Drept Roman Curs 5

Izvoarele dreptului roman

Edictele magistratilor
Edictele magistratilor se intemeiaza pe dreptul magistratilor de a publica la intrarea in functie in
virtutea lui ius edicendi un edict prin care aratau cum intelg sa isi exercite functia si ce mijloace
juridice vor folosi in acest scop. Edictul era valabil timp de un an, iar la origine edictele au fost orale,
de unde si etimologia cuv edict care vine de la ex dicere. Ulterior edictele au imbracat forma scrisa,
ele fiind redactate pe tablite din lemn vopsite in alb si numite album, care erau afisate in forum. In afara
edictelor valabile pe durata exercitarii functiei, existau edicte ocazionale, care se dadeau cu prilejul
unor sarbatori, al organizarii unor jocuri publice, al unor ritualuri destinate divinitatii si altele
asemenea, de aceea sub aspectul duratei exista 2 feluri de edicte: 1. valabile pe durata functiei = edicta
perpetua si 2. de scurta durata = edicta repentina
Edictele care ne intereseaza sunt cele ale pretorilor romani care, prin activitatea lor de la sf
republicii si inceputul epocii clasice, au reprezentat un factor motor in evolutia dreptului material
roman.Practic, pretorii romani au fost chemati sa rezolve conflictul dintre caracterul anacronic al
vechiului drept civil, rigid si formalist si exigentele dictate de noua fizionomie a societatii romane, cu
precadere producerea de marfuri si economia de schimb, exigente care nu mai puteau fi satisfacute de
dreptul civil in vechea sa forma. In rezolvarea acestui conflict, pretorul, prin intermediul edictului, a
instituit procedee si mecanisme procedurale noi prin care a modificat indirect dreptul civil, pastrand la
nivel formal aparenta neschimbarii acestuia.
La incheierea mandatului de 1 an, activitatea pretorului inceta si la fel si valabilitatea edictului
sau, caci isi incepea functia un nou pretor, care dadea un nou edict, numai ca in practic noul pretor
prelua din vechiul edict acele constructii si institutii care i se pareau viabile, astfel ca prin repetarea in
timp a acestei practici s-a ajuns ca edictul pretorului sa fie compus din 2 parti: o parte veche, mostenita
de la pretorul anterior numita edictum vetus/pars translaticia si o parte noua, creatie originala, care se
numea edictum novum/ par nova.
La un moment dat in epoca clasica imparatul Hadrian a poruncit jurisconsultului Salvius
Iulianus sa sintetizeze edictului pretorului ,adica sa il inghete intr-o forma de la care pretorii ulteriori sa
nu se mai poata abate. Pretextul acestui ordina l-a reprezentat faptul ca prin preluari succesive edictul
pretorului ar fi ajuns la o forma perfecta, nesusceptibila de vreo imbunatatire si ca, deci, trebuia
consolidat in aceasta forma. Explicatia reala era aceea ca in vremea lui Hadrian procesul de centralizare
a puterii in mainile imparatului era in plina desfasurare, iar pretorul, prin rolul sau creator in domeniul
dreptului, devenise un adversar incomod pt imparat, care trebuia inlaturat intr-o forma eleganta.
Salvius Iulianus s-a conformat si a sistematizat edictul pretorului creand edictum perpetuum,
moment din care a incetat si activitatea creatoare a pretorului, caci din acelasi moment pretorii care sau succedat nu au mai putut decat sa propuna spre aplicare edictum perpetuum si cel mult sa
interpreteze unele din dispozitiile sale. Edictum perpetuum nu ne-a parvenit direct, dar romanistul
german Otto Lenel a reusit sa il reconstituie pornind de la fragmentele din edictum perpetuum care se
gasesc in Digestele lui Iustinian si a aflat astfel ca edictum perpetuum avea 4 parti. Prima parte se
referea la organizarea proceselor, a doua la mijloacele procedurale de drept civil, a treia la mijloacele
procedurale de drept pretorian iar cea de-a patra la executarea sentintei.
Intre dreptul civil pe de o parte si dreptul pretorian pe de alta exista un raport care a fost definit
printr-o definitie devenita celebra, cuprinsa in Digestele lui Iustinian:ius praetorium est quod pretores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam=

dreptul pretorian e cel care a fost stabilit de pretori pt a venit in sprijinul dreptului civil, pt a-l
completa si corecta conform binelui public. Din aceasta definitie reiese in primul rand ca avea dreptate
Gaius cand spunea praetor ius facere non potest. Creativitatea pretorului roman s-a exercitat numai in
raport cu un sistem de referinta, iar acel sistem de referinta a fost dreptul civil, in absenta caruia
activitatea pretorului nu ar fi avut obiect creator . Activitatea creatoare a pretorului a fost generata de
necesitatea de a adapta pe cale indirecta vechiul drept civil, pt a-l face aplicabil noilor vremuri, iar in
acest scop, asa cum se desprinde si din definitie, pretorul a procedat in 3 feluri. Initial el s-a marginit sa
introduca in edict unele procedee menite a inlesni aplicarea dreptului civil in noile conditii, asadar el a
procedat adiuvandi iuris civilis gratia, a venit in sprijinul dreptului civil. Daca el constata ca acest
procedeu e insuficient el adopta masuri prin care completa dreptul civil prin introducerea de principii si
de mijloace procedurale noi, caz in care el proceda supplendi iuris civilis gratia, iar in cazul in care
constata ca unele norme ale dreptului civil sunt vadit anacronice, el le modifica direct, procedand
corrigendi iuris civilis gratia.
Normele si principiile create de pretor s-au constituit in cele din urma intr-o ramura distincta de
drept, numita drept pretorian, dar in cele din urma, in urma uniformizarii si abstractizarii institutiilor
juridice, s-a ajuns la o contopire a dreptului pretorian cu cel civil.
Jurisprudenta = stiinta dreptului creata de jurisconsultii romani prin interpretarea creatoare a
normelor juridice cuprinse in legi. Jurisconsultii romani, spre deosebire de cei moderni, nu erau juristi
in sens tehnic ci oameni de stiinta, cunoscatori ai dreptului si care interpretau normele acestuia in
scopul aplicarii lor la cazurile practice. La fel ca si insusi dreptul, activitatea jurisconsultilor si
jurisprundenta au cunoscut o evolutie semnificativa in decursul timpului, caci daca la origine activitatea
jurisconsultilor se limita la indicarea normelor ce trebuie aplicate in practic, a formelor solemne si a
gesturilor rituale, ulterior, in epoca clasica, jurisprudenta romana ocupa un loc central in societatea
romana, jurisconsultii acestei epocii fiind alaturi de pretori un factor motrice in evolutia dreptului
roman. In decursul acestei evolutii se pot determina mai multe etape, o prima etapa fiinda aceea a
jurisprudentei sacrale in epoca veche.
In primele secole ale epocii vechi pontifii erau unicii depozitari ai dreptului, caci numai ei
cunosteau zilele faste in care se puteau desfasura procesele precum si formulele solemne ce trebuiau
rostite cu ocazia solutionarii unor litigii sau incheierii unor acte juridice, tot astfel tot ei cunosteau
gesturile rituale care trebuiau savarsite, iar in consultatiile pe care le dadeau cetatenilor, ei amalgamau
in mod voit normele juridice cu cele religioase astfel ca in mod evident jurisprudenta ca stiinta nu facut
in aceasta perioada vreun progres semnificativ. A doua etapa e cea a jurisprudentei laice. Prin legea
celor 12 table nu a fost divulgat decat dreptul material roman, nu si cel procedural, ceea ce ineseamna
ca zilele faste si formulele solemne ce trebuiau pronuntate in procese ramasesera in continuare secrete
pt popor, iar aceasta situatie a dainuit pana in anul 301 i.e.n. cand s-a petrecut asa numitul furt al
dreptului, cand libertul unui patrician a publicat in forum zilele faste, moment din care poporul a avut
acces la cunoasterea integrala a dreptului material si procesual. Tot in acest moment a putut evolua
jurisprundeta ca stiinta, iar jurisconsultii aveau posibiltatea de a desfasura o activitate creatoare, care nu
se mai limita la indicarea dispozitiilor legii celor 12 table ca pana atunci. Totusi, in aceasta perioada
jurisprudenta romana are un caracter preponderent empiric, de speta, jurisconsultii acestei epoci
preocupandu-se foarte putin de sistematizarea si de elaborarea de principii generale. Foarte eficienta si
foarte populara era activitatea practica a jurisconsultilor vechi numiti veteres, activitate ce poate fi
desemnata prin 3 termeni: 1. respondere, prin care erau desemnate consultatiile oferite de jurisconsulti
cetatenilor in diferite domenii ale dreptului. Aceasta activitate era atat de populara incat Cicero spunea
domus iuris consulti totius oraculum ciivtatis = casa jurisconsultilor e oracolol intregii cetatii. Al
doilea termen e acela de cavere, prin acest cuvant fiind desemnate consultatiile oferite de jurisconsulti
cetatenilor cu privire la forma actelor juridice. Aceste consultatii erau cu atat mai importante incat la
romani orice greseala de forma la incheierea unui pact juridic putea conduce la insasi pierderea

dreptului subiectiv dobandit prin acel act, oricat de mica ar fi fost greseala. Al treilea termen era acela
de agere, care desemna consultatiile oferite de jurisconsulti judecatorilor. La romani, judecatorii nu
erau magistrati ca astazi, ci persoane particulare, alese de catre parti si confirmate de pretor si se
intampla frecvent ca in procesele mai complicate judecatorii sa apeleze la cunostiintele de specialitate a
jurisconsultilor. Jurisconsulti mai importanti in aceasta perioada au fost: Sextus Aelius Paetus Catus
cel mai vechi comentator al legii celor 12 table, Quintus Mucius Scaevola - cel mai important
jurisconsult al epocii vechi, Aquilius Gallus - contemporan si prieten cu Cicero, Servius Sulpisiuc
Sufus si Alfenus Varro.
Jurisprudenta in epoca clasica
In aceasta epoca dreptul roman a atins maxima sa stralucire fara insa a ajunge la valente proprii
dreptuluyi modern. Chiar si in aceasta perioada jurisconsultii romani sunt putin preocupati de
teoretizare si sistematizare, abordarea lor continua sa fie una pragmatica, de speta. Astfel, de pilda,
chiar si principiile de drept erau formulate pornind de la cazurile din practica. Constatand ca in
solutionarea unor spete exista unele trasaturi comune, jurisconsultii romani sintetizau aceste elemente
comune si formulau in baza acestora principii de drept. Mai intai formulau o regula de drept care pt a
deveni principiu trebuia mai intai supusa unui test. In acest scop ei aplicau respectiva regula unui nr cat
mai mare de spete, iar daca viata nu oferea un nr suficient de cazuri ei recurgeau la spete imaginare, si
numai dupa ce regula de drept era confirmata in toate aceste etape, ea dobandea valoare de principiu de
drept.
Inca de la inceputul epocii clasice, la Roma s-au format scoli de drept, in sensul de curente de
gandire juridica, cele mai importante fiind scoala sabiniana si scoala proculiana. Scoala sabiniana a fost
fondata de Caius Ateius Capito si isi trage numele de la Massurius Sabinus, un ilustru reprezentant al
acestei scoli. Ca orientare aceasta scoala era conservatoare ,prea putin inclinata spre inovatie in
domeniul dreptului. Cealalta scoala, cea proculiana a fost fondata de Marcus Antistius Labeo si isi trage
numele de la Proculus si spre deosebire de sabinieni, proculieni erau mult mai preocupati de
sistematizarea moderna a dreptului si de inovatii juridice, fiind deci mai progresisti. Orientarile celor 2
scoli nu au fost insa consecventem asa ca in mod frecvent se intampla ca sabinienii sa fie mai
progresisti decat proculienii, motiv pt care aceste scoli au disparut la jum sec al II-lea e.n.
Jurisconsulti importanti ai epocii clasice au fost: Caius Cassius Longinus, Salvius Iulianus,
Pomponius, Gaius care a fost si o enigma deoarece se pare ca a trait in epoca lui Antonin Piul si in
mod ciudat, Gaius, desi foarte valoros, nu e mentionat de contemporanii sai in niciun fel, fiind insa la
mare pret si citat cateva secole mai tarziu, in epoca postclasica, situatie care a generat diverse
speculatii, atat cu privire la identitatea lui cat si cu privire la existeta sa. Unii au opinat ca Gaius ar fi
fost sclav grec si ca din pricina originii sale umile nu a fost mentionat de contemporani. Prof Stefan
Longinescu a sustinut ca Gaius ar fi fost de fapt un pseudoim a lui Caius Cassius Longinus, iar prof
Aurel Popescu a sustinut ca ar fi fost de origine dac. Cert este ca indiferent de existenta sau identitatea
sa, lucrarea sa cea mai importanta ne-a parvenit direct. Un alt jurisconsult celebru al epocii clasice este
Aemilius Papinianus (Papinian), considerat cel mai important jurisconsult al epocii sale si fiind
denumit princeps iuris consultorum si care a scris lucrari cu caracter cazuistic cum ar fi de pilda
lucrarile Questiones si Responsa. Un alt jurisconsult celebru a fost Iulius Paulus (Paul), contemporan
cu Papinian si elev al acestuia si care a fost cel mai prolific jurisconsult al epocii sale, peste 2000 de
fragmente din lucrarile sale fiind utilizate in alcatuirea Digestelor lui Iustinian. un altul era Ulpis
Domitius (Ulpian), contemporan si rival cu Paul si care a fost aproape la fel de prolific, dar spre
deosebire de Paul mai clar in exprimare, motiv pt care a fost in mare masura si el utilizat in alcatuirea
Digestelor. Ultimul mare jurisconsult a fost Herrenius Modestinus (Modestin).
Ultima faza a evolutiei jurisprudentei a fost in epoca postclasica, in care jurisprudenta romana a
decazut masiv in principal datorita faptului ca in aceasta epoca singurul izvor de drept il reprezentau

constitutiunile imperiale, adica vointa impartului. In consecinta, pt a putea fi rezolvate cazurile s-a
recurs la stiinta dreptului creata de predecesori, respectiv la opera jurisconsultilor clasici. Consultatiile
oferite de jurisconsulti cetatenilor si judecatorilor nu au avut valoare obligatorie pana in timpul
imparatului August, cand unii jurisconsulti, de regula cei agreati de imparat, au dobandit dreptul de a da
consultatii juridice investite cu autoritatea imperiala, acest drept fiind denumit ius publice respondendi
ex auctoritate principis.
Consultatiile oferite judecatorilor de jurisconsultii care beneficiau de acest drept erau
obligatorii pt judecatori, dar numai pt speta in care fusesera date. Ceva mai tarziu sfera lui ius publice
respondendi s-a racit, caci din vremea imparatului Hadrian consultatiile oferite de acesti jurisconsulti
judecatorilor au devenit obligatorii nu numai in speta pt care fusesera data, ci si pt toate cazurile
similare, moment din care aceste consultatii juridice au dobandit si valoare de izvor de drept in sens
formal.
Se intampla deseori in procese ca partile litigate sau avocatii lor, pt a castiga un proces, sa citeze
in fata judecatorilor texte falsificate ale jurisconsultilor clasici, punand pe seama acestora afirmatii,
opinii pe care acestia nu le facusera nicicand. Riscul ca judecatorii sa fie indusi in erorare de asfel de
manopere era mare, pt ca pe de o parte jurisprudenta clasica era enorma ca volum si nu putea fi
cunoscuta in integralitate de judecatori, iar pe de alta parte jurisprendenta clasica data de cateva secole,
motiv pt care pt a forma asemnea practici, in 426 imparatul Valentinian al III-lea a dat legea
citatiunilor, prin care a hotarat ca in solutionarea unei spete nu pot fi invocati decat 5 jurisconsulti
clasici considerati cei mai importanti si anume : Papinian, Paul, Ulpian, Modestin si Gaius. Alti
jurisconsulti in afara acestor 5 puteau fi citati doar cu conditia ca parerea acestor alti jurisconsulti sa fi
fost mentionata in vreuna dintre lucrarile celor 5 jurisconsulti agreati, caz in care se recurgea si la o
collatio codicum, o comparare de scripte, aducandu-se in fata judecatorilor opera acelui alt jurisconsult
si pasajul corespunzator din opera unuia din cei 5 jurisconsulti agreati pt a se verifica identitatea
ideatica dintre cele 2 surse. Exista insa posibilitatea ca intr-o anumita problema de drept cei 5 sa nu
aiba aceeasi opinie, caz in care judecatorul, potrivit acestei legi, era obligat sa urmeze parerea
majoritatii, iar daca exista paritate, adica 2 erau de o parere, 2 de alta iar unul nu sep ronunta,
judecatorul era obligat za urmeze parerea lui Papinian, considerat cel mai important dintre cei 5, iar
daca tocmai Papinian era acela care se abtinea, atunci judecatorul era liber sa opteze pt una din opiniile
in prezenta.
Un alt izvor de drept il reprezinta senatusconsultele. Se stie ca mult timp senatul Romei nu a
avut competenta legislativa, ceea ce nu l-a impiedicat insa sa legifereze in mod indirect fie pe calea
refuzului de ratificare a unor legi votate de popor, fie pe calea sugestiilor adresate unor magistrati in
scopul de a promova unele legi. Din epoca imparatului Hadrian senatul a dobandit formal dreptul de a
pronunta hotarari cu caracter obligatoriu, numite senatusconsulte, dobandind astfel competente
legislative. In realitate, la aceasta epoca senatul era o anexa a puterii imperiale, executand fara cracnire
cererile si dorintele imparatului, motiv pt care senatusconsultele au fost denumite si orationes, adica
simple discursuri. Aceasta denumire se explica prin faptul ca ori de cate ori imparatul dorea ca senatul
sa ia o anumita hotarare, el se prezenta personal sau prin reprezentant in fata senatului unde tinea un
discurs prin care motiva de ce doreste ca senatul sa ia respectiva hotarare, iar dupa incheierea
discursului imparatul sau reprezentatul sau parasea sala senatului fara a mai astepta rezultatul votului,
caci se stia ca votul era oricum favorabil.
Un alt izvor de drept il reprezinta constitutiunile imperiale, care erau tot expresii ale vointei
imperiale si care din vremea imparatului Hadrian au dobandit putere de lege. Constitutiunile imperiale
sunt de 4 feluri: 1. edicta, care cuprindea dispozitii cu caracter general date in domeniul dreptului
public sau al dreptului privat 2. mandata, care reprezentau instructiuni date de imparat inaltilor
functionari de stat in domeniile dreptului administrativ si penal. 3 decreta, care erau hotarari
judecatoresti pronuntate de imparat si care de regula erau obligatorii numai pt partile litigate, dar care
cateodata, in functie de importanta problemei vizate deveneau general obligatorii. 4. rescripta, care

erau consultatiile juridice oferite de imparati cetatenilor sau magistratilor, caci deseori imparatii aveau
pregatire juridica si puteau oferi astfel de consultatii. Forma lor diferea in functie de destinatar, caci
consultatiile oferite magistratilor imbracau forma unei scrisori adresata acestora, numita epistula, pe
cand cele oferite particular erau scrise chiar sub textului celei prin care particularul cerea o consultatie.
Pt ca unele dintre aceste consultatii vizau probleme importante de drept, periodic aceste consultatii erau
sistematizate si publicate in colectii denumite liber rescriptorum.