Mecanismele globalizării

Joseph Stiglitz

Capitolul 6: Salvarea planetei

Încălzirea globală este una dintre problemele asociate cu globalizarea. Atunci când în
atmosferă sunt eliberate cantități din ce în ce mai mari de dioxid de carbon, gazele se
comportă ca pereții unei sere, menținând energia solară în atmosferă și încălzind Pământul;
ghețarii și calotele polare glaciare se topesc, curenții oceanici se modifică, nivelurile
oceanelor cresc.

Problema pornește de la tragedia proprietății comune.

În cazul unei resurse comune, fiecare utilizator ignoră modul în care acțiunile sale ar putea
dăuna altora: se pierde din vedere binele comun.

Principiile economice subiacente sunt simple. Atunci când cineva face un lucru care dăunează
altcuiva pentru care nu dă socoteală apare o externalitate negativă (externalitate = atitudine de
minimalizare a efectelor economice negative generate de poluare asupra resurselor mediului
ambiant). Există 2 abordări:

1. Privatizarea proprietății comune

 Nu poate fi aplicată în mod realist în cazul problemei încălzirii globale –
oricărui proprietar privat i-ar fi aproape imposibil să-și impună drepturile sale
de proprietate.
2. Managementul resurselor comune de către guvern prin restricționare.
 Comunitățile impun forme de control sociale și legale care previn tipurile de
externalități negative.
 Este unica abordare aplicabilă în cazul resurselor naturale globale.

Din perspectiva istoriei nici soluția privată, nici cea publică nu s-au dovedit promotoare ale
eficienței sau echității.

Summitul Pământului de la Rio

1
În 1922, peste 100 de șefi de state s-au întrunit la Rio de Janeiro și au decis să acționeze.
Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climaterice a instituit o procedură de
elaborare a unui tratat care să limiteze emisiile de gaze. Nu au căzut de acord asupra unui
scop precis, însă și-au luat angajamentul să „stabilizeze concentrațiile de gaze cu efect de seră
din atmosferă la un nivel care să prevină interferențele antropogenice periculoase asupra
sistemului climateric... într-un interval de timp suficient pentru a permite ecosistemelor să se
adapteze în mod natural”. Au urmat o serie de întruniri de ordin tehnic care au culminat cu
următoarea conferință internațională de anvergură pe tema încălzirii globale desfășurată la
Kyoto.

Protocolul Kyoto

În 1997, peste 1500 de delegați, grupuri de lobby și șefi de state din peste 150 de țări s-au
adunat în orașul japonez Kyoto cu scopul de a elabora un tratat în vederea reducerii la nivel
mondial a emisiilor de gaze cu efect de seră. Sarcina lor era identificarea unei modalități
echitabile și eficiente de reducere a emisiilor care să minimalizeze costurile economice
asociate acestei reduceri și care să împartă responsabilitatea în mod echitabil între toate țările
lumii. Protocolul de la Kyoto nu a impus cerințe imediate țărilor în curs de dezvoltare, ci a
solicitat fiecărei țări dezvoltate să-și reducă emisiile de gaze cu anumite cantități, în raport cu
nivelurile din 1990 până în 2012.

Țările în curs de dezvoltare, printre care se numără India, China și Brazilia, au susținut ideea
conform căreia nivelurile ridicate ale acumulărilor de gaze cu efect de seră din atmosfera
planetei sunt în cea mai mare parte rezultatul „păcatelor” din trecut ale țărilor dezvoltate. Pe
lângă faptul că ar fi nedrept ca țările în curs de dezvoltare să fie silite să plătească pentru
greșelile din trecut ale țărilor dezvoltate, ele nu ar trebui să suporte consecințele economice
nefaste asociate cu reducerea poluării, având în vedere eforturile lor de a se dezvolta și de a le
oferi cetățenilor lor o viață mai bună.

Statele Unite și Kyoto

Deoarece SUA au cea mai amplă economie din lume, nu este deloc surprinzător că sunt și țara
care poluează cel mai mult.

Statele Unite au refuzat să coopereze. Chiar înainte ca SUA să semneze protocolul de la

Kyoto, Senatul a adoptat rezoluția Byrd-Hagel, care afirmă că Senatul consideră că Statele

2
Unite nu ar trebui să semneze nici un protocol care nu include obiective clare și termene de
implementare atât pentru națiunile în curs de dezvoltare, cât și pentru cele industrializate.

Pe 22 octombrie 2004 tratatul a intrat în vigoare. Protocolul a fost ratificat de 141 de țări
responsabile pentru 55% din emisiile de gaze cu efect de seră.

Dacă Statele Unite nu se implică, progresul în reducerea gazelor cu efect de seră va fi limitat
în mod drastic. Statele Unite emit aproximativ 25% din totalul gazelor cu efect de seră.

Unul dintre motivele refuzului Statelor Unite de a semna protocolul de la Kyoto este evident:
luarea unor măsuri în legătură cu încălzirea globală impune suportarea unor costuri de către
unele industrii influente. Totodată, Statele Unite suferă cele mai puține consecințe ale
încălzirii globale; unii economiști și oameni de afaceri au remarcat că unele regiuni din
Statele Unite ar putea profita de pe urma acesteia, deoarece anotimpurile agricole din statele
nordice devin mai lungi. La întrunirea anuală din 2006 de la Davos, reprezentanții industriei
petrolului au discutat despre noile oportunități oferite de încălzirea globală: topirea calotei
glaciare polare va facilita accesul la petrolul din Oceanul Arctic.

Normele țărilor în curs de dezvoltare cu privire la emisiile de gaze

Sistemul actual pune accent pe reducerea poluării în raport cu 1990: cu cât o țară a poluat mai
mult în 1990 cu atât are dreptul să polueze mai mult în viitor. Acest principiu nu are sens
pentru țările în curs de dezvoltare; conform acestei logici țările sărace care au poluat mai puțin
în 1990 nu sunt îndreptățite să polueze nici în viitor. Pentru ca abordarea Kyoto să
funcționeze, va trebui găsit un compromis între normele bazate pe emisiile de gaze în raport
cu PIB-ul și normele bazate pe emisiile de gaze în raport cu numărul de locuitori.

Recompense și pedepse: optimizarea cooperării

Trebuie să existe motivații care să garanteze faptul că țările vor adopta protocolul, iar apoi îl
vor respecta.

Există precedente în aplicarea sancțiunilor comerciale internaționale (situația SUA vs

Thailanda – pescuitul cu plase care puneau în pericol broaștele țestoase). Acestea ar trebui
aplicate companiilor din SUA care poluează la un nivel ridicat; Europa, Japonia și alte state
semnatoare a Protocolului de la Kyoto trebuie să restricționeze sau să instituie taxe pentru
importul de mărfuri americane a căror producție poluează.

3
Risipa de energie pe care o face America poate fi analizată și dintr-o altă perspectivă:
neplătind pentru daunele ecologice pe care le provoacă, companiile din SUA obțin de fapt o
subvenție. Unul dintre principalele scopuri ale OMC este să creeze un teren de joc echitabil;
subvențiile dezechilibrează terenul de joc, de aceea țărilor li se permite să compenseze
subvențiile prin intermediul unor taxe echivalente. Acest procedeu i-ar oferi Americii o
motivație puternică pentru a semna Protocolul de la Kyoto. Propunerea (fiecare stat trebuie să
plătească pentru toate costurile sociale ale activităților sale de producție) este considerată de
unii echivalentul, în arena comercială, al declarării unui război nuclear.

Inițiativa pădurilor tropicale: o eficiență sporită

Până acum, cea mai mare atenție a fost acordată reducerii emisiilor, însă există și o altă
modalitate: eliminarea dioxidului de carbon din atmosferă și stocarea sa: acesta este rolul
copacilor. Prin fotosinteză, plantele extrag dioxidul de carbon din atmosferă, emit oxigen și
stochează carbonul. Prin urmare, plantarea de păduri reduce concentrația de gaze cu efect de
seră, iar despădurirea agravează lucrurile.

Deși la Kyoto a fost recunoscut rolul pe care l-ar putea avea plantarea de păduri - țărilor li se
acordă „credit” dacă plantează copaci – nu s-a luat nici o măsură privitoare la despăduriri.
Țările ar trebui stimulate să-și conserve pădurile.

Companiile energetice din Europa au voie să cumpere „compensații pentru emisiile de

carbon” (care le permit să emită mai mult carbon decât ar avea dreptul) prin susținerea
financiară a plantării unei păduri („sechestrarea carbonului”) într-o țară în curs de dezvoltare.

Un context alternativ

Orice activitate care presupune emisia de gaze cu efect de seră este asociată cu un cost social,
care nu este suportat de cei implicați în activitate. Soluția e simplă: determinarea statelor să
suporte costul consecințelor acțiunilor lor; cu alte cuvinte, să plătească pentru poluarea pe
care o fac.

Acest lucru poate fi realizat dacă toate țările din lume ar impune o taxă simplă pe emisiile de
carbon (impozitând astfel externalitatea emisiilor) sau, în mod echivalent, o taxă de petrol,
cărbune și gaze naturale corespunzătoare emisiilor de gaze pe care le generează prin ardere.

Țările care poluează mai puțin decât li s-a permis pot vinde surplusul (cantitatea de poluare pe
care au voie să o genereze dar nu o generează) țărilor care au nevoie.

4
În proiectul taxei comune toate aceste probleme sunt evitate. Fiecare țară își păstrează
veniturile rezultate din taxa respectivă, în loc să fie nevoită să dea banii unei alte țări. În
consecință costurile reducerii poluării sunt relativ mici.

Globalizarea a însemnat amplificarea interdependențelor țărilor. Retragerea avantajelor

globalizării prin intermediul sancțiunilor comerciale poate reprezenta un instrument eficient
pentru a-i trage la răspundere pe cei care distrug mediul global.