asociatilor si a partilor sociale. Pentru hotarârile având ca obiect modificarile
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociatilor. Fiecare
parte sociala da drept la un vot. Un asociat nu poate exercita dreptul sau de vot în
deliberarile adunarilor asociatilor referitoare la aporturile în natura sau la actele
juridice încheiate între el si societate. Daca adunarea legal constituita nu poate lua o
hotarâre valabila din cauza neîntrunirii majoritatii cerute, adunarea convocata din nou
poate decide asupra ordini de zi, oricare ar fi numarul de asociati si partea din capital
reprezentata de asociatii prezenti.
Convocarea adunarii asociatilor se face de catre administratori, cel putin o data
pe an sau ori de câte ori este necesar. Adunarea asociatilor poate fi convocata si de
catre un asociat sau un numar de asociati ce reprezinta cel putin o patrime din
capitalul social. Convocarea se face prin semnare recomandata.
SRL este administrata de unul sau mai multi administratori, asociati sau
neasociati, numiti prin contractul de societate sau adunarea generala. Administratorii
nu pot primii, fara autorizatia adunarii asociatilor, mandatul de administratori în alte
societati concurente sau având acelasi obiect, nici sa faca acelasi fel de comert ori
altul concurent pe cont propriu sau cu alte persoane fizice sau juridice, sub sanctiunea
revocarii si raspunderii pentru daune.
SRL tine, prin grija administratorilor, registrul asociatilor în care se înscriu:
numele si prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecarui asociat; partea fiecarui
asociat din capitalul social; transferul partilor sociale sau alte modificari ale acestuia:
Registrul poate fi cercetat de asociati si creditori.
Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de catre adunarea
asociatilor. Daca numarul asociatilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
Normele privind bilantul societatii, fondul de rezerva si reducerea capitalului sunt
identice cu cele ale SA.
Partile sociale pot fi transmise între asociati. Transmiterea catre persoane din
afara societatii este permisa numai cu aprobarea asociatilor care reprezinta cel putin
trei patrimi din capitalul social. Prestatiile periodice în natura nu sunt transmisibile
fara acordul adunarii generale. Transmiterea partilor sociale se înscrie în registrul
comertului si în registrul de asociati ai societatii.


V.6. Reorganizarea judiciara si falimentul întreprinderilor

Agentii economici, persoane fizice sau societati comerciale, care nu mai pot face
fata datoriilor si sunt numiti debitori intra în reorganizare judiciara sau faliment.
Legislatia în vigoare stabileste ca totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale ale
debitorului pot face obiectul unei executari silite, în conditiile Codului de procedura
civila
31
.
Procedura de reorganizare si lichidare judiciara a întreprinderilor se aplica de
catre instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul, lichidatorul,
adunarea creditorilor si comitetul creditorilor.
Procedura de reorganizare sau lichidare începe pe baza unei cereri introdusa la
tribunal de catre debitor sau de catre creditori, ori de catre Camera de Comert si
Industrie Teritoriala . Judecatorul sindic, numit de presedintele tribunalului dintre
judecatorii desemnati, deschide procedura dupa 48 de ore de la înregistrarea cererii.
Judecatorul-sindic numeste un administrator, în cazul reorganizarii judiciare sau
un lichidator, în cazul falimentului. Administratorul sau lichidatorul, dupa caz,
întocmeste un raport amanuntit asupra cauzelor si împrejurarilor care au dus la
încetarea de plati, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabile si îl prezinta
judecatorului-sindic.
Debitorul sau creditorii titulari pot sa propuna fie un plan de reorganizare, în
baza caruia activitatea debitorului poate continua, fie un plan de lichidare a unor
bunuri din averea acestuia.
În cazul admiterii unui plan de reorganizare, acesta va cuprinde posibilitatile de
redresare a activitatii, mijloacele financiare disponibile si cererea pietei pentru oferta
debitorului. Planul de reorganizare poate indica si majorarea capitalului social . Planul
se considera acceptat daca creditorii care detin majoritatea din valoare creantelor îl
voteaza. Debitorul este obligat sa îndeplineasca schimbarile structurale prevazute în
plan. Administratorul caruia i s-a încredintat conducerea continuarii activitatii
debitorului va trebui sa prezinte, lunar, rapoarte judecatorului – sindic asupra situatiei
financiare a averii debitorului, precum si situatia cheltuielilor efectuate pentru bunul
mers al activitatii. Creditorii vor fi convocati la sfârsitul fiecarui trimestru pentru a
asculta darea de seama contabila. Judecatorul-sindic poate dispune continuarea
activitatii debitorului, dar numai cu acordul creditorilor.

31
Legea 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, modificata de Ordonanta de Urgenta
a Guvernului nr.58/1997 si ulterior de Legea nr.99/1999.
În caz de faliment judecatorul-sindic numeste un lichidator. Acesta poate vinde
bunurile debitorului. Se întocmeste un plan de lichidare, în baza careia începe
procedura. Lichidatorul ridica documentele si registrele de contabilitate, ia masuri de
inventariere a patrimoniului si trimite fiecarui creditor o notificare care precizeaza
termenul limita de înregistrare a creantelor împotriva debitorului. Efectuarea lichidarii
se face sub controlul judecatorului-sindic. Procedura începe cu afisarea unui tabel ce
contine obligatiile pe care le are întreprinderea. Bunurile acesteia pot fi vândute în
ansamblu sau individual.
Sumele realizate din vânzarea bunurilor vor fi depuse la banca, în contul averii debitorului.
Judecatorul-sindic va da dispozitii tuturor bancilor la care debitorul are disponibil
în conturi sa nu dispuna de acestea fara un ordin al sau sau al lichidatorului.
Dupa expirarea termenului pentru înregistrarea creantelor, lichidatorul le va
examina pentru a le stabilii legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea fiecarei creante.
În urma acestor verificari, lichidatorul va întocmi si va înregistra la tribunal un tabel
preliminar cuprinzând toate obligatiile debitorului. Lichidatorul poate angaja un expert
contabil pentru a-l asista la stabilirea preturilor bunurilor din averea debitorului.
Creantele vor fi platite, atât în cazul lichidarii unor bunuri din averea debitorului
pe baza unui plan de reorganizare, cât si în cazul falimentului. Dupa aprobarea de catre
judecatorul-sindic a raportului final al lichidatorului, acesta va face distribuirea finala
a tuturor fondurilor din averea debitorului si va încheia procedura de lichidare.
Membrii organelor de conducerea a întreprinderii suporta consecintele actelor lor.
Astfel, tribunalul dispune ca o parte din pasivul societatilor pe actiuni sau a societatilor
cu raspundere limitata aflate în încetare de plati sa fie suportata de catre:
administratori, directori, cenzori, daca acestia au contribuit la situatia în care a ajuns
societatea. Poate avea loc si executarea silita, conform Codului de procedura civila,
împotriva persoanelor vinovate.


Cuvinte si expresii cheie:
• libera initiativa a agentilor economici;
• autorizatie de desfasurare a unei activitati independente;
• asociatii familiale;
• societate comerciala;
• societate în nume colectiv;
• societate în comandita simpla;
• societate în comandita pe actiuni;
• societate pe actiuni;
• societate cu raspundere limitata;
• act constitutiv;
• guvernarea societara;
• administrarea societatilor comerciale;
• adunarea generala a actionarilor;
• consiliul de administratie;
• comitetul de directie;
• dizolvarea societatii comerciale;
• falimentul societatii comerciale.

Întrebari:
1. În ce consta procedura de autorizare pentru desfasurarea unei activitati
economice independente?
2. Ce se întelege prin societate comerciala?
3. Care sunt formele de organizare a societatilor comerciale?
4. Care sunt procedurile de constituire a societatilor comerciale?
5. În ce consta conceptul de guvernare societara?
6. În ce consta mecanismul de functionare si administrare a societatii
comerciale?
7. Care sunt atributiile adunarilor generale ale societatilor comerciale?
8. Care sun atributiile consiliilor de administratie ale societatilor comerciale?
9. Când se declanseaza procedura de reorganizare judiciara sau de faliment a
societatii comerciale?
10. În ce consta mecanismul de reorganizare sau faliment al societatii comerciale?







Capitolul VI: ÎNTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII

VI.1. Diversitatea criteriilor de delimitare a întreprinderilor mici si
mijlocii

Conceptul de întreprindere privata mica si mijlocie (IMM) este foarte complex,
cu multe determinari si numeroase implicatii pe planul organizarii si functionarii
întreprinderilor de acest fel. Complexitatea conceptului este evidentiata si de numarul
apreciabil si diversificat de opinii cu privire la criteriile de delimitare a acestor
întreprinderi fata de firmele mari. Întrucât nu exista un criteriu unic de definire si
de clasificare a IMM, prezentarea mai multor modalitati de abordare a dimensiunilor
lor ne ofera o baza analitica suficient de riguroasa pentru identificarea corecta a
întreprinderilor care fac parte din categoria IMM.
Desi nu exista o definitie unanim acceptata a IMM, marimea acestora este
interpretata în functie de o serie de elemente comune, specifice unor tari sau grupe de
tari.
În tarile Uniunii Europene se considera drept limite maxime dimensionale ale
IMM numarul de 500 de angajati si participarea unei firme mai mari la detinerea a
nu mai mult de o treime din capital.
În anumite domenii de activitate capitalul fix constituie indicatorul cel mai
relevant, deoarece reprezinta potentialul productiv real al întreprinderii, chiar si atunci
când acest capital este utilizat doar partial din considerente economice. Pe de alta
parte, nu trebuie omis riscul deformarii, prin prisma acestui indicator, a imaginii
întreprinderilor cu un volum redus al activitatii, dar cu un grad înalt de mecanizare si
de automatizare, deci cu un capital fix performant. Relevanta acestui indicator în cazul
comparatiilor internationale este afectata de raporturile de schimb între monedele
nationale, precum si de fluctuatiile monetare.
Indicatorul cifra de afaceri da o imagine mai clara a activitatii întreprinderii,
fara a fi însa în conexiune directa cu marimea, datorita faptului ca multe întreprinderi,
considerate mici si mijlocii în functie de celelalte criterii, pot atinge cifre de afaceri
comparabile cu cele ale întreprinderilor mari. Si acest indicator, a carui forma de
exprimare este în moneda nationala, suporta influentele acelorasi factori ca si
indicatorul precedent. În S.U.A., cifra de afaceri este utilizata pentru a delimita
întreprinderile mici (cu o cifra de afaceri sub 2,5 milioane dolari) de cele mari (peste
2,5 milioane dolari), iar în Canada întreprinderile cu o cifra de afaceri anuala sub 2
milioane dolari sunt incluse în categoria celor mici, cele mijlocii atingând pana la 20
milioane dolari.
Având avantajul de a nu se gasi sub influenta factorilor deformanti amintiti,
numarul de salariati reprezinta indicatorul cel mai frecvent si mai usor de folosit.
În acest sens, UE foloseste limita de 50 de salariati pentru întreprinderile mici
si cea de 500 pentru întreprinderile mijlocii. În tarile membre ale Uniunii Europene,
IMM detin circa 45% din totalul fortei de munca angajate si peste 50% din cifra de
afaceri realizata.
În Japonia, definirea IMM se face pe domenii de activitate în functie de
indicatorii: capitalul fix si numarul de angajati.
Clasificarea IMM din S.U.A. se bazeaza, în principal, pe doua criterii: numarul
de salariati si valoarea vânzarilor sau a activelor, distingându-se sapte categorii
dimensionale de firme.
În tarile dezvoltate, în categoria IMM se disting doua mari grupe:
1. Întreprinderi mici si mijlocii cu autonomie limitata, jucând rolul de
subcontractanti în cadrul pietelor de oligopol, caracterizate prin existenta unui
nucleu reprezentat de câteva firme mari. În aceste conditii, marile întreprinderi
sunt direct interesate în mentinerea pe pietele lor a IMM care contribuie la
sporirea competitivitatii produsului final, dovedindu-se mai eficiente în
realizarea unor componente si constituind totodata bariere de intrare pe pietele
respective.
2. Întreprinderi mici si mijlocii cu autonomie deplina care îsi
elaboreaza propria strategie în cadrul pietelor si sunt caracterizate prin rolul
important al diversitatii sortimentale. În aceste conditii, IMM au de multe ori o
pozitie mai sigura pe anumite piete decât cele mari, întrucât ele se pot adapta
mai usor la cerintele diferitilor consumatori.
În cadrul amplului proces de restructurare a sistemului industrial în tarile
dezvoltate, numarul IMM se mentine ridicat, întrucât, de regula, pe ansamblul
industriei, exista un echilibru între unitatile nou înfiintate si cele care îsi înceteaza
activitatea.
De mentionat este faptul ca nu exista o definitie unanim acceptata a ceea ce
reprezinta o întreprindere mica sau mijlocie si nici un criteriu simplu si universal
aplicabil pentru a le delimita pe ramuri de activitate. Totodata, reglementarile
legale privind înfiintarea, functionarea si impozitarea întreprinderilor difera de la o tara
la alta. Astfel, în S.U.A. se considera ca în industria prelucratoare IMM au maximum
1500 de angajati; în Franta, Germania, Italia, 500 de angajati; în Japonia
întreprinderile cu cel putin 20 de persoane sunt considerate întreprinderi mici, iar cele
mijlocii au 300 de angajati; în Anglia sunt considerate IMM cele cu 200 de angajati; în
Olanda, Belgia, Danemarca cele cu 70 etc. În mod complementar se utilizeaza si alti
indicatori pentru încadrarea întreprinderilor într-o categorie sau alta, cum ar fi cifra de
afaceri în Franta, Germania, Belgia, Anglia, Olanda, Italia ( cel putin 400 mii dolari).
Aprecierea întreprinderilor ca fiind mici si mijlocii pe baza criteriilor
cantitative nu este concludenta, nereflectând aspecte deosebit de importante, precum
caracterul international al pietei sau un grad ridicat de calificare a personalului etc. De
exemplu, în Frant a, în sectorul serviciilor, un birou de studii cu 400 angajati este
considerat ca o mare societate, în timp ce o întreprindere cu 1000 angajati supusa
concurentei internationale nu este considerata mare.
Dupa unii autori, comportamentul si, uneori, performantele întreprinderilor
mijlocii sunt mai apropiate de cele ale întreprinderilor mari, decât de cele ale
întreprinderilor mici.
La alegerea dimensiunii întreprinderii (mica, mijlocie, mare), cu ocazia
înfiintarii sau modificarii acesteia, se au în vedere în primul rând reglementarile
legale existente cu privire la: forma juridica de organizare; nivelul minim al
capitalului; nivelul impozitului perceput; nivelul dobânzilor pentru împrumuturi
acordate; salarizarea personalului; protectia sociala etc.
Faptul ca IMM sunt dominante ca numar în tarile dezvoltate se datoreaza
ponderii mari pe care o au întreprinderile individuale (unipersonale sau familiale).
Desi întreprinderile individuale au avantaje ce decurg din relatia manager-
proprietar, ele prezinta si dezavantaje, mai ales în ceea ce priveste volumul resurselor
financiare disponibile, cu implicatii asupra perspectivelor de dezvoltare, a
îmbunatatirii performantelor. Aceasta situatie explica, în parte, frecventa ridicata a
înfiintarii si desfiintarii acestor categorii de întreprinderi. De exemplu, în Franta,
aproape 10% din numarul total al întreprinderilor care au pâna la 10 salariati se
reînnoiesc în fiecare an.
Numarul mare de IMM în structura sistemelor industriale occidentale se
explica si prin faptul ca, pe de o parte acestea nu sunt alternative ale întreprinderilor
mari, ci au un rol de complementaritate în reglarea cantitatilor oferite pe piata,
asigurându-se astfel structuri concurentiale care stimuleaza si obliga la eficienta si
progres tehnologic, iar pe de alta parte sunt preferate în domenii sau sectoare de
activitate în care îngustimea pietei si instabilitatea accentuata a cererii nu asigura o
rentabilitate ridicata si pe termen lung a întreprinderilor de dimensiuni mari.
În România, criteriile de delimitare a IMM sunt de asemenea
diversificate. Se utilizeaza cu precadere numarul de angajati si cifra de afaceri.
În anumite ramuri, în special în conditiile transferului de proprietate a unor
întreprinderi de stat aflate în dificultate financiara (cifra de afaceri redusa, blocaj
financiar, trimiterea în somaj a personalului etc.), criteriul de delimitare poate fi si
capitalul fix.
În România o mare dezvoltare cunosc microîntreprinderile, de regula familiale,
cu numar redus de salariati.
Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzatorilor privati si dezvoltarea
IMM, face urmatoarea clasificare, dupa numarul mediu scriptic de personal:
- pâna la 9 salariati – microîntreprindere,
- între 10 si 49 salariati – întreprinderi mici;
- între 50 si 249 salariati – întreprinderi mijlocii.

Sunt încadrate în aceasta categorie si IMM care realizeaza o cifra de afaceri
anuala echivalenta cu pâna la 8 milioane euro.

VI.2. Importanta economica si sociala a întreprinderilor mici si mijlocii

Importanta deosebi ta acordata IMM în majoritatea tarilor dezvoltate se
datoreaza unor solide fundamente economice si sociale. Întreprinderile mici si
mijlocii sunt mult mai receptive la nevoile pietei, mai adaptabile la modificari si
inovatii, raspund mai bine exigentelor consumatorilor, aducând o îmbunatatire
semnificativa mediului concurential.
Fiind un segment economic creator de noi locuri de munca în sectoare de
activitate supuse unor mutatii structurale importante, IMM contribuie la stabilitatea
sociala a zonei respective. IMM au un important rol în asigurarea flexibilitatii
marilor întreprinderi , în sporirea caracterului concurential al unor piete. În
perioadele de recesiune economica, IMM creeaza mai multe locuri de munca decât
întreprinderile mari si gestioneaza mai bine forta de munca.
Marile întreprinderi fractioneaza procesul de productie în vederea
alocarii optime a capitalurilor. Pe aceasta cale îsi asigura controlul global asupra
întregului flux de fabricatie prin modernizarea echipamentelor si reorganizarea
fluxurilor de productie. În tarile dezvoltate acestea cedeaza IMM-urilor unele operatii
ale fluxurilor tehnologice, din ratiuni de rentabilizare a executarii lor (în special unele
repere, subansamble sau a unor activitati auxiliare). Astfel, în industria
automobilelor, o parte crescânda a mijloacelor tehnice si financiare ale unor mari
firme este destinata activitatilor din amontele (proiectarea) si avalul (comercializare)
ciclului de fabricatie. Executarea pieselor, reperelor, subansamblelor se face în IMM,
iar asamblarea acestora revine în sarcina întreprinderilor mari de montaj si finisare a
autovehicolelor care efectueaza investitii importante în automatizarea fluxurilor de
fabricatie.
Cooperarea între întreprinderi se diversifica si se realizeaza pe noi
coordonate în conditiile dezvoltarii IMM. Astfel, unele întreprinderi care produceau
produse de serie mare si executau prin cooperare seriile mici si fabricatiile de rutina,
în prezent, în vederea sporirii capacitatii de adaptare la cerintele tot mai diversificate
ale beneficiarilor, "cedeaza” spre a fi executate prin cooperare seriile mari si
productia de rutina si îsi asigura fabricarea prin forte proprii a seriilor mici si a
unicatelor. Asistam, astfel, la fragmentarea activitatii întreprinderii ca urmare a
executarii integrale sau partiale a operatiilor tehnologice în fabricatia pe baza de
cooperare.
Întreprinderile mici si mijlocii gestioneaza mai bine forta de munca,
dovedind mai multa flexibilitate datorita modului specific de organizare si legislatiei
muncii. Se practica cedarea de catre întreprinderile mari catre IMM a fabricarii unor
repere, subansamble care în acest mod sunt realizate la costuri de productie mai
mici datorita nivelului mai redus al salariilor. În industriile de proces si pe santierele
navale se utilizeaza munca în regie, conform careia IMM furnizeaza personal
muncitor întreprinderilor mari pentru executarea anumitor lucrari.
Restructurarea întreprinderilor industriale din tarile dezvoltate releva faptul ca
rolul IMM nu este marginal, deoarece acestea absorb o pondere însemnata a fortei
de munca, dovedesc un grad ridicat de adaptabilitate, în special în perioada de
criza, faciliteaza atât legaturile personale între salariati cât si relatiile sociale.
Administrarea IMM de catre proprietari face ca sistemul de luare a
deciziilor sa fie foarte suplu si sa depinda direct de talentul si capacitatile
manageriale ale patronului.
Structura organizatorica a IMM este simpla, usor adaptabila, asigurând o
mai mare mobilitate în utilizarea fortei de munca, un nivel mai bun de implicare a
acesteia, stimulând initiativa individuala. Gestiunea personalului este mai putin
costisitoare, existând posibilitatea ca în perioadele de recesiune sa se reduca salariile,
mentinându-se numarul locurilor de munca.
Decizia de marire a capitalului în IMM prin apelare la persoane straine
familiei este foarte rara si, când aceasta decizie este luata sunt evitati pe cât posibil
partenerii financiari sau bancari, datorita riscului de dependenta. Totusi, partea
capitalului detinut de conducator si familia acestuia este cu atât mai mare cu cât
firma este mai mica, sporindu-le vulnerabilitatea. În Franta, de exemplu, partea
capitalului detinut de patronul conducator si familia sa era în anul 1991 de 77% în
întreprinderi având 10-19 salariati, ajungând la 45% în cazul celor cu 100-499
salariati. În acelasi timp, cca.80% din IMM franceze nu ofera dividende.
Nivelul redus al capitalului IMM, în raport cu cel al întreprinderilor
mari, explica alegerea acelor domenii de activitate în care raportul capital-
munca este mai mic, barierele de intrare sunt mai reduse, iar rata de crestere este
mai mare decât media pe economie.
Flexibilitatea mare a IMM este legata de dimensiunile lor si implicit de
structura organizatorica, de caracteristicile echipamentelor din dotare. De fapt,
acesta este cel mai important avantaj al IMM, deoarece le confera o capacitate mare
de adaptare la un mediu economic complex, caracterizat prin presiune concurentiala si
prin evolutie tehnologica rapida. Aceasta capacitate de adaptare a întreprinderilor la
schimbarile exogene ale mediului se numeste "flexibilitate de raspuns ", care le da
posibilitatea mentinerii pe piata, caracteristica mai importanta decât marimea
profitului. Aceasta flexibilitate este un important factor de competitivitate si asigura
IMM o mai buna rezistenta în perioada de criza.
Datorita acestor avantaje pentru societate, în diferite tari se acorda facilitati
speciale în cazul înfiintarii IMM. În SUA, de exemplu, pentru stimularea înfiintarii
IMM, precum si pentru sprijinirea financiara a celor existente, Small Business
Administration acorda împrumuturi directe întreprinderilor mici si chiar persoanelor
fizice care doresc sa intre în afaceri si garanteaza pâna la 30% din suma unui
împrumut bancar. În Japonia, Corporatia pentru finantarea întreprinderilor mici
acorda împrumuturi pe termen lung pentru modernizare cu dobânzi mici.


VI.3. Evolutia sectorului întreprinderilor mici si mijlocii în România

În România, primele IMM private s-au organizat, spre deosebire de marea
majoritate a tarilor central europene, dupa anul 1990.
Evolutia IMM a parcurs doua etape:
a) etapa 1990 – 1995 s-a caracterizat prin:
• cresterea accelerata a numarului de întreprinderi;
• facilitati la înfiintare;
• existenta pietelor de desfacere;
• accesul relativ facil, mai ales informal, la numeroasele resurse din
sectorul de stat;
• cresterea spiritului întreprinzator al populatiei si a oportunitatilor
economice create pe piata interna au facilitat dezvoltarea IMM;
• potentialul economic al IMM era modest în comparatie cu tarile din
Europa Centrala si de Est;

b) etapa 1996 – 2000 s-a caracterizata, prin:
• scaderea numarului de IMM care se înfiinteaza anual în raport cu cele
care îsi înceteaza activitatea;
• IMM au un potential economic scazut comparativ cu perioada anterioara;
• renuntarea la facilitatile fiscale acordate anterior;
• tratamentul nediferentiat al IMM fata de celelalte categorii de agenti
economici.

În structura actuala a economiei, sectorul IMM constituie o prezenta relevanta, cu
contributii deosebite la sustinerea bugetului statului, dar cu situatie si rezultate înca
modeste în comparatie cu sectoarele similare din tarile dezvoltate si daca avem în
vedere potentialul de care dispune România.
Evolutia numarului de IMM a atins cote maxime în perioada 1992 – 1994,
urmând un trend descrescator (fig.6.1.).
95.921
137.456
117.078
137.445
65.479
62.089
42.947
41.754
40.630
43.662
0
20.000
40.000
60.000
80.000
100.000
120.000
140.000
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000



Fig. 6.1. Evolutia anuala a numarului IMM în România
Sursa: Adevarul Economic nr.29/2001

La începutul anului 2000, în România erau înmatriculate 800 mii societati
comerciale private (87,3% din totalul societatilor comerciale). La sfârsitul anului 2000
mai functionau efectiv 402 541 firme, din care au înregistrat profit numai 140 637.
Structura IMM în functie de marime indica predominarea microîntreprinderilor,
care reprezinta peste 92% din total, exprimând potentialul economic redus al
întreprinzatorilor români, cea mai mare parte înregistrând si o cifra de afaceri extrem
de scazuta, sub 10.000 $ anual. În ceea ce priveste structura pe domenii de activitate
se constata o mare eterogenitate. Majoritatea firmelor si-au manifestat disponibilitatea
la înfiintare pentru foarte multe tipuri de activitati. Astfel, din totalul agentilor
economici: 91,9% au declarat ca fac comert, 86,6% servicii, 70,5% productie, 73,5%
import etc. O asemenea structura reflecta un mare grad de indecizie economica,
absenta unui plan de afaceri, reflectând un stadiu incipient de dezvoltare a
fenomenului de maturitate a întreprinzatorilor. Odata intrate în actiune, IMM s-au
profilat, de regula, pe un anumit domeniu de activitate. Edificatoare din acest punct de
vedere sunt informatiile oferite de Comisia Nationala de Statistica referitoare la

situatia de la finele anului 2000, care indica predominarea IMM în comert si servicii,
reprezentând împreuna 89% (fig.6.2.).

Industrie
9%
Alte servicii
18%
Constructii
2%
Comert
71%


Fig.6.2. Repartitia IMM pe sectoare de activitate
Sursa: Adevarul Economic nr. 29 /2001

La sfârsitul anului 2000 sectorul IMM oferea 1,5 milioane locuri de munca,
fiind singurul care a creat astfel de facilitati dupa 1989 în România. Structura
personalului ocupat în IMM pe domenii de activitate este diferita fata de cea
anterioara.
Structura personalului pe domenii de activitate arata ca cea mai mare parte din
forta de munca din sectorul IMM este ocupata în comert si servicii, circa 920 000
persoane (fig.6.3.)
Industrie
11%
Alte servicii
10%
Constructii
5%
Comert
74%


Fig. 6.3. Personalul ocupat în IMM, pe domenii de activitate
Sursa: Revista „Adevarul Economic” nr. 29 /2001

În etapa actuala, prioritatile si recomandarile de natura sa asigure consolidarea
sectorului IMM, relansarea dezvoltarii sale si implicit a economiei nationale, se
bazeaza pe urmatoarele premise
32
:
• IMM constituie sectorul economic cel mai dinamic si profitabil din
România si are cele mai mari perspective de dezvoltare;
• dezvoltarea rapida a IMM reprezinta conditia restructurarii, privatizarii si
demonopolizarii de fond a economiei românesti;
• IMM private constituie singurul sector care poate sa creeze locuri de
munca pentru a absorbi personalul disponibilizat din sectorul de stat ca
urmare a restructurarii si modernizarii;
• sectorul privat al IMM reprezinta principala sursa de formare a clasei de
mijloc, cu rol decisiv în asigurarea stabilitatii sociale si politice a
României;
• IMM private necesita o abordare economico-sociala sensibil diferita de
cea din firmele din sectorul de stat, la baza carora trebuie sa se afle o
strategie si politici specifice.

În perspectiva, dezvoltarea IMM se poate realiza cu mare succes prin
stimularea industriilor mici producatoare de bunuri de serie mica si mijlocie.
Industria mica contribuie tot mai mult la acoperirea necesitatilor economiei
nationale cu materiale de constructii, materii prime, unele ansamble, subansamble si
piese de schimb în cadrul unei cooperari în continua extindere si diversificare cu
întreprinderile mari.
Unitatile de industrie mica au o serie de avantaje, ca:
• realizeaza un volum însemnat de articole de mase plastice si cauciuc si
valorifica o parte din deseurile rezultate din procesele de productie, din
combinatele si întreprinderile mari;
• executa o gama variata de servicii, accentul punându-se pe diversificarea
prestarilor de servicii la domiciliu pentru repararea instalatiilor sanitare,
servicii auto, reparatii de mobilier si articole de uz casnic;
• desfasoara activitate pentru asimilarea, reproiectarea si diversificarea
productiei , cunoasterea cerintelor si preferintelor populatiei în vederea
satisfacerii în conditii cat mai bune a acestora;
• au posibilitatea asimilarii de noi produse, a realizarii unor articole de
constructii de mase plastice, împletituri de sticla si poliester, a extinderii gamei
de produse obtinute din deseuri de prelucrare de la marea industrie;
• sporesc productia si volumul serviciilor, asigura cresterea productivitatii
muncii si a efectelor economice;
• diversifica productia bunurilor de consum necesare completarii fondului de
marfuri pentru aprovizionarea populatiei. În acest cadru se are în vedere
dezvoltarea productie de articole casnice si de uz gospodaresc, de mobilier,
produse de panificatie, bauturi racoritoare etc.

32
Ovidiu Nicolescu, - „Managementul întreprinderilor mici si mijlocii – concepte, metode, aplicatii, studii de
caz”, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
Pentru satisfacerea în conditii optime a cerintelor, la nivelul fiecarei localitati
este necesar ca unitatile de industrie mica sa se ramifice astfel încât sa fie cât mai
aproape de
resursele locale ce trebuie valorificate.
În comparatie cu unitatile de interes national, unitatile de industrie mica
au unele particularitati determinate de specificul activitatii desfasurate si de
obiectivele ce le revin în procesul complex al dezvoltarii si modernizarii economiei
în ansamblu, astfel:
• anumite gusturi si preferinte în legatura cu obiectele casnice si de uz
gospodaresc si cu unele articole de folosinta îndelungata sunt diferite
pe zone si grupe de localitati. Multi cumparatori s-au obisnuit sa-si
execute la comanda unele obiecte, ca: mobilier, articole de
îmbracaminte, produse alimentare si unele servicii la domiciliu precum
si repararea unor obiecte. Rezolvarea unor cerinte de acest gen impune
o anumita organizare a procesului de productie, diferita de cea din
societatile comerciale de interes national, care, de regula, sunt de
dimensiuni mai mari si specializate pe anumite produse sau grupe de
produse, pe care le executa, de regula, în serie;
• în industria mica se realizeaza produse din diferite ramuri ale economiei
nationale, multe din acestea regasindu-se în fiecare judet si, uneori,
chiar in aceeasi unitate. Dezvoltarea productiei si problemele pe care le
ridica conducerea, aprovizionarea, desfasurarea productiei si
înzestrarea tehnica a unitatilor fac necesara gasirea unor noi masuri de
organizare a întreprinderilor;
• dimensionarea unitatilor de industrie mica în functie de resursele de
materii prime disponibile în zona, de aria de desfacere a produselor, de
gradul de dotare tehnica, de cheltuielile ocazionate cu aprovizionarea si
desfacerea;
• existenta unor implicatii de ordin social în amplasarea, dimensionarea
si specializarea unitatilor de industrie mica face necesara asigurarea
îmbinarii judicioase a criteriilor de eficienta economica cu satisfacerea
cât mai deplina a cererilor întreprinderilor cu care coopereaza si ale
populatiei. Toti acesti factori pledeaza pentru o dimensiune mai redusa
a întreprinderilor din aceasta categorie.

Pentru a ne apropia si atinge nivelul tarilor dezvoltate este necesara
extinderea micro întreprinderilor în mediul rural, cerinta determinata de nevoia
sprijinirii micilor producatori agricoli lipsiti înca de avantajele oferite de progresul
tehnico-stiintific. În mediul rural se simte nevoia organizarii unor unitati sau sectii
pentru producerea de instalatii si dotari necesare mini-fermelor avicole, de taurine si
de porcine, destinate gospodariilor individuale, cum ar fi: incubatoare mici, sisteme
de alimentare cu hrana si apa, mori si alte echipamente pentru prepararea furajelor,
realizarea unor produse din gama uneltelor de uz gospodaresc, ca de exemplu: prese
pentru ulei, storcatoare de fructe, scule si dispozitive pentru lucrari de dulgherie si
fierarie etc., înfiintarea unor unitati mixte de morarit-panificatie., a unor mori cu
capacitate mica, cuplate cu echipamente pentru valorificarea fainii si tarâtelor
rezultate din uium, a unor brutarii familiale pentru producerea unor specialitati de
panificatie, organizarea unor capacitati de marime mica si medie pentru prelucrarea
fructelor si legumelor (mere, struguri, tomate etc.) sub forma de concentrate pentru
sucuri, precum si a unor unitati de desfacere. De asemenea, se simte nevoia
înfiintarii unor unitati mixte de colectare-pregatire a lânii (sortare, spalare, daracire,
toarcere, vopsire), cuplate cu ateliere de tricotat, confectionat etc. Un serviciu foarte
solicitat în mediul rural este elaborarea de proiecte si organizarea activitatii de
constructii pentru locuinte si obiective agrozootehnice mici. Nu este lipsita de
importanta nici organizarea unor ateliere de dulgherie cu minimum de utilaje
necesare în care persoanele particulare sa-si poata executa singure unele lucrari.
Pentru înfiintarea si dezvoltarea unor activitati de mica industrie si prestari de
servicii la sate exista conditii optime, printre care amintim: materii prime agricole din
productia vegetala si animala, materiale de constructii, lemn, piatra, resurse pentru
producerea de caramizi, tigle etc., precum si forta de munca numeroasa. Exista si
spatii insuficient folosite care pot fi amenajate pentru diverse ateliere. Cea mai
importanta resursa, insuficient folosita, este însa forta de munca rurala care în unele
anotimpuri nu este ocupata. În mediul rural, datorita lipsei unor activitati de mica
industrie si prestari de servicii, numarul specialistilor rezidenti s-a redus foarte mult.
Tinând cont de faptul ca populatia rurala este îmbatrânita, iar tineretul, în mare parte,
are alte îndeletniciri decât agricultura, se impune dezvoltarea unor sectoare
economice specifice de servicii, depozitare, prelucrare si comercializare a produselor
agricole, care sa atraga forta de munca disponibila din mediul rural.
România va beneficia de importante surse externe pentru dezvoltarea
multifunctionala a agriculturii si dezvoltarea complexa a spatiului rural (industrii de
prelucrare, turism, infrastructuri moderne etc.). Prin programele Uniunii Europene
(PHARE , SAPARD) sectorul IMM va cunoaste o mare extindere.

VI.4. Masuri institutionale si legislative de stimulare a dezvoltarii
sectorului întreprinderilor mici si mijlocii în România

Încurajarea crearii IMM în domenii variate, dar în special în activitatile de
productie si servicii din industrie si agricultura asigura diversificarea economica si
numeroase avantaje de ordin social. Noile întreprinderi create, ca si IMM care au fost
privatizate sau se afla în curs de privatizare joaca un rol economic important în
structurarea economiei nationale pe principiile pietei concurentiale.
Institutia centrala care are în prezent preocupari majore pentru dezvoltarea
acestui sector este Ministerul pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii si
Cooperatie, organizat în baza Hotarârii Guvernului României nr. 15/2001.
Ministerul pentru IMM si Cooperatie se organizeaza si functioneaza ca organ
de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, în
subordonarea Guvernului si are ca scop realizarea Programului de Guvernare în
domeniile dezvoltarii IMM, a sectorului Cooperatist si a Comertului interior. Acest
minister îndeplineste urmatoarele functii:
• de strategie, respectiv asigura fundamentarea, elaborarea si aplicarea
strategiei si a programelor de stimulare a înfiintarii si dezvoltarii IMM, a
organizatiilor cooperatiste si armonizarea activitatii de comert intern;
• de reglementare, prin care se asigura elaborarea cadrului normativ si
institutional necesar realizarii obiectivelor si programelor în domeniu;
• de administrare, prin care se asigura administrarea fondurilor bugetare si a
surselor extrabugetare, precum si distribuirea acestora;
• de reprezentare, prin care se asigura în numele statului român reprezentarea
pe plan intern si extern în domeniul sau de activitate;
• de autoritate de stat, prin care se asigura urmarirea aplicarii si controlul
respectarii reglementarilor în domeniul sau de activitate precum si al
functionarii institutiilor si organismelor care desfasoara activitatea sub
autoritatea sa sau în concordanta cu a sa.

Stimularea dezvoltarii acestui sector are la baza Legea 133/1999 privind
stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor
mici si mijlocii care se aplica si întreprinzatorilor autorizati prin Decretul - Lege nr.
54/1990, precum si asociatiilor familiale.
Preocupari pentru dezvoltare sectorului IMM au toate ministerele, organele de
specialitate ale administratiei publice locale si camerele de comert si industrie.
Acestea elaboreaza politici si asigura masuri si actiuni menite sa contribuie la
protectia întreprinzatorilor în raport cu statul, sa simplifice procedurile administrative
si sa previna cresterea nejustificata a costurilor.
Pentru dezvoltarea sectorului IMM organismele guvernamentale si
neguvernamentale asigura facilitati de crestere a ponderii acestora în valoarea
contractelor, de achizitii publice de bunuri materiale, lucrari si servicii si
beneficiaza de reduceri cu 50% pentru criteriile legate de cifra de afaceri si
garantiile cerute.
Guvernul României si autoritatile publice locale, prin sume alocate de la
bugetele de stat sau bugetele locale, precum si prin programe sustinute de organismele
internationale sau alte surse se preocupa de pregatirea profesionala a managerilor si
angajatilor din IMM.
¦ Agentia Nationala pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii, organism
guvernamental, se preocupa de elaborarea si derularea programelor de dezvoltare a
IMM, prin intermediul organizatiilor sau investitiilor de drept privat. Guvernul
aproba anual programe de încurajare si stimulare a înfiintarii IMM, prin Agentia
Nationala si cu consultarea Camerelor de comert si industrie, a patronatelor IMM.
Selectarea organizatiilor sau institutiilor de drept privat pentru derularea
programelor se face prin licitatie.
Întreprinderile mici si mijlocii beneficiaza, conform legii, de numeroase
facilitati, economico-financiare si bancare, ca:
• scutiri de taxe vamale pentru importurile de masini, instalatii,
echipamente, know-how în vederea dezvoltarii activitatii proprii de
productie si servicii care se achita din fonduri proprii sau credite
obtinute de la banci românesti sau straine;
• nu se impoziteaza cota parte din profitul brut reinvestit de catre IMM;
• beneficiaza de reducerea impozitului pe profit de 20%, în cazul în care
creeaza locuri de munca, daca asigura cresterea numarului scriptic cu
cel putin 10% fata de anul precedent;
• scutiri de taxe vamale pentru importul de materii prime necesare
fabricarii produselor, în cazul în care aceste produse sunt scutite la
plata taxelor vamale la import;
• beneficiaza de reducerea cu 75% a impozitului pe profit obtinut din
productia exportata etc.
¦ Guvernul a înfiintat “ Fondul national de garantare a creditelor pentru
IMM”, cu resedinte în fiecare judet. Acest fond s-a organizat sub forma de societati
comerciale, conform Legii 31/1990. Actiunile fondului pot fi admise la cotarea unei
burse de valori sau pot fi negociate pe o alta piata organizata de valori mobiliare.
Fondul de garantare a creditelor are ca obiect de activitate exclusiv garantarea
creditelor sau a altor instrumente obtinute de IMM de la bancile comerciale sau din
alte surse.
În prezent, stimularea dezvoltarii sectorului IMM este abordata complex, la
nivelul întregii economii. Astfel, prin Hotarârea Guvernului României, din 9
ianuarie 2001, privind înfiintarea, organizarea si functionarea Departamentului
pentru Relatia cu Investitorii Straini , în subordinea primului ministru, se urmareste
realizarea unei politici unitare de atragere a investitorilor straini cu o valoare de
minim 10 milioane de dolari fiecare. Prin aceasta hotarâre se promoveaza mediul
investitional de afaceri din România în mediile de afaceri internationale.
Acest departament îsi desfasoara activitatea în strânsa colaborare cu
ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, cu
agenti economici din sectorul public sau privat, cu asociatiile profesionale sau cu
institutii de specialitate guvernamentale si neguvernamentale.
¦ Cea mai relevanta organizatie neguvernamentala nationala, cu rol
important în crearea, dezvoltarea, orientarea si apararea drepturilor IMM este
Consiliul National al Întreprinderilor Private Mici si Mijlocii (C.N.I.P.M.M.R.),
creat în anul 1992.
Conform statutului sau, C.N.I.P.M.M.R. este organizatie reprezentativa
româna cu personalitate juridica, non-profit, neguvemamentala si apolitica.
Organizatia are ca scop:
• promovarea si apararea intereselor economice, de productie, comercializare,
financiare, juridice etc. ale IMM private în raporturile acestora cu organele
puterii si ale administratiei de stat, precum si a relatiilor cu alte organe si
organisme din tara si strainatate;
• impulsionarea, prin mijloace specifice, a procesului de formare a IMM cu
capital privat autohton si/sau cu participarea întreprinzatorilor straini în
conditii de profit pentru partenerii de afaceri.
Membru al C.N.I.P.M.M.R. poate fi orice IMM cu capital privat, mixt, strain
si orice persoana fizica cu autorizatie de întreprinzator particular, din orice domeniu
de activitate, care adera în mod liber la prevederile statutului.
C.N.I.P.M.M.R. are ca obiect de activitate:
• initierea si propunerea de proiecte de legi si alte acte normative si conlucrarea
cu sindicatele, patronatul, camerele de comert, alte organizatii profesionale si
cu organe ale administratiei de stat în adoptarea solutiilor ce prezinta interes
pentru IMM;
• accelerarea prin mijloacele specifice ale procesului de privatizare si de
formare a IMM cu capital privat, ca si încurajarea investitiilor straine în
crearea si dezvoltarea unor astfel de societati comerciale;
• stimularea si promovarea relatiilor economice si a cooperarii internationale;
• acordarea de asistenta în domeniul economic, managerial, social, tehnic,
financiar, educational si juridic;
• editarea de publicatii si organizarea de manifestari stiintifice, seminarii,
conferinte, expozitii, târguri comerciale si reprezentarea IMM în fata organelor
si organizatiilor nationale si internationale;
• conlucrarea cu organele administratiei publice si cu alte organisme în
reglementarea impozitelor, taxelor, tarifelor, a preturilor produselor;
§ Centrul Român pentru Întreprinderi Mici si Mijl ocii
Fundatia Centrul Român pentru întreprinderi Mici si Mijlocii (CRIMM) este
persoana juridica româna, apolitica, neguvernamentala si fara scop lucrativ; este
constituita pe durata nedeterminata, în vederea sprijinirii înfiintarii de IMM; are sediul
în municipiul Bucuresti si desfasoara activitate la nivel national; poate înfiinta filiale
în tara si reprezentante în strainatate.
Fundatia are ca obiective principale: promovarea, stimularea, coordonarea
politicii de dezvoltare a sectorului IMM; promovarea comunicarii si cooperarii cu
institutii si organizatii române, straine si internationale, care au ca scop primordial
dezvoltarea sectorului IMM.
Centrele de dezvoltare a IMM constituite în fiecare resedinta de judet si în
municipiul Bucuresti au ca scop promovarea si dezvoltarea în plan local a IMM, prin
coordonarea la nivel judetean, a actiunilor în favoarea dezvoltarii IMM; asigurarea cu
suport si asistenta tehnica a IMM; formarea si perfectionarea personalului de
specialitate, a consultantilor pentru IMM; colectarea si distribuirea de informatii
statistice privind dezvoltarea IMM din zona respectiva.
¦ În perioada 2001-2002, sectorul IMM beneficiaza de numeroase
programe de investitii si dezvoltare, finantate de Uniunea Europeana, Banca
Mondiala, BERD, Fondul Româno - American, Fondul Germano - Român, PUND,
Guvernul Elvetiei etc.
De finantarea din aceste fonduri pot beneficia toate IMM, cu exceptia celor
care îsi desfasoara activitatea în agricultura (care beneficiaza de programul SAPARD),
extractie, prelucrarea tutunului si bauturilor alcoolice sau în domeniul serviciilor
auxiliare. Conditiile de obtinere a finantarii sunt ca aceste întreprinderi sa aiba mai
putin de 150 de angajati, cel putin 10% capital privat autohton si minimum 51%
capital provenit din tarile membre ale Uniunii Europene sau beneficiare ale
programelor PHARE.
Investitiile eligibile pentru aceste programe sunt diversificate: masini, utilaje,
mijloace de transport, constructii, capital circulant etc. Valoarea creditului este de
maxim 500 mii euro, iar sursele proprii de minim 15% din valoarea proiectului. Durata
creditului este de maxim 6 ani, iar perioada de gratie de maxim un an.
Rata dobânzii este redusa si se compune din: cota PHARE si cota bancii
finantatoare.
Pentru obtinerea creditului este necesara urmatoarea documentatie:
1. Actul constitutiv al societatii, cu toate actele aditionale, certificatul de
înmatriculare la Registrul Comertului actualizat cu toate mentiunile efectuate.
2. Hotarârea Adunarii Generale a Asociatilor privind persoanele împuternicite sa
reprezinte societatea în relatiile cu banca, sa contracteze si sa semneze contractul
de credit bancar si documentele de garantare.
3. Certificat de la Directia Generala a Finantelor Publice si Control Financiar de
Stat (D.G.F.P.C.F.S.) ca societatea este înregistrata ca platitor de taxe si
impozite.
4. Bilanturile contabile pe ultimii doi ani, însotite de balantele de verificare si
declaratiile privind TVA-ul si impozitul pe profit vizate de D.G.F.P.C.F.S. (în
copie), aferente raportarilor respective.
5. Ultimele doua balante de verificare întocmite pentru lunile anterioare solicitarii,
declaratiile aferente privind TVA, ultima declaratie privind impozitul pe profit.
6. Copii dupa contractele de credit încheiate cu alte banci (în caz ca exista
angajamente si la alte banci) si cele mai recente extrase ale conturilor curente si
conturilor de împrumut.
7. Declaratia pe propria raspundere a solicitantului sau al reprezentantului sau
legal cu privire la creditele în lei si/sau devize convertibile, garantii bancare,
precum si alte angajamente în curs, contractate la alte banci, din care sa rezulte
valoarea facilitatii, garantiile construite si scadentele aferente (în cazuri
exceptionale, când nu pot fi depuse copii dupa contractele de credit existente sau
atunci când nu apar înregistrate alte angajamente în balanta).
8. Documente privind spatiul în care se desfasoara activitatea.
9. Copii ale contractelor interne si externe în derulare (si/sau noi), precum si cea
mai recenta situatie a creantelor de încasat în functie de vechimea lor (sub 30
zile, 30-60 zile, 60-90 zile, peste 90 zile).
10. Situatia clientilor cu care societatea este în litigiu.
11. Situatia cea mai recenta a datoriilor catre bugetul statului (curente, restante) si
masurile luate pentru achitarea datoriilor restante, daca este cazul inclusiv
eventualele aprobari de reesalonare a datoriilor, emise de organismele abilitate
ale statului.
12. Contractele de achizitie a bunurilor ce fac obiectul cererii de credit.
13. Situatia cea mai recenta a furnizorilor, structura, vechimea (sub 30 zile 30-60
zile, 60-90 zile, peste 90 zile), componenta datoriilor.
14. Acte oficiale prin care Adunarea Generala a Actionarilor sau Consiliul de
administratie numeste persoana desemnata sa administreze societatea.
15. Proces verbal al Adunarii Generale a Actionarilor sau Consiliului de
administratie, dupa caz, prin care se aproba solicitarea creditului de la banca în
conditiile de mai sus (valoarea si garantii), cu respectarea art.143 din Legea
Societatilor Comerciale nr.31/1990 republicata).
16. Declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte eventuala apartenenta a
solicitantului la un grup de firme si eventualele angajamente ale altor firme din
grup la alte sucursale ale bancii si/sau la alte banci.
17. Cel putin trei oferte de la diferiti furnizori din tarile Uniunii Europene sau tari
beneficiare de programe PHARE (numai pentru cazurile când fiecare achizitie în
parte depaseste suma de 1000.000 EURO).
18. Prezentarea garantiilor propuse si actele de proprietate asupra acestora.
19. Declaratii de venituri ale asociatilor/actionarilor principali.
20. Bugetul de venituri si cheltuieli, fluxul de numerar, întocmite pe perioada de
creditare pe baza rezultatelor economico-financiare înregistrate pe perioadele
trecute si a contractelor încheiate pe perioada de creditare trebuie sa constituie
partea integranta la Cererea de Credit .
21. Cea mai recenta declaratie privind obligatiile de plata la bugetul de stat.
22. Extras de la Registrul Comertului privind situatia actuala a societatii, pentru a
dovedi ca subîmprumutatul nu a schimbat natura sau domeniul de activitate, nu
a dizolvat societatea, nu fuzionat cu alta societate si nici nu a achizitionat alta
societate.

Bancile comerciale, confruntate cu solicitarile de credite din partea IMM, cauta
solutii menite sa îmbine propriile interese (garantarea rambursarii împrumuturilor si a
dobânzilor aferente) cu interesele IMM. În afara faptului ca majoritatea covârsitoare a
cererilor de creditare (peste 90%) nu sunt corect întocmite, în special în partea de
fundamentare a planurilor de afaceri, bancile se afla în situatia de a nu fi putut
recupera o parte însemnata din creditele acordate în anii precedenti.
Solutionarea problemelor cu care se confrunta IMM impune elaborarea unei
strategii nationale pentru aceasta categorie de agenti economici, baza de plecare poate
si trebuie sa o constituie strategia de aderare la UE a României. Se impune însa ca
strategia pentru IMM-uri sa fie structurata riguros, cu elemente precis definite pentru
fiecare din componentele majore ale unei strategii (fig. 6.4.).


















Fig. 6.4. Componentele strategiei IMM
Sursa: Prelucrare dupa Ovidiu Nicolescu, „Managementul întreprinderilor mici si mijlocii –
Concepte , Metode, Aplicatii, Studii de caz”, Ed. Economica, Bucuresti 2001.


STRATEGIA
IMM- urilor
1. MISIUNE
2. OBIECTIVE
FUNDAMENTATE
3. OPTIUNI
STRATEGICE
4. RESURSE
ALOCATE
6. AVANTAJE
COMPETITIVE
5. TERMEN DE
REALIZARE

Strategia IMM, ca parte componenta a strategiei nationale de reforma economica
si relansare a economiei, este esentiala pentru relansarea sectorului privat si implicit al
economiei nationale în ansamblul sau.

Cuvinte si expresii cheie:
• criterii de delimitare a IMM;
• masuri institutionale pentru IMM;
• masuri legislative pentru stimularea IMM;
• investitii eligibile pentru IMM.


Întrebari:
1. Care sunt criteriile de delimitare a IMM?
2. În ce consta importanta economica si sociala a IMM?
3. Care este evolutia sectorului IMM în România?
4. Care sunt sectoarele si domeniile în care se pot dezvolta prioritar IMM în
România?
5. În ce consta sistemul institutional si ce cuprinde legislatia care asigura
conditii pentru crearea si dezvoltarea IMM în România?

Capitolul VII: ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI

VII.1. Concentrarea si diversificarea productiei în întreprinderi

Progresul tehnico-stiintific contemporan intensifica procesele de concentrare si
specializare si, în aceste conditii, impune forme de organizare noi. Aceste forme se
bazeaza pe diversificarea cooperarii, prin reorganizarea si extinderea sistemului
contractual , prin organizarea unor activitati comune temporar sau prin variate
modalitati de asociere.
În tarile dezvoltare concentrarea productiei are loc prin forme noi de asociere,
de combinare organizatorica a întreprinderilor de tipul holdingului, grupului etc., în
cadrul carora acestea îsi pastreaza personalitatea juridica, asigurându-se o mai mare
putere financiara pe baza centralizarii capitalurilor, concomitent cu descentralizarea
conducerii la nivelul fiecarei unitati componente. Procesul de concentrare a productiei
este însotit de diversificarea acesteia, care asigura executarea unei game de produse
aflate în diferite faze ale ciclului de viata (initiala, expansiune, maturitate, saturatie,
declin). Atunci când productia se afla în faza de saturare si cererea pe piata devine
stabila, întreprinderea cauta sa se diversifice, un rol important revenind în acest sens
proceselor de regrupare, fuziune etc.
Marile grupari i ndustriale din tarile dezvoltate dobândesc din ce în ce mai
mult un caracter multinational , desfasurând activitati de productie sau distributie
carora le asigura coordonarea în diverse tari. Întreprinderea multinationala beneficiaza
de avantajele oferite de diversificarea productiei si a pietelor de desfacere în diferite
zone geografice si se caracterizeaza prin utilizarea tehnologiilor avansate,
intensificarea activitatii de cercetare, cresterea rapida a productiei orientate spre
export, ponderea mare a investitiilor de capital si efectuarea unor cheltuieli importante
cu publicitatea.
În tarile dezvoltate se considera ca, în prezent, riscul principal îl constituie
subdimensionarea întreprinderilor si nu supradimensionarea lor, de aceea apare un
puternic proces de multiplicare a aliantelor pe baza de contracte între diferite
întreprinderi, proces care se dovedeste mai putin costisitor si prin care întreprinderile
îsi pastreaza autonomia. Marile întreprinderi, create prin asociere, îsi elaboreaza
strategii pe termen lung, urmarind atingerea unor dimensiuni corespunzatoare
marimii pietelor internationale pe care actioneaza. Se constituie astfel vaste
ansambluri de unitati, prin urmatoarele modalitati:
• crestere interna (acumulare interna);
• crearea de filiale, uzine, stabilimente integrate printr-un sistem unic de
control;
• crestere externa ca urmare, în special, a cumpararii de întreprinderi
independente, aflate în dificultate financiara;
• cresterea pe baza de acorduri perfectate între societati în ceea ce priveste
schimbul de produse si crearea de unitati comune.

În sistemul industrial al tarilor dezvoltate se manifesta tendinta de concentrare a
productiei în acele ramuri sau subramuri de activitate care necesita un volum mare de
capital fix (siderurgie, automobile, chimie, aeronautica) si în industria agroalimentara,
ca urmare a procesului de distributie în mari unitati comerciale (expansiunea marilor
magazine, fast foods etc.).
Întrucât în aceste tari dimensiunea întreprinderii este conditionata în principal de
nivelul cererii pietei externe, procesul de concentrare nu se desfasoara continuu si, mai
ales, nu are caracter ireversibil. În prezent, întreprinderile mari, cu peste 500 salariati,
desi detin o pondere scazuta în numarul total de întreprinderi, sunt principalii agenti
economici în ceea ce priveste volumul investitiilor, cifra de afaceri, angajarea fortei de
munca, îndeplinind un rol foarte important în promovarea tehnologiilor de vârf si a
competitivitatii.
În literatura de specialitate si în practica economica, opiniile referitoare la rolul si
existenta întreprinderilor mari sunt divergente, conturându-se trei mari modele:
• modelul întreprinderilor private competitive, denumit si neoliberal, în cadrul
caruia rolul predominant revine întreprinderilor private autonome, conduse în mod
descentralizat, care îsi desfasoara activitatea într-un mediu concurential intens, statul
intervenind indirect prin intermediul pârghiilor economico-financiare. În cadrul acestui
model, structura concurentiala a pietei (fortele pietei) reprezinta mijlocul esential de
motivare a efortului uman, de favorizare a creativitatii, de eficientizare, de accelerare a
introducerii progresului tehnic;
• modelul întreprinderilor private aflate în situatie de monopol (modelul lui
Schumpeter), în cadrul caruia elementele esentiale care conduc la eficienta, crestere
economica si inovare sunt dimensiunea mare pentru obtinerea economiilor de scara si
dominarea pietelor care asigura controlul centralizat al deciziilor economice.
Schumpeter considera ca diviziunea capitalului între mai multe întreprinderi, în cadrul
unei piete concurentiale perfecte, conduce la risipa si nu permite promovarea
progresului tehnic;
• modelul întreprinderilor publice, de regula de dimensiuni mari, statului îi revine
în acest caz responsabilitatea în ceea ce priveste asigurarea resurselor, eficientizarea
productiei si promovarea progresului tehnic.

Nationalizarea unor întreprinderi în unele tari occidentale dupa razboi a fost
motivata prin slaba preocupare a acestora pentru efectuarea de investitii pentru
dezvoltare si datorita pierderilor financiare repetate. Relatiile statului cu întreprinderile
publice se desfasoara pe baza de contract de plan, împrumuturi publice, asigurarea
dotarilor necesare cercetarii stiintifice, impulsionarea investitiilor prin sprijin financiar
si fiscal, asumarea riscurilor pe termen lung, promovarea inovatiei tehnice. În ultimele
decenii aceste întreprinderi s-au privatizat sau se afla în curs de privatizare.
În literatura de specialitate predomina opinia conform careia viitorul este al
întreprinderilor mici si mijlocii, întrucât acestea se pot adapta mai usor la evolutia
pietelor si la noile tehnologii pentru a caror aplicare sunt necesare cheltuieli mai reduse
si fara mari schimbari organizatorice.
În tarile dezvoltate se considera ca nu trebuie absolutizat procesul de
concentrare a productiei, producându-se în ultimele decenii mari restructurari ale
industriei. Astfel, în SUA, în domeniul siderurgiei, fuziunile sau restructurarile au
condus la o structura industriala de oligopol dominata de catre mari întreprinderi. În
Italia, statul a încurajat mult timp sectorul conglomeratelor industriale uriase etc.
Întreprinderile mari sunt interesate în existenta unei retele dense de
întreprinderi mici si mijlocii prin intermediul carora îsi “externalizeaza” unele
activitati pentru a deveni mai rentabile.


VII.2. Forme de asociere a întreprinderilor

Necesitatea asocierii, a formarii grupurilor de întreprinderi, este justificata de
specialisti fie din perspectiva costului tranzactiilor, fie a relatiilor de proprietate, fie a
strategiei manageriale. Problema performantelor economico-financiare ale
întreprinderilor poate fi abordata nu numai prin prisma relatiilor dintre acestea, a
structurii pietei si a comportamentului lor pe piata respectiva, ci si prin prisma
optiunii privind „internalizarea” activitatilor prin eliminarea relatiilor contractuale cu
alte unitati, ca urmare a asocierii sau a „externalizarii” prin renuntarea la unele
activitati, prin divizarea întreprinderilor sau prin cedarea fabricatiei unor produse sau
componente altor întreprinderi.
Prin prisma teoriei internalizarii activitatilor, asocierea întreprinderilor are
rolul de a asigura minimizarea costurilor tranzactiilor pe baza constituirii unor
forme organizatorice care pot fi considerate atât ca entitati intermediare, situate
între piata si întreprinderile producatoare, cât si ca o componenta din interiorul
grupului de întreprinderi. În functie de pozitia întreprinderilor care se asociaza
entitatea organizatorica intermediara poate îmbraca fie forma reuniunilor
presedintilor consiliilor de administratie si directorilor generali ai întreprinderilor,
fie forma departamentelor operationale care au în componenta lor compartimente
functionale pe principalele domenii de activitate cu atributii de coordonare a
întreprinderilor filiale.
Asocierea întreprinderilor poate fi abordata ca o consecinta a faptului ca firma
nucleu reuneste sub controlul ei mai multe întreprinderi (filiale), pe baza detinerii
unilaterale de actiuni ale acestora, în diferite proportii (pachetul minim de control). În
aceste conditii, filialele se afla în relatii de subordonare fata de întreprindere (firma).
Asocierea are rolul de a mari controlul întreprinderii mama asupra unui sau mai multor
domenii de activitate.
Modalitatile de asociere a întreprinderilor sunt diversificate, cu avantaje si
dezavantaje. Prin asociere se poate pierde personalitatea juridica sau se poate crea o
organizatie în care relatiile dintre unitati functioneaza pe baze contractuale.
Asocierea între întreprinderi se poate realiza pe orizontala si verticala.
Asocierea pe orizontala poate lua forme de: fuziune, divizare, participatiune,
parteneriat, gruparea pe baza de contract etc.
Asocierea pe verticala cuprinde întreprinderi din domenii diferite. Modalitatile
de internalizare pe verticala pot lua forma organizarii unor centre de profit. La nivelul
grupului central se stabilesc numai obiectivele comune, de o importanta deosebita.
Fuziunea este forma juridica prin care se realizeaza transferul activelor sau
regruparea patrimoniului mai multor societati; este forma cea mai puternica de alianta,
stadiul final al acesteia.
Fuziunea se poate realiza pe mai multe cai: fuziunea în conditii egale a doua sau
mai multe societati, în urma carora apare o noua societate, fuziunea prin absorbtia de
catre o societate a întregului activ a celei de a doua societati.
Divizarea are loc prin disparitia unei societati care îsi repartizeaza întregul sau
activ între doua sau mai multe societati noi, care se pot asocia.
Participatiunea consta în achizitia de catre o întreprindere a partilor sociale ale
unei societati. Aceasta poate fi o forma de plasament financiar prin preluarea
controlului. Atunci când controlul este majoritar (mai mare de 50%), societatea
controlata devine o filiala a celeilalte. Luarea în participatiune reuneste mai multe
întreprinderi în aceeasi societate (joint-venture) într-un domeniu de interes comun
(cercetare, comercializare etc.). Denumirea de joint-venture se utilizeaza pentru cazul
în care este implicat un contract de investitii, realizat prin cooperarea mai multor
întreprinderi. Americanii reunesc sub denumirea de “joint-venture” toate formele de
aliante care se situeaza între parteneriat si fuziune.
Parteneriatul este o modalitate de dezvoltare a întreprinderii fara o crestere externa
(ca în cazul crearii unei filiale comune sau fuziune), numai prin stabilirea pe baza de
contracte a unor legaturi privilegiate, temporare sau de durata.
Gruparea pe baza de contract a unor întreprinderi, în conditii de egalitate din
punct de vedere juridic, poate avea loc, prin:
• întelegeri privind stabilirea nivelurilor preturilor, a procentelor din volumul
vânzarilor;
• gruparea pe baze juridice în ceea ce priveste colaborarea cu privire la realizarea
unor interese economice;
• integrarea unor fluxuri tehnologice în cadrul aceleiasi întreprinderi etc.

Întreprinderile retea. Se constituie ca un ansamblu specializat de întreprinderi,
fiecare dintre ele într-un anumit domeniu (conceptie, productie, comercializare,
asamblare etc.) si se reunesc pe baza de contract în jurul unui proiect (produs si piata),
la initiativa uneia dintre ele care coordoneaza reteaua (polul integrator sau firma
privata).
Firma multinationala sau transnationala este o întreprindere organizata sub
forma de grup de societati (filiale) raspândite în diferite tari; sub controlul unei
societati mama sau a unui holding care asigura conducerea grupului pe baza unei
strategii la scara internationala.
Se practica doua modalitati de organizare a firmelor multinationale:
• amplasarea, într-o tara sau mai multe tari, a unor filiale de montaj sau
asamblare a unor masini sau utilaje. Aceasta este o forma de prelungire a
exportului, facuta în scopul de a evita masurile protectioniste ale tarii unde
se amplaseaza;
• amplasarea unei industrii complete, combinate de multe ori cu o politica
de parteneriat industrial. Pe baza unei experiente acumulate pe plan
international în domeniul gestiunii, o astfel de întreprindere poate asigura
în functie de avantajele locale un nivel ridicat de rentabilitate.

Amplasarea unei astfel de întreprinderi în tarile în curs de dezvoltare presupune
de multe ori crearea unei fabrici, asigurându-se facilitati pentru o alianta cu
întreprinderile locale.
În unele tari dezvoltate, în functie de modul de constituire si de caracteristicile
nationale, se cunosc doua tipuri principale de asociere (grupare) a întreprinderilor:
• cartelul, care este o întelegere liber consimtita între mai multe întreprinderi
din aceeasi ramura în vederea realizarii unui obiectiv comun. Întreprinderile
din cartel îsi pastreaza personalitatea juridica. Cartelul nu este o noua
întreprindere, ci o asociere ce urmareste eliminarea concurentei;
• trustul reprezinta o societate nou creata, privat a sau publica, constituita pe
baza fuziunii mai multor întreprinderi, prin dizolvarea acestora, pierderea
personalitatii juridice în scopul crearii unei întreprinderi puternice sub o
conducere unitara.

Pentru a deveni competitive, performante, unele întreprinderi se extind. Întucât
dezvoltarea interna a unor activitati este un proces relativ lent, unirea mai multor firme
este o metoda des folosita. Fuziunea are o serie de avantaje, ca: specializarea, care
asigura orientarea efortului uneia sau a doua dintre firme în realizarea unei anumite
componente a produsului finit, utilizarea aceleiasi echipe manageriale si
administrative, realizarea unei reclame mai eficiente, reducerea dobânzilor, ca urmare
a contractarii o singura data a creditelor, lichidarea mai rapida a stocurilor, evitarea
blocajelor financiare prin reducerea creantelor neîncasate la termen, reducerea
presiunii competitionale prin fuziunea unor firme rivale. Fuziunea nu se limiteaza la
firmele din interiorul aceleiasi ramuri. În unele tari, fuziunea a doua sau mai multe
firme din ramuri diferite poarta denumirea de conglomerat.
În unele tari se practica o legislatie antitrust sau antimonopol care limiteaza
extinderea peste o anumita limita a firmelor, ca masura de aparare împotriva
concurentei neloiale. În cazul în care o firma sau o persoana cumpara majoritatea
stocului de voturi ale unei alte firme apare practica “acapararii ostile”, respectiv
obtinerea controlului asupra unei anumite firme fara consimtamântul conducerii
acesteia. De fapt, proprietarii firmei acaparate nu sunt obligati sa-si vânda actiunile, ci
o fac de bunavoie atunci când pretul lor creste pe piata. Este problematic sa se sustina
ca preluarea puterii de catre firmele mari va determina cresterea eficientei economice a
folosirii resurselor sau daca o astfel de legislatie este în interesul societatii. Firmele cu
rol de monopol dicteaza preturile si practica, de multe ori, concurenta neloiala.
În România, au loc procese de fuziune si divizare a întreprinderilor în vederea
adaptarii lor la exigentele pietei. Prin fuziune se contopesc într-o singura societate
doua sau mai multe societati distincte una de alta pâna în acel moment
33
. Fuziunea
poate fi o cauza a dizolvarii unor societati. Se pot dizolva societatile care fuzioneaza,
prin contopirea lor, dând nastere unei societati noi. Daca însa o societate încorporeaza
una sau mai multe societati, societatea care le încorporeaza nu mai are nevoie pentru
aceasta sa fie dizolvata. Prin fuziune societatile care se contopesc sau care sunt
încorporate îsi pierd personalitatea juridica, astfel ca fuzionarea si dizolvarea trebuie
hotarâte de fiecare societate în parte. Fuziunea prin încorporare este o chestiune
rezultata dintr-o stare de fapt.

33
x x x Legea 31/1990 (modificata) privind societatile comerciale, Monitorul Oficial al României nr. 335/1997.
Procedural si legal fuziunea mai multor societati se hotaraste de fiecare societate în
parte. Bilantul întocmit cu aceasta ocazie, de catre fiecare societate, se depune odata cu
cererea de înscriere a hotarârii de fuziune la Registrul Comertului. Societatea care
înceteaza de a exista în urma fuziunii depune, pentru a fi înscrisa în Registrul
Comertului, o declaratie despre modul cum a hotarât sa stinga pasivul sau. Fuziunea
nu are efect decât dupa publicarea în Monitorul Oficial, cu exceptia cazurilor în care
nu se justifica plata tuturor datoriilor sociale sau depunerea sumei corespunzatoare la
CEC sau la Administratia Financiara sau atunci când exista acordul tuturor
creditorilor, Certificatul constatator ca s-a efectuat depunerea sa publica. În cursul
termenului de efect al fuziunii, oricare creditor al societatilor care fuzioneaza poate
face opozitie în instanta. Opozitia suspenda executarea fuziunii pâna la ramânerea
definitiva a hotarârii judecatoresti. Daca termenul expira fara sa se fi facut opozitie,
fuziunea se executa si societatea care ramâne în fiint a sau cea care rezulta din fuziune
are drepturile sa-si ia asupra sa obligatiile societatii care îsi înceteaza activitatea.
În România, agentii economici organizati ca societati comerciale si regii
autonome au autonomie functionala si financiara si se pot asocia. Fiind autonome,
societatile comerciale si regiile au posibilitatea legala sa se asocieze. În legislatia
noastra, prin asociere nu se naste întotdeauna o noua persoana juridica.
Raporturile dintre asociati se stabilesc prin contract de asociere, care cuprinde:
activitatile economice stabilite a se realiza în comun, contributia fiecarui asociat la
realizarea activitatilor comune curente, conditii de administrare si conducere a
asociatiei, modalitatea de împartire a rezultatelor activitatilor economice comune,
cauzele de încetare a asocierii si modalitatea de împartire a rezultatelor lichidarii etc.
Legea 15/1990 ofera si posibilitatea crearii de noi societati comerciale prin
asocierea societatilor comerciale si regiilor autonome cu capital partial sau total
de stat între ele sau cu terte persoane juridice sau fizice, române sau straine.
Pentru a asigura o concurenta loiala, legea 15/1990 interzice, în mod
justificat, acordurile sau deciziile de asociere între regiile autonome si societatile
comerciale bazate pe practici concertate care sunt susceptibile de a afecta comertul
între agentii economici si care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, respingerea sau
denaturarea jocului concurentei ori exploatarea de maniera abuziva a unei pozitii
dominante detinuta pe piata sau pe un segment substantial de piata. În categoria
acestor practici se cuprind: fixarea sau impunerea într-o maniera directa sau indirecta
a preturilor de monopol si de dumping, ori a altor conditii contractuale neloiale;
limitarea sau controlul productiei, desfacerii, dezvoltarii tehnice sau investitiilor,
împartirea pietelor sau surselor de aprovizionare; aplicarea fata de partenerii
comerciali a unor conditii inegale la prestatii echivalente, producându-le în acest fel
un dezavantaj în raporturile concurentiale; subordonarea încheierii contractelor de
acceptare de catre parteneri a unor prestatii suplimentare, care prin natura lor sau
potrivit uzantelor comerciale nu au legatura cu obiectul acestor contracte.
Legea concurentei asigura functionarea normala a pietei în conditii de libera
concurenta. În acest scop, reglementarile legale interzic activitatile unui agent economic
sau ale unui grup de agenti economici care ocupa o piata, o pozitie dominanta
caracterizata printr-o situatie de monopol sau printr-o concentrare manifesta a puterii
economice, în masura în care afecteaza functionarea normala a pietei în conditii de
libera concurenta. Actiunile de concurenta neloiala se sanctioneaza civil sau penal .
Actiunile împotriva practicilor si actelor de concurenta neloiala pot fi pornite de orice
persoana interesata, iar judecarea lor este de competenta instantelor judecatoresti.

VII.3. Holdingul – forma moderna de organizare a întreprinderilor în
economia de piata

Holdingul este o societate privata sau publica ce detine o parte însemnata din
actiunile altor societati (întreprinderi) care produc sau vând marfuri, în vederea
asigurarii controlului asupra activitatii acestora. Holdingul are calitatea de “participant”
atunci când detine 10-50% din actiunile altor societati, acestea devenind “filiale” numai
în situatia în care holdingul poseda peste 50% din actiunile lor.
În practica, holdingul îndeplineste doua functiuni:
a) asigura majoritatea voturilor în adunarile generale ale actionarilor si în
consiliile de administratie ale societatilor la care detine actiuni, având astfel
un rol hotarâtor în controlul desfasurarii activitatii. În acest sens, în vederea
asigurarii unei mai mari coeziuni în procesul de conducere, a coordonarii
unitare a activitatii mai multor societati, actionarii unora dintre acestea se pot
constitui într-un holding care astfel va deveni principalul actionar al altor
societati comerciale. De exemplu, o societate pe actiuni se poate constitui în
doua modalitati:
• prin aportul direct al diversilor actionari care vor detine fiecare un
anumit numar de actiuni;
• prin aportul direct al unei societati holding care va detine majoritatea
actiunilor, precum si prin aportul altor actionari;
b) asigura multiplicarea capitalului prin asociere pornind de la mijloace
financiare limitate, în vederea asigurarii controlului activitatii uneia sau mai
multor societati comerciale.

În tarile dezvoltate se regasesc diferite forme de asociere pe principiul
holdingului :
• concernul , în Germania;
• grupul , în Franta si Japonia;
• conglomeratul , în majoritatea tarilor dezvoltate, care cuprinde
întreprinderi din diferite sectoare de activitate în scopul prevenirii riscului
financiar.

În prezent, societatile comerciale de tip holding au o larga raspândire în tarile
dezvoltate industrial, având atributii de natura financiara în elaborarea strategiilor, în
coordonarea activitatii filialelor, în alocarea resurselor financiare prin intermediul unor
compartimente functionale.
În unele societati holding sunt constituite divizii (departamente) care depind de
o autoritate economica centrala prin diferite tipuri de legaturi, de la participarea
financiara, chiar minoritara, pâna la faptul ca au administratori comuni. În cazul
societatilor de tip holding este evidenta o anumita limitare a competentelor decizionale
ale întreprinderilor componente, în conditiile în care acestea, desi au personalitate
juridica, nu îsi stabilesc singure pretul de vânzare. Societatea mama elaboreaza
strategia de ansamblu, aproba obiectivele, negociaza împrumuturile pe termen lung,
stabileste regulile financiare si contabile care se aplica în toate filialele, coordoneaza
politica de personal etc.
Un exemplu de activitati desfasurate de un holding si structura organizatorica a
acestuia poate fi urmarit în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.
Competentele decizionale ale holdingului

Domenii de activitate / Competenta revine:
Atributii S.C. Holding
1. Comercial
- Studiul pietei interne si externe
- Cautarea clientelei
- Stabilirea preturilor de vânzare
- Acceptarea comenzilor beneficiarilor
- Stabilirea preturilor de vânzare între
societatile holdingului
- Reglementarea litigiilor cu:
• clientii
• alte societati holding
- Facturarea marfurilor livrate
- Depozitarea banilor clientilor


x
x
x
x



x

x
x






x


x
2. Productia
- Negocierea preturilor si alegerea
furnizorilor de materii prime
- Negocierea preturilor pentru alte
marfuri achizitionate si alegerea
furnizorilor
- Efectuarea platilor pentru marfurile
achizitionate
- Programarea productiei
- Organizarea uzinelor
- Studii tehnice






x

x
x
x
x


x


Domenii de activitate / Competenta revine:
Atributii S.C. Holding
3. Investitii
- Stabilirea sumei globale pentru
investitii mici
- Stabilirea obiectivelor mici de
investitii
- Stabilirea obiectivelor mari de
investitii
- Alegerea furnizorilor si a modului de
plata pentru investitii mari




x


x



x

x
4. Cercetare-dezvoltare
- Cumparari si cesiuni de participari de
la filiale
- Stabilirea obiectivelor de cercetare
- Gestiunea brevetelor proprii si
vânzarea si cumpararea de brevete



x


x


x
5. Financiar - Contabilitate
- Consolidarea anuala a conturilor
societatii comerciale
- Consolidarea gestiunii excedentelor
acumulate
- Efectuarea împrumuturilor
- Efectuarea împrumuturilor pe termen
mediu si lung si redistribuirea
acestora între societatile holdingului
- Efectuarea de încasari si plati cu
devize





x





x


x

x




x
6. Personal
- Recrutarea si concedierea
personalului
- Fixarea nivelului salariilor
- Formarea si promovarea personalului


x
x

x

7. Comunicatii interne si externe
- Relatiile cu sindicatele si personalul
propriu
- Relatiile cu autoritatile locale
- Relatiile cu guvernul
- Relatiile cu bancile locale
- Relatiile cu Banca Nationala si
bancile internationale


x
x

x




x


x
Sursa: Vasile Dan – „Restructurarea organizarii si conducerii firmei”,
Editura Economica, Bucuresti, 1993.


Asocierea firmelor în vederea constituirii unui holding se poate face în mai multe
variante: (fig.7.1-7.4)






Fig.7.1. Holding cu control total în fiecare societate comerciala (S.C.)


Avantaje:
- holdingul va avea control în fiecare societate afiliata, asigurând promovarea
unei politici unitare;
- partea de 49% care ramâne în proprietate directa a societatilor le stimuleaza
pe acestea în vederea cresterii profitului.


Dezavantaje:
- cresterea personalului administrativ prin înfiintarea unei noi societati;
- posibilitatea obtinerii controlului în holding de catre una sau doua societati
care au capital social mai mare.

SC 2
49%/51
%
S.C.
HOLDING
SC 1
49%/51
%
SC 3
49%/51
%
SC 4
49%/51%




Fig.7.2. Holding de parteneriat

Avantaje:
- în cadrul holdingul ui puterea de decizie este egala pentru toti partenerii;
- societatile comerciale cu capital social foarte mare îsi vor mentine o relatie
independenta fata de holding.

Dezavantaje:
- capitalul si puterea de decizie a holdingului e data de societatea comerciala
cu capitalul cel mai mic.



SC 1
SC 2 SC 3
25%

25% 25%

25%
SC 4
SC 4
S.C.HOLDING
25%
25% 25%

25%
25%
SC 3
SC 2
Fig.7.3. Holdingul cu control multiplu
SC 1
3. Holdingul cu control multiplu
În aceasta varianta holdingul se constituie astfel încât nici o societate sa nu detina
singura controlul.
Capitalul holdingului se determina în mod arbitrar, astfel încât cel putin doua
societati sa detina controlul.
Avantaje:
- dimensiunea holdingului nu mai este data de capitalul social al societatii
cele mai mici;
- cel putin doua societati pot detine controlul în holding;
- tine seama de potentialul unitatilor si de optiunea acestora privind cota de
participare la constituirea holdingului.

Dezavantaje:
- se vor ivi situatii când holdingul la unele societati comerciale va detine
controlul, iar la altele nu;
- lipsa controlului de decizie în unele societati diminueaza puterea
holdingului.


SC 1 SC2 SC3






Avantaje:
- nici o societate nu are controlul asupra holdingului;
- societatile comerciale 1, 2, 3 pot detine împreuna controlul asupra
holdingului;
- interesele societatilor 1, 2, 3 în holding sunt aceleasi.


SC 4
49%
51%
17
%
17
%
17
%
Fig.7.4. Holding grefat pe societatea influenta. Holdingul
se constituie pe una din societati

Dezavantaje:
- puterea prea mare de decizie în holding a societatii 4 – 49%;
- e posibil ca holdingul sa nu detina controlul asupra societatilor 1, 2, 3 (când
capitalul acestora comparativ cu cel al societatii 4 este foarte mare).



Cuvinte si expresii cheie:
• asocierea întreprinderilor;
• aliantele între întreprinderi;
• asocierea pe orizontala si verticala;
• fuziunea;
• divizarea;
• participatiunea;
• parteneriatul;
• gruparea pe baza de contract;
• întreprinderile retea;
• firma multinationala (transnationala);
• cartelul;
• trustul;
• holdingul.

Întrebari:
1. Ce întelegeti prin asocierea întreprinderilor?
2. Care sunt formele de asociere a întreprinderilor?
3. Care sunt prevederile legale privind fuziunea unor întreprinderi în România?
4. Cum se realizeaza asocierea întreprinderilor în România?
5. Ce este holdingul ca forma de organizare a întreprinderilor?
6. Ce forme diferite de holding se cunosc?







Capitolul VIII: RESTRUCTURAREA SI PRIVATIZAREA
ÎNTREPRINDERILOR


VIII.1. Continutul proceselor de restructurare – privatizare

Constitutia României ocroteste si apara proprietatea, aceasta fiind considerata
sursa de bunastare economica, izvor de prosperitate si cea mai buna forma de
protectie sociala. Aceasta prevedere vizeaza atât procesul de transformare a
proprietatii de stat în proprietate privata si publica, dar si consolidarea întreprinderilor
private rezultate în urma aplicarii legislatiei privatizarii
34
.
Privatizarea întreprinderilor de stat este elementul central al reformei
economice si modalitatea de transformare a proprietatii, factor propulsor al unui
progres real în viata economica a tarii si a cetatenilor. Restructurarea
întreprinderilor pe baza privatizarii este un proces larg, complex si de durata care
nu include ci presupune ca toate formele de proprietate sunt compatibile între ele, cu
conditia integrarii în mecanismul complex al economiei de piata.
Restructurarea întreprinderilor trebuie sa asigure asezarea acestora în
parametri de rentabilitate, prin schimbari în structurile economice si de productie, ca si
în cele de proprietate. Privatizarea în sine, rupta de un proces real de ajustare a
structurilor economice, nu asigura realizarea celor doua principii de baza ce constituie
ratiunea acestui proces: eficienta economica la nivel micro si avantaje de ordin
economic si social pentru societate. În acelasi timp, ajustarea structurala în
componentele productie, management si în plan financiar nu creeaza conditii reale
pentru rentabilizare decât daca se produc transformari profunde în structura
proprietatii, prin privatizarea întreprinderilor de stat si retragerea statului din
conducerea acestora.
Problematica privatizarii si a restructurarii se abordeaza atât la nivel micro, cât
si macroeconomic. Nucleul de baza al privatizarii îl constituie întreprinderea. La
nivelul economiei nationale, însa, trebuie respectate anumite reguli si principii, cum ar
fi: accesul liber la piata al tuturor agentilor economici, interventia selectiva a statului
si retragerea treptata din conducerea directa a economiei, accelerarea procesului de
privatizare si stabilirea clara a obiectivelor privatizarii, tratament egal pentru
investitorii români si straini etc.
În legatura cu cele doua componente fundamentale ale reformei economice –
restructurarea si privatizarea - exista o diversitate de pareri si practici în tarile aflate în
tranzitie. Banca Mondiala, BERD, precum si organizatii specializate ale ONU au
elaborat o diversitate de studii pe aceasta tema.
În România, restructurarea întreprinderilor a avut loc lent si adesea haotic, dar
în conditiile reducerii si chiar a lichidarii unor subventii, concomitent cu introducerea

34
Legea 18/1991, Decretul lege 54 /1990 privind reorganizarea si desfasurarea unor activitati pe baza liberei
initiative, Legea 58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale, Legea 55/1991 privind accelerarea
procesului de privatizare, Ordonanta de Urgenta a Guvernului României nr.88/1997 priv ind privatizarea
societatilor comerciale, M.Of. al României nr.381/29 dec.1997.
mecanismelor de piata (liberalizarea preturilor si a comertului, convertibilitatea leului,
liberalizarea ratei dobânzii, reforma bancara, masuri de securitate sociala etc.).
La nivel macroeconomic s-au elaborat strategii sectoriale si programe de
restructurare – privatizare, care s-au bazat pe principalele concluzii ale analizelor
diagnostic la nivel de ramuri si pe directiile strategice si metodologiile de
implementare a politicilor de restructurare.
Rezultatul esential al procesului de reforma este dezvoltarea sectorului privat.
Aportul acestuia la formarea produsului intern brut a ajuns la 61,5% în anul 1999, fata
de 16,4 % în 1990. (fig.8.1.)

34,8
38,9
45,3
54,9
60,6 61 61,5
0
10
20
30
40
50
60
70
%
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Fig.8.1. Contributia sectorului privat la crearea produsului intern brut (PIB)
Sursa: CNS, Anuarul Statistic al României


Desi sectorul privat este preponderent în aproape toate domeniile de activitate,
economia româneasca este înca insuficient structurata din punct de vedere a
convergentei cu economia Uniunii Europene‚ precum si din punct de vedere
institutional. Astfel, în anul 1999, structura pe ramuri a economiei românesti se
prezenta, din punct de vedere a ponderii în formarea valorii adaugate brute, astfel:
sectorul agricol 15,4%, industria 31%, sectorul servicii si al constructiilor 53,6% din
valoarea adaugata bruta (fata de 70% în Uniunea Europeana). Aceasta ramânere în
urma se datoreaza întârzierii procesului de restructurare si declinului economic
accentuat din România. Totodata, mecanismele economiei de piata sunt incomplete
si lipsesc unele institutii de baza care sa asigure functionalitatea acesteia.
Strategia nationala de dezvoltare economica a României pe termen mediu
(2000-2004), înaintata si acceptata de organismele Uniunii Europene ca document
oficial pentru procesul de negociere a aderarii, are ca obiectiv fundamental crearea
unei economii de piata functionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele,
institutiile si politicile Uniunii Europene. Problema esentiala a strategiei este
transformarea economiei românesti într-un sistem de piata structurat si functional.
Baza acestei structurari o constituie clarifi carea drepturilor de proprietate,
continuarea si finalizarea procesului de privatizare a întreprinderilor de stat fiind
esentiala.
Continuarea procesului de restructurare a economiei românesti se bazeaza pe un
pachet de politici si seturi de legi care, corelate cu reglementarile comunitare, menite
sa asigure compatibilizarea structurilor intersectoriale, ajustarea si consolidarea
structurilor economice pentru apropierea progresiva de nivelurile de competitivitate
din economiile tarilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai buna a conditiilor de
acces pe piata Uniunii Europene a produselor românesti.
Ajustarea sectorului industrial va fi corelata cu obiectivele de crestere a
competitivitatii externe si a productivitatii interne, prin:
• amplificarea procesului de modernizare a capacitatii si structurii
productiei industriale, dezvoltarea cooperarii cu parteneri din Uniunea
Europeana, revitalizarea întreprinderilor mijlocii si mari cu potential de
competitivitate;
• redimensionarea agentilor economici angajati în procesul de
restructurare, urmarind satisfacerea cererii interne si sporirea exportului
de bunuri si servicii;
• finalizarea procesului de privatizare a societatilor comerciale din
industrie;
• restructurarea sectoarelor energo si material intensive;
• cresterea potentialului concurential prin promovarea aliantelor
strategice, a structurilor de tip holding si a grupelor economice de
interes, în scopul racordarii industriei românesti la procesul globalizarii;
• dezvoltare accelerata, externalizarea si specializarea serviciilor pentru
productie;
• cresterea în ritm sustinut a volumului si eficientei exportului, încurajând
exportul produselor cu grad ridicat de prelucrare si valoare adaugata
mare etc.

În sectorul agricol masurile de reforma au în vedere securitatea alimentara a
populatiei si modernizarea satului românesc. Va fi stimulata formarea exploatatiilor
eficiente din punct de vedere economic si se vor adânci reformele structurale, cu
accent pe consolidarea exploatatiilor agricole, privatizarea societatilor comerciale cu
profil agricol. Totodata, va fi sprijinita formarea si eficientizarea de ansamblu a
sectorului agroalimentar
35
.
Restructurarea este conceputa la nivel de ramura sau sector si la nivel de
întreprindere. Ambele planuri necesita abordarea restructurarii pe baza de eficienta.
Restructurarea pe baza de eficienta cere ca orice actiune sa fie justificata prin
prisma raportului cost/beneficiu si sa fie astfel evaluata încât sa asigure obiectivele
propuse
36
. Exista pareri diferite cu privire la prioritatile acordate privatizarii si/sau
restructurarii întreprinderilor. Unii autori considera ca privatizarea trebuie sa preceada
restructurarea, întrucât cel mai bine restructureaza o întreprindere noul proprietar.
Alti autori considera ca este necesara o anumita restructurare înainte de privatizare (de
exemplu, o mare întreprindere poate fi divizata înainte de privatizare). În anumite

35
Societatile comerciale agricole fara terenuri se privatizeaza conform legislatiei în vigoare pentru celelalte
domenii economice. Societatile comerciale agricole cu teren se privatizeaza în baza Legii 268/2001. Terenurile
apartinând statului se concesioneaza în baza Legii 219/1998.
36
Ovidiu Nicolescu, coordonator – „Strategii manageriale de firma”, Ed. Economica, 1996.
situatii cele doua actiuni - privatizare si restructurare - se pot desfasura concomitent.
De la caz la caz, o întreprindere de stat poate da rezultate bune în oricare din situatiile
mentionate.
Trebuie avut însa în vedere ca restructurarea fostelor întreprinderi de stat are
alte caracteristici fata de restructurarea societatilor comerciale create pe baza Legii
15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societati comerciale. Chiar în
procesul de aplicare a legii a avut loc o restructurare a întreprinderilor de stat, prin
divizare sau fuziune. Dar si societatile comerciale cu capital integral privat pot fi
adesea supuse unui proces de restructurare.
Reforma întreprinderii în procesul de privatizare - restructurare - conditia
de baza a succesului economiei de piata - a început în prima etapa cu un grup de
întreprinderi care aveau sanse reale de a deveni competitive si profitabile pentru a
demonstra populatiei ca acest lucru este posibil. S-au recomandat trei tipuri de
restructurare:
1. Refinantarea întreprinderilor, proces prin care societatile comerciale erau
sprijinite sa devina competitive pe cai financiare si sa se privatizeze. Se
astepta ca întreprinderile care se recapitalizau sa-si refaca potentialul
productiv si sa devina competitive pe piata. Principalele surse de refinantare
au fost: profitul, fondurile alocate de FPS, credite externe pentru
restructurare garantate de guvern, profitul net al Bancii Nationale, vânzarea
de active sau actiuni etc. În conditiile concrete ale României, aceasta cale a
avut succes doar partial. Unele întreprinderi industriale si agricole care au
beneficiat de refinantare, în conditiile mentinerii proprietatii de stat, au
înregistrat pierderi mari si multe au intrat în blocaj financiar.
2. Restructurarea unui numar stabilit de întreprinderi cu capital de stat,
de importanta nationala (Hotarârea Guvernului nr.445/1994), care au
intrat sub supravegherea Agentiei Nationale de Restructurare si au elaborat
programe de restructurare. Acestora li s-au alocat fonduri si acordat garantii
pentru credite bancare, urmarindu-se asanarea economica, eliminarea
pierderilor si a platilor restante, rentabilizarea si încurajarea privatizarii.
Sursele de finantare a procesului de restucutrare au fost: resursele proprii ale
societatii comerciale, fonduri alocate de la bugetul FPS si de la bugetul
statului, credite externe garantate de guverne, credite acordate de banci cu
garantia statului etc. Din pacate, o parte a acestor întreprinderi nu au reusit sa
se rentabilizeze, au ramas în proprietatea statului, au fost lichidate sau sunt în
curs de lichidare.
3. Lichidarea întreprinderilor pentru care restructurarea nu mai poate
constitui o solutie de asanare sau supravietuire în conditii de eficienta
economica.

Dupa unii specialisti, restructurarea este definita ca un proces prin care
societatile comerciale sunt fortate sa devina viabile financiar si competitive. Acest
proces se desfasoara într-o perioada limitata de timp si este o preconditie obligatorie
pentru recapitalizare. Aceasta este o prima faza a restructurarii în cadrul unei economii
de tranzitie. Restructurarea include privatizarea si/sau lichidarea întreprinderii.
Datorita rezultatelor sub asteptari obtinute în procesul de privatizare, a
dificultatilor create de forma de proprietate de stat, a conditiilor macroeconomice
nefavorabile si a altor conditii interne si externe (mai ales lipsa investitorilor), procesul
de restructurare-privatizare nu s-a încheiat si nu s-au obtinut rezultatele scontate.
Numai prin trecerea proprietatii statului în proprietate privata nu pot fi rezolvate de la
sine problemele structurale ale economiei nationale si mai ales ale unor întreprinderi.
Un sector privat nu poate deveni automat modern si competitiv. Pe fondul lipsei acute
de capital autohton si a unui interes slab din partea investitorilor straini, precum si a
unor neajunsuri care marcheaza procesul de privatizare din România exista o ramânere
în urma în restructurarea economica si eficientizarea întreprinderilor private si a celor
cu capital majoritar de stat.
Mentalitatile neeconomice si un management micro si macro economic
deficitar au dus, în unele situatii, la abandonarea unor întreprinderi care s-au privatizat,
la obtinerea unor productii necompetitive, în altele la blocaj financiar si evaziune
fiscala, în unele cazuri.
Cu toate neajunsurile mersului reformei întreprinderilor se formeaza si se
consolideaza un sector privat promitator în România, reprezentat de investitiile
importante în societati privatizate sau nou înfiintate. În aceasta perioada politicile
economice pun un accent prioritar pe dezvoltarea sectorului privat, ca pilon al
programului guvernamental. Privatizarea nu poate avea succes fara o abordare
complexa, fundamentata strategic. Programul guvernamental pune accent pe
restructurarea economiei reale care urmareste cresterea ofertei nationale de bunuri
si servicii. Dintre masurile de reforma în industrie, sunt relevante: restructurarea
sectorului energetic si a productiei de aparare, pregatirea pentru privatizare a
distributiilor de energie electrica, gaze naturale si SNP Petrom, continuarea actiunilor
de restructurare a sectorului minier etc.
Strategia industriei miniere si a altor industrii pentru perioada 2001-2004,
ca si programele de restructurare a companiilor si societatilor nationale, cuprind
masuri de crestere a eficientei în exploatare si reducerea pierderilor din
activitatea de baza, cu 20% anual, pâna în 2004. Acestor masuri li se adauga si
diminuarea efortului financiar de la bugetul de stat, prin scaderea subventiilor cu
10%/an, în conditiile în care se asigura sursele financiare pentru modernizare si
retehnologizare. Asa de exemplu: restructurarea S.C. Siderurgica Hunedoara
vizeaza trei componente:
• restructurarea tehnologica;
• restructurarea financiara;
• restructurarea sociala.

Programul de restructurare – modernizare vizeaza toate sectoarele
tehnologice si urmareste eficientizarea activitatilor economice pe toate fluxurile de
productie, precum si a sectorului de asigurare cu utilitati. Se are în vedere, de
asemenea, ecologizarea la standarde europene a platformei industriale.
Restructurarea financiara urmareste cresterea fluxului de numerar necesar
programului de modernizare. Tintele principale sunt datoriile la bugetul de stat si
nivelul ridicat al ajutoarelor de stat.
Restructurarea sociala se va realiza prin externalizarea activitatii auxiliare a
activitatii de baza prin formarea unor noi societatii comerciale pe actiuni (filiale) si
prin reducerea personalului pe cale naturala.

VIII.2. Legislatia si mecanismele privatizarii întreprinderilor pâna în
anul 2002

Un prim pas în crearea mecanismelor necesare declansarii procesului de
privatizare a întreprinderilor de stat s-a facut prin adoptarea legislatiei societatilor
comerciale (Legile 15/1990 si 31/1990) devenind societati comerciale si ulterior unele
regii autonome s-au transformat în societati nationale, urmând a se privatiza.
¦ Primele societati comerciale cu capital de stat care au început procesul de
privatizare (în 1990), înainte de organizarea Fondului Proprietatii de Stat si a
Fondurilor Proprietatii Private, au fost propuse de catre Agentia Nationala de
Privatizare (ANP) si pe baza recomandarilor ministerelor de resort. Evaluarea
capitalului social si vânzarea de actiuni ale acestor societati comerciale au fost
autorizate de consiliile împuternicitilor statului.
¦ Legea 58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale cu capital de stat a
stabilit doua modalitati de privatizare:
a) transferul gratuit al cotei de 30% din capitalul social al societatilor
comerciale cu capital integral de stat catre cetatenii români care au împlinit
vârsta de 18 ani, ca o recunoastere a contributiei acestora la crearea avutiei
nationale;
b) cota de 70% din capitalul social urma sa se vânda catre persoane fizice sau
juridice române si straine, prin proceduri si metode diverse.
Prima modalitate de privatizare s-a aplicat prin emiterea si distribuirea gratuita a
unor certificate de proprietate care asigurau titularului dreptul de a le schimba contra
actiuni la societatile comerciale care se privatizau sau le putea vinde pentru a realiza
un venit.
Cea de-a doua modalitate de privatizare avea drept scop vânzarea, conform
anumitor proceduri, pe baza unor prioritati si facilitati a capitalului social ramas
în proprietatea statului , dupa distribuirea gratuita a certificatelor de proprietate.
Legea a stabilit crearea a doua entitati cu caracter comercial, numite
fonduri, în vederea efectuarii privatizarii prin cele doua modalitati, si anume:
• Fondul Proprietatii de Stat (FPS) pentru vânzarea cotei de 70% din
capitalul social al societatilor comerciale (institutie subordonata
Parlamentului);
• Fondurile Proprietatii Private pentru emiterea si distribuirea gratuita a
certificatelor de proprietate si gestionarea acestora în vederea preschimbarii
lor în actiuni sau valorificarea ca titluri de valoare negociabile.
Nu intrau sub incidenta privatizarii unitatile mestesugaresti (ateliere) din
subordinea UCECOM si unitatile cooperatiste care erau în esenta asociatii de persoane
particulare. Nu au intrat, de asemenea, sub incidenta privatizarii societatile comerciale
agricole care detineau terenuri. Abia în anul 2000 a intrat în vigoare o Ordonanta a
Guvernului care a deschis procesul de privatizare a capitalului (ulterior, Legea
268/2001) legându-l de Legea concesionarii terenurilor agricole ramase în proprietatea
statului dupa aplicarea prevederilor Legii 18/1991 (Legea Fondului funciar) si a Legii
1/2000 (care aduce modificari Legii 18/1991, extinzând dreptul de restituire a unei
suprafete de pâna la 50 ha arabil conventional pe o familie).
Prin privatizare trebuie realizata nu numai trecerea în proprietate privata
a unui numar mare de întreprinderi si respectiv a partilor din capitalul acestora,
ci si cresterea ponderii capitalului privat în economie. Una din conditiile aderarii
României la Uniunea Europeana este ca ponderea capitalului privat în economie
sa fie dominanta.
Actiunile societatilor comerciale detinute de FPP si FPS au putut fi vândute
catre persoane fizice sau juridice, române sau straine, prin urmatoarele proceduri:
a) oferte de vânzare de actiuni catre public;
b) vânzari de actiuni pe baza de licitatie deschisa sau licitatie cu participanti
preselectionati;
c) vânzari de actiuni prin negociere directa;
d) orice combinatie a procedurilor de mai sus.
Salariatii societatilor comerciale si membrii conducerii acestora au putut
participa la cumpararea de actiuni prin oricare din procedurile de mai sus, în conditii
preferentiale (reducere cu 10% a pretului unei actiuni fata de pretul ofertei publice;
cumpararea preferentiala de catre fiecare salariat a actiunilor în cadrul licitatiilor;
atribuirea de actiuni scoase la vânzare prin negociere de catre FPS cu salariatii si
membrii conducerii societatilor comerciale, în conditii egale cu alti cumparatori
potentiali). FPS a acordat, în conditii stabilite de consiliul sau de administratie si pe
principii comerciale, facilitati salariatilor si membrilor conducerii, precum si
pensionarilor care cumparau actiuni (acordarea de credite, plata la termen, plata în
rate, alte facilitati).
Conditiile de organizare si desfasurare a vânzarilor de actiuni, de prezentare a
propunerilor de vânzare, precum si criteriile pe baza carora ANP a aprobat sau, dupa
caz, a respins propunerile de vânzare s-au stabilit prin norme metodologice de catre
ANP si aprobate prin hotarâre de guvern.
Tinând cont de marimea societatii comerciale, procesul de privatizare s-a
preconizat a se realiza în modalitati diferite, astfel: societatile comerciale mici au fost
arondate la cinci FPP (Muntenia, Oltenia, Moldova, Transilvania, Banat – Crisana),
putând fi privatizate printr-o procedura de licitatie standard, prin preluarea întregului
capital de catre salariati si conducere, sau prin orice alta procedura prevazuta de lege.
Procedura de vânzare a putut fi aplicata de directiile teritoriale ale ANP, sub controlul
FPP si FPS. Pentru privatizarea societatilor comerciale mici , în special a celor de
subordonare locala, care erau acceptabile vânzarii catre salariati, ANP a dispus de
fonduri banesti pentru asistenta tehnica si consultanta în vederea privatizarii, în toate
fazele de realizare a acestui proces. În acest scop, au fost necesare analiza diagnostic a
societatii comerciale, evaluarea societatii comerciale, întocmirea documentatiei de
privatizare si a planului de afaceri.
Pentru privatizarea marilor societati comerciale, care intrau sub incidenta
FPS, s-au elaborat strategii si programe de restructurare. Întreprinderile mijlocii au
fost repartizate pe cele cinci FPP care coordonau procesul de privatizare al acestora.
Privatizarea societatilor comerciale mijlocii urma sa se efectueze tinând seama de
strategiile elaborate de actionari, pe baza de criterii de integrare sau pe baza de grupuri
de activitati omogene, în special în industrie.
Pentru estimarea valorii de piata a capitalului a fost necesara folosirea
procedurii de evaluare a capitalului social si a actiunilor. Din anul 1990 au
existat mai multe etape în care s-a facut reevaluarea capitalului social. Valoarea de
piata a unei actiuni nu este însa aceeasi cu valoarea nominala.
Evaluarea activelor societatilor comerciale în vederea privatizarii presupune
elaborarea unui „Raport de evaluare a activului ”, care cuprinde o examinare
completa a situatiei economice si financiare si stabileste pretul de pornire (initial) al
activului.
¦ Legea 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare
Pâna în anul 1995 nu s-a facut o privatizare larga, „de masa”, ci o privatizare
selectiva.
Desi s-a considerat ca transferul a 30% din capitalul social reprezenta în sine un
transfer de proprietate catre sectorul privat, în fapt nu s-a reusit individualizarea
actionariatului în actul de decizie si control. S-a apreciat ca procesul de privatizare
s-a desfasurat lent. Cauzele principale care au determinat ritmul lent al procesului de
privatizare si de individualizare a actionariatului se considerau a fi:
? FPP nu au utilizat mijloacele adecvate pentru schimbarea rapida a
certificatelor de proprietate în actiuni;
? FPP-urile au manifestat retinere în a schimba contra certificate de
proprietate întreaga cota de 30% din actiunile societatilor comerciale
profitabile si de perspectiva;
? desi certificatele de proprietate erau considerate prin lege ca vehicul de
intermediere a transferului în termeni reali ai proprietati, cu exceptia
procedurii standard de privatizare a societatilor comerciale mici, nu s-a
aplicat o procedura unitara prin intermediul careia aceste certificate sa-si
poata îndeplini functia legala;
? circulatia efectiva a certificatelor de proprietate a avut loc aproape în
exclusivitate în medii dezorganizate, încalcând prevederile Legii, fiind
transformate în instrumente de natura speculativa si generând astfel
dificultati de ordin social si economic în procesul de privatizare;
? procedura de evaluare a societatilor comerciale „caz cu caz” adoptata de
catre FPS era utilizata impropriu de catre FPP în cazul schimbarii
certificatelor de proprietate contra actiuni, la echivalente calculate în baza
unor metodologii insuficient fundamentate si cu valori stabilite arbitrar;
? slaba preocupare a institutiilor implicate în procesul de privatizare
pentru mediatizarea actiunilor specifice promovarii diferitelor metode de
privatizare, pentru valorificarea certificatelor de proprietate în scopul
dobândirii de actiuni, precum si pentru educarea populatiei pentru
utilizarea instrumentelor specifice economiei de piata (actiuni, piata de
capital, burse etc.).
Datorita acestor neajunsuri s-a stabilit corectarea efectelor negative aparute în
procesul de privatizare, fara a se face modificari de esenta ale cadrului legal creat de
Legea 58/1991.
Legea 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare urma sa aduca
corectii în domeniul legislativ si institutional prin promovarea unor noi forme si
procedee de privatizare menite sa dinamizeze ritmul privatizarii pentru ca sa se
sustina si sa se consolideze efectele pozitive ale politicilor de stabilizare
macroeconomica. O problema importanta în procesul de accelerare a privatizarii era
cresterea gradului de atractivitate si de accesibilitate. Societatile cele mai active se
localizau în câteva ramuri: constructii, comert interior, agricultura, servicii. Marile
întreprinderi de stat ramâneau neatractive, mai ales din cauza perspectivelor incerte de
a obtine profit si de a oferi dividende actionarilor.
Îmbunatatirea imaginii publice a întreprinderilor în vederea privatizarii a impus
masuri de restructurare pentru rentabilizarea acestora si cresterea atractivitatii.
Un factor de încetinire a ritmului de privatizare, aparut în ultimul semestru al
anului 1994, a fost intrarea în vigoare a H.G.nr.500/1994 privind reevaluarea
capitalului social al societatilor comerciale cu capital de stat. Dupa unii specialisti,
H.G. nr.500/1994 bloca procesul de privatizare din cauza supraevaluarii capitalului si a
lipsei de resurse financiare la populatie.
Dupa opinia multor specialisti înainte de privatizarea în masa propusa prin
Legea accelerarii privatizarii întreprinderilor, Guvernul trebuia sa creeze un mediu
legislativ adecvat si în primul rând sa elaboreze o lege antimonopol, altfel unii puteau
sa acumuleze un numar mare de actiuni prin cumpararea de la detinatori, astfel încât
ajungeau sa detina nu numai controlul unor întreprinderi, ci si a unor domenii întregi,
asa cum de fapt s-a si întâmplat. Orice forma de monopol împiedica procesul de
tranzitie la economia de piata, în principal prin blocarea elementelor necesare crearii
unui mediu concurential.
Legea pentru accelerarea procesului de privatizare urmarea sa asigure noi
modalitati de privatizare, mai eficiente, si sa contribuie la consolidarea structurilor de
proprietate specifice economiei de piata. Legea promova privatizarea tuturor
societatilor comerciale cu capital de stat pentru care procedurile anterioare de
privatizare nu erau finalizate. Legea 55/1995 nu era o lege noua, ci amenda si
îmbunatatea Legea 58/1991 în ceea ce priveste: procesul de circulatie si de
întrebuintare a certificatelor de proprietate; accelerarea si simplificarea procesului de
privatizare; crearea unor conditii prielnice pentru accesul la capitalul strain etc. Legea
a introdus criteriul privatizarii în masa în locul celei selective (caz cu caz),
usurând accesul direct al tuturor cetatenilor la procesul de privatizare. Aceasta nu a
însemnat eliminarea altor forme de privatizare. Lista societatilor comerciale supuse
privatizarii în masa se aproba de Guvern la propunerea comuna a ANP, FPS si FPP si
cuprindea societati comerciale selectate pe criterii profitabile, în functie de indicatorii
economico-financiari de baza.
Procedurile de privatizare utilizate erau:
1. Transferul gratuit catre populatie a 30% din capitalul social al
societatilor comerciale, conform prevederilor Legii 58/1991, urma sa se
efectueze pe baza certificatelor de proprietate si a cupoanelor
nominative de privatizare.
Folosirea cupoanelor de privatizare cu valoare unica de schimb
urma sa asigure sanse egale tuturor cetatenilor români care împlineau
vârsta de 18 ani pâna la intrarea în vigoare a legii, sa participe la
procesul de privatizare cu cota gratuita, sa repare nedreptatea facuta
cetatenilor detinatori de certificate de proprietate lipsiti de informatiile
necesare si care le-au înstrainat la preturi mici fata de valoarea de
acoperire patrimoniala. În schimbul certificatelor de proprietate,
distribuite conform Legii 58/1991, se asigura o valoare unica de schimb,
de 25 000 lei, pentru un carnet cu certificate de proprietate. În schimbul
valorii cupoanelor nominative de privatizare, ca urmare a reevaluarii
capitalului social, valoarea unica de schimb era de 975 000 lei.
Valorile unice de schimb ale carnetelor de certificate de
proprietate si cupoanelor nominative de privatizare prevazute de lege
erau folosite în toate cazurile de transfer gratuit al actiunilor si pe toata
durata procesului de privatizare.
2. Vânzarea de actiuni. Actiunile societatilor comerciale aferente cotei de
70% din capitalul social trebuiau sa se vânda prin licitatie, contra
numerar, cu plata imediata si în rate, pe baza de licitatii organizate
pentru fiecare societate comerciala de catre FPS si ANP. Prin vânzarea
de actiuni se urmarea crearea de resurse financiare pentru recapitalizarea
post-privatizare a societatilor comerciale, precum si fondurile necesare
restructurarii societatilor comerciale neperformante, ca o preconditie a
privatizarii. Pentru privatizarea rapida si integrala a societatilor
comerciale la care cererea de actiuni este mai mica decât oferta, pretul de
vânzare a actiunilor putea fi redus, pe baza raportului de evaluare, sub
valoarea nominala a acestora, dar numai pâna la o limita stabilita.
Societatile comerciale care se privatizau potrivit Legii 55/1995 eliberau
beneficiarilor de actiuni, în mod gratuit, certificate de actionar nominative.
În afara acestor metode si procedee de privatizare, Legea 55/1995 prevedea ca
paralel cu „Programul privatizarii în masa” sa fie continuate si actiunile de
privatizare prin alte metode, în baza Legii 58/1991, pentru societatile necuprinse în
program. S-au utilizat, astfel:
? metode de pre-privatizare (arendare, mandatariat, locatie de gestiune);
? metode de privatizare directa (metoda standard sau MEBO, vânzari de
actiuni, vânzari de active, oferta publica, preluarea de catre salariati a
unui pachet de actiuni, restul urmând sa fie scoase la licitatie).
Metoda de privatizare standard (MEBO) era folosita în cazul societatilor
comerciale mici. Metoda Management Employees By Out a fost raspândita în Anglia,
SUA, Germania, Japonia, Franta. Potrivit acestei metode (proceduri), conform Legii
58/1991, societatile comerciale mici se puteau privatiza pe baza normelor
metodologice stabilite de FPS, FPP si ANP. Vânzarea actiunilor societatilor
comerciale mici se facea prin:
a) vânzarea prin negociere directa catre membrii conducerii si salariatii
societatii comerciale;
b) vânzarea prin licitatie.
Metoda folosita nu asigura surse financiare suficiente provenite din vânzarea
actiunilor si a mentinut presiunea salariala asupra managementului. Unele întreprinderi
au devenit totusi performante, iar altele au dat faliment.
Locatia de gestiune a fost o metoda de pre-privatizare prin care se asigura
privatizarea managementului si nu a capitalului. Aceasta metoda s-a utilizat fara un
program adecvat si nu a dat rezultate bune, în cea mai mare parte din cazuri. Metoda
nu a asigurat surse financiare pentru întreprinderi si a generat situatii în care s-a distrus
patrimoniul. Totusi, unele întreprinderi privatizate ulterior au devenit performante.
Programul ofertei publice (POP) s-a elaborat de catre FPP si a constat în
scoaterea la vânzare, prin schimbarea certificatelor de proprietate în actiuni pentru
partea de 30% din capitalul social al unei societati comerciale mijlocii. Acest program
a devenit operational la sfârsitul anului 1994 si s-a practicat pâna la intrarea în vigoare
a Legii 55/1995.
Legea 55/1995 nu a dat rezultatele scontate, mai mult chiar a produs un
blocaj al privatizarii. Privatizarea de masa nu a creat actionariatul necesar evolutiei
postprivatizare.
Procesul de privatizare desfasurat nu a fost apreciat satisfacator, cauzele
fiind numeroase, ca:
? promovarea unor interese politice;
? blocajul financiar;
? insuficienta capitalului autohton;
? cadrul legislativ inadecvat;
? crearea unor structuri institutionale paralele;
? existenta unor litigii privind proprietatea;
? întârzierea obtinerii titlului de proprietate;
? existenta unui actionariat pasiv si a unui management ostil restructurarii etc.
Existenta mai multor centre de decizie: Consiliul pentru Reforma, ANP, FPS si
FPP au creat blocaje decizionale. Desi ulterior s-a reorganizat FPS, iar FPP- urile s-au
transformat în Societati de Investitii Financiare, procesul de privatizare a ramas greoi
si lent.
Experienta dobândita a aratat ca alegerea metodelor si procedeelor de
privatizare adecvate este dificila. Preluarea unor metode de privatizare din unele tari
dezvoltate, ca: vânzarile individuale de întreprinderi sau de active ale acestora prin
negociere directa, oferta publica, licitatii deschise, metoda MEBO (vânzarea
întreprinderilor catre conducere si salariati) etc. au creat numeroase probleme post-
privatizare, în lipsa mecanismelor de piata bazate pe reguli si institutii financiare ca
suport al privatizarii si pe existenta unui actionariat functional.
Pâna în anul 1997 abia s-au pus bazele infrastructurii financiare (Bursa de
Valori si piata extrabursiera RASDAQ) care poate asigura conditii de privatizare
pentru întreprinderile mari prin metoda certificatelor de depozit si vânzarea actiunilor
la bursa.
¦ Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea
societatilor comerciale este în vigoare si în prezent, cu modificari
institutionale si proceduri de privatizare, a fost aprobata ca lege de catre
Parlament în anul 2000.
Aceasta lege a privatizarii continua procesul de privatizare în conditii noi
si a creat cadrul privatizarii marilor societati si functionarea actionariatului.
Institutia principala implicata în procesul de privatizare, în prezent, este:
Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiunilor Statului
(APAPS), care are atributiile Fondului Proprietatii de Stat, ale Ministerului Privatizarii
si Comitetului pentru Reforma si este subordonata Guvernului. Totodata, sunt
implicate în procesul de privatizare ministerele economice si alte institutii abilitate de
lege.
Metodele si procedeele de privatizare folosite sunt:
• Vânzarea de actiuni persoanelor fizice sau juridice de drept privat,
române sau straine, prin urmatoarele metode:
ü oferta publica de vânzare;
ü negociere directa (cu sau fara preselectie);
ü licitatie cu strigare în plic;
ü certificate de depozit emise de banci de investitii pe piata
internationala de capital;
ü vânzari de actiuni prin Ordin de vânzare pe RASDAQ;
ü orice combinatie a metodelor de mai sus.
• Constituirea de asociatii ale salariatilor, membrilor consiliului de
administratie sau persoanelor cu ultimul loc de munca la respectiva
societate comerciala. Asociatia este o persoana juridica , de drept privat,
fara scop lucrativ, în scopul dobândirii de actiuni emise de societatea
comerciala. Modalitatile de plata a actiunilor creeaza facilitati în
achizitionarea de actiuni de catre salariati (plata în rate, esalonarea
platilor pe 3-5 ani etc.);
• Vânzarea de active apartinând societatilor comerciale la care statul sau
o autoritate a administratiei publice este actionar. Activele se pot
cumpara cu plata integrala sau în rate, cu diferite facilitati privind
reesalonarea sumelor, avansul, dobânda etc.).
În ramurile strategice ale economiei nationale, în care se organizeaza societatile
comerciale pe actiuni, cum sunt: productia si distributia de energie electrica, termica si
nucleara, minerit si gaze naturale, prelucrarea petrolului, posta, telecomunicatii si
transporturi feroviare etc., Guvernul poate decide fie pastrarea unei actiuni nominative
de control, fie vânzarea pachetului majoritar catre investitori de portofoliu. Actiunea
nominativa de control confera statului urmatoarele drepturi: numirea în consiliul de
administratie a 1-2 reprezentanti, posibilitatea de a se opune în adunarea generala a
actionarilor sau în consiliul de administratie la luarea unor decizii care privesc gajarea
sau ipotecarea activelor, dizolvarea si lichidarea, schimbarea obiectului de activitate,
fuziunea prin absorbtie etc., daca asemenea decizii ar afecta protectia consumatorilor,
protectia concurentei sau ar aduce atingere intereselor nationale.
Pentru privatizarea societatilor comerciale care vând actiuni prin negociere
directa (cu sau fara preselectie) este necesara o documentatie complexa, care
cuprinde:
• prezentarea societatii comerciale (date de identificare, structura
actionariatului, obiectul de activitate, principalele activitati, produse si
servicii, capacitatile de productie, tehnologiile si starea tehnica,
personalul societatii, starea investitiilor, brevete, litigii în curs,
rezultatele economico-financiare pe ultimii ani, situatia obligatiilor
bugetare etc.);
• publicitatea privind intentia de vânzare (potentiali investitori,
scrisori de intentie);
• metoda de privatizare;
• pretul de oferta la vânzarea actiunilor, conform raportului de
evaluare;
• modalitatea de plata;
• proiectul contractului de vânzare-cumparare;
• publicitatea ;
• comisia de negociere.
Solicitantii vor completa si depune, odata cu prezentarea ofertelor, un Caiet de
Sarcini elaborat de societatea comerciala.
Daca vânzarea actiunilor se face prin RASDAQ este necesar „Anuntul
publicitar prin Ordin de Vânzare” care sa aiba în vedere licitatia de selectie a
Societatilor de Valori Mobiliare care vor intermedia vânzarile de actiuni. Caietul de
sarcini al licitatiei de selectie cuprinde fisa de prezentare a societatii comerciale ce
face obiectul vânzarii prin RASDAQ. Acest caiet poate fi procurat contra cost. Pentru
a participa la licitatie, Societatile de valori mobiliare vor depune la sediul APAPS,
Directia de privatizare, ofertele ferme. Prezentam mai jos un asemenea anunt
publicitar care cuprinde, sumar, date de identificare a societatii, situatia economica si
structura actionariatului (tabel 8.1.).
Tabelul 8.1.
APAPS
ANUNT PUBLICITAR
Privind vânzarea de actiuni prin Ordin de Vânzare pe RASDAQ
-selectie de oferte -
Societatea
comerciala
TRANSAGHIRES S.A.
Aghires
ARTA CULINARA S.A.
Cluj
MEGA S.A.
Bucuresti
Cod. fiscal 5734865 199060 334442
Nr. de
înregistrare la
O.R.C.
J 12 /1479/1994 J 12/51/1991 J 40/55/1991
Sediul social Aghires, Str. Uzinei,
nr.326, Jud. Cluj
Cluj-Napoca , Str. Iuliu Maniu,
nr.21/A, Jud. Cluj
Bucuresti, Bd.
Basarabia, nr.256, sect.3.
Obiect de
activitate
Transport marfa si
persoane în trafic intern
Restaurare, comert cu
amanuntul al produselor
alimentare, bauturilor si
tutunului
Realizarea si
furnizarea de
programe
informatice
Capital social 929.025 mii lei 7.020.504 mii lei 1.163.025 mii lei
Cifra de
afaceri (cf.
ultimului
bilant anual)
- 32.074.694 mii lei 3.671.638 mii lei
Profit
net/pierdere
(cf. ultimului
bilant anual )

- 104.757 mii lei

2.011.913 mii lei

10.196 mii lei
Structura actionariatului
• APAPS 4,451% 3,757% 0,88%
• SIF Banat
Crisana
- 87,404% -
• PPM - 8,839% 18,41%
• Manager - - 0,11%
• Alti actionari 95,549% - Emil Simon 80,60%
Nr. de actiuni
oferite la vânzare
1.654 actiuni 263.789 actiuni 412 actiuni
Valoarea nominala 25.000 lei/actiuni 1.000 lei/ actiune 25.000 lei/actiune
% din cap. soc.
oferit la vânzare
4,4509% 3,757% 0,88%
Pret de oferta 25.000 lei/actiune 1.548 lei/actiune 25.000 lei/actiune
Lotul din care face
parte
soc.comerciala

Lotul 4

VIII.3. Bilantul privatizarii si programul de privatizare pe anul 2002 si
în perspectiva

Ritmul lent al privatizarii întreprinderilor cu capital majoritar de stat (societati
comerciale si societati nationale) a impus, periodic, masuri de accelerare a acestui
proces.
Capitalul social privatizat a avut un ritm ascendent, nivelurile cele mai ridicate
atingându-se în perioada 1999-2001 (fig. 8.2.) .


44,63
348,5
1840
1337
2166
4103,6
6784
6290,13
9822,82
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001





Fig.8.2. Evolutia capitalului social privatizat , pe ani
- mld. lei, în preturi curente –
Sursa: Adevarul economic, ian.2002
Pâna în anul 1997, numarul societatilor comerciale privatizate era mare, dar
capitalul privatizat era redus. S-au privatizat societati mici. În anul 1995 s-au privatizat
cca.1000 societati; în anul 1996, cca.1100 societati; în anul 1997, cca.1600 societati. În
perioada 1995-1997 s-au privatizat societati mici si mijlocii. Programul de privatizare
pentru anul 1998 prevedea privatizarea a peste 2700 societati comerciale, din care 312
societati comerciale mari, 918 mijlocii si 1477 mici. Programul nu a fost realizat. În
perioada urmatoare, dupa o perioada de stagnare, procesul de privatizare a reînceput.
În anul 2001, APAPS a vândut actiunile a 127 societati comerciale mari (peste 9800
mil.lei). Dintre marile societati comerciale privatizate în anul 2001 mentionam:
SIDEX Galati, RAFO Onesti, OPTICA Timisoara, TEHNOFRIG Cluj, NAVIGATIA
FLUVIALA ROMÂNA etc.
Totusi, procesul de privatizare este nesatisfacator. În anul 2001, situatia
patrimoniului statului arata o slaba actiune de privatizare a marilor giganti industriali si
a societatilor comerciale agricole cu capital de stat (fig.8.3.).



















Fig.8.3. Structura patrimoniului statului
Sursa: Adevarul economic, ian 2002

O schimbare majora în structura societatilor privatizate este preponderenta
capitalului social vândut apartinând societatilor mari (fig.8.4.). Principala metoda de
privatizare fost negocierea si nu piata de capital sau licitatia (fig.8.5.), ceea ce reflecta
nivelul scazut al resurselor banesti ale investitorilor români, dar si neajunsurile pietei
financiare.
Alte RA,SN,CN,
SC
39,25%
SNCFR
2,74%
MF si MAA
4,34%
Privatizat de
FPS, SIF,PPM
28,86%
APAPS
15,43%
Renel
9,38%
SNCFR
2,74%
Alte RA,SN,CN,
SC
39,25%
MF si MAA
4,34%
Privatizat de FPS,
SIF,PPM
34,00%
APAPS
10,29% Renel
9,38%

Legenda: RA- Regii autonome; SN,CN- Societati/Companii nationale; SC-societati comerciale; PPM-
Procesul de privatizare în masa; SIF- Societati de Investitii Financiare; SNCFR- Societati divizate de SN Cailor
Ferate Române; RENEL – Societati divizate din fostul RENEL; MF- Ministerul Finantelor; MAA – Ministerul
Agriculturii si Alimentatiei
La 01.01.2001 La 31.12.2001


















Fig. 8.4., 8.5. Distributia capitalului social vândut în anul 2001
Sursa: Adevarul economic, ian. 2002

Pentru perioada 2000 - 2004, Guvernul a propus un nou mod de abordare a
activitatii de privatizare a societatilor comerciale aflate în proprietatea statului, care
tine seama de experienta acumulata, dar si de necesitatea unor schimbari profunde în
principiile si metodele de realizare a acestui proces.
La începutul anului 2002 a ramas în administrarea APAPS un capital social de
aproximativ 19 927 mld. lei (1444 societati comerciale). Printre societatile comerciale
foarte mari propuse pentru privatizare în anul 2002, prin Programul PSAL I, fac parte:
ELECTRO PUTERE Craiova, IUG Craiova, VIROMET Victoria etc., iar prin
Programul PSAL II : IAIFO Zalau, TURBINOX Bucuresti, RULMENTI Suceava,
UMUC Bucuresti, GIURGIU NAV, AVERSA Bucuresti etc., Alte societati mari si
foarte mari sunt în curs de privatizare
37
.
Un pas important în procesul de privatizare îl constituie pregatirea
companiilor de distributie si furnizarea energiei pentru privatizare. Astfel,
ELECTRICA a fost transformata în acest scop în societate de tip holding, prin
constituirea a 8 sucursale regionale care s-au transformat în societati comerciale
(filiale ale societatii mame ELECTRICA). Noul Grup ELECTRICA este format din 8
societati comerciale cu personalitate juridica si din 8 sucursale de întretinere si servicii
energetice. Prin reorganizarea societatii ELECTRICA, sucursalele de distributie si
furnizare vor fi transformate în centre de cost si profit, care vor functiona ca
societati comerciale, cu obiective si indicatori de performanta proprii. La rândul lor,
filialele se vor constitui în entitati care se vor privatiza cu investitori strategici.
Astfel, activitatea de distributie si furnizare a energiei se va organiza în 8 societati

37
Un numar de 77 societati comerciale mari vor fi privatizate prin cele doua programe internationale PSAL I si
PSAL II. Programul PSAL II are doua componente : privatizarea si restrucutrarea ( unele societati comerciale se
privatizeaza iar altele se restructureaza în vederea privatizarii )
9603,24
219,581
Mari
Mijlocii si mici
9671,543
108,187
43,086
Negociere
Licitatie
Piata de capital

În functie de marimea societatilor
comerciale
- mld. lei -
În functie de metoda de privatizare
utilizata
- mld.lei-
comerciale teritoriale, ce se vor privatiza câte doua pe an. Scopul acestui proces de
restructurare – privatizare este eficientizarea sectorului si ieftinirea energiei .
Pentru accelerarea vânzarii societatilor comerciale din portofoliul APAPS a
început deja un proces de stergere si esalonare a datoriilor în vederea atragerii
cumparatorilor. Se vor externaliza unele active care nu fac parte din activitatea de baza
a societatilor comerciale si se vor crea înlesniri financiare la plata unor datorii.
În continuare sunt necesare masuri de accelerare a privatizarii si de creare a
mediului de afaceri propice pentru întreprinderile care se restructureaza, precum si
pentru etapa post privatizare.
Autoritatea pentru Privatizarea Patrimoniului Proprietatii Statului a propus, la
începutul anului 2002, un nou act normativ pentru accelerarea procesului de
privatizare. Principalele prevederi cuprinse în actul normativ sunt:
• vânzarea societatilor comerciale mici si foarte mici prin intermediul
unor agenti de privatizare, selectati dintre societatile de audit si formele
specializate în lichidarea si reorganizarea societatilor comerciale;
• societatile mari, cuprinse în programul PSAL, vor fi privatizate în
continuare de catre APAPS, cu ajutorul unor firme de consultanta,
desemnate prin licitatie;
• simplificarea procedurii de vânzare a pachetelor reziduale de actiuni, pe
care le mai detine la societatile comerciale, prin intermediul pietei de
capital;
• alocarea unor fonduri speciale societatilor aflate în portofoliul sau
pentru îndeplinirea cerintelor de mediu, prin asigurarea cotei cerute în
proiectele cu finantare externa;
• introducerea unui sistem de administrare pe baza de mandat, care va
permite administratorului special sa ia masuri de restructurare a
societatii, s-o divizeze sau sa propuna fuziune, sa vânda active, sa faca
externalizari sau transferuri de activitati si active cu caracter special, sa
faca conversia unor creante etc.;
• înghetarea datoriilor la bugetul de stat ale societatilor care se vor
privatiza în anul 2002, la data de referinta 31 decembrie 2001, cu
conditia sa-si plateasca datoriile aferente anului în curs;
• se va reduce procedura de privatizare pentru vânzarea pachetelor de
actiuni mai mici de 33% din capitalul social si se scurteaza durata de
exercitare a dreptului de optiune a cumparatorului pentru actiunile
rezultate în urma majorarilor de capital;
• diversificarea metodelor si procedeelor de privatizare;
• cresterea gradului de transparenta a procesului de privatizare prin
întocmirea unei noi grile de evaluare a societatii etc.

Guvernul si-a asumat raspunderea în fata Parlamentului pentru „Legea de
accelerare a privatizarii”.
Noul act legislativ este complementar legislatiei aplicate în prezent si
creeaza conditii mai favorabile accelerarii procesului de privatizare, prin
masurile de crestere a atractivitatii întreprinderilor si diminuarea participarii
statului în economie. Masurile preconizate au în vedere instituirea unor proceduri
noi, printre care: majorarea de capital social exclusiv prin aport de numerar, transferul
cu titlu gratuit al unor active cu caracter social, introducerea metodei de vânzare a
actiunilor detinute de stat la anumite societati comerciale stabilite prin Hotarâre de
Guvern la un pret simbolic etc. De asemenea, se introduce ca masura noua institutia
administrarii speciale în perioada de privatizare. O caracteristica fundamentala a
noului proiect de lege va fi o mare transparenta a procesului de privatizare si cu privire
la asanarea si restructurarea datoriilor, asigurându-se un tratament egal tuturor
potentialilor cumparatori. Pe baza unei grile, care va fi publicata, fiecare cumparator
va putea sa-si calculeze dinainte volumul datoriilor nete în perioada anterioara, dar si
nivelul de reducere a penalitatilor.
Legislatia privatizarii întreprinderilor a suferit modificari si adaptari periodice.
Astfel, s-au adus corectii Legii 58/1991 prin prevederile Legii 55/1995 si s-au facut
modificari de fond si adaptari la situatiile noi aparute în procesul de creare a pietei de
capital în baza Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.88/1997.
Noul act legislativ din 2002, în baza caruia Guvernul îsi asuma raspunderea
guvernamentala pastreaza principiile de baza ale Ordonantei 88/1997 privind
privatizarea societatilor comerciale, dar aduce îmbunatatiri cadrului legislativ existent
cu scopul accelerarii procesului de privatizare si a valorificarii patrimoniului în
conditii de performanta.
În prezent, APAPS mai detine în portofoliul propriu doar 13% din proprietatea
privata a statului (societati comerciale cu capital majoritar de stat sau pachete reziduale
de actiuni). Dupa vânzarea societatilor, accentul trebuie sa cada pe relatia post
privatizare, adica pe urmarirea modului în care noii proprietari îsi respecta
angajamentele luate prin contractele încheiate. Privatizarea unor mari companii si
societati nationale, reprezentând patrimoniul public al statului va trebui sa se
desfasoare în beneficiul statului, al societatilor si al salariatilor. Acestea fac parte din
portofoliile Ministerului Industriei si ale Ministerului Transportului care detin o mare
parte din patrimoniul statului.
Alte societati fac parte din portofoliile altor ministere. Cu exceptia societatilor
comerciale cu profil agricol, detinatoare de terenuri, care se privatizeaza pe baza unei
legislatii speciale, de catre Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, prin
Agentia Domeniilor Statului, pentru toate celelalte societati si companii care se
privatizeaza de catre APAPS, ministere si alte institutii, agenti de privatizare,
administratori speciali etc. se aplica o legislatie unitara.

Cuvinte si expresii cheie:
• reforma întreprinderii;
• restructurarea financiara;
• restructurarea întreprinderilor;
• privatizarea întreprinderilor;
• convergenta cu economia Uniunii Europene;
• certificate de proprietate ;
• proceduri de privatizare;
• transferul gratuit catre populatie a capitalului social;
• cupoane nominative de privatizare;
• vânzarea de actiuni;
• asociatiile salariatilor;
• mecanismele privatizarii întreprinderilor.

Întrebari:
1. În ce consta procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat?
2. Cum este conceputa restructurarea la nivel de întreprindere?
3. Ce evolutii cunoaste legislatia privatizarii întreprinderilor în România?
4. Care sunt institutiile implicate în procesul de privatizare a
întreprinderilor cu capital de stat?
5. Care sunt procedurile de privatizare utilizate în prezent?
6. Cum se realizeaza vânzarea actiunilor întreprinderilor?
7. Care este stadiul actual al procesului de privatizare a întreprinderilor?


Capitolul IX: GESTIUNEA STRATEGICA A
ÎNTREPRINDERII

IX.1. Definirea si alegerea strategiei întreprinderii

În literatura de specialitate se dau numeroase definitii strategiei. Într-o
acceptiune foarte larga, regulile care presupun anumite actiuni pentru etapele unui
proces decizional constituie o strategie. Din punct de vedere formal, strategia este o
functie de informatie existenta la un moment dat, functie care ia valori pe multimea
de alternative accesibile momentului respectiv. O asemenea regula trebuie sa cuprinda
întregul proces de adoptare a deciziilor si toate cazurile posibile întâlnite cu aceasta
ocazie. Într-o maniera mult mai formalizata, strategia este definita în teoria
jocurilor. Firma poate fi privita ca un partener într-un joc economic complex,
urmarind sa-si formuleze si sa transpuna în practica acea strategie care optimizeaza
„functia de câstig”.
Dupa G. Bressy si C. Konkuyt, strategia unei întreprinderi consta în
combinarea obiectivelor care-i sunt stabilite si a mijloacelor care sunt alese
pentru a le atinge, pornind de la analiza mediului
38
.
Interesul strategic al întreprinderii o obliga sa cunoasca mediul sau si sa-i
stabileasca axele dezvoltarii, prin asigurarea unui cadru si a unei finalitati coerente a
tuturor deciziilor sale.
Michael E. Porter, profesor la Harward Business School, considera ca
strategia întreprinderii trebuie sa-i permita acesteia sa obtina un avantaj
concurential durabil în fiecare sector de activitate. În cele mai multe cazuri, aceste
avantaje se regasesc în nivelul rentabilitatii care asigura echilibrul economic al
întreprinderii. Pentru a determina aceste finalitati trebuie sa se faca o analiza detaliata
a sectoarelor concurentiale din domeniul de activitate respectiv
39
.
Strategia este o viziune asupra viitorului întreprinderii; urmareste un
obiectiv fundamental, compus din obiective partiale de atins, stabileste cai si
mijloace de realizare.
Finalizarea strategiei impune realizarea echilibrului economic al
întreprinderii si realizarea scopului care se urmareste prin alegerea si
implementarea acesteia.
Analiza strategica are o mare importanta în procesul de alegere si implementare a
strategiei.
Prin alegerea unei strategii se urmareste sa se asigure realizarea, de o maniera
durabila, a rezultatelor care sa satisfaca conducerea întreprinderii si pe partenerii sai
(actionari, personal etc.). Strategia aleasa este de fapt un compromis între ceea ce
întreprinderea vrea sa faca, cu mijloacele de care dispune si cu ceea ce este autorizata
sa faca.
Este larg raspândit în universitatile franceze modelul LCAG (zis de politica
generala), care dateaza din 1965, folosit în analiza strategica, elaborat de Learned
E.P., Cristiensen C.K., Anderws K.R, Guth W.Q., care permite sa defineasca si sa

38
Gilles Bressy, Christian Konkuyt – „Économie d'entreprise” , Ed. SIREY, Paris, 1998.
39
Porter, M.E. – „Choix strategiques et concurrence”, Economica, Paris, 1982.
evalueze diferentele dintre strategii si sa usureze alegerea uneia dintre ele pentru
întreprinderea data (fig.9.1.)













Fig. 9.1. Modelul LCAG de analiza strategica a întreprinderii
Sursa: Preluat dupa G. Bressy si C. Konkuyt, Économie d'entreprise, Ed. Sirey, Paris, 1998.

Alegerea strategiei întreprinderii necesita cunoasterea proceselor care au loc în
mediul intern si extern în vederea formularii ei. În acest sens, trebuie definite o serie
de elemente, ca: scopul strategiei, activitatile (portofoliul de activitati), mijloacele de
actiune, tactica, prioritatile, complementaritatea între resurse, pregatirea
imprevizibilului. Aceste elemente dau indicatii asupra marimii resurselor alocate si a
eforturilor depuse în raport cu ceilalti parteneri ai jocului economic.
Scopul fixeaza linia directoare pe care firma o va urma. El reprezinta un ghid
de alegere a ceea ce este de facut. Evident, criteriile de alegere sunt esentiale pentru ca
scopul sa nu fie nici vag, nici rigid. Scopul da raspuns la întrebari, ca: Ce suntem ?, Ce
vrem sa fim ?, Ce ne place sa facem ?
Odata ce scopul a fost definit trebuie ales „câmpul de bataie”, portofoliul sau
lista de activitati . Ce va face firma? Ce va produce ea? Unde îsi va desface produsele?
Selectarea portofoliului de activitati da raspuns la întrebarile anterioare, deoarece este
optiunea primordiala care permite localizarea eforturilor întreprinderii pe domeniul
ales. Alegerea trebuie sa urmareasca un echilibru între risc si rentabilitate, selectarea
activitatilor facându-se de asa maniera încât activitatile în crestere sa compenseze pe
cele în descrestere, cele profitabile sa sustina pe cele mai putin profitabile sau a caror
dezvoltare necesita un volum important de resurse. Termenul de activitate este utilizat
aici într-un sens mai complex. Nu este vorba despre un produs particular sau de o piata
unica, ci de cupluri omogene „produs-piata” ale caror comportamente strategice sunt
identificabile si coerente în raport cu concurenta si, mai general, cu mediul
înconjurator. Pentru realizarea echilibrului între activitati exista metode care fac apel la
criterii ce constau, de exemplu, în stabilirea pozitiei activitatii în raport cu concurentul
principal, forta competitiva, cresterea pietei, atractia sectorului vizat etc.
Printre elementele de definire a strategiei firmei, cel de sinergie ocupa un loc
important. Sinergia poate fi reprezentata prin relatia „2+2=5” simbolizând faptul ca
efectul de complementaritate da rezultate superioare comparativ cu fiecare efect luat
separat. Exemplul utilizarii concomitente a îngrasamintelor chimice si apei de irigat
Analiza mediului
(oportunitati si
constrângeri)


Analiza potentialului
întreprinderii (puncte tari,
puncte slabe)
Finalitatea sau scopul
întreprinderii
Alegerea unei strategii
(obiective si mijloace)
Planurile de actiune: marketing, tehnic, financiar, social, etc.
este edificator în plan tehnologic pentru o întreprindere agricola. Dar, sinergiile nu
sunt numai de natura tehnica. Punerea în comun a doua forte de vânzare responsabile
cu produse complementare, destinate aceleiasi clientele, produce un efect de sinergie
în ceea ce priveste costul si volumul vânzarilor. De aceea, cautarea sinergiilor pe plan
tehnic, comercial, uman, financiar permite firmelor sa obtina un profit maxim din
resursele si mijloacele pe care le poseda, datorita complementaritatii care deriva din
acestea.
Pentru a-si îndeplini scopul, întreprinderea va face apel la unele resurse si
mijloace. Fiind de naturi foarte diferite, atunci când are loc alegerea lor trebuie luate
decizii complexe. De exemplu, ce fel de personal va fi angajat: personal de înalta
calificare, nespecializat sau specializat? Ce tehnologii vor fi practicate: puternic
mecanizate sau facând apel la mai multa manopera? La ce mod de finantare se va
recurge: împrumut, autofinantare sau cresterea capitalului propriu? Ce retea de
distributie se va utiliza? Pe ce mijloace „politice” se va sprijini firma? Aceasta ultima
întrebare este tot atât de importanta ca si celelalte. Succesul strategiei va depinde în
mare masura de luarea în calcul a cadrului „politic” al situatiei date, cadru în care
actorii jocului au interese convergente. Actorii jocului economic: angajatii, sindicatele,
serviciile functionale si operationale, consiliul de administratie, grupurile de
consumatori, statul etc. vor influenta realizarea strategiei favorizând-o sau, dimpotriva,
pot frâna realizarea obiectivelor propuse. O strategie, chiar daca este bine elaborata,
poate esua din cauza factorilor implicati a caror scopuri sunt antagonice. Prin urmare,
alegerea corecta a mijloacelor „politice” va conditiona realizarea obiectivelor si, deci,
a strategiei. Coerenta acestei alegeri este în acelasi timp o masura a calitatii strategiei,
fiecare efort trebuind sa fie complementar altuia si toate mijloacele sa fie afectate
realizarii unui obiectiv unic.
Atingerea obiectivului, care poate fi financiar (rentabilitatea investitiilor, cifra
de afaceri, dividendele), comercial (volumul vânzarilor, cota de piata) sau uman
(satisfactia personalului) se poate face pe diverse cai. Întreprinderea trebuie sa aleaga,
deci, modul de dezvoltare în viitor. Ce tactica se va utiliza pentru atingerea scopului
sau scopurilor care au fost fixate? Sunt oferite mai multe posibilitati. Astfel, firma
poate decide sa ramâna pe linia sa traditionala cu activitatile pe care le-a practicat,
urmarind sa-si întareasca pozitia pe pietele pe care le cunoaste. Întreprinderea poate,
totodata, sa decida expansiunea pe piete noi sau sa dezvolte activitati noi, adica sa
realizeze produse noi pe piete noi. Modul de dezvoltare, caracterizat prin penetratie,
expansiune, inovatie, diversificare este firul conducator în cadrul strategiei si da sensul
eforturilor depuse.
Toate aceste actiuni nu pot fi dirijate simultan, ele au un grad de importanta
diferit, fiecare cere un anumit timp pentru a fi realizata. Firma fixeaza anumite
prioritati, clasifica actiunile dupa gradul lor de importanta. De exemplu, daca se adopta
ca mod de dezvoltare inovatia, atunci trebuie pusa la punct reteaua de distributie,
trebuie alocate resursele financiare si umane necesare noii activitati.
Atingerea obiectivelor întreprinderii se poate face pe cai multiple. Pe de o
parte, datorita diversitatii alegerilor exista mai multe alternative între caile posibile. Pe
de alta parte, strategia este elaborata pornind de la o anumita viziune asupra mediului
si a evolutiei acestuia. Strategia aleasa va fi diferita, în functie de ipotezele facute cu
privire la tendintele previzibile ale mediului. De cele mai multe ori evolutia mediului
este incerta, imprevizibila. Dar, acest imprevizibil trebuie pregatit si pregatirea trebuie
sa fie flexibila. Se elaboreaza mai multe seturi de ipoteze despre evolutia mediului si
se sintetizeaza un scenariu.
Se pot stabili mai multe scenarii, fiecare putând avea un grad mai mare sau
mai mic de realizare. Pentru fiecare scenariu se elaboreaza o strategie. Nu putem sti
dinainte, decât cu o anume probabilitate, uneori subiectiva, care dintre scenarii se
poate realiza. Numarul de scenarii rezulta din combinarea ipotezelor plauzibile. În
practica se transpune însa numai una din strategiile formulate, unul dintre
scenarii. Unele strategii, numite strategii de contigenta, sunt tinute în rezerva pentru
cazuri când se înregistreaza o evolutie a mediului diferita fata de cea prevazuta. În
aceasta consta pregatirea imprevizibilului. Procesul de urmarire a ipotezelor si de
adoptare a noilor strategii sau de modificare a celor vechi se numeste control
strategic. Controlul strategic este un element deosebit de important în ciclul
„formulare – elaborare – punere în practica” a strategiei.
Elementele de definire strategiei firmei sunt prezentate sintetic în fig. 9.2.





STRATEGIE
Ce stim sa facem ?
Ce facem? Care sunt cuplurile
„produs-piata” ?
„2+2=5”
Inovatie, Penetratie,
Expansiune, Diversificare
Ce facem în primul rând ?
Ce se petrece în cazul când ?
Fig.9.2. Elementele de baza ale strategiei
întreprinderii
Oamenii, Materialele, Banii,
Informatiile
Portofoliu de
activitati
Scop
Sinergie
Pregatirea
imprevizibilului
Mijloace
Tactica
Prioritati


IX.2. Clasificarea strategiilor

Finalitatea unei strategii se regaseste în rezultatele economice. Din acest
considerent esential, strategiile elaborate la nivelul întreprinderii urmaresc realizarea
unor obiective economice, pe baza unor masuri si actiuni complexe. Elaborarea
strategiilor necesita efectuarea unor studii complexe de analiza a activitatii anterioare,
prognoze bazate pe cercetarea stiintifica fundamentala si cercetarea de productie, ca si
folosirea metodelor si tehnicilor moderne de calcul, formularea unor alternative de
dezvoltare în vederea alegerii celor mai adecvate cai pentru întreprinderea data.
Esenta unei strategii este de natura economica. De aceea ne referim la
strategii economice care au ca finalitate realizarea unor scopuri si obiective
economice, a caror realizare presupune o mare varietate de cai si mijloace care se pot
adopta în functie de situatii foarte diferite.
În functie de scopul urmarit, întreprinderea poate sa-si elaboreze strategia
adecvata si sa-si aleaga varianta cea mai convenabila. Exista o mare diversitate de
tipuri de strategii (de specializare sau diversificare pe produs, de crestere economica,
de alianta si cooperare , de achizitionare, de abandon, de fuziune, de divizare etc.).

1. Strategiile de specializare sau diversifi care.
Specializarea permite întreprinderilor sa se dezvolte într-un singur domeniu,
uneori pentru obtinerea unui singur produs sau serviciu sau pentru o singura piata.
Strategia de specializare se elaboreaza, de regula, la crearea unei
întreprinderi si sta la baza concentrarii mijloacelor materiale si banesti într-un anumit
domeniu, urmarindu-se alegerea unei „nise de piata” libere sau pentru a devenii
dominanta pe un segment al pietei.
Strategia de specializare are o serie de avantaje, dar si dezavantaje.
Avantajele strategiei de specializare rezulta din: concertarea eforturilor
întreprinderii într-o singura directie; mai buna cunoastere a mediului concurential;
simplificarea activitatii de gestiune; posibilitatile asigurarii unei imagini mai puternice
a firmei; acumularea unei experiente ce permite conducerii sa fie eficienta; asigurarea
unor conditii favorabile promovarii progresului tehnico-stiintific, cresterii
productivitatii muncii si a profitului. Dezavantajele strategiei de specializare tine de
riscul ca întreprinderea sa-si lege soarta de un singur domeniu. Schimbarile ce apar în
acest domeniu, legate mai ales de evolutiile tehnologice, dar si de modificarile cererii
risca sa dezechilibreze întreprinderea. Acest pericol este mare în a doua faza a ciclului
de viata a produselor. O specializare înalta poate provoca rigiditati în organizarea
întreprinderii, ceea ce-i slabeste capacitatea de adaptare la mediu.
Pe plan international s-a constatat ca întreprinderile cele mai profitabile sunt
cele care îsi reorienteaza domeniul activitatii de baza sau de excelenta. În acest scop,
întreprinderea îsi concentreaza resursele în domeniul principal de activitate pentru a
facilita inovatia si cresterea productivitatii. O astfel de specializare impune adesea o
politica de alianta si de parteneriat pentru a-si externaliza activitatile necesare (în
multe cazuri acestea fiind efectuate de întreprinderi mici si mijlocii).
Abordarea concomitenta a strategiei de specializare cu strategia de diversificare
rezulta din faptul ca o întreprindere specializata îsi integreaza activitatile pentru a
obtine un nivel mai ridicat al eficientei economice.
Diversificarea activitatii unei întreprinderi consta în dezvoltarea pe mai
multe produse, câteodata pe mai multe piete sau domenii, dar componentele structurale
ale acesteia sunt specializate. Diversificarea este necesara în cazul unor produse noi
sau piete noi.
Formele diversificarii sunt:
• verticala sau integrata, atunci când întreprinderea îsi completeaza
activi tatea cu produse complementare care se situeaza în amonte sau în
aval, în aceeasi filiera tehnologica, pentru a beneficia de o mai mare
securitate;
• concentrica, atunci când activitatile noi au legaturi de
complementaritate cu cele vechi în plan tehnologic;
• conglomerala, atunci când activitatile noi nu sunt legate de produsele
actuale ale întreprinderii, ceea ce implica nevoia de conversie a fortei de
munca într-o noua meserie.

În multe cazuri se adopta forma de societate de tip holding, ale carei active
sunt constituite din parti ale altor societati si care-si sporeste portofoliul de activitati
prin cumpararea si vânzarea de participatiuni în întreprinderi.
Diversificarea întreprinderii are avantaje si dezavantaje.
Avantajele diversificarii tin, în special, de repartizarea riscurilor pe mai multe
activitati, se creeaza posibilitatea constituirii unui portofoliu de activitati echilibrate;
se creeaza posibilitati de îmbunatatire a rentabilitatii globale, ca urmare a
complementaritatilor create între activitati. Exista un câstig (sinergie) care rezulta din
faptul ca suma rezultatelor care se vor obtine este superioara fata de rezultatul fiecarei
activitati luate separat („2+2=5”).
Dezavantajele diversificarii tin de dispersarea eforturilor investitionale ale
întreprinderii, care le reduce eficacitatea si de dificultatile care apar în management.
Din aceste motive, diversificarea trebuie adoptata cu prudenta. Din acest punct de
vedere, diversificarea conglomerala este mai riscanta decât cea concentrica.

2. Cele trei strategii pentru un produs dat
40

M.E.Porter defineste trei strategii de baza, legate de concurenta, pentru un
produs dat:
• Strategia de dominare globala la nivelul costurilor , care urmareste
cresterea competitivitatii activitatii întreprinderii;
• Strategia de diferentiere, pe baza careia se diferentiaza optiunile
strategice (conceptia produsului, imaginea de marca, tehnologia etc.);
• Strategia de concentrare a activitatii, care consta în a se gasi o nisa pe
un segment al pietei.

Alegerea uneia din cele trei strategii depinde de caracteristicile sectorului si de
avantajele ce le ofera fiecare.

40
M.E. Porter – „Choix strategiques et concurrence”, Economica, Paris, 1982.




















Fig.9.3. Strategia pentru un produs
Sursa: M.E. Porter – „Choix strategiques et concurrence”, Economica, Paris, 1982.

În sectoarele capitaliste de mare intensivitate, unde raportul între capitalul
productiv si productia anuala este ridicat, se impune o strategie de volum (globala). În
sectoarele mai putin intensive (de servicii sau industrie usoara), strategiile de
diferentiere aduc mai multe avantaje.

3. Strategiile de crestere economica
Atunci când o întreprindere îsi propune sa se dezvolte poate adopta o strategie
de crestere economica. În acest caz, strategia consta în gasirea solutiilor pentru
cresterea cifrei de afaceri, a valorii adaugate, a numarului de salariati, a subunitatilor
economice si a produselor pe care le obtine întreprinderea.
Cresterea economica aduce întreprinderii un mare numar de avantaje
economice: permite sa beneficieze de efectele experientei si ale economiei de scara;
asigura o putere mare de negociere în relatiile cu principalii interlocutori; permite
urmarirea evolutiei „dimensiunii critice”, respectiv a dimensiunii minime ce trebuie sa
o atinga întreprinderea pentru a se mentine în sector, cu o rentabilitate ridicata; reduce
presiunea concurentei, asigurând întreprinderii un avantaj concurential care-i poate
satisface nevoia de securitate etc.
Cresterea economica poate fi interna si externa. Cresterea interna este cea care
are loc în interiorul întreprinderii, pe baza investitiilor productive si comerciale.
Cresterea externa are loc prin regruparea partiala sau totala a întreprinderii cu una sau
mai multe firme (fuziune, participatiune, diferite forme de aliante).


Avantajul strategic

Caracterul unic al
produsului este
perceput de clientela

Situatia firmei se
caracterizeaza prin
cresteri reduse
Diferentierea
Dominarea globala
la nivelul costurilor
Concentrarea activitatii
Întregul
sector
Un segment
specific
T

i

n

t

a




s

t

r

a

t

e

g

i

c

a

4. Strategiile de alianta si cooperare
Întreprinderile pot sa colaboreze între ele temporar (aliante tactice) sau se pot
angaja pe o durata nelimitata de timp (aliante strategice). În cazul elaborarii unor
strategii de internationalizare, în special atunci când se urmareste cresterea unei
întreprinderi (societati multinationale) se identifica factorii care influenteaza
continutul acestor strategii, cum ar fi: necesitatea inovatiei stiintifice pentru
relansarea procesului de crestere economica într-un sector sau pe ansamblul firmei;
cercetarea avantajelor concurentiale (securitatea aprovizionarilor cu forta de munca
ieftina, avantaje fiscale acordate de diferite state) etc.
Adesea, întreprinderile încheie aliante si acorduri de cooperare, atunci când nu
pot sa-si asume singure costurile si riscurile dezvoltarii lor. De regula, cooperarile au
loc în sectoarele industriale unde efectul experientei este important, tehnologiile
evolueaza rapid, intrarea pe piata este foarte costisitoare, a avut loc un proces de
globalizare a produselor si a concurentei, riscurile operationale sunt însemnate. Fiecare
din aceste cauze determina întreprinderile sa apeleze la o forma sau alta de cooperare.
Dupa unele studii, cele mai multe acorduri de cooperare (cca.40%) vizeaza
domeniul cercetarii-dezvoltarii, motivate de costurile si riscurile ridicate, dar facilitate
de caracterul preconcurential (este mai usor sa cooperezi atunci când sanctiunile pietei
sunt mai îndepartate decât atunci când consecintele economice sunt imediate).
Aliantele si cooperarile în productie detin al doilea loc (25%), motivate de efectele
economiilor de scara. Urmeaza cooperarile în domeniul marketingului (10%).
Cooperarile si motivele care stau la baza lor sunt foarte diverse.
Pentru a ghida întreprinderile în alegerea strategiilor de cooperare trebuie
analizate costurile cooperarii, frecventa cu care acestea au loc, gradul de
incertitudine si specificul cooperarii. Analiza are la baza teoria costurilor
tranzactiilor. Aceasta teorie porneste de la principiul ca activitatea economica a unei
întreprinderi poate fi reprezentata printr-o retea de tranzactii carora le sunt asociate
costuri (costuri de coordonare, control, planificare, urmarire, costuri de negociere, de
redactare a contractelor, de întarire a relatiilor cu furnizorii etc.). În acest caz se
urmareste minimizarea costurilor respective, care variaza în functie de modul de
functionare adoptat. Daca întreprinderea decide sa faca totul singura, costurile
„externe” vor fi minime. Dimpotriva, daca ea decide sa apeleze sistematic la exterior,
costurile „interne” sunt mai ridicate. Între integrarea totala si recurgerea la piata exista
totusi o serie de optiuni, printre care si cooperarea. Pentru a determina care sunt cele
mai bune optiuni trebuie evaluate comparativ costurile tranzactiilor asociate fiecarui
mod de functionare si sa se ia în considerare caracteristicile tranzactiilor (frecventa,
gradul de incertitudine si specificul). Astfel, daca tranzactia are o frecventa ridicata, un
grad de incertitudine mare si o specificitate puternica este recomandabil ca
întreprinderea sa adopte un aranjament organizational bazat fie pe contracte pe
termen lung, fie pe integrarea activitatilor în cadrul întreprinderii. Atunci când
tranzactia are o frecventa slaba, incertitudine mica si specificitate slaba este bine ca
întreprinderea sa apeleze la piata pentru a-si procura cele necesare desfasurarii
activitatii. Exista, evident, si alti factori care influenteaza tipul de angajament
organizational si ca urmare modul de cooperare. În functie de acesti factori se va
alege cea mai favorabila forma de cooperare. Formele de cooperare între întreprinderi
difera dupa intensitatea caracteristicilor si costurile tranzactiilor.
Ca oricare dintre strategiile amintite pâna acum si strategia de cooperare
prezinta dezavantaje:
• cooperarea implica o coordonare mai sustinuta între parteneri. Aceasta
reclama timp si resurse;
• cooperarea poate antrena un dezechilibru în pozitia competitiva a
fiecarui partener. Unii pot sa profite mai mult de pe urma cooperarii decât
ceilalti si sa iasa întariti dintr-o astfel de alianta. Un concurent minor, cu
care întreprinderea a cooperat, poate deveni un concurent redutabil pe
cheltuiala partenerului;
• cooperarea are la baza încrederea, respectul mutual si toleranta între
parteneri. Realizarea cooperarii presupune instituirea unor mecanisme
incitative pentru un astfel de comportament.

5. Strategia de achizitionare este strategia prin care o firma cumpara o alta
firma (concurenta sau nu). Justificarea unei astfel de optiuni strategice este data de:
• realizarea sinergiilor operationale si / sau financiare;
• obtinerea economiilor de scara;
• îmbunatatirea coordonarii între activitati;
• aplicarea unei gestiuni si competente confirmate;
• utilizarea surplusului de lichiditati pentru investitii rentabile;
• dominarea pietei etc.

Adoptarea unei astfel de strategii presupune un diagnostic precis al
întreprinderii ce va fi achizitionata, evaluarea financiara a acesteia, negocierea si
integrarea activitatilor sale.

6. Strategia de abandon (retragerea) este o strategie putin dorita de
întreprindere, dar atunci când nu mai exista alte optiuni aceasta trebuie avuta în vedere
si pregatita corespunzator.
Strategia întreprinderii difera în functie de caracteristicile sectorului de activitate
în care evolueaza întreprinderea, de pozitia activitatilor întreprinderii pe pietele
respective, precum si de alti factori sistematici sau conjuncturali.

IX.3. Planificarea strategica

Planificarea strategica este o formalizare a strategiei alese, sub forma unor
planuri, programe, bugete, în scopul punerii în aplicare a acesteia.
Planul strategic este un instrument care serveste conducerii întreprinderii
sa-si îndeplineasca misiunea pe care o are si anume realizarea acesteia.
Planificarea strategica este metoda clasica utilizata pentru elaborarea strategiei
întreprinderii.
Planificarea ca metoda nu este altceva decât o logica reconstruita, un mod de
rationament care ajuta la o buna analiza a starii sistemului si la o realizare
satisfacatoare a obiectivelor sale. Planificarea reflecta modul în care procedeaza
un manager atunci când ia o decizie strategica. Este vorba de un ansamblu de
masuri care, prin experienta, a dat rezultate bune. Cu toate limitele metodei, aceasta
ajuta la rezolvarea unei probleme importante, care sa raspunda la întrebarea: Cum
procedam pentru ca întreprinderea sa-si atinga obiectivele ?
În aplicarea acestei metode strategul are în vedere cel putin trei dimensiuni ale
întreprinderii:
• o dimensiune economica si tehnologica, ilustrând caracteristicile
obiective ale întreprinderii si ale mediului sau;
• o dimensiune „politica” sau umana, punând în evidenta existenta
actorilor jocului economic (indivizi, grupuri de indivizi, agenti
economici, institutii, statul), cu obiectivele lor individuale, uneori
contradictorii, care pot ajuta sau, dimpotriva, împiedica realizarea
strategiei dorite;
• o dimensiune organizatorica sau birocratica, ce fixeaza cadrul formal
în care au loc toate procesele din interiorul întreprinderii.

Fiecare din cele trei dimensiuni este la fel de importanta si numai o armonizare a
lor poate conduce la ceea ce numim „management strategic” al întreprinderii.
Din perspectiva economica si tehnologica, procesul analitic de planificare
strategica parcurge mai multe etape:
• formularea scopului, a misiunii întreprinderii pentru situarea ei în
mediul economic, politic, tehnologic si social;
• fixarea obiectivelor cantitative si calitative pe care întreprinderea doreste
sa le atinga în orizontul de planificare strategica;
• alegerea portofoliului de activitati;
• analiza mediului pentru a crea viziunea strategica exterioara a
întreprinderii, care sunt tendintele majore ale mediului si ce impact vor
avea acestea asupra sa;
• evaluarea resurselor întreprinderii;
• definirea politicilor de orientare majora;
• evaluarea strategiei economice si a politicilor;
• stabilirea programelor si planurilor de actiuni pentru transpunerea în
practica a strategiei economice alese;
• traducerea în termeni financiari a deciziilor anterioare;
• cautarea unui sistem de management adaptat conditiilor concrete.

Formularea strategiei economice nu este un proces liniar, ci unul iterativ,
care conduce progresiv catre decizie. Strategia întreprinderii nu poate însa sa ia în
calcul numai variabilele economice, mai cu seama în contextul economiei de piata
moderne. Participarea crescânda a salariatilor întreprinderii la luarea deciziilor,
presiunile diferitelor grupuri (consumatori, sindicate), rolul statului prin reglementarile
legale, interesele personale ale membrilor întreprinderii etc. sunt aspecte de care
trebuie sa se tina seama în elaborarea strategiei.
Dimensiunea politica sau umana acopera tot ceea ce tine de influenta oamenilor,
a grupurilor de indivizi în cautarea controlului sau puterii lor asupra destinelor
întreprinderii, jocul dintre actorii prezenti care urmaresc, uneori, obiective
contradictorii. Procesul de formulare a strategiei din aceasta perspectiva necesita o
serie de masuri:
• identificarea actorilor (indivizi, grupuri, organizatii, alte întreprinderi) cu
care întreprinderea este în interactiune;
• analiza dinamica a legaturilor dintre actori si întreprindere;
• cunoasterea aliatilor si a eventualilor opozanti;
• anticiparea eventualelor coalitii ce se pot forma;
• anticiparea reactiei actorilor la transpunerea în practica a strategiei
întreprinderii;
• determinarea gradului de independenta strategica (ce poate face
întreprinderea prin ea însasi, fara a recurge la alti actori);
• selectarea si negocierea eventualelor coalitii;
• stabilirea actiunilor care vor permite obtinerea de avantaje pentru
întreprindere din formarea coalitiilor si a masurilor de contracarare a
opozantilor;
• anticiparea reactiei opozantilor.

Ce-a de a treia dimensiune – organizatorica – urmareste sa dea raspuns la
întrebarile: Ce tip de organizare exista în întreprindere? Ce proces de luare a deciziilor
s-a folosit? Ce stil de avizare, motivare a membrilor întreprinderii va fi utilizat? Cum
sunt controlate activitatile desfasurate de întreprindere ?
Dimensiunea organizatorica asigura infrastructura necesara planificarii strategice
si mijloacele de transpunere în practica a strategiei. Rolul ei este de a fi liantul între
diferiti actori sociali si economici ai întreprinderii.
Neglijarea uneia din cele trei dimensiuni ale întreprinderii în procesul planificarii
strategice conduce la disfunctionalitati evidente care pot sa abata întreprinderea de la
traiectoria dorita si chiar sa împiedice atingerea obiectivelor.
Fundamentarea planului strategic se face cu ajutorul prognozelor.
Prognozele (previziunile) opereaza cu elemente de incertitudine si imprevizibil,
cu stari aleatorii. Prognoza utilizeaza scenarii care permit identificarea alternativelor
strategice posibile. Diferitele obiective si ipoteze posibile, precum si caile si
mijloacele specifice fiecarei alternative trebuie sa se bazeze pe exigentele
mecanismelor pietei libere si sa asigure orientarea si coordonarea activitatii
întreprinderii. De regula, aceste prognoze sunt efectuate de sectoarele de cercetare din
marile întreprinderi organizate ca societati sau în institute de cercetare stiintifica de
profil.
Metodele si tehnicile moderne de prognozare a productiei si preturilor au un rol
mare în realizarea „sistemului de obiective” ale întreprinderii, pe orizonturi de timp.
Planul strategic al întreprinderii, elaborat pe termen mediu si lung, este un
instrument de adaptare a productiei la cerintele pietei. Deoarece planificarea este
metoda de baza în procesul de management în vederea îndeplinirii obiectivelor
stabilite este necesara alegerea acelei alternative de plan strategic care satisface cel mai
bine scopurile întreprinderii. Prin plan se decide ce sa se produca si cine este
responsabil. Planul strategic permite stabilirea din timp a tipului de resurse ce vor fi
achizitionate pentru îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.
Planul strategic cuprinde obiective ce se desfasoara pe perioade lungi de timp, în
unele situatii depasind 5 – 10 ani.
Procesul de planificare cuprinde procesul de elaborare a planului strategic, a
planului de afaceri, a planurilor anuale, a programelor de actiune, a bugetelor de
venituri si cheltuieli (fig.9.4.) .

















Fig. 9.4. Continutul procesului de planificare

Cuvinte si expresii cheie:
• strategia întreprinderii (firmei);
• scenarii strategice;
• control strategic;
• strategii economice;
• strategie de specializare;
• strategie de diversificare;
• strategii de crestere economica;
• strategii de alianta si cooperare;
• strategia de abandon;
• planificare strategica;
• prognozele (previziunile);
• planul strategic.

Întrebari:
1. Cum se defineste strategia întreprinderii?
2. Care sunt elementele care definesc strategia firmei?
3. Ce sunt strategiile economice?
4. Ce contin strategiile de specializare sau diversificare?
5. Cum defineste M. Porter cele trei strategii pentru un produs?
6. Ce contin strategiile de crestere economica?
7. Ce contine procesul de planificare strategica?
8. Ce sunt prognozele (previziunile)?
9. Ce este si ce contine planul strategic al firmei ?
Strategia întreprinderii
Planul strategic
(programul de punere în aplicare a unei structuri ce
se desfasoara pe mai multi ani)
Plan de afaceri si plan anual
Programe de actiune
Bugete anuale
Capitolul X: ACTIVITATEA DE PRODUCTIE

X.1. Introducere în teoria productiei

Notiunea de productie se utilizeaza în vorbirea curenta si în literatura de
specialitate cu sensuri diferite.
În sens larg, prin productie se întelege orice combinatie de factori de
productie. De cele mai multe ori se pune semnul egalitatii între productie si activitatea
întreprinderii întrucât exercitarea mai multor functiuni ale întreprinderii necesita
combinarea factorilor de productie.
În notiunea de productie se includ si alte activitati legate de aceasta. În aceasta
acceptiune, productia cuprinde:
• aprovizionarea întreprinderii cu factori de productie (inputuri);
• asigurarea personalului cu mijloacele de productie necesare;
• transportul si stocarea materiilor prime si ale produselor;
• producerea bunurilor materiale;
• desfacerea produselor;
• administrarea si controlul acestor activitati.

Întreaga gama de activitati de care depinde obtinerea productiei utilizeaza
combinatii diferite de factori de productie si creeaza valoare.
În sens restrâns, notiunea de productie cuprinde:
• activitatile de obtinere a materiilor prime;
• productia de semifabricate si produse finite.

În sensul cel mai restrâns, prin productie se întelege procesul de prelucrare a
materiei prime, respectiv obtinerea bunurilor industriale si agricole. În vorbirea
curenta, în cadrul întreprinderilor productive nu se includ întreprinderile de servicii (de
comert, de transporturi, banci etc.). Dar aceasta sfera este mult prea îngusta pentru a fi
acceptata în epoca moderna.
Conceptul de productie se refera la o varietate de activitati care asigura
obtinerea bunurilor si serviciilor destinate pietei . Desfacerea propriu-zisa a
produselor si finantarea nu sunt incluse în notiunea de productie. Dar o serie de
activitati asigura valorificarea productiei, cum ar fi: depozitarea, transportul intern,
administrarea acestor activitati si controlul lor. Stocarea, de pilda, se regaseste în
cadrul activitatii de productie atunci când este vorba de stocurile de materii prime, iar
în domeniul desfacerii atunci când este vorba de produsele finite ce urmeaza sa se
vânda pe piata. Acelasi lucru se întâmpla si în cazul transportului, atunci când
productia presupune si activitati de transport al materiilor prime, dar si activitati de
desfacere atunci când are loc transportul produselor finite.
Teoria productiei are un mare rol în analiza ofertei întreprinderilor, a
carei abordare este necesar a se face în plan tehnic, economic si social .
Abordarea ofertei în plan tehnic are în vedere relatiile tehnice dintre nivelul
productiei si factorii de productie implicati în obtinerea produselor si a serviciilor.
Productia este rezultatul relatiilor input-proces-output (intrari de factori de productie -
proces de productie - iesiri de produse finite si servicii). Nivelul si calitatea
outputurilor sunt influentate de inputuri si de procesul de combinare a factorilor de
productie în cadrul tehnologiilor stabilite.
Abordarea ofertei în plan economic presupune studierea productiei sub
raportul costurilor de productie aferente produselor si serviciilor, ca si a
profitului. Un nivel optim al acestora caracterizeaza oferta competitiva a
întreprinderii.
Abordarea ofertei în plan social vizeaza raporturile interumane din cadrul
întreprinderii, raporturi care nu tin numai de un domeniu al tehnicii, ci reflecta faptul
ca întreprinderea este un organism economico-social. În ultimele decenii, problematica
relatiilor interumane din cadrul firmelor a dobândit un loc important în activitatea de
management, întrucât este un factor esential de crestere a productivitatii muncii si a
profitului.
Esenta teoriei ofertei competitive o constituie maximizarea profitului
întreprinderii si raporturile acesteia cu piata.
Problematica productiei si a pietei poate fi abordata pe termen lung si pe
termen scurt. Pe termen lung se poate previziona o mare variatie a productiei, în
componentele: nivelul, costurile, calitatea produselor si profitul obtinut. Pe termen
scurt, în conditiile folosirii acelorasi masini si utilaje, nivelul productiei variaza în
functie de variatia numarului de muncitori, cantitatea de materii prime, energie etc.
(factorii variabili). Întrucât pe termen scurt avem importante elemente ale productiei
sub forma de factori ficsi, tehnologia este relativ stabila, iar variatia productiei, a
costurilor si a profitului este mai redusa. Având în vedere cerintele pietei, gradul de
dotare, exprimat de înzestrarea tehnica si de marimea suprafetei productive,
întreprinderea poate sa obtina un nivel maxim al productiei în conditiile unui anumit
proces tehnologic. Acest nivel al productiei poate fi numit productia maxima
posibila.
Adaptarea activitatii întreprinderii la cerintele pietei se face în mod diferit pe
termen scurt si pe termen lung. Uneori deciziile de modificare a nivelului productiei se
iau la termene foarte scurte, în timpul anului.
Atunci când întreprinderea ia decizii cu privire la activitatea sa este
confruntata cu numeroase restrictii, impuse de concurenta, clienti, de natura în
general. Restrictiile impuse de natura sunt importante deoarece sub influenta
factorilor naturali nu orice combinare de inputuri conduce la obtinerea unui output
dorit. Deciziile tehnice urmaresc cea mai buna combinatie de inputuri pentru
obtinerea outputului dorit.
Inputurile procesului de productie sau factorii de productie se pot clasifica în
trei categorii mari: pamântul, munca si capitalul. Bunurile de capital sunt inputuri care
la rândul lor reprezinta outputuri ale altor firme. Inputurile si outputurile firmei sunt
considerate variabile economice de tip flux, adica marimi care exprima starea la un
moment dat, spre deosebire de variabilele de tip stoc a caror marime cumuleaza efectul
mai multor perioade de timp.
Restrictiile impuse de natura fac parte din categoria restrictiilor tehnice. Numai
anumite combinatii de inputuri permit producerea unei cantitati date de output, iar
firma trebuie sa elaboreze „planuri de productie” tehnic realizabile. Cel mai
simplu mod de a descrie planurile de productie realizabile consta în a întocmi lista
tuturor combinatiilor de inputuri si outputuri care sunt realizabile din punct de vedere
tehnic. Multimea acestor combinatii se numeste „multime de productie”, care
reprezinta totalitatea deciziilor de productie pe care firma le poate adopta. Dat fiind
faptul ca inputurile constituie un efort sau un cost pentru firma este logic sa
consideram ca în multimea de productii sunt incluse numai outputurile maxim
posibile, ce pot fi obtinute cu o combinatie data a inputurilor (fig.10.1.).













Fig.10.1. Multimea productiilor unei întreprinderi (firme)

Daca, de exemplu, multimea de productii a unei firme este cea din figura 10.1,
rezulta ca numai punctele situate pe frontiera superioara a multimii hasurate vor
corespunde outputului maxim, deci numai punctele situate pe aceasta frontiera vor
constitui multimea de productie a firmei. Functia care descrie frontiera multimii de
productie a firmei se numeste functie de productie a firmei . Aceasta masoara
outputul maxim posibil pornind de la inputul dat (sau o combinatie de inputuri).
Functia de productie descrie deci sintetic tehnologia de productie a firmei .
Pornind de la modelul de comportament al producatorului, care urmareste
maximizarea profitului sub restrictiile date de functia de productie, se poate determina
oferta, costurile atasate (total, mediu, marginal), corelatiile ce se stabilesc între
diferitele categorii de costuri, proportia în care se pot substitui între ei factorii de
productie, conditiile de optimalitate pentru maximizarea productiei sub restrictii de
cost sau de minimizare a costului pentru o productie fixata, precum si alte relatii dintre
variabilele economice care descriu procesul de productie a firmei. Toate aceste
probleme fac obiectul de studiu al altor discipline, astfel ca nu le vom detalia aici
(economiile de ramura, modelarea economica etc.).

X.2. Continutul si formele planificarii productiei

Fundamentarea deciziilor de productie, pe baza considerentelor anterioare,
impune ca întreaga activitate curenta si de perspectiva a întreprinderii sa fie gestionata
în asa fel încât sa se transpuna în practica obiectivele stabilite (fig.10.2.). Aceasta se
realizeaza prin procesul de planificare. Planul concretizeaza strategia întreprinderii
si contine indicatori sintetici si detaliati ai întregii activitati de productie
desfasurate.
x
y


































Fig. 10.2. Gestiunea activitatii de productie

Activitatea de planificare are un caracter complex, iar planul de productie este
flexibil si adaptabil la cerintele pietei. Planificarea productiei depinde de orizontul de
timp, specificul obiectivelor cuprinse în plan, modul de întocmire a planului, gradul de
detaliere al acestuia.
Dupa orizontul de timp, planificarea productiei poate fi: de perspectiva,
curenta si operativa.
Planificarea de perspectiva are ca obiect elaborarea planului pe termen mediu
si lung, cu repartizarea principalilor indicatori pe ani. În cadrul planificarii de
perspectiva se asigura realizarea ritmurilor de dezvoltare a productiei, înfaptuirea
obiectivelor strategice, introducerea mecanizarii proceselor tehnologice. Planificarea
STRATEGIA DE PRODUCTIE
Obiective Bani Previzionarea dezvoltarii pe termen lung

Programul de productie
Investitii în
infrastructura
Personalul specializat
pentru productie
Aprovizionarea
Bugetul anual
Previziuni
comerciale
Programul de
productie
Programul de
aprovizionare
Comenzile furnizorilor
Directii (decizii)
pentru alte activitati
Stoc de produse finite
Stoc de semifabricate
(componente)
T
e
r
m
e
n

l
u
n
g

T
e
r
m
e
n

s
c
u
r
t

de perspectiva concretizeaza strategiile de dezvoltare si schiteaza liniile principale de
dezvoltare pe o perioada viitoare, asigurându-se perspectiva dezvoltarii întreprinderii.
Planurile de perspectiva sunt fundamentate pe prognoze privind cerintele pietei. În cele
mai multe cazuri, acestea iau forma planului de afaceri si vizeaza o investitie pentru
care se fac împrumuturi la banci.
Planificarea curenta, spre deosebire de cea de perspectiva, precizeaza pentru o
perioada de un an sau mai putin indicatorii care rezulta din planificarea de perspectiva.
Prin planurile curente care se elaboreaza se concretizeaza si se îmbunatatesc
indicatorii stabiliti prin planurile de perspectiva.
În practica se poate folosi si o planificare pe termen mediu, care se poate referi
la un orizont de timp cuprins între 1-5 ani. Nu se poate stabili cu exactitate numarul de
ani pentru planificarea de perspectiva si curenta. Planificarea de perspectiva se refera
la perioade cuprinse între 3-7 ani, iar în anumite cazuri si pentru anumite tipuri de
întreprinderi, de peste 7 ani.
Planificarea operativa sau programarea productiei este acea parte a
planificarii interne care se ocupa cu elaborarea de planuri de activitate pe subunitati
organizatorice (sectii, ateliere, ferme, sectoare, locuri de munca), pe perioade scurte de
timp (luna, decada, zi, schimb). Aceasta concretizeaza si asigura îndeplinirea
indicatorilor prevazuti în planul de dezvoltare al întreprinderii, asigurând coordonarea
desfasurarii productiei, sincronizarea tuturor verigilor de productie pâna la locurile de
munca, astfel încât întreaga activitate productiva sa se desfasoare în mod ritmic.
Pentru planificarea productiei întreprinderii este necesar sa se aiba în
vedere o serie de cerinte de baza si sa se aplice o metodologie specifica de
întocmire a planului . Aceste cerinte sunt:
• includerea în nomenclatorul de fabricatie a unor produse cu caracteristici
calitative superioare, prin acordarea unei atentii deosebite procesului de
asimilare în fabricatie a unor produse noi, cu parametri tehnici si economici
superiori;
• fabricarea unor asemenea produse care sa asigure o folosire rationala a
resurselor materiale, pe baza unor consumuri specifice minime;
• analiza variantelor posibile de nomenclatoare de produse si selectarea
acelor produse care raspund cel mai bine criteriilor de eficienta economica
si cerintelor pietei;
• adâncirea, în limite rationale, a specializarii întreprinderii în fabricarea
anumitor produse si perfectionarea legaturilor de cooperare cu alte
întreprinderi.

Informatiile principale necesare elaborarii planului de productie sunt:
• nomenclatorul de produse, cantitatea, calitatea, termenul, fondul de marfa
pentru vânzare;
• date cuprinse în programul de pregatire a fabricatiei;
• date cu privire la punerea în functiune de noi capacitati de productie;
• normativele duratei ciclului de productie pentru diferite subunitati si sectii;
• prevederile contractelor economice;
• normativele de consum specific si cheltuieli, personalul, fondul de salarii
etc.

Elaborarea planului de productie al unei întreprinderi presupune parcurgerea
urmatoarelor etape mai importante:
1. Precizarea nomenclatorului de produse de fabricat. În vederea evitarii
prevederii prin plan a unor produse care nu au desfacerea asigurata se impune ca
productia destinata pietei interne sa fie contractata pâna la definitivarea planului pentru
anul urmator, iar pentru productia destinata exportului sa se încheie contracte ferme,
contracte cadru, contracte de lunga durata, comenzi sau conventii care sa asigure
certitudinea desfacerii produselor.
2. Stabilirea sarcinilor de plan calendaristic. În cadrul acestei etape a
elaborarii planului se stabilesc termenele de fabricatie a diferitelor produse pe
trimestre si se defalca executarea acestora pe subunitati de productie (sectii, ateliere
etc.).
3. Determinarea stocurilor de productie neterminata (produse, lucrari si
servicii în curs de executie). La determinarea acestora se are în vedere necesitatea
asigurarii unei activitati neîntrerupte, ritmice a întreprinderii.
4. Stabilirea capacitatii de productie presupune compararea productiei
planificate cu marimea capacitatii de productie si planificarea gradului de folosire a
acestora.
5. Elaborarea masurilor tehnico-organizatorice pentru realizarea productiei
planificate de catre diferite subdiviziuni ale întreprinderii; cu aceasta ocazie, o atentie
deosebita se acorda lichidarii locurilor înguste.
6. Organizarea controlului sistematic asupra îndeplinirii indicatorilor
"Productia fizica" si "Productia marfa vânduta si încasata". Totalitatea obligatiilor
asumate pe baza de contracte formeaza portofoliul de comenzi , comenzi care sunt
supuse unei urmariri permanente pe produs si pe fiecare beneficiar.
Întreprinderile pot sa-si modifice planul de productie, în cazul în care
beneficiarii renunta la contractele încheiate sau în cazul lipsei de comenzi, introducând
în fabricatie produse si sortimente care au desfacerea asigurata.

Planul de productie a întreprinderii cuprinde doua sectiuni:
- sectiunea "Productia în unitati fizice";
- sectiunea "Productia în unitati valorice".

Exprimarea productiei în unitati fizice ocupa un loc important în planul de
productie. Productia în unitati fizice este definita printr-un ansamblu de indicatori care
precizeaza volumul productiei pe produse si grupe de produse, exprimat de regula în
unitati naturale si natural-conventionale.
Sectiunea "Productia în expresie fizica cuprinde nivelul (cantitatea) din
fiecare grupa de produse si sortimente ce urmeaza a se executa în perioada de plan. În
cadrul acestei sectiuni de plan produsele se prevad conform nomenclatorului unic de
clasificare - pe produse si servicii, în unitati de masura naturale adecvate, conform
STAS-urilor, normelor interne sau altor acte normative.
În cazul în care o grupa de produse este relativ eterogena, nivelul planificat
pentru aceasta grupa se exprima în unitati natural-conventionale si se determina cu
relatia:

·
⋅ ·
n
i
ki i k
C P P
1
, în care:

P
k
- volumul productiei la grupa de produse „k”, exprimat în unitati natural-
conventionale;
n - numarul total de subgrupe omogene de produse care compun grupa eterogena „k”;
P
i
- volumul productiei la produsul „i” exprimat în unitati naturale;
C
ki
- coeficientul de transformare în unitatile conventionale.

Coeficientul de transformare din produsul real „i” în echivalenta se face pe baza
manoperei specifice si care se poate determina cu urmatoarea relatie de calcul:
k
i
ki
m
m
C · , în care:
C
ki
- coeficientul de echivalenta a unitatii de produs „i” în unitati de produs „k”;
m
i
- manopera pe unitatea de produs „i”;
m
k
- manopera pentru unitatea de produs etalon „k”.
Productia în unitati naturale are o mare importanta pentru activitatea
întreprinderilor. Prin aceasta se concretizeaza ritmurile si orientarile dezvoltarii
productiei si modificarile din structura activitatilor si se asigura planificarea folosirii
rationale a capacitatilor de productie si a cresterii gradului de valorificare a materiilor
prime si a materialelor.
Întrucât productia în unitati naturale reflecta în modul cel mai concret sarcinile
cantitative ale dezvoltarii întreprinderii, aceasta exprimare se foloseste pentru
urmarirea si conducerea operativa a productiei, pentru jalonarea dezvoltarii în
perspectiva si pentru determinarea dinamismului economic si a îmbunatatirii structurii
produselor.
Adeseori, pentru fabricarea unor produse de mare complexitate, întreprinderile
recurg la actiuni de cooperare în productie cu diversi parteneri. În acest scop se
întocmeste "Programul de cooperare în productie" anexat planului de productie, prin
care se stabileste în mod concis legatura dintre întreprindere si celelalte întreprinderi
care concura la fabricarea diferitelor produse. Putem distinge trei forme de
cooperare:
Ø cooperarea pe produs are loc în situatia în care anumite întreprinderi, denumite
"conexe", livreaza produse finite unei întreprinderi ce le foloseste pentru
executarea unor produse complexe. Asa de pilda, o uzina constructoare de motoare
livreaza, în cadrul legaturilor de cooperare, motoare unei uzine constructoare de
avioane, de autobuze etc.;
Ø cooperarea pe piese reprezinta acea forma de cooperare în care anumite
întreprinderi conexe livreaza unei alte uzine utilizatoare anumite piese si ansamble.
Din aceasta categorie fac parte, de exemplu, livrarile de pistoane, segmenti,
radiatoare etc., pentru întreprinderile care fabrica automobile si tractoare;
Ø cooperarea tehnologica are loc când o întreprindere executa anumite operatii
tehnologice sau lucrari altor întreprinderi folosind excedentele de capacitate la
diferitele grupe de utilaje.

Sectiunea de plan "Productia în expresie valorica" prezinta o mare
importanta economica deoarece asigura dimensionarea valorica a volumului productiei
ce urmeaza a se executa, în conditiile în care productia are o structura eterogena si un
anumit grad de complexitate. Exprimarea valorica permite cuantificarea proceselor si
fenomenelor economice, având un grad ridicat de generalitate.
Planificarea valorica trebuie sa asigure dimensionarea indicatorilor valorici ai
productiei întreprinderii, cum sunt: cifra de afaceri, productia marfa, cheltuieli de
productie, valoarea productiei totale, valoarea adaugata, profitul etc. Acesti indicatori
permit urmarirea în dinamica a productiei la nivel de întreprindere, holding etc. în
conditiile unei mari diversitati a nomenclatorului de produse destinate vânzarii pe piata
(productia marfa).
a) Productia marfa (PM) cuprinde urmatoarele elemente:
- valoarea produselor finite (P
f
) care se vor livra în afara;
- valoarea prelucrarii materiei prime si a materialelor clientilor (P
c
);
- valoarea semifabricatelor din productia proprie destinate livrarii (S
iv
);
- valoarea obiectivelor pe plan tehnic, care se vor termina si sunt destinate
valorificarii (P
t
);
- valoarea lucrarilor si serviciilor cu caracter productiv care se vor executa sau preda
altor unitati (L
I
).
PM- P
f
+ P
c
+ S
iv
+ P
t
+ L
I

În productia marfa se includ si piesele de schimb care se reconditioneaza,
valoarea produselor executate pentru întreprindere la domiciliu, lucrari executate în
sectorul propriu de investitii etc. (tabel 10.1).
Cifra de afaceri este un indicator economic care comensureaza si exprima
cuantumul veniturilor din activitatea de exploatare (de baza) a întreprinderii într-o
anumita perioada de timp. Cifra de afaceri cuprinde veniturile din diferite acte de
comert: vânzari de produse finite, semifabricate, marfuri, executarea de lucrari si
servicii catre terti.
Cifra de afaceri cuprinde: valoarea produselor, marfurilor, lucrarilor si
serviciilor efectiv expediate catre clienti (facturate).
c) Valoarea productiei totale (Vpt) exprima sub forma valorica volumul
productiei industriale sau agricole pe o anumita perioada. Se calculeaza dupa metoda
de întreprindere, incluzând componentele productiei marfa la care se adauga, prin
exceptie de la metoda de întreprindere, urmatoarele elemente:
- cresterea sau descresterea stocurilor de semifabricate (S
2
-S
1
);
- valoarea unor produse, semifabricate, piese de schimb, SDV-uri destinate
consumului intern productiv (C
ip
);
- valoarea reparatiilor capitale la utilajele proprii si ale mijloacelor de transport
proprii, efectuate în regie (R
kr
);
- valoarea reparatiilor curente si întretinerii masinilor si utilajelor, executate în regie
(R
I
);
- valoarea materiilor prime si a materialelor primite de la clientii interni (M).

Tabelul 10.1.
Fundamentarea valorii productiei marfa industriala pe baza productiei fizice în
anul…(
*
Anul
Nr.
crt.

Denumirea

UM

Anul
realiz.

Plan

Prelim.
Anul
de
plan
Anul
urmator
celui
de plan
Cresterea
100 x
3
4

A B C 1 2 3 4 5 6
1 Valoarea productiei
marfa, d.c.:

1.1. Produsul…total, d.c:
- productia fizica marfa
- pretul mediu
- valoarea

1.2. Produsul…total d.c:
- productia fizica marfa
- pret mediu
- valoarea

2. Valoarea celorlalte
elemente componente ale
valorii productiei marfa a
întreprinderii industriale,
d. c.:

2.1. -valoarea elementelor
specificate prod. marfa a
întrep. ind. d.c:

2.1.1 -valoarea prelucrarii
materiilor prime si
materialelor clientilor
interni

2.1.2 -valoarea semifabricatelor
din productie proprie
livr ate

2.1.3 -val. lucrarilor si serv. cu
caracter industrial
efectuate pt. alte unitati,
pt. sect. de investitii sau
alte sect. neproductive

2.1.4 -val.obiectivelor de plan
tehnic terminate si valorif.
de unitate

3 Valoarea productiei marfa
nespecificate a întrep.
industriale

4 Valoarea productiei marfa
industriale a organizatiilor
proprii de constructii
montaj

5 Valoarea productiei marfa
industriale a atelierelor din
cadrul scolilor si liceelor

*) Preluat dupa Constantin Barbulescu si colab., Managementul productiei industriale, ASE,
1994.

Formula de calcul este urmatoarea:
Vpt- PM + (S
2
-S
1
) +/- (N
2
-N
1
) + C
ip
+/- R
kr
+ R
I
+M.

d) Cheltuielile de productie sunt formate din: cheltuielile materiale (materii
prime, energie, combustibil, reparatii, amortizare etc.), cheltuieli cu personalul (salarii,
CAS, sporuri etc.), cheltuieli indirecte, cheltuieli financiare (diferente de curs valutar,
dobânzi), alte cheltuieli privind impozitele si taxele.






















Fig. 10.3. Clasificarea cheltuielilor întreprinderii dupa diverse destinatii

e) Un rol important în planificare îl are determinarea stocului de productie în
curs de executie (neterminata). Productia neterminata cuprinde productia al carei
proces de fabricatie sau de montaj nu a fost terminat, având o situatie intermediara
între materia prima si produs fabricat sau între semifabricat si produs finit si care se
gaseste în curs de prelucrare, asteptare sau în faza de interoperatii. Acesta cuprinde si

Cheltuieli
dupa
natura lor
economica

- Exploatare
- Financiare
-Exceptionale
- Impozit pe
profit



Cheltuieli
de
exploatare
Cheltuieli:
- Exceptionale
- Financiare
- Impozit pe
profit
Cheltuieli de
productie
Cheltuieli
generale de
administratie
Cheltuieli de
desfacere
Cheltuieli directe
Cheltuieli
indirecte ce pot fi
repartizate rational
Alte cheltuieli
indirecte
neîncorporabile în
costuri
Cheltuieli
variabile
Cheltuieli fixe
privind activitatea
normala
Cheltuieli fixe
privind
subactivitatea
Cheltuieli cu
rebuturile
valoarea materialelor intrate în fabricatie a caror prelucrare a început, valoarea
semifabricatelor si a pieselor în curs de fabricare sau montaj, ca si cheltuielile de
manopera aferente. Stocurile de productie neterminata au cel putin trei componente:
stocul de ciclu sau normal; stocul curent sau circulant; stocul de garantie sau siguranta.
Stocul de ciclu este stocul de productie neterminata aflat în fabricatie în diferite faze
ale procesului de productie. Stocul curent sau circulant asigura continuitatea
procesului de productie atunci când exista neconcordanta între capacitatile de
productie a diferitelor ateliere, sectii aflate pe ciclul tehnologic. Stocul de siguranta
este stocul minim care asigura desfasurarea continua a procesului de productie atunci
când au loc evenimente neprevazute.
f) Valoarea adaugata (V
a
) este un indicator economic specific economiei de
piata, care exprima partea de valoare nou creata si adaugata produselor, marfurilor,
lucrarilor si serviciilor. Valoarea adaugata este contributia proprie a unei întreprinderi.
Acest indicator se calculeaza ca diferente între valoarea bunurilor si serviciilor produse
(volumul global al activitatii) si valoarea consumurilor intermediare (consumurile
provenite de la terti). Consumurile intermediare sunt inputurile necesare productiei si
care, fie ca sunt incluse în produse în cursul procesului de productie (de exemplu stofa
din care s-a confectionat costumul), fie ca dispar, nu se vad în produsul finit (de
exemplu combustibilul consumat de masini, apa, energia termica si electrica etc.).
Consumurile intermediare cuprind materiile prime, materialele, semifabricatele etc.
cumparate de la alta întreprindere, însa nu si capitalul fix. În practica curenta se
întâlneste si notiunea de valoare adaugata la pretul pietei , care cuprinde impozitele,
taxele (taxa pe valoarea adaugata), elemente care nu constituie o contributie a
întreprinderii la satisfacerea nevoilor consumatorilor si valoarea adaugata la costul
factorilor, care exclude impozitele.
În cadrul proceselor de analiza economica se utilizeaza notiunea de valoare
adaugata neta, indicator care exprima diferenta dintre valoarea adaugata bruta (V
a
) si
costul de capital fix (amortismentul activelor fixe).
Planul de productie al întreprinderii se fundamenteaza pe principalii indicatori
sintetici prezentati mai sus si pe proiectarea capacitatilor de productie si a costurilor.

Proiectarea capacitatilor de productie utilizate

Capacitatea de productie exprima productia maxima ce se poate obtine într-o
anumita perioada de timp, pentru o anumita structura si calitate a productiei, în
conditiile folosirii depline, intensive si extensive, a mijloacelor fixe, potrivit celui mai
eficient regim de lucru si de organizare a productiei si a muncii. În planul de productie
al întreprinderii nu este cuprinsa productia corespunzatoare folosirii integrale a
capacitatilor de productie. Gradul de folosire a capacitatii de productie depinde de o
serie de conditii interne si externe ale întreprinderii.
Factorii care influenteaza marimea capacitatii de productie sunt:
• marimea suprafetelor de productie si a parcului de utilaje.
• normele tehnice de folosire a utilajului de productie si a suprafetelor, care
pot fi: norme de utilizare intensiva si extensiva.

Norma de utilizare intensiva reflecta productia maxima ce se poate realiza în
unitatea de timp. Norma tehnica de utilizare extensiva exprima timpul de functionare
a diferitelor masini si utilaje sau timpul de folosire a suprafetelor de productie.
Marimea normelor de utilizare este influentata de factori, ca: nivelul de calificare a
personalului; tehnologia folosita; calitatea si structura materiilor prime; modul de
organizare a productiei.
Sortimentul de productie are o mare importanta în determinarea capacitatii de
productie. Daca acesta se modifica, apar modificari si în marimea capacitatii. Prin
urmare, capacitatea de productie este o marime dinamica.
Calculul capacitatii de productie porneste de la calculul capacitatii de productie
al fiecarui loc de munca, apoi a sectoarelor de productie, atelierelor, sectiilor si în final
a întreprinderii luate în ansamblul ei. Se ia în considerare veriga conducatoare, aleasa
dupa doua criterii:
a) unitatea de productie cu ponderea cea mai mare în manopera;
b) unitatea de productie cu ponderea cea mai mare în structura valorica a
capitalului fix.

Pentru calculul capacitatii de productie în functie de marimea suprafetelor se
poate folosi urmatoarea relatie:
C
p
= S ·I·T
d
în care:
S - suprafata totala a verigii de productie, în m
2
;
I - indicatorul de utilizare intensiva;
T
d
- timp disponibil de folosire a suprafetelor de productie.

Indicatorul utilizarii intensive se calculeaza astfel:

S H C
P
I
s
v
⋅ ⋅
· , unde:
P
v
- productia în perioada de vârf;
C
s
- coeficientul numarului de schimburi din perioada de vârf;
H - numarul de ore de lucru într-un schimb din perioada de vârf.

Calculul capacitatii de productie la liniile de productie în flux se determina
astfel:

T
t d
C
î s
plf

· , unde
C
plf
- capacitatea de productie la o linie în flux;
d
s
- durata schimbului de lucru în minute;
t
î
- timpul întreruperilor reglementare;
T - timpul liniei în flux, în minute.

Gradul de folosire a capacitatii de productie se masoara cu ajutorul relatiei;
100
max
⋅ ·
p
fcp
C
P
G , unde:
G
fcp
- gradul de folosire a capacitatii de productie;
P - productia prevazuta a se executa;
C
pmax
- capacitatea de productie în functiune, exprimata în aceleasi unitati de masura ca
si productia.

Proiectarea costurilor de productie

Proiectarea costurilor de productie este esentiala pentru controlul asigurarii
competitivitatii întreprinderii pe piata. Indicatorii de crestere folositi pentru
fundamentarea planului de productie pot fi urmatorii:
1. Cheltuieli la 1000 lei productie marfa, care se calculeaza astfel:
1000 ⋅


·


i i
pi i
p
p q
c q
Ch , unde:

Ch
p
- cheltuieli de productie la 1000 lei productie marfa exprimata în
pret de productie;
qi - cantitatea de productie pentru un produs „i”;
c
pi
- costul unitar al produsului „i” ;
p
i
- pretul unitar pentru produsul „i”.
2. Cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa (cifra de afaceri);
3. Cheltuieli la 1000 lei productie marfa aferente produselor reproiectate si
produselor noi asimilate;
4. Costul productiei marfa;
5. Cheltuieli comune ale sectiei de productie;
6. Cheltuieli generale ale întreprinderii;
7. Costul unitar al produsului;
8. Calculul influentelor din modificari de preturi si tarife asupra productiei
marfa si costurilor;
9. Program de masuri pentru reducerea costurilor si a cheltuielilor materiale.

Costul productiei marfa trebuie sa aiba o fundamentare riguroasa, pe baza
dimensionarii cheltuielilor, atât pe elemente de cheltuieli primare, cât si pe
articole de calculatie.
Nivelul calitativ al activitatii unei întreprinderi se reflecta în masura în care
aceasta reuseste sa-si reduca sistematic costurile de productie. În acest scop se poate
elabora un "Program de reducere a costurilor". Pentru urmarirea reducerii costurilor
de productie se pot folosi indicatori ca:
a) economii de cheltuieli din reducerea cheltuielilor la 1000 lei productie
marfa fata de perioada de baza;
ERachp/1000 - Chp
0
- Chp
p1

b) economii de cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa în perioada
considerata fata de perioada de baza:
ERachm/1000 - Chm
0
- Chm
p1

c) volumul total de economii pe întreaga productie marfa ca urmare a
reducerii cheltuielilor la 1000 lei productie marfa în perioada considerata,
fata de perioada de baza:

( )
1000
1 1 0 p p
Total
Pm Chp Chp
VERachp
⋅ −
·

d) volumul total de economii la cheltuielile materiale ca urmare a reducerii
cheltuielilor la 1000 lei productie marfa în perioada considerata fata de
perioada de baza:

( )
1000
1 1 0 p p
Total
Pm Chm Chm
VERachm
⋅ −
· , unde:
- ERachp/1000, ERachm/1000 - economii la 1000 lei productie marfa din reducerea
absoluta a cheltuielilor de productie, respectiv cheltuielilor materiale la 1000 lei
productie marfa în perioada considerata, fata de perioada de baza;
- Chp
0
, Chp
p1
- cheltuieli de productie la 1000 lei productie marfa în perioada de
baza si respectiv curenta (de plan);
- Chm
0
, Chm
p1
- cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa în perioada de baza si
respectiv curenta (de plan);
- VERachp
Total
, VERachm
Total
- volumul de economii pe total productie marfa
planificata din reducerea absoluta a cheltuielilor de productie la 1000 lei productie
marfa, respectiv din reducerea absoluta a cheltuielilor materiale la 1000 lei productie
marfa.
Pe baza cunoasterii economiei din reducerea absoluta a cheltuielilor de
productie si respectiv a cheltuielilor materiale la 1000 lei productiei marfa se poate
determina reducerea procentuala a cheltuielilor de productie, respectiv a
cheltuielilor materiale în perioada considerata fata de perioada de baza, folosind
relatiile:

1. 100
1000 /
1000 /
0
⋅ ·
Chp
ER
R
achp
pchp


2. 100
1000 /
1000 /
0
⋅ ·
Chm
Er
R
achm
pchm
, unde:
R
pchp
/1000, R
pchm
/1000 reprezinta reducerea procentuala a cheltuielilor de
productie la 1000 lei productie marfa în perioada considerata fata de perioada de
baza, respectiv a cheltuielilor materiale.

X.3. Planificarea operativa a productiei

Dupa stabilirea indicatorilor sintetici ai activitatii de productie se trece la
defalcarea acestora pe sectii si sectoare (în spatiu si timp). Planificarea operativa
cuprinde mai multe etape:
a) Programarea productiei , care consta în:
• stabilirea parametrilor (normativelor) ce stau la baza programarii productiei;
• determinarea momentului intrarii în fabricatie a fiecarui produs;
• stabilirea ordinii de executie a fiecarui produs sau reper pe fiecare loc de
munca;
• elaborarea programelor de productie pe sectii, ateliere, locuri de munca;
b) Lansarea în fabricatie a produselor, care cuprinde:
• elaborarea documentatiei tehnologice si de consum de materii prime si energie
pe
produs, comanda sau ansamblu;
• repartitia sarcinilor pe executanti, locuri de munca, cu precizarea termenului de
livrare;
c) Executia corecta a fabricatiei , incluzând:
• pregatirea executarii produselor la nivelul sectiilor, atelierelor si locurilor de
munca, cu respectarea tehnologiei;
• exploatarea rationala a dotarii tehnice, a utilajelor, SDV-urilor, planificarea
reparatilor;
d) Urmarirea executiei , care vizeaza:
• asigurarea circuitului obiectelor muncii prin sectii si ateliere, precum si
realizarea
operatiilor conform tehnologiilor;
• evitarea dereglarilor în productie;
• culegerea de informatii cu privire la stadiul de realizare a planului de productie
stabilit.

Pentru a exemplifica activitatile de planificare operativa într-o întreprindere
industriala vom utiliza un model economico-matematic.
Consideram orizontul de planificare T împartit în perioade t = 1,2,…,T. De
exemplu, T= 1 an si t = lunile anului. Presupunem ca se cunoaste cererea din fiecare
produs, pe perioada: D
jt
, j = produsul. Vom face abstractie de alte inputuri, în afara de
munca (personal) si masini (bunuri de capital). Urmarim sa determinam productia din
fiecare produs, pe fiecare perioada, astfel încât cererea sa fie satisfacuta, iar productia
sa se obtina cu costuri minime.
Facem urmatoarele ipoteze:
• se cunoaste capacitatea de productie a fiecarei masini, în fiecare perioada
(numarul de ore de functionare al unei masini într-o perioada este dat de
diferenta dintre numarul total de ore al perioadei si numarul de ore destinat
reparatiilor masinii). Presupunem ca exista m = 1,2,…,M masini;
• exista l = 1,2,…,L muncitori (L este mai mare decât M, ceea ce înseamna ca
se lucreaza în mai multe schimburi). Fiecare muncitor presteaza un numar de
ore pentru care primeste salariu. El poate presta si ore suplimentare, dar
numarul acestora nu poate depasi un nivel negociat prin contractul de munca.
Costul unei ore suplimentare (pentru întreprindere) este cunoscut si este
acelasi pentru fiecare muncitor. Un muncitor stie sa lucreze la mai multe
masini;
• se cunoaste cererea de satisfacut din fiecare produs, pe fiecare perioada.
Cererea pentru o perioada „t” poate fi satisfacuta fie din productia perioadei
respective, fie din stocul existent (se cunoaste costul de stocare);
• realizarea fiecarui produs presupune o succesiune de operatii elementare
conform tehnologiei. Se cunosc caracteristicile fiecarei operatii, durata lor si
masinile pe care se vor executa;
• materiile prime se presupun disponibile în cantitatea si la timpul dorit;
• productia se realizeaza pe loturi (marimea unui lot este data de numarul de
unitati din acelasi produs);
• consideram ca durata pregatirii masinii pentru a executa o operatie, precum
si timpul necesar pregatirii locului de munca sunt neglijabile în raport cu
durata operatiei;
• o operatie necesita o masina si un muncitor.
Notatii:
m - indexul masinii;
l - indexul muncitorului;
j - indexul produsului;
t - indexul perioadei;
L - numarul total de muncitori;
N
lt
- numarul de ore (norme) asigurate de muncitorul „l” în perioada „t”;
S
lt
- numarul maxim de ore suplimentare efectuate de muncitorul „l” în perioada „t”;
h
lt
- costul unei ore suplimentare pentru muncitorul „l” în perioada „t”;
E
lm
- variabila boleana (0 sau 1) care arat a aptitudinea de utilizare a masinii „m” de
muncitorul „l”;
P
lmt
- numar de ore de productie ce trebuie prestate de muncitorul „l”, pe masina „m”,
în perioada „t”;
H
lt
- numar de ore suplimentare efectuate de muncitorul „l” în perioada „t”;
J - numar total de produse fabricate de întreprindere;
D
jt
- cerere de produs „j” în perioada „t” (poate rezulta din centralizarea comenzilor
primite);
s
jt
- costul unitar de stocare al produsului „j” în perioada „t”;
X
jt
- cantitatea de produs „j” realizata în perioada „t”;
q
jt
- cantitatea de produs „j” stocata în perioada „t”;
(j,k)
t
- a k - operatie din gama de fabricatie a produsului „j” în perioada „t”;
p
t
jk
- durata operatiei (j,k)
t
;
p
t
jk
- p
jk
. X
jt
(p
jk
este durata unitara a operatiei (j,k), pentru o bucata);
c
t
jk
- data de începere a operatiei (j,k)
t
. Presupune c
t
j1
= 0 (oricare ar fi „j”, oricare ar
fi „t”);
f
t
jk
- data de terminare a operatiei (j,k)
t
;
K
j
- numar de operatii din gama produsului „j”;
M - numar de masini;
c
mt
- capacitatea de productie a masinii „m” în perioada „t”;
Y
mt
(X
jt
) - durata de ocupare a masinii „m” în perioada „t”;

Modelul: Vom construi un model pe doua niveluri de decizie: un nivel referitor la
planificarea productiei (determinarea variabilelor X
jt
) si un nivel referitor la
ordonantarea operatiilor.
Modelul se sprijina pe urmatoarea descompunere:



Modelul nivelului superior determina productia care satisface cererea si
respecta restrictiile de încadrare în resursele disponibile astfel încât sa minimizeze
costurile:
min
]
]
]
]

,
`

.
|
+
∑ ∑ ∑
· · ·
T
t
L
l
J
j
jt jt lt lt
s H h
1 1 1
l


(1)
( ) jt t jt jt jt
l l X D − + ·
−1


(2) ∑
·
+ ≤
M
n
lt lt lmt
H N P
1

(3) ∑
·

L
l
mt lmt
c P
1

(4)
( )

·

L
l
jt mt lmt lm
X Y P E
1

(5)
lt lt
S H ≤

(6) 0 , , , ≥
lmt lt jt jt
P H l X

Modelul realizeaza una din functiile de baza ale planificarii: reglarea
utilizarii capacitatii de productie adaptând în mod economic capacitatea de
productie cu cererea pietei . Îndeplinirea acestei functii se poate face în doua moduri:
• modificarea capacitatii de productie prin recurgerea la ore suplimentare (sau
prin neutralizarea integrala a timpului de productie, muncitorii fiind afectati
reparatiilor);

PLANIFICARE
Cerere
Costuri
ORDONANTARE
Informatii
detaliate
Informatii initiale
X
jt

H
it
• constituirea de stocuri anticipate în perioadele în care capacitatile nu sunt
încarcate la maxim si utilizarea acestor stocuri pentru satisfacerea cererii în alte
perioade.
Criteriul de optimizare se refera la minimizarea sumei a doua tipuri de
costuri:
• costul cresterii capacitatii de productie (ore suplimentare);
• costul de stocare a produselor de la o perioada la alta.
Restrictia (1) priveste satisfacerea cererii fie din productia perioadei, fie din
stoc. Deoarece restrictia (6) impune l
jt
= 0, rezulta ca se interzice amânarea fabricatiei,
cererea trebuind sa fie satisfacuta în perioada respectiva. Restrictia (2), împreuna cu
(5) da limita capacitatii de productie. Suma orelor de productie efectuate de muncitorul
„l” pe fiecare masina „m” în perioada „t” nu trebuie sa depaseasca numarul de ore
normale plus numarul de ore suplimentare. Restrictia (3) da limita capacitatii masinii.
Suma orelor de productie efectuate de fiecare muncitor „l” pe masina „m” în perioada
„t” nu trebuie sa depaseasca capacitatea masinii „m” în perioada „t”. Restrictia (4):
numarul de ore de productie pe masina „m” sa fie suficient pentru satisfacerea
sarcinilor de productie.
Modelul nivelului de detaliu se ocupa de ordonantarea operatiilor, adica de
determinarea secventei de operatii de efectuat pe fiecare masina si determinarea datei
de început a fiecarei operatii. În continuare vom arata cum se face ordonantarea numai
în perioada t=1, deci vom renunta la indicele „t” în notatii. O operatie se caracterizeaza
prin:
• durata, p
jk
>0;
• masina pe care se executa, „m”;
• data de început t
jk
.

Fiecare gama de operatii are o operatie initiala (j,1) si o operatie finala (j,k
j
) astfel
încât oricare ar fi (j,k), t
jk
= t
j1
+ p
j1
si t
jk
= t
jkj
- p
jkj
.
Operatiile sunt supuse la doua tipuri de restrictii:
• restrictii interne gamei de fabricatie care exprima legaturile între diferitele
operatii
dintr-un lot (j,k) nu poate începe decât daca operatia (j,k-1) s-a terminat;
• restrictii externe referitoare la mijloacele disponibile (din fiecare masina exista
doar câte un singur exemplar si functionarea ei este asigurata de un singur
muncitor), datele limita (fiecare lot are o data de început c
j1
si o data de sfârsit f
jkj
.

Am vazut ca c
j1
= 0 si
lm
L
l
jkj
P f

·
·
1
,
daca m este masina pe care se deruleaza operatia (j,k
j
).
Nivelul superior (planificarea) transmite nivelului inferior productia de efectuat
X
j
, j=1,2,…J, iar nivelul inferior repartizeaza operatiile pe masini si muncitorii pe
masini.
Interfata între cele doua niveluri se realizeaza cu ajutorul marimii Y
mt
(X
jt
) -
durata de ocupare a masinilor care se obtine pornind de la cantitatea de produse lansate
în fabricatie si de la ordonantarea realizata.
Nu totdeauna nivelurile de productie X
j
transmise de nivelul superior pot
produce o ordonantare posibila, astfel ca functionarea modelului presupune o
procedura interactiva pâna când se obtine o ordonantare admisibia, dupa schema
urmatoare(fig.10.4):








Initializare (iteratia I=0)
- gama de fabricatie
- starea initiala
- Y
(I)
m
(X
jt
)
Cererea
Costurile
Ordonantarea
este admisibila ?
Ordonantare
perioada 1
i=i+1
Se trece la
perioada
urmatoare
Planificare
Calcul
Y
(I)
m1
(X
j1
)

P
(i)
Imt
X
(i)
jt

Fig. 10.4. Modelul de detalii al ordonantarii operatiilor de planificare
Procedura de planificare prezentata se poate generaliza luând în considerare
toate restrictiile întreprinderii (restrictii de satisfacere a cererii si de încadrare a
disponibilului din diferite clase de resurse si mijloace la nivelul superior, restrictii de
ordonantare admisibila la nivel inferior etc.).

Cuvinte si expresii cheie:
• notiunea de productie;
• oferta competitiva;
• productia maxima posibila;
• functia de productie a firmei;
• proces de planificare;
• sectiunile planului de productie al întreprinderii;
• indicatorii fizici ai planului de productie;
• indicatorii valorici ai planului de productie.

Întrebari:
1. În ce consta teoria moderna a productiei?
2. Care sunt formele planificarii productiei?
3. Ce cuprinde sectiunea planului „Productie în expresie fizica”?
4. Din ce este formata productia marfa a întreprinderii?
5. Ce este valoarea adaugata?
6. Cum se determina capacitatea de productie a întreprinderii?
7. Ce indicatori cuprinde planul costurilor de productie?
8. Ce cuprinde „Programarea productiei” într-o întreprindere?





Capitolul XI: ACTIVITATEA DE PERSONAL

XI.1. Caracterizare generala

Activitatea productiva din întreprindere se bazeaza pe asigurarea resurselor de
productie reprezentate de potentialul uman, natural, material si financiar posibil de
valorificat în vederea obtinerii de bunuri materiale si servicii.
Munca este factor primar al productiei, activ si determinant, care asigura
antrenarea celorlalti factori în procesul productie, rezultând combinarea si
utilizarea lor eficienta. Factorul munca este supus in prezent unor mutatii importante:
reducerea relativa a timpului de muncã prin substituirea accelerata a muncii cu
capitalul; cresterea rolului efortului intelectual în procesul de productie, având ca
rezultat înlocuirea muncii vii cu procesele de automatizare si robotizare.
Factorul uman poate fi abordat sub raport cantitativ, calitativ si structural.
Din punct de vedere cantitativ, factorul munca se exprimã prin dimensiunea
(numarul) personalului întreprinderii. La nivelul întregii economii, populatia apta de
munca, reprezinta potentialul de munca al tarii. Totalitatea membrilor apti de munca ai
societatii având vârsta cuprinsa între 16-57(62) de ani la femei si 16-63(65) de ani la
barbati, care este vârsta legala de munca, reprezinta populatia activa. Totalitatea
persoanelor care au loc de munca constituie populatia ocupata. Diferenta dintre
populatia activa si populatia ocupata este reprezentata de someri.
Din punct de vedere calitativ, factorul munca se diferentiaza prin mai multe
caracteristici: nivelul pregatirii profesionale si culturale, gradul de calificare,
îndemânare etc.
Factorul de productie "munca" asigura, prin punerea în valoare a capacitatilor
psihice si fizice ale oamenilor, realizarea obiectivelor întreprinderii. Capacitatea de
munca este determinata de constitutia fizica, de înzestrarea naturala a oamenilor, de
vârsta, pregatirea profesionala, de specializare, de experienta practica etc.

XI.2. Evaluarea si selectia personalului

Oferta de munca este o componenta a pietei muncii si este determinata de
relatia pozitiva dintre pretul muncii (salariul) si cantitatea acesteia. Oferta de munca
creste pe masura cresterii salariului. Pretul muncii (salariul) este determinat de
interactiunea dintre cererea si oferta de munca.
Factorii principali care influenteaza oferta de munca sunt nivelul salariilor si
veniturile obtinute. Când salariile cresc si veniturile cresc, oamenii au mai multi bani
cu care îsi pot procura bunuri si servicii si îsi pot asigura “odihna”, ceea ce înseamna
ca ei pot munci mai putin.
Fiecare întreprindere practica o politica specifica de selectie a
personalului , conform unor procedee care stabilesc modalitatile de angajare si de
ocupare a locurilor de munca în functie de nivelul de pregatire si alte conditii privind
calificarea profesionala.
La selectia personalului se tine seama în primul rând ca obiectivele lucratorilor
sã fie compatibile cu cele ale întreprinderii. Ocuparea posturilor libere de catre
personalul din interiorul întreprinderii sau de catre personal angajat din afara acesteia
este de asemenea o optiune ce tine de politica de personal.
Evaluarea generala a personalului unei întreprinderi necesita cunoasterea
acestuia în conformitate exigentele fiecarei etape si valorificarea capacitatilor
intelectuale si fizice printr-un management activ (figura 11.1).









































DETERMINAREA NECESARULUI DE
PERSONAL DE ASIGURAT
ORIENTAREA PROFESIONALA
RECRUTAREA PERSONALULUI
SELECTIA PROFESIONALA
FORMAREA SI PERFECTIONAREA
PERSONALULUI
EVALUAREA REZULTATELOR SI
PROMOVAREA PERSONALULUI
PRIMIREA SI INTEGRAREA
PERSONALULUI
ORGANIZAREA MUNCII SI A
PROCESELOR
ANALIZA REZULTATELOR MUNCII SI
A MODULUI DE RECOMPENSARE SI
STIMULARE
STABILIREA CERINTELOR DE
DEZVOLTARE A PERSONALULUI
PERFECTIONAREA PROCESELOR PRIVIND
MANAGEMENTUL PERSONALULUI
EVALUAREA
PERSONALULUI

ASIGURAREA
VALORII
PERSONALULUI


VALORIFICAREA
PERSONALULUI
Fig. 11.1. Principalele domenii si procese ale conducerii personalului
(preluat dupa I. Ceausu, Agenda managerului, ATTR,1994)
XI.3. Organizarea eficienta a activitatii de personal



Pentru organizarea eficienta a activitatii de personal sunt necesare urmatoarele
activitati si masuri:
a) Elaborarea strategiei si politicii de personal , bazata pe:
• banca de date privind situatia personalului;
• studii previzionale complexe privind evolutia personalului;
• stabilirea resurselor de recrutare si de stimulare a personalului în functie de
aportul adus;
• analiza programului tehnic privind structura fortei de munca;
• elaborarea strategiei si politicii de personal pe termen lung, pe profesii,
meserii etc.

b) Stabilirea necesarului actual de personal, prin:
• elaborarea criteriilor de dimensionare a structurii si necesarului de personal;
• studiul metodelor de munca si masurarea muncii;
• evaluarea complexitatii lucrarilor si negocierea salariilor.
În strânsa legatura cu aceste abordari se elaboreaza normativele de munca
specifice, se descriu posturile si se dimensioneaza formatiile de munca, se întocmeste
programul de munca si se stabilesc salariile.

c) Asigurarea numerica si calitativ structurala a personalului, pe baza:
• stabilirii criteriilor de selectie si recrutare prin folosirea testelor de
aptitudini;
• asigurarea documentatiei pentru testare;
• testarea pe profesii, meserii încadrarea în functie de rezultate;
• negocierea prevederilor contractelor individuale;
• urmarirea integrarii noilor angajati în activitatea întreprinderii si a
respectarii contractului;
• mentinerea unui climat bun de munca si conlucrarea cu factorii de decizie.

d) Motivarea personalului, pe baza:
• elaborarii unor criterii de evaluare a muncii;
• aplicarea unor sisteme eficiente de salarizare;
• mentinerea unor corelati optime între cresterea fondului de salarii si a
veniturilor totale, între cresterea productivitatii muncii si a salariului mediu.

e) Calificarea si îmbunatatirea pregatirii profesionale a personalului, prin:
• determinarea necesarului de personal de diferite calificari si elaborarea
unor programe de pregatire si de perfectionare profesionala;
• asigurarea resurselor necesare pregatirii si perfectionarii profesionale;
• organizarea de cursuri si crearea conditiilor de realizare a acestora si a
testului final.

f) Promovarea personalului, prin:
• elaborarea si aplicarea unor criterii de apreciere a promovarii;
• aprecierea reala a rezultatelor, fara alte influente neprincipiale;
• revizuirea sau acordarea salariului în functie de rezultate.

g) Asigurarea unor conditii normale de munca si de viata, prin:
• urmarirea îndeplinirii prevederilor contractului colectiv de munca;
• îmbunatatirea protectiei si igienei muncii;
• organizarea unor activitati social-culturale necesare mentinerii capacitatii
de munca a personalului.

În vederea organizarii activitatii personalului, conducerea întreprinderii trebuie
sa asigure conditiile optime pentru personalul angajat si sa-si pregateasca personalul
investit cu atributii în acest sens, sa aiba în vedere încadrarea pe posturi a unor
persoane cu experienta si devotate muncii respective.
Activitatea umana din întreprindere trebuie condusa direct de catre membrii
conducerii operative si sã asigure informatiile necesare noului angajat, conditii pentru
instruire si perfectionare profesionala, valorificarea eficienta a resurselor umane,
prin:
• repartizarea personalului pe activitati prin situarea acestuia în centrul
resurselor de dezvoltare a întreprinderii;
• pregatirea personalului si a conditiilor de munca pentru a realiza un
maximum de eficacitate;
• desfasurarea muncii în mod organizat si logic;
• evaluarea motivatiei muncii;
• aplicarea pârghiilor materiale si morale de recompensare;
• diagnosticarea si prognozarea starii si evolutiei societatii comerciale si a
dimensiunii umane a acesteia;
• formularea optiunilor de dezvoltare si a implicatiilor pe care acestea le au
asupra personalului;
• organizarea si materializarea programelor pe perioade;
• controlul rezultatelor personalului si masuri de viitor;
• diagnoza si prognoza conducerii personalului încadrat;
• stabilirea periodica a politicii si strategiei resurselor umane;
• ridicarea competentei profesionale a conducatorilor.

Activitatea de personal din cadrul întreprinderii cuprinde atât activitati ale
conducerii administrative, cât si extra - administrative, asa cum rezultã din figura 11.2.
Obiectul gestiunii resurselor umane vizeaza prevederea si pregatirea evolutiilor
cantitative si calitative care vor afecta resursele umane pe termen mediu si lung,
astfel încât acestea sa poata fi adaptate la nevoile întreprinderii.



- politica de personal
- strategii
- politici













Fig. 11.2. - Executantii activitatilor de personal
(preluat dupa I. Ceausu, Agenda managerului, ATTR,1994).


Principalele momente privind analiza previzionala a resurselor umane ale
întreprinderii sunt prezentate în figura 11.3.




CONDUCEREA OPERATIVA
(CENTRE SI COMPARTIMENTE)
CONDUCEREA EXECUTIVA A
ÎNTREPRINDERII
COMPARTIMENTULPERSONAL
(CONDUCATOR LUCRATOR)
Indivizi si
grupe
- autogestionare
- aspiratii, motivari
SINDICAT ASOCIATII
- adaptare strategii
- folosire strategii, tactici
- administrare politici, strategii, tactici
- executare procese specifice




















Productia de bunuri si
servicii pentru
perioada T+1


Situatia resurselor umane
în perioada T

Necesar de personal Resurse de personal
Situatia
sistemului
productiv

Sistem de
supravietuire
Matricea posturilor necesare
pentru perioada T+1
- pe calificari
- pe unitati structurale
(servicii, ateliere, uzine...)
Matricea posturilor reale
- pe calificari
- pe unitati structurale
(servicii, ateliere, uzine...)

Compararea
nevoilor
cu resursele
Constatarea dezechilibrului
Adaptari interne
Modificari, formare
Adaptari externe
Starea de echilibru a resurselor si
capacitatilor umane în intervalul de timp
T+1
Planurile
întreprinderii
STRATEGII
Planuri de investitii
Automatizare -
robotizare
Adaptare I
DURATA MUNCII
Adaptarea I
PRODUCTIVITATE
Adaptarea II
ADAPTAREA
RESURSELOR LA NEVOI
Necesarul de personal
Situatia sistemului
educativ intern
Situatia pietei muncii si a
legislatiei
NEVOI DE PERSONAL
Fig.11.3. Analiza previzionala a resurselor umane
(Prelucrare dupa Gilles Bressy , Christian Konkuyt,
„Économie d'entreprise”, Paris, 1998)

În previzionarea structurii si numarului de personal necesar pentru realizarea
obiectivelor întreprinderii se impune în mod obligatoriu, în general, parcurgerea urmatoarelor
etape:
• previzionarea numarului necesar de personal;
• compararea necesarului de personal previzionat cu rezerva de candidati potentiali
din interiorul întreprinderii;
• întocmirea pe baza concluziilor desprinse din analizele anterioare a programului
de pregatire (pentru candidatii din interiorul întreprinderii) si de recrutare (pentru
candidatii din exterior).
Organizarea eficienta a muncii impune si determinarea corecta a necesarului de timp de munca, a
structurii timpului de munca si a cauzelor de care depinde utilizarea lui rationala. Determinarea raportului
între timpul de munca productiv si neproductiv, a consumului de timp de munca suplimentar permite
cresterea eficientei utilizarii personalului. Cresterea ponderii timpului de munca neproductiv în totalul
timpului de munca se poate datora:
a) conducerii, ca urmare a: varietatii mari a produselor, lipsei standardizarii,
planificarii defectuoase, lipsei materiilor prime, întreruperii functionarii utilajelor,
conditiilor necorespunzatoare de munca, unor accidente etc.;
b) executantilor: absente, întârzieri, activitati fara interes si lucru neglijent etc.
Conducerea întreprinderii trebuie sa utilizeze toate canalele de comunicare cu
subordonatii, sa evidentieze partile bune ale activitatii acestora si sa încurajeze
creativitatea, sa aplice o disciplina riguroasa.
Pentru organizarea muncii se pot utiliza mai multe metode. Organizarea muncii
porneste de la analiza postului fiecarui angajat pentru identificarea factorilor de stres
care ar limita eficienta salariatului.







Descrierea
postului
Evaluare
Clarificarea
structurii
Exigentele
posturilor actuale
Exigentele
posturilor viitoare
Clasificare
Politici de
salarizare
Gestiunea
salariilor
individuale
Rezultate scontate Capacitati si aptitudini
Evaluarea
potentialului
Conducerea prin obiective
Aprecierea performantelor Gestiunea
carierelor
Programe de formare si
dezvoltare a personalului
Fig.11.4. Descrierea postului de munca
Sursa: Manolescu A.- ”Managementul resurselor umane”, Editura Economica,
Bucuresti, 2000
Analiza postului trebuie sa tina seama de:
• identificarea activitatilor pe care trebuie sa le îndeplineasca persoana în
cauza, în cursul zilei de lucru;
• calificarea si aptitudinile pe care trebuie sa le detina salariatul;
• daca munca presupune o presiune a timpului sau se poate lucra în tempo
autostabilit ;
• daca profesiunea implica contacte personale.

Metodele utilizate frecvent în analiza postului sunt:
• metoda de studiu a miscarilor, utilizata pentru munci productive,
determinându-se prin observare si cronometrare activitatile fizice necesare
postului respectiv;
• metoda analizei functionale a muncii care se axeaza pe sarcini si functii
specifice ale postului: ce utilizeaza, cum utilizeaza, ce metode aplica, ce
produse sau servicii rezulta din munca;
• metoda chestionarului de analiza a activitatii prin care se pun întrebari
angajatilor în functiile care se cer a fi analizate psihologic;
• metoda observatiei directe sau interviul de descriere a activitatii prin care
se realizeaza asa zisa descriere a postului, adica enumerarea sarcinilor de
realizat cuprinse în fisa postului si o specificare a aptitudinilor, experientei
si însusirilor ce trebuie sa le posede persoana ce ocupa acel post etc.

În ceea ce priveste factorii de stres, pot fi identificati urmatorii:
• dorinta de a avea mai multa libertate în activitate;
• dorinta de a fi mai simpatizat;
• timp de odihna insuficient;
• dureri musculare;
• conditii de munca prea monotone;
• dificultati de adresare unor grupuri de persoane;
• grija de a produce o buna impresie celor din jur;
• incapacitatea de a se exprima prin cuvinte;
• usor influentabil de catre altii;
• necesitatea unei filozofii de viata;
• dorinta de a avea mai multe posibilitati de exprimare;
• dorinta de dragoste si afectiune;
• simtamântul ca poate fi ranit cu usurinta;
• simtamântul iesirii din realitate etc.

Gestiunea resurselor de personal presupune o analiza atenta a factorilor de
stres
41
si implica o monitorizare continua pe durata desfasurarii activitatii. Controlul
continuu si direct asupra acestor factori de stres ofera posibilitatea limitarii fluctuatiei
de personal , fluctuatie care este un factor perturbator pentru realizarea obiectivelor
propuse de întreprindere, deoarece:
• personalul recrutat si specializat contribuie decisiv la bunul mers al
activitatii întreprinderii, iar deplasarea acestuia (din diverse motive)

41
Popescu Dan – „Conducerea afacerilor”, Editura Scripte, Bucuresti, 1995.
spre o alta întreprindere sau în somaj ar putea crea dezechilibre si
rezultate negative în plan general;
• plecarea, respectiv angajarea unui lucrator nou, atrage dupa sine timpi
morti la anumite locuri de munca, generati de perioada necesara de
recrutare si selectie, precum si de acomodare a noului angajat cu
cerintele postului de munca. Toti acesti factori atrag dupa sine implicit
costuri ce se reflecta negativ în rezultatele economice ale întreprinderii.
În vederea diminuarii efectelor negative ale fluctuatiei de personal
întreprinderea poate apela la
42
:
• clauzele contractuale (durata minima si/sau maxima de
angajare);
• cunoasterea aprofundata a situatiilor de criza prin care trece
întreprinderea;
• cunoasterea problemelor interrelationale la nivelul cadrelor
de conducere si prevenirea aparitiei conflictelor etc.

XI.4. Salarizarea personalului

Problematica stabilirii salariului personalului este studiata de mai multe discipline,
sub diferite aspecte, cum ar fi; economia politica, care abordeaza salariul ca forma a
venitului în cadrul circuitului economic si al distribuirii veniturilor; economia muncii,
care trateaza juridic aspectele legate de salariu etc.
Economia întreprinderii abordeaza modalitatile de stabilire a salariului fiecarui
angajat în legatura cu activitatile depuse si rezultatele muncii. O astfel de abordare
presupune gasirea instrumentelor de masurare si evaluare a rezultatelor muncii si a
timpului de munca utilizat, a dificultatilor care împiedica utilizarea rationala a timpului
de munca.
Urmarirea evolutiilor corelatiilor dintre fondul de salarii si venituri, dintre
productivitatea muncii si salariul mediu este o componenta esentiala a politicii
salariale.
Pentru întreprindere salariul este o cheltuiala inclusa în costuri, respectiv se
regaseste in calculatia costului si are o mare influenta asupra nivelului profitului sau al
pierderilor. De aceea, maximizarea profitului este un criteriu de baza pentru
aprecierea folosirii rationale a timpului de lucru al personalului .

Determinarea salariului

De pe pozitia salariatului, salariul este un venit al factorului de productie
munca, în timp ce de pe pozitia întreprinderii reprezinta un cost. De aceea, stabilirea
corecta a nivelului salariului este un factor important de competitivitate sub
raportul costurilor de productie. În stabilirea salariului trebuie avute în vedere toate
elementele componente: salariu de baza, premii, gratificatii, contributii si taxe etc.
Salariile, în conditiile economiei de piata, se determina similar preturilor
bunurilor si serviciilor, pe baza cererii si ofertei. Intersectia curbelor cererii si ofertei
determina salariul de echilibru. Daca salariul efectiv se situeaza deasupra salariului de

42
Lefter Viorel, Manolescu Aurel – „Managementul resurselor umane, Studii de caz”, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.
echilibru, cantitatea de munca oferita o depaseste pe cea ceruta si rezulta un surplus.
Pe piata muncii, surplusul de munca poarta denumirea de somaj. Daca salariul efectiv
este mai mic decât cel de echilibru, apare lipsa de forta de munca. Daca piata muncii ar
actiona ca alte piete, surplusul de munca ar trebui sa determine reducerea salariului, iar
criza de munca cresterea acestuia. Cea de-a doua situatie apare mai frecvent în
practica, în timp ce reducerea salariilor este extrem de rara din cauza presiunii
sindicatelor.
Tendinta manifestata în tarile dezvoltate este de crestere a salariilor si a
gradului de ocupare a fortei de munca, datorita;
a) cresterii folosirii resurselor complementare, si în special a capitalului;
b) cresterii generale a calitatii fortei de munca.

În tarile aflate în tranzitie aceste procese sunt lente, stagneaza sau/si se
manifesta prin: cresterea somajului, scaderea salariilor, slabe preocupari pentru
cresterea calitatii fortei de munca.

Negocierea salariilor

Negocierea salariilor cu sindicatele are un import rol în raporturile cerere-oferta
de pe piata muncii, care se manifesta specific. Sindicatele urmaresc obtinerea de la
conducere a unor avantaje pentru salariati, respectiv un anumit nivel al salariului, mai
multa protectie sociala etc. Puterea sindicatelor depinde, în general, de numarul de
membri care sporeste pe masura ce revendicarile formulate sunt acceptate de
conducerea întreprinderii.
Sindicatele fac presiuni pentru:
a) îmbunatatirea conditiilor de lucru;
b) siguranta locurilor de munca;
c) cresterea salariilor.

Sistemul de salarizare propriu fiecarei firme include:
• sistemul tarifar;
• sistemul de sporuri :
♦ pentru vechime în munca
♦ pentru ore de noapte si ore suplimentare
♦ pentru continuitate în aceeasi întreprindere (spor de fidelitate) ;
• formele de salarizare:
♦ în acord
♦ în regie;
• formele de premiere;
• alte elemente ale sistemului de salarizare.
Dreptul muncii este guvernat de principiul negocierii, care se refera la
modificarea stabilirii drepturilor si obligatiilor de comun acord de catre salariati si
patroni.
Tinând seama de aceste elemente la negocierea cu angajatii se întocmeste
contractul individual de munca, în care se stabileste salariul individual, aplicând
sistemul de salarizare fixat în contractul colectiv de munca.
Organizarea negocierilor cuprinde doua aspecte si anume:
1. un aspect tehnico-organizatoric, care se refera la modul de organizare a
negocierilor: etapele desfasurarii acesteia, locul unde se vor tine, stabilirea
echipelor de negociere, stabilirea planului calendaristic (chiar ora desfasurarii
negocierilor);
2. un aspect strategico-tactic, care are în vedere stabilirea strategiilor de urmat,
în atingerea punctelor supuse dezbaterii.

Cele doua aspecte se interfereaza pe tot parcursul dezbaterilor, mentinând o
ierarhizare în timp a lor. Aspectul strategico-tactic trebuie avut permanent în vedere în
toate etapele tehnico-organizatorice atât de catre patron, cât si de sindicat.
Fazele procesului de negociere a salariilor sunt:
a) Faza de informare atât din partea sindicatelor, cât si din partea
managerului. Fiecare dintre cele doua parti trebuie sa cunoasca
revendicarile salariatilor, sa anticipeze si sa calculeze dificultatile efortului
sustinerii revendicarilor.
Tot în aceasta faza sunt pregatite variante de negociere pentru
„punctele tari” din proiectul de acord, la care sunt prevazute dificultati de
acceptare din partea partenerului.
b) Negocierea propriu-zisa, în cadrul careia ambele parti îsi prezinta punctele
de vedere si argumente în sustinerea acestora.
c) Faza întocmirii proiectului de contract are loc atunci când cele doua parti
sunt de acord cu punctele dezvoltate, dupa care proiectul este trimis spre
aprobare.
d) Faza aprobarii proiectului de catre forurile superioare ale celor doua
echipe, prin semnarea lui. Daca proiectul de contract nu este semnat se
preia procesul negocierii de la faza negocierii propriu-zise.
e) În cazul aprobarii proiectului se perfecteaza colectiv (ultima faza a
procesului de negociere colectiva).
f) Negocierea contractului individual , prin care se stabileste salariul
individual. Salariul de baza minim pe societate este stabilit prin hotarâre
guvernamentala si va fi corectat în conformitate cu prevederile legale
ulterioare privind salariul minim pe economie. Aprecierea fiecarui salariat
se face pe baza criteriilor de apreciere.

Durata contractului individual de munca este nedeterminata, cu exceptia
cazurilor prevazute expres de lege.
Persoanele fizice si juridice care angajeaza personal salariat nu pot negocia si
stabili salariul tarifar prin contractul individual de munca sub salariul tarifar orar
minim pe tara (la nivel national este fixat prin norme legale un salariu de baza minim
brut pentru persoanele ce au calitatea de salariati, pentru un program de lucru de 170
ore, în medie pe luna, caruia îi corespunde un anumit nivel al salariului tarifar orar
minim pe tara).
Îmbunatatirea conditiilor de munca ale salariatilor este costisitoare si este
posibila si rationala numai daca productivitatea muncii creste, astfel încât sã
compenseze cheltuielile efectuate. Daca majoritatea salariatilor sunt membri de




1. INDIVID
• abilitate (îndemânare)
• experienţă
• vechime
• performanţe în muncă
• potenţial
• nevoi şi motivaţie
• puterea şi priceperea de a negocia
• alte caracteristici persoanele pertinente
2. ORGANIZATIA (FIRMA)
• sarcini şi responsabilităţi de efectuat
• tehnologie
- utilizată
- posibilităţi de substituţie
• sectorul activităţii economice
• mâna de lucru necesară
- cantitate
- calitate
• capacitate de plată
- productivitatea
- profitul actual şi viitor
• localizarea geografică
• alte drepturi salariale oferite de firmă;
- posibilităţi de promovare;
- securitatea în exploatare
- climatul muncii
• imaginea firmei
• acorduri conducere-sindicate;
• prestigiu
• stil de conducere
• puterea şi stilul de negociere
3. MEDIUL
• exigenţele legale
• condiţii economice
• climatul relaţiilor patronat-sindicat
• starea relaţiilor cu guvernul
• evoluţia costului vieţii
• evoluţia schimbărilor tehnologice



1. INFORMAŢII PRIVIND
PERSONALUL
• evoluţia potenţialului
• evaluarea performanţelor în muncă
• sondaj asupra personalului
• culegerea informaţiilor biografice






2. STUDII PRIVIND
CARACTERISTICILE FIRMEI
• analiza şi descrierea sarcinilor
• evaluarea sarcinilor
• anchete salariale
• măsuri privind salarizarea
• măsuri privind climatul
organizaţional
• bugete
• starea financiară
• convenţii colective







3. STUDII PRIVIND
CARACTERISTICILE MEDIULUI
• culegere legi
• studii economice
• studii sociologice şi demografice








Resurse şi restricţii Instrumente decizionale Rezultate Consecinţe
POLITICI ŞI PRACTICI CU
PRIVIRE LA :
1. Salarii:
• nivel
• structură
• sporuri
- individual
- colectiv
2. Avantaje complementare
• garanţie
• contribuţii
• criterii de alocaţie
3. Salarizarea globală
• nivel
• repartizarea
avantajelor salariale
CONTROL
1. Recrutarea
personalului
- calitate
- cantitate
2. Stabilitatea forţei de
muncă
3. Calitatea personalului
4. Performanţele
indivizilor :
- calitate
- cantitate
5. Costul forţei de muncă
6. Preţul produselor sau
serviciilor
7. Profit sau pierderi
8. Decizii de investiţii
9. Calitatea vieţii şi a muncii
10. Satisfacţii individuale
11. Climatul de muncă
Fig. 11.5. Gestiunea salarizării angajaţilor
Sursa: Lefter Viorel , Manolescu Aurel – „Managementul resurselor umane”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995.
munca organizate în cadrul Directiilor de munca si protectie sociala judetene si a
Municipiului Bucuresti. Aceste clauze sunt negociate în conditiile si dupa procedura
prevazuta în Legea nr. 13/1991. Prin contractele colective de munca unice la nivel
national, încheiate anual, se stabilesc clauzele minime pe care trebuie sa le contina
contractul individual de munca.

Legislatia salarizarii

Legislatia în domeniul salarizarii cuprinde norme juridice de care întreprinderea
trebuie sa tina seama. Aceste reglementari privesc atât pe indivizi si relatiile dintre
salariati si patroni, cât si sarcinile patronului privind salariile si protectia sociala a
salariatilor. În prezent, în tara noastra exista o legislatie si alte reglementari privind
salarizarea, care s-au asigurat în timp si sunt susceptibile de îmbunatatiri.
Legea salarizarii, din 14 ianuarie 1994, stabileste ca salariul cuprinde: salariul
de baza, adaosurile si sporurile la acesta si care sunt confidentiale. Legea stabileste
sistemul de salarizare pe baza caruia se fixeaza salariile individuale în functie de forma
de organizare a întreprinderii, modul de finantare si caracterul activitatii. Modificarea
salariului determinat prin negociere nu poate fi ceruta de partile din contractul de
munca înainte de împlinirea unui an de la data stabilita. Legislatia salarizarii face
referire la impozitul suplimentar asupra fondului de salarii, salariul minim garantat etc.

Cuvinte cheie:
• gestiunea resurselor de munca;
• persoane apte de munca;
• oferta de munca;
• politica de personal;
• evaluarea personalului;
• analiza previzionala a resurselor umane;
• organizarea eficienta a muncii;
• determinarea salariului;
• negocierea salariilor;
• contratul de munca;
• promovare, salarizare;
• recompense directe si indirecte.

Întrebari:
1. Caracterizati resursele de munca ale întreprinderii.
2. În ce consta evaluarea si selectia personalului?
3. În ce consta organizarea eficienta a activitatii personalului?
4. În ce consta problematica salarizarii personalului întreprinderii?



Capitolul XII: ACTIVITATEA COMERCIALA A
ÎNTREPRINDERII


XII.1. Notiunea si sarcinile activitatii comerciale


Prosperitatea unei întreprinderi depinde în mare masura de activitatea
desfasurata în cadrul functiunii comerciale. Dupa Henry Fayol, a sti sa cumperi si sa
vinzi este tot atât de important ca a sti sa produci bine.
Activitatea de comercializare cuprinde domeniile aprovizionarii tehnico-
materiale, desfacerea produselor si marketingul.
În literatura de specialitate se utilizeaza notiunea de economia desfacerii
marfurilor cu sensul de proces general de regrupare a operatiunilor de aprovizionare
si desfacere
43
. În sens mai restrâns, desfacerea este ultima faza a activitatii
desfasurata în întreprindere, faza care încheie circuitul valoric, prin vânzarea bunurilor
si serviciilor si recuperarea mijloacelor banesti, astfel încât sa poata continua
productia. Dar, vânzarea este o functie partiala a desfacerii, respectiv realizarea
propriu zisa a desfacerii. Vânzarea asigura îndeplinirea obligatiilor contractuale,
ambalarea, expeditia, colectarea reclamatiilor etc.
În sens mai larg, desfacerea are semnificatie de politica desfacerii, care are în
vedere nu numai satisfacerea cererii existente la un moment dat, ci si stimularea
aparitiei unei noi cereri prin crearea de noi necesitati, prin activitati de reclama.
Literatura de specialitate, mai veche si mai moderna, defineste obiectul
desfacerii ca fiind procesul de asigurare a nevoii cumparatorului la locul si în
momentul manifestarii acesteia. Unii autori abordeaza desfacerea prin prisma mai
multor subfunctii ale acesteia, cum ar fi: “distributia fizica”, „informarea”, ca
subfunctii de baza, iar ca subfunctii complementare serviciile de diferite feluri pentru
clienti, forme variate de credite, rate etc. Distributia fizica a marfurilor este o
subfunctie a desfacerii delimitata în timp, spatiu si cantitativ. Pe lânga distributia
fizica, desfacerea mai are sarcina de a informa potentialii cumparatori cu privire la
disponibilitatile de bunuri, calitatea si conditiile în care pot fi preluate.
Un alt sens al notiunii de desfacere este acela de proces de transformare a
formelor bani si bunuri în produse fabricate si vânzarea acestora, respectiv
transformarea lor din nou în bani. Acest sens foarte larg exprima faptul ca procesul are
o semnificatie similara cu cel care cuprinde aprovizionarea - productia - desfacerea.
Consideram ca notiunea de comercializare exprima esenta acestei functiuni a
întreprinderii care se regaseste în toate sistemele economice, dar cu deosebiri de
esenta. În timp ce în sistemul de piata, valorificarea bunurilor si servi ciilor se face
pe piata prin decizia libera a partenerilor de afaceri, în economia de comanda
aceasta se face prioritar pe baza unor decizii administrative.
O alta problema teoretica în discutie în literatura de specialitate este

43
Günter Wöhe,” Einfuhrung in die Allgemeine”, Betriebs-Virtschaftslehre 16 Auflage, Verlag Vahlen, Munchen, 1986.
delimitarea notiunii de desfacere de cea de marketing. În numeroase lucrari privind
economia întreprinderii, notiunea de desfacere este înlocuita cu notiunea de marketing.
Conceptul sau notiunea de marketing s-a extins în ultimele decenii din motive de
moda, fiind preluata initial de la americani. În ultimul timp însa aceasta notiune a
dobândit o semnificatie larga.

Marketingul nu este, de fapt, functia principala a întreprinderii, cum o definesc
unii autori, ci cuprinde întregul circuit din întreprindere. Marketingul este o
conceptie de conducere a întreprinderii moderne. Dupa unii autorii marketingul
cuprinde trei sfere de probleme:
1. o conceptie generala privind activitatea întreprinderii prin marketing, ceea ce
înseamna filozofia marketingului;
2. organizarea si conducerea întreprinderii orientate prin marketing;
3. utilizarea unor instrumente de politica a aprovizionarii si desfacerii.

În conceptia de extindere a sferei activitatii de marketing, toate procesele
din întreprindere sunt orientate în mod consecvent catre cerintele actuale si de
perspectiva ale pietei . Într-o asemenea acceptiune larga, notiunea de marketing este
relevanta pentru toate functiunile întreprinderii. Se poate vorbi despre un marketing al
aprovizionarii, al desfacerii, al personalului, dar si al celorlalte functiuni. În domeniul
desfacerii, marketingul înseamna studiul cererii de consum al populatiei. În domeniul
aprovizionarii, marketingul înseamna studiul pietei de aprovizionare care ofera
materiile prime necesare productiei orientate catre piata. Marketingul personalului
înseamna studiul pietei muncii si angajarea celui mai bun personal.
Activitatea comerciala a întreprinderii depinde de relatiile cu activitatea de productie
(fig.12.1.).
Conceptul de marketing arata faptul ca toate activitatile întreprinderii sunt
dominate de desfacere si ca trebuie coordonate si îndreptate spre realizarea scopului
final, desfacerea si respectiv profitul maxim.

Unii autori aprofundeaza ideea de mai sus considerând ca planificarea tuturor
domeniilor din întreprindere trebuie aliniata la “locul îngust”, care poate fi de pilda,
capacitatea de productie limita a unei sectii. În majoritatea situatiilor, teoretic vorbind,
sectorul de desfacere ar reprezenta “locul îngust”, întrucât cantitatea de bunuri vândute
îti da limita productiei care se poate desface în conditii de rentabilitate. Exista însa
numeroase sectoare care pot fi “locuri înguste”, ca de exemplu productia unor bunuri
sau piese, sau resursele financiare de care poate dispune întreprinderea etc.































Fig.12.1. Relatiile productie – comercializare
Sursa: P. Baranger, „Gestion de la production”, Vuibert entreprise, Paris, 1998.


XII.2. Activitatea de aprovizionare tehnico-materialã

Prin exercitarea functiunii comerciale, întreprinderea reactioneaza la influenta
factorilor externi: piata de desfacere si piata de aprovizionare.
Momentul aprovizionarii tehnico-materiale este precedat de încheierea
contractelor economice, de stabilirea volumului si structurii importului, de
stabilirea normativelor pentru stocuri de materii prime, materiale, combustibil,
de asigurare a conditiilor de receptionare, depozitare si pastrarea materialelor.
Activitatea de aprovizionare tehnico-materiala necesita urmatoarele masuri si sarcini
de realizat înaintea desfasurarii, ca:
• prospectarea pietei de aprovizionare;
Portofoliu de comenzi
Achizitia de
comenzi
Activitatea
comerciala
Facturarea
Programul de
productie
Asamblarea
Stocul de
semifabricate
Aprovizionarea
Productia
Stoc de materii prime
Comenzile în lucru
Stoc
de produse finite
A
c
t
i
v
i
t
a
t
e
a


d
e


c
o
m
e
r
c
i
a
l
i
z
a
r
e

A
c
t
i
v
i
t
a
t
e
a


d
e

p
r
o
d
u
c
t
i
e

• determinarea necesarului de mijloace de productie, cantitativ, calitativ si
sortimental pentru derularea normala a procesului de productie;
• încheierea contractelor de aprovizionare si încheierea formalitatilor;
• programarea aprovizionarii, derularea comenzilor si programarea
transportului;
• stabilirea masurilor de utilizare rationala a materialelor si mentinerea
stocurilor limita;
• organizarea activitatii de receptionare si depozitare a materialelor
aprovizionate;
• organizarea aprovizionarii locurilor de munca, conform cerintelor
productiei;
• controlul gospodaririi rationale a materialelor aprovizionate;
• organizarea evidentei si gestiunii materialelor.

Sectorul de aprovizionare–desfacere-transport din cadrul societatilor
comerciale are ca sarcini în timpul aprovizionarii:
• urmarirea si respectarea graficului de aprovizionare;
• controlul mijloacelor de transport;
• asigurarea conditiilor necesare pastrarii calitatii si caracteristicilor
materialelor de depozitare;
• controlul si receptia materialelor aprovizionate prin personalul CTC
(controlul tehnic de calitate).

O atentie importanta se acorda descarcarii materialelor, depozitarii lor la
locurile fixate, conservarii conform cerintelor si completarii fisei de magazie.

XII.3. Activitatea de desfacere

Momentul desfacerii constituie, prin toate implicatiile sale, latura cea mai
complexa si într-o continua evolutie a functiunii comerciale. Pe de o parte se poate
afirma ca volumul si structura productiei depind de volumul si structura consumului
(productiv si neproductiv), ceea ce implica o participare activa a functiunii comerciale
la cunoasterea cererii si astfel, indirect, la determinarea volumului si structurii
productiei. Pe de alta parte, însa, este tot atât de adevarat ca întreprinderile,
descoperind posibilitatile de a crea produse noi, creeaza ele însele noi necesitati si,
deci, o largire a cererii globale. În aceasta directie functiunea comerciala trebuie sa
asigure studiul pietei interne si internationale nu numai pentru produsele consacrate, ci
si pentru produsele noi. Încercând o sintetizare a continutului functiunii comerciale
am putea afirma ca aceasta se refera la cercetarea, definirea produselor, reclama
si promovarea vânzarilor, întretinerea relatiilor publice si asigurarea livrarilor,
precum si a aprovizionarii corespunzatoare. În determinarea cererii de consum sub
toate aspectele se folosesc din ce în ce mai mult tehnicile de marketing.
Momentul livrarii nu epuizeaza continutul functiei comerciale. Livrarile includ
si asigurarea întretinerii în perioada de garantie, asigurarea pieselor de schimb, precum
si asistenta tehnica necesara. În ultimul timp, în plasarea diferitelor produse o
importanta din ce in ce mai mare o are calitatea si perioada asigurarii service-ului.
Adeseori o piata poate fi cucerita nu numai prin pret si calitatea produselor oferite, ci
si prin calitatea si promptitudinea serviciilor oferite dupa vânzare.
Activitatea de desfacere ridica si o serie de probleme ce tin de planul
psihosocial, a caror rezolvare asigura succesul în afaceri:
-inocularea spiritului de eficienta si profitabilitate în psihologia personalului de
la desfacere;
-creativitate, initiativa si raspundere în activitatea de desfacere;
-sprijinul juridic în rezolvarea problemelor de desfacere;
-sprijin acordat de specialisti în analiza valorii pentru vânzarea produselor;
-examen psihologic si asistenta psihosociala a personalului de la desfacere;
-cunoasterea modalitatilor specifice de actiune pentru solutionarea starilor
conflictuale în activitatea de desfacere.

Activitatea de desfacere a produselor depinde de modul în care au fost estimate
oportunitatile de vânzare a produselor pe teritoriu. În acest scop se elaboreaza planuri
de desfacere pentru fiecare produs. Realizarea acestor planuri depinde de cunoasterea
pietelor de desfacere pe care firma le repereaza ca fiindu-i convenabile.
În cazul marfurilor de larg consum, pietele de desfacere ale întreprinderilor sunt
în primul rând situate în cadrul judetului si în judetele limitrofe. Dar, potentialul de
desfacere se afla într-o continua schimbare, ca urmare a modificarii puterii de
cumparare a locuitorilor si a ariei de desfasurare a întreprinderii. În functie de aceste
elemente se stabileste dispunerea depozitelor en-gros, a numarului lor etc. Aceste date
ajuta conducerea întreprinderii sa faca a distributie optima a personalului care se ocupa
cu vânzarea în teritoriu.
Pozitia întreprinderii pe piata de desfacere se apreciaza cu ajutorul indicatorului
“Gradul de patrundere pe piata” (Grp):

Grp =
respectiva piata pe r vanzarilo al total Volumul
erii intreprind or vanzaril Volumul


Cunoasterea randamentului vânzarilor în profil teritorial este un instrument util
pentru evaluarea vânzarilor viitoare. În acest scop se face o analiza diagnostic de
detaliu, se stabilesc “punctele forte” si “punctele slabe” ale vânzarilor în zona
respectiva. Pentru astfel de analize este firesc ca întreprinderile sa aiba sectoare
specializate de marketing.
lndicatorii planului de desfacere sunt:
1. volumul de vânzari pe servicii, persoane sau teritoriu;
2. nivelul cheltuielilor de distributie; aceste cheltuieli cuprind cheltuielile globale
de circulatie, inclusiv cheltuielile pentru reclama.

Controlul vânzarilor si al cheltuielilor de circulatie de catre personalul de
conducere din domeniu (sefii sectoarelor de vânzare) se realizeaza permanent în
vederea identificarii produselor si a cauzelor care au provocat abateri pe zone sau
filiale, pe categorii de cumparatori etc. În acest scop, se recomanda folosirea
programelor informatice care pot permite directorilor comerciali sa se ocupe mai mult
de strategia de ansamblu a întreprinderii si de promovarea vânzarilor. Organizarea
unui flux de informatii nu este o activitate de rutina, ci una specifica pentru mai buna
cunoastere a mediului în care actioneaza întreprinderea.
Strategia comerciala a întreprinderii este parte componenta a strategiei globale
si necesita o detaliere în programul comercial (fig. 12.2.).





Strategia globala
Obiective strategice

Strategia comerciala
• Analiza pietei
• Obiectivele comerciale
• Puncte strategice
• Pozitia de piata
Programul de vânzari
Produs Pret Piata Comunicare(informatie)
Obiective ? Buget ? Decizie
Integrare
Controlul grupului decizional
Punerea în aplicare a obiectivelor
Rezultate
Fig. 12.2. Lansarea programului comercial al întreprinderii
Controlul
strategiei
Sistemul
informational
Sistemul
informatiilor
comerciale
Elaborarea unor studii aprofundate de marketing este punctul de pornire în
stabilirea strategiei si a politicii de dezvoltare a întreprinderii. Aceste studii
cuprind, în principal, abordari ale politicii de produs, politicii de pret, politicii de
distributie si politicii promotionale si se diferentiaza în functie de fazele ciclului de
viata al produsului, astfel:

- Faza 0: Descoperirea si experimentarea:
• produs: conceptia propriu-zisa a produsului; investitii în cercetare scontând
pe beneficii viitoare; pregatirea prototipului si a productiei de serie;
efectuarea de teste;
• pret: vânzarile de proba la pret de noutate, de unicat sau serie mica acopera
partial investitiile în cercetare-dezvoltare;
• distributie: organizarea de teste de piata prin magazine de prezentare,
târguri de mostre, expozitii cu sau fara vânzare, demonstratii, degustari.
• promovare: pregatirea tipariturilor publicitare.

- Faza 1: Lansarea si dezvoltarea:
• produs: productia de serie este pregatita. Se fac unele ameliorari minore ale
produsului (finisaj, ambalaj, conditionare); uneori, productia firmei
înceteaza si tehnologia este vânduta;
• pret: se urmareste recuperarea celei mai mari parti din investitiile în
cercetare prin practicarea unui nivel ridicat al pretului, corespunzator
exclusivitatii tehnologice, ca proprietate industriala protejata;
• distributie: are loc dezvoltarea rapida a pietei, cu lansarea în transe a
productiei pentru a sonda capacitatea reala a pietei; se formeaza structura
canalelor de distributie;
• promovare: prezentarea larga a produsului prin mijloace mas-media si prin
reteaua comerciala; lansarea publicitara solicita cea mai mare parte a
bugetului publicitar.

- Faza 2: Cresterea:
• produs: eforturi pentru reducerea cheltuielilor de productie ca efect al
economiei de scara;
• pret: cresterea beneficiilor prin cresterea volumului vânzarilor si reducerea
costului unitar;
• distributie: extinderea canalelor de distributie; trecerea de la distributia
selectiva la distributia de masa;
• promovare: trecerea de la publicitatea diferentiata la cea nediferentiata,
corespunzatoare ofertei.

- Faza 3: Maturitatea:
• produs: majoritatea producatorilor au adoptat noul produs; ameliorari ale
tehnologiei, utilizarea de noi materii prime care reduc costul produsului;
• pret: mentinerea pe piata se face cu sacrificii de pret atunci când unii
producatori si-au creat conditii de productie mai competitive;
• distributie: scade ritmul vânzarilor, se adopta noi modalitati de distributie
(vânzari pe credit s.a.);
• promovare: publicitate de reluare, pentru mentinerea clientelei,
revitalizarea pietei.

- Faza 4: Declinul :
• produs: se cauta noi domenii de utilizare produsului care sa-i prelungeasca
ciclul de viata;
• pret: reduceri substantiale de pret pentru a evita stocurile nevandabile;
• distributie: utilizarea celor mai accesibile forme de comert: stradal, bazar,
solduri;
• promovare: activitatea promotionala pune accent pe reducerile de pret si
alte facilitati acordate.

În spiritul largirii sferei de cuprindere a marketingului, organizarea unor
compartimente de marketing în întreprinderi, care sa elaboreze studii si sa asigure
informatii despre piata, este o necesitate ce nu poate fi satisfacuta acolo unde s-a
organizat doar un compartiment de aprovizionare desfacere-transport (ADT).
Compartimentul de marketing va trebui sa desfasoare o gama variata de
activitati , ca:
1. studii de piata, din care sa rezulte ce produse se cer pe piata, sortimente,
caracteristici, volum, ambalaj, forme de comercializare, calitate, preturi, care sunt
concurentii interni si externi. Prelucrarea acestor informatii si interpretarea lor
constituie o cerinta de baza pentru activitatea de desfacere;
2. pentru mai buna orientare a productiei, compartimentul de marketing trebuie
sa elaboreze studii privind ciclul de viata al produselor si sa aprecieze tendintele de
perspectiva ale fiecarui produs, sa propuna, în functie de cerintele pietei, structura
sortimentala, calitatea ceruta, ambalajul etc.; sa asigure informatii privind modificarile
comportamentale ale consumatorilor, aparitia de produse noi, actiuni ale concurentei,
sa organizeze si sa îndrume activitatea de testare a prototipurilor, sa colaboreze cu
serviciul tehnic pentru a aduce modificari constructive produselor solicitate pe piata în
caz de reclamatii majore;
3. promovarea vânzarilor este o importanta activitate a sectorului de
marketing, în acest scop fiind necesara elaborarea unui program de marketing pe
produse prin propaganda si reclama, sa elaboreze materiale publicitare (filme,
prospecte, pliante, mostre etc.), sa studieze ambalajul si modul de prezentare, sa
organizeze activitati de demonstratie, conferinte, târguri, expozitii etc. în vederea
informarii consumatorilor cu privire la calitatea si utilitatea produsului.
În figura 12.3. sunt sintetizate actiunile de marketing pentru dezvoltarea
produselor.


DEZVOLTAREA PRODUSELOR PROCESE DE MARKETING















Figura 12.3. Schema bloc pentru dezvoltarea produselor în actiunea de marketing
( prelucrat dupa I. Ceausu, „Agenda managerului”, ATTR, 1994


XII.4. Negocierile comerciale

Negocierea comerciala asigura armonizarea intereselor participantilor la o
actiune de vânzare-cumparare în vederea gasirii unei solutii convenabile. În
realizarea acestei solutii un rol fundamental îl are puterea de negociere.
Pentru atingerea obiectivelor negocierii este necesara stabilirea unei marje de
negociere, reprezentata de zona dintre obiectivele maximale si limitele minime
acceptabile în cadrul acestor interese. Acolo unde marjele de negociere ale
participantilor se suprapun apare o zona de interese care poate duce la realizarea
obiectivului propus.
Unele tensiuni aparute în cadrul discutiilor se pot solutiona prin acorduri
tacite, care permit fie ajungerea la faza de negociere, fie ca pregatesc terenul pentru
aceasta.
Înainte de începerea propriu-zisa a negocierii exista o faza de prenegociere, în
care se culeg informatii si date privind partenerii de negociere, se identifica cadrul
specific al negocierii si se pregateste desfasurarea negocierii.
Echipa de negociere trebuie sa cunoasca foarte bine problema ce urmeaza a fi
abordata, sa defineasca cadrul discutiilor, sa nominalizeze persoanele capabile pentru a
negocia, sa pregateasca si sa anunte partenerul, sa organizeze protocolul si sa
STUDIU PRELIMINAR
PRIVIND
POSIBILITATILE
TEHNICE

STUDIU PRELIMINAR
PRIVIND PIATA
PROGRAM CU PROPUNERI DE INOVARE
PROCES DE INOVARE
VERIFICAREA CONCEPTULUI
DE PRODUS PE PIATA

STUDIUL PIETEI
VERIFICAREA CONCEPTULUI
DE PRODUS ÎN ÎNTREPRINDERE

STUDIU ANALITIC
DECIZIE PRIVIND DEZVOLTAREA
ANUMITOR CONCEPTE DE PRODUS

pregateasca sala de tratative.
Echipa de negociere trebuie sa cunoasca foarte bine strategia negocierii, care
cuprinde ansamblul obiectivelor urmarite în procesul negocierii, caile (modalitatile)
posibile de atingere a acestor obiective si mijloacele (resursele) disponibile pentru
realizarea lor. Strategia negocierii trebuie sa conduca la atingerea obiectivelor prin
trezirea atentiei clientului, stimularea interesului acestuia de a avea produsul respectiv.
Pentru realizarea obiectivelor strategice de negociere este necesara utilizarea unei
tactici de negociere, care cuprinde mijloacele si formele de actiuni utilizabile într-o
situatie data în vederea atingerii unui obiectiv strategic sau intermediar al negocierii.
Suportul care stã la baza negocierii se numeste argument si urmareste relatiile
cauza-efect. Atunci când situatia o cere este necesara concesia, care reprezinta o
modificare a propriei pozitii de negociere în directia pozitiei partenerului.
Negocierile se pot clasifica astfel:
• dupa obiectul negocierii si felul tranzactiei: negocieri de vânzare-cumparare, de
cooperare economica, de service si asistenta tehnica, de asigurari, de arbitraj
valutar etc.;
• dupa obiectul negocierii si destinatia acestuia: negocieri de bunuri de consum,
de mijloace de productie, de materii prime, de masini si utilaje etc.;
• dupa obiectul negocierii si felul marfurilor: negocieri de bursa, sezoniere, de
moda, de marfuri alimentare, de produse de înalta tehnologie etc.;
• dupa nivelul la care au loc: negocieri între grupuri economice, între grupuri si
guvernanti, interguvernamentale, interfirme, între firme si guvern etc.;
• dupa scop, negocierile pot fi: pentru noi tranzactii (de previziune, ocazionale,
speculative, de rutina), de prelungire, de modificare, de normalizare etc.;
• dupa numarul de participanti: bilaterale (simple, complexe), plurilaterale
(triunghiulare etc.);
• dupa modul cum se poarta: directe (în prezenta, prin telefon, corespondenta),
indirecte, în timp (succesive, simultane).

Problema fundamentala a negocierii este aceea a negocierii preturilor. În
acest scop, se au în vedere mai multe componente ale tehnicii acestei negocieri, ca:
tehnica solicitarii de variante de oferta, tehnica utilizarii expertilor, tehnica saltului,
tehnica renegocierilor, tehnica oferirii unui pret fals, tehnica comenzii false etc.

Echipa de negociere trebuie sa tina seama de factorii care pot influenta pretul
de vânzare a produsului, cum ar fi:
• gradul de competitivitate a întreprinderii;
• felul produselor (daca sunt bunuri de consum sau mijloace de productie);
• daca sunt produse standardizate sau unicate obtinute pe baza de comenzi;
• specificul unitatii, respectiv daca aceasta are ca obiectiv de activitate
productia sau distributia;
• continutul reglementarilor legale privind produsul respectiv;
• posibilitatea de a anticipa fluctuatii ale preturilor pe piata;
• posibilitatea de a adapta preturile la cerintele pietei etc.


Cuvinte si expresii cheie:
• activitatea comerciala;
• aprovizionarea tehnico-materiala;
• activitatea de desfacere;
• strategia comerciala;
• negocierile comerciale;
• concurenta;
• marketing;
• termen de livrare;
• prospectarea pietei;
• portofoliu de produse;
• tehnici de vânzare.


Întrebari:
1. Ce se întelege prin notiunea de activitate comerciala a întreprinderii?
2. Ce fel de relatie exista între activitatea comerciala si activitatea de productie a
întreprinderii ?
3. Care sunt activitatile pe care le grupeaza functiunea de marketing–
comercializare ?
4. Care este locul si rolul aprovizionarii cu resurse materiale în cadrul circuitului
economic la nivelul întreprinderii ?
5. În ce consta negocierea comerciala ?




Capitolul XIII: GESTIUNEA FINANCIARA A
ÎNTREPRINDERII

În strânsa legatura cu celelalte functiuni ale întreprinderii, functiunea financiar-
contabila are rolul de a asigura apararea, cresterea si consolidarea patrimoniului
întreprinderii.
44
În aceasta sfera se includ toate deciziile legate de realizarea
investitiilor si finantarea acestora, evidenta productiei si a cheltuielilor, precum si
repartizarea si utilizarea profitului realizat. Activitatile principale care fac parte din
sfera acestei functiuni sunt: :
• analiza financiara a întreprinderii în vederea diagnosticarii situatiei
financiare. Pentru aceasta se utilizeaza informatiile de sinteza cuprinse
în bilantul contabil si contul de rezultate;
• previziunea financiara care, pe baza unor ipoteze referitoare la situatia
economica generala, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe
termen mediu si lung, a bugetelor de venituri si cheltuieli specifice
fiecarei activitati a întreprinderii;
• fundamentarea deciziilor de investitii si de finantare a acestora astfel
încât disponibilitatile banesti ale întreprinderii sa-si gaseasca cea mai
rentabila utilizare în viitor;
• asigurarea legaturii întreprinderii cu piata financiara si cu diferitele
organisme ale acesteia, în vederea mobilizarii eventualelor capitaluri
disponibile ale altor agenti economici (fizici sau juridici) pentru
dezvoltarea si cresterea economica a întreprinderii;
• gestionarea riguroasa a activelor financiare ale întreprinderii,
negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacitati de plata
corespunzatoare desfasurarii ritmice a activitatilor de productie si
comerciale;
• realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea si utilizarea
profitului net conform hotarârilor adunarii generale a actionarilor etc.

XIII.1. Instrumente si indicatori de analiza financiara

Analiza financiara a întreprinderii are ca scop sa determine "performanta"
întreprinderii la un moment dat (de regula, la încheierea unui exercitiu financiar).
Pentru realizarea acestui scop, sunt utilizate doua instrumente contabile: bilantul si
contul de rezultate (contul de profit si pierderi).
Bilantul sintetizeaza starea patrimoniala a întreprinderii la un moment dat si
descrie separat elementele de Activ (A) si Pasiv (P). Activul se compune din bunurile
detinute de întreprindere si creantele acesteia, iar Pasivul cuprinde capitalurile proprii
si datoriile contractate de întreprindere si nerambursate înca. Diferenta între Activ

44
Ion Stancu – „Gestiunea financiara a agentilor economici”, Ed. Economica, Bucuresti, 1994.


si Pasiv (A-P) se numeste "situatie neta" a întreprinderii (averea actionarilor sau
activul
neangajat în datorii). Situatia neta (SN) poate fi pozitiva, caz în care reflecta o
gestiune economica sanatoasa (o crestere a bogatiei întreprinderii) sau negativa,
aratând o depasire a activului de catre datorii (situatie falimentara).
Bilantul reflecta echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare
element al activului reprezinta o "alocare" de fonduri banesti, structurate dupa gradul
lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani). Astfel, imobilizarile
necorporale (brevete, licente, studii, marci de fabrica si alte drepturi de autor) sunt
cele mai putin lichide; imobilizarile corporale (terenuri, cladiri, utilaje etc.) au o
lichiditate superioara activelor necorporale, iar imobilizarile financiare (titluri de
participatie, împrumuturi acordate pe termen lung) sunt cele mai lichide. Datorita
rotatiei relativ lente a capitalurilor investite în astfel de active ele se numesc si
"alocari permanent” (stabile). Activul cuprinde, de asemenea, activele circulante
(stocuri, creante, disponibilitati), mult mai lichide decât imobilizarile, numite si
"alocari temporare", la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea
exercitiului.
Cealalta parte a bilantului, Pasivul , reflecta sursele de provenienta a
capitalurilor proprii (CP) si împrumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul lor de
exigibilitate (scadenta la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilantului
capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si
cele provenite
din surse publice (subventii). Aceste elemente au un termen de scadenta îndepartata
si constituie "surse permanente". În aceasta categorie pot fi incluse si datoriile pe
termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, clienti etc.) au un grad
sporit de exigibilitate si sunt numite "surse temporare".
Alocarile permanente trebuie sa fie, în principiu, acoperite din surse
permanente. Diferenta între sursele permanente si alocarile permanente constituie
"fondul de rulment" (FR) al întreprinderii:
FR = (CP + Datorii) -Imobilizari nete (fara amortizari)
Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar al întreprinderii, fiind
utilizat pentru înnoirea stocurilor si creantelor. Alegerea între diferitele posibilitati de
utilizare (pentru investitii, productie, titluri) este o problema cheie a gestiunii
financiare a întreprinderii. Uneori, fondul de rulment poate fi si negativ, semnificând
faptul ca pentru alocarile permanente s-au utilizat si sursele temporare. În acest caz,
gradul de îndatorare pe termen scurt este foarte mare si situatia financiara a
întreprinderii devine "exploziva".
În conformitate cu principiul gestiunii financiare, alocarile temporare trebuie sa
aiba ca surse de acoperire sursele temporare. Diferenta între acestea se numeste
"nevoia de fond de rulment (NFR)":
NFR = Alocari temporare - Surse temporare = (Stocuri + creante) -(datorii de
exploatare)
Evident, si NFR poate fi pozitiva sau negativa. Comparând FR cu NFR la
încheierea exercitiului financiar, se determina disponibilitatile banesti ale întreprinderii
aflate în contul curent la banca sau în casa (numite "trezoreria neta -TN"):

TN = FR –NFR.
Trezoreria neta este expresia elocventa a unei activitati eficiente. Când este
pozitiva, exercitiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, concretizat în
profitul net înscris în pasivul bilantului. Trezoreria neta negativa evidentiaza un
dezechilibru financiar. Diferenta între trezoreria neta la sfârsitul exercitiului (1) si de
la începutul lui (0) reprezinta "cash-flow"-ul (CF) perioadei:
CF = TN
1
-TNo.
Un CF pozitiv reflecta o situatie financiara buna a întreprinderii, o crestere a
capacitatii ei de a finanta investitii si de a creste bogatia proprietarilor. Invers, un CF
negativ va semnifica o saracire, o reducere a valorii proprietatii.

În concluzie, bilantul contabil reflecta :
- în Activ:
- activele fixe (imobilizari-IMO), în structura lor;
- activele circulante (ACR): stocuri, creante;
- disponibilitatile banesti (DB);
- în Pasiv:
- capitalurile proprii (CP);
- datoriile de exploatare (D);
- creditele de trezorerie (CRT).
Echilibrul financiar global este asigurat prin relatia A = P. Pentru aprecierea
echilibrului financiar al întreprinderii se utilizeaza si alti indicatori:
- fondul de rulment:
FR = (ACR + DB) -(D + CRT) = (ACR -D) + (DB -CRT) = NFR+ TN
- fondul de rulment propriu:
FRP = CP -IMO
- fondul de rulment împrumutat:
FRI = FR -FRP .

Contul de profit si pierderi

În contul de profit si pierderi se reflecta fluxurile de venituri si cheltuieli care au
marcat evolutia întreprinderii în perioada exercitiului financiar. Cheltuielile constituie
elementele de cost suportate de întreprindere (consumuri de materii prime, cheltuieli
de personal, amortismente, provizioane etc.).Veniturile cuprind, ca parte
preponderenta, cifra de afaceri (vânzarile), dar si cresterea stocurilor de productie si
lucrari în curs de executie, dobânzi etc. Structura indicatorilor cuprinsi în contul de
profit si pierderi este urmatoarea :
1.Vânzari de marfuri
2.Productia vânduta
3.Cifra de afaceri (rd.1+rd.2)
4.Productia stocata - sold creditor
5.Productia imobilizata
6.Productia exercitiului

7.Venituri din subventii de exploatare
8.Alte venituri din exploatare
I. Venituri din exploatare-total (rd.3+rd.4 la rd.8 )
9.Costul marfurilor vândute
10.Materii prime si consumabile
11.Combustibil, energie si apa
12.Alte cheltuieli materiale
13.Cheltuieli materiale –total (rd.10+rd.12)
14.Lucrari si servicii executate de terti
15.Impozite, taxe si varsaminte asimilate
16.Salarii personal
17.Asigurari si protectie sociala
18.Cheltuieli cu personalul – total(rd.16+rd.17)
19.Alte cheltuieli de exploatare
20.Amortizari si provizioane
II. Cheltuieli pentru exploatare total (rd.9+rd. 13 la 15+rd. 18 la 20)
21.Rezultatul din exploatare –profit/pierdere (I±II)
22.Venituri din diferente de curs valutar
23.Venituri din alte realizari financiare
24.Venituri din dobânzi
III. Venituri financiare – total (rd. 22 la 24)
25.Diferente de curs valutar
26.Cheltuieli privind dobânzile
IV. Cheltuieli financiare – total (rd. 25+rd. 26)
27.Rezultatul financiar – profit/pierdere (III±IV)
28.Rezultatul curent al exercitiului – profit/pierdere (rd. 21 ± 27)
V. Venituri exceptionale - total
VI. Cheltuieli exceptionale – total
29.Rezultatul exceptional al exercitiului (rd. V ± VI)
VII.Venituri-total (I+III+V)
VIII. Cheltuieli-total (rd. II+IV+VI)
30. Profit/pierdere brut (rd. VII ± VIII)
31. Impozit pe profit
32. Rezultatul exercitiului – profit/pierdere (rd. 30 ± 31)


Pe baza unor scheme de analiza a contului de rezultate se pot determina
indicatorii care reflecta activitatea întreprinderii sub aspect financiar. Una din
schemele de analiza, cu o utilizare mai frecventa, este cea numita "tabloul
descendent" :
45


45
A. Geledan - "La bourse-marché financier ou casino? ", Editions Sirey, Paris, 1991.



















Schema porneste de la valoarea productiei (compusa din cifra de afaceri,
variatia stocurilor de productie în curs si productia imobilizata în momentul
inventarierii), ajungând la lichiditatile pe care întreprinderea le poate mobiliza (partea
din profit retinuta pentru nevoile de dezvoltare si dividendele cuvenite actionarilor).
În fiecare etapa se scad treptat diferitele cheltuieli ocazionate. Astfel, din valoarea
productiei se scad consumurile legate de aceasta productie si ramâne marja asupra
consumurilor, din care, retinând celelalte consumuri intermediare (subcontractari,
servicii cumparate din exteriorul întreprinderii etc.), rezulta valoarea adaugata.
Aceasta urmeaza a fi repartizata: o parte este destinata acoperirii altor cheltuieli de
exploatare (salarii, impozite, taxe etc.), rezultând excedentul brut de exploatare –
(EBE), care este un indicator esential de apreciere a situatiei financiare a
întreprinderii. Excedentul brut de exploatare foloseste pentru a plati bancilor
cheltuielile financiare, a plati statului impozitul pe profit si salariatilor eventuale
drepturi de participare la profit. Este evident ca ultimele doua destinatii se realizeaza
numai daca întreprinderea obtine profit. Ceea ce ramâne din excedent formeaza
capacitatea de autofinantare, adica, ceea ce întreprinderea va putea finanta prin ea
însasi (fara a apela la împrumuturi). Acest surplus reprezinta, deci, bogatia
proprietarilor întreprinderii, ea fiind folosita în continuare asa cum acestia hotarasc. În
majoritatea cazurilor, A.G.A. hotaraste ca o parte sa fie distribuita ca dividende, iar
restul (fondul de dezvoltare) sa fie reinvestit în întreprindere.

XIII.2. Bugetul de venituri si cheltuieli

Pentru desfasurarea unei activitati economice si financiare care sa duca la
obtinerea unor rezultate optime, întreprinderile elaboreaza planuri de productie si
bugete de venituri si cheltuieli care reflecta, în expresie baneasca, activitatile de
investitii, aprovizionare, productie si desfacere, precum si alte activitati.

PRODUCTIE

- livrata
(cifra de
afaceri)
- stocata
(variatia
stocurilor)
- imobilizata

MARJA
ASUPRA
CONSUMURI-
LOR

CONSUMURI
-materii prime;
-materiale;
-alte consumuri;

CONSUMURI
INTERMEDIARE

VALOARE
ADAUGATA

Alte cheltuieli
de exploatare
-cu personalul
-impozite,
taxe, alte obligatii


EXCEDENT
BRUT DE
EXPLOATARE
(E.B.E)
Cheltuieli
financiare
Capacitate de
autofinantare
DIVIDENDE
Autofinantare
În conformitate cu semnificatia dictonului “a guverna înseamna a prevedea”
46
,
conducerea moderna a întreprinderii are ca prima atributie previziunea, iar previziunea
financiara este o importanta activitate de planificare.
Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele
întreprinderii care, spre deosebire de bilant si contul de rezultate, sunt destinate
nevoilor interne de orientare spre realizarea obiectivului propus în exercitiul financiar
viitor (cresterea performantei, a valorii întreprinderii).
Actiunea financiara precede orice actiune tehnica, economica si organizatorica.
Astfel, mai întâi se procura resursele financiare necesare si apoi are loc fluxul real de
bunuri si servicii catre întreprindere prin compensarea acestuia cu un flux financiar, în
sens invers. Putem spune ca decizia financiara este apriorica oricarei decizii
economice, ceea ce este de natura sa releve importanta elaborarii si fundamentarii
bugetului fiecarei astfel de actiuni. O caracteristica a vietii economice a întreprinderii
este preocuparea de a elabora Bugetul de venituri si cheltuieli pentru activitatea ce
urmeaza sa se desfasoare.
Bugetele de venituri si cheltuieli cuprind indicatori financiari care reflecta
volumul si circuitul activelor imobilizate si al activelor circulante, necesarul de
finantat, sursele de finantare, volumul acumularilor si destinatia rezultatelor,
varsamintele catre organul ierarhic superior si la bugetul statului, precum si subventiile
primite de la acesta.
Bugetul de venituri si cheltuieli constituie un puternic instrument care
influenteaza activitatea economico-financiara a întreprinderilor, fiind totodata un
mijloc de exercitare a controlului financiar. Bugetul de venituri si cheltuieli se
întocmeste pe baza programului de productie si de prestari servicii, a planului
costurilor de productie (bugete partiale pe produse sau activitati), tinând seama de
modul cum s-au realizat acesti indicatori în perioada precedenta si ritmul de crestere a
productiei si a veniturilor în ultimii ani. Numai în acest fel, prin bugetul de venituri si
cheltuieli se pot face prevederi juste de resurse financiare, ele contribuind la
dezvoltarea echilibrata a sectoarelor si subramurilor de productie din întreprinderi.
Bugetul de venituri si cheltuieli este format din mai multe planuri, calcule si
situatii (situatia cheltuielilor de productie din anul 200n
47
, veniturile, cheltuielile si
profitul pe perioada 200n
1
-200n
2
, cheltuieli din venituri încasate pe perioada 200n
1
-
200n
2
) cu ajutorul carora se determina diferiti indicatori financiari cuprinsi în
documentul de plan centralizator. Bugetele de venituri si cheltuieli sunt însotite de
documentatii referitoare la calculul indicatorilor principali (planul de finantare si
creditare a investitiilor, planul de amortizare, contractul de credite trimestrial,
determinarea vitezei de rotatie a activelor circulante, a cresterilor si excedentelor de
active circulante, a plafoanelor de creditare, a ratei rentabilitatii, determinarea
necesarului si a resurselor de mijloace circulante).
În figura 13.1. sunt prezentate componentele Bugetului de venituri si cheltuieli
pentru societati comerciale si regii autonome.




46
P. Garnier, "La tehnique comptable aprofondie", Ed. Dunod, Paris, 1972.
47
A fost notat cu 200n anul care se înscrie în perioada 2000-2009.




























Fig. 13.1. Componentele standardizate ale Bugetului de venituri si cheltuieli
pentru societati comerciale si regii autonome

Bugetul activitatii generale contine informatii privind veniturile, cheltuielile
si rezultatele preconizate a se realiza într-un exercitiu financiar pe ansamblul unitatii
patrimoniale, comparativ cu exercitiul financiar precedent.
Aparent „Bugetul activitatii generale”, cel putin pentru realizarile exercitiului
financiar precedent, s-ar putea elabora pe baza datelor din contabilitatea financiara,
urmând ca preliminarile exercitiului financiar curent sa fie estimate global în functie
de indicele de modificare a volumului fizic al activitatii, calculat în baza relatiei:
I
v
= ,
0
1
Q
Q
în care :
I
v
– indicele modificarii volumului fizic al activitatii;
Q
1
– volumul fizic al activitatii în exercitiul financiar curent;
Q
0
– volumul fizic al activitatii în exercitiul financiar precedent (de baza).

Folosirea acestui procedeu ar asigura rezultate acceptabile, numai daca ar
exista:
Componentele
BUGETULUI de
VENITURI SI
CHELTUIELI
1.Bugetul activitatii
generale
2. Bugetul activitatii
de productie
3. Bugetul activitatii
de trezorerie
4. Bugetul activitatii
de încasari si plati în
valuta
5. Bugetul activitatii
de investitii
8. Repartizarea
profitului

7. Rezerve
6. Împrumuturi
garantate de stat
a) o stabilitate absoluta a activitatilor ce tin de realizarea structurii
sortimentale, a conditiilor tehnico-economice în care se realizeaza productia
si preturile;
b) posibilitati de exprimare într-o singura unitate de masura fizica a întregii
activitati desfasurate de unitatea patrimoniala;
c) posibilitati de separare a veniturilor si cheltuielilor în variabile,
semivariabile si fixe, urmând ca indicele de modificare a volumului fizic al
activitatii sa se aplice numai asupra veniturilor si cheltuielilor variabile si
eventual agregat cu " indicele de variabilitate" asupra celor semivariabile.

Prin urmare, aplicabilitatea practica a acestei metode da arareori rezultate
satisfacatoare, de mai mare eficienta fiind:
• procedeul corelatiei interbugete (interplanuri) care consta în elaborarea de
bugete separate de venituri si respectiv de cheltuieli pe fiecare element de
venit, respectiv de cheltuiala a "Bugetului activitatii generale". În acest caz,
fiecare element de venit sau cheltuiala urmeaza sa fie fundamentat în
functie de continutul, natura si modalitatea de formare. Odata elaborate,
bugetele separate de venituri, respectiv, de cheltuieli se centralizeaza în
"Bugetul activitatii generale";
• procedeul centralizarii bugetelor de venituri si cheltuieli, ale substructurilor
organizatorice (fabrici, uzine, sectii, ateliere etc.) care presupune elaborarea
într-o prima faza a bugetelor de venituri si cheltuieli la nivelul fiecarei
substructuri organizatorice pe aceeasi structura ca si "Bugetul activitatii
generale" si apoi centralizarea, element cu element, de venituri si cheltuieli,
pâna la nivelul de ansamblu al unitatii patrimoniale;
• procedeul centralizarii antecalculatiilor si preturilor produselor, lucrarilor si
serviciilor care se preteaza îndeosebi pentru bugetarea veniturilor si
cheltuielilor din exploatare. Procedeul presupune elaborarea, într-o prima
faza a preturilor estimate de vânzare si a costurilor unitare în structura
veniturilor, respectiv, a cheltuielilor din exploatare, urmând ca într-o a
doua faza sa se pondereze, în structura, componentele preturilor si
costurilor cu volumul fizic al fiecarui produs, lucrare sau serviciu
preconizate a se realiza si centraliza în "Bugetul activitatii generale".

"Bugetul activitatii de productie" furnizeaza informatii privind productia
marfa pe structura, costul de productie cu precizarea elementelor încorporate în
acesta, rezultatele prognozate, materializate în profit sau pierdere, recapitulatia
costurilor totale cu defalcarea pe cheltuieli materiale, cu munca vie si alte cheltuieli.
Elaborarea "Bugetului activitatii de productie" presupune, într-o prima faza,
stabilirea programului de productie si antecalculul costurilor în structurarea
cheltuielilor identificabile, cum sunt cele cu materialele, manopera si eventual
amortizarea utilajelor direct afectabile si neidentificabile sau indirecte.
Prin "Bugetul activitatii de investitii" se stabilesc sursele de acoperire a
cheltuielilor cu investitiile oferind informatii privind resursele proprii, cu precizarea
naturii acestora; destinatia resurselor proprii; cheltuielile cu investitiile; excedentul
sau deficitul.
Bugetul împrumuturilor garantate de stat se întocmeste pe baza acordurilor si
contractelor de credite garantate de stat, acordate de fiecare banca finantatoare, în lei
sau în valuta, dupa caz. Prin intermediul acesteia se furnizeaza informatii privind
datoria unitatii patrimoniale, garantata de stat în structura: datoria efectiva a unitatii
patrimoniale la începutul perioadei; angajari de împrumuturi în cursul perioadei;
platile efectuate; rambursarile, dobânzile, comisioanele si spezele bancare; datoria
efectiva la sfârsitul perioadei.
Componenta standardizata intitulata "Rezerve" a "Bugetului de venituri si
cheltuieli ale regiilor autonome si societatilor comerciale de stat" se întocmeste pe
feluri de rezerve si fonduri constituite în baza reglementarilor legale si/sau statutare în
care sunt prezentate resursele, utilizarile si soldurile la sfârsitul exercitiului financiar.
În structura "Bugetului de venituri si cheltuieli ale regiilor autonome si
societatilor comerciale cu capital de stat" s-au introdus si doua componente care
furnizeaza unele informatii suplimentare cu privire la preliminarea repartizarii
profitului net si relatiile de calcul al principalilor indicatori economico-financiari.
Aceste componente sunt:
• componenta "Repartizarea profitului net" prin care se prevede modul de
repartizare previzionat a profitului net pe destinatii, în anul curent,
comparativ cu anul precedent, având în vedere prevederile legale în cazul
regiilor autonome si societatilor comerciale cu capital de stat si hotarârile
anticipate ale adunarilor generale ale actionarilor sau asociatilor în cazul
societatilor cu capital privat;
• componenta "Principalii indicatori economico-financiari" cuprinde
indicatorii economici si financiari ce permit caracterizarea în detaliu a
unitatii economice, permitând utilizatorului multiple modalitati de
interventie si actiune pentru a asigura cresterea valorii întreprinderii,
limitând la minimum dependenta unitatii si riscul daca se promoveaza si
respecta exigentele bugetarii financiare.

Preocuparii de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli i se asociaza aceea
de a respecta prevederile propriului buget pâna la limita la care bugetul ar putea deveni
o restrictie în cresterea eficientei. Exista astfel avantaje si dezavantaje în legatura cu
elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli ale întreprinderii, cum ar fi:
Avantaje:
Ø Bugetul de venituri si cheltuieli are rolul de a orienta întreprinderea spre un scop
anume: rentabilitatea, lichiditatea, diminuarea riscurilor etc. În lipsa unui plan,
conducerea întreprinderii nu ar avea drept repere decât realizarile anilor anteriori
sau realizarile concurentei. Acestea constituie însa referinte putin fiabile.
Rezultatele perioadei precedente pot înregistra unele fluctuatii, favorabile sau
nefavorabile, determinate de conditiile concrete ale perioadei precedente si care nu
se extrapoleaza întocmai în perioadele urmatoare. De asemenea, nu exista garantia
ca realizarile precedente sau cele ale concurentei sunt optime si ca acestea pot fi
retinute ca norme ale perioadei de executie a bugetului de venituri si cheltuieli.
Ø Planificarea financiara coordoneaza eforturile tuturor compartimentelor
functionale, întrucât toate sunt antrenate în procesul de executie a bugetului de
venituri si cheltuieli, într-o masura mai mare sau mai mica. Totodata, procesul de
elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli presupune mai multe variante
deoarece o decizie financiara favorabila compartimentului care a luat-o poate fi
mai putin favorabila altui compartiment sau ansamblului întreprinderii.
Ø Elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli va favoriza implementarea unui
sistem eficace de control prin compararea realizarilor cu previziunile si luarea
masurilor de corectare la momentul oportun. Pentru controlul executiei bugetului
de venituri si cheltuieli, fiecare întreprindere îsi întocmeste un “Tablou lunar” care
compara realizarile cu previziunile fiecarui indicator din bugetul de venituri si
cheltuieli. Acest “tablou” poate fi prezentat conducerii întreprinderii însotit de
comentariile, sugestiile si previziunile sefului de compartiment. Pe baza lui,
conducerea întreprinderii va decide în fiecare luna sau trimestru asupra
modificarilor de previziuni pe care evenimentele recente le impun sau va stabili
directive noi pentru impulsionarea activitatii compartimentelor.
Dezavantaje:
Ø În loc de a servi drept ghid, bugetul de venituri si cheltuieli poate deveni o frâna în
eforturile de adaptare la conditii noi, diminuând flexibilitatea întreprinderii. Acest
pericol este cu atât mai real cu cât bugetele de venituri si cheltuieli sunt mai
detaliate. De aceea, bugetele de venituri si cheltuieli trebuie sa descrie limitele
generale ale evolutiei financiare, sa asigure o marja de manevrare în interiorul
prevederilor proprii si posibilitatea de a fi revazute.
Ø Planificarea financiara poate deveni o sursa de risipa prin tendinta
compartimentelor de a-si supraestima nevoile proprii de finantare. Mai mult,
conducerea operativa apreciaza propriul personal, dupa “dexteritatea” acestuia de a
câstiga partida în atragerea celei mai mari parti din sursele de finantare
întreprinderii. Remediul acestor consecinte negative ar consta în elaborarea unor
bugete flexibile în functie de cifra de afaceri si în disocierea planificarii financiare
de promovare a personalului.

Bugetul de venituri si cheltuieli, odata elaborat, este analizat temeinic de
consiliul de administratie. Dupa analiza si eventualele modificari si îmbunatatiri,
acesta intra în faza de executie.

XIII.3. Masurarea performantei economice a întreprinderii
48


Performanta si functionalitatea întreprinderii depind de calitatea gestiunii
economico-financiare, în conditiile unei înzestrari tehnice optime si a organizarii
rationale a muncii si a productiei. Gestiunea financiara a întreprinderii urmareste
protejarea patrimoniului pe baza unei bune administrari si a autocontrolului.
Gestiunea economica este mult mai larga decât gestiunea financiara, cuprinzând
toate domeniile activitatii întreprinderii si îsi gaseste expresia în performanta
economica. Parametrii conceptului de performanta pot fi larg abordati si exprima

48
Zahiu Letitia si colab. – „Economia întreprinderii”, ASE, 1995.

calitatea actului managerial. În literatura de specialitate se utilizeaza cu sens similar
notiunile de performanta si eficienta.
Eficienta economica este o categorie complexa care sintetizeaza la nivelul
întreprinderii rezultatele obtinute în gospodarirea patrimoniului, a tuturor resurselor în
vederea maximizarii profitului. Eficienta exprima calitatea unei activitati care produce
efecte economico-financiare pozitive.
Privita din punct de vedere sistemic pot exista mai multe variante eficiente, dar
varianta performanta se asigura atunci când rezultatele sunt maxime. În mod similar
sunt utilizate notiunile de optim si eficient. Între optim si eficient pot exista raporturi
ca de la parte la întreg. Partea reprezinta optimul partial, iar întregul multimea
variantelor eficiente. Optimul poate fi si partial si total . Optimul partial asigura
optimizarea raportului dintre efecte si eforturi la nivelul subsistemelor întreprinderii
(sectii, sectoare etc.), iar optimul total asigura optimizarea la nivelul sistemului.
Performanta economica a întreprinderii are o sfera larga de cuprindere, în
esenta reflectând raportul dintre efecte si eforturi. Performanta economica depinde
atât de gradul de înzestrare cu resurse ale întreprinderii, cât si de performanta
managementului în toate sferele activitatii acesteia si în special în plan economico-
financiar.
Diagnosticarea activitatii tehnico-productive si economico-financiare se poate
face prin masurarea performantelor activitatilor si pe ansamblul întreprinderii pentru a
gasi solutii ca aceasta sa devina competitiva. Se urmareste asanarea activitatilor
nerentabile, cunoasterea sanselor întreprinderii de a deveni competitiva pe piata, de a-
si relansa si stabiliza activitatea economica sau de a intra în faliment. În cazul unor
sanse reale de redresare economica se elaboreaza un plan de afaceri detaliat
(Cap.XIV).
Informatiile necesare în vederea masurarii performantei economice prezente si
previzibile se obtin din contabilitatea analitica, din bilantul contabil si anexele
acestuia, din analiza realizarii prevederilor bugetului de venituri si cheltuieli, din
investigarea si evaluarea starii tehnice a întreprinderii si a desfasurarii proceselor
tehnologice, din studii de marketing, din analiza bonitatii si previziunilor financiare
etc.
Orice relatie comerciala a întreprinderii implica un risc. Riscul poate prove ni
din cauza unor factori endogeni (evaluari gresite, necunoasterea corecta a potentialului
real propriu etc.) sau din cauze exogene (exterioare), în primul rând din cauza unor
reactii neprevazute si necunoscute legate de partenerii de afaceri sau de piata.
Cunoasterea performantei economice a întreprinderii, ca si analiza unor informatii
despre bonitatea partenerilor de afaceri, sta la baza elaborarii programelor de
productie, a organizarii si functionalitatii fluxurilor materiale si financiare.
Informatiile despre performanta economica si bonitatea întreprinderilor pot asigura
evitarea riscului si permit luarea unor decizii corecte. Planul de afaceri sintetizeaza
numeroase decizii privind activitatile de productie, comercializare si financiare ale
firmei.
Masurarea rezultatelor economice necesita informatii si, pe baza acestora,
calculul unor indicatori partiali si finali, fizici si valorici, cantitativi si calitativi.
O succinta ordonare a acestor indicatori, unii abordati deja în cuprinsul altor capitole,
poate fi urmatoarea:
A. Indicatori de eforturi: capitalul fix; capitalul circulant; numarul de salariati;
fondul de salarii; cheltuielile de productie; volumul investitiilor; capitalul social;
capitalul permanent etc.
B. Indicatori de efecte: capacitatea de productie; productia fizica (totala);
productia marfa; cifra de afaceri; profitul; încasari valutare etc.
C. Indicatori ai eficientei productiei : productivitatea muncii pe produs;
costurile unitare; profitul pe unitatea de produs; rata profitului.
D. Indicatori ai utilizarii factorilor de productie:
a) factorul munca: productivitatea muncii; salariul mediu lunar si
anual; gradul de înzestrare tehnica a muncii (capitalul fix pe
lucrator) etc.
b) factorul capital: cifra de afaceri la 1000 lei capital; profitul la
1000 lei capital; viteza de rotatie a activelor circulante;
consumurile specifice de resurse pe unitatea de produs; gradul de
utilizare a capacitatii de productie; investitia specifica; termenul
de recuperare a investitiilor; coeficientul de eficienta a
investitiilor etc.
c) factorul pamânt: cifra de afaceri, profitul la 100 ha teren agricol
si arabil
49
.
E. Indicatorii financiari: cesti indicatori se utilizeaza în analiza financiara si
permit exprimarea bonitatii întreprinderii (firmei). Cei mai semnificativi
indicatori financiari (de bonitate) si relatiile de clacul sunt:
1) Indicatori de lichiditate, care arata daca întreprinderea are sau nu
disponibilitati pentru plata la termen a datoriei:

- Rata lichiditatii curente (L
c
),:
scurt) termen pe i imprumutur si credite , (obligatii curente Pasive
) circulante (active curente Active
=
c
L .

Atunci când coeficientul este mai mare decât 2, el arata o buna lichiditate pentru
întreprindere.
- Rata lichiditatii imediate (testul acid). Se calculeaza dupa formula:
curente Pasive
Stocuri - curente Active
=
i
L .

Acest coeficiente trebuie sa fie superior indicelui 1.
Acest indicator este mai relevant daca se calculeaza, astfel:

lung) si mediu termen pe bancare credite - obligatii (total scurt termen pe Datorii
e) trezoreri de plasamente banci la cont din disponibil (casa Trezorerie + +
=
i
L .

2) Indicatori de solvabilitate:
- Rata datoriilor (R
d
), exprima capacitatea unei întreprinderi de a-si
onora obligatiile fata de terti pe seama activelor sale.


49
Pentru întreprinderile agricole care detin terenuri.
100
active Total
datorii Total
⋅ =
d
R .

Nivelul indicatorului cuprins între 35% si 40% este satisfacator pentru
întreprindere.
- Rata de solvabilitate (R
s
), indica ponderea datoriilor pe termen mediu
si lung în capitalurile proprii:
100
propriu Capital
lung si mediu termen pe Credite
⋅ =
s
R .

O rata de solvabilitate de 35-50% este un indiciu al efortului propriu depus de
întreprindere pentru utilizarea corespunzatoare a capitalului propriu.
- Rata de acoperire a activelor fixe (R
afn
) arata de câte ori valoarea
activelor fixe nete acopera suma împrumuturilor:

lung si mediu termen pe Credite
) amortizare - fixe (active nete fixe Active
=
afn
R .

Nivelul cuprins între 2,00 –2,50 reflecta o situatie favorabila.

- Solvabilitatea financiara (S
f
):
afaceri de Cifra
propriu Capital
=
f
S .

Solvabilitatea cuprinsa între limitele 0,35-0,50 arata o pondere
corespunzatoare a capital ului propriu în cifra de afaceri.
- Solvabilitatea patrimoniala (S
p
) reprezinta gradul în care firmele pot
face fata obligatiilor de plata:

. 100
pasiv Total
propriu Capital
⋅ =
p
S
Indicatorul este bun atunci când rezultatul este mai mare de 30%, indicând o
pondere satisfacatoare a surselor proprii în totalul pasivului.
3) Indicatori ai echilibrului financiar:
- Rata autonomiei financiare (A
f
):
. 100
permanent Capital
propriu Capital
⋅ =
f
A

Nivelul normal se afla între 50-75%.
- Rata de finantare a activelor circulante (R
fac
):

circulante Active
rulment de Fond
=
fac
R .

Fondul de rulment rezulta din scaderea activelor fixe (imobilizari corporale) din
capitalul permanent (capital propriu plus credite pe termen mediu si lung).

- Rata capitalului propriu fata de activule fixe (R
cpaf
):
.
fixe Active
propriu Capital
=
cpaf
R
Daca valoarea coeficientului este mai mica decât 1, rezulta ca activele s-au
achizitionat pe datorie. Daca este mai mare decât 1, arata ca activele s-au achizitionat
din capitalul propriu, fapt care se datoreste unei capacitati ridicate de autofinantare.


- Rata capitalului permanent fata de activele fixe (R
cpff
):

fixe Active
permanent Capital
=
cpff
R .
Acest indicator trebuie sa aiba o valoare supraunitara.
- Gradul de îndatorare (G
î
):
propriu Capital
total Pasive
=
î
G .

Valoarea subunitara a indicatorului arata ca întreprinderea are independenta
financiara.
4) Indicatori de gestiune, reflecta modul în care s-a realizat gestiunea
activelor fixe si circulante, a productiei, a marfurilor, a resurselor materiale si
financiare etc.
- Viteza de rotatie a stocurilor (V
r s
)
x365(zile)
neîncasate Facturi - Total Stocuri
afaceri) de (cifra vândute marfurilor Valoarea
=
rs
V .

- Durata medie de stocare(S
z
):
) x365(zile
afaceri de Cifra
Stocuri
=
z
S .

- Ponderea cheltuielilor administrative (C
a
):
100
afaceri) de (cifra r vanzarilo Valoarea
tive administra cheltuieli Total
⋅ =
a
C .

- Rotatia activelor fixe în cifra de afaceri (R
afca
):
fixe Active
afaceri de Cifra
=
afca
R .

- Durata medie de recuperare a creantelor (D
mrc
):
zile 365
afaceri de Cifra
neincasate Facturi Debitori

+
=
mrc
D .

- Rotatia activului total în cifra de afaceri (R
atca
):
total Activ
afaceri de Cifra
=
atca
R .

- Rotatia activelor circulante în cifra de afaceri (R
acca
):
circulante Active
afaceri de Cifra
=
acca
R .

- Rata grevarii veniturilor de datorii (R
gvd
):
100
afaceri de Cifra
totale Datorii
⋅ =
gvd
R .


- Durata de rambursare a datoriilor (D
rd
):
zile 365
afaceri de Cifra
totale Obligatii
⋅ =
rd
D .

5) Ratele (indicatorii) de rentabilitate:
- Marja de profit (M
p
):
100
afaceri de Cifra
net Profitul
⋅ =
p
M .

- Rata rentabilitatii financiare (R
rf
):
100
propriu Capital
net Profitul
⋅ =
rf
R .

- Rata rentabilitatii economice (R
re
) masoara eficienta resurselor alocate,
trebuie sa fie superioara ratei inflatiei si sa permita reînnoirea si
cresterea activelor într-o perioada cât mai scurta:
100
active Total
exploatare din Profitul
⋅ =
re
R .

- Rata rentabilitatii activelor totale (R
rat
):
100
totale Active
brut Profitul
⋅ =
rat
R .

- Rata rentabilitatii resurselor consumate (R
rrc
):
100
afaceri de cifrei aferente Cheltuieli
net Profitul
⋅ =
rrc
R .

- Rata rentabilitatii generale (R
rg
):
100
totale Cheltuieli
net Profitul
⋅ =
rg
R .

- Pragul de rentabilitate (P
r
) reflecta nivelul limita minim al productiei la care
veniturile (cifra de afaceri) sunt egale cu costul total (costuri fixe + costuri variabile).
Prin urmare este necesar a se realiza un anumit nivel al productiei pentru ca activitatea
sa fie rentabila. Sub nivelul la care cifra de afaceri = costuri totale sau profitul este
egal cu zero, întreprinderea înregistreaza pierderi.
Pe baza unui numar mare de indicatori financiari pot fi apreciate laturi diferite
ale bonitatii întreprinderii (performanta financiara). În final, se poate aprecia
capacitatea beneficiara a întreprinderii, respectiv, capacitatea acesteia de a produce
un anumit profit. Capacitatea beneficiara se determina ca diferenta între profitul net si
fondul de rulment al întreprinderii.

Cuvinte si expresii cheie:
• gestiune financiara;
• bilantul întreprinderii;
• fond de rulment;
• flux de numerar (chas-flow);
• buget de venituri si cheltuieli;
• eficienta economica;
• performanta economica;
• masurarea rezultatelor economice;
• indicatori economici;
• indicatori financiari.

Întrebari :
1. În ce consta gestiunea financiara a întrerpinderii?
2. Ce reflecta bilantul contabil al întreprinderii?
3. Cum se determina fluxul de numerar si ce rol are acest
indicator în previzionarea financiara?
4. Care sunt componentele bugetului de venituri si cheltuieli?
5. Ce se întelege prin performanta economica?
6. Care este sistemul de indicatori economici si financiari
care exprima performanta economica (eficienta) a
activitatii unei întreprinderi?




Capitolul XIV: PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII

XIV.1. Planul de afaceri – instrument al evaluarii strategice

Planul de afaceri este un concept nou aparut, legat de punerea în practica a
obiectivelor strategice; este un instrument de prezentare a obiectivelor si a modului de
realizare a acestora. Planul de afacere nu este o strategie, ci este întocmit în vederea
punerii în practica a strategiilor.
50
Poate fi elaborat la nivel de produs, grupa de
produse, activitati comerciale specifice sau pentru fundamentarea investitiilor de
capital; se poate utiliza ca un instrument de planificare sau ca ghid pentru afaceri.
Planul de afaceri este un studiu complex care se elaboreaza în vederea
începerii unei afaceri, atunci când întreprinderea se restructureaza si solicita un
credit pentru investitii, în caz de fuziune, divizare etc. Planul de afaceri permite
investitorilor sa cunoasca starea actuala si perspectivele întreprinderii în competitie cu
alti parteneri.
Planul de afaceri abordeaza corelat activitatile de: producti e, comercializare
si financiare, folosind metode de cuantificare si indicatori tehnici si economico-
financiari pentru analiza perioadei anterioare si pentru proiectare.
Oportunitatea întocmirii planului de afaceri este determinata de:
• necesitatea evidentierii imaginii de ansamblu a afacerii, a valorificarii într-un
grad înalt a punctelor strategice forte pentru obtinerea de avantaje competitive
prin diminuarea riscului generat de punctele strategice critice;
• evaluarea unor idei de afaceri, evidentierea sanselor de succes a afacerilor în
curs, realizarea unor imagini clare ale fezabilitatii afacerii;
• necesitatea înlesnirii conducerii afacerii sau a directiei de afaceri, dat fiind
faptul ca acesta cuprinde repere ale diferitelor etape care exprima în esenta
nivelurile de performanta ce trebuie atinse sau caile de actiune, daca acestea nu
sunt atinse;
• necesitatea comunicarii obiectivelor strategice, precum si a modului de
abordare a eventualilor parteneri de afaceri, în cazul în care se doreste o
asociere sau a bancilor, atunci când se solicita finantarea.

Planul de afaceri trebuie sa fie redactat într-o optica de marketing. Astfel,
înca din stadiul de obiective, orientarea acestuia va fi facuta pornind de la piata,
potrivit cerintelor acesteia. Planul de afaceri trebuie sa fie realist, fiabil, credibil,
ambitios si sa cuprinda indicatori tehnico-financiari ce pot fi realizati pe termen mediu
si lung. Din stabilirea clara a obiectivelor planului si din fundamentarea indicatorilor
trebuie sa se contureze solutii si masuri concrete care sa permita realizarea scopurilor
propuse, sa asigure firmei cresterea puterii competitionale si maximizarea profitului
51
.

50
Constantin A.Bob si colab. – „Economia întreprinderii”, ASE, Bucuresti, 1997.
51
L.Zahiu, V.Manole – „Tematica si baza de date pentru elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru credite de
investitii”, ASE,1994.
Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea conceptiei si de efortul depus
pentru reusita sa. Acest instrument al planificarii strategice cuprinde doua parti
principale: diagnosticul economic si evaluarea activitatii viitoare.
Orice proces de management beneficiaza de o structura formala, iar planificarea
afacerii nu face exceptii de la aceasta regula. Descrierea procesului ca un ciclu
presupune ca planificarea afacerii nu este un proces închis, ci unul continuu (fig.14.1).






XIV.2. Etapa “Analiza diagnostic”

În cadrul acestei etape se pune urmatoarea întrebare:
UNDE NE AFLAM ?
Înainte de a considera unde am putea ajunge sau cum ar trebui sa ajungem la un
anumit obiectiv, în primul rând trebuie sa decidem unde ne aflam.
Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfunctionalitatii unei
firme, cercetarea si analiza faptelor si responsabilitatilor, identificarea cauzelor,
elaborarea unor programe de actiune prin a caror aplicare practica se asigura
redresarea sau ameliorarea performantelor.
52

Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor
care permite formularea unor judecati de valoare, calitative si cantitative, privind
starea, dinamica si perspectivele unui agent economic.
Demersul diagnosticului impune analiza complexa a mecanismului de formare
si modificare a fenomenelor specifice. Analiza diagnostic reprezinta un ansamblu de
concepte, tehnici si instrumente care asigura tratarea informatiilor interne si externe în
vederea formularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui agent economic,
la nivelul si calitatea performantelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurential
extrem de dinamic.
53





52
D.Margulescu, M.Niculescu, V.Robu - „Diagnostic economico-financiar”, Editura Romcart, 1994.
53
Maria Niculescu – „Diagnostic global strategic”, Editura Economica, 1997.
ANALIZA DIAGNOSTIC
ANALIZA CORECTIVA MISIUNEA
MONITORIZAREA
EVALUAREA STRATEGIEI
IMPLEMENTAREA
Fig.14.1. Ciclul de planificare a afacerii

Diagnosticul poate fi declansat:
• fie în cazul întreprinderilor în dificultate, când efectuarea diagnosticului
reprezinta o obligatie legala în cadrul procedurii de reorganizare si
lichidare judiciara;
54

• fie în cazul întreprinderilor sanatoase, având caracterul unui instrument
de control al realizarii performantelor.

În cazul “diagnosticului de criza”, dificultatile întâlnite de întreprindere (de
exemplu, dificultatile temporare de plata) impun o examinare globala a situatiei si
performantelor acesteia.
Diagnosticul de control este necesar preventiv, (de exemplu, acordarea unui
credit presupune efectuarea unei analize financiare a activitatii agentului economic de
catre bancher).
Pentru realizarea unei bune analize diagnostic se dezvolta urmatoarele aspecte,
concretizate în capitole si subcapitole distincte ale planului de afaceri:
55

• prezentarea generala a întreprinderii (date de identificare, capitalul social,
adresa , obiectul de activitate etc.);
• organizarea structurala (structura organizatorica, structura de productie,
masuri de perfectionare, crearea de noi compartimente si sectoare, divizare,
fuziune, restructurarea productiei);
• diagnosticul potentialului tehnico-productiv (capacitati de productie si grad
de utilizare, resursele de productie, productiile si caracterizarea produselor,
caracterizarea starii tehnice, a tehnologiilor si propuneri de îmbunatatire,
consumuri specifice de resurse, cooperarea cu alte firme etc.; noile produse
propuse si principalele avantaje);
• diagnosticul managementului si al utilizarii resurselor umane (marimea si
structura personalului, experienta, competenta echipei manageriale, pregatirea
profesionala, solutii privind reproiectarea activitatii);
• diagnosticul activitatii economice (nivelul, structura si evolutia cheltuielilor de
productie si a productivitatii factorilor, evolutia si structura costurilor unitare);
• diagnosticul activitatii de marketing (evolutia si structura cifrei de afaceri,
evolutia preturilor si a rentabilitatii pe produse, raporturile întreprinderii cu
piata de desfacere si de aprovizionare);
• diagnosticul financiar cuprinde: analiza evolutiei veniturilor, cheltuielilor si
rezultatelor financiare ale ultimilor trei ani, evolutia si structura patrimoniului,
evolutia capitalului permanent si a gradului de asigurare cu disponibilitati
banesti, situatia blocajului financiar, situatia creditelor si a dobânzilor,
indicatorii financiari (care reflecta bonitatea financiara a întreprinderii);
• concluziile generale ale diagnosticului: “puncte slabe” si “puncte forte”.

Din concluziile si solutiile propuse trebuie sa rezulte principalele masuri
menite sa creasca profitul si functionalitatea întreprinderii, extinderea pe piata,

54
Legea nr.64/1999, privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului.
55
Letitia Zahiu si colab.- „Economia întreprinderii”, ASE, Bucuresti, 1995.
cresterea disponibilitatilor banesti si a credibilitatii la banci în vederea contractarii de
credite. Aceste masuri se evidentiaza în urmatoarele directii:
a. în sfera aprovizionarii: aprovizionarea de la surse apropiate si cu mijloace
adecvate, clauze contractuale precise cu termene si fara confuzii, evidenta
operativa buna, simpla si usoara, eliminarea pierderilor de transport –
depozitare - gestionare;
b. în sfera productiei : lansarea de noi produse, cresterea calitatii produselor,
scurtarea ciclului de productie, reducerea consumurilor specifice prin
retehnologizari si dotari, utilizarea de masini si utilaje cu productivitate
ridicata, mecanizarea lucrarilor cu volum mare de munca, automatizarea
proceselor de productie, introducerea normelor progresive, organizarea
aprovizionarii continue a locurilor de munca, eliminarea deseurilor,
rebuturilor, folosirea înlocuitorilor de materiale;
c. în sfera livrarilor: cresterea ritmului de vânzare, accelerarea ritmului de
încasari, mecanizarea transportului la livrare, cresterea volumului livrarilor,
organizarea operativa eficienta a formelor de expediere;
d. alte sfere de influenta: rapiditatea în schimbarea tehnologiilor si dotare de
calitate, garantarea fiabilitatii utilajelor, respectarea disciplinei tehnologice,
utilizarea de materiale de calitate.

În opinia lui Pierre Thibaut
56
întreprinderea are nevoie de efectuarea unui
diagnostic nu numai în situatia în care se afla în dificultate, ci si când
“întreprinderea are o buna stare de sanatate”.
În opinia aceluiasi autor, analiza diagnostic urmeaza sa gaseasca raspuns unor
probleme, ca de exemplu: care sunt rezultatele întreprinderii? Daca sunt sau nu
satisfacatoare si de ce? Cum au fost obtinute? Care sunt performantele si obiectivele
dorite? Care este nivelul performantelor? Ce trebuie facut pentru atingerea lor? Care
sunt masurile ce urmeaza a a fi întreprinse atât pe termen scurt, cât si pe termen lung?
Sintetizând cele de mai sus, putem afirma ca metoda diagnostic a întreprinderii
este o metoda împrumutata din practica medicala si care, extinsa la nivel de
întreprindere, permite cunoasterea starii de fapt a acesteia, precum si directionarea
unor programe de actiune care sa asigure redresarea sau ameliorarea performantelor.
Varietatea fenomenelor si proceselor economice, complexitatea acestora,
diversitatea agentilor economici interesati în diagnosticarea activitatii si rezultatelor
firmei determina existenta mai multor tipuri de analiza diagnostic, structurate astfel
57
:
a. dupa raportul între momentul în care se efectueaza analiza si momentul
desfasurarii fenomenului se disting doua tipuri fundamentale:
- analiza post-factum
- analiza previzionala sau prospectiva.
Analiza post-factum este un instrument de supraveghere si asigurare a
functionarii unei întreprinderi, de relevare a modului de realizare a obiectivelor
propuse pe baza studierii relatiilor functional-cauzale.
Analiza post-factum priveste prezentul si trecutul, iar analiza previzionala
vizeaza perspectiva activitatii întreprinderii.

56
J.P.Thibaut - „Le diagnostic d’entreprise: quide partique”, Sedifor, 1989.
57
Maria Niculescu - „Diagnostic global strategic”, Editura Economica, Bucuresti, 1997.
b. dupa nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:
- microeconomica;
- mezoeconomica;
- macroeconomica.
Analiza microeconomica se desfasoara la nivelul agentului economic, respectiv
la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale.
Analiza mezoeconomica studiaza fenomenele la nivelul sectorului, ramurii de
activitate.
Analiza macroeconomica vizeaza nivelul economiei nationale:
c. dupa modul de urmarire în timp a fenomenelor, se disting:
- analiza statica;
- analiza dinamica.
Analiza statica studiaza fenomenele la un moment dat.
Analiza dinamica cerceteaza fenomenele economice în schimbarea lor.
d. în functie de orizontul de timp pe care se cerceteaza fenomenul, pot fi:
analize pe termen scurt (pâna la un an), care sunt frecvente în
managementul intern operativ si analize pe termen lung (peste un an),
implicând în diagnosticul retrospectiv si deciziile strategice.
e. dupa sfera de cuprindere si finalitate, pot fi:
- analiza globala;
- analiza expresa;
- analiza functionala.
Analiza globala (aprofundata) cuprinde un ansamblu de metode care permit
cunoasterea, întelegerea si explicarea functionarii întreprinderii ca sistem. Prin cele trei
dimensiuni ale sale: cognitiva, explicativa si predictiva, acest tip de analiza permite
orientarea activitatii viitoare pe coordonate care sa asigure ameliorarea performantelor.
Analiza expresa este impusa de necesitatea reglarii operative a
disfunctionalitatilor aparute în activitatea firmei, iar analiza functionala este orientata
spre investigarea modului de realizare a functiunilor întreprinderilor si spre
solutionarea unor probleme specifice.
În acceptiunea moderna, analiza globala si cea functionala sunt realizate
într-o viziune strategica, care consta în articularea fortelor si slabiciunilor firmei cu
oportunitatile si pericolele ce provin din mediul în care aceasta actioneaza.
În sensul celor mentionate mai sus, analiza diagnostic cuprinde un ansamblu
de caracteristici si indicatori functionali si financiari a caror evidentiere
presupune reperarea simptomelor, a disfunctionalitatilor unei firme,
identificarea cauzelor acestor disfunctionalitati , pe baza urmatoarelor genuri de
diagnostic:
• diagnosticul capacitatii de adaptare la cerintele pietei;
• diagnosticul tehnologiei;
• diagnosticul calitatii;
• diagnosticul calitatii managementului general;
• diagnosticul resurselor umane;
• diagnosticul economico-financiar.
Rezulta, deci, ca partile constitutive ale analizei diagnostic trebuie sa raspunda
functiilor pe care o întreprindere le exercita în activitatea sa.

XIV.3. Etapa „Evaluarea activitatii viitoare”

O prima abordare este cea a stabilirii dimensiunii sau scopului fundamental al
firmei.
Misiunea firmei trebuie sa raspunda corect la întrebarea:
UNDE DORIM SA FIM ?
Raspunsul la aceasta întrebare sta la baza evaluarii strategice a activitatii
viitoare a firmei.
Din analiza misiunii firmei vor reiesi principalele scopuri pe domenii si
obiectivele afacerii. De exemplu: “întregul personal va avea ca scop obtinerea unor
produse cu un standard ridicat de calitate. Toti managerii urmaresc ca obiectiv
controlul eficientei prin cost”.
58


Evaluarea strategica

Pentru evaluarea strategica a activitatii firmei este necesar un studiu prospectiv.
În cadrul activitatii de evaluare strategica se pune urmatoarea întrebare:
CUM VOM FACE SA AJUNGEM ACOLO?
În aceasta etapa a planului de afaceri se au în vedere principalele directii
strategice si se elaboreaza planul ca instrument strategic în cadrul caruia elementele
de baza sunt: planul de productie; planul de marketing-comercializare; planul
financiar.
59

Problema esentiala si punctul de pornire în elaborarea planului este
sectiunea „piata de desfacere”. Aceasta sectiune trebuie sa asigure o cunoastere clara
a segmentului de piata a întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor strategiei
economice. Criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea tipului de piat a si
a perspectivelor de extindere a acesteia sunt subordonate cerintelor consumatorilor si
posibilitatilor producatorilor. Din punctul de vedere al consumatorilor, aceste
criterii sunt: nivelul veniturilor, zona geografica (regiune, rural si urban); starea
demografica (vârsta, sex, nationalitate etc.); aspecte psiho-sociale (atitudini, stil de
viata, religie etc.). Din punctul de vedere al producatorilor aceste criterii sunt
urmatoarele: specificul întreprinderii; nivelul tehnic si calitatea tehnologiilor;
cerintele marilor consumatori si ale micilor consumatori; posibilitati de export; preturi
etc.; cerintele personale (familiale, relatii personale prioritare, cunostinte).
Pentru definirea pietei este necesara aprecierea clientilor potentiali si localizarea
acestora, diferentierea cererii pe sezoane pentru unele produse ale întreprinderii,
stabilirea dimensiunii pietei prin discutii cu potentialii distribuitori, intermediari si
clienti. Este necesara, de asemenea, cunoasterea tendintei pietei prin estimarea cresterii
sale potentiale, ca si identificarea si analiza concurentei pentru produsele respective.
Pe baza acestor studii se stabilesc principalele directii strategice si se
procedeaza la:
• selectarea produselor în functie de avantajele comparative si cerintele pietei;

58
Teodor Hada – „Diagnoza, restructurare si perspective de realizare la societatile comerciale”,
Editura Intelcredo, Deva, 1997.
59
Letitia Zahiu si colab. - Economia întreprinderii, ASE, Bucuresti, 1995.
• cresterea sau reducerea gradului de utilizare a capacitatilor de productie în
functie de cerere si în scopul repartizarii profitului;
• alte cai de realizare a scopului fundamental al întreprinderii – maximizarea
profitului - ca: masuri de sporire a productivitatii muncii; rationalizarea
cheltuielilor de productie; cresterea calitatii produselor.
Pentru fundamentarea celor trei componente ale etapei de evaluare strategica
sunt necesare informatii care se prelucreaza si se sintetizeaza în indicatori tehnici si
economico-financiari (Cap.XIII).
Evaluarea activitatii viitoare se concretizeaza în urmatoarele sectiuni ale
planului de afaceri:
a) PLANUL DE PRODUCTIE cuprinde:
• proiectarea capacitatilor de productie pe întregul flux tehnologic;
• descrierea completa si precisa a produselor proiectate si stabilirea cantitatilor ce
se vor obtine anual (cel putin trei ani);
• stabilirea necesarului de personal pe categorii si a fondului de salarii anual;
• proiectarea consumurilor specifice si totale de resurse, în conditiile
tehnologiilor de productie viitoare;
• estimarea implicatiilor ecologice, inclusiv a impactului acestora asupra
costurilor;
• proiectarea costurilor unitare si a cheltuielilor pe elemente componente,
produse si pe ansamblul întreprinderii.
b) PLANUL DE MARKETING-COMERCIALIZARE
Aceasta sectiune trebuie sa fie realista si bine documentata, în vederea realizarii
vânzarilor proiectate si ocuparea segmentului de piata stabilit. Acest capitol al planului
de afaceri cuprinde:
• sinteza analizei de piata (populatie, consumul estimat pe fiecare produs,
veniturile medii ale populatiei, numarul si puterea concurentilor, tendintele pietei
produselor, cota de piata etc.);
• analiza de produs (avantaje în comparatie cu alti competitori);
• strategiile de marketing (preturi practicate, reclama, promovare etc.);
• estimarea cantitatilor de produse ce se vor vinde, preturile unitare pe perioade,
veniturile previzibile pe fiecare produs;
• reteaua de distributie a întreprinderii si modul de asigurare a transportului
produselor; sistemul de aprovizionare (cantitati de aprovizionat, preturi,
furnizori, transport etc.).
c) PLANUL FINANCIAR cuprinde:
• bugetul de venituri si cheltuieli pentru perioada urmatoare, inclusiv rezultatele
financiare si repartizarea lor pe destinatii.
d) ANALIZA FINANCIARA cuprinde:
• determinarea fluxului de numerar;
• determinarea fluxului de numerar actualizat si calculul ratei interne de
rentabilitate, în cazul în care se fac investitii;
• indicatorii economico-financiari, determinati în scopul sustinerii avantajelor
proiectului propus sau a viabilitatii întreprinderii, în urma masurilor de
restructurare sau a investitiilor propuse.

e) ANALIZA DE RISC cuprinde:
• determinarea riscurilor activitatii viitoare (factori posibili de risc, cuantificarea
factorilor de risc si impactul asupra cheltuielilor si veniturilor viitoare).
În cazul solicitarii unor credite de la banci pentru functionarea normala a
întreprinderii, în planul de afaceri trebuie estimat volumul acestora pe baza
situatiei economice a întreprinderii.
Planul de afaceri este completat cu anexe si diagrame (desene sau planuri ale
produselor si obiectivului de investitii, contracte, prospecte etc.).

Etapa de implementare strategica a planului de afaceri

Odata evaluate alternativele propuse în planul de afaceri urmeaza
implementarea lor în practica. De aceea, implementarea devine etapa urmatoare în
ciclul de planificare a afacerii, adica o transpunere a planului în actiune.

Etapa de monitorizare a planului de afaceri

Dupa implementarea planului de afaceri, acesta va trebui urmarit (monitorizat)
pentru a analiza daca este îndeplinit corespunzator.
Monitorizarea afacerii presupune punerea unei întrebari de urmatorul tip:
CUM STIM DACA AM OBTINUT CE NE-AM PROPUS?

Etape de corectie

În final, pentru închiderea ciclului de planificare a afacerii, este necesar sa
existe certitudinea ca obiectivele propuse sunt ferm urmarite. Daca însa exista abateri
de la obiectivele planificate vor trebui întreprinse actiuni corective pentru a aduce
afacerea în cursul ei firesc.

XIV.4. Detalierea unor capitole ale planului de afaceri. Rezumatul
planului de afaceri

“Rezumatul” nu trebuie sa fie doar o listare a continutului planului de afaceri, ci
trebuie sa sublinieze principalele probleme prezentate în etapele întocmirii sale.
Un punct critic ce trebuie comunicat în rezumat este competenta specifica a
firmei (punctele forte) si factorii ce vor face ca afacerea firmei sa fie de succes în
competitia pe piata. Rezumatul planului de afaceri va contine:
• scopul planului de afaceri: atragerea investitiilor; planul operational pentru
controlul afacerii;
• analiza pietelor: marimea pietei tinta; caracteristicile pietei tinta (demografice,
geografice etc.);
• firma: nevoile pe care firma le va satisface; produsele sau serviciile oferite de
firma pentru satisfacerea acestor nevoi;
• activitatea de marketing si vânzari; strategia de marketing; strategiile de
vânzare; cheia de succes în competitia pe piata;
• cercetarea si dezvoltarea produselor sau a serviciilor: principalele probleme;
eforturi în curs;
• organizarea si personalul: managerii de succes si patronii firmei; directiile
cheie de actiune vizând personalul firmei;
• informatii financiare: necesarul de fonduri si folosirea lor; rezumatul istoricului
gestionarii resurselor financiare; rezumatul perspectivei financiare (incluzând o
justificare sumara a estimarii nivelurilor viitoarelor vânzari, a veniturilor si
cheltuielilor si a performantei economice).

Analiza si estimarea pietei

Analiza pietei trebuie sa reflecte informatii privind sectorul din care face parte
firma, industrial sau sectorul agroindustrial, problemele actuale si cercetarile de piata
ale firmei. Acestea sunt cuprinse în analiza pietei tinta si stabilirea cotei de piata a
firmei.
Piata tinta cuprinde:
• caracteristicile distinctive ale principalelor piete tinta si ale segmentelor de
piata ale firmei, îngustarea pietei tinta etc. eforturile de penetrare pe pietele tinta
privesc: cererea critica; extinderea spre nevoile curente; demografia; localizarea
geografica; tendinte ciclice sezoniere;
• principala piata tinta: numarul de potentiali clienti; achizitionarile anuale de
produse sau servicii similare cu ale firmei; aria geografica; cresterea anticipata a
pietei;
• penetrarea pietei urmareste: împartirea pietei; numarul de clienti; acoperirea
geografica; estimarea rationala a pietei;
• preturile si profitul marginal: nivelul de pret; niveluri ale profitului marginal;
reduceri de pret, de volum, de plati etc.;
• metode de identificare a competitorilor pe piata tinta;
• mediile de comunicare cu competitorii pe piata tinta;
• achizitionarea de potentiali clienti: identificarea cererii, cercetarea cererii;
solutionarea proceselor de evaluare a cererii; selectarea personalului de decizie
din domeniul comercial (manageri, agenti de vânzari etc.);
• tendinte cheie si schimbarile anticipate pe principala piata tinta;
• pietele tinta secundare si atributele cheie (cresteri demografice, tendinte
viitoare semnificative).

Rezultatele testului de marketing se refera la:
• clienti potentiali contractanti;
• demonstratiile oferite potentialilor clienti;
• reactia potentialilor clienti;
• importanta satisfacerii cerintelor pietelor tinta;
• vointa grupurilor testate de a achizitiona produsele / serviciile firmei la
nivelurile diferite de pret.

Timpul de livrare. Durata de timp între asigurarea produsului/serviciului catre
client si momentul cererii se refera la: comenzi initiale, repetari de comenzi, volumul
livrat etc.
Competitia se refera la:
• identificarea competitorilor (pe gama de produse sau servicii si pe
segmentul de piata): existenta, împartirea pietei potentiale (cât de mare succes
va avea firma pe piata fara a întâlni concurenta? cum vor fi noii competitori
ai firmei ?: competitorii directi, competitorii indirecti);
• punctele forte (avantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile
clientului; penetrarea pietei; reputatia; forta firmei (resursele financiare);
caracteristici de personal.
• punctele slabe (dezavantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile
clientului; penetrarea pietei; reputatia; forta firmei; caracteristici de personal;
• importanta pietei tinta a firmei pentru competitorii sai;
• bariere de initiere pe piata: costul investitiilor, timp, tehnologie,
caracteristici de personal, inertia clientilor, loialitatea pentru marca, relatii
existente, existenta patentelor si a licentelor etc.
Restrictiile legislative pot fi:
• cerintele clientilor si reglementarile guvernamentale (metode de încadrare în
reglementarile în vigoare, timpul necesar, cost);
• schimbarile anticipate în cerintele legislative.

Capitolul „Analiza pietei” fundamenteaza estimarea viitoare a acesteia prin
stabilirea urmatoarelor elemente pregatitoare ale planului de afaceri:
A – Strategia generala de marketing, care cuprinde:
• strategia de penetrare a pietei;
• strategia de crestere: interna, de achizitie, orizontala (asigurarea produselor
similare pentru utilizatori diferiti), verticala (asigurarea de produse la diferite
niveluri ale lantului de distributie);
• canalele de distributie (distribuitori, vânzatori cu amanuntul, vânzari proprii
etc.);
• comunicatii (promovare, reclama, relatii publice, proces de vânzare,
materiale tiparite etc.).
B – Strategii de vânzare:
• personalul de vânzare (vânzarea interna sau prin reprezentanti
independenti);
• activitati de vânzare (cantitate de produse vândute, prospectare etc.).

Analiza productiei si a potentialului tehnico – productiv

O atentie speciala la întocmirea acestui capitol va trebui acordata utilizatorilor
planului de afaceri. Capitolul va cuprinde:
A – Descrierea detaliata a produselor/serviciilor din perspectiva
utilizatorului:
• avantajele specifice produselor/serviciilor;
• capacitatea de a satisface cererea pe piata;
• avantajul competitiv;
• situatia actuala (idei, prototipuri, produse în loturi mici).
B – Ciclul de viata al produselor:
• descrierea situatiei actuale a produselor/serviciilor raportate la ciclul lor de
viata;
• factorii care ar putea sa schimbe ciclul de viata anticipat al
produselor/serviciilor.
C – Patente, drepturi de autor, brevete de inventii si inovatii, secrete
comerciale:
• drepturile de autor existente în achizitionare sau patent;
• drepturi de autor, patente, brevete anticipate;
• aspecte cheie ale produselor/serviciilor firmei, ce nu pot fi patentate sau
fara drepturi de autor;
• aspectele cheie ale produselor/serviciilor firmei, calificate ca secrete
comerciale;
• întelegerile legale existente între patroni si angajati privind procesul
inovational din firma.
D – Activitatile de cercetare – dezvoltare de noi produse:
• activitati de cercetare în desfasurare;
• activitati viitoare preconizate vizând cercetarea-dezvoltarea de produse;
• anticiparea rezultatelor activitatilor viitoare de cercetare si dezvoltare a
produselor, vizând:
- noi produse sau servicii;
- noi generatii de produse sau servicii;
- produse sau servicii complementare;
- înlocuirea produselor sau serviciilor;
• cercetarea activitatii altor firme din industria respectiva: a competitorilor
directi; a competitorilor indirecti; a furnizorilor; a clientilor (beneficiarilor
produselor/serviciilor firmei).
E – Se analizeaza evolutia costurilor de productie, în perioada anterioara si
se evalueaza activitatea manageriala.
Ingeniozitatea si talentul echipei manageriale a firmei sunt aspecte ce trebuie
remarcate si accentuate în planul de afaceri.
Daca planul de afaceri este destinat pentru a atrage investitorii în firma, atunci
acest capitol va trebui sa sublinieze ingeniozitatea si talentele echipei manageriale si sa
indice motivul pentru care acestea sunt o componenta distinctiva a competentei firmei.
Trebuie tinut cont de faptul ca se investeste în oameni si nu în idei.

Informatii financiare

Informatiile financiare reflecta gama larga si sinteza tuturor informatiilor
prezentate în toate celelalte capitole. Pot fi descrise diferite variante de clasificare a
resurselor financiare.
Informatiile financiare se refera la:
A – Istoricul situatiei financiare a firmei care se regaseste în:
• Bilantul anual;
• Situatia veniturilor, a cheltuielilor si a rezultatelor;
• Contul de profit si pierderi.
B – Proiectarea situatiei financiare a firmei:
• Anul urmator (pe luni sau trimestre): bugetul de venituri si cheltuieli,
proiectia bilantului si a contului de profit si pierderi etc.
• Urmatorii 3-5 ani pe trimestre si anual: bugetul de venituri si cheltuieli,
proiectia bilantului si a contului de profit si pierderi etc.
• Rezumatul problemelor semnificative.
• Modul de prospectare a informatiilor financiare: previziune (cele mai bune
estimari); proiectare (variante).
C – Analize financiare:
• Istoricul situatiilor financiare; analiza indicatorilor financiari; analiza
tendintelor prin reprezentarea grafica.
• Perspectiva situatiei financiare; analiza indicatorilor financiari; analiza
tendintelor prin reprezentarea grafica.
Orice detalii în plus care ar putea fi utile, dar au caracter confidential, vor fi
prezentate ca anexe. Anexele planului de afaceri vor fi prezentate separat de planul de
afaceri propriu-zis.
Principalele anexe ale planului de afaceri sunt urmatoarele:
• Curriculum vitae al managerilor cheie;
• Nomenclatorul de produse si situatia acestora; fisele tehnologice pe produse;
• Referinte personale;
• Studii de piata;
• Informatii pertinente publicate (articole din ziare, referiri în carti etc.);
• Patente, brevete, inventii, inovatii;
• Analiza mediului ambiant al firmei;
• Contracte semnificative: închirieri; contracte de vânzare; contracte de
aprovizionare; contracte de leasing; întelegeri de parteneriat; întelegeri
privind stocul de actiuni; întelegeri cu angajatii; întelegeri între concurenti;
asigurari etc.
• Dimensionarea necesarului de resurse; consumuri specifice de resurse.
În majoritatea cazurilor, cu cât planul de afaceri este mai voluminos, cu atât
este mai greu pentru un potential investitor sa-l citeasca atent, în întregime. Firma
trebuie sa fie în stare sa demonstreze potentialilor investitori sau finantatori ca a depus
o munca competenta pentru întocmirea planului sau de afaceri, iar continutul acestuia
sa fie bine documentat. Prin folosirea anexelor se pot utiliza informatiile suplimentare
solicitate de catre potentialii cititori, într-o forma adecvata.
60

Pe baza unei analize de detaliu si a puterii de sinteza a echipei de lucru
complexe planul de afaceri elaborat trebuie sa fie concis, clar, sa contina toate
informatiile necesare, obiectivele, rezultatele si sa exprime capacitatea „beneficiara a
firmei”.
În continuare, prezentam cuprinsul succint al „Planului de afaceri” în doua
variante:
• Planul de afaceri al unei societati care se restructureaza;
• Planul de afaceri al unei societati care face investitii.

60
M.Dalota, L.Donath – „ Managementul firmei prin planul de afaceri”, Editura Sedona, Timisoara, 1997.
Modelul A


Planul de afaceri
al unei societati comerciale care face investitii în modernizare
si solicita credit bancar
CUPRINSUL
REZUMAT SI CONCLUZII

Cap. I. CONTEXTUL SECTORIAL
Cap. II. CARACTERIZAREA AGENTULUI ECONOMIC
A. Date de identificare
B. Patrimoniul si potentialul tehnico-productiv
C. Managementul si utilizarea resurselor umane
D. Diagnosticul economico-financiar
E. Evaluarea generala a societatii , „punctele slabe”, „puncte forte”
F. Strategia societatii
Cap. III. PIETE SI MARKETING
A. Piata interna a produselor
B. Piata agentului economic
a. Piata de desfacere a produselor
b. Piata de aprovizionare
C. Piata externa a produselor
Cap. IV. EVALUAREA ACTIIVTATII VIITOARE
A. Proiectul de investitii
a. Obiectul proiectului
b. Descrierea proiectului
c. Tehnologia de productie; parametrii utilajelor si consumurile
specifice
d. Productiile proiectate
e. Calitatea produselor
f. Implicatii ecologice
B. Implementarea proiectului
Cap.V. COSTURILE PROIECTULUI SI PLANUL DE FINANTARE
A. Costurile de productie si veniturile estimate
B. Costurile proiectului
C. Planul de finantare
Cap.VI. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA
A. Efectele realizarii proiectului
B. Determinarea fluxului de numerar (cash-flow ).Calculul Ratei Interne de
Rentabilitate Financiara.
C. Riscuri
ANEXE
Modelul B


Planul de afaceri

al unei societati comerciale cu capital majoritar de stat
care se privatizeaza si se restructureaza
CUPRINS
Cap. I. DIAGNOSTIC GENERAL
1.1. Evolutia mediului macroeconomic
1.2. Prezentarea generala a societatii
1.3. Diagnosticul organizarii structurale

Ca. II. DIAGNOSTIC DE PIATA
A. Analiza cererii
1. Constrângerile pietei
2. Mediul concurential
- concurentii
- clientii
- furnizorii
3. Evaluarea strategica a pietei
4. Reteaua de distributie

B. ANALIZA OFERTEI
1. Potentialul tehnico-productiv
2. Diagnosticul activitatii manageriale
3. Diagnosticul economic-productivitatea factorilor
4. Activitatea de marketing si rentabilitatea produselor
5. Diagnosticul financiar
6. Concluziile diagnosticului; puncte slabe; puncte forte

Cap. III. STATEGIA DE RESTRUCTURARE SI PLANUL DE AFACERI
3.1. Principalele directii strategice
3.2. Programul de privatizare
3.3. Planul de afaceri
3.3.1. Planul de productie
3.3.2. Planul de marketing – comercializare
3.3.3. Planul financiar
3.4. Analiza financiara si riscurile activitatii viitoare
3.5. Fezabilitatea proiectului

Anexe
Cuvinte si expresii cheie:
• plan de afaceri;
• analiza diagnostic;
• evaluarea strategica;
• sectiunile planului de afaceri;
• analiza financiara;
• analiza de risc.

Întrebari:
1. Ce se întelege prin plan de afaceri?
2. De ce este necesar un plan de afaceri?
3. Ce este analiza diagnostic?
4. Ce cuprinde analiza diagnostic?
5. În ce consta etapa de evaluare a activitatii viitoare a unei întreprinderi în
vederea elaborarii planului de afaceri?
6. Care sunt sectiunile planului de afaceri?
7. Ce trateaza sectiunea: Planul de productie?
8. Ce trateaza sectiunea: Planul de marketing – comercializare?
9. Ce trateaza sectiunea: Planul financiar?
10. În ce consta analiza financiara - componenta a planului de afaceri?



BIBLOGRAFIE

1. Barbulescu, Ctin.,
Gavrila, I., Lefter, V.,
Badea, F., Pârvu, F.,
Fransua, E.
- Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, Bucuresti, 1995.
2. Barney J.B.,
Ouchi W.G.
- Organization Economics, San Francisco, Jossey
Bass, 1986.
3. Betbèze, Y.P. - Économie de l`entreprise contemporaine, Ed.
Nathan, Paris, 1989.
4. Blendel, F. - Gestion de la production, Ed. Dunod, Paris, 1997.
5. Bran, Paul - Finantele întreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti,
1997
6. Bressy, G.,
Konkuyt C.
- Économie d`entreprise, Ed. SIREY, Paris, 1998.
7. Ceausu, Ion - Agenda managerului, vol. I,II,III, Ed. ATTR, 1993.
8. Chandler, A.D. - Strategie et structure, Ed. d`organisation, Paris,
1996.
9. Cîrstea , Gh.,
Pârvu, Fl.
- Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1999
10. Coriant, B.,
Weinstein, O.
- Les nouvelles theories de l`entreprise. La livre de
poche, 1995.
11. Cox S., De Serpa A.,
Canby, W.
- Consumer Information and Princing of Legal
Services, Journal of Industrial Economics, vol.XXX,
n.3, mars ,1982.
12. Daniel, Soulié - Analyse Économieque et Strategie d'entreprise,
EDICEF, Paris, 1992.
13. Darbelet,M, Izard ,I. - Économie d'entreprise, Ed.Nathan, Paris, 1987.
14. Dobrota, Nita,
si colab.
- Dictionar de economie, Ed. Economica, Bucuresti,
1998.
15. Drücker, P.F. - Inovatia si sistemul antreprenorial, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti 1993.
16. Drüker, P.F. - Management:task,responsabilities,practices, New
York, Harper and Row, 1974.
17. Dumitrescu, Mihail - Organizarea structurala a întreprinderii, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1969.
18. Dumitrescu, Mihail - Management general, Ed. Burounion, Oradea,
1995.
19. Gheorghita, Mircea - Strategii de dezvoltare a firmei, Univ. Ecologica,
Bucuresti, 1994.
20. Günter, Wönhe - Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-
Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag Vahlen,
Munchen, 1986.
21. Hart P.E. - Experience Curve and Industrial Policy,
International Journal of Industrual Organization,
1983.
22. Hill C.W. - Internal Capital Market Control and Financial
Performances in Multidivisionnal Firms , Journal of
Industrial Economics, septembre, 1988.
23. Kotler, Ph.,
Dubois, B.
- Marketing – Management, Ed. Teora, Bucuresti,
1997.
24. Labourdette A. - Stratégies d'entreprises, Paris, Montchrestien, 1989.
25. Lefter,Vi orel , Manolescu,
Aurel
- Managementul resurselor umane, Studii de caz,
Ed.Economica , Bucuresti, 1999.
26. Manolescu, Aurel - Managementul resurselor umane, Ed.Economica,
Bucuresti, 2000.
27. Margulescu, Dtru Maria,
Niculescu
Robu, V.
- Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart,
Bucuresti, 1994.
28. Mihuleac, Emil - Bazele managementului, Ed. TEMPUS, Bucuresti,
1994.
29. Mintzberg, Henry - Structure et dinamique des organisations, Ed.
d`organisation, 1984.
30. J.L. Le Moigne, D.Carré - Auto-gestion de l'entreprise, Les Edisions
d'Organisation, Paris, 1997.
31. Moldoveanu, George - Conducerea operativa a productiei, A.S.E,
Bucuresti, 1993.
32. Murgescu, Costin - Mersul ideilor economice la români, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti, 1990.
33. Negrutiu, Constantin,
Cazan, E.,
Zahiu, Letitia,
Pruda, S., Manu, S.
- Economia si gestiunea întreprinderii, Ed. Augusta,
Timisoara, 1998.
34. Nicolescu, Ovidiu,
Verboncu, Ion
- Management, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.
35. Nicolescu, Ovidiu
(coordonator)
- Strategii manageriale de firma. Ed. Economica,
1996.
36. Pezrelevade , J. - Économie de l’entreprise, Fayard, Paris, 1989.
37. Popescu, Dan - Conducerea afacerilor, Ed.Scripte, Bucuresti, 1995.
38. Porter, M.E. - Choix strategiques et concurrence, Ed. Economica,
Paris, 1982.
39. Russu, Corneliu - Organizarea structural-informationala a
întreprinderii, Ed. Politica, Bucuresti, 1978.
40. Stokes, D. - Small Business Management – An active learning
approach, Ed. D.P. Publications, Londra, 1992.
41. Tietard, R. - La strategie d`entreprise, Mc Graw-Hill, 1990.
42. Toma, M.,
Chivulescu, M.
- Ghid practic pentru audit financiar, Ed. Corpul
expertilor contabili, Bucuresti, 1995.
43. Topala, Eugen - Fezabilitatea – restructurare, Ed. Semne, Bucuresti,
1996.
44. Varian, H.R. - Intermediate microeconomics, W.W. Norton and
Company, New York, 1990.

45. Vasile, Dan - Restructurarea organizarii si conducerii firmei, Ed.
Economica, Bucuresti, 1993.
46. Williamson, R.D. - The nature of the firm, Oxford University, 1991.
47. Zahiu, Letitia,
Gheorghita, M.,
Nastase, M.
Leonte, J.,
Stoian, Mirela
- Economia întreprinderii, ASE, Bucuresti, 1995.
48. Zorlentan, Tiberiu
s.a
- Microeconomie, Ed. Economica, Bucuresti, 1994.
49. x x x - Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale,
republicata , M.Of. al României nr.33/29 .I.1998
50. x x x - Hotarârea Guvernului nr. 64/1991 privind
elaborarea studiului de fezabilitate.
51. x x x - Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizarii
judiciare si a falimentului, republicata, M.Of. al
României nr.608/1999
52. x x x - Ordonanta de Urgent a a Guvernului privind
privatizarea societatilor comerciale. M.Of. al
României, nr.608, dec.1997.
53. x x x - Lege privind stimularea întreprinzatorilor privati
pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor mici
si mijlocii. M.Of. al României nr.349,iulie 1999
54. x x x - Strategia nationala de dezvoltare a României pe
termen mediu, Guvernul României , Bucuresti, 2000
55. x x x - Hotarârea Guvernului României nr.15 privind
organizarea si functionarea Ministerului pentru
Întreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatie. M.Of.al
României nr.13 ian.2001

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->