Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tipul irmologic- melodia este foarte simpla, cu un ambitus foarte mic; ritmul
este bazat pe raportul strans dintre silaba si sunet;
Tipul papadic- cantare frumoasa, melodia este foarte ornamentata
(melismatica), ritmul foarte liber, de aceea cele mai multe astfel de cantari
sunt individuale;
Tipul stihiraric- melodie mai dezvoltata, mai lirica, cu anumite ornamentatii,
ritmul fiind o combinatie intre cel silabic si cel liber.
In anul 754 Sf. Ioan Damaschinul scrie cea mai importanta opera a sa,
Octoihul, folosita si astazi in Biserica Ortodoxa. Acesta cuprinde cantarile zilnice ale
unui ciclu de opt duminici, intonate pe opt moduri pe care el le nueste ehuri (glasuri).
Aceste moduri se impart in doua tipuri: autentice(dorian- mod de re, lidianmod de mi,frigian- mod de fa, mixolidian- mod de sol) si plagale, derivate din cele 4
ehuri (hipodorian,hipolidian,hipofrigian,hipomixolidian)
Genul principal al muzicii bizantine este liturghia, cel mai important serviciu
divin al Bisericii Ortodoxe. Structura ei s-a pastrat aproape neschimbata din primele
secole crestine.
Liturgia cuprinde mai multe cantari religioase:
Troparul- compus pe o melodie simpla, are o desfasurare dinamica;
Condacul- piesa muzicala religioasa compusa dintr-un numar mare de strofe
si linii melodice, incadrate intr-o forma tipica;
Canonul- compozitie formata din noua ode distincte din punct de vedere
melodico- ritmic si modal, fiecare cuprinzand mai multe tropare.
Notatia bizantina se facea prin neume (semne grafice utilizate pentru a indica
aproximativ cursul unei melodii)
Spre deosebire de notatia muzicala oderna, unde fiecarui semn grafic ii
corespunde o anumita frecventa, notatia bizantina se baza pe relatia dintre sunete,
fiecare nota fiin definita in raport cu cea anterioara din melodie.
In perioada paleobizantina, notatia evolueaza foarte mult, pornind de la cea
ecfonetica, ce continea doar anumite semne prozodice, si ajungand, catre finalul
secolului al XI- lea, la reprezentarea semnelor deasupra fiecarei silabe a textului, prin
care se indicau atat trasaturile melodice si stilistice cat si modul de executie.
Un element nou care apare in perioada mediobizantina este marturia,
neuma complementare care fixeaza atat tonul initial cat si modul (ehul) melodiei
respective. Interpretarea melodiilor nu mai este lasata la voia intamplarii, punctul de
plecare fiind mai clar definit.
In perioada neobizantina ( sec. XIX) apare necesitatea de simplificare a
cantului bizantin. Chrysant de Madytos propune eliminarea neumelor ornamentale si
stabileste structura modurilor si a formelor cadentiale. El adauga si cateva semne de
durata, numite timporale, si incearca sa se apropie de notatia silabica a lui Guido
d'Arezzo, stabilind un numar fix de sunete.
Odata cu reforma lui Chrysant, muzica bizantina isi pierde o parte din
autenticitate si bogatie, prin eliminarea microtoniilor.
Muzica gregoriana a aparut in spatiul Imperiului Roman de Apus.
La sfarsitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan fixeaza cateva
canoane, in incercarea de a organiza si de sistematiza muzica bisericeasca. El
recomanda folosirea a patru moduri si a unui anumit repertoriu de cantari.
In timpul pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul al VI- lea) are loc o
noua reforma a muzicii de cult in Biserica Romana, in care sunt adaugate inca patru
moduri la cele stabilite de Ambrozie din Milan. Tot acum sunt alcatuite 2 culegeri de
cantari: Antifonarul si Sacramentariul.
Cantul gregorian se mai numeste si cantus planus sau, dupa aparitia polifoniei
in muzia religioasa, cantus firmus.
Cantul gregorian are urmatoarele caracteristici:
- este monodic;
- este modal (bazat pe modurile bisericesti);
- este vocal, a capella (fara acompaniament instrumental);
- este nonmetric (nu se supune metricii moderne, cu incadrare in anumite
masuri);
- foloseste ritmul liber, supus legilor prozodiei;
- are o melodica bazata in principal pe mers treptat sau cu salturi mici;
- are ambitus restrans;
- este cantat in limba latina;
- este scris intr-o notatie neumatica speciala.
Multe din caracteristicile cantului gregorian sunt comune cu cele ale cantului
bizantin, acest lucru fiind usor de explicat prin trunchiul comun in care ambele isi au
originea.
Modurile gregoriene se impart- ca si cele bizantine- in moduri autentice si
plagale. Pentru modurile autntice au fost imprumutate tot denumirile grecesti: dorian,
pentru modul cu final pe re; frigian, pentru modul cu final pe mi; lidian, pentru modul
cu final pe fa si mixolidian, pentru modul cu final pe sol. Modurile plagale au aceleasi
finale ca modurile autentice din care sunt derivate, diferenta constand in scara care
incepe cu o cvarta mai jos fata de modul autentic.
Pe langa aceste moduri, in practica muzicala gregoriana mai existau inca doua:
ionianul si eolianul recunoscute de Biserica de-abia in secolul al VI-lea. Ele stau la
baza tonalitatii majore si minore.
Misa este principala slujba religioasa a Bisericii Catolice. In cadrul acesteia
exista atat parti cantate cat si recitate sau vorbite. Partile cantate care au acelasi text la
orice slujba sunt cuprinse in Ordinarium Missae.
Celelalte parti cantate, cuprinse in Propiu Missae, au texte diferite, in functie
de perioada anului in care este oficiata slujba sau de sfintii carora le este dedicata.
Compozitiile muzicale denumite mise cuprind, de obicei, cele cinci parti din
Ordinarium Missae: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus- Benedictus si Agnus Dei,
deoarece acestea sunt invariabile si sunt cantate la orice slujba, pe tot timpul anului
bisericesc.
In Propium Missae sunt incluse celelalte parti cantate: Introitus, Gradual,
Alleluia/Tract, Offertoriu, Comuniune, acestea fiind denumiri generale pentru diverse
texte care se schimba de la o liturgie la alta.
Polifonia propriu-zisa este mentionata, incepand cu secolul al IX-lea, dar este
foarte posibil ca ea sa fi existat si mai inainte, sub diverse forme.
Cantarea responsoriala a dus la anumite suprapuneri, atunci cand unul dintre
coruri isi incepea fraza odata cu sfarsitul de fraza al celuilalt cor sau solist. Pe de alta
parte, in manastiri corurile erau formate atat din adulti cat si din copii, existand in
intonare o diferenta naturala de o octava. Pornind de la acest paralelism, la un moment
dat apare o alte voce paralela, la cvinta (respectiv cvarta). Acesta prima forma de
polifonie s-a numit organum.
Organum-ul primitiv (sau paralel)- este pria forma descrisa in mod clar in
secolul al IX- lea ca avand doua voci paralele. Melodia cantului gregorian era
denumita vox principalis si era dublata la o cvarta inverioara de o alta voce, vox
organalius. O forma a acestui organum este de asemenea descrisa in aceeasi perioada
in care vocile pleaca la unison, se despart pana la cvarta si evolueaza in paralel pentru
ca, spre final, sa redevina in unison.
Organum-ul liber- in secolul al XI-lea, organum-ul strict paralele a fost
inlouit cu cel liber in care, pe langa miscarea paralelea a vocilor, exista si o miscare
oblica sau contrara. Vox principalis este denumita in aceasta perioada si tenor. Vox
organalis era adaugata deasupra tenorului.
Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea apare un nou tip
evoluat de organum, cunoscut sub diverse denumiri:melismatic, inflorit sau
organumul Scolii de la St. Martial. Cantus planus era intonat de tenor in note lungi,
carora le era adaugata o voce superioara, in valori de note mai mici.
In Anglia practica polifonica era mai putin riguroasa in ceea ce priveste
regulile consonantei, conform viziunii antice grecesti. Aici apare cantus gemellus, in
paralelism de terte si sexte. Acesta va fi importat mai tarziu si in Franta, dand nastere
tipului de polifonie cunoscut sub numele de faux bourdon.
Din aceasta perioada au ramas numeroase tratate care mentioneaza si
teoretizeaza formele de polifonie.
Mentionez Musica Enchiriadis, atribuita lui Hucbald, Enchiridion Musices,
scrisa de Odon de Cluny, cea mai importanta lucrare fiin Micrologus de Guido
d'Arezzo.
Primele lucrari polifonice pastrate ca notatie sunt cele de la St. Martial
(Limoges, Franta) si Santiago de Compostela (Spania).
Muzica laica
Intre muzica laica si cea religioasa exista o dubla relatie. Asa cum muzica
gregoriana este influentata de cantul popular in tropi si secvente, tot asa muzica laica
preia caracteristici ale muzicii bisericesti (cum ar fi forma strofica)
Compozitiile laice au urmatoarele caracteristici:
- pot fi vocale, vocal- instrumentale sau doar instrumentale;
- sunt metrice, spre deosebire de cantus planus, cel mai adesea in masuri
ternare;
- au ritmul in general silabic;
- au fraze clare si structuri formate din sectiuni bine definite, unele dintre ele
fiind repetitive;
- utilizeaza modurile bisericesti, in special pe cele ionian (major) si eolian
(minor);
- pentru texte se folosesc diversele limbi de circulatie, spre deosebire de cantul
gregorian care folosea exclusiv limba latina;
- au o tematica variata, dominante fiind cantecele de dragoste;
Genul vocal:
In epoca intalnim atat compozitii muzicale, generic denumite cantece (chanson
in Franta, lied in Germania, canzone in Italia), cat si genuri specifice, cum ar fi
virelais, rondeau, ballata, minnelied, caracterizate prin forme distincte. Exista
dovezi certe despre folosirea intrumentelor pentru acompaniament. Probabil
acestea doar dublau linia melodica vocala, genurile ramanand monodice. Formele
de virelais, rondo si ballata au ca principala caracteristica alternata refren- strofa.
Minnelied-ul este o forma specifica frecventa in Germania si contine trei
sectiuni melodice: AAB (forma de bar).
Genul instrumental: