Sunteți pe pagina 1din 29

Formele educatiei si relatiile dintre ele

1
Cuprins:

1. Definitia si etimologia cuvantului educatie

2. Educatia ca activitate

3. Autoeducatia

2
4. Factorii educatiei

5. functiile educatiei

6. Continuturile, formele si tendintele educatiei

7. Educatia formala

8. Educatie nonformala

9. Educatia informala

1. Definitia si etimologia cuvantului educatie

3
Definiție: Educația constituie obiectul de studiu al pedagogiei, abordabil

din perspectiva dimensiunii sale funcțional-structurale.

Definirea educației la nivelul unui concept pedagogic fundamental

presupune stabilirea unor repere metodologie necesare pentru delimitarea

funcțiilor specifice activității de formare-dezvoltare a personalității și a

structurii specifice de proiectare și de realizare a acesteia.

În această perspectivă, educația reprezintă activitatea psihosocială

proiectată la nivelul finalităților pedagogice care vizează realizarea funcției

centrale,de formare-dezvoltare,permanentă a personalității umane prin

intermediul unor acțiuni pedagogice structurate pe baza corelației

subiect/educator-obiect/educat, desfășurată intr-un context intern ( ambianță

educațională) și extern ( câmp pedagogic) deschis.

Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează complexitatea

fenomenului educației la nivelul a trei semnificații primare:

a) educatio= creștere,hrănire,formare

b) educo-educare= a crește,a hrăni,a forma,a instrui

c) educo-educere= a scoate din (...), a ridica,a inălța.

Cele trei semnificații reflectă, in mod gradual,percepția socială a

fenomenului educației, operabilă din diferite perspective istorice:

a) perspective limitată, reducționistă= creșterea,cultivarea plantelor

b) perspective general-umană= ,,alimentarea,, formarea omului pentru viață

c) perspective managerială modernă = conducerea, dirijarea, orientarea unei

activități.

4
,,Dicționarul de pedagogie,,(1979,p.141,142), dezvoltă trei semnificații

secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere metodologice necesare

în analiza fenomenului:

a) educația ca efect, realizat conform unui model propus de societate

b) educația ca proces, realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne ale

ființei umane

c) educația ca ,,ansamblu de acțiuni,, integrate intr-o activitate complexă de

formare-dezvlotare a personalității.

Aceste trei repere metodologice demonstrează ,,extinderea actuală a

noțiunii de educație,, care reprezintă simultan: o activitate organizată

instituțional conform unor finalități pedagogice/orientări valorice, un produs al

activității, determinabil si adaptabil la cerințele societății și un proces, angajat

intre mai multe ființe umane, aflate in diferite relații de comunicare și de

,,modificare reciprocă,,(Mialaret,Gaston,1993,p.7-9).

Analiza educației, la nivel funcțional-structural, presupune raportarea la

trei repere metodologice: un reper metodologic,de ordin social, care privește

educația, in mod special, ca produs; un reper metodologic de ordin psihologic,

care privește educația in mod special, ca proces; un reper metodologic

integrator, de ordin psihosocial, care privește educația, in mod special, ca

activitate cu o funcționalitate și o structura de acțiune specifică.

Educația ca produs reflectă o necesitate de natură socială, care

orientează activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane. Din această

perspectivă trebuie ințeles ,,caracterul istoric și de clasă,, al educației, dar si

accentul sau național.

Educația apare astfel ca un produs al relațiilor sociale. Dinamica acestor

relații condiționează rezultatele educației de la nivelul continuității și al

5
discontinuității intre generații până la nivelul ,,reproducerii ierarhiilor sociale,,

care nu a eradicat nici chiar in societatea democratică, de tip informatizat.

Operaționalizarea reperului metodologic de ordin social permite definirea

prioritară a educației ca produs. Educația este chiar ,,o producție,,- ,,o producție

a omului ca om, o creație continuă a omului de către om, o producție a omului

social pentru societate,,(Cerghit, Ioan, în Curs de pedagogie, coordonatori:

Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, 1988, p.18).

Educaţia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică, angajată la

nivelul numeroaselor raporturi interindividuale care intervin in activitatea de

formare- dezvoltare a personalităţii umane.

Educaţia apare ca un proces specific uman, realizabil pe o traiectorie

„ bio-psiho-socială ,, care urmăreşte valorificarea ,, conştiinţei individuale,,

respectiv a resurselor interne ale personalităţii.

Operaţionalizarea reperului metodologic, de ordin psihologic, permite

definirea prioritară a educaţiei ca proces prin identificarea elementelor

esenţiale care asigură formarea- dezvoltarea personalităţii umane.

Acţiunile şi influenţele psihosociale aflate in centrul sau la periferia

procesului de educaţie, angajează structurile cognitive afective şi volitive ale

personalitaţii, resursele motivaţionale, aptitudinale şi caracteriale ale acestuia.

Analiza educaţiei ca proces contribuie la explicarea dimensiunii

,,subiective,, a educaţiei care permite interpretarea evoluţiei personalităţii prin

valorificarea priritară a resurselor sale interne. Acest reper întreţine un

anumit ,,psihologism,, care promoveaza ,,individualismul,, şi ,, descriptivismul,,

pedagogic prin accentuarea importanţei facorului subiectiv (copilul, elevul,

6
,,educatul,,) care atrage, dupa sine, neglijarea sau chiar eludarea finalitatilor

educaţiei.

Ambele repere metodologice, prezentate anterior, dezechilibreaza analiza

educaţiei, care este fie explicată istoric, doar ca produs social, fie interpretată

doar ca proces psihologic.

Cele doua tendinţe traversează, de altfel, istoria pedagogiei şi a şcolii.

-Aceasta dezvoltă de-a lungul timpului concepţii şi practici educaţionale

centrate, pe de o parte, pe profesor (,, magistrocentrismul,, tipic secolelor

XVII- XIX) şi pe ,, factorul social,, ( ,, sociocentrismul,, tipic primei jumătăţi a

secolului XX), iar pe de alta parte,, pe individualitatea copilului ( ,,

pedocentrismul,, , ,, psihocentrismul,, tipic sfarşitului secolului XIX – începutul

secolului XX).

Analiza educaţiei dintr-o perspectivă epistemologică viabilă presupune

depăşirea celor două tendinţe de abordare unilaterală a conceptului. Educaţia

este simultan un proces şi un produs proiectat şi realizat la nivelul unei activităţi

psihosociale umane fundamentale.

7
2. Educatia ca activitate

Educaţia ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică şi

socială a personalităţii umane, într-un proces pemanent de formare- dezvolatare,

proiectat şi realizat conform unor finalităţi elaborate la nivel global, care

determină un ansamblu de acţiuni structurate pe corelaţia ,, subiect- obiect,,

orientată in direcţia auto- educaţiei.

In mod analogic, educaţia ca ,,proces,, marchiază drumul psihologic, dar si

social, al personalităţii, spre umanizare, spre ( auto) dezvolatarea sa continuă.

Educaţia apare astfel, în primul rând, ca o activitate psihosocială

fundamentală, proiectată conform unor finalităţi elaborate la nivelul

macrostructurii societăţii pentrui realizarea funcţiei sale centrale, specifice, de

formare- dezvoltare a personalităţii umane.

Educaţia apre, în al doilea rând ca o activitate psihosocială fundamentală

care are un nucleu structural specific (prezent la nivelul acţiunii educaţionale),

bazat pe corelaţia subiect-educator, obiect-educat, care în condiţii optime,

evoluează în direcţia atingerii unui stadiu superior al umanizării: autoeducaţia.

8
3. Autoeducatia

In subcapitolul dedicate structurii educatiei am aratat ca receptorul

(obiectul educatie) este, la randul sau, subiect, in consecinta toate mesajele

exercitate asupra lui trec prin filtrul subiectivitatii sale. Educatia este

intotdeauna o relatie intre doi poli, agentul si receptorul, primul avand misiunea

de a initia si declansa actiunea, cel de al doilea de a raspunde si a reactiona la ea.

Daca in educatie apar doi poli distincti, in cadrul autoeducatiei acesti poli

se suprapun, atributiile amandurora fiind preluate de una si aceeasi persoana.

Educatia se infaptuieste prin altii, autoeducatia se infaptuieste “prin sine insusi”.

Subiectul implicat in autoeducatie isi autopropune scopuri si obiective, isi

autoorganizeaza activitatea de invatare, isi autoevalueaza performantele

obtinute. Autoeducatia inseamna deci autodeclansarea actiunii de a invata, este o

actiune a insului asupra sa. Ea afecteaza toate laturile devenirii umane. Daca este

vorba de invatare de cunistinte ea imbraca forma autoinstruirii (autoinformarii)

daca vizeaza aspecte ce tin de structura personalitatii umane imbraca forma

autoformarii (morale, estetice, fizice etc.) .

Probelma ce se ridica atunci cand ne referim la autoeducatie este cea a

momentulu in care individul incepe sa aiba preocupari in acest sens. La ce varsta

apare dorinta de autoeducatie? La ce varsta individul este capabil sa realizeze

cerintele autoeducatiei, sa ia in stapanire propria devenire? Sunt intrebari

esentiale pentru intelegerea procesului autoeducatiei. Luand in considerare cele

doau aspecte, dorinta si capaciatea de infaptuire a ei, majoritatea specialistilor

9
plaseaza momentul aparitiei si intensificarii preocuparilor autoeducative la

sfarsitul preadolescentei si inceputul adolescentei,

Dupa cum o sa mai avem prilejul sa mai discutam, in aceasta perioada se

produce un progress substantial, in dezvoltarea constiintei de sine, conditie

psihologica indispensabila pentru declansarea preocuparilor autoeducative.

Evident ca autoeducatia nu se impune de la sine, in mod spontan. Ea este

rolul educatiei, al constientizarii necesitatii dezvvoltarii propriei personalitati, al

valorificarii potentialului creator, printr-un effort suplimentar orientat in

directia intregirii volumului de cunostinte si a registrului de calitati in vederea

integrarii in viata sociala si a satisfacierii unor trebuinte personale. Intre

educatie si autoeducatie exista un raport de autocomplementaritate, ambele

vizand in cele din urma transformari in interiorul personalitatii umane. Daca

educatia declanseaza aceste transformari prin actiuni intreprinse din exterior,

autoeducatia infatuieste scopuri asemanatoare, prin actiuni autoimpuse, expresia

unor mobiluri interioare si aunui efort voluntary autoimpus. In cest fel, unele din

prerogativele educatiei sunt convertite in preocupari autoeducative, acestea, la

randul lor, devenind conditii interne favorabile si stimulative in realizarea actiunii

educative. Din acesta cauza, autoeducatia este considerate o conditie si un

rezultat al educatiei permanente. A-l pregati pe om in persprectiva educatiei

permanente inseamna a-i stimula dorinta si capacitatea de autoperfectionare, de

autoeducatie.

10
4. Factorii educatiei

Există mai multe circumstanţe de formare şi de informare a copiilor şi a

tinerilor. Acţiunile acestor medii educogene trebuie să se conjuge pentru a

modela adecvat comportamente şi conştiinţe în accord cu marile idealuri ale

epocii.

a) Familia. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă

multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe

copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor

conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia

constituie mediul cel mai natural cu putinţă şi care exercită o influenţă

imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect. Crenţele manifestate

la acest nivel reverberează într-un mod profund si de durata a

supracomportamentului celor tineri. Un climat propensator, tonifiant va

constitui un factor favorizant pentru imbogatiri ulterioare. Sa remarcam

faptul ca familia il insereaza pe copil in civilizatie mai mult prin latura

expresiva, stric exemplificativa, si mai putin prin latura teoretica,

reflectata. Familia trebuie mai mult sa formeze decat sa informeze.

Copilul “absoarbe” din mediul apropiat, familial primele impresii, formandu-

si conduite prin mimetism si contagiune directa. Copii vor face sau vor

crede precum parintii, imitand comportamentele acestora. Vom sublinia

faptul ca la ora actuala multe familii au nevoie de o educatie solida, data

fiind starea precara din punct de vedere material si spiritual.

11
b) Scoala. Un factor important al educatiei sistematice si continue il

constituie scoala. La nivelul acestei institutii, educatia si instructia ajung

intr-un stadiu de maxima dezvoltare prin caracterul programat, planificat

si metodic al activitatilor instructive-educative. Educatia se realizeaza in

forme diverse, cel mai adesea prin activitati in comun, elevii invatand

gesticulatii unuii de la altii. Situatiile de invatare sunt construite

premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei institutii

(gradinita, scoala, universitate). Continuturile care se transmit sunt

selectate cu grija dupa criterii psihopedagogice, activitatile educative se

cer a fi structurate respectandu-se principiile didactice, sunt

dimensionate cele mai pertinente metode de predare-invatare,

cunostintele specifice atitudinile si conduitele trebuie sa fie appreciate si

evaluate. Cel care realizeaza procesele formative sunt cadre specializate

ce detin, pe langa competentele discipilnare, academice, si pe cele de ordin

psihologic, pedagogic si metodic.

c) Biserica. Alt factor care poate intra in scena este biserica, care, prin

intermediul preotului instaureaza o perioada densa in transmiterea

stimulilor religiosi, dar si general-comportamentali. Biserica compenseaza

nevoia de filiatie active pe o linie ideatica, prin excelenta spirituala, atat

de rar realizata in societatea contemporana (doar in familie se mai

intalneste asa ceva). Influenta educative a bisericii se realizeaza la

inceput difuz, nesistematic, atat cu ocazia ceremoniilor religioase, cat si

cu prilejul unor activitati specifice - realizate de preot in biserica, dar si

in afara ei (actul spovedaniei, catehizari individuale sau grupale, actiuni

explicit educative, actiuni caritabile etc.). O data cu intrarea copilului in

12
scoala, biserica isi va da concursul pentru instaurarea unei faze de

educatie sistematica, explicita, in perspective valorilor credintei. Forma

principala de educatie religioasa prin biserica o reprezinta participarea la

ceremoniile religioase si, indeosebi, la Sfanta Litughie. Biserica poate

exercita nu numai o educatie religioasa, ci si sociala, civica, estetica,

morala etc.

d) Institutiile culturale. Casele de cultura, muzeele,case memoriale pot

deveni medii prielnice de transmitere a valorilor si de formare si

reformare a persoanelor in acord cu jaloane valorice polimorfe, inalte. Aici

se pot desfasura adevarate programe de formare a tinerilor, de educatie a

adultilor, de petrecere fructuasa a timpului liber, concurand, pentru

aceasta, activisti culturali devotati faptelor de cultura, adevarate

competente in materie care ofera, uneori expertiza de inalta clasa.

e) Mass-media. O alta grupa de factori ai educatiei o formeaza instantele

mediatice, chemate sa amplifice, sa continue sau sa diversifice

experientele cognitive si comportamentale ale persoanelor. Intr-o

societate infomatizata (cu virtuti benefice, dar si malefice), stimuli

explicit educogeni trebuie sa fie prezenti si la acest nivel. Gama acestor

mijloace este deosebit de larga: de la ziare si reviste, trecand prin radio si

televiziune si pana la magistralele informationale ale internetului. Cum nu

intotdeauna mesajele distribuite prin aceste cana le sunt autentice,

valoroase sau sincere, este de dorit ca receptorul sa dea dovada de simt

critic, de circumspectie interpretative si de competenta valorizatoare

pentru a selecta doar ceea ce este benefic si pentru a devein imun fata de

13
stabilitate si coerenta delibetara, o anumita autonomie fata de fluctuatiile

politice, economice, sociale sunt mai mult decat necesare.

Determinarile functineaza si intre componentele procesului de invatamn si

intre elementele spatiului social. Elementele mediului social se reflecta direct in

componentele procesului didactic (innoirea tehnologiei instruirii, infuzarea

continutului si aspectelor relationale cu valori raspandite larg in societate,

inducerea unor sentimente de neincredere sau chiar de dispret fata de scoala,

din cauza unor conjuncture economice nefavorabile etc.) sau indirect, prin

selectie si prelucrare in interiorul unor compartimente ale sistemului de

invatamant. Nu-i mai putin adevarat ca determinarile sunt si inverse, dinpre

procesul de invataman catre spatiul social (consolidarea increderii in valorile

sociale, infuzarea de noi mentalitati, modele comportamentale etc.) asupra

carora factorii decizionali ai statului ar trebui sa mediteze mai profund.

14
5. Functiile educatiei

Selectarea, prelucrarea si transmiterea valorilor de la societate la

individ. Educatia de realizeaza prin transmiterea experientei sociale, stocata sub

forma valorilor cultural-stiintifice. Natural ca numai o parte din aceste valori vor

fi utilizate in procesul educatiei. Selectarea si transmiterea lor urmeaza sa se

faca pe baza unor principii pedagogice si in conformitate cu anumite

particularitati psihice indiciduale si de varsta ale copiilor carora li se transmit. Pe

masura ce sosietatea evolueaza, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai

intens, fapt pentru care principiile dupa care se face selectarea si transmiterea

se restructureaza incontinuu. Cele doua operatii, selectarea si transmiterea, se

afla intr-o dependenta reciproca, o selecatare adecvata se va rasfrange pozitiv

asupra transmiterii dupa cum o rationalizare a acesteia va avea influente positive

asupra selectiei.

Acesta functie asigura, deci, continutul educatiei. Volumul continutului s-a

modificat de la o epoza la alta si de la un tip de educatie la altul, prin aceste

transformari exprimandu-se carcterul istoric al educatiei.

15
Dezvoltarea constienta si progresiva a potentialului biopsihic al omului.

ca actiune sociala, educatia vizeaza omul conceput ca un tot unitary, ca fiinta

biopsihosociala. Desi actioneaza din exterior, educatia este intotdeauna

dependenta de anumite particularitati biopsihice, urmarind in acelasi timp

dezavoltarea lor. Este un adevar recunoscut ca valorificarea acestora se poate

face numai prin exersare, prin actiune. Ori, educatia creeaza in mod constient

posibilitatea aparitiei unor astfel de ocazii si imprejurari.

Functia despre care vorbim este realizata numai pe baza valorificarii

descoperirilor biologiei si psihologiei a fundamentarii actiunii educationale pe

aceste dprinderi. Dezvoltarea potentialului biopsihic raspunde unro nevoi

individuale si, prin intermediul acestora, si unor nevoi sociale.

Pregatirea omului pentru integrarea active in viata sociala. Din

definitia pe care am dat-o educatiei rezulta ca urmareste formarea unui timp de

personalitate solicitat de conditiile prezente si din perspective ale societatii.

Sarcina educatiei este de a-l pregati pe om ca element activ al vietii sociale, ca

forta de munca si subiect al relatiilor sociale. Deoarece in integrarea in viata

sociala, ca forta de munca si subiect al relatiilor sociale, este un proces continuu,

neintrerupt, se apreciaza ca acesta functie este specifica educatiei, indifferent

de varsta individului. Din aceasta perspective, putem considera ca asigurand

pregatirea profesionistului, educatia este un factor al progresului social.

Prin functia la care ne referim educatia raspunde unor necesitati sociale

pe care societatea, in ansamblul sau, le pune in fata oamenilor ca agenti ai

devenirii sociale.

Privita din perspective pregatirii fortei de munca, educatia indeplineste si

o funtie economica. Intrucat integrarea in viata sociala se face in primul rand

prin activitatea de munca, putem considera functia economica ca un aspect al

acesteia din urma.

16
Functiile educatiei prezentate mai sus trebuie private ca un tot, intrucat

actiunea educationala vizeaza dezvoltarea personalitatii umane in concordantacu

anumite cerinte ale societatii. Prin aceste functii educatia poate fi apreciata ca o

conditie indispensabila atat pentru existenta si dezvoltarea societatii, cat si a

fiecarui individ in parte.

6. Continuturile, formele si tendintele educatiei

Conţinuturile educaţiei vizează dimensiunile principale ale activităţii de

formare-dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată-realizată în plan:

intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic.

Formele educaţiei vizează ansamblul acţiunilor şi al influenţelor

pedagogice realizate, simultan sau succesiv, la nivel instituţional (educaţia

formală-educaţia nonformală) şi la nivel noninstituţional (educaţia informală).

Tendinţele de evoluţie a educaţiei, angajate, în perspectiva secolului

XXI, la scara modelului cultural al societăţii postindustriale, vizează:

-formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii, posibilă şi necesară prin

integrarea tuturor formelor şi conţinuturilor educaţiei pe verticala şi pe

orizontala sistemului de educaţie;

-autoformarea-autodezvoltarea personalităţii umane, posibilă şi necesară prin

proiectarea şi realizarea superioară a ciclurilor de educaţie permanentă,

desfăşurate, la nivel optim, pe verticala şi pe orizontala sistemului de educaţie;

17
-valorificarea deplină a educabilităţii la nivelul corelaţiei pedagogice existente

între factorii care asigură (auto)formarea-(auto)dezvoltarea personalităţii

umane: educaţia-mediul- ereditatea;

-proiectarea curriculară a educaţiei, centrată asupra obiectivelor formative şi a

corespondenţelor pedagogice, posibile şi necesare între obiective-conţinuturi-

metodologie-evaluare.

Aceste orientări asigură integrarea tendinţei de abordare socială a

educaţiei, la nivel de produs, cu tendinţa de abordare psihologică a educaţiei, la

nivel de proces. Educaţia este astfel concepută ca activitate de (auto)formare-

(auto)dezvoltare permanentă a personalitătii, deschisă perfecţionării în plan

intellectual-moral-tehnologic-estetic-fizic, la nivel formal-nonformal-informal.

Cele trei forme ale educației sunt: educația formală, informală și cea

nonformală.

18
7. Educatia formala

Educația formală reprezintă ansamblul acțiunilor pedagogice proiectate

instituțional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri și trepte de studii

(grădinițe, școli, universități, centre de perfecționare etc.), in cadrul unui proces

de instruire realizat cu rigurozitate, în timp și spațiu: planuri, programe, manuale,

cursuri, materiale de învățare etc.

Educația formală valorifică activitatea de educație/instruire organizată în

cadrul sistemului de învățământ sub indrumarea unor cadre didactice specializate

în proiectarea unor acțiuni educaționale, care asigură realizarea corelației

subiect/educator-obiect/educat la niveluri de rigurozitate pedagogică maximă.

Obiectivele pedagogice specifice educației formale angajează toate

conținuturile activității de formare-dezvoltare a personalității în plan intellectual,

moral, tehnologic, estetic, fizic operaționalizabile în raport cu particularitățile

fiecărei trepte șI discipline școlare:

19
a) dobândirea cunoștințelor fundamentale în interdependența lor

sistemică

b) exersarea aptitudinilor și a atitudinilor general-umane într-un cadru

metodologic stimulativ, deschis (auto)perfecționării

c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri și

grade de integrare școlară, postșcolară, universitară,profesională

(Cerghit,Ioan,Vlăsceanu,Lazăr,1988, p.27,28).

Conținutul și metodologia educației formale valorifică următoarele

coordonate funcționale, valabile la nivelul sistemului și al procesului de

învățământ:

a) proiectarea pedagogică organizată pe bază de planuri, programe,

manuale școlare, cursuri universitare, materiale de stimulare a invățării

etc.

b) orientarea prioritară a ,,finalităților,, spre parcurgere ,,programei,,

pentru ,,asigurarea succesului unui număr cât mai mare de elevi și

studenți,,(Vaideanu,George, 1988, p.226).

c) învățarea școlară/universitară sistematică, realizată prin corelarea

activității cadrelor didactice de diferite specialități la nivelul

metodologic al unei ,,echipe pedagogice,,

d) evaluarea pe criterii sociopedagogice riguroase, realizată prin: note,

calificative, aprecieri, caracterizări etc.

Aceste coordonate funcționale asigură substanța pedagogică a acțiunii

educaționale de tip formal, a cărei structură de proiectare șI de organizare

permite: intrarea ,,educatului,, în tainele muncii intelectuale sistematice;

recunoașterea achizițiilor individuale în condiții de activitate sistematică;

20
deschiderea sistematicăa achizițiilor individuale spre alte modalități educative,

existente la nivel social (Cucoș, Constantin, 1996, p.37).

Deschiderea educației formale spre alte modalități de organizare a

acțiunii pedagogice permite depașirea limitelor sale inerente care țin de

normativitatea excesivă a programelor, de tendința didacticistă a metodelor, de

predispoziția spre rutină a organizației școlare, de orientarea spre informare și

evaluare cumulativă a proceselor instrucționale.

9. Educatia informala

Educatia informala reprezinta ansamblul influentelor pedagogice

exercitate spontan si continuu asupra personalitatii umane la nivelul familiei,

localitatii, strazii, (micro)grupurilor sociale, mediului social (cultural,

professional, economic, religios etc.), a comunitatii (nationale, zonale, teritoriale,

locale) a mass-mediei (presa scrisa, radio-televiziune etc.)

Educatia informala nu angajeaza o activitate/ actiune pedagogica bazata

pe institutionalizarea corelatiei “subiect- obiect”. Acest fapt o deosebeste

fundamental de educatia formala (bazata pe actiunea pedagogica de tip formal)

si de educatia nonformala (bazata pe actiune pedagogica de tip nonformal).

Educatia informala evolueaza in plin camp psiho-social, preluand direct sau

indirect influentele cu efecte pedagogice rezultate din contextul situatiilor si al

activitatilor cotidiene “care nu isi propun in mod deliberat atingerea unor teluri

21
de ordin eductiv” (Cerghit, Ioan in Curs de pedagogie, coordinator: Ceghit Ioan;

Vlasceanu Lazar, 1988, p.28).

Specificul educatiei informale consemneaza doua tendinte contradictorii:

a) diminuare functiei formative in conditiile inexistentei unei actiuni pedagogice

organizate sistematic, la nivel functional-structural; b) accentuarea functiei

informative, in conditiile extinderii (re) surselor de influenta pedagogica,

dezvoltata in societatea moderna si postmoderna, contemporana.

Influentele pedagogice spontane disponibile pe tot parcursul existentei

umane, conditioneaza procesul de acumulare a unor cunostinte, capacitate si

comportamente care probeaza resursele educatiei informale in plan cognitiv,

afectiv, socioprofesional. In aceasta perspectiva sistemele (post) moderne de

invatamant asigura valorificarea experientelor de viata a elevilor, studentilor,

adultilor etc., angajate la nivelul planului de invatamant, a programelor si

manualelor scolare/universitare elaborate pe criteriile pedagogice curriculare. In

conditiile societatii contemporane, postindustriale aria de influente “educatiei

informale” inregistreaza o crestere substantiala, constanta, sustinuta de “o masa

informationala enorma ca volum dar eterogena, foarte variata si inegala de la zi

la zi si de la persoana la persoana” (Vaideanu, George, 1988, p.232, 233).

Pe de alta parte, ascensiunea mass-mediei, cu implicarea mijloacelor

tehnologice de varf, generalizeaza fenomenul de “suprainformare” si de

“hiperstimulare senzoriala”, care atinge proportii greu controlabile pedagogic, in

special in cazul posturilor de televiziune prin cablu, emisiunilor de radio pe unde

ultrascurte, retelelor de calculatoare/internet etc.

Influentele pedagogice tipice educatiei informale pot fi grupate la nivelul a

doua coordinate orientative: a) influente neorganizate, spontane, difuze,

eterogene, cantitative, neselectate, neprelucrate – provenite si giferite medii

sociale: familie, strada, cartie, localitate, (micro)grup etc.; b) influente

22
organizate, transmise de la nivelul unor institutii mass-media, care le proiecteaza

si le orienteaza insa “din perspectiva altor instante si interese decat pedagogice”

(Cucos, Constantin, 1996, p.36).

Aceasta ultima categorie de influente mass-media se deosebeste

fundamental de actiunea pedagogica organizata deliberat in cazul unor programe

specifice institutionalizate la nivelul presei, radioului, televiziunii, etc. scolare

sau universitare.

Extinderea institutiilor mass-media, fenomen specific societatii

contemporane, plaseaza educatia informal ape terenul unei performante

paradoxale. Pe de o parte, ea “precede si depaseste ca durata, continutul si

modaliatati de insinuare, practicile educatiei informale” (ibidem). Pe de alta

parte, educatia informala ramane in limitele unor sfere de influente care, prin

largirea lor, devin tot mai aleatorii in lipsa unor scopuri si efecte pedagogice

directe, specifice actiunii educationale de tip formal sau informal.

Deschiderea educatiei informale evidenteaza cresterea continua a

influentelor pedagogice realizate in special prin intermediul mass-mediei.

Valorificarea lor presupune elaborarea unor raspunsuri semnificative la nivelul

urmatoarelor intrebari-problema:

a) “Cat din informatia perceputa devine cultura, adica informatie

prelucrata si integrata in ansambluri (?)”;

b) In ce masura elementele invatate in cadrul informal sustine optiunile

si deciziile individuale si sociale (?);

c) Care este beneficul formative produs in timpul celor 4-6 ore zilnice

de vizionare a televiziunii (?);

23
d) Ce procent din imaginile s-au datele percepute informal sunt (re)

actualizate in dezbateri si analize, inainte de a patrunde “in depozitul

imens al uitarii” (?) – vezi VAideanu, George, 1988, p.233, 234.

Raspunsurile pedagogice posibile si necesare, valorifica doau fenomene

social obiective: a) cresterea permanenta a potentialului informativ general al

educatiei/instruirii informale realizate prin mass-media; si apoi de situarea

educatiei /instruirii formale (realizata prin mass-media) in avangarda

informatiei, in raport cu actiunile educatiei/instruirii formale si nonformale –

vezi transmiterea imediata a noutatillor din stiinta (de exemplu: cucerirea

cosmosului, primul pas pe luna etc.) si din viata sociala (de exemplu: evenimentele

politice, economice, culturale etc. prezentate zilnic, la scara universala).

Aceste doua fenomene solicita o mediere pedagogica atenta si

permanenta, realizabila prin intermediul institutiilor, specializate in proiectare

unor actiuni specifice de educatie/instruiere formala si nonformala, care

valorifica influentele pedagogice si experientele de viata, acumulate la nivel de

educatie/instruire informala.

24
8. Educatia nonformala

Educatia nonformala reprezinta ansamblul actiunilor pedagigice proiectate

si realizate intr-un cadru institutionalizat extradidactic sau/si extrascolar

constituit ca “o punte intre cunostintele assimilate la lectii si informatiile

accumulate informal” (vezi Vaideanu, George, 1988, p.232).

Educatia nonformala valorifica activitatea de educatie/instruire

organizata in afara sistemului de invatamant dar si in interiorul acestuia (vezi

rolul cluburilor, taberelor elevilor/studentilor) sub indrumarea unor cadre

didactice specializate in proiectarea unor actiuni educationale, care asigura

realizarea corelatiei subie/educator-obiect/educat la nivelul de flexibilitate

complementara in raport cu resursele pedagogice formale.

25
Educatia nonformala sprijina, direct si indirect, actiunile si influentele

sistemului de invatamant pe doua circuite pedagogice principale:

A) Un circuit pedagogic situate in afara clasei: a) cercuri pe disciplina de

invatamant, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice/transdisciplinare; b)

ansambluri sportive, artistice, culturale etc.; c) intreceri competitii, concursuri,

olimpiade scolare.

B) un circuit pedagogic situate in afara scolii: a) activitati periscolare,

organizate special pentru valorificarea educative a timpului liber: cu resurse

traditionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universitati populare, vizionari de

spectacole : (teatru, cinema, etc.) si de expozitii etc.; cu resurse moderne:

videoteca, mediateca, discoteca; radioteleviziune scolara; instruire asistata pe

calculator, cu retele cu diferite programe nonformale etc.; b) activitati

parascolare organizate in mediul socioprofesional, ca “solutii alternative” de

perfectionare, reciclare, instruire permanenta, institutionalizate special la nivel

de: presa pedagogica, radio-televiziune scolara; cursuri, conferinte tematice - cu

programe speciale de educatie permanenta etc.

Obiectivele pedagogice specifice educatiei nonformale completeaza

resusrsele educatiei formale la nivelul unor coordonate “de vocatie “ (vezi D

Landsheere, Viviane,1992, p.566, 567) : sprijinirea elevilor, studentilor adultilor

etc. cu sanse speciale/minime-maxime, de reusita scolara, profesionala etc.;

stimularea dezvoltarii personalitatii elevilor, studentilor etc. si a comunitatii

educative locale, la niveluri de performanta si de competenta superioara,

relevante in plan intelectula, moral, tehnologic, estetic, fizic; valorificarea

adecvata a strategiilor de proiectare-realizare a actiunilor (de formare si

perfectionare profesionala; de oreganizare a timpului liber; de alfabetizare

functionala a grupurilor sociale defavorizate).

26
Continutul si metodologia educatiei nonformale evidentiaza urmatoarele

note specifice care apar la nivel functional-structural pe fondul unui plus de

flexibilitate-realizat in raport cu educatia formala – si de deschidere – asumat in

raport cu educatia informala: a) proiectarea pedagogica neformalizata,cu

programe deschise spre interdisciplinalitate si educatie permanenta – la nivel

general-uman, professional, sportiv, estetic etc.; b) organizarea facultativa,

neformalizata, cu profilare dependenta de optiunile elevilor si ale comunitatilor

scolare si locale, cu deschideri speciale spre eveniment si inovatie; c) evaluarea

facultative, neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara

note sau calificative oficiale.

Aceste note specifice explica avantajele dar si limitele educatiei

nonformale dependente de incapacitatea momentana a acesteia de validare

sociala a rezultatelor care “nu conduc decat rareori la o calificare oficiala a

competentelor” (vezi De Landsheere, Viviane, 1992, p.566)

Limitele amintite reflecta fluiditatea structurilor organizatorice

focalizate in prea mare masura asupra obiectivelor pe termen scurt si asupra

“libertatii” metodologice a educatorilor. Strategiile asumate nu asigura nici

continuturile pedagogice necesare pentru sustinerea sociala a actiunilor

educationale declansate, si nici resursele de adaptabilitate, individuale si

comunitare, valorificabile in directia educatiei permanente.Ele comporta, astfel,

trei riscuri pedagogice majore : promovarea unui activism de suprafata,

dependent doar de indeplinirea obiectivelor concrete, rupte adesea de

obiectivele specifice educatiei formale; avansarea unui proiect dependent doar

de mijloacele tehnice disponibile, care pot dezechilibra corelatia functionala

dintre subiectul si obiectul educatiei;eludarea posibilitatilor de validare sociala

reala a rezultatelor in raport cu “diplomele si certificatele” obtinute la nivelul

educatiei formale.

27
Dezvoltarea educatiei nonformale ofera sugestii si chiar solutii pentru

depasirea prelungitei “crize a scolii”.

Teoria “descolarizarii societatii” (Illich, Ivan, 1971) propune “patru retele

ale cunoasterii” caracteristice pentru “ noile institutii educative” de tip

nonformal:

a) O retea de “servicii utilizata in activitatea zilnica in uzine,

aeroporturi, ferme etc.”, care pun la dispozitia publicului diferite

“obiecte educative”: instrumente, bibiloteci, laboratoare, sali de

expozitie, sali de spectacol, muzee, etc.;

b) O retea de “ schimburi de cunostinte” actualizate, bazata pe “o lista

de personae” dispuse si capabile de asemenea activitati;

c) O retea de comunicare sustinuta printr-un organism care faciliteaza

intrunirile intre “semeni” si inregistrarea dorintelor in materie de

educatie;

d) O retea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare,

capabile de “servicii educative” diferite chiar la nivelul unui “anuar”.

In comditiile societatii contemporane , dezvoltarea educatiei nonformale

angajeaza “noile mass-media” care intervin din ce in ce mai mult in sprijinul

educatiei: presa scrisa, radio-televiziunea, sistemele de retele video si de

calculatoare- cu profil scolar, universitar, etc. Aceste mijloace, perfectionate si

modernizate din punct de vedere tehnologic, vizeaza nu numai “difuzarea”

surselor educatiei, ci , in primul rand, “determinarea unui tip superior de

invatare” prin asumarea unor obiective-continuturi si metotdologii adecvate,

valorificate de cadre didactice specializate in proiectarea si realizarea instruirii

nonformale.

Obiectivele specifice acestui tip aparte de instruire nonformala vizeaza:

28
• ridicarea nivelului genereal al educatiei prin “difuzarea programelor in

scoli isolate sau incadrate necorespunzator”;

• ridicare nivelului de pregatire a cadrelor didactice, din unele scoli sau

zone, prin calitatea exemplara a modelelor pedagogice propuse;

• extinderea proceselor de invatare sistematica pana la nivelul

organizarii programelor universitare prin intermediul televiziunii;

• completarea cunostintelor in domenii care solicita un grad ridicat de

operativitate a informatiei: limbi straine, stiinte socioumane, matematica,

biologie, tehnologie, etc;

• stimularea “alfabetizarii functionale” in domenii productive care

solicita perfectionarea si chiar (re)-calificare profesionala continua.

29