I.1.

Fondarea si consolidarea statului bulgar

Istoria prestatala a protobulgarilor este obscura. Prima
mentionare sigura dateaza din 345, cand bulgarii sunt un popor deja
constituit si cunoscut Imperiului roman de Rasarit. Patria lor de origine
era regiunea situata la nord de Caucaz[1]. In momentul invaziei hunilor
in Rusia meridionala (sfarsitul secolului al IV-lea), o parte a acestora au
fost dislocati si au intrat in confederatia hunica, stabilindu-se in
Pannonia. Dupa dezagregarea imperiului hun de stepa[2], bulgarii se
retrag in teritoriile ocupate anterior in sudul Rusiei actuale, venind in
contact cu doua triburi de origine turcica intalnite, in jurul anului 500, pe
cursul Donului : utigurii si cutrigurii. Comunitatea etnica bulgara s-a
turcizat, proces favorizat si de coexistenta durabila dintre protobulgari si
huni[3]. Migratia avara a antrenat o parte a triburilor
protobulgare[4] care au intrat in uniunea triburilor avare din Pannonia,
participand la campaniile acestora impotriva francilor, lombarzilor si
Bizantului[5]. Corpul principal al triburilor protobulgare, vulnerabil dupa
atacurile avare, a fost cucerit de khaganatul turcic occidental.

Catre 631-632, bulgarii, condusi de Kubrat, din neamul dinastic

Dulo, s-au eliberat de sub dependenta fata de avari si au constituit in
stepele Rusiei meridionale o puternica confederatie a bulgarilor si a
triburilor inrudite, cunoscuta sub numele de Bulgaria Mare[6]. In 635,
stapanitorul bulgar incheie o noua alianta cu imparatul Heraclios si
primeste titlul roman de patricios ()[7]; confirmarea acestui
titlul implica faptul ca erau priviti ca aliati majori ai Imperiului. Bulgaria
Veche sau Bulgaria Magna, cum o denumesc cronicarii bizantini,
constituita de Kubrat, este un stat puternic, deplin consolidat, care
exercita o puternica influenta asupra statelor vecine. La moartea lui
Kubrat ( in deceniul sase al secolului al VII-lea), unitatea statala nu
poate fi mentinuta ; sub presiunea chazara, Bulgaria Magna se
dezintegreaza. Fiul cel mare si mostenitorul lui Kubrat, Bat-Bayan, nu
rezista expansiunii chazarilor si accepta suzeranitatea acestora,
pastrand numai o parte din teritoriile Bulgariei Mari[8]. Sub numele de
Bulgaria Neagra, aceasta comunitate are un rol politic major pana in
secolul al X-lea. Fratii sai refuza sa faca acelasi lucru, dar, incapabili sa
organizeze o rezistenta comuna si sa mentina unitatea statala, se
retrag in directii diferite.

Triburile conduse de legendarul Kotrag au migrat la nord si s-au

stabilit pe cursul superior al Kamei, la marginile taigalei, unde
intemeiaza Bulgaria de pe Volga, celalalt mare stat bulgar in Evul
Mediu din regiunea Volgai. Acest grup s-a islamizat in urma
simbiozei cu alte populatii turanice[9]. Bulgaria de pe Volga ramane o
importanta forta politica si culturala pana in timpul hegemoniei tatare din
secolul al XIII-lea. Un mic detasament, condus de Aletc, a migrat in
caganatul avar, de unde s-a instalat pe posesiunile bizantine din Italia,
intrand in slujba longobarzilor care stapaneau partea nordica a tarii.
Un rol esential in istoria bulgara il are Kuber, cel de-al cincilea fiu
al lui Kubrat. In fruntea unei comunitati bulgare, Kuber se stabileste in
Panonia. Caganatul avar ii transfera pe bulgarii panonici ai lui Kuber in
regiunea Sirmium (astazi Sremska Mitrovica, Serbia), unde au intemeiat
o alta Bulgarie in Balcani. Fortele sale sunt net inferioare si este
obligat sa recunoasca imediat suzeranitatea Bizantului. Autoritatile
bizantine accepta cu insatisfactie prezenta lor in zona. In jurul lui 695,
armatele lui Kuber, incearca sa cucereasca Tesalonicul si se confrunta
de cateva ori cu armatele bizantine. Din secolul al X-lea, o parte a
acestor bulgari, impreuna cu slavii conlocuitori, au fost incorporati intre
granitele primului tarat bulgar, cu capitala la Pliska.
Cele mai importante consecinte le are migrarea bulgarilor
condusi de Asparuch () , al treilea fiu al lui Kubrat, care,
incearcand sa mentina teritoriile apusene ale Bulgariei Magna, se
deplaseaza catre vest si se stabileste in Basarabia meridionala
(cursurile inferioare ale Niprului, Nistrului si delta Dunarii).
Consolidandu-se in regiunea numita Onglos sau Bugeac, bulgarii isi
ridica fortificatii si incep incursiunile in imperiu, profitand de
incapacitatea Bizantului asediat de arabi de a riposta[10]. Imparatul
Constantin al IV-lea Pogonatos (668-685) intreprinde o campanie
punitiva combinata, fara precedent prin proportii, impotriva hoardei lui
Asparuch ; sunt mobilizate toate trupele europene si asiatice
disponibile, impreuna cu flota, insusi imparatul preluand comanda
expeditiei.
Theophanes nu relateaza evenimentele care au premers
declansarea ostilitatilor. Putem infera ca bulgarii au profitat de
vulnerabilitatea imperiului si si-au extins teritoriile in detrimentul
Bizantului. Bizantinii nu purtau un razboi fara a invoca un cassus belli,

fie chiar si artificial. Raidurile acestora in imperiu sunt explicate de

necesitatea de a-si procura bunuri manufacturate, arme in special, si de
dorinta de jaf. Aparitia lui Asparuch la granita nordica imperiala a
provocat anxietate guvernului bizantin. O escadra bizantina si armatele
lui Constantin Pogonatos inainteaza spre Dunare spre a infrunta fortele
monarhului bulgar Asparuch. Campania impotriva invadatorilor de la
gurile Dunarii nu evolueaza conform asteptarilor bizantinilor. Bulgarii se
retrag in fortarete, iar actiunile initate esueaza. Constantin, bolnav de
podagra, se imbarca cu destinatia Mesembria pentru tratament si
ordona ofiterilor sai sa continue operatiunile militare. Plecarea sa de pe
front poate fi explicata prin necesitatea prezentei lui in capitala, pentru
preparativele convocarii Sinodului al VI-lea ecumenic (imparatul a
prezidat sesiunile a douasprezecea si a optsprezecea ) ; asigurarea
unitatii crestine era mai importanta decat o expeditie punitiva la frontiera
danubiana. In absenta sa de pe front, armata descurajata este infranta
la trecerea Dunarii si obligata sa se retraga in panica spre sud, bulgarii
demonstrand o abilitate extraordinara de a rezista, chiar contraataca.
Asparuch se instaleaza pe teritoriile pana la Varna si muntii Stara
Planina Orientali, de unde ocupa treptat vechile provincii imperiale
Scythia Minor si Moesia Inferior. Infrangerea din 680 este una din cele
mai umilitoare din intreaga istorie bizantina. Atacurile bulgarilor in Tracia
au continuat si pe durata anului urmator.
Constantin Pogonatos, ocupat cu disensiunile religioase,
consimte cu insatisfactie sa semneze pacea ; guvernul bizantin a
ingaduit, de vreme ce nu putea preveni, bulgarilor sa se stabileasca in
Imperiu. Prin acordul de pace din 681, Bizantul recunoaste hanului
bulgar stapanirea asupra teritoriilor cucerite si se obliga sa plateasca
bulgarilor un subsidiu anual[11]. Desi, din punct de vedere oficial,
bulgarii sunt considerati probabil federati[12], in practica, Bizantul
recunoaste noul status-quo din Balcani.
Tratatul incheiat intre cei doi conducatori marcheaza momentul
fondarii unuia dintre primele state medievale din estul Europei; guvernul
bizantin a recunoscut de iure hanatul bulgar. Tratatul de pace din 681 a
fost, dupa cum ne informeaza Theophanes, un dezastru spre rusinea
romanilor, din cauza multitudinii pacatelor noastre[13]. Imperiul era
constrans sa renunte la suveranitate asupra unui fragment din
Peninsula Balcanica, tinutul imperial din nordul muntilor Haemus
(Balcani), puternic colonizat de triburile slave. Nu era o cesiune

teritoriala definitiva ; teritoriul cedat lui Asparuch era considerat o

posesiune inalienabila a Imperiului. Bizantul accepta plata unor
stipendii anuale, care puteau fi recuperate ca plata pentru bunuri de
prestigiu si provizii militare. Putem presupune ca initiativa tratativelor a
revenit Bizantului, din moment ce Imperiul se arata dispus la concesii in
favoarea invadatorilor. Concomitent, crearea themei Thraciei pare sa fi
fost o masura de precautie fata de prezenta bulgara in Moesia[14].
Hanatul bulgar era o realitate concreta in Europa ; Asparuch realizase
un regat puternic pe solul Bizantului.
In teritoriul cucerit, pe care Constantin al IV-lea Pogonatos a
consimtit sa-l cedeze in 681, in maniera oficiala, hanii au organizat un
veritabil organism statal, care intruneste caracteristicile imperiilor de
stepa, mostenite de la huni si avari, si vechile traditii statale ale
bulgarilor. Sublimul han ( din inscriptii) se afla in
fruntea statului cu capitala la Pliska[15] (astazi Aboba, in apropiere de
Sumen), o fortareata care a mostenit pozitia strategica a cetatii romane
Marcianopolis, care veghea asupra vecinatatilor de sud ale Dobrogei si
controla sectorul septentrional al drumului care lega Dunarea cu
Anchialos si Constantinopol. Domeniul lui Asparuch cuprindea sudul
Basarabiei, o parte din campia valaha, intreaga Dobroge si provincia
Moesia Inferioara dintre coasta Marii Negre si raul Timoc, devenita
centrul economic si politic al tarii care va fi cunoscuta de aici inainte sub
numele de Bulgaria. Cat s-a extins autoritatea hanatului spre vest nu
avem nici o indicatie. Dominatia protobulgara, ce aduce accelerarea
declinului vietii urbane si ruralizarea vechii provincii romane, nu a fost
nici totala, nici permanenta; gurile Dunarii si alte teritorii de pe malul
fluviului si de pe litoralul pontic au ramas sub controlul
Constantinopolului.
Asparuch s-a dovedit a fi un autentic om de stat, judecand dupa
tratamentul pe care l-a aplicat supusilor sai. Teritoriul in care s-au
stabilit, vechea provincie Moesia, isi pierduse structura romana, iar
populatia, decimata de invaziile succesive ale migratorilor, pare sa fi
fost majoritar slava [16]. Asparuch a supus autoritatii sale populatia
autohtona si triburile slave din Moesia, care aveau statut de federati.
Conducatorul bulgar a transferat pe aliatii sai slavi tributari (
) din centrul zonei controlate de protobulgari, rezervat
bulgarilor si turmelor lor, la periferia regatului pentru a supraveghea
frontierele militare[17]. Asparuch a controlat triburile slave, le-a supus

progresiv autoritatii sale si le-a castigat loialitatea. Nu se stie daca

aceasta este o trasatura inerenta societatii bulgare, capabila sa accepte
si sa integreze comunitati de o cultura diferita sau este rezultatul unor
contacte anterioare cu slavii. Treptat, clasa conducatoare emergenta
slava din Moesia a acceptat colaborarea politica cu bulgarii, ce oferea
protectie permanenta impotriva atacurilor avarilor si perspectiva unei
expansiuni teritoriale in dauna Bizantului. Aceasta simbioza i-a salvat
pe slavii din zona de la pierderea identitatii lor etnice, deoarece, daca
nu ar fi fost incorporati in regatul bulgar, ar fi fost complet elenizati.
Slavii au devenit un partener tot mai important si in cele din urma, un
element dominant in statul medieval bulgar. Pentru o bucata de vreme,
scriitorii bizantini au continuat sa faca deosebire intre locuitorii bulgari si
cei slavi ai acestui regat insa. Pe durata urmatoarelor doua secole s-a
produs o graduala slavizare ; asimilarea bulgarilor turcici de catre mai
numeroasa populatie slavona poate fi considerata incheiata pe la
sfarsitul veacului al X-lea, cand bulgarii au incetat sa mai existe ca un
grup etnic si lingvistic distinct si Bulgaria a devenit o tara preponderent
slava.
Catre 701, Asparuch moare pe granita de nord est, undeva pe
langa Nipru sau Nistru, in timpul luptelor cu chazarii. Traditia populara il
transforma pe fondatorul Bulgariei danubiene intr-un erou epic, care a
creat mari orase (Pliska si Dristor-Silistra) si constructii defensive
intre Dunare si Mare.
Dupa constituirea statului bulgar de catre Asparuch, Bulgaria a
intrat intr-o epoca dificila a existentei sale, inoportuna pentru
consolidarea statului, presarata de evenimente tumultoase, insuficient
elucidate. Suntem prost informati asupra acestei epoci, iar izvoarele de
care dispunem nu ne permit elaborarea unei cronologii satisfacatoare.
Succesele politicii externe au fost periclitate de vulnerabilitatea interna ;
statul bulgar a fost amenintat cu anihilarea totala de catre Imperiul de
Rasarit[18].
Aparitia in sud-estul Europei a blocului militar bulgar a insemnat
intreruperea hegemoniei bizantine in Balcani pentru mai bine de trei
secole, marcand totodata una din cele mai serioase crize prin care a
trecut Imperiul bizantin in Evul Mediu timpuriu. Puternicul Imperiu
roman de Rasarit era macinat de lupte interne si de nesfarsite lovituri
de palat, viata religioasa a imperiului era serios afectata de declansarea

iconoclasmului, patronat de imparatii bizantini, definitiv infrant de

conciliul triumfului Ortodoxiei (843).
Pe teritoriul Balcanilor, in estul Peninsulei, istoria seculara a
rivalitatii dintre bizantini si bulgari a traversat cateva secole marcate de
razboaie violente, alternand cu paci fragile si aliante militare efemere.
Hanii bulgari au incercat periodic sa profite de situatia politica
complicata din Imperiul bizantin, amestecandu-se chiar in loviturile de
palat sau in luptele pentru tronul imperial.
Hoarda lui Asparuch nu se instalase durabil pe sol balcanic, cand
regatul lor a inceput sa joace un rol important in istoria Bizantului. Lui
Asparuch i-a succedat Tervel ( ) (691/703 718 /724), una din
cele mai importante personalitati din intreaga istorie bulgara. Tervel
descindea din aceeasi dinastie, Dulo, ca si Asparuch si, foarte probabil,
era fiul sau[19]. Principala sarcina a politicii sale externe a constituit-o
stabilirea unor raporturi pasnice cu Bizantul. Abilul conducator bulgar a
intervenit in criza interna bizantina, inregistrand un remarcabil succes.
Imparatul Justinian al II-lea Rhinotmetos, ca rezultat al revolutiei din
Constantinopol, fusese detronat si exilat la Cherson, in Crimeea, unde a
locuit pana in anul 698, cand Justinian s-a refugiat in cetatea Doros, iar
de acolo in Phanagoria, aflata sub protectoratul kaghanatului avar.
Decis sa-si recupereze tronul, Rhinotmethos l-a convins pe kaghan de
viabilitatea sa politica si s-a casatorit cu o sora a acestuia. Mai tarziu,
kaghanul, mituit de bizantini, a acceptat sa-si tradeze cumnatul, insa
imparatul estropiat a fost salvat de interventia sotiei sale chazare care la avertizat asupra complotului. Justinian, care nu renuntase la
revendicarea
tronului,
a
solicitat
ajutorul
hanului
Tervel.
Conducatorul bulgar l-a adapostit pe imparatul detronat intuind prilejul
ce i se oferea de a interveni in afacerile interne ale Imperiului. Oferta lui
Rhinotmetos era generoasa ; in schimbul ajutorului pentru restabilirea
sa pe tron promitea multe daruri si fagaduia o alianta matrimoniala,
propria fiica urmand a se casatori cu suveranul bulgar.
In vara 705, Tervel , in fruntea unei armate numeroase, alcatuita
din detasamente de bulgari si slavi, a aparut sub zidurile capitalei.
Fortificatiile s-au dovedit inexpugnabile. Dupa trei zile de incercari
nereusite de a patrunde in cetate, in timpul celei de-a patra nopti,
Justinian s-a strecurat furtiv in oras printr-o conducta a apeductului
distrus in timpul asediului avaro-slav din 626 si, in panica ce a urmat, a

recuperat tronul. Succesul lui Justinian se datoreaza si prezentei in fata

zidurilor capitalei a unei importante armate bulgare, care a paralizat
fortele care puteau opune altfel o rezistenta serioasa; sprijinul militar al
hanului bulgar s-a dovedit decisiv. Serviciile binevenite, chiar daca nu
total dezinteresate, ale hanului bulgar au fost generos recompensate de
imparatul recent restabilit pe tron. Tervel, care-si instalase tabara in
fata zidurilor Constantinopolului, a fost invitat in oras, a fost primit cu
onoruri in capitala si investit de catre imparat cu demnitatea de cezar
(),[20] mult mai rasunator decat cel primit de la imparat de
stramosul sau crestin, Kubrat, deoarece rangul de cezar era, alaturi de
demnitatea imperiala, cel mai inalt din ierarhia aulica romanobizantina[21]. Acest titlu este perceput de supusii sai ca fiind cvasi-egal
demnitatii imperiale. Potrivit interpretarii medievistilor bulgari, acordarea
titlului de caesar conducatorului bulgar echivaleaza cu confirmarea lui
ca suveran legitim al unui stat independent ; argumentul de a fi fost
investit cu hlamida si de a fi primit onorurile armatei bizantine este
invocat in favoarea acestei teorii. Bizantinii au perceput diferit actul din
705; titlul acordat lui Tervel nu implica nici o putere, putea fi considerat
drept o recunoastere din partea lui a autoritatii supreme a imparatului.
Tervel nu a dat semne ca accepta sa se comporte ca un vasal al
Imperiului, desi pozitia sa era teoretic subordonata.
O achizitie chiar mai importanta pentru statul bulgar a
fost cedarea teritoriului[22] de la sud de Stara Planina[23]. Asistam la
prima expansiune a statului bulgar la sud de lantul Balcanilor, la
stabilirea durabila in Tracia. Achizitiile teritorale au o semnificatie
particulara : Bulgaria controla defileurile catre sud de Balcani, prin care
armatele bizantine puteau penetra in chiar inima statului bulgar, si isi
asigurase un important cap de pod pentru actiuni militare in Tracia.
Bizantul a acceptat ajustarile teritoriale sperand sa evite conflictele de
proportii. Cedarea teritoriului numit Zagora este confirmata prin tratatul
din 716.
Tratatul din 705 [24], mai mult decat cel din 681, a consolidat
situatia Bulgariei in calitatea ei de putere nascanda in Balcani. Puterea
bulgara in Balcani era acum solid stabilita. Autoritatile bizantine aveau
toate motivele sa fie alarmate de prezenta si instalarea acestui corp
strain in organismul Imperiului.

Potrivit surselor bizantine[25], Justinian a denuntat tratatul si a

rupt pacea in 708. Cauzele declansarii acestei campanii impotriva
bulgarilor, dupa restaurarea sa, raman invaluite in mister. Putem infera
ca imparatul a regretat cesiunile teritoriale si ca principalul obiectiv al
acestei campanii a fost recuperarea teritoriului cedat anterior. Nu avem
alte informatii despre alte ostilitati intre cele doua state. Esecul
campaniei din 708 a convins Bizantul sa renunte la proiectul unei
ofensive militare si sa incerce ameliorarea raporturilor cu statul bulgar.
Prestigiul imparatului a fost grav compromis; esecul campaniei a
subrezit pozitia sa deja precara. In 711, confruntat cu rebeliunea
generalului Philippicos Bardanes, Justinian a solicitat si primit un
contingent de 3000 de soldati din partea lui Tervel. In 712, la un an
dupa moartea lui Justinian al II-lea, sub pretextul razbunarii defunctului
imparat, bulgarii lui Tervel au lansat incursiuni de prada in Tracia, iar un
detasament a marsaluit pana sub zidurile Constantinopolului. Nu este
sigur daca suveranul bulgar s-a temut de actiuni ostile Bulgariei din
partea Bizantului sau s-a grabit sa profite de vulnerabilitatea statului
bizantin. Probabil, invadarea Traciei este motivata de oportunism, desi
Tervel se erijeaza in aparator al legitimitatii impotriva uzurpatorului
Philippicos (Bardanes) (711-713). Nici Philippicos, nici succesorul sau,
Anastasios al III-lea (Arthemios) (713-716), nu a intreprins nimic pentru
restabilirea raporturilor pasnice, prin reinnoirea tratatelor anterioare sau
negocierea unui nou acord.
In
716,
cand
arabii
se
pregateau
sa
asedieze
Constantinopolul[26], imparatul Teodosios al III-lea (715-717) a incheiat
un tratat de pace cu bulgarii si un acord comercial favorabil taratului
bulgar[27]. Tratatul negociat de predecesorul lui Leon al III-lea
Isaurianul raspunde iminentei ofensive arabe. Pacea cu bulgarii era o
necesitate pentru diplomatia imperiala confruntata cu pericolul arab.
Doua din clauzele acestuia au o importanta deosebita. Bizantul face
concesii teritoriale Bulgariei; frontiera dintre Imperiu si Bulgaria fusese
fixata de-a lungul unei linii de demarcatie care mergea din nordul
Traciei, probabil de la golful Burgas, pana la jumatatea drumului dintre
Philippopolis si Adrianopole, fapt ce arata ca statul bulgar incepe
expansiunea in campia Traciei. O a doua clauza a tratatului priveste
chestiunea subsidiilor anuale pe care Bizantul se angajase sa la
plateasca in virtutea tratatului din 681; Bizantul trebuia sa furnizeze
anual, tesaturi si piei de animale in valoare de treizeci de livre de aur,
probabil o suma importanta de bani si alte obiecte de valoare.

Tratatul continea o stipulatie privind predarea dezertorilor si a

emigrantilor care actionau impotriva autoritatii. Acest amendament
privitor la transfugi pare sa fi fost sugerat sau solicitat de catre partea
bizantina. Nu este foarte clar daca conducatorul bulgar si-a dat acordul
pentru acest aranjament pentru a beneficia de celelate clauze ale
tratatului sau daca un asemenea acord servea interesele autoritatii
statale bulgare.
Tratatul din 716 contine o clauza speciala privitoare la
reglementarea schimburilor comerciale. Obligatia contractuala, potrivit
careia marfurile trebuiau sa fie insotite de diplome si peceti aplicate
(sigilii), demonstreaza existenta unei bune organizari comerciale in
Bulgaria si indica preocuparea autoritatilor politice bulgare pentru
economie. Aceasta clauza pare a fi fost impusa de partea bizantina
care avea mai multa experienta in privinta comertului exterior. Statul
bulgar, care pasea pe piata internationala ca partener de schimb si
intermediar in comertul international in Europa de Sud-Est, a adoptat
experienta bizantina si a considerat benefic sa aplice masurile introduse
anterior de bizantini. Putem presupune ca, in linii mari, era avantajos
statului bulgar, din moment ce in cateva randuri hanii bulgari au solicitat
reinnoirea tratatului (hanul Krum, in 812). Este probabil ca, in 716,
bulgarii sa fi inceput sa aiba o parte activa in exportul de grane din
Tracia catre orasele bizantine de pe coasta Marii Negre si in importul de
produse manufacturate de la Constantinopol si din lumea
mediteraneana prin aceleasi orase catre interiorul Balcanilor. Astfel,
prin comert, diplomatie si expansiune militara, tanarul stat bulgar s-a
stabilit durabil in Balcani si a inceput sa aiba relatii comerciale cu
orasele Imperiului Bizantin. Faptul de a contine o clauza speciala
privitoare la schimburile comerciale indica existenta unor relatii de
schimb care sa fie oficial reglementate si demonstreaza cat de mult se
dezvoltase comertul exterior si rolul statului bulgar in cadrul comertului
international[28].
Tratatul a fost perceput ca fiind favorabil ambelor parti
contractante. Avantajele Bulgariei, estimate din orice aspect, sunt
incontestabil mai consistente. Pretul pacii cu vecinul turbulent din nord
a fost reprezentat de concesiile la care a consimtit Bizantul. Tratatul a
contribuit la consolidarea interna a statului bulgar si la afirmarea sa ca
factor activ in relatiile internationale. Bulgaria obtinuse prima
expansiune teritoriala la sud de lantul balcanic in Tracia, confirmata prin

tratate succesive.In pofida eforturilor bizantine de a anula privilegiile

obtinute, hanatul bulgar, gratie victoriilor militare, a obtinut
recunoasterea sa politica si permanentizarea platii unor substantiale
subsidii.
Conducatorul bulgar a fost printre aparatorii capitalei imperiale
asediate in 718 de arabi. Bulgarii, aliatii romeilor, au contribuit cu
efective militare, masacrand detasamentele trimise in Tracia sa procure
provizii[29]. Victoria bulgarilor si a bizantinilor asupra arabilora avut un
puternic ecou in lumea crestina[30].
Istoria statului bulgar pana catre mijlocul veacului al VIII-lea este
putin cunoscuta, datorita raritatii surselor. Theophanes si Nichephoros
intrerup relatarile lor pentru o perioada lunga de timp, pentru ca
ostilitatile nu se reluasera si raporturile intrasera intr-o perioada de
relativa pace. Urmatorul episod este revelator pentru coexistenta
pasnica: imparatul Anastasios al II-lea (Arthemios), detronat si internat
intr-o manastire din Tesalonic, revendica tronul, beneficiind de suportul
unor eminenti demnitari bizantini : magistrul Nichita Xylynit, patriciul
Sisinus Rendakius si arhiepiscopul din Tesalonic. Anastasios a solicitat
sprijin militar hanului Tervel, care a parut initial dispus sa-l ofere.
Nichephoros relateaza ca impreuna cu patriciul Sisinus, insotit de
contingentele bulgare, imparatul detronat s-a indreptat spre
Constantinopol pentru a-si recupera tronul. Expeditia ajunsese la
Herakleea, cand imparatul Leon al III-lea, informat de complot, a scris
bulgarilor sa prefere pacea si sa-i predea pe dusmanii imparatului.
Avertismentul a fost eficace; bulgarii s-au grabit sa nu violeze pacea cu
autoritatea imperiala oficiala si au arestat si livrat la Constantinopol pe
pretendentul Arthemios si sustinatorii sai[31]. Tentativa de redobandire
a tronului a esuat dar Bulgaria a mentinut relatii pasnice cu Imperiul.
Pana catre 756 nu avem informatii asupra statului bulgar.
Exceptie face mentionarea numelui hanului Kormesius de catre
Theophanes si Nichephoros. Kormesius (Kormisosh, in imennik
() [32]- lista hanilor bulgari) (c.721-738) era o personalitate
remarcabila, unul dintre consilierii si colaboratorii lui Tervel. Pe toata
durata domniei sale, Imperiul a continuat sa plateasca subsidiile la care
se obligase. Succesorul lui Kormesius este Sevar (738-753/754),
ultimul reprezentant al dinastiei Dulo[33]. Nici in timpul acestuia relatiile
pasnice nu au fost tulburate.

Cele trei tratate de pace incheiate de Bizant cu bulgarii nu erau

decat niste expediente disperate puse la cale de diplomatii Imperiului,
pentru a-i opri pe invadatori in zona de la nord de Balcani.
Aranjamentele teritoriale din 716 au aratat ca acesta politica de
temperare a dusmanului nu putea avea succes multa vreme; ajustarile
teritoriale periodice erau menite a evita conflictele militare de
proportii. Esecul acestei politici a parut evident, haganii bulgari si
aristocratia militara turcica fiind consecvent ostili Imperiului era previzibil
ca vor continua o politica de expansiune in Tracia. S-a impus progresiv
punctul de vedere al partizanilor razboiului ; numai o incercare de
distrugere brutala a regatului ostil ar fi putut sa inlature amenintarea
permanenta de la frontiera septentrionala.
Dupa ce a depasit pericolele externe si a surmontat criza interna,
Bizantul, profitand in acelasi timp de criza interna a statului bulgar, a
lansat ofensiva militara impotriva Bulgariei. La sfarsitul secolului al VIIIlea, marele imparat iconoclast Constantin al V-lea Copronymos (741775) a condus noua expeditii succesive pentru a recuceri nord-estul
Balcanilor. Politica celui mai activ iconoclast, Constantin Copronymos,
mare strateg, eminent general si om politic, aduce securitatea la
frontiere si o relativa stabilitate in Imperiu.
Devotamentul fanatic fata de iconoclasm l-a compromis
iremediabil pe Copronymos in ochii istoricilor ortodocsi, devenind tinta
predilecta a invectivelor acestora, portretul sau fiind zugravit de
istoriografia bizantina in culorile cele mai sumbre[34] . Este regretabil ca
literatura inversunat iconodula a epocii, singura care ne-a parvenit,
discrediteaza intentionat opera si eforturile imparatilor iconoclasti, care
au lucrat pentru a salva Bizantul de primejdia araba si amenintarea
bulgara. Catre mijlocul secolului al VIII-lea, victoriile lui Constantin al Vlea[35] in Siria, Armenia, Mesopotamia au insemnat reculul puterii
arabe. Epoca in care Bizantul lupta pe frontul oriental pentru existenta
era revoluta. Pe cand pericolul arab pierdea din acuitate, problema
bulgara trecea periculos in prim plan. Constantin Copronim s-a dedicat
problemei bulgare presante, presiunea bulgara asupra provinciilor
Greciei continentale fiind considerata ingrijoratoare.
Domnia lui Constantin marcheaza trecerea de la defensiva la
ofensiva sistematica. Copronymos a identificat in Bulgaria principalul
adversar al Imperiului; impotriva acestui inamic au fost indreptate cele

mai insemnate intreprinderi militare ale domniei. Vreme de aproape

doua decenii (765-775), Constantin al V-lea si-a dedicat talentele
militare si diplomatice acestui obiectiv de poltica externa, considerand
desfiintarea Bulgariei drept principala sarcina politica si militara a
domniei sale. Copronymos a intreprins noua expeditii impotriva
bulgarilor si, in ciuda unor insuccese izolate, a adus hanatul bulgar,
adversar redutabil al Bizantului, in pragul lichidarii.Infrangerile suferite
de catre bulgari au provocat mari tulburari interne, care au slabit si mai
mult organismul de stat si forta militara a hanatului.
Intre 754-768, se constata instabilitatea puterii supreme in
hanat. Criza interna avea cauze profunde: mai multe familii nobiliare isi
disputau tronul si diferite surse mentioneaza amplificarea tensiunilor
etnice, atatarea antagonismelor latente dintre aristocratia bulgara si
slavi[36]. Sase conducatori efemeri s-au succedat pe tron. Patru dintre
ei: Venekh, Teletz, Toktu si Pagan au fost asasinati, trei chiar de bulgari,
Toktu de catre bizantini. Sabin a cautat azil in capitala bizantina,
temandu-se de un complot care i-ar fi periclitat viata, iar Oumar, care a
fost detronat dupa o domnie de 40 de zile, nu se stie cum si-a sfarsit
viata[37]. O criza politica profunda a subminat fundamentele statului
bulgar si a slabit puterea de rezistenta. Instabilitatea politica din hanat
pare a fi fost depasita in timpul lui Telerig (768-777) si, mai ales, al lui
Kardam (777-803).
Inceputul conflictelor bulgaro-romee l-a constituit refuzul
imparatului de a mari subsidiile platite bulgarilor hanului Venekh
(753/754-760), pentru mentinerea pacii in Tracia. Subsidiile contribuiau
la intarirea unui potential inamic. Imperiul a incercat sa exploateze in
beneficiul sau instabilitatea interna ce se instalase in Bulgaria dupa
inlaturarea dinastiei Dulo. Mai multe familii aristocratice si-a
disputat tronul de la Pliska ; hanul Venekh, descinzand din familia Vokil
(Oukil) a fost proclamat han. Catre 755, Constantin Copronimos a
inceput consolidarea si fortificarea cetatilor din Tracia de pe toata
lungimea sectorului bulgar al frontierei. Cronicarii Nichephor si
Theophanes relateaza ca bulgarii au solicitat achitarea unei taxe pentru
fortaretele ridicate. Ambasada bulgara a primit un refuz categoric si
nepoliticos. Bulgarii au organizat o campanie, ajungand pana in
apropierea Zidului cel Lung (Zidul lui Anastasios, in fata capitalei
bizantine). Imparatul a venit impotriva bulgarilor si, angajandu-se in
lupta, i-a pus pe fuga, i-a urmarit cu toate fortele sale si a ucis un mare

numar de bulgari. Drept represalii la insolenta acestui vecin turbulent,

imparatul, nesatisfacut cu ceea ce realizase, a organizat o puternica
campanie combinata. Venekh, zdrobit la Markellai[38], a acceptat sa
negocieze inainte ca existenta statului sau sa fie irevocabil
compromisa.
Nu cunoastem stipulatiile tratatului de pace, dar incontestabil au
fost defavorabile statului bulgar. Se pare ca Bulgaria a cedat teritoriul
de la sud de Balcani si a renuntat la solicitarea stipendiilor anuale.
Bulgaria era privata de tot ce obtinuse Tervel. Era evident ca pacea era
una de compromis si ca reluarea ostilitatilor era iminenta.
Dupa evenimentele din 756, cand o armata bulgara a aparut in
fata Zidului cel Lung, este evident pentru guvernul bizantin ca nu era
loc pentru doua state suverane puternice in Balcani. Episodul a
subliniat potentialul militar al statului bulgar; autoritatile bizantine au
realizat cu ingrijorare ca Imperiul se confrunta cu o forta militara
majora, care se afla la o saptamana de mars distanta de centrul vital al
puterii sale.
Idealul bizantin de suveranitate universala era ofensat de
prezenta unui stat bulgar atat de aproape de capitala sa. Solutiile
coexistentei pasnice sau a fuziunii dintre state se excludeau ; singura
solutie parea a fi eliminarea unei puteri de catre statul rival.
Constantin a organizat o noua expeditie impotriva Bulgariei care
s-a sfarsit deceptionant. Armata bizantina a fost surprinsa intr-o
ambuscada in defileul Veragava (probabil pasul Chalukavak, in Balcani)
si masacrata. Au cazut eroic comandanti ilustri (comandantul armatelor
din Tracia) si un membru al guvernului bizantin (logothetul dromului ).
Venekh nu a profitat de victorie si nu a initiat o ofensiva in Tracia.
Atitudinea sa ezitanta a fost dezaprobata de cercurile aristocratice care,
potrivit lui Theophanes, prin 762, s-au revoltat, au ucis pe cei ce se
aflau la putere datorita descendentei lor virtuoase si au asezat
conducator pe Teletz[39], un reprezentant al curentului antibizantin
agresiv.
In anul 762, razboinicul han, Teletz, a initat o ofensiva impotriva
Bizantului. Hanul a inceput pregatirile pentru un atac impotriva romeilor,
mobilizand o armata eterogena [40]. Constantin al-V-lea, decis sa

restabileasca prestigiul Imperiului dupa infrangerea de la Veragava,

pregatea o campanie devastatoare, de mare amploare, impotriva
statului bulgar. Inseland vigilenta spionilor hanului din capitala,
Copronymos si-a facut aparitia langa orasul Anchialos ()[41], in
Tracia, cu cavaleria, care fusese imbarcata pe corabii[42]. Langa
Anchialos, la 30 iunie 763, armata bulgara a suferit o catastrofala
infrangere, imprudentul han lansand un atac hazardat, insuficient
pregatit. Teletz s-a salvat, iar bizantinii au capturat o multime de
prizonieri si au sarbatorit triumful prin festivitati memorabile. Dezastrul
de la Anchialos a pecetluit soarta hanului bulgar; boierii s-au revoltat
impotriva-i si l-au ucis. Regicizii l-au proclamat han pe Sabin[43],
ginerele fostului conducator Kormesius[44].
Sabin era exponentul unei partide a prudentei. Dornic sa evite
dezastrele unei politici aventuroase, suveranul bulgar a promovat o
politica externa lucida, preferand diplomatia unei solutii agresive.
Imparatul nu a renuntat la obsesia anihilarii Bulgariei si a pregatit o
campanie de mare anvergura. Statul bulgar a fost salvat insa de la un
iminent atac printr-un accident nefericit; flota a fost scufundata de o
puternica furtuna, imparatul fiind nevoit sa suspende proiectata
invazie[45].
Sabin a considerat ca momentul este favorabil pentru incheierea
pacii; o ambasada bulgara a fost trimisa pentru a negocia termenii pacii.
Politica pacifista a tarului a nascut o puternica opozitie a cercurilor
aristocratice favorabile unei solutii agresive, care au convocat o
adunare populara () ce a consacrat victoria partizanilor
razboiului[46]. Sabin, acuzat ca Bulgaria va fi inrobita de catre romei cu
complicitatea sa[47], a fost obligat sa se refugieze in Bizant si sa ceara
protectie rivalului sau, imparatul bizantin.
Oumar, care i-a succedat lui Sabin, descindea din aceeasi
dinastie Vokil. Incapabil sa castige sprijinul cercurilor aristocratice a fost
detronat dupa numai patruzeci de zile. Criza interna ameninta existenta
statului. Toktu (766-767), un barbat bulgar, frate al lui Bayan[48] a fost
proclamat han, insa guvernul sau a avut de infruntat rezistenta unei
factiuni a boierilor.
Pe durata domniei lui Telerig () (768-777), Bulgaria si-a
regasit puterea combativa. In 774, Constantin a lansat o ofensiva de

amploare[49] impotriva Bulgariei. Bulgarii au fost obligati sa negocieze

inainte ca existenta statului sa fie ireversibil compromisa.Telerig a
repurtat un succes minor reusind sa anihileze reteaua de spionaj
bizantina de la Pliska[50] si sa revigoreze activitatea militara impotriva
Imperiului.
Moartea lui Constantin a lasat un Imperiu solid in Balcanii de
Nord, mai puternic decat fusese in timpul domniei lui Mauriciu.
Intreprinderile celui mai activ iconoclast diminuasera potentialul militar
al Bulgariei a fost mult diminuata si paralizasera organismul politic.
Victoria de la Anchialos, in 763, cea mai stralucita a domniei sale, nu a
supus Bulgaria, care, desi epuizata si paralizata, exista inca pe harta,
clasele ei conducatoare fiind coalizate in resentimentele lor fata de
Bizant.
Cand pericolul extern parea definitiv depasit, criza interna din
hanat va reizbucni cu violenta ; Telerig a fost acuzat de boierii
conspiratori de filobizantinism si s-a refugiat la Constantinopol (777).
Imparatul Leon al IV-lea Chazarul l-a primit cu ospitalitate, iar
eminentul emigrant politic a acceptat crestinismul si s-a casatorit cu o
ruda a imparatesei. Totusi, situatia interna din hanat nu era asa
catastrofala cum s-ar crede.
Cand Kardam (777-803) a ajuns pe tronul de la Pliska, tara avea
nevoie de coeziune; rezistenta aristocratiei protobulgare trebuia
reprimata, iar autoritatea hanului consolidata. Relatiile cu Imperiul au
fost pasnice pe durata domniei lui Leon al IV-lea Chazarul.
Restabilindu-se paritatea militara, Bulgaria recurge, la contraatacuri si
in doua randuri, in 791 si 796, obtine succese decisive impotriva
armatei bizantine. In 784, regenta Irina (imparateasa in anii 769-790 si
791-802, autocrator intre 797-802) a ordonat organizarea unei expeditii
care a avansat pana la Berroe (Stara Zagora), ceea ce sugereaza ca
Bulgaria pierduse posesiunea asupra teritoriului de la sud de Stara
Planina, castigata la inceputul secolului. Constantin al VI-lea a reluat
politica agresiva fata de Bulgaria. In vara anului 792, imparatul
Constantin al VI-lea[51] a declansat un conflict cu Bulgaria, drept
represalii la campanile hanului din timpul domniei Irinei.
La 20 iulie 792, dand crezare prezicerilor favorabile ale
astrologului Pankratios[52], Constantin al VI-lea a angajat lupta decisiva

langa orasul Markellai, in Tracia, dar a intalnit o rezistenta

insurmontabila si a fost zdrobit[53]. Victoria a consolidat pozitiile
Bulgariei; inca o data, pacea a trebuit sa fie cumparata . Imperiul s-a
angajat sa reia plata tributului catre hanat, tribut pe care pana in 796, la a achitat cu regularitate.
In 796, basileul a refuzat cu insolenta plata tributului catre bulgari
si a trimis hanului, in locul platii obisnuite, excremente de cal si un
mesaj insolent : Iti trimit un astfel de tribut cum ti se cuvine. Kardam,
intr-un acces de furie, a amenintat ca va ajunge pana la Poarta de Aur a
capitalei romeilor. Constantin al VI-lea a raspuns la fel de ofensator: De
ce sa te impovarezi cu o expeditie? Acum esti batran si decrepit,
osteneala nu-ti foloseste la nimic, mai bine ma voi apropia eu insumi de
Markellai, iar mai departe va fi asa cum va hotari Dumnezeu[54]. Din
cauza indeciziei celor doi suverani si prudentei lor extreme, nu s-a
purtat o inclestare decisiva, nici unul din cei doi conducatori nedorind so provoace, hanul era constient ca un esec punea in pericol existenta
statului.
Vitalitatea statului bulgar si pericolul pe care refacerea lui militara
il reprezenta pentru Imperiu au fost demonstrate dramatic in momentul
cand Krum () (803-814) a devenit Sublim Hagan. Krum[55],
razboinic primitiv, avid de cuceriri, talentat si energic conducator militar
si de stat, devine imediat teroarea Bizantului. El parea a fi omul destinat
sa umileasca Imperiul. Pentru cronicarii bizantini, Krum era un
nou Sennacherib( )[56], o intrupare a sinistrului rege
asirian (705-681) care asediase Ierusalimul si distrusese
Babilonul. Refacerea Imperiului bulgar sub stapanirea lui Krum,
contemporan cu Carol cel Mare, a dus la o serie de crize politice in
Imperiul bizantin, deoarece hanul a reusit sa infranga trei imparati pe
campul de lupta si a asediat Constantinopolul. Bulgaria isi extinde mult
teritoriul inspre nord-vest, anexeaza Transilvania si partea de est a
Ungariei in detrimentul chaganatului avar, care se dezintegreaza sub
loviturile francilor, sporindu-si teritoriul, resursele economice si
potentialul militar. Krum a devenit suveranul unui stat ce se intindea din
nordul Traciei la Carpati si de la cursul inferior al Savei la Nistru,
invecinandu-se cu Imperiul franc la Tisa. Bizantul este nelinistit de
extinderea teritoriala si de consolidarea vecinului sau nordic ostil.

O linie puternica de fortificatii, refacute de Constantin, se intindea

in semicerc la sudul Balcanilor, barand inaintarea bulgarilor in Tracia
Centrala si in Macedonia. Punctele sale esentiale erau Serdica,
Philippolis, Adrianopole si Develtos. In timpul celor cinci ani care au
urmat dupa primul atac major al lui Krum in teritoriul bizantin (809),
toate aceste cetati au fost cucerite. Chiar si Mesembria, al carui
amplasament pe o mica peninsula, la capatul de nord al golfului
Burgas, peninsula legata de continent printr-un istm foarte ingust - o
facea aproape inexpugnabila, s-a predat lui Krum dupa un asediu de
doua saptamani. In afara de mari cantitati de aur si argint, bulgarii au
ajuns in posesia unei mari cantitati de foc grecesc, renumita arma
secreta a bizantinilor, si, fapt care ilustreaza competenta sa militara,
Krum a apelat la eminentul inginer Eumathios, care, dupa cedarea
cetatii Serdica (809), isi parasise slujba din Bizant[57]. Krum a asediat
in primavara lui 809, Sardica, unul dintre punctele inaintate ale
stapanirii bizantine in Balcani; aparatorii au capitulat, suveranul bulgar a
distrus fortareata si a executat o numeroasa garnizoana romee. Se
impunea o riposta; in acelasi an, imparatul a lansat un atac asupra
Pliskai, si, dupa aceasta impresionanta demonstratie, a ordonat
refacerea fortificatiilor la Sardica. Expeditia intreprinsa de romei in 809
a esuat din cauza insuficientei pregatiri si a defectiunii unuia dintre
comandanti. Timp de doi ani, basileul s-a pregatit febril pentru revansa.
Imparatul, decis sa suprime definitiv statul bulgar, a comis eroarea de asi subaprecia adversarul. Campania a debutat, dupa preparative
indelungate, in primavara lui 811, sub auspicii extrem de favorabile ;
armata romee, condusa de Nikephor si de fiul sau Staurikios[58], a
trecut hotarul Traciei si s-a indreptat fara precautie asupra capitalei
bulgare. Basileul imprudent a respins ofertele disperate de pace[59] ale
lui Krum solicitand aceluia capitulare neconditionata. Capitala a fost
distrusa si resedinta hanului incendiata. In urmarirea hanului, armata
imperiala s-a aventurat in munti, dar tactica de gherila folosita de
trupele tarului si-a demonstrat eficacitatea, armata bizantina fiind
incercuita in pasul Varbitasi si masacrata pana la ultilmul om [60] (26
iulie 811). Nikephor si intregul comandament au cazut eroic in lupta.
Krum a repurtat o victorie memorabila. Suveranul bulgar a ordonat sa
fie expus in varful unei sulite capul taiat al basileului, apoi a poruncit sa
se faca din craniul invincibilului Nikephor o cupa pretioasa, montata in
argint, cu care ciocnea la ospetele de la curte.

Razboiul a constituit un dezastru pentru Imperiu; prestigiul

Imperiului primise o grava lovitura. De la Valens, cazut in 378 in lupta
cu vizigotii, nici un alt imparat bizantin nu a cazut in mainile barbarilor.
Domnia lui Nikephor I Genikos se sfarsea printr-o infrangere
catastrofala, care a confirmat Bulgaria ca putere preeminenta in
Balcani. Moartea celor doi imparati (Niciphor si Staurikios) a distrus
vraja unui mit traditional al invincibilitatii imparatului bizantin.
Reglarea suscesiunii s-a facut in Constantinopol, in beneficiul
curopalatului Mihail Rangabe[61], cumnatul defunctului imparat. Intr-o
perioada de pericole exterioare, un interregn indelungat era pernicios,
era necesara restabilirea unei situatii normale, solutie la care se va
ajunge nu pe cai constitutionale, ci prin lovitura de stat. Domnia
mediocrului[62] Mihail I Rangabe (811-813) este marcata de insuccese
militare ; Mihail s-a aratat incapabil de a organiza o rezistenta eficace
impotriva armatelor bulgare sustinute de contingente militare avare.
Amenintarea bulgara in Balcani s-a amplificat. In primavara lui
812, Krum a invadat Tracia si a cucerit portul Develtos (Burgas), pe
litoralul Marii Negre, a distrus fortareata si a deportat pe locuitori in tara
sa. Orasele Anchialos, Berhoe, Provaton si Philippolis au fost
abandonate de locuitori armatelor bulgare. Krum putea spera sa
impuna termenii unui acord care sa asigure recunoasterea suveranitatii
Bulgariei pagane si dreptul de a ocupa o pozitie echivalenta Bizantului.
In octombrie 812, suveranul bulgar a facut oferte de pace, dictand
conditiile sale sub forma ultimativa[63]. Cand basileul a respins cu
aroganta termenii pacii[64], Krum a asediat, cu ajutorul masinelor de
asalt construite de un transfug bizantin, si ocupat portul Mesembria
(inceputul lui noiembrie)[65]. Consilierii imparatului erau divizati; o
factiune, in frunte cu patriarhul Nikephor Marturisitorul (806-815),
recomanda acceptarea termenilor armistitiului impusi de Krum, o alta,
avandu-l in frunte pe staretul studitilor, Theodor, reclama conduita mai
energica a razboiului. S-a impus punctul de vedere al factiunii favorabile
razboiului. Batalia de la Versinikia (22 iunie 813), nu departe de actualul
Adranopole, a fost decisa de retragerea precipitata a contingentelor din
Asia Minora comandate de Leon Armeanul, strategul Anatolicilor, intr-un
moment in care infrangerea bulgarilor parea inevitabila[66]. Krum
datoreaza aceasta victorie disensiunii comandantilor bizantini. Aceasta
grava infrangere a imparatului ortodox a insemnat periclitarea pozitiei
sale, destul de precare, pregatind calea reinvierii iconoclasmului.

Imperiul suferise o infrangere dezastruoasa in fata lui Krum,

prestigiul Bizatului in Balcani fusese grav compromis. Imparateasa
cetatilor este acum asediata de noul Sennacherib si vreme de cateva
luni asteapta cu spaima un atac la fel de puternic precum cele doua
asedii arabe anterioare. Aparitia dramatica a hoardelor bulgare, la 17
iulie 813[67], la periferiile Constantinopolului a provocat teroare. Zidurile
dinspre campie s-au dovedit a fi prea solide, iar tehnica lor de asediu
rudimentara[68]. In frustrarea lor, bizantinii au ignorat principiile
diplomatiei si au incercat sa-l asasineze[69] pe Krum, inaintea
tratativelor oficiale cu imparatul Leon al V-lea Armeanul. Krum, desi
ranit in timpul atacului, a reusit sa se salveze. Intr-un acces de furie,
vindicativul han a devastat imprejurimile capitalei bizantine si a cucerit
Adrianopolul. Conducatorul bulgar cucereste si distruge mai multe
orase din Tracia Orientala si stramuta populatia locala in teritoriile sale
de la nord de Dunare, in Bulgaria trans-danubiana. Ca un adevarat
rege-preot, Krum organizeaza cateva ceremonialuri si sacrificii
ostentativ pagane ( )[70], exact in fata
zidurilor bastionului crestinatatii rasaritene, insa in mijlocul pregatirilor
moare subit, in imprejurari destul de stranii.
Moartea lui Krum (13 aprilie 814) a eliminat un pericol similar
celui caruia Bizantul a trebuit sa-i faca fata in 626, in timpul asediului
avarilor si slavilor ; disparea un adversar redutabil al Imperiului.
Raportul de forte in Balcani era radical schimbat; vulnerabilitatea
Bulgariei vreme de o jumatate de veac se dovedise tranzitorie; statul
bulgar se afirma drept una din cele mai mari puteri miliatre europene.
Dupa 814, initiativa bulgara in Balcani a fost paralizata de problema
succesiunii monarhice. Criza care, in secolul al VIII-lea, subminase
fundamentele statului bulgar, temporar stopata sub Kardam si Krum, a
reizbucnit cu violenta. Dupa doua domnii efemere[71], Omurtag, un
suveran remarcabil, s-a dedicat expansiunii puterii bulgare in nord-vest
si consolidarii interne.
Haganul Omurtag a incheiat un tratat de pace cu Bizantul, in 814815 sau 816-817[72]. Pacea pe treizeci de ani asigura Bulgariei
avantaje substantiale si restabilirea frontierelor lui Tervel.[73]. Frontiera
dintre cele doua tari era delimitata de marele Val care strabatea nordul
Traciei, de la Develtos la Burgas, langa Makrolidava. Solicitarile
fundamentale ale bulgarilor, privind determinarea frontierei si schimbul
de captivi, au fost satisfacute prin tratat. Pacea ratificata solemn[74] va

fi mentinuta scrupulos pana la sfarsitul veacului. Desi marea fortareata

cucerita de Krum a fost restituita Imperiului, stabilirea hotarului acestuia
in nordul Balcanilor era mai mult aparenta decat reala; Adrianopole si
Mesembria, au fost fortificate dupa 815, insa distrugerea fortificatiilor
cetatilor Serdica si Philippopolis constituia o incurajare constanta pentru
statul bulgar de a avansa spre sud.
Cei Treizeci de ani de Pace incheiati de Omurtag cu Imperiul in
jurul anului 816 au stabilit o relatie foarte stransa cu Bizantul, aceasta
relatie a ramas pentru jumatatea de veac urmatoare o relatie tensionata
si ambivalenta. Hanii, desi constienti de avantajele adoptarii civilizatiei
bizantine[75], nu puteau uita ca erau priviti ca niste intrusi in Balcani, iar
statul lor, daca nu putea fi suprimat, trebuia subordonat politic
imparatului. Aristocratia bulgara privea Bizantul ca pe un adversar
etern. Religia lor, o combinatie intre credinta intr-un zeu celest suprem,
glorificarea razboiului si un cult al stramosilor, era pentru elitele politice
un mijloc ce asigura mentinerea identitatii culturale si independentei.
Aceasta atitudine ambigua fata de Bizant a stat la baza politicii lui
Omurtag si a succesorilor sai.
Cele doua state, care incercasera sa se distruga reciproc, au
renuntat, dupa 814, la campanii costisitoare impotriva celeilalte. Cele
doua guverne, de la Constantinopol si de la Preslav, s-au angajat sa
urmareasca pasnica coexistenta si reglementarea pasnica a litigiilor.
Politica neagresiunii s-a mentinut peste trei decenii. De asemenea,
politica coexistentei pasnice cu Bulgaria s-a dovedit fructuoasa pentru
Imperiu; Bizantul si-a consolidat pozitiile pe frontul oriental. Stabilirea de
raporturi pasnice cu Bulgaria au constituit premisele succeselor majore
impotriva pericolului arab.
I.2. Secolul de aur al lui Simeon

Domnia lui Simeon (893-927), cel mai mare suveran al Bulgariei

medievale, marcheaza apogeul primului tarat bulgar. Bulgaria obtine
hegemonia politica si militara in Balcani, o extindere teritoriala maxima
si o ascensiune culturala fara precedent prin proportii. La inceputul
secolului al X-lea, amenintarea bulgara era mai redutabila ca niciodata.
Teritorial, statul bulgar se intindea din regiunile de la Nord de Dunare

pana la Balcani, spre Vest atingea muntii Pind. Realmente, prin

fuziunea aproape completa intre elementul bulgar si elementul slav,
Bulgaria forma un stat omogen unde puterea monarhica se dezvoltase
puternic, in care convertirea la crestinism asigura unitatea de credinta,
iar prin contactul cu Bizantul se atinsese o treapta inalta de civilizatie.
Toate acestea dadeau suveranilor bulgari tentatia de a disputa
Imperiului
hegemonia
Balcanilor.
Pentru Bizant, secolul al IX-lea este unul remarcabil prin
restabilirea cultului icoanelor, prin ascensiunea dinastiei macedonene,
prin interesul manifestat fata de Antichitatea clasica, care s-a tradus in
viata spirituala prin Renasterea macedoneana. Secolul al IX-lea asista
la renasterea universalismului bizantin; este secolul care pune
fundamentele
imperialismului[76] bizantin.
Din
motive
comprehensibile, Bulgaria devine primul obiectiv al imperialismului
bizantin.
Noul suveran crestin al bulgarilor, Simeon, este cel de-al treilea
copil al lui Boris-Mihail, nascut in 864 a fost numit copilul pacii . A
primit o stralucita educatie in Bizant la Scoala Superioara din palatul
Magnaura; isi insusise cu sarguinta cultura bizantina, fiind poreclit
admirativ, de catre preceptorii sai , juma de grec ( ), din
cauza abilitatii lui in retorica lui Demostene si silogismele lui
Aritotel[77]. Simeon fusese destinat carierei ecleziastice; dupa 886, a
intrat in monahism, s-a claustrat intr-o manastire din Pliska[78] si a
patronat activitatea culturala si literara, impreuna cu Naum, Kliment de
Ohrida, Ioan Exarhul si alte personalitati de frunte ale tinerei biserici si
culturi crestine. Evenimentele survenite in 893 au schimbat destinul
novicelui Simeon si al intregii Bulgarii.
Dupa o perioada de pace, raporturile bizantino-bulgare au
cunoscut o deteriorare.Daca pe durata domniei lui Boris, raporturile
bulgaro-romee au functionat in limitele bunei vecinatati si ale
coexistentei pasnice, odata cu succesiunea lui Simeon a fost
inaugurata o noua serie a conflictelor militare cu Imperiul. Cu Simeon
( 893-927) se deschide o noua perioada a raporturilor bizantinobulgare, caracterizata prin disputa indelungata pentru hegemonia in
Balcani, pentru asigurarea independentei Bulgariei. Obiectivul
primordial al politicii sale externe l-a constituit sustragerea dependentei

fata de Bizant. Pe tronul de la Preslav s-a urcat un conducator ambitios

si educat, profund cunoscator al ideologiei imperialismului bizantin si
al filozofiei politice a Romei de Rasarit.
Conflictul dintre Imperiu si Bulgaria este principalul subiect al
istoriei Balcanilor din primul patrar al secolului al X-lea. Motivul imediat
al primului razboi a fost de natura economica. Bizantul a adoptat masuri
economice defavorabile regatului bulgar; in 894, doi negustori greci au
obtinut monopolul comertului cu Bulgaria si, pentru a evita concurenta,
au transferat antrepozitele comerciale de la Constantinopol la
Thessalonic, ocazie cu care taxele vamale percepute pe comertul cu
supusii tarului au fost substantial majorate. Simeon a adresat un protest
imparatului Leon al VI-lea care a fost ignorat, speculantii beneficiind de
protectia guvernului romeu dominat de Stylianos Zautzes. Simeon a
interpretat acest act, care aducea grave prejudicii negustorilor bulgari,
drept o insulta la adresa prestigiului politic al autoritatilor de la Preslav
si l-a invocat drept casus belli. Suveranul bulgar a invadat teritoriul
imperial, a infrant armata bizantina si a inaintat spre Constantinopol. La
provocarea bizantina, Simeon a raspuns printr-un razboi fulgerator, care
escaladeaza prin atragerea maghiarilor de partea bizantinilor[79].
Invadarea Traciei a reprezentat pentru Bizant o amenintare
serioasa; Imperiul nu dispunea in Balcani de trupe suficiente, cele mai
bune trupe ale imperiului fiind mobilizate impotriva arabilor. Diplomatia
imperiala lanseaza un apel disperat triburilor nomade ale ungurilor[80],
conduse de Arpad si Kurusanes, care locuiau in Atelkuz[81]. Hoardele
maghiare au raspuns apelului Bizantului, au trecut Dunarea cu ajutorul
flotei bizantine, au invadat si devastat regiunile septentrionale ale
Bulgariei. Bizantul a lansat o contraofensiva combinata bizantina;
generalul Nikephor Phocas a ocupat frontiera meridionala, concomitent,
Eustatios, drongarul flotei imperiale blocheaza gurile Dunarii. Avansarea
pana la periferiile Preslavului, conjugata cu incursiunile devastatoare
ale maghiarilor l-au obligat pe Simeon, incercuit la Silistra, sa incheie
un armistiu cu Imperiul. Simeon a acceptat sa negocieze inainte ca
existenta statului sa fie definitiv periclitata. Simeon a solicitat ajutorul
cumplitilor pecenegi, vecinii din rasarit ai ungurilor, popor de razboinici
nomazi care traia pe ambele maluri ale Niprului. Pecenegii au trecut in
Basarabia si au ocupat asezarile ungurilor, care au fost deposedati de
teritoriul lor si siliti sa migreze. S-au indreptat spre vest, au strabatut
trecatorile Carpatilor si au ocupat Campia Panonica (896). Simeon reia

ofensiva impotriva Bizantului si obtine o victorie decisiva asupra

bizantinilor la Bulgarophygon (896), dupa ce anterior zdrobise pe
maghiari. Bizantul s-a angajat, potrivit conditiilor pacii, sa
plateasca subsidii anuale taratului bulgar. Tratatul din 896 restabilea
situatia antebelica, dar era evident o pace formala, futila; razboiul se va
relua inevitabil.
Tarul a exploatat un nou moment favorabil; renegatul grec Leon
de Tripoli a condus, in 904, o expeditie initial indreptata impotriva
Bizantului care a fost deturnata in directia Thesalonicului. Acest focar
de cultura si important centru comercial a cazut dupa un asediu de trei
zile, la 31 iulie 904[82]. Situatia precara a Bizantului a fost exploatata cu
oportunism de Simeon si Imperiul a consimtit sa faca ajustari teritoriale
in favoarea Bulgariei, frontiera bulgaro-romee fiind deplasata
considerabil spre sud[83]. Bizantul accepta o rectificare a frontierelor,
care aducea granita bulgara la periferia Thessalonicului.
S-a sugerat de catre istoricii savanti [84] ca Simeon nu era
partizanul unei solutii militare preconizate de partidul belicos. Simeon
si Nicolae Mysticul (901-907 ; 912-925) par a fi exponentii factiunii care
prefera prudenta si diplomatia unei politici agresive si aventuroase, care
dorea revenirea la coexistenta pasnica ce ar fi permis ambelor state sasi orienteze expansiunea in alte directii[85]. Simeon a respectat cu
strictete pacea din 896; in 907, cand cneazul de Kiev, Oleg, a
organizat o expeditie de anvergura asupra Constantinopolului. In iulie
904, cand renegatul grec Leon de tripoli a ocupat Thessalonicul,
Simeon, care avansase pana la cateva mile de oras, s-a lasat convins
de Mystic sa nu atace orasul. Simeon si-a reprimat in cateva ocazii
tentatia de interveni spre a exploata vulnerabilitatea Bizantului.
Situatia in Bizant a ajuns intr-un stadiu care parea a-i reclama
interventia. La dificultatile politicii externe bizantine se adunau
disensiunile intene consecutive tetragamiei lui Leon al VI-lea [86]. Leon
al VI-lea a sucombat la 12 mai 912. I-a succedat incapabilul si
iresponsabil sau frate, Alexandru, a carui domnie a fost in unanimitate
apreciata negativ. Odata cu succesiunea la tron a lui Alexandru,
ostilitatile cu bulgarii au fost reluate.
Singura linie directoare a politicii externe a imparatului playboy a
fost lichidarea mostenirii fratelui defunct, basilisa Zoe a fost internata in

manastire, principalii demnitari au fost destituti. Imoralul si degeneratul

autocrator intentiona sa-l detroneze si sa-l emasculeze pe minorul
Constantin al VII-lea, insa anturajul l-a convins sa renunte la acest
gand necugetat[87]. In domeniul politicii externe, atitudinea
iresponsabila a noului suveran a avut consecinte nefaste; a comis
imprudenta de a refuza plata tributului la care se convenise
prin tratatul parafat in 896, insultarea ambasadei bulgare delegate sa
negocieze reinnoirea tratatului de pace a oferit lui Simeon prilejul de a
relua ostilitatile.
La moartea [88] indolentului autocrator Alexandru (6 iunie 913),
situatia era favorabila taratului bulgar. Pe durata minoratului imparatului
legitim, maladivul Constantin al VII-lea, guvernarea a fost preluata de
un consiliu de regenta prezidat de Nicolae Mysticul (fusese desemnat
presedinte al consiliului de regenta de defunctul imparat). Situatia era
ambigua; Mysticul, care avea de infruntat o opozitie, compusa din
elemente loiale dinastiei coagulata in jurul imparatesei vaduve, Zoe,
avea de infruntat fronda unei grupari aristocratice ostile minorului
Constantin a carui nastere era scandaloasa si a carui incoronare era
considerata invalida. Consiliul de regenta a reprimat rebeliunea lui
Constantin Ducas.
Relatiile bulgaro-bizantine intra intr-o noua faza in 913, cand
Simeon s-a implicat decisiv in lupta dinastica pentru coroana bizantina.
Miza acestui al doilea razboi bizantino-bulgar era hegemonia in
Balcani; Simeon lupta pentru intemeierea unui imperiu bulgaro-bizantin,
un imperiu unic universal, care sa aiba pe Simeon ca basileus si
Constantinopolul drept capitala. Bizantul a fost obligat sa-si apere
impotriva lui Simeon rangul suveran in ierarhia statelor crestine.
Totodata, Imperiul bizantin a ramas pentru statul bulgar modelul absolut
pe care-l imita. Un print considerat barbar (semibarbar) proclama
aspiratiile sale periculoase pentru Imperiu.
Simeon, ultragiat de defunctul basileu, in fruntea unei armate
numeroase, a devastat Tracia fara a intalni o rezistenta semnificativa.
Imperiul era incapabil sa riposteze. In august 913, Simeon a asediat
Constantinopolul pe toata lungimea zidului dinspre campie, de la Cornul
de Aur pana la Propontida. Din punct de vedere strategic, se afla in
pozitia predecesorilor sai (Krum), incapabil sa strapunga zidurile
inexpugnabile, nu dispunea de o flota, instrumentul necesar spre a o

ataca dinspre mare. Tarul bulgar a fost silit sa negocieze. Presedintele

consiliului de regenta, Nicolae, care intrupa pretentiile Imperiului la
dominatia lumii, si-a asumat ca principala responsabilitate purtarea
negocierilor cu Simeon. Patriarhul a fost imputernicit sa-i ofere concesii
substantiale; detractorii Mysticului au criticat atitudinea concesiva a
regentei; s-a sustinut ca regenta a capitulat in fata revendicarilor
suveranului bulgar. Este evident ca, gratie diplomatiei Mysticului, un
amestec ingenios de fermitate si moderatie, de intransigenta si
compromis, prin aceste concesii se evitase pericolul bulgar[89].
Natura acestor concesii, niciodata explicate de autorii bizantini,
pot fi deduse din derularea evenimentelor. Asigurand Bizantul de o pace
durabila, lui Simeon i s-a promis ca una din fiicele sale se va casatori cu
imparatul Constantin, si, cu aceasta ocazie, a fost incoronat ca imparat
al bulgarilor (i s-a refuzat titlul de coimparat imparat asociat).
Cronicile bizantine nu relateaza nimic despre acordarea titlului de
imparat al Bulgarilor[90]. Clauza matrimoniala a fost introdusa pentru
a-l tenta pe tar, caruia i se sugerase ca statutul de basileopator
( - socru al imparatului (functie creata in 888-889 pentru
Stylianos Zautzes) ii va conferi o autoritate considerabila care i-ar
permite sa influenteze viata politica a Imperiului. Desi cronicile bizantine
nu ne spun nimic, despre proiectul unei casatorii intre minorul
Constantin si o fiica a conducatorului bulgar ne informeaza o scrisoare
a Mysticului (epistola din 921) si patriarhul melchit al Alexandriei,
Eutihie (sau Said ibn Batriq) (933-940)[91].
Titlul de este
departe de a implica statutul de egalitate cu imparatul romeilor.
Acordarea acestui titlu suveranului bulgar si incoronarea lui Carol cel
Mare constituiau doua afronturi aduse ideologiei imperiale bizantine.
Simeon a plecat spre Constantinopol ca arhonte ( ) si a revenit
in Prelavul Mare ca sau tar al bulgarilor. Era o bresa in
ideologia politica bizantina care nu recunostea decat un singur imparat.
Incontestabil, acordarea titlului imperial suveranului bulgar a contribuit
la augmentarea autoritatii conducatorului bulgar in propria-i tara si la
cresterea prestigiului sau international.
Indiscutabil, suveranul bulgar era satisfacut de titlul ce-i fusese
acordat. Inainte de a reveni in patrie, Simeon a avut o intalnire cordiala
cu imparatul, asigurandu-l de intentiile sale pasnice.

Concesiile prin care se evitase primejdia bulgara au subminat

pozitia regentei [92]; basilisa mama, Zoe, a preluat conducerea
guvernului de regenta, care a respins concesiile la care consimtise
guvernul dominat de Mystic, noua regenta a denuntat acordul cu
Simeon; proiectul aliantei matrimoniale a fost abandonat, se contesta
insasi validitatea incoronorarii[93]. Guvernul basilisei mama, Zoe a
compromis ce realizase regenta prezidata de Nicolae. Politica sa
intransigenta si belicoasa este responsabila de mai multe esecuri. Intre
cele doua state izbucneste un conflict continuu pana in 927.
Simeon a aflat cu insatisfactie ca noul guvern al imparatesei Zoe
Carbonopsina nu intentiona sa onoreze angajamentele precedentului,
in consecinta, ostilitatile au fost reluate. Folosind inlaturarea de la
putere a Mysticului drept pretext, bulgarii au atacat posesiunile
balcanice ale Imperiului. In vara lui 915 a fost cucerit Adrianopolul.
Augusta si intimii ei au incercat sa organizeze rezistenta, Tracia a fost
devastata timp de doi ani. Guvernul imparatesei Zoe a recurs la
diplomatie ; un diplomat cu experienta, Ioan Bogas, guvernatorul militar
al cetatii Cherson, a fost trimis la pecenegi, spre a-i convinge sa
invadeze Bulgaria. Zadarnic a incercat Simeon sa obtina sprijinul
fostilor
sai
aliati
din
stepa
.
Guvernul bizantin, decis sa elimine acest adversar redutabil, a
mobilizat o armata numeroasa. Fortele terestre conduse de Leon
Phocas au strabatut Tracia, iar o escadra comandata de
marele drongar al flotei Roman Lecapenos a navigat pe Dunare pentru
a-i trece pe auxiliarii pecenegi. Disensiunile din cadrul statului major
bizantin au avut ca urmare retragerea ajutorului peceneg si esuarea
intreprinderii. La 20 august 917, armata bizantina a fost surprinsa intr-o
ambuscada la Anchialos, pe malul raului Acheloos[94] si masacrata
aproape in intregime. Bulgarii au trecut in Tracia si, in apropierea
capitalei, la Katasyrtai, au repurtat o alta stralucita victorie. Hegemonia
bulgara in Balcani este incontestabila.
Cand stirea despre dezastrul de la Anchialos a ajuns in capitala,
patriarhul a adresat o noua epistola lui Simeon incercand sa-l convinga
sa renunte la expeditia impotriva capitalei. Desi a condamnat politica

de agresivitate fata de Bulgaria a guvernului precedent, patriarhul a

afirmat cu fermitate ca, invadand teritoriul Imperiului si incercand sa
obtina alianta pecenegilor, tarul era si el responsabil de declansarea
conflictului. Simeon a adresat curtii bizantine un raspuns pe ton
ofensator, acuzandu-l pe Nicolae de ignoranta. Insulta l-a determinat pe
patriarh sa-i dea o lectie de istorie. Bulgarii, scria el, au fost sclavii
avarilor si acum cauta sa domine pe cei care i-au eliberat convertindui[95].
Diplomatia bizantina a jucat o ultima carte, instigand impotriva lui
Simeon pe printul Petru al Serbiei, cunoscut pentru loialitatea fata de
Imperiu. Simeon a izbutit sa interpuna acestuia pe Mihail, print de
Zachlumia, care l-a informat pe suveranul bulgar de proiectata expeditie
impotriva-i. Reactia lui Simeon a fost prompta; a invadat Serbia si a luat
captiv pe printul Petru care a fost tinut in detentie in Bulgaria (918)[96].
Pe durata urmatorilor cinci ani, Simeon a fost stapanul
incontestabil al Balcanilor. Armatele sale invadau frecvent Tracia,
patrund adanc pana in Thesalia, ajungand pana la Athena,
atingand periferiile capitalei sau chiar asediind-o. Evolutiile de la curtea
bizantina ingrijorau pe tar in cel mai inalt grad; evenimentele ce au
urmat au sortit esecului aspiratiile suveranului bulgar. Amiralul Roman
Lecapenos a preluat puterea in Bizant, in mai 919, si a reusit
redresarea situatiei. Tronul bizantin era inaccesibil lui Samuel[97].
Suveranul bulgar a solicitat iritat detronarea lui Roman in beneficiul sau.
Simeon a purtat o bogata corespondenta cu Nicolae. Pe un ton
conciliator, concesiv si ferm, demn sau amenintator, Mysticul raspunde
epistolelor, condamnand violent politica agresiva a guvernului
imparatesei Zoe, sugerand posibilitatea unei intrevederi intre cei doi
suverani crestini. Pentru a-i tempera furia neputincioasa, Mysticul il
asigura de disponibilitatea guvernului bizantin de a negocia, de a-i face
importante concesii. Nicolae il implora sa puna capat varsarii de sange
inutile intre doua popoare crestine, avertiza cu proiectarea unei uriase
coalitii antibulgare a statelor din nord, ridicata de diplomatia imperiala
impotriva turbulentului vecin, si oferea suveranului bulgar bani,
vesminte de matase cu insemne ale functiei sale statale si teritorii
apartinand Imperiului in schimbul pacii.
Simeon se autointituleaza imperator al bulgarilor si romeilor
( ), iar scrisorile sale sunt

insotite de sigilii cu legenda: Simeon, in Hristos, basileu al bizantinilor

( , ) basileu al romeilor si
basileu pacificator ( ). In ideologia statala
bulgara se consolideaza titlul de cezar sau tar, similar celui roman
de imperator si analog celui greco-bizantin de [98].
In toamna lui 924, armata bulgara a amenintat pentru ultima data
capitala. Simeon miza pe concursul flotei arabe a dinastiei Fatimizilor;
in speranta de a cuceri Noua Roma, conducatorul bulgar negociase
actiuni comune pe mare si uscat impreuna cu arabii (923). Diplomatia
imperiala a dejucat alianta cu califul, Bizantul a evitat pericolul ce se
contura, mituind in ultimul moment pe conducatorii arabi. Simeon a fost
obligat sa negocieze, nedispunand de flota, convins de
inexpugnabilitatea capitalei dinspre uscat. La solicitarea suveranului
bulgar, Roman a acceptat o intalnire directa. Intrevederea a avut loc pe
un dig special construit in Cornul de Aur. Roman, prudent si amabil a
evitat sa-si ofenseze adversarul ; a admis ca acesta poate purta titlul de
, dar a contestat ferm dreptul sau de a se
intitula . Discursul lui Lecapenos, probabil
compus de Mystic, avea menirea de a reaminti suveranului bulgar
statutul si obligatiile sale[99].
La revenirea sa in patrie, frustrarea a izbucnit ( in iarna 924-925 sa proclamat imparat al bulgarilor si romeilor). Roman Lecapenos a
adresat alte trei epistole suveranului bulgar pe un ton autoritar si ferm.
Termenii imparatului sunt expliciti: toate fortaretele care au apartinut
Imperiului trebuie retrocedate, arogarea titlului de basileu al romeilor
este o uzurpare groteasca[100], imparatul bizantin era indreptatit sa
revendice titlul de basileu al Bugariei, intrucat permisese bulgarilor sa
se aseze pe teritoriul bizantin. Basileul recunostea suveranului bulgar
titlul acordat de regenta prezidata de Nicolae de imparat limitat la
teritoriul bugar, iar numirea de frate spiritual (desi conform ideologiei
politice bizantine, suveranul bulgar era doar fiu spiritual) indica un
statut mai inalt al natiunii bulgare in Lumea Bizantina. Acest statut era
tot subordonat, fratia spirituala nu insemna egalitate politica, ci
afirmarea credintei comune.
Dupa 924, Simeon nu mai a invadat estul Thraciei. Printul sarb
Zaharias, educat in Bizant, a fost numit conducator al tarii sale, catre
920-921. Infrant de partidul antibizantin, a petrecut trei ani intr-o temnita

bulgareasca. Simeon i-a redat tronul. Simpatiile sale firesti pentru

Bizant l-au determinat sa rupa relatiile cu cel care il instalase. Drept
represalii, Simeon a devastat in doua campanii Serbia. Cand Zaharias
s-a refugiat in Croatia, armatele sale au invadat acest teritoriu (926),
dar au fost masacrate de regele croat[101], Tomislav. La 27 mai 927,
Simeon a suferit un atac de cord.
Guvernul bizantin putea privi situatia in Balcani cu satisfactie.
Bugaria era epuizata de intreprinderile lui Simeon, hegemonia in
Balcani, disputata Imperiului de taratul bulgar, era deplin restabilita.
Simeon nu si-a realizat visul sau imperial. Superioritatea
militara bulgara a fost incontestabila, demonstrata de victoriile sale
(Anchialos, 917), de anexarea de teritorii pana dincolo de Dyrrachion
si Thesalonic si pana la golful Corint, sau de cucerirea unor orase
bizantine importante (Adrianopolul, 923) si asedierea capitalei. Oprirea
sub zidurile Constantinopolului a marcat ruina veleitatilor imperiale ale
lui Simeon.
Ideile politice ale tarului Simeon, cat de radicale ar parea, nu sunt
rezultatul in oglinda al universalismului bizantin. Aspiratiile exprima
moralul ridicat al aristocratiei bulgare, rezultat al visului imperial al
vechilor bulgari. Hegemonia politico-militara in Balcani si dezvoltarea
culturala accentuata in timpul tarului intelectual duc la contestarea
revendicarilor imperiale bizantine. Simeon respinge vehement dreptul
exclusivitatii unui stat asupra altor popoare[102].
O analiza a conflictului lui Simeon cu Imperiul intereseaza intrucat
reveleaza natura complicata a raporturilor Imperiului cu statele
rasaritene. Un rol insemnat in acest conflict l-a jucat problema titlurilor.
Revendicarea titlul imperial initial limitat la tara al carei conducator
era, ulterior extinzandu-se si asupra romeilor de catre Simeon a fost
principala cauza a razboiului. Reactia bizantina era fundamentata pe
doctrina unei unice Comunitati Crestine, al carei centru era
Constantinopolul, care cuprindea o ierarhie de natiuni subordonate care
datorau Bizantului supunere ecleziastica si politica. Locul acordat
fiecarei natiuni depindea de gradul in care-si insusise civilizatia
bizantina, de puterea politica si potentialul militar pe care il detinea, de
serviciile pe care le putea aduce Imperiului. Titlul de imparat ( basileus,
imperator) desemna rangul subordonat cel mai inalt in Lumea
Bizantina. Acest titlu fusese obtinut legal de Simeon in 913. Cand

revendica titlul de basileus ( autocrator -) al romeilor,

Simeon, un conducator al unei natiuni sobordonate, uzurpa privilegiile
stapanului sau.
Relatiile lui Simeon cu Bizantul arata ca o tara se poate afla in
conflict cu Imperiul si, concomitent, poate sa continue sa-si insuseasca
roadele civilizatiei bizantine. Simeon copia[103] Bizantul si ii disputa
hegemonia Balcanilor; ii invada teritoriile si, simultan, sustinea
traducerea literaturii grecesti in limba slava. Aceasta situatie ambigua
poate fi explicata prin natura aspiratiilor sale: nutrea visul incoronarii cu
diadema succesorilor lui Constantin, dorea sa se identifice cu traditiile
culturale ale Bizantului, cu atat mai mult cu cat era juma de grec. Era
situatia paradoxala a conducatorilor unei tari care, insusindu-si
trasaturile cele mai atractive ale civilizatiei bizantine, ajunge sa posede
institutii care le copiaza pe cele bizantine (mimetism). Conducatorii
acestei tari sunt interesati sa conserve si sa mareasca autonomia
politica si culturala. Dificultatea consta in a concilia pretentia de
universalitate a Bizantului si aspiratiile de independenta ale satelitilor
sai.
Domnia lui Simeon este secolul de aur si pentru tanara cultura
crestina. In istoria Bulgariei nu va mai fi atinsa niciodata o asemenea
armonie intre un conducator educat, Mecena al culturii, si eforturile
bisericii si ale elitei culturale. In cercul intelectual al lui Simeon intra
sfantul Kliment de Ohrida, sfantul Naum, Cernorizet Hrabar [104],
preotul Constantin (viitorul episcop de Preslav), presbiterul Grigorie,
Ioan Exarhul [105] si alti autori anonimi, a caror opera depaseste
frontierele Bulgariei, pentru a deveni un tezaur literar pentru toti slavii
ortodocsi. Operele sunt transcrise in Rusia, Serbia si in alte tari, iar
influenta culturii slavone lasa urme adanci in culturile lor nationale.
La moartea lui Simeon, decadenta deja incepuse ; Bulgaria a
incetat sa mai joace un rol activ in politica sud-est europeana. Pericolul
bulgar se diminuase considerabil ; pariul suveranului bulgar la
hegemonie universala daduse gres. Simeon este responsabil de
epuizarea Bulgariei, de devastarea teritoriilor devastate, de ruinarea
economiei si umilirea aristocratiei militare.

Dupa decesul lui Simeon, Bulgaria este obligata sa se

multumeasca cu locul ce i-a fost desemnat, desi facuse importante
achizitii; titlul de basileus (tar) pentru suveranul sau si rangul de patriarh
pentru intaistatatorul Bisericii sale. Lui Simeon ii succede fiul
sau mezin, Petru (27 mai 927 -30 ianuarie 969), rezultat din cea de-a
doua casatorie. Tanarul tar il are regent si consilier intim pe unchiul
sau, experimentatul kavghan Gheorghi Survusul (Soursouboullos).
Dupa o actiune demonstrativa impotriva Bizantului incep negocierile si
se incheie pacea trainica. Pretul pacii platit de Bizant era mariajul
Mariei Lecapena cu tarul bulgar, recunoasterea titlului de basileu,
acordarea statutului patriarhal Bisericii bulgare, obligatia achitarii unui
tribut anual substantial.
Tratatul ar putea parea, la o analiza superficiala, satisfacator in
cel mai inalt grad pentru succesorul lui Simeon. Tarului bulgar i se
recunostea titlul de imparat al Bulgariei, primea mana Mariei
Lecapena, se accepta autocefalia Bisericii bulgare recunoscandu-se
post factum, actul nelegitim al lui Simeon, prin care ridicase
arhiepiscopul Bulgariei la rang de patriarh. Aceste concesii magulitoare
nu trebuie sa ne induca in eroare; victoria diplomatica era a Imperiului.
Pretinsa independenta a patriarhului bulgar nu era decat nominala,
formala, in nici un caz efectiva. Bizantinii au insistat ca resedinta
patriarhului bulgar sa fie transferata la Silistra, dorindu-se a se evita
influenta nefasta a guvernului bulgar. Casatoria lui Petru cu Maria, fiica
lui Christophoros Lecapenos, rebotezata Irina, ca simbol al pacii ce s-a
dorit a fi durabil instituita, a sporit prestigiul international al Bulgariei.
Sotia crestina a tarului va asigura influenta bizantina la curtea acestuia.
Rangul desemnat de titlul de basileu al Bulgariei in ierarhia Lumii
Bizantine era unul subordonat, ce incumba purtatorului obedienta fata
de imparatul de la Constantinopol. Cel putin aceasta era teoria
bizantina. Pozitia Bulgariei in cadrul Lumii Bizantine este reflectata de
protocoalele Cartii de Ceremonii (De ceremoniis aulae bizantinae),
compilata de Constantin Porphirogenetul. In acest manual de ceremonii
sunt indicate cu exactitate formulele de adresare consacrate
conducatorilor straini. S-a demonstrat ca aceste formule de adresare
corespund rangurilor purtatorilor lor in ierarhia internationala a statelor
crestine. Conducatorul bulgar detine in aceasta lista un loc onorabil,
superior conducatorilor statelor clientelare din Caucaz si popoarelor de

la nord de Dunare (pecenegi, rusi, maghiari) dar inferior conducatorului

franc si califului de Bagdad. Este semnificativ ca tarul bulgar apare intro lista ca fiu al imparatului, ceea ce echiveaza cu o retrogradare.
Cand taratul nu mai reprezenta o amenintare, fratia spirituala acordata
lui Simeon putea fi retrasa, fara ca Imperiul sa riste o reactie ostila[106].
Petru trebuia sa fie satisfacut cu titlul de tar al Bulgariei, iar denumirea
de fiu spiritual semnifica fara echivoc ca datora ascultare obsecvioasa
Bizantului.
Un discurs [107] pronuntat in 927 la palat, probabil de Theodor
Daphnopates[108], un inalt functionat, autor al epistolelor lui Roman
catre Simeon, face aluzie la tratatul cu Bulgaria. Autorul a inserat un
comentariu privind atitudinea fata de Bulgaria. Invocanduse
comunitatea de dragoste frateasca si concordie care leaga aceasta
tara de Imperiu, se face aluzie la incoronarea din 913 ca imparat al
bulgarilor cu o diadema improvizata, este reprobata cu
indignare rebeliunea si apostasia celui care s-a facut responsabil de
uzurparea titlului de imparat al romeilor. Daphnopates apreciaza
diplomatia patriarhului Nicolae care a tinut in frau pe acel porc mistret,
relateaza intrevederea dintre Roman si Simeon si-si exprima satisfactia
ca prin acest tratat bulgarii nu mai sunt numiti barbari, deoarece
Dumnezeu a vindecat aceste parti din oikumeme carea erau desprinse
si le-a adus in unitate si continuitate[109].
Relatii amicale s-au stabilit intre cele doua state; taratul a asigurat
Imperiului linistea la granita europeana contra incursiunilor maghiare si
pecenege permitandu-i sa-si mobilizeze toate fortele in lupta contra
arabilor. Pacea era in interesul ambelor parti daca tinem seama de
epuizarea provocata de conflictul costisitor, aproape perpetuu, si de
calamitatile naturale din 927 si din urmatorii ani.

I.3.1. Opera marilor uzurpatori

Catre jumatatea secolului al IX-lea, se parea ca pacea era durabil
instituita. Regatul bulgar epuizat de intreprinderile lui Simeon, caruia
Bizantul ii datora un tribut anual, a fost victima politicii expansioniste a
imparatilor soldati, Nicephor Phocas (963-969) si Ioan Tzimiskes (969976). Secolul de aur al Bulgariei putea fi considerat revolut. Dupa

marile succese pe frontul oriental, Phocas parea decis sa suprime statul

bulgar.
Tarul Petru a mostenit un regat epuizat, intreprinderile lui Simeon
il consumasera. Petru a promovat o politica externa ambigua, care a
oscilat intre mentinerea pacii cu Imperiul cu riscul de a suscita iritarea
factiunii aristocratice ostile Bizantului si intreprinderi agresive
hazardate cu consecinta dezastruoase. Influenta bizantina n-a fost
niciodata mai profunda decat pe timpul domniei lui Petru. Domnia lui
Petru, in absenta conflictelor externe, a avut de luptat impotriva mizeriei
populatiei, a unei serii neintrerupte de proteste si revolte sociale, care
au imbracat chiar haina unor doctrine eretice (bogomilismul).
Medievistii bulgari au incercat sa corecteze cunoscutul punct de
vedere al istoriografiei mai vechi, care-l facea responsabil pe Simeon
de ruinarea Bulgariei in urmarirea himerei imperiale, explicand astfel
declinul Bulgariei in timpul domniei tarului Petru. Cercetatorii bulgari
sustin ca Petru a mostenit un regat care constituia o coerenta si viabila
putere militara, ca, in ciuda dificultatilor, Bulgaria, isi mentine teritoriul si
armata sa redutabila[110].
Tratatul serveste tarului pentru consolidarea pozitiei in interior;
impotriva-i exista o opozitie interna, care reproseaza tarului politica
probizantina. In 928 si 930 sunt organizate tentative de lovituri de palat,
conduse de fratii tarului, Ivan si Mihail[111]. In 931, sarbii, sprijiniti in
secret de Bizant, inlatura suzeranitatea bulgara. Frontiera
septentrionala a statului bulgar este amenintata de incursiuni maghiare
succesive. Incursiunile maghiare din 934, 948, 958, 962 ii creeaza
dificultati tarului Petru. Bizantul refuza sa acorde tarului sprijinul la care
era obligat in virtutea tratatelor, iar Petru este obligat sa incheie un
tratat de alianta cu conducatorii maghiarilor, prin care le pune la
dispozitie teritoriul Bulgariei pentru raidurile impotriva capitalei
bizantine. Acesta situatie alarmanta a permis Imperiului sa modifice
termenii tratatului din octombrie 927. Dupa moartea sotiei bizantine a
suveranului bulgar[112], Maria-Irina, Bizantul a impus ca doi fii ai lui
Petru, Boris si Romanos, sa fie trimisi in Constantinopol ca ostatici;
probabil tot atunci, Imperiul a impus Bulgariei sa interzica maghiarilor
traversarea teritoriului sau in cursul incursiunile lor in Imperiu. Petru
restabileste partial influenta politica bulgara in Serbia, care se obliga sa
plateasca tribut suveranului bulgar. Efecte devastatoare a avut

o invazie a cumplitilor pecenegi, provocata de cneazul rus Igor, in

944.

Raposand tarina Maria-Irina, tarul maniabil a fost privat de

influenta pasnicei sale sotii si inceput sa fie controlat de
partidul aristocratic belicos. In 966, se ajunge la o incordare a
raporturilor bulgaro-bizantine. O ambasada bizantina a venit la
Constantinopol pentru a solicita in avans achitarea tributului obisnuit.
Actul nu a intentionat sa fie o provocare; se spera ca imparatul va ceda
solicitarilor bulgare, cea mai mare parte a eforturilor sale concentranduse pe frontul oriental. Imparatul Nikephor al II-lea Phokas a refuzat
ofensator [113] sa plateasca tributul care se achita anual neintrerupt
din 927 ; actul bulgarilor a fost considerat o insulta intolerabila. Audienta
a fost una fara precedent in istoria etichetei imperiale, comparabila cu
receptia insultatoare a lui Alexandru.
Episodul a subliniat pericolul bulgar ignorat de Imperiu pentru un
secol; era evident ca, daca i se va permite sa se refaca, era lui Simeon
al Bulgariei, cand imperiul lupta pentru existenta, ar fi putut reveni.
Autoritatile imperiale au considerat ca se impune o riposta; s-a recurs la
o campanie demonstrativa impotriva Bulgariei, campanie fara rezultate
notabile, imparatul prudent nu a riscat sa se aventureze in Bulgaria.
Nedorind sa riste inca un razboi costisitor, Bizantul i-a instigat impotriva
Bulgariei pe rusii si varegii cneazului kievean Sviatoslav Igorevici, o
metoda dictata de traditiile diplomatiei bizantine.
Petru a fost ingrozit de consecintele actului sau provocator a facut
oferte insistente de pace[114]. Tratativele cu rusii au continuat;
ambasada imperiala trimisa la curtea rusa era condusa de patriciul
Calocyras, fiul unui magistrat din Chersones, avea asupra lui o imensa
suma de bani pentru mituirea conducatorului ei. Cautand o justificare
pentru instigarea unor barbari asupra vecinilor sai crestini, Phokas a
adresat in iunie 976, o epistola tarului, acuzandu-l ca incurajeaza sau
ingaduie maghiarilor sa invadeze Imperiul. Bulgaria era vulnerabila, nu
se putea opune raidurilor ungare. Replica lui Petru a fost

nesatisfacatoare; imparatul soldat se putea considera exonerat de

orice responsabilitate. In august 968, cneazul rus, dand curs invitatiei
bizantine de a sprijini Imperiul in conflictul cu bulgarii, a debarcat
surprinzator in Delta Dunarii (fara ajutorul bizantinilor, Rusia dispunea
de o flota excelenta), a masacrat armata bulgara[115] si a ocupat nordul
tarii[116]. La vestea acestei zdrobitoare infrangeri, tarul Petru a suferit
un atac de apoplexie, in urma caruia nu s-a refacut niciodata complet; si
s-a retras la manastire, unde moare in scurt timp (30 ianuarie 969)[117].
Bulgaria, aflata in plina anarhie, este cucerita rapid de cneazul
rus, care se instaleaza la Preslav, capitala taratului; boierii ostili tarului
Petru au pactizat cu cneazul rus. Intre 968-971, Bulgaria se afl intr-o
situatie extreme de grea, fiind supus agresiunii cneazului kievean
Sviatoslav si puternicei imixtiuni bizantine. Dupa moartea tarului Petru
(30 ianuarie 969) fiul sau Boris preia tronul, dar nu este recunoscut de o
mare parte a arisocratiei bulgare care-l spriina pe Sviatoslav. Boris al IIlea este un suveran mediocru, incapabil sa inoveze politica externa,
incapabil sa organizaze defensiva in fata atacului iminent al rusilor lui
Sviatoslav.
Situatia a provocat ingrijorarea guvernului bizantin; imparatul si-a
dat seama ca lovitura sa diplomatica nu a avut efectul dorit. Calokyras,
ambasadorul sau, s-a dovedit a fi un tradator care-l instiga pe
Sviatoslav sa invadeze Balcanii, sperand sa obtina, cu asitenta militara
bulgara, tronul de la Constantinopol, sau, mai probail, sa se instaleze la
Cherson. In privinta printului din Kiev, evenimentele demonstrasera ca
nu avea intentia sa joace rolul unui mercenar in slujba Imperiului.
Ambitiile sale se concentrau acum in directia Balcanilor. Era evident ca
nu considera incursiunea sa in Balcani o aventura militara trecatoare, ci
dorea sa se instaleze durabil la Dunarea de Jos. Imparatul, constient ca
diplomatia bizantina nascuse un adversar incontrolabil, a incheiat pace
cu bulgarii.
Diplomatia bizantina i-a instigat impotriva cneazului Kievului pe
pecenegi, fapt care-l obliga pe Sviatoslav sa se intoarca urgent in tara
sa, pentru a despresura Kievul asediat de pecenegi inca din vara lui
969[118].Cneaghina Olga a organizat defensiva. In timpul verii,
cneaghina a decedat; nimic nu-l mai retinea la Kiev. In vara urmatoare,
dupa ce ii invinsese pe pecenegi, Sviatoslav a revenit la Dunare si a
lansat un atac devastator impreuna cu contingente ale pecenegilor si

detasamente ale supusilor sai maghiari. Intreaga Bulgarie de la nord de

Balcani a fost ocupata ; capitala Veliki (Marele) Preslav s-a predat,
cneazul kievean a ajuns in posesia tezaurului regal si a intregii familii
regale. Tarului Boris al II-lea ii este impusa o falsa alianta garantata de
prizonieratul, in practica, al tarului si a celor mai importanti boieri, iar la
Preslav este instalata o garnizoana rusa.
In 970, in alianta cu bulgarii, Sviatoslav trece Balcanii si ocupa
Philippopolis (martie 970). La caderea iernii, rusii ocupasera intreaga
Bulgarie Orientala pana la frontiera traca a Imperiului[119]. La
Constantinopol, o revolutie de palat a adus la guvernare pe Ioan
Tzimiskes, asasinul predecesorului sau, abil om de stat, cu mai putine
scrupule decat predecesorul sau. Ioan a incercat sa negocieze cu
Sviatoslav. O ambasada a oferit achitarea subsidiilor care fusesera
sistate in momentul in care se incheiase alianta bulgaro-romee si a
cerut evacuarea posesiunii legitime ale Imperiului, Bulgaria. Bizantul nu
renuntase niciodata la teritoriul cedat lui Asparuch). Un al doilea mesaj
conciliator a avut menirea de a temporiza.
Tratativele initiate de uzurpator, a carui pozitie in Constantinopol
era inca precara, esueaza din cauza cererilor inacceptabile ale marelui
cneaz care a cerut o uriasa rascumparare pentru prizonierii bizantini si
pentru teritoriile pe care le detinea. Pretindea ca Imperiul sa sa cedeze
intreg teritoriul european, inclusiv Constantinopolul, si sa transfere in
Asia era ofensatoare[120].
Inaintarea rusilor spre Constantinopol se soldeaza cu o grava
infrangere la Arcadiopolis in fata generalului Bardas Skleros, cumnatul
basileului, care-l obliga pe Sviatoslav sa bata in retragere. Guvernul
imperial nu era dornic sa continue o poltica defensiva in Tracia si sa se
bizuie pe zidurile de necucerit ale capitalei. Imparatul prudent a dorit sa
faca pregatiri minutioase inainte de a se aventura in Balcani. Intarzierea
a fost mai mare decat a intentionat imparatul; armatele imperiale au
trecut in Asia pentru a reprima rebeliunea lui Bardas Phocas, nepotul
defunctului imparat. Catre toamna, raidurile rusilor catre Adrianopole au
continuat, data fiind incompetenta crasa a guvernatorului Ioan Curcuas,
varul imparatului.
Catre sfarsitul lui 972, revolta lui Phocas fiind reprimata, armata
bizantina putea fi mobilizata pentru o campanie bulgara decisiva. Planul

lui strategic, desi conventional, se baza pe elemente de surpriza si

viteza. Armata terestra bine echipata si aprovizionata, condusa de
cavaleria catafracta si sustinuta de o artilerie de asediu perfectionata,
trebuia sa strabata Tracia si sa forteze trecatorile din Balcani inainte ca
rusii sa le intareasca. Paralel, flota de mai bine de trei sute de corabii,
unele inarmate cu focul grecesc, avea misiunea de a taia retragerea
adversarului. Armata a patruns in Bulgaria prin defilerurile Balcanilor
(pasul Veragava si altele), fara a intampina rezistenta, si a coborat in
campie, unde a inconjurat Preslav (2 aprilie). Marele Preslav a fost
ocupat dupa o lupta inversunata [121] (3-7 aprilie). Ioan Tzimiskes a
serbat Pastile in ruinele fumegande ale Marelui Preslav. Imparatul a
ordonat refacerea fortificatiilor. Cetatea, redenumita Ioannopolis, va fi
un oras provincial minor al Imperiului; doar ruinele sale aminteau
trecutul glorios si prosper al Preslavului.
O ambasada imperiala a fost trimisa la Dristra facand o oferta de
pace lui Sviatoslav, solicitand capitularea neconditionata. Imparatul a
continuat urmarirea cneazului rus, care s-a retras in fuga spre Dunare;
sub zidurile Silistrei are loc o alta confruntare eroica ; infrant, Sviatoslav
s-a retras in spatele fortoficatiilor (23 aprilie). Dupa un asediu de trei
luni, sustinut si de flota imperiala, fortele bizantine au respins orice
incercare a asediatilor de a sparge incercuirea, marele cneaz accepta o
noua batalie cu imparatul si sufera o alta infrangere zdrobitoare[122].
Sviatoslav primeste conditiile invingatorului in cadrul unui tratat solemn;
renunta la orice pretentie asupra Bulgariei si evacueaza Dristra,
restituie Bizantului prizonierii de razboi, promite sa nu atace posesiunile
bizantine din Chersones si sa acorde asistenta militara imperiului.
Cneazul a cerut, in schimb, sa le fie permis supravietuitorilor bataliei de
la Dristra sa treca Dunarea si sa li se acorde ceva provizii soldatilor
infometati. Moartea cneazului[123], ucis de pecenegii lui Kuria, la
intoarcerea sa in statul kievean, inlatura un adversar incomod pentru
Imperiu.
Bulgaria rasariteana de la Preslav pe Dunare pana la
Theoderopolis, de la Philippopolis la Marele Zid pana la mare, este
anexata Imperiului. Ioan Tzimiskes si-a celebrat triumful la
Constantinopol[124]. Imperiul razbunase ofensele lui Krum si Simeon.
In august 971, captivul tar Boris al II-lea este adus la
Constantinopol si detronat; imparatul a fost generos fata de tarul

detronat, i-a fost acordat titlul de magistru, care-i asigura un loc in

aristocratia imperiala. Fratele sau, Romanos a fost emasculat, fara a fi
cunoscute imprejurarile in care a fost capturat Romanos si facut
eunuc. Independenta Bisericii bulgare a fost abolita, iar patriarhatul
bulgar este desfiintat.

I.3.2. Samuel si epopeea bulgar

Imperiul nu putea cuceri intreg teritoriul bulgar ; spera ca
dreptul legitim al imperiului asupra provinciilor occidentale va fi
confirmat. In ciuda succesului initial al ofensivei initiate de Bizant in
estul Peninsulei, inaintarea bizantina a fost oprita in Macedonia de
enigmatica tetrarhie a fiilor unui comes local.Intr-o parte din teritoriile
vestice, statalitatea bulgara este mentinuta de comitopuli, fiii comitelui
Nicola[125]; Bulgaria vestica a cautat sa-si prezerve independenta. La
sfarsitul deceniului opt (976), fiii guvernatorului provinciei Macedonia au
dat semnalul revoltei impotriva Imperiului, bulgarii inlatura autoritatea
bizantina si trec la o contraofensiva decisiva. Este nesigur cum
comitopulii au organizat un regat independent[126]. Destinul l-a avatajat
pe Samuel; David, cel mai varstnic dintre comitopuli, este ucis la un
loc numit Stejarii frumosi, intre Castoria si Prespa, in sudul extrem al
regatului, de niste vlahi calatori[127]. Probabil in 976, asediind Serres,
Moise a fost ucis de o piatra ratacita. Aaron avea un temperament
bland, pacifismul sau pecetluindu-i sfarsitul[128].
Profitand de razboaiele civile din Bizant, Samuel a fondat un
imperiu bulgar agresiv, care avea centrul vital in Macedonia, unde se
gaseau capitalele Prespa si Ohrida. La sfarsitul secolului, regatul lui
Samuel cuprindea majoritatea posesiunilor primului tarat dintre Marea
Neagra si cea Adriatica, la care se adaugau Serbia, pana la cursul
inferior al Savei, Albania, sudul Macedoniei, Tesalia si Epirul. Tracia
romee a devenit tinta atacurilor talharesti ale lui Samuel. Solia trimisa in
973 la curtea muribundului imparat german Otto I (rege intre 936-962,
imparat intre 962-973) la Quedlinburg[129], demonstreaza ca taratul
bulgar continua sa existe[130].

Imparatul Ioan Tzimiskes a parut dezinteresat de problemele din

Bulgaria dupa victoria sa de la Dristra asupra lui Sviatoslav. Guvernul
bizantin a realizat tardiv ca un numar important de bulgari necuceriti si
agresivi isi afirmau independenta. La moartea lui Tzimiskes, Vasile al IIlea era nominal imparat de treisprezece ani, pana catre 985, pozitia sa
la Constantinopol fiind destul de precara. Samuel, autentic om de
stat[131], a profitat de aceasta oportunitate ce i se oferea.
Originea regatului lui Samuel a provocat o apriga dezbatere. Orice
rol s-ar acorda elementelor locale macedonene in aceasta realizare,
nu e nici o indoiala ca Samuel s-a identificat intentionat cu traditiile
militare si religioase ale Imperiului lui Simeon si Petru. Continuitatea
este evidenta: in ultimii ani ai secolului, in circumstante obscure Samuel
s-a proclamat tar. Desi nu exista nici o dovada ca s-ar fi considerat mai
mult decat imparat al bulgarilor, gestul sau a fost privit de Bizant ca un
act de rebeliune.
Samuel nu s-a consolat cu ideea desfiintarii patriarhatului bulgar
abolit de Ioan Tzimiskes. Pentru a adauga prestigiu si forta spirituala
regatului sau, a restabilit patriarhatul[132]. Patriarhul Gavriil sau
Germanus si-a avut resedinta la Sofia, mai tarziu la Vodena, transferat
ulterior la Moglena si la Prespa. Succesorul sau, Philipp, si-a avut
scaunul la Ohrida. Peregrinarile scaunului patriarhal coincid cu mutarile
curtii lui Samuel. Dupa Sofia si Vodena, curtea s-a stabilit pentru un
deceniu si jumatate la Prespa, iar putin dupa anul 1000, s-a transferat
la Ohrida, orasul sfant patronat de sfintii Clement si Naum, centrul
civilizatiei bulgare occidentale. Prezenta patriarhului bulgar sub
controlul sau strict a consolidat pozitia lui Samuel.
In 978 ex-tarul Boris al II-lea si fratele sau Romanos au reusit sa
evadaze din Constantinopol. Realizarile lui Samuel puteau fi ruinate de
evadarea fiilor lui Petru. Receptia fostului suveran comporta dificultati,
insa Boris, suspectat a fi spion al Bizantului, a fost ucis intr-un accident
la granita. Eunucul Romanos a supravietuit. Cariera viitoare a lui
Romanos este enigmatica; cea mai mare parte a cercetatorilor sustine
ca Romanus a fost primit cu onoruri de catre Samuel, dar este putin
probabil ca a fost recunoscut drept tar, un principiu cardinal interzicand
unui emasculat sa stea pe tron[133]. Recent, medievistii bulgari
(P.Pavlov, I. Ianev, V. Zlatarski)[134] au lansat o ipoteza care rastoarna
aprecierile istoriografiei mai vechi ; desi eunuc, Romanus a fost

recunoscut tar legitim, invocand drept argument faptul ca in anul 997,

Samuel negocia supunerea sa imparatului bizantin, afland de decesul
lui Romanos la Constantinopol (fusese capturat in 991) s-a proclamat
tar. Dupa moartea lui Romanos, Samuel si-a insusit coroana de iure.
Samuel, asigurandu-si propriile posesiuni, s-a aventurat in
agresiuni peste granita. Pe toata lungimea frontierei, in Tracia si
Macedonia si pe coasta Adriatica, s-au intreprins raiduri distructive
aproape fara intrerupere. Incepand cu 980, raidurile s-au concentrat
catre orasul Larissa din Thesalia[135]. Capturarea Larissei a provocat
indignare, a scandalizat oficialitatile bizantine si a alimentat anxietatea
guvernului bizantin.
Cand situatia a permis, Vasile a declansat o energica o ofensiva
diplomatica si militara impotriva regatului lui Samuel considerat inamicul
cel mai pericilos pentru Imperiu[136]; distrugerea acestuia era
principalul obiectiv al lui Vasile.
Prima mare contraofensiva bizantina a fost deceptionanta. In
august 986, imparatul, decis sa suprime vecinul turbulent, a pornit spre
inima Balcanilor, pe drumul roman prin Philippopolis[137]. Obiectivul
principal al acestei prime intreprinderi balcanice a lui Vasile era Sardica
(Sofia); capturarea ei ar fi putut preveni extinderea imperiului bulgar
catre provinciile orientale. Samuel a revenit grabit din Thessalia, si
impreuna cu Aaron si printul Romanos a incercat sa organizeze
defensiva. Trupele imperiale au traversat raul Marita si prin Poarta lui
Traian (pasul Kapulu Derbend, defileul Succi) au trecut in campia in
care este situata Sofia; la sfarsitul lunii iulie, Vasile al II-lea se afla sub
zidurile Sofiei. Imparatul si-a stabilit tabara in apropierea satului
Stoponium pentru a astepta ariergarda. Concomitent, Samuel a ocupat
muntii din apropierea cetatii. Un atac bulgar surprinzator a adus in
posesia lui Samuel proviziile trupelor bizantine si dupa numai 20 de zile
de asediu, imparatul descurajat a ordonat retragerea. Principalul motiv
pentru abandonarea expeditiei ar fi faptul ca circulau zvonuri
ingrijoratoare lansate de domesticul Occidentului, Contostephanus,
privind pretinsa tradare si dezertare a rivalului sau, magistrul Leon
Melissenos, caruia i se incredintase paza defileurilor[138]. Zvonul ca
armata bulgara controla pasurile balcanice a provocat panica si
imparatul suspicios a ordonat retragerea, nedorind sa riste tronul
ramanand in inima Bulgariei. In a doua zi a retragerii, marti, 17 august,

cand a intrat in defileu, armata bizantina a fost surprinsa intr-o

ambuscada; tactica de gherila a bulgarilor isi probase eficienta inca o
data. Carnajul a fost teribil. Vasile s-a refugiat la Philippopolis, impreuna
cu ramasitele armatei sale. Pe drum, a descoperit ca zvonul conspiratiei
lui Melissenos este fals si ca acesta ii ramasese loial; perfidul
conspirator Contostephanus a fost pedepsit exemplar. Strategia
defectuoasa, atitudinea defetista a ofiterilor bizantini, defectiunea unor
comandanti bizantini, sau toate conjugate, au provocat esuarea
intreprinderii. Revenind in capitala, imparatul infrant a jurat sa razbune
umilinta indurata.
Confruntat cu revolta aristocratiei latifundiare din Asia Minora
(cronicarii bizantini mentioneaza revoltele aristocratiei centrifuge sub
numele de apostasiai), precum cea a lui Bardas Sclerus si Bardas
Phocas, infrant in 986 aproape de Poarta lui Traian, la sud de Serdica,
Vasile nu a fost capabil sa previna expansiunea lui Samuel. Tarul bulgar
a exploatat situatia favorabila creata prin rebeliunile generalilor
scizionisti si a eliberat Bulgaria rasaritena, capturand vechile capitale
Preslav, Pliska, Dristra.
Diverse surse orientale fac aluzie la o noua ofensiva in Balcani
declansata prin 990 sau 991. Vasile a incercat sa-si ralieze suveranii
celorlalte tari balcanice; a trimis suveranului croat Stefan Drzhislav
insemnele regale, l-a numit eparh al cetatilor dalmate si i-a conferit titlul
de patriciu. Este probabil sa fi intretinut raporturi similare cu printul Ioan
Vladislav al Diocleei[139]. In primavara lui 991, imparatul a pornit catre
Tesalonic. La sfarsitul lui februarie, a trecut prin Didymoticum, unde
rebelul Bardas Sclerus se ratrasese. Vasile l-a invitat sa participe la
campanie, Bardas a refuzat motivand starea precara a sanatatii sale,
varsta sa inaintata si infirmitatea. Imparatul a ramas patru ani in
Macedonia capturand foarte multe orase, demoland altele si stabilind
garnizoane bizantine, s-a intors in capitala cu o mare cantitate de prada
si prizonieri.
In timpul absentei sale de pe front, diversi generali de origine
armeana au preluat comanda operatiunilor. Miscarile lui Samuel pe
durata celor cinci ani sunt obscure. Probabil a ramas in munti, urmand
vechea strategema bulgara a evitarii unui conflict decisiv, a organizarii
unor ambuscade in pasurile Balcanilor. In 995, cand imparatul a fost
convocat de probleme urgente in Orient[140], pericolul bulgar era usor

atenuat. Comandant al Tesalonicului a fost numit Grigorie Taronites.

Samuel a fost informat despre plecarea imparatului pe frontul oriental si
a avansat spre Tesalonic. O armata condusa de Ashot, fiul lui Grigorie a
fost surprinsa intr-o ambuscada si masacrata in cea mai mare parte.
Ashot a fost luat captiv[141]. Imprudentul Grigorie a cazut in cursa lui
Samuel si a murit luptand eroic.
Profitand de absenta imparatului de pe frontul balcanic, Samuel,
strapungand granita a lansat o expeditie pana in centrul Peloponesului,
la Thermopylae si istmul Corint. Dupa moartea lui Grigorie Taronites,
Vasile incredinteaza comanda operatiunilor impotriva bulgarilor unui
general capabil, vestes-ul Nichiphor Uranos, care a venit cu intariri la
Tessalonic in cursul anului 996. Cand se parea ca un atac bulgar este
iminent, armata bulgara s-a retras catre nord ; Nichiphor l-a urmat pe
Samuel in Peninsula si a resit sa captureze Larissa. In valea raului
Spercheios, nu departe de Thermopile, Samuel este surprins de
detasamentul condus de Nichiphor Uranos, care-i provoaca o
infrangere sangeroasa, prada a fost recuperata iar prizonierii eliberati.
Prezenta unui convoi greoi a redus manevrabilitatea armatei;
incapacitatea de a renunta la captura le-a facut bulgarilor un deserviciu.
Samuel, grav ranit, s-a salvat refugiindu-se in Epir, impreuna cu fiul sau,
Gabriel Radomir. Invadatorii fiind respinsi din Grecia, Uranos s-a intors
la Tesalonic in triumf[142].
Este dificila reconstituirea evenimentelor ulterioare. Scylitzes nu
face decat referiri sumare. Este evident ca infrangerea aceasta nu a
intrerupt ascensiunea lui Samuel. In anii urmatori, Samuel a
capturat portul Dyrrachium[143], a invadat si anexat Rascia si
Diocleea[144]. Un alt obiectiv al ambitiilor lui Samuel era portul
Tesalonic[145], aparat de fortareata Berhoe. Un locotenent al lui
Samuel, Demetrius Polemarchius, a reusit printr-un tertip sa captureze
fortareata Serbia (Selfidje) iar briganzii bulgari au ocupat coasta
egeana.
Probabil trebuie plasata acum istoria relatata de Scylitzes despre
Aaron, a carui atitudine pacifista nu era agreata de tar. Fratele varstnic
al tarului a fost acuzat de complicitate cu Imperiul si executat impreuna
cu toate familia sa (se spera evitarea unei rebeliuni)[146]. A
supravietuit doar fiul sau, Ioan Vladislav, salvat de varul sau Gabriel
Radomir. Samuel era tar necontestat [147]. Stefan cel Sfant al Ungariei

a facut oferta unei aliante cu Bulgaria, care urma sa fie intarita de o

alianta matrimoniala care nu s-a realizat[148]. Scylitzes pretinde ca mai
multi dintre demnitarii europeni ai Imperiului si comandanti locali au
conspirat impotriva lui Vasile[149].
Dupa anul 1000, Vasile al II-lea incepe cucerirea sistematica a
teritoriilor bulgare. Razboiul a continuat in Balcani, Nichiphor Uranos
conducand expeditii impotriva bulgarilor despre care nu suntem
informati. In primavara lui 1001, Vasile a facut pace cu fatimizii pe
frontul oriental, asa incat acum se putea dedica problemei bulgare ce
domina politica externa bizantina de la instalarea pe sol balcanic a
hoardei lui Asparuch (681). S-a declansat o ofensiva sistematica,
imparatul a condus campanii anuale impotriva posesiunilor lui Samuel
potrivit unui plan strategic ireprosabil de privare a adversarului de
bazele sale vitale.
In 1001, prima dintre aceste campanii, a fost indreptata in directia
Sofiei. La Philippopolis, imparatul a cantonat o puternica garnizoana
condusa de patriciul Theodorocanus. Acesta, marsaluind prin Poarta lui
Traian, a cucerit multe forturi din jurul Sofiei. In anul urmator, o armata
numeroasa condusa de Theodorocanus si protospatharius Nichiphoros
Xiphias, a fost trimisa pentru a cuceri districtele dintre Dunarea de Jos
si Marea neagra, vechiul centru al Bulgariei. Manevra s-a dovedit
inspirata, vechile capitale: Micul Preslav, Pliska, Marele Preslav, fiind
cucerite si jefuite. Imparatul a asteptat langa Sofia sa intercepteze
ajutoarele trimise de Samuel.
In 1003, Vasile a invadat Macedonia. Guvernatorul bulgar al
Berhoei, Dobromir, s-a predat fara a opune rezistenta si a fost
recompensat cu demnitatea de anthypatus. Imparatul a atacat Serbia,
orasul era aparat de Niculitzes, care a opus o rezistenta curajoasa.
Cetatea a capitulat, insa aparatorii au fost tratati cu generozitate.
Niculitzes, care l-a acompaniat pe imparat la Constantinopol in vara lui
1003, a fost onorat cu oficiul de patriciu[150]. In urmatoarele luni,
imparatul a refacut castrele distruse de bulgari si a cucerit alte cateva.
Dupa ce dominatia bizantina a fost restabilita in Macedonia, Vasile
s-a indreptat spre nord, spre Vodena, cetate puternic fortificata, situata
la marginea platoului macedonean. Generalul bulgar Draxan a opus o
eroica rezistenta, dar a fost obligat sa se predea. Draxan a obtinut

permisiunea de a rezida in Tesalonic, unde s-a casatorit cu o fiica a unui

cleric local.
In 1004, Vasile parea decis sa incheie cucerirea Bulgariei
danubiene. La inceputul anului, a asediat Vidinul, o importanta
fortareata danubiana[151]. Samuel a incercat o curajoasoasa manevra
de diversiune care aproape reusise sa-l determine pe imparat sa ridice
asediul. La 15 august, cand cetatenii Adrianopolului sarbatoreau
Adormirea Maicii Domnului, atacul bulgar surprinzator a creat panica.
Incursiunea sa nu a salvat insa orasul, Vidinul predandu-se la inceputul
lui septembrie. Imparatul s-a grabit spre sud sa-l surprinda pe tar in
cursul retragerii dupa asediul Adrianopolelui. In apropiere de Skoplje
(Usbuk), pe malul Vardarului, nu departe de Scoplje, Vasile a repurtat o
victorie decisiva asupra lui Samuel[152]. Vasile a asediat fortareata de
la Pernik, aparata de cel mai capabil dintre generalii lui Samuel, Krakra.
Acesta s-a dovedit incoruptibil si capabil, organizand defensiva eficient.
Asediul a esuat si, iarna tarziu (1004), imparatul a revenit in capitala
prin Philippopolis. Dupa un razboi neintrerupt de patru ani, adversarul
pierduse mai mult de jumatate din teritoriul sau ; Imperiul isi
demonstrase inca o data superioritatea. Eficacitatea strategiei
bizantine, superioritatea evidenta a organizarii militare si dotarea
armatelor bizantine au asigurat victoria Bizantului.
Istoria urmatorilor noua ani este obscura. Din 1006 incolo, se pare
ca Imperiul a invadat anual Bulgaria. In 1009, Samuel este infrant langa
o localitate numita Creta, probabil in jurul Tesalonicului. Armatele
imperiale se apropiau de inima regatului sau; tarul isi pierdea pozitiile
una dupa alta. Anii 1005-1014 pot fi caracterizati ca o perioada de lupte
inversunate intre Samuel si Vasile, soldate cu victorii bizantine.
Regiunea marilor lacuri, valea Strymonului, unde rezista Krakra, muntii
Macedoniei Superioare si Albaniei, in fapt nucleul statului sau, raman
inca sub controlul tarului. Samuel pierduse jumatatea orientala a
imperiului sau, cu exceptia Sofiei si a catorva fortarete in jurul Pernik si
a Melnik, pe versantii Rhodopilor. Campania a fost printre cele mai
stralucite din istoria Bizantului.
Generalii si magistratii tarului bulgar defectau si isi ofereau
serviciile Imperiului; tradarile se inmultisera. Anturajul tarului se
dovedea coruptibil; fiica sa Miroslava si Ashot Taronitul au abadonat
Dyrrachium si s-au refugiat in imperiu. Ashot a primit rangul de

magistru, Miroslava a fost onorata cu rangul de patriciana cu centura

(zostre patrikia). Socrul lui Samuel, Ioan Chryselius, guvernatorul
portului Dyrrachium, a oferit orasul trupelor imperiale in schimbul unei
sume de bani si a titlului de patriciu pentru sine si pentru ambii sai
fii[153].
Deznodamantul conflictului care trena din 986 a venit prin lupta de
la Kimbalongos. In apropierea palancilor[154] din pasul Kimbalongos,
la poalele muntelui Belasica, la 29 iulie 1014, a avut loc batalia
decisiva. Krakra l-a informat pe tar ca imparatul trece anual prin pasul
Kimbalongos sau Kleidion pentru a invada Bulgaria. Samuel a conceput
un plan de a ocupa acest pas, iar intrarea in defileu a fost fortificata cu
palisade. Un detasament condus de Nestoritsa urma sa creeze o
diversiune langa Tesalonic care sa distraga atentia imparatului;
strategul Theophylact Botaniates l-a infrant insa pe Nestoritsa si a facut
jonctiunea cu trupele imperiale. Intrand in defileu, imparatul a ezitat la
vederea fortoficatiilor, iar disperarea l-a cuprins dupa cateva atacuri
inutile. Strategul Nichiphor Xiphias s-a oferit sa conduca un detasament
care, traversezand padurea Balathistes (Sultana Planina actuala), sa
cada in spatele armatei bulgare. Proiectul i s-a parut fezabil. Asadar,
manevrand cu iscusinta, Vasile II a incercuit oastea bulgara dinspre
flancuri, iar in spatele ei a cazut Nichiphor Xiphias, savarsind un mars
indraznet prin trecatoare. Bulgarii nu au reusit sa rupa cercul
katafraktilor ferecati in armuri de otel, iar cand au actionat catapultele
romeilor, lupta s-a transformat intr-un macel, bulgarii fiind surprinsi si
masacrati sau luati prizonieri[155].
Comandantii lui Samuel, in absenta tarului din mijlocul
armatei[156], au luat decizia de a depune armele. Imparatul preacrestin
al romeilor a poruncit ca fiecarui al o suta unulea prizonier sa i se
scoata un ochi, iar celorlalti ambii. Supliciul a fost infaptuit si
cincisprezece mii de orbi, in siruiri de cate o suta, conduse de calauze
cu un singur ochi, au pornit spre tabara lui Samuel, cu orbitele
nevazatoare insangerate. Natura pedepsei aplicate soldatilor luati
prizonieri de razboi lasa de inteles ca bulgarii si tarul lor erau ferm
socotiti de bizantini drept simplii razvratiti impotriva suveranului lor
legitim, imparatul bizantin. Mutilarea celor patrusprezece mii de
prizonieri, carora le aplica pedeapsa prevazuta de dreptul bizantin
pentru lezmaiestate, ii aduce lui Vasile al II-lea porecla sinistra
de ingropatorul bulgarilor. Cruzimea diabolica i-a asigurat notorietatea

detestabila. Vazand venind acest cortegiu terifiant, tarul a facut o criza

de apoplexie. Samuel a murit la 6 octombrie 1014 la resedinta sa de la
Prespa (pe insula Sfantul Ahil de pe lacul Prespa, astazi pe teritoriul
Greciei).
In nord, in districtul Rhodopilor occidentali, rezista eroic Krakra.
Dupa ce a capturat castelul de la Matrucium, Botaniates a cazut intr-o
ambuscada cu toti oamenii sai. Victoria s-a dovedit zadarnica, imparatul
nu a profitat de victoria lui Botaniates si s-a retras la Mosynopolis, dupa
ce anterior i se predase fortareata inexpugnabila de la Melnik.
In timpul lui Gabriel Radomir(1014-1015) si Ivan Vladislav (10151018), Bulgaria rezista tot mai greu presiunii bizantine, la care se
adauga si luptele interne, epuizarea si defetismul in succesul
continuarii rezistentei. Dupa moartea subita a lui Ivan Vladislav
(februarie 1018), cea mai mare parte a aristocratiei bulgare, inclusiv
tarina Maria si patriarhul David, capituleaza in fata lui Vasile II, care
intra victorios in capitala Ohrida[157].
La sfarsitul anului 1018, aprigul Bulgarochton si-a condus
catafraktii, pedestrimea grea si artileria de la Adrianopol spre capitala.
Tarina Maria a iesit in intampinarea armatei cu cheile de la portile
capitalei si vistierie[158]. Mostenitorul tronului, Presian al II-lea, si o
parte a armatei continua lupta in muntii din Albania de astazi si in nordvestul indepartat, cetatea Srem (astazi Sremska Mitrovica, Serbia).
Generalul Constantin Diogenes a cucerit in 1019 Sirmium, ultimul focar
de rezistenta al bulgarilor. Bulgaria a cadea in intregime sub sceptrul
monarhilor bizantini pentru mai bine de un secol si jumatate.
Imediat ce cucerirea a fost completa, patriarhatul de Ohrida a fost
retrogradat la cel de arhiepiscopat, cu sediul la Ohrida, subordonat
direct imparatului, care si-a rezervat privilegiul de a numi arhiepiscopul.
Sub dependenta arhiepiscopului de Ohrida se aflau toate episcopatele
din teritoriile recent incorporate Imperiului, 24 de episcopate. Era
restabilita situatia originara din 870, cand Bulgaria a primit arhiepiscopul
sau autocefal ; titlul era identic .
Autocefalia acordata insemna ca arhiepiscopul putea sa-si numeasca
sufraganii, fara ca patriarhul constantinopolitan sa intervina. Patriarhul
grec nu putea interveni in chestiunile numirilor de episcopi si nu putea
ingera nici in afacerile interne ale arhiepiscopatului.

Considerat ca detinand temporar o posesiune inalienabila a

Imperiului, taratul va fi anexat Bizantului. Puterea bulgara era anihilata
si autoritatea bizantina era deplin restabilita. Dupa incheierea
cuceririi taratului lui Samuel, Vasile al II-lea a dat o noua organizare
administrativa teritoriilor recent incorporate Imperiului. Au fost
organizate patru theme: Paristrion, cu sediul la Silistra, cuprinzand
teritoriile dintre Dunare si Balcani; Bulgaria, cu capitala la Skoplje,
avand ca nucleu Macedonia; Sirmium, pe Dunarea mijlocie, cu centrul
la Sirmium; Dalmatia, pe coasta adriatica.
Dupa o rezistenta inversunata, taratul bulgar, care paruse multa
vreme atotputernic si invincibil cade sub stapanirea bizantina, Statul
intemeiat de Asparuch si bulgarii sai pe sol balcanic, care, sub Krum,
Simeon sau Samuel, provocase Bizantul pentru hegemonia in Balcani,
a sucombat. Biserica lui autonoma disparea si ea, iar teritoriile lui erau
incorporate in structura administrativa a provinciilor Imperiului. Intreaga
Peninsula Balcanica se afla in posesia sau sub dependenta Bizantului;
Imperiul recuperase cea mai mare parte a provinciilor sale balcanice iar
diversii conducatori ai sarbilor, bosniacilor si croatilor devin vasalii
imparatului bizantin. In lupta dramatica cu Imperiul, Bulgaria a fost
depasita din punct de vedere economic, demografic, militar, Bizantul
beneficiind si de o conjunctura internationala favorabila.

II.2. Atitudinea hanilor pagani fata de ideea crestina

Inca inainte de instalarea protobulgarilor lui Asparuch pe sol

balcanic detinem informatii despre convertiri sporadice ale demnitarilor
protobulgari. Acceptarea crestinismului de catre acesti conducatori
protobulgari este una nominala, fara consecinte pentru supusii lor
pagani. Nu trebuie sa ne indoim ca, in pofida unor cazuri izolate de

convertire in randul cercurilor conducatoare protobulgare, majoritatea

protobulgarilor ramane fidela cultului pagan.
La inceputul secolului al VII-lea, in fruntea tribului onogurilor,
apartinand grupului lingvistic bulgar, se afla Bat-Organ. In 619, acest
puternic si autoritar stapanitor bulgar viziteaza Constantinopolul si
incheie o alianta cu Bizantul. Distinsii oaspeti au fost primiti cu daruri,
iar conducatorului lor i s-a acordat titlul de patricios al Imperiului
Roman[159]. Conducatorul onogur, nepotul sau Kubrat si alti
demnitari bulgari s-au convertit la crestinism ca prieteni si aliati ai
imparatului Heraclios [160]. Asertiunea cronicarului Ioan de Nikiu[161],
potrivit careia dupa ce a fost botezat cu botezul datator de viata,
Kubrat i-a trecut pe toti barbarii si paganii prin virtutea sfantului botez
trebuie privita cu scepticism; acceptarea crestinismului de catre Kubrat
este un act personal, fara consecinte pentru supusii sai in majoritate
pagani.
Convertirea succesorului lui Asparuh, Tervel, este foarte
probabila. Tervel a fost implicat in politica bizantina in 704 / 705, l-a
adapostit pe imparatul detronat Justinian al II-lea si i-a oferit asitenta
militara spre a-si recupera tronul. Justinian Rhinotmetos si-a exprimat
gratitudinea fata de hanul bulgar, care a fost recompensat cu titlul de
caesar () si a primit de sotie o fiica a lui
Rhinotmetos ; matrimoniul cu o printesa bizantina implica botezarea ca
o conditie prealabila. Conducatorul bulgar este nominal crestin, desi
exista controverse legate de data trecerii sale la crestinism[162]. Telerig
(772-777), fugind in exil, a primit o sotie bizantina din partea
imparatului Leon Khazarul, casatoria acestui demnitar cu o printesa
bizantina presupune primirea botezului[163].
Raspunsul Bizantului la superioritatea militara evidenta a
bulgarilor a fost tentativa de a atasa Bulgaria imperiului prin legaturi
culturale si religioase, prin progresiva penetrare a culturii grecesti si a
credintei crestine. Era inaugurarea unei noi diplomatii care viza
evanghelizarea acestei puteri si implicit subordonarea ei politica. Cand
Bizantul a incercat sa-si impuna influenta politica printre tarile slave din
Sud- Estul european pe calea presiunii militare si a propagandei
crestine, statul bulgar a fost obligat , in propriul interes, sa consolideze
paganismul si sa persecute crestinismul. Biserica bizantina devenise

promotoarea influentei politice a Imperiului, iar crestinismul bizantin a

fost privit cu suspiciune de catre aristocratia bulgara.
Campania anticrestina a debutat sub succesorii lui
Krum. Apartenenta la crestinism era un delict pasibil de persecutii ;
marturisirea adeziunii la ideea crestina era urmata invariabil de martiriu.
Paganismul era pentru elitele politice un mijloc ce asigura mentinerea
identitatii culturale si independentei. Refractara se dovedea aristocratia
bulgara atasata traditiilor ancestrale pagane si culturii de stepa.
Atitudinea intransigenta a nobilimii militare protobulgare conservatoare
este motivata religios si ideologic ; probabil mai multe dintre clanuri
reclamau o origine divina si nu erau dispuse sa accepte superioritatea
hanului, nici caracterul sacru al persoanei suveranului crestin.
Hanii mefienti si-au exprimat nelinistea fata de infiltrarea
crestnismului prin persecutii violente. Sporirea sentimentului anticrestin
s-a datorat suspiciunii ca aderentii crestini din hanat sunt implicati in
actiuni suversive.
Paganismul bulgar, concurat de crestinism, s-a afirmat ca forta
agresiva, violent anticrestina, chiar in vremea in care se afla in declin.
Nici un tar, nici Asparuch si cei care i-au urmat, nu au putut
impiedica caderea in desuetudine a vechii religii pagane bulgare.
Pe tronul de la Pliska s-au succedat tari care nutreau o ura teribila
fata de crestinism si au declansat persecutii de amploare deosebita si
tari care au manifestat o relativa clementa. Atitudinile de toleranta par
sa fie motivate de oportunism. Politica religioasa a tarilor bulgari a
oscilat intre ostilitate si toleranta dictata de ratiuni politice. Pe de alta
parte, putinele informatii despre tratamentul aplicat crestinilor de catre
suveranii bulgari ar putea fi colorate de isteria bizantina.
Krum este posibil sa fi fost cat de tolerant a ingaduit situatia.
Cuceririle hanului Krum (803-814) au adus o importanta populatie sub
stapanire bulgar ; artizani si mestesugari au fost deportati in interiorul
Bulgariei, chiar inalti functionari bizantini si ofiteri ai armatei au ramas,
voluntar sau nu, pe teritoriul bulgar. Dupa ocuparea cetatii Adrianopole,
principele bulgar a transferat populatia in Bulgaria, inclusiv pe episcopul
metropolei Manuel. Acesti captivi crestini au desfasurat o intensa
activitate misionara printre bulgari, facan numerosi prozeliti.

Tarul Omurtag, care nutrea un dispret nedisimulat fata de

crestinism, a promovat o politica violent anticrestina. Succesul
crestinismului in regatul sau il ingrijora din ratiuni politice. Considerand
crestinismul un instrument subtil de propaganda din partea Imperiului,
suveranul bulgar ii suspecta pe crestini de actinui subversive si spionaj
in favoarea Imperiului.
Principalii agenti ai prozelitismului crestin erau miile de
prizonieri pe care Krum ii adusese din cetatile bizantine ale Traciei si ii
deportasera in Bulgaria. Captivii bizantini au propagat crestinismul
inregistrand succese notabile printre slavii sedentari, facand probabil
numeroase convertiri[164]. Alarmat de aceasta evolutie, Omurtag a
somat atat pe prozeliti cat si pe misionari sa abjure crestinismul si sa
revina la cultul lor ancestral[165]. Incercarile disperate de a-i determina
sa apostasieze s-au lovit de refuzul categoric al acestora, multi au fost
martirizati. Theophylact relateaza ca un captiv numit Cinnamon, de care
hanul era foarte atasat, a fost arestat. Pentru atasamentul sau fata de
crestinism si persistenta sa in credinta a fost intemnitat, ramanand in
detentie pana la moartea suveranului bulgar [166]. Persecutiile
crestinilor au continuat ; cativa episcopi au fost martirizati, printre
ei, Manuel, episcopul Adrianopolei[167], deportat in Bulgaria cand
orasul se predase lui Krum.
Misionarismul crestin, care inregistra succese notabile printre
paturile sociale umile, a castigat un membru al familiei suveranului
bulgar. Cel mai ilustru prozelit crestin se crede ar fi fost fiul cel varstnic
al lui Omurtag. Printul Enravotas-Baian, un inalt comandant militar,
fusese convertit de un prizonier grec din Adrianopole, Cinnamon.
Malamir (831-836) , fiul si succesorul lui Omurtag, a fost silit sa-si
execute fratele. Crestinismul era asociat cu propaganda greaca, iar
Malamir l-a suspectat pe fratele sau de tradare. Malamir l-a implorat pe
fratele sau sa renunte la crestinism si sa adore zeii uranieni ai
paleobulgarilor. Enravotas a refuzat cu obstinatie si a fost martirizat in
jurul anului 849[168].
Este cert ca adaosul conducator divin( )[169] la
titulatura hanului Sublimului Han ( ) nu poate fi invocat in
favoarea convertirii sale la crestinism; purtarea acestui titlu nu implica
acceptarea crestinismului, nu indica originea divina a puterii sale.
Omurtag dezaproba crestinismul si a dezlantuit o violenta

persecutie.Adoptarea intre titlurile tarului a termenului conducator prin

puterea lui Dumnezeu nu are conotatii crestine, aceasta sintagma
constituind dovada irefutabila a iradierii civilizatiei bizantine. Nu are
conotatii crestine nici epitaful pe care Omurtag l-a sapat pe columna
propriului sepulcru : Omul moare, chiar daca traieste in chip nobil, si
altul se naste. Si lasa-l pe acesta sa se nasca, avand grija de acest
fapt, aminteste-i cine l-a facut. Numele printului este Omurtag, Sublimul
Han, Dumnezeu i-a dat sa traiasca o suta de ani[170].

Informatiile noastre despre paganismul bulgar sunt lacunare. Este

cert ca, in momentul in care Boris a acces pe tronul de la Pliska,
paganismul bulgar se afla in declin.Traditiile protobulgare sociale si
religioase cazusera in desuetudine, incapabile a se adapta vietii
sedentare si unei economii predominant agricole. Politica
represiva anticrestina
a
aristocratiei
militare
era
sortitia
esecului. Crestinismul reusise sa se infiltreze in toate straturile sociale.
Paganismul, oficial invins sub Boris-Mihail, a continuat sa
supravietuiasca in cercurile aristocratice fidele idealurilor barbare.
Rezistentele sale vor fi puternice, Boris-Mihail fiind obligat sa adopte
masuri drastice impotriva aristocratiei pagane rebele. Renasterea
paganismului si restaurarea riturilor ancestrale sub Vladimir va fi de
scurta durata.

II.2. Crestinarea bulgarilor

Bulgaria a fost primul stat mare si bine organizat din Europa de

Rasarit care a acceptat crestinismul bizantin. D. Obolensky[171]
Crestinarea bulgarilor, mai tarziu a rusilor, constituie
incontestabil succesul cel mai notabil al unei politici care a permis
Bizantului sa-si extinda influenta spirituala, artistica si politica asupra
lumii slave, pe o arie ce depaseste cu mult frontierele Imperiului. H.
Ahrweiler[172]

Procesul de centralizare a statului si de cristalizare etnica, de

crestere a prestigiului international si a puterii sale militare conduce,
irevocabil, la acceptarea crestinismului de catre bulgari. Acest act de o
importanta istorica majora, realizat de hanul Boris-Mihail (852-889), fiul
lui Pressian I, va intregi caracterul etno-cultural al poporului bulgar.
Crestinarea este rezultatul evolutiei interne a societatii bulgare si a
principalelor forte sociale, in frunte cu suveranul, iar aderarea la
invatatura lui Hristos este un proces firesc al schimbarilor sociale de
amploare si al reformelor statale din secolul al IX-lea. Pe plan
international, crestinarea consolideaza si legitimeaza prezenta
puternica in Europa de Sud-Est a statului bulgar in plina formare.
Acceptarea crestinismului constituie punctul final al etnogenezei
bulgare; convertirea a suprimat obstacolul de ordin religios si a adus
unitatea spirituala [173]. Introducerea crestinismului ca religie oficiala
facilitat formarea unei nationalitati comune. Religia crestina a proclamat
o noua morala pentru toti subiectii statului, aceleasi norme de conduita
in viata privata si sociala. Crestinismul a contribuit la atenuarea si
stergerea diferentelor care persistau intre slavi si protobulgari, unindu-i
definitiv intr-un singur popor pe bulgari, slavi si pe descendentii
populatiei romanizate. Introducerea unui cod de legi (Lege pentru
judecarea oamenilor) compatibil cu moarala crestina a avut un rol
unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava[174]. Convertirea
statului bulgar a fost complicata ulterior de lupta indelungata dintre

Constantinopol si Roma pentru obtinerea suprematiei ecleziastice in

zona.
Catre mijlocul veacului al IX-lea, convertirea devenise o
necesitate istorica dictata de considerente de politica externa si
interna, dezvoltarea ulterioara a statului bulgar era conditionata de
convertirea sa. Bulgaria se vedea inconjurata de civilizatii penetrate de
ideea crestina. Statele slave aderasera la noua religie si incepusera a
juca rolul lor cel mai activ in viata internationala a Europei centrale,
catre jumatatea secolului al IX-lea. Bulgaria, un stat consolidat, nu
putea risca izolarea ; era evident ca, pentru a juca un oarecare rol in
lume, Bulgaria trebuia sa devina crestina;
Boris a urmarit integrarea Bugariei in comunitatea statelor
crestine cu tenacitate, in ciuda complicatiilor interne previzibile pe care
aceasta intreprindere urma sa le depaseasca. Desi era evident ca
introducerea religiei crestine va intampina rezistenta factiunii bulgarilor
antibizantini, statul bulgar avea nevoie de Biserica care sa sanctioneze
suveranitatea sa in relatiile internationale si sa consolideze autoritatea
suveranului in interior. Convertirea tarului Boris si intemeierea Bisericii
bulgare au contribuit implicit la consolidarea pozitiei hanului.
Interesele au impus orientarea catre Bizant, care in acesta epoca
se afla in plin progres politic si cultural. Epoca iconoclasta trecuse,
criza pavliciana si pericolul arab in bazinul egeean fusesera definitiv
surmontate, pretentiile Bisericii Romei la suprematie in intreaga lume
crestina nu erau acceptate. Bizantul a incercat sa-si impuna influenta
politica printre tarile slave din Sud-Estul european pe calea presiunii
militare si a propagandei crestine[175]. Biserica bizantina devenise
promotoarea influentei politice a Imperiului, fiind gata sa sustina efortul
expansionist care insemna implicit largirea jurisdictiei sale. Bizantul a
trimis misiuni culturale la chazari si in Moravia Mare, a convertit pe
bulgari si a crestinat pe rusi.
Pe plan intern, dupa o lunga perioda de pace cu Bizantul, statul
bulgar, deplin consolidat politic si economic, sub domnia lui Omurtag si
a succesorilor sai, isi extinsese granitele catre sud si sud-vest
incorporand regiunile populate de slavi. Situatia interna inca nu era
stabilizata, divergentele etnice nu erau depasite, procesul fuziunii intre
slavi si protobulgari, initiat spontan, gratie teritoriului comun si

intereselor economice identice, era franat de diferenta de religie, de

moravuri si cutume ; lipsea coeziunea interna conferita de comunitatea
de cultura si limba[176], de identitatea de credinta, cutume, rituri. Pe
plan intern, chaganii erau incapabili sa reziste unei miscari spontane
care antrena spiritele in aceasta directie. Rezistentele paganismului
bulgar vor fi puternice. Aristocratia militara protobulgara, inca nedeplin
asimilata, atasata cultului pagan, va opune o rezistenta previzibila pe
care Boris o va zdrobi.
Suveranul bulgar a fost ferm in reprimarea rebeliunii magnatilor
bulgari conservatori, rascoala care i-a periclitat tronul si viata. Vechiul
paganism era legat de institutiile protobulgare desuete, de sistemul de
clanuri pe care hanii au incercat sa-l inlature ; probabil mai multe dintre
clanuri reclamau o origine divina si nu erau dispuse sa accepte
superioritatea hanului[177]. Crestinismul conferea imparatului din
Constantinopol sacrosanctitate, iar Boris ravnea si el aceasta aura.
***
Sursele bizantine si cele latine dau marturie ca adoptarea
crestinismului s-a facut in mai multe etape. Convertirea bulgarilor a fost
pregatita lent. Numeroasele contacte ale printilor bulgari cu Imperiul
bizantin, pe de o parte, cu Imperiul franc, pe de alta, i-au facut, putin
cate putin, receptivi fata de ideea crestina. Contiguitatea cu Imperiul
facea ca infiltrarea grecilor si difuziunea culturii bizantine si religiei
crestine sa fie inevitabile[178].
Khaganul Boris ezita ; tentat sa adopte crestinismul, nu era dispus
sa sacrifice forta si independenta statului bulgar. Paganismul, religia
nationala, separa net Bulgaria de adversarul sau secular si constituia
principala bariera impotriva penetrarii influentei bizantine crescande.
Crestinarea insemna suprimarea acestui obstacol si echivala cu
acceptarea penetrarii civilizatiei bizantine in Bulgaria. Acest om de stat
remarcabil a intuit opozitia factiunii conservatoare a boierilor, care
ramasese fidela traditiilor pagane ancestrale. Pentru a diminua aceasta
opozitie, trebuia sa prezinte crestinismul ca avand un caracter national,
sa convinga ca noua religie nu constituia un pericol pentru stat si ca
adoptarea crestinismului nu periclita independenta sa politica. Pe de
alta parte, Boris era decis sa negocieze intrarea Bulgariei in familia de
state crestine cu conditia asigurarii independentei Bisericii bulgare.

Forma concreta a credintei crestine care sa fie adoptata ii era

indiferenta.
In 864, dupa ezitari si tergiversari, presat de conjunctura politica
defavorabila, hanul bulgar, Boris, a fost obligat sa se adreseze
Imperiului de Rasarit si sa impuna crestinismul ca singura religie oficiala
a tarii sale. Suntem in dificultate incercand a reconstitui evenimentele
cu exactitate. Relatarile analistilor contemporani bizantini si franci
sunt succinte si confuze; convertirea bulgarilor nu-i intereseaza decat
ca o chestiune secundara. Toate sursele istorice converg in a considera
convertirea bulgarilor rezultatul imediat al campaniei bizantine din 863.
Autorii bizantini din secolul al X-lea relateaza in maniere diferite
convertirea bulgarilor. O prima grupa cuprinde pe continuatorul lui
Gheorghe Monahul, pe Leon Grammaticus si Genesios. Primii doi
autori plaseaza convertirea bulgarilor dupa atacul emirului de Melitene,
Omar, probabil in cursul verii 863[179]. Lacunara este si relatarea lui
Genesios, autorul cel mai apropiat de evenimentele pe care le
relateaza, care asociaza convertirea hanului bulgar, al carui nume nu-l
indica, cu domnia Theodorei. Genesios, ne informeaza ca, imediat dupa
infrangerea emirului, suveranul bulgar a consimtit sa faca pace cu
Bizantul si sa accepte crestinismul; in versiunea transmisa de
Genesios convertirea bulgarilor succede triumfului asupra arabilor.
Din a doua grupa de autori fac parte Theophanes Continuatus,
Skilitzes-Kedrenus si Zonaras, care ne furnizeaza informatii mai
generale despre episodul convertirii. Theophanes Continuatus
reproduce pasajul din Genesios relativ la convertirea bulgarilor,
mentionand si numele hanului (). Simion Magister se
plaseaza intre cele doua grupe, incercand sa concilieze diferitele
versiuni[180]. Continuatorul lui Theophanes, Skilitzes si Kedrenus,
partial Simeon Magister, raporteaza convertirea bulgarilor la conflictul
provocat de Boris cu Imperiul, pe durata guvernarii Theodorei.
Indicatia ca pe tronul bizantin se afla Theodora este esentiala; in
locul defunctului Theophilos (829-842), a fost proclamata imparateasa
regenta a minorului Mihail al III-lea, Theodora.(842-856)[181]. Guvernul
impopular al regentei asistata de autoritarul logothet al dromului,
Theoctistos, a fost rasturnat in 852 [182]. Putem infera ca hanul bulgar
conta pe un razboi intestin in Bizant, care sa-i permita obtinerea cedarii

oficiale a regiunilor populate de slavi, incorporate statului medieval

bulgar de catre hanul Pressian (Perssian)[183].
Skilitzes-Kedrenus adauga ca imparateasa guverna impreuna cu
fiul sau minor[184], indicatie ce ne permite sa determinam cu
aproximatie data acestui eveniment. Conflictul bizantino- bulgar a urmat
revolutiei de palat care a rasturnat regimul Theodora- Theoctist si a
permis lui Mihail III-lea sa preia puterea sub regenta mamei sale.
Sursele bizantine nu precizeaza nici cauzele, nici anul declansarii
conflictului. Conflictul s-a incheiat prin reinnoirea tratatului de pace.
In stadiul actual al cercetarilor nu se pot stabili cu precizie stipulatiile
acordului. Putem presupune ca este vorba despre o reinnoire a
tratatului de pace negociat cu Bizantul de Omurtag. O clauza sigura a
tratatului a fost schimbul de captivi ; potrivit termenilor acordului,
conducatorul bulgar a eliberat pe monahul bizantin Theodor Kupharas,
imparatesa a pus in libertate pe sora crestina a lui Boris, care, dupa
revenirea in capitala bulgara, a continuat sa fie pedagogul crestin al
hanului[185]. Acest detaliu releva procesul penetratiei graduale a
crestinismului in Bulgaria.
Este cert ca acordul de pace nu a reglementat toate problemele
litigioase intre cele doua state. Daca intr-o oarecare masura interesele
Bizantului si ale Bulgariei coincideau, aceste interese erau
ireconciliabile in privinta chestiunilor teritoriale ; revendicarile teritoriale
ale suveranului bulgar nu au fost satisfacute, teritorii apartinand de
facto Bulgariei, penetrate de cultura bulgara, ramaneau sub autoritatea
nominala a Imperiului.Bizantul nu a aceptat sa faca concesii teritoriale
in schimbul privilegiului de a converti tanarul stat bulgar, desi autoritatea
sa asupra teritoriilor revendicate era doar nominala. Violarea acestui
tratat, care a ramas in vigoare pana catre 860, se explica prin
nesatisfacerea revendicarilor teritoriale ale Bulgariei care l-a determinat
pe Boris sa accepte propunerea unei aliante cu Imperiul franc.
Tratatul preliminar din 853[186] apare ca o etapa prealabila
convertirii la crestinism. Intre Bulgaria pagana si Bizantul crestin s-au
instaurat relatii pasnice care au facilitat penetratia si propagarea
crestinismului.
Cu diferente minore, relatarile acestor trei cronicari se incheie cu
convertirea la crestinism a lui Boris si a poporului bulgar. Zonaras a

adaugat ca penuria alimentara, care facea ravagii in Bulgaria, l-a obligat

pe suveran sa se converteasca[187]. Dupa toata evidenta,
Continuatorul lui Theophanes, Skilitzes Kedrenus si Zonaras
confunda evenimentele ce au avut loc in epoci diferite ; acesti cronicari
raporteaza crestinarea bulgarilor la regenta Theodorei, sugerand ca
acceptarea crestinismului ar urma rectificarilor teritoriale (cedarea
Zagorei), desi acest eveniment a survenit dupa detronarea imparateseimama.
Trebuie sa ne multumim cu relatarile scriitorilor posteriori.
Relatarea lui Simeon Magister, continuatorul lui Gheorghe Monahul,
furnizeaza punctul de plecare pentru cercetarile ulterioare. Boris,
convins ca se impune convertirea bulgarilor, temandu-se de reactia
partidului antibizantin, intentiona sa recurga la franci pentru realizarea
acestei opere. Preparativele convertirii au fost initiate in perioda ce a
urmat venirii pe tron a lui Boris, dar nu s-a ajuns la un acord definitiv
asupra convertirii; tratatul de pace din 853[188], incheiat cu Theodora,
nu a rezolvat intr-o maniera satisfacatoare problema revendicarilor
teritoriale ale suveranului bulgar. Pentru acesta ratiune, a initiat tratative
cu Ludovic Germanicul, care conta pe concursul militar al Bulgariei
pentru a contracara intreprinderile rebelului sau fiu, Carloman.
Negocierile pentru proiectatul tratat au fost initiate in 860 si au trenat
pana catre 862.
Alianta cu francii, desi se va revela ca fiind precara si fragila, a
exercitat o oarecare presiune asupra politicii Imperiului care si-a dat
seama de riscul la care se expunea prin pierderea unei Bulgarii aliate si
ridicarea unui adversar redutabil. Nu cunoastem stipulatiile tratatului
din 862, dar promisiunea suveranului bulgar de a accepta crestinismul
de rit latin era una dintre clauzele acordului. Este evident ca in timpul
negocierilor s-a discutat subiectul convertirii Bulgariei si ca suveranul
bulgar a agreat ideea acceptarii crestinismului apusean ; o epistola a
pontifului roman Nicolae din mai 864 este dovada peremptorie[189].
Legatura dintre alianta bulgaro-germana si decizia suveranului de a se
converti este incontestabila. Aceasta alianta poate fi considerata un
moment preliminar crestinarii, dar de aceasta data, a orientat Bulgaria
catre sfera de influenta a Bisericii Romei.
Proiectele lor au fost zadarnicite de evenimentele neprevazute
care au survenit. Dupa ce a triumfat asupra arabilor si a asigurat

frontierele orientale, Bizantul si-a putut indrepta atentia catre Balcani.

Momentul era extrem de favorabil pentru Imperiu; armatele bulgare
participau la campania impotriva lui Carloman si a Moraviei Mari. In
Bulgaria, izbucnise o mare foamete [190], ceea ce a parut a fi
interventia divinitatii, care l-a obligat pe Boris sa violeze teritoriul
bizantin pentru a-si procura cele necesare pentru subzistenta. Violarea
teritoriului Imperiului era o intreprindere dictata de necesitati,
mentionata unanim de cronicarii bizantini.Guvernul bizantin urmarise cu
anxietate negocierile printului bulgar cu Ludovic Germanicul si era decis
sa profite de situatie.
Alianta bulgaro-germana constituia un real pericol pentru Bizant
si posesiunile sale balcanice, perspectiva acceptarii influentei
carolingiene si stabilirii controlului spiritual al Romei asupra
Balcanilor fiind alarmanta. Pentru a mentine influenta bizantina in
Bulgaria, Mihai si Bardas au proiectat o campanie combinata de
amploare. Bulgaria, vulnerabila de pe urma privatiunilor, nu putea spera
sa reziste proiectatei invazii bizantine. Simpla demonstratie militara a
Imperiului l-a convins pe Boris sa negocieze inainte ca existenta statului
sa fie iremediabil compromisa.
Boris a acceptat declansarea negocierilor de pace[191] si a
denuntat alianta cu Ludovic Germanicul. Cum adoptarea crestinismului
era una din conditiile esentiale ale incheierii pacii, Boris s-a decis sa
primeasca botezul. Bulgaria urma sa primeasca crestinismul de la greci
si sa devina dependenta eclesiatic de Patriarhia din Constantinopol.
Negocierile de pace s-au purtat in ultimele luni ale lui 863, iar
negociatorii bulgari au fost botezati pana la sfarsitul tratativelor. Un
delegat al patriarhului a celebrat ceremonia si Mihail al-III-lea insusi,
reprezentat de un inalt functionat al Curtii, a fost nasul neofitului
suveran bulgar[192].
Crestinarea Bulgariei a constituit prilejul unor rectificari teritoriale,
Imperiul a acceptat rectificarea frontierei in favoarea Bulgariei. Cedarea
Zagorei, regiunea deserta si nepopulata dintre Sidera si
Develtos[193]disputata de cele doua state balcanice inca din vremea
lui Krum, a parut a fi inevitabilul quid pro quo pentru obtinerea aderentei
Bulgariei la Biserica Orientala. Intrarea Bulgariei in comunitatea statelor
crestine era o necesitate primordiala a diplomatiei bizantine si merita
orice concesie, chiar revizuirea frontierei in beneficiul statului bulgar.

Bizantul a consimtit sa faca aceast sacrificiu teritorial ; succesul religios

a satisfacut Imperiul in cel mai inalt grad. Mai mult, aceasta concesie
parea ca va asigura mentinerea Bulgariei sub vasalitatea religioasa a
patriarhatului bizantin.
Diferiti autori bizantini au incercat sa oculteze adevarul in
relatarea evenimentelor si sa prezinte acceptarea crestinismului ca o
initiativa pasnica ; insista asupra influentei exercitate de sora lui Boris
sau acorda o atentie particulara dificultatilor generate de foamete.
Theophylact, in Istoria a celor cinsprezece martiri atribuie aceasta
inopinata convertire puternicei impresii pe care i-a creat-o o incercare
care s-ar fi abatut asupra poporului sau, dar omite a spune explicit ca
aceasta convertire a printului bulgar a fost impusa cu forta armelor.
Genesios face o aluzie la o expeditie militara care ar fi precedat
convertirea bulgarilor[194]. Theophanes Continuatus are o alta versiune
: Boris, initiat in crestinism de catre monahul Theodor Kupharas si de
catre o sora a sa, Maria[195], intr-un acces de disperare, a invocat pe
Dumnezeul crestinilor. Dumnezeu a intervenit si hanul nu a ezitat sa se
boteze. Aceasta relatare, preluata de Kedrenos, Skylitzes, Zonaras,
pare suspecta. Istoria pictorului romeu Methodius[196], care a zugravit
cu infricosator realism icoana Judecatii finale ce i-a produs
suveranului bulgar o puternica impresie, pe care o gasim la
Theophanes Continuatus si Kedrenos este confuza si inexacta. Simeon
Magister are o versiune mai plauzibila : dupa convertirea sa a
comandat pentru resedinta sa o icoana a Judecatii finale. Aceasta
fervoare pentru religia crestina ar fi provocat reactia partidului pagan.
Decizia de a accepta botezul de la Biserica bizantina a constituit o
surpriza ; in enciclica adresata patriarhilor orientali, Photios
mentioneaza
cu
surprindere
sincera
acest
eveniment ca inopinat[197]. Boris a surprins pe bizantini prin
impacienta de a primi botezul. Intentia de a imbratisa crestinismul se
nascuse in sufletul printului, dar dorinta initiala era de a cauta ajutorul
Bisericii Romane. Aceasta intentie era cunoscuta de bizantini, care l-au
obligat sa renunte la prima sa decizie sub amenintarea unei invazii.
Daca autorii bizantini vorbesc de o convertire neasteptata, surpriza lor a
fost generata, nu de decizia lui Boris de a se converti, ci de aceea de a
primi botezul din partea clerului constantinopolitan.

Botezul oficial la printului a declansat o puternica insurectie

anticrestina in fond, de orientare anti-bizantina. Crestinarea hanatului
are loc in conditiile unei opozitii inversunate a aristocratiei protobulgare
preocupata sa-si mentine pozitia dominanta in stat, amenintata de noua
ideologie unificatoare, care facea din han un suveran de origine divina,
cu puteri teoretic nelimitate. Nobilimea militara protobulgara, fidela
traditiilor pagane turanice, indignata de apostasia lui Boris, i-a
adus printului acuzatia de a le fi dat o lege rea . Aceste tensiuni au
atins apogeul in confruntarea dramatica dintre Boris si marile familii
aristocratice protobulgare; viata suveranului a fost periclitata cand
nobilimea din zece districte a impresurat resedinta regala de la Pliska.
Om de stat fara scrupule, Boris a reprimat cu severitate rebeliunea
magnatilor bulgari[198] : cincizeci si doua case nobiliare au fost
exterminate[199]. Boris a evitat noi agitatii reprimand doar aristocratia
bulgara, organizatoare a rebeliunii, in timp ce participantii la insurectie
recrutati dintre oamenii de conditie mijlocie au beneficiat de impunitate,
opozitia lor fiind genuin religioasa.Suveranul bulgar s-a convertit in
intregime impreuna cu o mare parte a populatiei[200].
Paganismul, oficial invins sub Boris-Mihail, a continuat sa
supravietuiasca, in cercurile aristocratiei protobulgare fidela idealurilor
barbare Traditia pagana a ramas profund inradacinata, desi diferenta
dintre moravurile pagane si cele crestine era incomensurabila.Dupa
reprimarea sangeroasa a insurgentei aristocratiei protobulgare
conservatoare, agitatiile si revoltele impotriva crestinarii au
continuat[201]. Crestinismul nu a reusit sa elimine definitiv vechiul
paganism bulgar.

Autoritatile bizantine lucrau la consolidarea stapanirii lor asupra

Bulgariei. Curand dupa botezul lui Boris, patriarhul Photios[202] a
adresat o epistola ilustrului si preaiubitul meu fiu, Mihail, conducatorul
bulgar (), cea mai stralucita podoaba a eforturilor mele[203].
Scrisoarea lui Photios este un document pretios si curios. Photios este
un intelectual rafinat, un desavarsit retor si stilist. Epistola sa emana de
aceste calitati. Intr-un limbaj abstract si savant, demonstrand
superioritatea crestinismului fata de paganism si armonizand
intelepciunea clasica cu morala si teologia ortodoxa, Photios face o

expunere a articolelor de credinta definite de sinoadele ecumenice si

zugraveste un portret ideal al conducatorului crestin[204].
Misiva, compusa integral in limba artificiala a scriitorilor bizantini,
este o opera retorica ale carei calitati literare sunt incontestabile. Ca
exercitiu literar al carui scop era de a epata, epistola este
impresionanta, insa eruditia si talentul dialectic al savantului patriarh
erau irosite. Boris, ale carui cunostinte de limba greaca erau lacunare, a
cunoscut epistola dintr-o traducere bulgara, o traducere la randu-i
imperfecta, datorita inexistentei unei terminologii crestine adecvate.
Traducatorul epistolei s-a lovit de incapacitatea limbii bulgare de a
exprima subtilitatile teologiei bizantine, subtilitati teologice care au
devenit, in traducerea bulgara, si mai obscure iar sensul lor mai
incomprehensibil pentru un neofit. Epistola lui Fotie era pentru un neofit
inaccesibila prin continutul sau abstract si prin limbaj.
In pofida unor concesii superficiale facute susceptibilitatii si
preocuparilor practice ale suveranului bulgar, epistola va fi provocat
destinatarului deziluzie. Printul bulgar era interesat de probleme privind
aplicarea practica a crestinismului in tara recent convertita si a cerut
sfaturi practice. Patriarhul i-a raspuns de o maniera schematica si
abstracta, neglijand complet intrebarile concrete ale suveranului bulgar.
Eruditul Photios a uitat ca hanul neofit era preocupat de eticheta curtii
sale. Boris se interesa daca, dupa convertire, purtarea pantalonilor,
parte a costumului national, era indecenta, sau daca turbanul conta ca
palarie, daca se putea arbora o coada de cal ca stindard in lupta, iar
boierii sai intrebau daca poligamia contravenea religiei recent
imbratisate. Abstractiile teologice nu-l puteau interesa pe suveranul
bulgar. Boris a fost deceptionat ; epistola lui Fotie nu putea sa nu putea
spera sa exercite o oarecare influenta asupra printului demonstrandu-i
aceluia distanta insurmontabila intre bulgari si bizantini.
Convertirea bulgarilor a ridicat suveranului BorisMihail problema
raporturilor dintre Biserica pe cale de a se forma si Patriarhia
Ecumenica. Acceptand dependenta directa fata de Constantinopol a
Bisericii Bulgariei, exista pericolul diminuarii suveranitatii sale statale..
Imperiul si Patriarhia considerau ca o ierarhie episcopala greaca putea
stopa expansiunea bulgara periculoasa pentru Bizant.

Boris a urmarit cu tenacitate salvgardarea independentei politice

a tarii pe care o vedea garantata prin obtinerea autonomiei religioase si
instituirea si functionarea unei organizari ecleziastice autonome.
Imediat dupa ce clerul grec a obtinut in Bulgaria un punct de sprijin,
suveranul crestin al Bulgariei a fost convins ca Bizantul nu dorea nimic
mai putin decat dominarea Bisericii bulgare. Revendicarea privind o
ierarhie indigena autonoma nu a fost satisfacuta de catre Bizant, iar
epistola lui Fotie nu oferea nici o garantie pentru autonomia
ecleziastica.
Hanul bulgar nutrea sentimente ostile fata de bizantini si isi
exprimase insatisfactia fata de penetrarea influentei bizantine. Boris se
temea de intensificarea influentei bizantine in statul bulgar si il ingrijora
faptul ca, in loc sa contribuie la unitatea nationala si spirituala a
poporului bulgar, crestinismul putea deveni un mijloc de asigurare
a dependentei politice fata de Bizant. Exista pericolul ca, in loc sa fie
parte integranta a poporului bulgar, clerul bulgar sa fie un intermediar
pentru penetrarea politica bizantina.
Boris a urmarit cu obstinatie proiectul organizarii unei ierarhii
ecleziatice indigene libere de orice influenta straina. Organizarea unei
Biserici bulgare nationale si independente n-a fost un capriciu al
printului, ci o necesitate pentru existenta statului. Se adaugau la toate
acestea diminuarea prestigiului Bisericii constantinopolitane[205] si al
Imperiului de Rasarit, grav compromis de tetragamia parintelui
spiritual al lui Boris.
Forma dependentei religioase propuse de Constantinopol l-a
obligat pe Boris-Mihail sa se adreseze Bisericii romane si regatului
Germaniei. Frustrat in planul sau de autonomie si ultragiat de greci
care-l tratau ca pe un barbar, Boris a reluat negocierile cu Ludovic
Germanicul in speranta ca Imperiul franc se va dovedi mai generos
decat cel bizantin. Alianta cu bulgarii era pretioasa Imperiului franc.
Schimbarea de orientare religioasa si politica a bulgarilor nu poate fi
considerata o surpriza, datorita contactelor anterioare cu Occidentul
european. Nu trebuie omisa circumstanta ca o parte a teritoriilor bulgare
constituiau vechea dioceza romana Illyricum, pe care Leon III Isaurianul
(717-741) o transferase sub jurisdictia patriarhatului bizantin. Roma nu
incetase sa solicite retrocedarea Illyricului Oriental si Siciliei sub
jurisdictia sa.

In vara lui 866, suveranul bulgar a trimis o ambasada la curtea lui

Ludovic cel Pios de la Regensburg cerand misionari franci, si,
concomitent la Roma, pentru a-i cere pontifului Nicolae (858-867)
patriarh si preoti.Demersul demonstreaza obstinatia cu care
Boris pretuia ideea independentei religiose si faptul ca ii era indiferent
de unde o obtinea, mai ales ca schisma nu se consumase.Ambasada
bulgara, incarcata cu cadouri, a sosit la Roma in august 866. Boris a
prezentat pontifului roman o lunga lista cu intrebari care exprimau toate
scrupulele sale. Romei. Papa Nicolae I, expresia tipica a absolutismului
papal, pretindea jurisdictie spirituala asupra intregii crestinatati si
restabilirea autoritatii scaunului pontifical in zonele balcanice anexate
Bisericii din Constantinopol in secolul al-VII-lea, a intuit ca cel putin o
parte importanta a acestui teritoriu se oferea din nou autoritatii papale.
Pontiful, dorea sa castige obedienta Bulgariei, a elaborat un
raspuns la lista cu 106 intrebari adresate de suveranul bulgar, un
document remarcabil si extrem de practic, exemplificand pretentia
universalista a papalitatii, relevand originile conflictului dintre Biserica
Bizantina si cea Apuseana asupra jurisdictiei Bisericii bulgare, o
rivalitate pe care suveranul bulgar intentiona s-o exploateze pentru a
augmenta independenta si statutul propriei sale biserici.
Analiza epistolei lui Nicolae permite precizarea metodelor folosite
de misionarii bizantini, care trezeau in mintea lui Boris indoieli.
Intrebarile lui Boris ilustreaza tensiunile produse in viata sociala si
politica de conflictul etosului pagan si doctrinei crestine. Traditia pagana
ramasese profund inradacinata iar diferenta dintre moravurile pagane si
cele crestine era incomensurabila. Putem deduce din raspunsurile
papei rezerva si indignarea lui Boris fata de anumite reguli de conduita
pe care misionarii bizantini incercau sa le impuna supusilor sai recent
convertiti, resentimentul fata de ingerinta clerului grec in viata politica si
constiinta ca pretentia de suprematie a patriarhului bizantin ii
subminase proiectul sau de a asigura autonomia Bisericii bulgare.
Intrebarile sale releva interesul sale fata de probleme generate
de adoptarea crestinismului, de impactul produs de crestinism asupra
unei societati in mare masura pagana si asupra institutiilor traditionale
ale bulgarilor. Multe dintre aceste dificultati aparusera ca rezultat al
iradierii civilizatiei bizantine in Bulgaria. Epistola pontifului roman
sugereaza preocuparea elitelor politice bulgare pentru concilierea

crestinismului cu traditiile societatii lor militariste ce cultiva virtutile

militare si glorifica eroismul probat in campanie.
Unele din intrebarile suveranului bulgar sunt triviale, multe ar
surprinde pe cititorul modern prin banalitatea lor excesiva, prin
frivolitatea lor ; nu vizau teologia si dogma, ci priveau conduita.
Intrebarile lui despre cati patriarhi adevarati exista si cea cu privire la
cine ocupa in crestinatate locul al doilea au avut raspunsuri previzibile.
Daca a confirmat teoria greceasca a pentarhiei, pontiful roman a
contestat vehement pozitia a doua revendicata de clerul bizantin in
ierarhia scaunelor apostolice, invocand argumentul ca nu este ctitorie
apostolica si afirmand categoric ca detine scaunul episcopal exclusiv
din ratiuni politice. Cea de-a treia intrebare cu privire la problemele
jurisdictionale vizeaza legitimitatea pretentiei lor ca sfantul mir se
produce numai in Imperiul lor si de aici este distribuit in lumea larga.
Multe din intrebarile sale releva dezaprobarea fata de regulile
ritualice crestine; pontiful a fost chestionat in legatura cu durata
postului, daca relatiile sexuale sunt permise duminica, daca trebuie sa
primeasca euharistia zilnic in Postul Mare, daca o femeie are obligatia
de a-si acoperi capul in biserica. Biserica Latina si cea Bizantina erau
extrem de ritualiste (Biserica Latina mai putin ritualista), iar diferenta
dintre rituri si disciplina ecleziastica ce diviza si ea cele doua biserici
sporeau confuzia lui Boris. I-a adresat intrebari papei asupra situatiilor
in care se ivesc contradictii intre preceptele crestine si imperativele
purtarii razboiului cu eficienta.
Suveranul bulgar l-a chestionat despre inerenta contradictie intre
preceptul crestin de caritate si obligatia unui suveran de a nu tolera
abaterile supusilor sai, in scopul unei guvernari eficiente, despre
permisiunea de a folosi tortura pentru a obtine marturisirea, despre
dreptul unui scelerat de a primi dreptul de azil intr-o biserica, despre
sanctionarea dezertarii, despre posibilitatea comutarii pedepsei cu
moartea. Se intrezarea intrebarea despre compatibilitatea dreptului
penal, cu sistemul sau de sanctiuni, cu etica crestina. Papa ii
recomanda atenuarea pedepselor, concilierea justitiei cu caritatea
cresina, dar a dezaprobat vehement folosirea torturii pentru obtinerea
confesiunii. Pontiful a condamnat tratamentul aplicat impostorului grec
care se deghizase in preot si a sustinut dreptul de azil al bisericilor,
cerand insistent ca paricizii sau fratricizii care cauta refugiu in biserici sa

fie tratati cu clementa. In ochii crestinului medieval crima este mai putin
grava decat bigamia, omuciderea pare a fi o mai pardonabila infractiune
decat monstruosul pacat al bigamiei[206]; bulgarilor li se comanda, nu
cum s-ar fi putut astepta la uciderea bigamilor, ci convingerea lor sasi repudieze cea de-a doua sotie si sa faca penitenta impusa de
Biserica.
Pontiful insista asupra observarii posturilor Bisericii, obligatiei de a
serba duminica prin repaus, dezaproba cateva tabuuri pe care
misionarii
greci
incercasera
sa
le
introduca
( interzicerea imbaierii in zilele de
miercuri si vineri). Nicolae insista asupra adoptarii crucii ca stindard
militar care sa se substituie cozii de cal si interzice practica superstitiilor
pagane si juramantul razboinicilor pe sabie. Nicolae interzice bulgarilor
sa consulte augurii inaintea unor campanii militare si ii roaga sa se
pregateasca de lupta rostind rugaciuni.
Papa a declarat in epistola adresata khaganului fara valoare si
superflue institutiile si obiceiurile pe care clerul grec incerca a le institui.
Pontiful a dezaprobat categoric atitudinea clerului bizantin care a facut
presiuni si a obtinut executarea supravietuitorilor rascoalei anticrestine.
Se ridica acut problema atitudinii unui stat crestin fata de aderentii altei
religii decat cea oficiala; suveranul bulgar il intreba pe pontif despre
tratamentul recomandat a fi aplicat inchinatorilor la idoli. Recomandarea
papei era sa se foloseasca metode de persuasiune, sa nu se
foloseasca violenta si coercitia, convertirea trebuia sa fie benevola. In
cazul in care acestea esuau, urma interdictia contactelor sociale cu
paganii. Nicolae face o distinctie neta intre adoratorii idolilor care refuza
sa accepte crestinismul si apostatii care s-au botezat si au cazut in
necredinta [207]. Atitudinea fata de apostati trebuia sa fie intransigenta.
Este evident contrastul frapant intre cele doua misive. Niciodata
reprezentantii celor doua Biserici, occidentala si orientala, nu s-au
plasat intr-un dezacord net si n-au marcat mai pronuntat diferentele
fundamentale care separa cele doua Biserici. Misiva eruditului Photios,
o mostra de limba ingrijita, este plina de consideratii teologice si morale
asupra datoriilor printului crestin ( ). Scrisoarea
pontifului nu vizeaza perfectiunea literara, dar raspunde mai bine
nevoilor destinatarului.

Pontificele roman a evitat cu diplomatie solicitarea instituirii

patriarhatului bulgar si i-a recomandat sa se multumeasca temporar cu
un arhiepiscop, dar nu s-a angajat printr-o promisiune formala.
Rezultatul acestei epistole nu s-a lasat asteptat ; Boris a expulzat toti
misionarii bizantini din Bulgaria. Unul din succesele remarcabile ale
politicii pontificale coincidea cu afrontul cel mai mare adus Bizantului
si patriarhului sau: expulzarea clerului grec din Bulgaria.
Roma a intuit avantajele care izvorau din aceasta neasteptata
victorie. Pontiful a initiat actiunea de evanghelizare in Bulgaria, ai carei
principalii sustinatori au fost episcopii Formosus de Porto si Paul de
Papulonia. Boris a primit cu mare cldur misiunea papal sosit in
Bulgaria la sfarsitul anului 866, a fost entuziasmat de activitatea
misionara a Romei si i-a sprijinit pe misionarii latini zelosi in eforturile
lor. Conducatorul bulgar a jurat fidelitate scaunului episcopal al
Sfantului Petru[208]. Boris a gasit in Formosus de Porto[209], un om
remarcabil, pe al carui sprijin conta in organizarea unei Biserici
independente,
astfel
incat
sa
rivalizeze
cu
vecinii
sai
bizantini.
In ciuda afirmarii atasamentului fata de Scaunul lui
Petru, Boris n-a renuntat niciodata la visul sau : organizarea unei
Biserici autonome cu rangul de patriarhat. Mentinerea controlului Romei
in aceasta indepartata provincie ecleziastica era dificila. Autorittile
bizantine nu s-au consolat cu infiltrarea influentelor romane si
carolingiene in Balcani si au depus eforturi sustinute pentru
neutralizarea si eliminarea inrauririi Bisericii romane in Peninsula
Balcanica.
Reactia guvernului bizantin a fost energic, toate resursele
diplomatiei Imperiului puse in actiune pentru aducerea Bulgariei in
turma credinciosilor, neputandu-si permite sa aiba in imediata sa
contiguitate un stat, o Biserica si un popor, legati intr-o maniera politica
de Occidentul european si dependenti din punct de vedere ecleziatic de
Roma.
In primvara anului urmtor, patriarhul Photios a adresat o
enciclic patriarhilor orientali, continutul ei fiind dedicat in ceea mai
mare parte evenimentelor recente din Bulgaria. Dup ce a fcut aluzie
la prima convertire, cand acesta natiune barbara a renuntat la demonii
lor ancestrali si la orgii, el a dezlntuit un val de retoric pasional pe
tema recentei lor apostazii. I-a calificat pe misionarii latini care activau

in Bulgaria oameni lipsiti de curcenicie si blestemati si i-a comparat cu

un pericol teribil, cu o grindin violent si cu un porc mistret care calc
in picioare viile Domnului. Patriarhul a enumerat obiceiurile cele mai
dezonorante si a insirat invataturile eterodoxe impuse nefericitilor
bulgari de ctre latinii perversi, incriminand obiceiul de a posti sambta,
de a scurta postul cu o saptamana, de a condamna casatoria clericilor
si a insistat asupra faptului ca numai episcopul poate administra taina
confirmarii. Unele din aceste deosebiri, care vor deveni probleme
controversate, pareau a avea o importanta minora insa Photios
avertizeaza pe ceilalti patriarhi orientali ca cea mai mica neglijare a
traditiilor duce la nesupunerea totala fata de dogma. Patriarhul
incrimineaza propagarea dogmei dublei purcederi a Sfantului Duh
(adaosul filioque), care era o inovatie eterodoxa si erezie absoluta ce
introduce doua principii in Treime si dizolva monarhia Tatalui. Photios ii
asigura pe colegii sai rasariteni ca va face eforturi pentru a readuce
Biserica Bulgara la ortodoxie si ii indemna sa trimita reprezentanti la
sinodul ce avea sa se tina la Constantinopol pentru a condamna erorile
latine.
Rivalitatea pentru jurisdictia bulgarilor are are rolul de catalizator
al contradictiilor dintre cele doua centre ecleziatice. Inca din 863, cand
papa a incercat sa-si impuna suveranitatea asupra Bisericii orientale
jurisdictia asupra tuturor crestinilor din Rasarit, intre ele exista o stare
limpede de schisma. Hotararile papei au fost ignorate de
Constantinopol si un sinod, convocat in 867 la initiativa lui Photios,
prezidat de imparat, l-a destituit si excomunicat pe Nicolae I,
condamnand filioque si alte inovatii latine. Situatia s-a complicat printr-o
revolutie de palat ; Mihail al III-lea a fost asasinat, uzurpatorul Vasile I a
depus pe Fotie si a reintegrat in functie pe patriarhul Ignatios. Noul
patriarh[210] , Ignatios, era agreat de papa si numirea lui a refacut
legatura dintre Constantinopol si Roma. La sfarsitul anului 867, se
parea ca opinia bulgarilor incepuse sa incline spre greci. Boris dadea
dovada de o nerabdare tot mai mare fata de refuzul Romei de a-i
acorda un arhiepiscop ales de el. Nicolae a deplans faptul ca bulgarii
cedeaza propagandei bizantine, iar bibliotecarul papei, Anastasius, nota
ca grecii folosesc coruptia si sofisme ingenioase pentru a-i convinge pe
bulgari sa se desprinda de Roma. Noul pontif, Adrian al II-lea, a sperat
ca sfarsitul schismei ii va face pe bizantini sa renunte la pretentiile lor
fata de Bulgaria.

Conciliul ecumenic din Constantinopol, intr-una din sedintele sale

extraordinare a rezolvat chestiunea eclesiatica bulgara in favoarea
patriarhatului din Constantinopol. Intre 15 octombrie 869 si 28 februarie
871, s-a desfasurat la Constantinopol un conciliu al Bisericii universale,
pentru judecarea ex-patriarhului Photios si limpezirea definitiva a
raporturilor cu Roma, sperandu-se a se pune capat schismei de care
acela era facut responsabil. Cand la 8 februarie 871, in prezenta
imparatului Vasile I, a delegatilor bulgari si a ambasadorilor lui Ludovic
al II-lea, Photios si doctrina sa au fost condamnati se parea ca unitatea
Bisericii fusese restabilita.
Delegatia bulgara a ajuns la sfarsitul lui februarie 870 la
Constantinopol, unde a fost primita cordial. Legatii bulgari au participat
la sedinta plenara din 28 februarie care marca inchiderea solemna a
lucrarilor sinodului. Peste trei zile, din ordinul imparatului, sinodul s-a
intrunit din nou intr-o sesiune extraordinara pentru a examina mesajul
lui Boris si pentru a stabili carei jurisdictii trebuie sa ii apartina Biserica
bulgara. Delegatia bulgara a prezentat solicitarea sa cerand un raspuns
imediat. Sinodul a deliberat in prezenta imparatului, a delegatilor
patriarhilor rasariteni si a reprezentantilor pontificali. A urmat o
dezbatere apriga, legatii papali au pledat cauza Romei, insa bizantinii si
reprezentantii patriarhilor rasariteni si-au aparat cu tenacitate pozitia.
Amandoua partile se refereau la precedentul istoric: legatii papali
pledau pentru confirmarea oficiala a jurisdictiei Sfantului Scaun
argumentand ca Bulgaria apartinuse provinciei ecleziastice Illiricum
care fusese sub jurisdictie romana, iar grecii replicau ca acest teritoriu
apartinuse initial Imperiului Bizantin. Protestele legatilor papali, care se
refereau la scrisorile lui Boris-Mihail remise prin ambasadorul sau,
boierul Petru, prin care plasa Bulgaria sub patronajul Romei, n-au gasit
nici un ecou. Deznodamantul era previzibil, legatii papali erau in
minoritate, iar sinodul patriarhilor orientali a decis ca Bulgaria sa intre
sub jurisdictia patriarhiei din Constantinopol. Diferendul se solutionase
impotriva papalitatii in pofida eforturilor lor de prezerva ceea ce credeau
ca le apartine legal. Clerul grec si autoritatile de la Constantinopol
aveau motive de satisfactie.
Roma a pierdut nu numai o creatie a sa, dar suferise si o ofensa
din parte patriarhului din Constantinopol. Pontifii romani, Adrian al II-lea
(867-872) si Ioan al VIII-lea (872-882) au sperat in recuperarea
provinciei ecleziatice bulgare si au incercat sa readuca Bulgaria la

staulul roman, eforturile lor de a folosi ca mediator clerul croat nu au

dat rezultate practice. Tentativele lui Adrian al-II-lea de a repara erorile
predecesorului sau au fost inutile. Adrian al II-lea a deplans conduita
incorecta a lui Ignatios in problema Bulgariei, reafirmand drepturile
Romei asupra provinciei respective si amenintandu-l pe patriarh cu
excomunicarea. Ioan al VIII-lea (872-882), sperand intr-o recuperare a
jurisdictiei ecleziastice asupra bulgarilor l-a recunoscut pe Photios ca
patriarh, desi predecesorii sai il excomunicasera[211]. Tentativele
delegatilor papei de a impune reexaminarea chestiunii Bisericii bulgare
conciliului ecumenic din 879-880 au esuat complet, risipind definitiv
iluziile privind o revenire la Staulul roman.
Bulgaria a fost integrata irevocabil comunitatii religioase politice si
culturale bizantine; crearea unui arhiepiscopat autocefal in 870, care in
927 a fost proclamat in acord cu patriarhatele orientale patriarhat
independent, excudea pretentiile Romei privind jurisdictia eclesiastica
asupra Bulgariei.
Papa Nicolae I nu ezitase sa transforme chestiunea ecleziatica
bulgara in marul discordiei cu patriarhatul din Constantinopol.
Papalitatea a comis erori grave care au avut consecinte negative pentru
solutionarea in beneficiul Romei a questo bulgarica ecclesiatica;
Refuzul papei de a constitui in dioceza bulgara un arhiepiscopat
independent si de a conferi rangul de arhiepiscop bulgar lui Formosus
de Porto[212] sau diaconului Marin a determinat in fond reorientarea
Bulgariei catre Constantinopol.
Bulgaria era strans legata de traditia culturala si ecleziatica
bizantina, Bulgaria era slava prin limba, bizantina prin spirit si
purtatoare a bizantinismului printre celelate state slave (Dvornik).
Succesul se explica si prin considerente de ordin geostrategic; acordul
efemer cu Ludovic Germanicul se revelase ca fiind infructuos, au contat
enorm proximitatea Bizantului si absenta unei liant spiritual si lingvistic
cu Occidentul.
Decizia sinodului a fost aplicata neintarziat si clerul latin a fost
expulzat din Bulgaria. Autoritatile bizantine s-au grabit sa profite. La
putin timp dupa incheierea sesiunii extraordinare a sinodului (4 martie
870), un arhiepiscop a fost consacrat de patriarhul Ignatios si trimis
spre a se ingriji de Biserica bulgara, preotii greci au revenit in Bulgaria.

Raporturile cu Roma constituisera pentru Bizant un avertisment

eficace. In 870, autoritatile bizantine incercau sa evita greseala comisa
cu patru ani in urma care l-a obligat pe Boris sa se orienteze spre
Roma. Arhiepiscopului bulgar, desi depindea din punct de vedere
canonic de Constantinopol, i s-a acordat un anume grad de autonomie
si un rang superior majoritatii episcopilor din cadrul Bisericii Bizantine.
Existand pericolul de a pierde in intregime aceste teritorii, caracterul
subordonarii[213] acestei dioceze fata de patriarh a trecut in plan
secund, Bizantul a acceptat sa acorde Bulgariei o mai larga autonomie
eclesiastica.
Data exacta a hirotonirii arhiepiscopului bulgar, desi nu se poate
stabili cu exactitate, trebuie situata dupa decizia sinodului din 4 martie
870 prin care Biserica bugara era asezata sub obedienta
Constantinopolului si inainte de 10 noiembrie 871, cand pontiful Hadrian
protesteaza impotriva numirii ilegale a unui antistes in Bulgaria. Este
singura mentiune a titulaturii sefului Bisericii bulgare. Mai presus de
orice dubiu, la sfarsitul acestei perioade organizarea Bisericii bulgare
era un fait accompli. Statutul intaistatatorului Bisericii bulgare este
ambiguu ; Adrian foloseste termenul echivoc antistes, referintele
bizantine sunt la un arhiepiscop[214]. In ce priveste chestiunea
raporturilor ecleziastice ale Bulgariei cu Constantinopolul si caracterul
subordonarii Bisericii bulgare ramanem pe terenul ipotezelor, toata
discutia privind interpretarea titulaturii sefului acestei Biserici[215].
In 893, Boris a abdicat si s-a retras in viata contemplativa ;
depusese toate eforturile pentru a introduce in tara sa crestinismul
bizantin si sinceritatea credintei sale este mai presus de orice dubiu.
Aristocratia protobulgara[216], intimidata de represiunile care au urmat
revoltei sale nereusite, va gasi in succesorul lui Mihail, VladimirRassate (889-893), instrumentul ideal al revenirii la paganism[217]. In
ce priveste politica externa, Vladimir a incercat sa schimbe orientarea
politica a tarii; a denuntat alianta cu Bizantul si a incercat sa refaca
vechea alianta franco-bulgara, cultivand relatiile cu Arnulf de Bavaria
care incuraja politica sa antibizantina.
In fata pericolului influentei bizantine, paganismul, pe care-l
abjurasera, exercita o atractie particulara, era un fel de garantie a
independentei nationale. Reactia boliarilor protobulgari releva
tenacitatea traditiilor pagane la protobulgarii incomplet asimilati. Revolta

este anticrestina si antibizantina. Nu stim daca bizantinii au avut vreun

rol in reprimarea acestei tentative de revenire la paganism. A fost ultima
incercare a partizanilor vechii religii bulgare de a prelua puterea.Vreme
de patru ani (889-893), s-a declansat o ofensiva antibizantina si
anticrestina. Apostatul a initiat o campanie energica de revigorare a
paganismului, actiunile sale subminand pozitiile Bisericii si ale noii
credinte. Nominal crestin, Vladimir a intemnitat pe arhiepiscopul Stefan
si a permis alte persecutii anticrestine. Restabilirea ostentativa a
paganismului sub Vladimir va fi efemera.
Interventia lui Boris, revenit din retragerea sa benevola intr-o
manastire, a reusit sa elimine definitiv influenta protobulgarilor pagani in
viata politica a taratului si sa asigure astfel triumful crestinismului prin
aducerea pe tron a celuilalt fiu al tarului Boris, Simeon. Constient ca
Vladimir ii pericliteaza munca, Boris a iesit din izolarea sa monastica si,
cu ajutorul fidelilor sai, l-a detronat si orbit pe Vladimir. Coroana ii este
data lui Simeon ale carui abilitati politice si devotiunea lui fata de cultura
bizantina era mai presus de orice dubiu. Vechile temple pagane bulgare
au fost demolate sau transformate in biserici crestine. Totusi, rezistenta
obstinata a paganilor la crestinare, rivalitatea religioasa dintre Roma si
Constantinopol si prozelitismul cultelor eretice creasera deja fermnetul
religios care avea sa constituie punctul de plecare pentru reinvierea
traditiei dualiste in Balcani.
Boris a convocat, in toamna lui 893, o mare adunare generala a
tarii care a ratificat instalatarea lui Simeon drept noul conducator (a
renuntat la voturile monahale depuse anterior), a decretat adoptarea
oficiala a limbii slave in Biserica, intuind sansa de a fi conservata
independenta Bisericii bulgare prin introducerea limbii slava. Printr-o
decizie a aceluiasi conciliu capitala a fost formal transferata de la
Pliska, unde paganismul constituia inca o forta, asa cum a indicat
evenimentele recente, la Veliki (Marele) Preslav, important punct
strategic, mai putin legat de trecutul pagan al statului bulgar.
Cand pericolul care amenintase fundamentele crestinismului in
statul
bulgar
trecuse,
Boris
s-a
dedicat
definitiv
vietii
contemplative.Boris-Mihail, mort la 2 mai 907, a fost canonizat de
Biserica ortodoxa bulgara, iar memoria sfantului tar este venerata de
toti suveranii bulgari medievali.

Politica exterioara a lui Boris a fost condusa de principiu

confirmarii suveranitatii statului bulgar, pe care o vedea salvata prin
organizarea unei Biserici autonome. Ezitarile in politica externa, intre
Biserica Orientului si cea a Occidentului, intre Imperiul franc si Bizant,
se explica atat prin circumstante, cat si prin obsesia suveranului bulgar
pentru independenta Bisericii bulgare.
Dezvoltarea istorica a statului bulgar, nu numai in domeniul politic
si economic, ci si in cel cultural si ideologic, era legata de Bizant mai
mult decat de lumea occidentala medievala. Interesul statului bulgar era
incontestabil legat de Bizant, penetrarea culturii bizantine crestine era
evident mai intensa. Reintrarea Bulgariei pe orbita politica a Bizantului
se datoreaza intr-o mare masura eforturilor diplomatiei bizantine.
Politica papala inconsecventa a comis erori grave, tergiversand
satisfacerea revendicarii bulgare privind consacrarea unui arhiepiscop.

II.3. Acceptarea crestinismului si formarea nationalitatii bulgare

Procesele care conditionau formarea nationalitatii comune au primit
un un impuls dupa introducerea crestinismului ca religie oficiala. D.
Angelov[218]

Stabilirea protobulgarilor in Balcani si crearea statului slavo-bulgar

au pus fundamentele constituirii nationalitatii bulgare. In primii ani dupa
edificarea statului slavo-bulgar, bulgarii si slavii au continuat sa se simta
ca doua grupuri etnice distince, fiecare avand propria cultura si limba,
propriile cutume si credinte. Totusi, slavii si bulgarii au inceput sa
depaseasca izolarea initala si sa-si multiplice contactele. Un factor
esential care a favorizat simbioza a fost existenta statului comun si a
unei politici interne si externe comune, al carei obiectiv principal era
pararea atacurilor bizantine.Afinititatea dintre modul de viata si
mentalitati, ambele populatii indeletnicindu-se cu agricultura si

pastoritul, a contribuit la atenuarea distinctiilor si a facilitat fuziunea

dintre slavi si bulgari.
Etapele slavizarii graduale a bulgarilor sunt dificil de urmarit.
Aceasta evolutie este evidenta deja in cursul primului sfert al secolului
al IX-lea, cand se constata ca onomastica slava este preluata de clasa
conducatoare bulgara. Daca, in cursul secolelor al VII-lea si al celui
urmator, hanii protobulgari poarta nume de origine turca sau
iraniana, incepand cu prima jumatate a secolului al IX-lea, suveranii
bulgari adopta nume slave[219]. Prin intermediul casatoriilor mixte,
aristocratia slava emergenta se infiltreaza in cercurile nobilimii bulgare.
Incepand cu secolul al X-lea, aportul de termeni slavi devine masiv.
Introducerea crestinismului ca religie oficiala facilitat formarea
unei nationalitati comune. Religia crestina a proclamat o noua morala
valabila pentru toti subiectii statului, recomandand acelasi mod de viata
pentru toti, aceleasi norme de conduita in viata privata si sociala.
Religia crestina a contribuit la stergerea diferentelor care persistau intre
slavi si protobulgari, unindu-i definitiv intr-un singur popor pe bulgari,
slavi si pe descendentii populatiei romanizate. Convertirea a suprimat
obstacolul de ordin religios care nu permitea casatoriile mixte intre slavi
si bulgari. Acum erau, si unii si altii, egali in fata lui Hristos si ultimele
obstacole care se opuneau fuziunii au fost abolite. Religia crestina a
exercitat o influenta asupra normelor juridice, adoptate dupa
introducerea oficiala a crestinismului si consemnate in primul cod scris
cunoscut sub numele de Lege pentru judecarea oamenilor[220].
Acest cod de drept compatibil cu moarala crestina a avut un rol
unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava.
Introducerea alfabetului chirilo-metodian a stimulat unificarea
etnica si culturala a proto-bulgarilor si a slavilor si la consolidarea
nationalitatii bulgare. Activitatea discipolilor lui Chril si Metidiu, fondarea
scolilor de la Ohrida si Preslav, introducerea limbii slave in administratie
cult au contribuit la afirmarea nationalitatii bulgare. Noua elita
intelectuala a insuflat sentimentul apartennetei la acelasi popor.
Statul bulgar are pana catre sfarsitul secolului al X-lea o structura
etnica foarte eterogena[221], numele statului (Bulgaria, regnum
Bulgarorum) fiind dat de clanul turanic conducator. Poporul bulgar, o
entitate etnica noua, constituie rezultatul unei duble asimilari :

asimilarea elementului romanic[222] indigen de catre elementul slav si

topirea unor elemente alogene turanice in masa populatiei slave sau
slavizate (a doua asimilare). Simbioza elementului romanizat cu
populatiile indigene slave a fost urmata de o noua sinteza etnica in care
a
disparut
elementul
turanic.
Slavizarea
completa
a
protobulgarilor[223] pare incheiata concomitent cu crestinarea lor. Desi
elementul turcic isi pierde importanta, statul bulgar ramane multietnic si
plurilingv : minoritati importante sunt latinofone (vlahii) sau grecofone,
persista si elemente cumanice (turanice) peste care se suprapun
elemente armene.
Poporul bulgar, constient de solidaritatea cu celelalte popoare
slave si de trasaturile particulare, s-a edificat ca o comunitate etnica si
culturala unita, ca o entitate avand o fizionomie proprie la finele sec
al IX-lea.
II.4. Bogomilismul bulgar de secol X.
Aceasta miscare disidenta, cea mai puternica din istoria
medievala a crestinismului rasaritean, deriva de la numele fondatorului
ei, preotul Bogomil (Theophilos), contemporan cu tarul Petru (927969), care si-a expus invatatura catre sfarsitul deceniului trei si
inceputul celui urmator al veacului al X-lea.
Primele etape ale dezvoltrii bogomilismului rman destul de putin
cunoscute, ins nu incape indoial c pe la mijlocul secolului al X-lea el
luase forma unei miscri eretice organizate si cu o rspandire extrem
de rapid. Nevoit s se confrunte cu aceast erezie in dezvoltare, Petru
a cerut instructiuni patriarhului Constantinopolului, Theophilact
Lecapenos (933-956). Patriarhul a identificat in acest strveche si nou
aprut erezie, o hidr a necredintei , cu form de sarpe si cu multe
capete care anunta renasterea dualismului in spatiul crestin rsritean
un maniheism amestecat cu pavlicianism, indemnandu-l pe tarul Petru
s ard in focul cel sfant al adevrului rdcinile amare si rele ale
doctrinei eretice, inarmandu-l cu o list de dousprezece anateme[224].
Ereziograful acestei miscari dualiste a fot preotul bulgar Cosma.
Cuvantul impotriva ereziilor al lui Cosmas, probabil compus dupa 972,
ne ofera o imagine clara asupra trasaturilor principale ale
bogomilismului de secol X. Aceasta scriere, in principal indreptata

impotriva bogomilismului, poate fi considerata certificatul de nastere al

sectei : ..pe pamant bulgar, in zilele tarului ortodox Petru, a aparut un
preot pe numele sau, Bogomila fost primul care a predicat in Bulgaria o
erezie, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza[225]. Cosmas ne
dezvluie identitatea fondatorului sectei ; in afara faptului ca este
contemporan cu tarul Petru ( 927-969), si ca este autorul mai multor
lucrari eretice nu stim mai nimic despre cel mai mare ereziarh din istoria
slavilor sudici. Numele lui pare a fi traducerea slavona a numelui
grecesc Theophilos[226]; termenul mai celebru bogomili este numele
generic al aderentilor sai. Ereziarhul dualismului balcanic a fost
anatemizat pentru ca propovaduia dochetismul si pentru ca nu accepta
venerarea crucii. Cosma arata cum putem identifica un bogomil: In
aparenta, ereticii sunt ca mieii, blanzi si tacuti, palizi din cauza postului
lor fatarnic. Nu vorbesc fara rost, nu rad galagios, nu arata vreo
curiozitate. Se tin departe de privirile oamenilor si aparent nu fac nimic
ca sa poata fi deosebiti de crestini. Oamenii, vazand marea lor umilinta,
cred ca sunt ortodocsi si in stare sa le arate calea de mantuire. Ei se
apropie de acestia si ii intreaba cum sa-si salveze sufletele. Ca lupul
cand vrea sa prinda un miel, ei isi pleaca intai ochii, suspina si raspund
cu umilinta.Oriunde intalnesc un ignorant fara invatatura, ei isi
raspandesc neghina invataturii lor, ponegrind traditiile si regulile sfintei
Biserici[227]. Cosma scria c predicatorii eretici isi castigau reputatia
ascetica prin posturi mincinoase, desi inluntrul lor ascundea un lup
nestios, si c, in incercarea lor de a-i insela pe ortodocsi,
predicau invataturi eretice si simulau c sunt ortodocsi. Aceasta purtare
umila si fals ascetica[228]este un motiv constant de iritare pentru
oponentii lor ortodocsi. Anna Comnena descrie bogomilii bizantini in
termeni similari : sunt foarte sireti in a imita virtutea[229], se prefac a fi
crestini exemplari cu o viata ireprosabila.
Toate dovezile din acea vreme, majoritatea lor provenind de la
adversarii ortodocsi, indica faptul ca bogomilii predicau un dualism
cosmologic inrudit cu dualismul pavlicienilor. Doctrina ortodoxa si
cosmologia dualista a bogomililor erau fundamental incompatibile.
Invatatura centrala, bazata pe cosmologia dualista, este ca lumea
materiala este creatia diavolului: Ei spun ca totul exista din vointa
Diavolului : cerul, soarele, stelele, aerul, omul, bisericile, crucile. Tot ce
vine de la Dumnezeu, ei il atribuie diavolului. Pe scurt, ei considera ca
tot ceea ce exista pe pamant, insufletit sau neinsufletit, apartine
diavolului[230]. Diavolul este fiul lui Dumnezeu si fratele lui Hristos,

aparand de cateva ori in Evanghelii disimulat sub infatisarea fiului

risipitor sau a slugii necredincioase.
Trebuie subliniat ca, in contrast cu pavlicienii, bogomilii nu
credeau in existenta a doua principii paralele, eterne si coexistente si ca
dualismul lor se fundamenta pe admiterea inferioritatii Diavolului si a
dependentei sale ultime de Dumnezeu, care a creat lumea invizibila si
sufletul omului. Bogomilii si pavlicienii erau insa de acord cand vorbeau
despre o opozitie radicala intre Dumnezeu si Diavol si cand credeau ca
aceasta opozitie se reflecta in natura omului. Dihotomia naturii umane
reflecta, spuneau ei, acelasi dualism cosmologic : sufletul este de
origine divina iar trupul este domeniul Celui Rau.
In acord cu cosmologia lor dualista, bogomilii contestau
conceptia crestina despre materie ca vehicol al harului.Doctrina morala
era la fel de evident dualista ca si teologia lor : trupul este inchisoarea
spiritului, instrumentul prin care puterile raului incearca sa incarcereze
lumina in intunericul materiei si sa previna ca sufletul sa se ridice in
sferele celeste, de la nastere, sufletul divin al omului este incarcerat
intr-un trup imposibil de rascumparat, singura eliberare fiind in moarte.
Consecinta inevitabila este aceea ca omul nu este responsabil de raul
comis; originea raului nu sta in abuzul liberului arbitru, ci este
inradacinat in materialitatea trupului sau. Desi nu este responsabil de
existenta raului, omul poate lucra pentru a-si purifica sufletul de
contagiunea inchisorii sale materiale, purificarea fiind inteleasa ca
retinerea de la ceea ce ar putea avea ca si consecinta incarcerarea
spiritului in trup. Bogomilii criticau acele functii care-l aduc pe om in
contact intim cu materia, in special casatoria, consumul de carne si vin.
Pentru a se purifica omul trebuia sa evite orice contact cu lumea
materiala prin care Diavolul cauta sa-l robeasca. Bogomilii impuneau
discipolilor lor care doreau a imita viata ingereasca (de fapt, numai unei
alese minoritati de initiati) o abstinenta totala de la consumul de
alimente necurate si vin , considerate a fi inventate de diavol pentru a
incita la procreatie[231].
Este nesigur ca acelasi grad de asceza era pretins toti membrilor
sectei. Este probabil ca bogomilii, urmand exemplul maniheenilor, erau
divizati in : credinciosii ordinari, carora nu li se pretindea ascetism
sever, si desavarsitii, care era de asteptat sa traiasca in completa

continenta. Moralitatea austera era, pana la declinul sectei in secolul al

XIV-lea, invariabil recunoscuta de oponentii cei mai inversunati.
Predicile lor, neclare lui Cosmas, contineau parabole, alegorii si
interpretri neortodoxe ale Evangheliei. In ce priveste exegeza
scripturistica, bogomilii bulgari, dupa informatiile preotului Cosmas,
resping Legea si Profetii ; bogomilii bizantini acceptau canonul ortodox
neotestamentar si cele saisprezece carti ale profetilor si psalmilor.
Bogomilii pretindeau ca invataturile lor se fundamenteaza pe Noul
Testament, pe care il adaptau la vederile lor dualiste, antisacramentale
si anticlericale, folosind cu ingeniozitate interpretarea alegorica. Potrivit
lui Cosmas, exegeza eretic considera ca cei doi frati din parabola
fiului risipitor erau Hristos, identificat cu fratele cel mare, si Diavolul,
identificat cu fratele cel mic; diavolul era simbolizat de iconomul
necredincios din parabola de la Luca (16,1-9)[232]. Minunile svarsite
de Hristos erau interpretate alegoric, dualismul lor eretic fiind prezentat
cu ajutorul unor interpretri alegorice ale parabolelor biblice.
Bogomilii contestau realitatea fizica a Intruparii, postulau o
hristologie dochetica [233]; nasterea Cuvantului a fost aparenta (
, )[234].
Bogomilii au adoptat vederile antisacramentale si anticlericale ale
pavlicienilor si massalienilor.Bogomilismul a lansat atacuri furibunde
asupra defectelor clerului. Ierarhia oficiala bisericeasca, sustineau ei,
trebuia deposedata de acest drept datorita comportarii ei necrestinesti.
Dupa Cosmas, bogomilii acuzau clerul ortodox de indolenta, betie,
hotie. Spre deosebire de acestia, predicatorii bogomili treceau din sat in
sat purtand in maini Evanghelia si cu ea mesajul lor de saracie
evanghelica, puritate si ascetism[235].
Cosma ne informeaza ca respingeau Botezul si Euharistia
(negau realitatea prefacerii euharistice si interpretau alegoric cuvintele
Mantuitorului de la Cina; Trupul si Sangele Sau erau considerate a fi
simboluri ale Evangheliei si ale Faptelor Apostolilor), si condamnau
venerarea crucii (simbolul crucii era considerat un dusman al
Domnului, instrument diabolic pe care a fost pironit Hristos), a
icoanelor si a relicvelor sfinte si organizarea vazuta a Bisericii. Cosma
sutinea ca repudierea crucii ii facea pe eretici mai rai decat demonii,
pentru ca demonii se tem de cruce, pe cand acesti sectanti se zvonea

ca distrug crucile pentru a-si face din ele unelte de lucru[236]. Se mai
spune ca rosteau cuvinte blasfemiatoare la adresa Fecioarei Maria,
pe Ioan Botezatorul il considerau predecesorul Antihristului. In timp ce
respingeau majoritatea rugaciunilor Bisericii oficiale, impreuna cu
Liturghia ca palavrageala sau trancaneala, faceau uz exclusiv de
rugaciunea domneasca pe care o recitau de patru pe zi si de patru ori
pe noapte[237]. Cosmas ii acuza ca posteau sambata (practica
frecventa printre maniheeni), ca se confesau unii altora si-si acordau
absolviri.
Un ultim aspect al bogomilismului de secol X merita sublinierea
noastra. Repudierea Ortodoxiei era echivalenta cu o rebeliune impotriva
legilor seculare si o provocare a intregii societati. O invatatura care
repudia casatoria ameninta sa submineze fundamentele familiei, ale
comunitatii si Statului. Bogomilii sunt zugraviti de Cosmas ca lenesi,
indolenti , paraziti hoinarind din casa in casadevorand proprietatile
celor pe care-i amageau[238].
Cosmas ii acuza de un delict chiar mai grav decat parazitismul,
acela ca predicau neascultarea civila : Ei ii invata, scrie el, pe oamenii
lor sa nu se supuna stapanilor, il insulta pe cel bogat, il urasc pe tar, isi
bat joc de batranii bisericii, ii condamna pe boiari, ii socotesc
condamnati de Dumnezeu pe cei ce se supun tarului si interzic
slujitorilor
sa
lucreze
pentru
stapanul
lor[239].
Aceasta
afirmatie explicita
aduce
dovada
definitiva
ca
bogomilii
predicau neascultarea civila, indemnand poporul sa se rascoale
impotriva ordinii publice instituite si a structurilor ierarhice a societatii
bulgare. Din nefericire, aceasta marturie despre anarhismul social si
politic al bogomililor nu este confirmata de nici o alta sursa care se
refera explicit la bogomili.Avem motive sa credem ca activitatea lor s-ar
fi limitat la practicarea rezistentei pasive fata de stat, practicarea
violentei fiind incompatibila cu idealurilor evanghelice si cu teologia lor
dualista, pentru ca Satan nu poate fi niciodata invins cu armele
materiale. Nu exista nici un motiv sa punem la indoiala ca bogomilii
predicau o revolutionara doctrina a egalitatii sociale (antagonismul
bogati-saraci poate fi vazut ca o reflectie a conflictului cosmic bine-rau),
dar nu exista nici o dovada ca bogomilismul ar fi avut cea mai mica
tendinta de revolta sociala[240]. Faptul ca sprijineau cauza sclavilor
impotriva stapanilor de sclavi explica succesul sectei in anumite

perioade ale istoriei bulgare, in special pe durata dominatiei bizantine

din secolele al XI-lea si al XII-lea.
Ratiunile succesului propagarii dualismului in Bulgaria se gasesc
in conditiile religioase, politice si economice. Inainte de introducerea
crestinismului in Bulgaria, invataturile dualiste, care integrasera si
elemente crestine, beneficiau de o superioritate morala si culturala
asupra paganismului. Dupa introducerea oficiala a crestinismului din
Bizant, violentul conflict ce a opus Scaunele de la Roma si
Constantinopol pentru jurisdictia asupra recent convertitilor a produs o
stare de confuzie religioasa, care, putem presupune, a fost exploatata
de dualisti pentru a discredita Biserica in ochii neofitilor bulgari.
Aparenta si comportarea ascetica, intr-o epoca in care monahismul era
socotit expresia vietii crestine autentice, combinate cu caracterul
esentialmente popular al miscarii explica succesul sectei pe durata a
patru secole ale istoriei sale in Bulgaria si Bizant. Comportamentul
moral si idealul ascetic facea dificila misiunea distingerii lor de
ortodocsii piosi si, implicit, identificarea lor[241].
Masurile adoptate de Biserica bulgara pentru a reprima erezia
bogomila ne sunt cunoscute din documente ulterioare. Sfatul lui
Theophylact de a folosi metode de convingere impotriva ereticilor s-a
dovedit irealizabil. Guvernul bulgar a fost obligat sa recurga la
persecutii violente. Relatarea lui Cosmas contine o aluzie la lanturi si
intemnitare , persecutii care nu vor fi facut decat sa creasca prestigiul
bogomilismului, inconjurandu-i pe aderentii sectei cu o aura de martiri,
sporind atractia exercitata de secta in randurile populatiei[242].
In secolele XI si XII-lea cele mai multe informatii provin din surse
bizantine.Aceasta se datoreaza faptului ca, Bulgaria fiind anezata
Imperiului Bizantin (1018), bogomilismul, nerestrictionat de frontiere
nationale, s-a putut raspandi din Macedonia in sud-estului peninsulei
Balcanice si chiar a penetrat in Constantinopol.
Dezvoltarea bogomilismului in Bizant poate fi studiata in detaliile
sale in Alexiada Annei Comnena si in Panoplia Dogmatica a
teologului bizantin Euthimios Zigabenus, ultima compusa in timpul
marelui proces bogomilic in Constantinopol, catre 1110[243]. O
interesanta si aparent noua trasatura a bogomilismului era cea a
succesului sau printre familiile aristocratice bizantine. Putem presupune

ca, fuziunea doctrinei bogomilice si a speculatiilor filosofice si teologice

caracteristice Renasterii Comnene a facut ca invatatura bogomila sa se
prezinte in forma elaborata si sistematica in care este expusa in
Panoplie. Bogomilismul in varianta lui bizantina dezvoltase noi
capitole de teologie, bogomilismul cunoscand in Bizant o dezvoltare
doctrinala extraordinara ; Zigabenus expune demonologia bogomila
bizantina[244] si antropogonia,
care avea cateva versiuni distincte[245].
Dualismul bogomil poate fi definit ca un pseudodualism sau
dualism moderat, dualism monarhian. Pozitia bogomililor nu este
autentic dualista, din moment ce insista asupra atotputerniciei divinitatii
bune si afirma diavolul nu este un principiu originar independent si
etern, desi arhitect al lumii, este o entitate subordonata lui
Dumnezeu, un inger cazut, subaltern, si inferior lui Dumnezeu.
Oricum ar fi definit bogomilismul (autoritatile ortodoxe au avut
tendinta sa-l acuze ca deriva din pavlicianism si messalianism, ca ar fi o
mixtura eretica de pavlicianism si maniheism, sau de maniheism si
mesalianism), aceasta doctrina eretica constituie o implantare pe teren
european a unui sistem dualist [246], o mixtura de dualism combinat cu
elemente imprumutate din Noul Testament si interpretate intr-o maniera
rationalista, care din punct de vedere etic, predica un acestism sever cu
respingerea actelor de cult externe si cu accentuarea asupra
contemplarii si vietii interioare.
Necesitatea de a respinge doctrinele dualiste a dat posibilitatea
teologilor crestini de a formula, de o maniera precisa si coerenta,
invatatura lor despre originea raului. Dupa triumful ortodoxiei impotriva
iconoclasmului, bogomilismul a fost adversarul cel mai redutabil al
Bisericii Ortodoxe.

Concluzii
Bulgaria a primit religia si fundamentele civilizatiei sale din partea
Bizantului.Initiativa puterii imperiale era esentialmente politica;
evanghelizarea acestei puteri militare redutabile asigura implicit
subordonarea ei politica. Imperiul a incercat sa integreze Bulgaria Lumii
Bizantine prin progresiva penetrare a culturii bizantine si a credintei
crestine.
Propaganda crestina a fost privita cu mefienta de clanurile turcice
ale Vechii Bulgarii. Aristocratia militara conservatoare, atasata traditiilor
ancestrale pagane si culturii de stepa, a ramas multa vreme refractara
la influenta Bizantului si a privit cu suspiciune crestinismul bizantin.
Cand difuziunea culturii si crestinismului bizantin a devenit
ingrijoratoare, nobilimea militara a considerat ca independeta statului
va fi protejata prin consolidarea paganismului si persecutarea
crestinismului. Elitele politice protobulgare au considerat paganismul o
garantie pentru mentinerea identitatii culturale si independentei.
Catre mijlocul veacului al IX-lea, convertirea devenise o
necesitate istorica dictata de considerente de politica externa si
interna, dezvoltarea ulterioara a statului bulgar era conditionata de
convertirea sa. Bulgaria, un stat consolidat, nu putea risca izolarea intre
civilizatii penetrate de ideea crestina. Pe plan intern, situatia interna
inca nu era stabilizata, rivalitatile etnice din hanat nu fusesera depasite
definitiv, procesul fuziunii intre slavi si protobulgari fiind franat de
diferenta de religie, de moravuri si cutume.
Cand suveranul bulgar Boris a agreat ideea acceptarii
crestinismului apusean, crestinarea bulgarilor de catre Bizant a fost
accelerata de amenintarea unei invazii bizantine. Botezatorul
bulgarilor a urmarit cu tenacitate salvgardarea independentei politice a
tarii pe care o vedea garantata prin obtinerea autonomiei religioase si
functionarea unei organizari ecleziastice independente. Bizantul nu era
dispus sa acorde Bulgariei o larga autonomie ecleziastica si Boris s-a
orientat catre Roma, sperand ca papalitatea va face concesii aspiratiilor
sale. Tergiversarile papalitatii in privinta consacrarii unui arhiepiscop
bulgar au impus reorientarea catre Bizant.

Rivalitatea pentru jurisdictia bulgarilor a fost solutionata in

favoarea patriarhatului din Constantinopol de Conciliul ecumenic din
Constantinopol, intr-una din sedintele sale extraordinare.Bulgaria a fost
integrata irevocabil comunitatii religioase politice si culturale bizantine
prin crearea unui arhiepiscopat autocefal in 870, care in 927 a fost
proclamat, in acord cu patriarhatele orientale, patriarhat independent.
Boris conducea un stat cu puternice traditii monarhice si a fost
capabil sa impuna modele noi culturale si religioase prin exemplul
personal si prin coercitie. Introducerea brutala a modelelor bizantine in
societatea pagana bulgara a provocat o reactie anticrestina si
antibizantina ce exprima panica fata de invadarea culturii traditinale.
Aristocratia militara s-a revoltat impotriva religiei si structurii bizantine
impusa tarii lor, pentru apararea obiceiurilor, privilegiilor si credintelor
traditionale. Represiunea indreptata impotriva aristocratiei Vechii
Bulgarii a fost sprijinita de slavii mai receptivi fata de crestinismul
bizantin. Cultul si credintele pagane au fost interzise, valorile pagane au
fost proscrise, de catre suveranul recent crestinat care a initiat o intensa
campanie de reeducare. Intrebarile lui Boris adresate pontifului roman
ilustreaza tensiunile produse in viata sociala si politica de conflictul
dintre etosul pagan si doctrina crestina. Traditia pagana ramasese
profund inradacinata, iar diferenta dintre moravurile pagane si cele
crestine era incomensurabila. Intrebarile sale releva interesul sale fata
de probleme generate de impactul crestinismului asupra unei societati
in curs de crestinare si asupra institutiilor traditionale ale bulgarilor.
Crestinismul a permis monarhilor bulgari sa imprumute ideologia
politica a Bizantului, sa pretinda aprobarea divina pentru suveranitatea
lor, sa-si uneasca supusii datorita unei comune profesari a unei credinte
exclusive, sa-si sporeasca prestigiul international.Boris a renuntat la
cateva din atributele suveranitatii lui magice, in calitatea sa de lider
politic si religios al unei populatii pagane, dar binecuvantarea Bisericii a
adaugat o dimensiune sacrosancta autoritatii sale.

In procesul etnogenezei bulgare crestinarea a avut un rol

esential: dihotomia etnica a fost atenuata. Antagonismul etnic, care
amanase crestinarea Bulgariei a fost definitiv depasit prin acceptarea
crestinismului. Introducerea crestinismului ca religie oficiala intr-o

societate eterogena din punct de vedere etnic a facilitat formarea unei

nationalitati comune. Religia crestina a proclamat o noua morala
valabila pentru toti subiectii statului, recomandand acelasi mod de viata
pentru toti, aceleasi norme de conduita in viata privata si sociala.
Religia crestina a contribuit la stergerea diferentelor care persistau intre
slavi si protobulgari, unindu-i definitiv intr-un singur popor pe bulgari,
slavi si pe descendentii populatiei romanizate. Convertirea a suprimat
obstacolul de ordin religios care interzicea casatoriile mixte intre slavi si
bulgari. Acum erau, si unii si altii, egali in fata lui Hristos si ultimele
obstacole care se opuneau fuziunii au fost abolite. Religia crestina a
exercitat o influenta asupra normelor juridice, adoptate dupa
introducerea oficiala a crestinismului si consemnate in primul cod scris
cunoscut sub numele de Lege pentru judecarea oamenilor [247].
Acest cod de drept compatibil cu moarala crestina a avut un rol
unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava.
Crestinare a accelerat transplantarea culturii bizantine in Bulgaria.
Literatura bulgara veche este produsul crestinarii tarii, continutul ei fiind
invariabil determinat de doctrina crestina ;
Recunoscand preeminenta seculara si spirituala a Imperiului si a
Bisericii sale, Bulgaria a adoptat civilizatia bizantina cu valorile ei
crestine. Bulgaria a primit religia si fundamentele civilizatiei sale din
partea Bizantului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
IZVOARE:
CONSTANTIN PORFIROGENETUL

Carte de invatatura pentru fiul sau Romanos, traducere de

VASILE GRECU, Editura Academiei Socialiste Romania,
Bucuresti, 1971.
Documents and materials on the history of the Bulgarian People,
(Scylitzes-Cedrenus
) [comp.
by
VOYNOV, M., PALESHOUTSKY, K. , PANAYOTOV, L.,
PANDEV, K., PLYAKOV, Z., RAYKOVA. A., STOYKOV, R.; ed.
VOYNOV, M., PANAYOTOV, L.], Publishing House of the
Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 1969, pp. 25-34 ; textul
original a fost publicat in Fontes Graeci Historiae Bulgaricae,
vol. VI (G. CANCOVA-PETKOVA, IV. DUJEV, L. JONEV, V.
TPKOVA-ZAMOVA & P. TIVEV (ediderunt), Academiae
Litterarum Bulgaricae, Serdicae, 1965.
Documents and materials on the history of the Bulgarian
People, (Ioannes Zonaras ), [comp. by VOYNOV,
M., PALESHOUTSKY, K. , PANAYOTOV, L., PANDEV, K.,
PLYAKOV, Z., RAYKOVA, A., STOYKOV, R.; ed. VOYNOV, M.,
PANAYOTOV, L.], Publishing House of the Bulgarian Academy
of Sciences, Sofia, 1969, pp. 49-52; textul original a fost
publicat in Fontes Graeci Historiae Bulgaricae, vol. VII (G.
CANCOVA-PETKOVA, STR. LIEV, P. TIVEV & V. TPKOVAZAMOVA
(ediderunt),
Academiae
Litterarum
Bulgaricae, Serdicae, 1965.
Enciclica lui Fotie catre patriarhii orientali, traducere adnotata de
PROF. TEODOR M. POPESCU, in rev. Studii Teologice, anul I
(1930), nr. 2, p. 56 76.
DICTIONARE SI ENCICLOPEDII:
HUSSEY, J.M. (editor),
The Cambridge Medieval History, vol. IV (The Byzantine
Empire), partea I (Byzantium and its Neighbours), Cambridge
University Press, Cambridge 1966.
KAZHDAN, ALEXANDER P.; TALBOT, ALICE MARY & CUTLER,
ANTHONY (editors),
The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I III, Oxford
University Press, New York Oxford 1991.
MANGO, CYRIL (editor),
The Oxford History of Byzantium, Oxford University Press,
Oxford 2002.
LUCRARI GENERALE:
AHRWEILER, HLNE,

Ideologia politica a Imperiului Bizantin, traducere de

CRISTINA
JINGA,
Postfata
de
NICOLAE-SERBAN
TANASOCA, Editura Corint, Bucuresti 2002.
BABUS, PR. DR. EMANOIL,
Bizantul istorie si spiritualitate, Editura , Bucuresti
2003.
BANESCU, NICOLAE,
Istoria Imperiului Bizantin, vol. II (610-1081), editie ingrijita de
TUDOR TEOTEOI,
Editura Anastasia, Bucuresti 2003.
BREHIER, LOUIS,
Civilizatia bizantina, traducere din limba franceza de NICOLAE
SPINCESCU, Editura Stiintifica, Bucuresti 1994.
BREZEANU, PROF. STELIAN,
O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucuresti
1981.
BURY, J., B.,
A history of the Eastern Roman Empire. From the fall of Irene
to the Accesion of Basil I, A.D (802-867), MacMillan and CO.,
Limited, London, 1912.
DASKOV, S. B.,
Imparati bizantini, traducere in limba romana de VIORICA &
DORIN ONOFREI, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1999.
DUCELLIER, ALLAIN,
Byzance et le Monde Orthodoxe, Armand Colin, Paris, 19