Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
au alte criterii prioritare. Strategiile pot fi diferite. Aciunea extern a statului rezult din decizii
luate n timpul luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta politica extern
decurge din consensul cercurilor politice interne cu privire la elementele definitorii, considerate
incontestabile, ale identitii naionale. O parte a politicii externe se constituie n afara nucleului
statului, fiind rezultatul contribuiei provinciilor, a regiunilor, a municipalitilor, a diferitelor
organizaii teritoriale. Interesele se constituie prin interaciune social i deciziile de politic
extern se iau sub influene culturale i simbolice comune. Satisfacerea interesului naional
nseamn i luarea n considerare a intereselor private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea
punctelor de vedere interne asupra interesului naional.
n anii 1960, n SUA, Henry Kissinger apra, n numele interesului naional, politica pe
care o ducea n Vietnam i pe care Hans Morgenthau o critica n numele aceluiai interes
naional. Apare i o perspectiv supranaional, de interaciune cu strintatea, atunci cnd
politica extern servete participrii la procesele de integrare regional. Exist organizaii i
grupuri specializate care acioneaz n domeniul politicii externe fr s aib character exclusiv
naional, care au componen transnaional. n politic, n general, inclusiv n politica extern,
se recurge la standard multiple. Din doctrina politic rezult c relaiile internaionale ar fi
anarhice, pentru c statele nu au ajuns s recunoasc o autoritate care s guverneze asupra acestor
relaii. Anarhice, relaiile internaionale sunt i conflictuale. Relaiile interne i cele internaionale
sunt ameninate permanent de pericolul deteriorrii pn la anulare. Apar diferende i este
posibil trecerea de la colaborare la confruntare. Ca urmare, se ntreprind msuri pentru
ntreinerea relaiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alctuiesc comisii, se realizeaz
acorduri. ntruct condiia esenial a politicii externe este realitatea strintii, extraneitatea, n
politica extern domin autoritatea public. Determinante n politica extern sunt dimensiunile
teritoriale, demografice, economice ale statului. Tot att de decisiv este istoria statului. La
nivelul instituiilor i al simbolurilor, politica extern depinde de organizaia cea mai puternic,
adic de stat. Statele sunt prezente peste tot n lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase
reuniuni ale reprezentanilor de state la nivel nalt, conferine ministeriale ale responsabililor de
servicii diplomatice i ale efilor altor servicii publice.
Politica extern, elaborat de cei care au ajuns s fac politic de stat, este aplicat de
serviciile statului. Alte servicii ale statului pun n aciune alte politici ale statului: politica
economic, politica din domeniul sntii, politica n domeniul educaiei, politica din domeniul
pensiilor. Politica extern a statului este activitatea prin care guvernul stabilete, definete i
reglementeaz raporturile cu guvernele strine i participarea statului la relaiile internaionale.
Politica extern a statului se exprim prin declaraii ale autoritilor, discursuri
parlamentare, discursuri ale reprezentanilor statului n timpul vizitelor pe care le ntreprind n
strintate sau le primesc din strintate.
Interesul naional
ntr-o viziune foarte rspndit, politica extern este privit ca instrumentul cu care sunt aprate,
n relaiile cu strintatea, interesele de durat ale comunitii naionale i mai ales ale statului.
Unii consider interesul naional ca principiu, alii ca fenomen. Interesul naional vizeaz
supravieuirea fizic, aptitudinea (autonom) de a controla alocarea resurselor potrivit opiunii
guvernului, bunstarea economic, punerea colectiv n valoare a fiinei naionale. Ca urmare,
intereselor pe plan economic, commercial le revine un loc important n politica extern.
Securitatea internaional
n elaborarea i nfptuirea politicii externe prevaleaz atenia acordat aciunilor n care se
recurge la for. Preocuparea fa de exercitarea forei nu se exprim doar n sfera reglementrii
conflictelor. Potrivit principiilor dreptului internaional public, ar trebui ca n politica lor extern
statele s prefere dreptul i nu fora. Politica lor extern ar fi astfel o politic de pace. Politica
extern a statelor se afl n raport direct cu politica militar. Se susine c politica extern i
politica militar sunt instrumente contrare, avnd cmpuri de aciune incompatibile. Politica
extern a statelor le-ar aparine diplomailor i efectul ei ar fi pacea. Politica militar le-ar
aparine militarilor i efectul ei ar fi rzboiul. Diplomaii i militarii se ntlnesc ns atunci cnd
particip i colaboreaz la instituirea i aplicarea msurilor de suprimare sau de meninere a
pcii.
Politica extern este dominat de interesul fa de securitate. Politica extern ca politic de
securitate vizeaz asigurarea rspunsului real la imperativele vitale care alctuiesc interesul
naional: supravieuirea, integritatea, independena politic, identitatea cultural. Enunarea
acestor valori evideniaz c interesul naional nu se reduce la nsumarea intereselor private .
Astfel descris, interesul naional pare c transcende interesele private infranaionale, care ns nu
pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lsate n afara interesului naional. Securitatea este i condiia ca
toi particularii s-i poat promova i apra interesele private. n acest complex de interese
mpletite, societatea exprim nevoia de securitate pe care numai statul o poate satisface i statul
i justific accesul la bogiile economice ale societii prin producia pentru securitate. A spune
c o ar acioneaz conform interesului ei naional nseamn c, dup ce i-a examinat
exigenele securitii proprii, ncearc s i le mplineasc.
Identitatea naional orienteaz interesul naional i politica extern ndeosebi pe planul ordonrii
obiectivelor. Identitile naionale actuale sunt rezultatul tendinelor globalizatoare, concretizate
n tentative de control mondial, precum revoluia social mondial, extinderea democraiei,
crora le-au corespuns, concordant sau discordant, decolonizarea, gruprile regionale i
transregionale (alieri, coalizri, solidarizri, uniuni) de state, rzboiul rece, proliferarea armei
nucleare, declanarea de conflicte etnice i religioase, protejarea sau utilizarea drepturilor omului
i a mediului nconjurtor.
Diplomaia
Termenul diplomaie este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problem delicat
cu tact, cu politee. Prin diplomaie se nelege ns i duplicitate. Sunt doctrinari care, conform
percepiei comune, admit sinonimia dintre politica extern i diplomaie. Prin diplomaie se
nelege activitatea reprezentanilor statelor legat de raporturile dintre state. Diplomaia
armonizeaz ordinea unui stat cu ordinea altui stat. Iluzoriu, persoanele triesc i locuiesc n
lumea ntreag. n realitate, pentru fiecare persoan, lumea se divide n ceea ce este i ceea ce nu
este strintate. Fiecare persoan are un stat propriu, distinct de celelalte state, de statele strine.
Statul propriu este statul n afara cruia este strintatea. Naiunea strin este alt naiune dect
naiunea proprie. Strinul nu aparine comunitii naionale, statului, ci unei alte comuniti, unui
stat strin, fiindu-i proprii o ordine strin, cetenia strin, numele strin, limba strin, un stat
strin cu un suveran strin i o suveranitate strin.
Relaiile diplomatice i consulare sunt relaii ntre state i statele sunt subiectele dreptului
diplomatic i consular. Activitatea diplomatic este activitatea reprezentanilor desemnai de state.
Diplomaia statului este activitatea diplomatic desfurat de reprezentanii lui.
Statele interacioneaz n domeniul relaiilor diplomatice prin diplomaii lor. Diplomaia este
profesia reprezentrii statului n relaiile cu alte state. Diplomaia este aadar profesia
diplomatului, a celui care se pricepe s reglementeze, altfel dect cu fora, diferendele dintre
state. Diplomatul deine profesia de a concilia interesele divergente ale statelor aplicnd regulile,
tradiiile i uzanele legate de relaiile dintre state.
Toate profesiile au temei tiinific. n toate profesiile apar artiti, cei care le practic cu
pricepere deosebit. Se spune c au talent. Datorit unor asemenea performane, se consider c
profesia este i o art. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale, pregtire, experien,
ca orice alt profesie, dar aceast profesie nu l situeaz pe diplomat printre artiti. Diplomatul
este funcionar public avnd statut propriu, aa cum au statute proprii profesorii, militarii i
poliitii. Diplomaia este i denumirea corpului agenilor diplomatic ai statului. Se recurge la
acest termen i pentru a denumi serviciul diplomatic al statului. Cnd se vorbete, nu doar n
pres, dar i n doctrin, despre diplomaia romneasc, ca i despre diplomaia francez,
diplomaia rus, noiunea semnific serviciul diplomatic naional. Fiecare din aceste servicii
naionale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de nfptuire i de aprare a intereselor
statului naional pe care l reprezint.
Relaiile diplomatice sunt relaiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice. Aceste
servicii, componente ale administraiei statului, reprezint permanent statul, n primul rnd n
relaiile politice cu alte state, negociaz cu alte state, transmit i primesc mesaje. Pe treapta
suprem a ierarhiei diplomatice se afl eful statului.
Realitatea impune considerarea diplomaiei la nivel nalt ca fiind diplomaia esenial, partea
principal a diplomaiei. Activitatea diplomatic const, n primul rnd, din comunicarea dintre
efii de state, dar i din comunicarea dintre ali reprezentani ai statelor care particip la misiuni
diplomatice, n cadrul unor delegaii la forurile internaionale, n cadrul unor misiuni ad hoc sau
n cadrul ambasadelor. Dei este uzitat, distincia dintre formele de diplomaie public dup
criteriul form permanent/form nepermanent rmne irelevant. Chiar dac se practic n
formule ad hoc sau speciale, diplomaia la nivel nalt apare, dincolo de teorie, n lumina
realitii ca fiind, ea n primul rnd, diplomaie permanent. Totodat, caracterizarea ca
diplomaie permanent s-ar potrivi i diplomaiei din cadrul forurilor internaionale, al
conferinelor i organizaiilor, unde se desfoar, de fapt, n msur considerabil, activitatea
diplomatic i unde, frecvent, se ajunge la desfurarea lucrrilor la nivel nalt.
Instituiile diplomaiei la nivel nalt i ale diplomaiei forurilor internaionale sunt instituii
primordiale ale activitii diplomatice. n consecin, instituiile diplomaiei prin serviciile
publice pot fi considerate, fr negarea necesitii lor indiscutabile, fr ierarhizare pe axa
importanei, fr diminuare de rol, instituii ale diplomaiei auxiliare.
Activitile diplomatice nseamn n primul rnd dialog. Ele constituie mecanismul de ntreinere
a relaiilor dintre state. Activitile diplomatice le ofer statelor calea panic de soluionare a
problemelor din ansamblul relaiilor dintre ele. Statele i rezolv problemele de relaii i prin
for. n raport cu politica extern, activitatea diplomatic, adic activitatea serviciului diplomatic
al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament n conducerea relaiilor interstatale.
Activitatea diplomatic i activitatea consular decurg din atribuiile instituiilor autoritii
statului. Aceast activitate le aparine acestor instituii, misiunilor diplomatice, inclusiv
instituiilor pentru relaii diplomatice, cancelariilor i ambasadelor. Ea const din discursuri,
schimburi de vizite, coresponden. Unei priviri sintetice asupra sensului major al activitilor
diplomatice i consulare i se dezvluie c prin aceste activiti sunt puse n legtur statele
suverane. Reduse la esenial, activitile diplomatice ar fi forme de comunicare oficial ntre
state.
Unul dintre obiectivele definitorii ale activitii diplomatice este reglementarea prin mijloace
panice a diferendelor care apar ntre state. Calea diplomatic este calea utilizrii compromisului
pentru evitarea recurgerii la for.
Recomandarea soluiei stingerii, prin dialog i negociere, aadar prin diplomaie, a diferendului
nainte de a se impune coerciia violent se regsete n nvturi cu notorietate impresionant.
Cnd mergi cu prul tu la judector, d-i silina ca, pe drum, s te scuturi de el, ca nu cumva
s te trasc la judector i judectorul s te dea pe mna temnicerului i temnicerul s te
aruncen temni. i spun Eu ie: Nu vei iei de-acolo pn ce nu vei plti i cel din urm ban.
(BIBLIA, 1539)
Diplomaiei i este propriu gndul c irul de violene neconvenabile poate fi evitat, dac se
accept o pace strmb, real i nu se insist pentru o judecat dreapt, imaginar.
Diplomaia este arta i practica de a purta negocieri ntre reprezentani mputernicii ai unor
naiuni sau grupuri diverse.
Capitolul I: Consideraii generale asupra diplomaiei
1
2
Congresul de la Viena 5 (1815)- dupa nfrngerea lui Napoleon, au fost ridicate foarte multe
chestiuni diplomatice ce ateptau s fie rezolvate. Acestea includeau forma hrii Europei,
hotrrea preteniilor naionaliste i politice ale unor grupuri etnice ce-i doreau s aib
autonomie politic, rezolvarea cerinelor mai multor puteri europene.Congresul de la Berlin6: (13
iunie- 13 iulie 1878) a fost o ntalnire dintre Marile Puteri din Europa i conductorii Imperiului
Otoman n Berlin n anul 1878. La nceputul rzboiului ruso-turc (1877-1878), elul ntalnirii a
fost recunoaterea condiiilor din Balcani.
Negocierile: Uneori naiunile recurg la negocieri oficiale pentru a rezolva o disput dintre
mai multe naiuni. Acestea sunt similare conferinelor menionate mai sus, deoarece nu exist
reguli sau proceduri speciale prestabilite. Totui exist un set de principii generale care ajut la
definirea cursului unei astfel de proceduri. De exemplu: Acordul de la Camp David stabilit n
1978 de ctre preedintele Jimmy Carter la Camp David pentru a ajunge la o ntelegere ntre
prim-ministrul Mechaem Begin al Israelului i preedintele Anwar Sadat al Egiptului. Dup
sptmni de negocieri, acordul a fost semnat , acest lucru ducnd la semnarea Tratatului de Pace
dintre Israel i Egipt din 1979.
Tratatul de la Portsmouth7, decretat dup ce preedintele Theodore Roosevelt a adunat
delegaii Rusiei i ai Japoniei pentru a se hotr n legtur cu rzboiul ruso-japonez. Intervenia
lui Roosevelt a aplanat conflictul, n cele din urm acesta cstignd premiul Nobel pentru Pace.
Recunoaterea diplomatic
Congresul de la Viena a pus capat razboaielor napoleoniene si a hotarat noile granite din Europa.
La acest congres au participat cele sapte mari puteri europene (Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Franta, Imperiul
Otoman, Italia si Rusia), iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatica deosebita si care a influentat decisiv luarea
hotararilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.
6
Prin tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) Japonia cstiga peninsula Liaotung, inclusiv Portu Arthur, si
jumatatea sudica a insulei Sahalin, Rusia recunostea drepturile exclusive ale Japoniei n Coreea si-si retragea armata
din Manciuria.
I.4.3.Diplomaia parlamentar
Diplomaia parlamentar nu este nc un subiect studiat foarte n detaliu.Diplomaia
parlamentar s-a dezvoltat rapid n ultimele decenii i pare s creasc n relevan. Termenul de
diplomaie parlamentar poate fi folosit n mai multe sensuri 9 , de obicei diplomaia
parlamentar este suma activitilor internaionale susinute de parlamentari pentru a crete
nelegerea dintre ri, i pentru a se asista reciproc pentru mbuntirea controlului guvernului
icreterea legitimitii instituiilor inter-guvernamentale.
Dei diplomaia a fost pn acum mai mult sau mai puin o aren rezervat exclusiv
executivului, depirea graniei dintre naional i strin a condus la o nevoie i mai mare de
parlamentari care s gndeasc problema care le era pus n fa. O mai mare implicare din
partea parlamentelor n afacerile internaionale este n parte rezultatul a ceea ce noi numim
globalizare. Recunoaterea c activitatea guvernamental n cretere n organizaiile
internaionale trebuie mai bine controlat. Aceasta a crescut o dat cu aceast nevoie i a condus,
n ultimele decenii, la un numr de structuri inter-parlamentare care sunt fcute s faciliteze
procesul de examinare. Pe de alt parte, parlamentele au realizat c nu mai pot lsa guvernele s8
9
Joseph Nye: nscut in 1937, este co-fondatorul teoriei relaiilor internaionale alaturi de Robert Keohane.
The Hague Journal of Diplomacy 2 (2007)pag. 93-99
i asume ntreaga responsabilitate pentru aciunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata,
parlamentarii individual i parlamentele ca instituii sunt chemate s-i rezolve partea din
problemele complexe care necesit o abordare multifaetat.
Aceste dou aspecte ale sarcinii parlamentare internaionale sunt strns legate i
cteodat, mai ales n problemele Adunrii Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi
parial problema.
Termenul a fost folosit prima data de Comisia de Drept International, in anul 1960, in cadrul discutiilor la Comisia
Juridica a Adunarii Generala a ONU.
11
Potrivit comisiei, expresia misiune speciala desemneaza o misiune oficiala de reprezentare a unui stat, trimisa de
acesta la un alt stat, cu scopul de a indeplini o sarcina speciala.
12
Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achizitionarea unor bunuri, chiar daca acestea sunt destinate dotarii
armatei sale.
- instituirea unor birouri temporare ntr-un alt stat, pentru a ndeplini o nsrcinare
temporar a statului trimitor: un birou comercial, o reprezentan pentru rezolvarea
despgubirilor de rzboi, anchete despre persoane czute n rzboi, etc 14 . Ar intra n sfera
diplomaiei ad-hoc i instituiile nfiinate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care
noi le-am definit ca misiuni specializate.
-Intr n categoria de diplomaie ad-hoc i acele misiuni temporare, cum ar fi delegaiile
care reprezint statul la ceremonii speciale (instalarea unui ef de stat, de exemplu).
2.Spre deosebire de diplomaia ad-hoc, care este definit doar ca doctrin,
misiunilespeciale sunt reglementate n Convenia privind misiunile speciale din anul 1969; art.1
le definete ca fiind: o misiune temporar, avnd un caracter reprezentativ de stat, trimis de un
stat ntr-un alt stat cu consimtmntul acestuia din urm pentru a trata cu el chestiuni determinate
sau pentru a ndeplini n acest stat o sarcin determinabil.
Diferena dintre diplomaia ad-hoc i misiunile speciale este imporant, ntruct regimul
acestora este diferit: dac apreciem c diplomaia ad-hoc este supus normelor dreptului
diplomatic cutumiar, n curs de formare i adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul
stabilit prin Convenia cu acelai nume din 1969, nseamn c distincia dintre cele dou noiuni
trebuie clarificat.
Apreciez c diplomaia ad-hoc se deosebete de misiunile speciale prin:
a) potrivit art. 3 al Conveniei privind misiunile speciale, funciile unei misiuni speciale
trebuie s fie determinate prin consimmnt mutual ntre statul trimitor i statul primitor,
diplomaia ad-hoc nu se realizeaz pe aceast cale. Astfel, consimmntul prealabil al statului
primitor nu este necesar n cazul diplomaiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaii care
particip la ceremonii, la unele aciuni protocolare, fiind suficient consimmntul tacit al statului
primitor; tot astfel, emisarii secrei, negociatorii secrei, observatorii confideniali, agenii secrei
sunt asteptai tacit de ctre statul de resedin.
b)o alt deosebire este c, pe cnd misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat,
ele acionnd n numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi i un agent particular al efului de
stat, cum sunt emisarii preedintelui SUA sau observatori la o conferin la care statul trimitor a
fost invitat dar, din diferite motive, nu dorete s participe la negocieri. Suita efului de stat poate
fi considerat ca diplomaie ad-hoc.
Aceste dou caracteristici au fcut ca diplomaiei ad-hoc s nu i se recunoasc, de muli
autori, statutul legal cu al diplomaiei permanente.
Consider c diplomaia ad-hoc beneficiaz de acelai regim cu cel al diplomaiei
misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, ns, nu este codificat convenional, iar cutuma
nu s-a format nc, fiind de acum, asigurat de curtoazia internaional.
13
Vezi P. Cahier
dupa al doilea razboi mondial, Romania a infiintat Comisii de repatriere, care au functionat in Germania, cu
sarcina de a ajuta repatrierea cetatenilor de origine romana.
14
15
ntre state. Astfel, s-a nregistrat o vdit extindere a att a diplomaiei bilaterale ct i
multilaterale.
- Extinderea diplomaiei la nivel nalt ( la nivelul efilor de stat sau de guvern i al
minitrilor de externe ). Creterea n complexitate i n implicaii a problematicii internaionale,
conjugat cu facilitile moderne de transport i i comunicaii, a generat un nou tip de aciune
diplomatic denumit de nivel nalt sau la vrf. Ea const n participarea direct a efilor de
stat sau guvern, a minitrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral ntre
state.
2. Noiunea de diplomaie
1. Originea diplomaiei
a) Diplomaia antichitii
Prima perioad din istoria diplomaiei, conform celor susinute de el, ncepe din
antichitate i dureaz pn n secolul XV, n aceast faz, a originii diplomaiei, Phillipe Cahier
face o serie de consideraii, inclusiv ncercri de subdivizri pentru perioada respectiv. Ceea ce
el apreciaz ca fiind specific diplomaiei n perioada ei de origine este caracterul itinerant.
Ambasadorii, diplomaii, erau trimii numai cnd exista un obiectiv precis de rezolvat i era
nevoie, fie de o declaraie de rzboi, de ncheierea unui tratat de pace, de o alian sau de un
acord de comer. n perioada respectiv nu existau reguli foarte precise care s se aplice
activitii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizat. Existau documente cu
caracter diplomatic, existau demersuri i aciuni diplomatice, ns nu exista noiunea de
ambasador sau diplomat rezident i, neexistnd reguli foarte precise, activitatea diplomatic avea
n mare msur un caracter ad-hoc.
n aceast perioad de nceput a diplomaiei un rol deosebit l au colile antice,
egiptean i asirian. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de
pace ncheiat ntre faraonul egiptean Ramses II i Hattushil III, regele hitiilor, la 1278 .Ch,
redactat n limbile egiptean i hitit, i gravat pe tblie de argint. Tratatul are un preambul n
care se declar c prietenia tradiional dintre egipteni i hitii, alterat doar n vremea de trist
domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat rzboi marelui rege Ramses al Egiptului, se
restabilete pentru eternitate. Textul tratatului conine o alian ofensiv i defensiv nu numai
mpotriva inamicilor externi, ci i mpotriva unor eventuale rzvrtiri interne. Tratatul se ncheie
cu jurminte de lealitate i ndeplinire fidel, precum i cu invocarea mrturiei miilor de zei i
zeie ale rii hitiilor, care se angajeaz n faa miilor de zei si zeie a1e Egiptului s
ndeplineasc n calitate de martori tot ceea ce fusese nscris n tbliele de argint i cu blestemele
cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are i coala greac, bazat pe
necesitatea statelor-ceti (polis) de a stabili legturi ntre ele. Meniuni despre trsturile
diplomaiei greceti avem nc din secolele VII-VIII .Ch. Ele se refer la desemnarea de soli de
ctre cetenii cetii, misiunile de ncheiere a unor aliane i nelegeri i chiar a unor aliane,
cunoscute sub numele de amficionii, grupri religioase care pe lng rolul de a asigura buna
desfurare a unor serbri religioase, erau i o form de solidaritate a oraelor care intrau n
componena lor. Acestea pot fi considerate i ca precursoare ale organizaiilor internaionale de
mai trziu. Tot n coala greac apar i primele forme de protecie pentru cetenii strini, care
aveau s devin mai trziu instituiile consulare.
coala roman are trsturi caracteristice care deriv din faptul c diplomaia era un
element secundar, fa de fora militat, pentru un imperiu cu ambiii universale cum era imperiul
roman. Romanii au folosit pe scar larg tratatele ca instrumente de expansiune politic,
chiar i pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alian
(societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate
(foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar
dac nu ntotdeauna respectat, a fost acela c n orice mprejurare cuvntul dat trebuie onorat.
Din acest punct de vedere, se consider c principiul pacta sunt servanda a aprut n perioada
roman. Conflictul dintre tendina romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile aplicabil ns numai cetenilor romani) i tendina lor de a nu admite nici o egalitate ntre
drepturile lor i cele ale popoarelor supuse, a condus la apariia unui drept special denumit jus
gentium, pe care unii autori l consider a fi la originea Dreptului Internaional. Acest drept
reglementa conduita cetenilor romani n raporturile cu strinii, ntruct, pn la reforma lui
Caracalla, nu toi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de ceteni. Pe msur ce Roma a
nceput s decad, acest jus gentium a dat treptat natere concepiei dreptului natural, adic a
unor norme ce exist independent de un tratat sau o alt nelegere privind raporturile reciproce
ntre indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, avnd un coninut etic. De asemenea, n Imperiul
roman ncep s apar reguli pentru diplomaie, care aveau n foarte mare msur o aureol de
sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preoesc, preoii
respectivi, pe lng serviciile religioase, se ocupau i cu servicii de protocol, de ceremonial i
diplomaie).
Arta i tiina au i ele conveniile lor, regulile lor i, n egal msur, constrngerile lor.
Cu toate acestea, aspectul de ritual al activitilor diplomatice au frapat ntotdeauna observatori
politici i de marele public. Se ignor astfel faa nevzut a aciunilor ntreprinse pentru aprarea
interesului naional. n timp ce statele, guvernele i organizaiile internaionale acioneaz i-i
confrunt interesele n cursul evenimentelor internaionale, diplomaii care le reprezint, fcnd
uz de metode tradiionale care le permit s-i confrunte fr pasiune instruciunile, caut
mpreun soluii armonioase, fcnd parte dreapt intereselor i -dac este cazul- amorului
propriu. Nu greim dac susinem c diplomaia este o art special care nu se confund, nici prin
obiect, nici prin metode cu alte activiti umane i, ca atare, are nevoie de specialiti care s se
consacre cu pasiune i druire total acesteia - diplomaii.
Pentru multe persoane, diplomaii promoveaz obiectivele guvernului lor prin stratageme
subtile i cu o disimulare rafinat, nelndu-i interlocutorii: efi de stat, minitri, colegi. Adesea
se repet cu plcere i cu un aer serios de glum i anume c "diplomatul este un om cinstit
care minte n serviciul rii sale". Desigur, aceasta este doar o glum, care i pstreaz.
actualitatea.
EVOLUTIA DIPLOMATIEI
ETAPELE DIPLOMATICE:
1. Prima etapa este legata de ambasadele temporare (solemne). Le gasim in Antichitate si
in Evul Mediu cand avem de-a face cu trimisi in diferite parti ale lumii, pe la curti, cu
diferite prileje: incheierea pacilor sau aliantelor, omagierea unui eveniment important
(casatorii, botezuri incoronari).
2. Ambasadele permanente coordonata de Guvern, prin deja institutionalizatele
departamente diplomatice. Aceasta etapa o gasim la finele Evului Mediu, si
caracterizeaza epocile moderna si contemporana, iar pemanentizarea ambasadelor a
asigurat continuitatea relatiilor diplomatice.
3. Etapa in care statele lumii se exprima prin reprezentanti in cadrul Congreselor sau
Conferintelor Internationale.
Ultimele doua etape se intrepatrund.
Faramitarea politica
Gradul mai inalt de dezvoltare a fortelor de productie
Nevoia unui echilibru in peninsula
Inceputul facut de diplomatia pontificala in directia ambasadelor permanente a fost
amplificat cu mijloace superioare de Republica Venetia. Sub influenta Romei si din
contactul cu Imperiul bizantin, de la care a imprumutat structura si metodele diplomatiei,
Venetia si-a organizat diplomatia inca din sec. XIII. Activitatea diplomatiei venetiene era
reglementata de legi si decrete foarte severe si gratie legii votate la 9 decembrie 1268, istoria
dispune astazi de celebrele relazioni(rapoarte) si dispacci(depese) ale ambasadorilor
venetieni , martori oculari, inteligenti si patrunzatori, buni politicieni si scriitori. Legea a
ramas in vigoare pana la disparitia republicii in 1797. In sec. XVI, Venetia isi organizase
definitive activitatea si corpul diplomatic, la Roma, Paris, Madrid, Viena, Londra.
In Franta sistemul ambasadelor permanente a fost adoptat pe timpul lui Ludovic XII si
Francisc I. Ei au pus bazele unei retele diplomatice ce unea interesele marcante in Suedia,
statele germanice si Istambul. In aceste zone circulau alaturi de reprezentantii cunoscuti
(ambasadorii legali) si agenti secreti. Henric III a creat prima structura autentic diplomatica,
numind in fruntea ei un secretar de stat: Louis Revolt. Ludovic XIII a creat un secretariat
care se ocupa cu problemele externe, incredintat lui Phelypeau dHerbault. Ludovic XIV
Regele Soare- Statul sunt eu!- in vremea lui influentele structurilor diplomatice in
relatiile Frantei au luat amploare. A avut sansa de a-l avea in preajma pe cardinalul
Richelieu, el a fost primul care a acordat diplomatiei niste principii regasite in testamentul
sau politic.
Principiile diplomatiei:
1. interesele statului sunt mai presus de orice opinii si prejudecati sentimentale,
ideologice, doctrinare.
2. politica fiecarui guvern nu poate fii incununata de succes daca nu se bucura de
sprijinul opiniei publice nationale.
3. echilibrul politic dintre marile puteri reprezinta singura modalitate de pastrare a
linistei si sigurantei statelor europene.
4. tratativele diplomatice trebuie sa fie o activitate permanenta , ele nefiind rezultatul
unui fapt intamplator, ci a unui act constient; negocierile constituind mai mult
decat modalitatea de reglementare a chestiunilor litigioase, mai exact reprezentand
un mijloc de informare (negocierea folosita pentru informarea partilor).
5. orice tratat trebuie incheiat maxima responsabilitate si odata cu semnarea li se
impune respectarea lui cu strictete; tratatului ii sunt necesare precizari precise,
excluzandu-se orice interpretari ulterioare care pot crea stari de tensiune sau de
anulare a tratatului.
6. ambasadorul sau reprezentantul diplomatic are obligatia respectarii instructiunilor
(primite) pentru a nu compromite bunele intentii ale suveranului sau.
Aceste principii sunt respectate si in timpul lui Ludovic XV avand consilier pe
Mazarin. Ludovic XV si-a organizat o diplomatie secreta, care activa in parallel
cu diplomatia oficiala. Isi aduna oficialii in renumita chambre noir condusa de
printul Conti si contele Brouglie. El incredinteaza conducerea diplomatiei
franceze, pana la 1787 contelui Vergennes.
Revolutia franceza:
-
Henric VIII desfasoara prima actiune privind organizarea afacerilor straine astfel ca din
Kings Principal Secretary a creat doua departamente: unul pentru sud, unul pentru
nord. Nord rezolva relatiile Marii Britanii cu Tarile de Jos, Germania, Suedia, Polonia
si Rusia, iar Sud afacerile legate de Franta, Italia Spania, Portugaia si Elvetia.
La 1601 regina Elisabeta I a concentrat diplomatia in mainile unui singur secretar de
stat: Our principal secretary of state.
In sec. XVII Anglia s-a impus ca forta diplomatica activa. La 1782 avem de-a face cu o
noua organizare concretizata in Foreign Departament (Ministerul de Externe). Pentru
Irlanda si celelalte colonii a creat Home Departament (Ministerul de Interne). In 1830,
Parlamentul Angliei si-a subordonat serviciul diplomatic: Pitt (tatal si fiul), Grenville,
Canning, Clarendon.
Aceasta preocupare pentru organizarea structurii diplomatice duce incepand cu sec. XVI
la o preocupare pentru nasterea unei literaturi de specialitate:
Baltazar Ayala Despre dreptul, regulamentele de razboi si disciplina militara in care descrie rolul ambasadorilor
Alberico Gentili Despre ambasade (1585)
Hugo Grotius Despre dreptul razboiului si al pacii (1625)
FUNCTIILE DIPLOMATIEI
Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre
functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar"
(articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi
reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare,
presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune.
Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de
misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca
reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este
evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala
indeplinirii instructiunilor primite.
Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de
curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca
si respectarea egalitatii in drepturi dintre state.
B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului
Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul
acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele
internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia
nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei
politici.
O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de
externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este
chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice,
sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta.
C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai
Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la
articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar
interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International".
Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind
o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a
serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai
mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o
misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte,
inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si
practica statului acreditar.
In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor
statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in
principal aspecte privind:
pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar;
urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant
si cel acreditar.
In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste,
daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale
din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti,
emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati,
si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si
relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului
misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de
libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele
democratice.
In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul
ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si
drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla
in afara teritoriului tarii sale.
Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a
unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau
viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur
drepturile.
Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se
execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa
se poata executa sunt:
actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit;
cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar;
cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului
acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se
plange.
Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In
general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale,
stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa
nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei
acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor
cetateni, cu exceptia drepturilor politice.
Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea,
eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea
accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de
jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea
statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii.
Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica
neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient.
Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta
unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit
mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state.
Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii
internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de
catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care
legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de
origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De
asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru
reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia
Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor
cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne.
In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce
in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il
cunoaste in tot mai multe tari ale lumii.
D. Negocierea
Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a
duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).
Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea
menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara
indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun
negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".
In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la
un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte
si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor,
distinge trei faze:
prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem
de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre
ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri,
astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile;
faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea
acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care
,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international;
faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza
diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata.
Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli,
pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama
de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care
mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in
fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.
statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa
identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu
statul acreditant.
In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal:
convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale;
vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe;
urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira
oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau
cuvantul sau iau parte la lucrari;
stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din
statul acreditar agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;
intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de
informatii.
In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii
formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la
guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului
acreditar.
O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si
informare este aceea de a raporta informatiile
obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru
autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale.
Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi pentru
date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu spionajul. Pentru
o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa adevarat ca, in
perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece, adeseori statele aflate in
tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor secreti, dat fiind ca, in aceasta
postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi expulzati din statul acreditar.
Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice este
culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti.
F. Protejarea relatiilor dintre state
Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de
asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de
a inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state.