Nichita Stanescu

In dulcele stil clasic

neomodernism, arta poetica, lirism subiectiv
Nichita Stanescu, recunoscut, in istoria literaturii romane, ca poet chirurg al
cuvantului sublimat in forme noi, va filtra intr-o viziune neomodernista diverse elemente estetice
preluate din creatia poetica a antecesorilor, de la Eminescu la poetii interbelici.
Impunerea doctrinara a unor modele, inclusiv cultural artistice, subsumate telului
maret de construire a noii societati democrat populare dupa modelul socialismului rusesc a intrat
intr-un moment de relativa liberalizare la finalul obsedantului deceniu comunist si intrarea in
anii `60. Neomodernismul liric romanesc apare ca o miscare literara care se defineste atat prin
raportarea la acest context cultural, cat si prin intoarcerea la modernismul interbelic, declarand
ruptura cu prezentul si armonizarea cu marea poezie a trecutului, redescoperirea marilor modele
si a esteticului pur.
Asemeni celorlalti poeti neomodernisti, Nichita Stanescu se impune incepand cu
volumul de debut din anul 1960, Sensul iubirii. Poetul cladeste o noua viziune asupra lumii
printr-o poezie a existentei si a cunoasterii cu un limbaj poetic nou, preluand de la Eminescu
imaginatia creatoare, de la Blaga proiectia filozofica, de la Barbu incifrarea si geometrizarea
lirica, de la Bacovia repetitiile obsedante etc. Arta poetica In dulcele stil clasic, publicata in
volumul cu acelasi titlu, in 1970, ilustreaza afirmarea acestor valori.
(pentru neomodernism) Expresia inovatoare pe care o cultiva in aceste versuri atrage
cateva caracteristici fundamentale ale neomodernismului: eliberarea poeziei prin inspiratia pura
de excesele moderniste (1); relatia abstract concret si intelectualismul poetic (2); rasturnarea
limbajului poetic pana la aparenta de nonsens, prin caracteristici precum ambiguitatea,
imprevizibilitatea, intraductibilitatea (3); subtilitatea metaforei (4); insolitul imaginilor artistice
(5).
(pentru arta poetica neomodernista) Crezul artistic al poetului, care pune problema
artei, a artistului si a relatiei cu cititorul poate fi sintetizat in cateva idei majore: inspiratia ramane
sursa prima a esteticului pur (1); poetul intra intr-o lupta a sinelui cu sinele, sacrificiu ce duce la
redefinirea poeticului si la triumful cuvantului (2); poezia contrariaza permanent asteptarile
1

cititorului (3); poezia recupereaza conventii artistice contestate de lirica moderna (4); poezia este
o forma de cunoastere a unui adevar pre-existent ce trebuie cautat, nu inventat (5).
(pentru lirica subiectiva) Comportamentul liric pe care il manifesta in aceste versuri
evidentiaza cateva caracteristici fundamentale ale lirismului subiectiv: modificarea perceptiei
comune a existentei, poezia contrariind permanent asteptarile cititorului (1); sacrificiul sinelui in
favoarea creatiei (2); prezenta marcilor subiectivitatii (3); reprezentarea abstractiilor in forma
concreta, conducand la construirea unui imaginar subiectiv inedit (4); ipostazele eului liric (5).
Dezvoltand tema literara a creatiei, dublata de pretextul liric al iubirii, poezia In
dulcele stil clasic transmite, in mod programatic, conceptia nichitastanesciana asupra infaptuirii
actului de creatie. Versul Pasul tau de domnioar, nsemn al iubitei sau al poeziei, apare ca
element de recuren n text, asemeni unui refren simbolist, transmitand, obsesiv, preocuparea
pentru materia nedefinita a poeziei. Subtilitatea metaforei (A4) reflecta relaia n care pot intra
feminitatea si inspiraia, amintind de existena mitica a muzelor, cu contururi diafane, plapnde.
n ceea ce ne privete pe noi, in calitate de lectori implicati in procesul descifrarii
sensurilor poetice, prin acest mod de abordare a temei creatiei descoperim si o relatie de
opozitie intre procesul artistic si eul creator. Secventa finala, versul liber cu rol conclusiv si
caracter gnomic, Pasul trece, eu rmn, este un epifonem care reda ideea sacrificiului de sine
in favoarea creatiei (C2): in timp ce opera se scrie trecand in eternitate, eul liric isi epuizeaza
energia creatoare, astfel incat la final ramane un simplu muritor. Acest proces se repeta ciclic, in
asteptarea noii inspiratii, intretinandu-se opozitia si prin relatia mersul tau timpanul meu.
Prin viziunea sa despre lume, Nichita Stanescu se raporteaza la creatie si la iubire,
ca planuri ce apartin atat existentei, cat si cunoasterii. Secventa poetica O secund, o secund /
eu l-am fost zrit n und. surprinde momentul propriu-zis al creatiei cand, intr-o secunda,
inspiratia smulge din eternitate o imagine ce va deveni poezie, inspiratia fiind sursa prima a
esteticului pur (B1). In spirit neomodernist se poate sesiza analogia cu versul eminescian in care
ora de iubire se dilata nesfarsit si patrunde in eternitate prin emotia traita. Verbul la forma mai
mult ca perfect popular trimite catre un trecut arhaic, in care materia poetica a asteptat sa fie
descoperita. Poezia devine astfel o forma de cunoastere a unui adevar pre-existent ce trebuie
cautat, nu inventat (B5), actul cunoasterii realizandu-se ca o proiectie a realitatii, asemeni
viziunii barbiene in care jocul secund ilustra reflectarea in unde, in oglinda.

Titlul, In dulcele stil clasic, se poate interpreta ca parodie a valorilor clasice,

paradigma clasicista fiind cea mai constrangatoare, prin rigurozitate, echilibru si armonie. Insa
epitetul dulce atribuit stilului clasic indica o prelucrare tipic neomodernista. Se obtine astfel
o poezie diferita, care poate trimite, in spirit ironic, la dulcea poezie a pasoptistilor sau la
formula eminesciana dulce minune din Floare albastra, recuperand convenii artistice
contestate de lirica moderna (B4) si transformand parodia si intertextualitatea in componente
de baza ale ludicului poetic.
Incipitul lung, de tip captatio benevolentiae, apare ca o iniruire confuza de idei
abstracte reprezentate in forme concrete, conducand la construirea unui imaginar subiectiv
inedit (C4). Metafora pasului arata creatia ca o succesiune de etape, ambiguizate prin relatia cu
notiuni preluate din sfere diferite: regnul mineral (bolovan semnul perioadei de inceput, cand
materia bruta a limbajului urmeaza sa se slefuiasca in valori estetice), vegetal (frunza
fertilitatea existentei care trece periodic prin regenerare, epitetul dublu verde pala amintind
verdele crud al primaverii, dar si sentimentul pierderii sinelui daruit total poeziei), regnul animal
(pasare sugestia libertatii creata de inspiratie, epitetul amar trimitand la ideea sacrificiului
pentru creatie) sau pur abstract (nserare aspectul abtract al existentei, cu noptile care aduc
inspiratia). Toate acestea confera poeziei o noua dimensiune, orientata spre geneza actului poetic
sau a cuvantului prin rsturnarea limbajului pn la aparena de nonsens, prin caracteristici
precum ambiguitate sau imprevizibilitate (A3).
Structurarea ansamblului poetic este clasica. La nivelul prozodiei se imbina, pe
de o parte, elementele clasice: cinci catrene, in versuri de 7 8 silabe, cu ritm trohaic, pe de alta
parte, cu elemente ale modernismului: versul liber, refrenul, monorima, poetul ilustrand puterea
inspiratiei pure de a elibera poezia de excesele moderniste (A1). Deplasarea interesului de la
nivelul continutului la cel al expresiei se face prin metafora roscata funda, constituind un
element ornant, simbol al infrumusetarii artificiale a discursului liric. Epitetul cromatic, care
creeaza imaginea unei nuantari si nu a unui rosu pur, intra in analogie cu imprecizia voita a
simbolistilor.
Ipostazele eului liric (C5), aflat in plin proces de creatie, il plaseaza in plina lupta a
sinelui cu sinele, sacrificiu ce duce la redefinirea poeticului si la triumful cuvantului (B2).
Versul Inima ncet mi-afund anunta o forma imprevizibila de pierdere a sentimentului
identitatii, acesta fiind pretul blestemat ce trebuie platit pentru satisfactia intelectuala a inaltarii
3

operei in eternitate. Imperativul mai ramai adresat clipei creatoare ilustreaza nevoia vitala a
poetului de a trai prin creatie, in ciuda reprezentarii unui imaginar poetic al blamarii sinelui:
blestemat i semizeu / cci mi este foarte ru. Cat timp creatia se implineste, eul liric atinge
conditia suprema a zeului care patrunde in nemurire prin arta. Odata incheiata opera, sinele isi
redescopera conditia de muritor (semizeu), cu sentimentul prabusirii.
Pana la finalul poeziei insolitul imaginilor artistice (A5) ilustreaza aceasta ipostaza
degradata a eului liric. Imaginea stand intins si lung seamana cu pozitia mortului, asa cum a
spune mai nimic indica banalitatea cotidiana, ce exclude esteticul. Poezia contrariaza din nou
asteptarile cititorului, deformandu-se perceptia comuna a existentei (C1), prin epitetul
multiplu (soarele) pitic / aurit si mozaic lumea devenind fragmentara (mozaic), lipsita de
maretie (pitic), de stralucire (nu mai este din aur, ci doar poleit, aurit). Versurile sunt
impregnate de marci ale lirismului subiectiv (C3), precum pronumele si adjectivele
pronominale la persoana I: mi-(afunda), (timpanul) meu, imi (este rau) si formele verbale
la persoana I (stau, raman).
Discursul poetic nichitastanescian, ca expresie a intelectualizarii si a metaforizarii
insolite, ofera, pe principiile neomodernismului, o suita de mijloace ale esteticii pure romanesti,
obtinandu-se o arta poetica de referinta pentru lirica subiectiva.