Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursuri Metodică
Cursul 1
- profesorul: să ţină cont de două componente fundamentale
• specialist pe domeniul pe care îl reprezintă
• cadru didactic – cunoştinţe de psihologie, pedagogie, didactică
- istoria e văzută adesea ca memorizare şi reproducere DAR trebuie dezvoltată mai ales
gândirea critică – ce se referă mai ales la
• trezirea conştiinţei
2
Didactica
= a îi învăţa pe alţii
- o ştiinţă; s-a desprins din filosofie
= ştiinţa predării, învăţării, evaluării (PIE) în toate domeniile de acţiune pedagogică
= teoria instruirii
- gândirea didactică şi problemele didacticii – Plato şi Socrate în Grecia Antică au observat
schimbările din secolul V şi au considerat că e nevoie de o formă instituţionalizată a
predării
- 1613, folosit prima oară cuvântul de Ratke = pedagog
- 1657, Didactica magna a lui Comenius – termenul se impune
• didactica = teorie a învăţării
• trebuie să învăţăm totul pe toţi oamenii
- sec XIX, didactica e integrată în învăţământ
• Herbart, Raine (?)
- sec XX, în 60s, schimbare radicală: apar numeroase teorii didactice; se acceptă ideea că
această disciplină nu are afirmaţii definitive; poate fi îmbunătăţită
- didactica are controversele ei; există “conflict” pedagogi – didacticieni (care a fost prima?
Pedagogia s-a născut din didactică sau invers?)
definiţie: DIDACTICA = ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare în formele sale
organizate, asigurând îndeplinirea scopurilor
- fiecare discplină şcolară are propria didactică
• disciplina şcolară=ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare a disciplinei
respective
- pedagogie -> didactica -> metodica
• metodica e subordonată didacticii; ea se ocupă cu inventarierea şi structurarea
conţinutului de învăţat, a obiectivelor pe teme, a metodelor şi mijloacelor adecvate
pentru fiecare temă
- didactica istoriei e orientată spre natura cunoştinţelor şcolare în domeniul istoriei şi spre
modalităţile de transmitere a acestora elevilor, având drept scop iniţierea profesorilor în
practica procesului de PIE
- didactica istoriei are ca componente esenţiale
1. organizarea învăţământului istoriei în şcoala românească
2. obiectivele predării istoriei în şcoală
3. metodele şi mijloacele folosite de profesor
- metodele de predare sunt şi foarte bune metode de evaluare a elevului
• nu evaluăm ce nu ştie elevul, ci ceea ce ştie
- obiectivele istoriei ca disciplină şcolară
1. generale – achiziţia unui sistem de cunoştinţe istorice; formarea gândirii istorice; formarea
capacităţilor intelectuale şi practice
2. obiective de referinţă/specifice – reconstituirea trecutului, explicarea şi înţelegerea
evenimentelor istorice, formarea atitudinilor
Cursul 2
Istoria ca disciplină de învăţământ
- istoria:
• ca ştiinţă (domeniu de cercetare; informaţie inedită)
• ca disciplină şcolară (informaţie acceptată)
cele 2 se întâlnesc prin metode, mijloace, obiective
- disciplină în care rolul profesorului a rămas cel mai important şi în care se pune accent pe
memorizare – aspecte negative
Istoria ca disciplină de învăţământ
- rol esenţial în formarea capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune;
• teoretic, pentru că practic nu se prea aplică
- funcţii
• de cunoaştere – înţelegerea ştiinţifică a evoluţiei societăţii, a acţiunii omului, a
organizării şi funcţionării societăţii în diferite timpuri şi spaţii
• practice (foarte importante!)
- formarea personalităţii
- formarea gândirii critice şi logie
- formarea deprinderii de a sintetiza, argumenta şi interpreta fenomenele,
procesele, evenimentele etc
- formarea de atitudini şi comportamente
istoria trebuie să se adreseze minţii şi sufletului (“raţiune şi simţire”)
Raymond Aron: “la un anumit moment, un ins începe să reflecteze la aventura lui, o
colectivitate la trecutul ei, omenirea la evoluţia ei. Astfel se nasc autobiografia, istoria
naţională şi locală, istoria universală”
Voltaire, sec XVIII, o nouă viziune asupra istoriei: şi politică şi culturală – 1789: istoria
naţională
- caracterul istoriei
1. educativ – “carte de învăţăminte” – exemplu pentru prezent şi de prospectare a viitorului;
pentru a înţelege prezentul şi a prospecta viitorul trebuie să te întorci în trecut
• Marc Bloch – istoria = ”solidaritatea timpurilor”
• A.D.Xenopol: “Scopul istoriei este de a ne face să înţelegem starea de faţă a fiecărui
popor în parte şi a omenirii în genere şi direcţia pe care vor apuca popoarele şi
omenirea în viitor”
• L.Blaga: “Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu
am putea exista fără ea”
• T.Vianu: “Istoria este obiectul cel mai interesant al culturii. Este cult cu adevărat numai
omul care ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă”
• M.Bloch: neînţelegerea prezentului derivă în mod fatal din necunoaşterea trecutului;
incapacitatea de a pătrunde semnificaţia experienţei trecutului depinde de neatenţia cu
care este privit prezentul
- “model” oferit de istorie – nu neapărat o personalitate ce însumează toate calităţile, ci
poate fi şi un model negativ
- nu se poate preda istoria fără cunoaşterea temeinică a trecutului
- manualul = istorie seacă, rece; depinde de profesor ca istoria să prindă viaţă pentru copii
4
Curs 3.
- termenul de instruire educaţională nu este cel mai potrivit în toate situaţiile
Obiectivele şi competenţele predării istoriei
- istoria ca domeniu de cercetare ŞI ca disciplină şcolară
- istoria ca disciplină şcolară – îi putem asocia anumite întrebări ce trebuie urmărite pentru
proiectarea lecţiei
• CE? – tema, conţinutul
• CUI?PT CINE? – grupul ţintă
• DE CE? – cu ce scop predăm acele lucruri; obiectivele
• CUM predăm ca ei să înţeleagă? Metodele
• CU CE? Mijloacele
• CÂT? Cantitatea de informaţie
- obiectivele vizează elevul; le formulăm gândindu-ne la acel grup ţintă; “ce trebuie să ştie
elevul”
• accentul să cadă pe învăţare şi nu pe predare
- obiectivele principale le găsim în planul de învăţământ, programă şcolară etc
- definiţie: OBIECTIVUL = scopul care trebuie atins în învăţare; ce trebuie să ştie elevul
după ce parcurge anumite etape de învăţare
- pentru clasele V-IX mai ales
(1) dobândirea unui sistem de informaţii specifice istoriei – eg: periodizare, caracteristicile
fiecărei epoci, evenimente, procese economice, sociale, politice, culturale; plasare în
spaţiu şi timp; descriere fapte istorice
(2) dezvoltarea gândirii istorice
- să definească termenii esenţiali; eg: statul cultura; noţiuni istorice – chiar cu
propriile cuvinte
- să opereze corect cu noţiunile în analiza evenimentelor istorice (eg: să le
insereze corect în anumită epocă)
- să analizeze faptul istoric prin raportarea la cauză şi efect; efectul poate să se
transforme în cauză; să înţeleagă modul în care evenimentele se înlănţuiesc
- să stabilească prin analiză şi comparaţie ce au în comun diferite evenimente
istorice din acelaşi timp şi spaţii diferite sau din spaţii diferite în acelaşi timp
(3) formarea concepţiei ştiinţifice
- ideea de evoluţie a societăţii
- sesizarea factorilor determinanţi ai evoluţiei (economici, sociali, politici, culturali)
- înţelegerea interdependenţei factorilor în dezvoltarea societăţii;
5
Actul predării
- pentru timp: să faci planşă cu cifrele romane + elementele de cronologie (secol, mileniu,
deceniu)
- cronologia să fie verificată pe parcursul întregului an
- pt spaţiu: f importantă harta – continente, fluviile cele mai importante (eg: la Egipt), ţările şi
vecinii
tipuri de profesori
- profesorul struţ – respinge noul
- profesorul ciocănitoare – cicălitor; aplică aceleaşi metode
- profesorul pinguin – se mişcă foarte încet; nu depune prea mult effort
- profesorul pescăruş – rapiditate în adaptare, anticipează
- profesorul porumbel – profesor zburător; aduce noile metode, le aplică şi le transmite mai
departe
- profesorul vultur – foarte receptiv, aspiră spre înălţimi; foarte atent la toate metodele noi;
foarte ager
CURS 5:
Lecţia de istorie
Definiţia
- din perspectivă organizatorică
8
Virtuţi
- asigură însuşirea sistemaitică a bazelor ştiinţelor
- dezvoltă cunoaşterea şi puterea creaţiei
- exerciţiu de dezvoltare a spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a gândirii abstracte şi a
gândirii estetice
- oferă elevului posibilitatea să îşi formeze convingeri şi sentimente
- asigură un sistem de relaţii între profesor – elev, elev – elev
- să se facă un transfer: accentul să se pună pe învăţare, nu pe predare
Tipuri de lecţie
1. lecţia de comunicare a unoştinţelor (mixtă sau combinată)
- vizează: realizarea mai multor sarcini didactice:
• comunicare
• sistematizare
• fixare
• evaluare
- structura relativă
• momentul organizatoric: prezenţa, salut, mutări din bănci etc
• verificarea cunoştinţelor/conţinuturilor: ascultare, notare
• pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe: prin conversaţie introductivă,
prin actualizarea unor cunoştinţe dobândite anterior, prin prezentarea unei situaţii –
problemă etc; pas recent, dar nu prea respectat de profesor (!)
• precizarea titlului şi a obiectivelor (scris pe tablă !!! )
ex: “Nou astăzi facem revoluţia de la 1848 ca să aflăm …”
• comunicarea/însuşirea noilor cunoştinţe: folosirea metodelor şi mijloacelor eficiente
• fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor predate (să se facă în timpul predării!) prin
exerciţii aplicative şi prin repetare
• explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei
- maximul 3 obiective stabilite
• joc
• teatru
• revistă etc
CURS 6:
Metodele didacticii
- din greacă: “methodos” – odos=cale; methoi=către
- metodă=desemnează procesul complex care are ca finalitate concretizarea obiectivelor
educaţionale
- metodele=căi de soluţionare a problemelor complexe, planificate, repetabile şi confirmate
de experienţă
• au un caracter polifuncţional: capacitatea lor de a atinge concomitent mai multe
obiective şi competenţe
- METODĂ
• metodologie didactică = ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de
învăţământ; presupune: natura, funcţiile, clasificarea metodelor pedagogice (parte a
tehnologiei educaţionale)
• metodica
11
- există metode
• tradiţionale/clasice
• moderne/actuale/active
- alegerea metodelor nu este întâmplătoare: fiecare lecţie trebuie gândită
• în funcţie de nivelul intelectual al copilului, de grupa de vârstă şi de nivelul de
înţelegere al copilului
- metode
• centrate pe predare
• centrate pe învăţare, comunicare
- metode
12
• pasive
• active
Cursul 7:
Expunerea. Povestirea. Conversaţia. Descrierea
1. Expunerea = metodă prin care profesorul prezintă oral un conţinut cu caracter informativ
într-o formă ordonată şi accesibilă elevilor
- are mai multe variante
• povestirea
• explicaţia
• descrierea
• prelegerea
- are mai multe dezavantaje
• comunicarea este indirectă – avem un monolog al profesorului
• transmite informaţiile de-a gata
• se bazează pe verbalism şi formalism
- nu se poate evita această metodă în lecţiile de istorie, comunicarea orală fiind necesară,
dar se poate imprima un caracter activ pentru a evita monotonia, plictiseala etc
Cum să faci o expunere mai activă?
- se alternează secvenţele de expunere cu strategii active
- introducere întrebări prin care elevul să emită judecăţi
- utilizarea unor mijloace de învăţământ: calculator, imagini, planşe, diapozitive etc
- expunerea trebuie să fie plastică, emoţională; în cadrul ei se pot folosi epitete, atruite,
metafore
- se apelează şi la alte metode: explicaţie, comparaţie
3. Descrierea = o formă de expunere prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale
unui eveniment istoric, fapt istoric, proces
- presupune proiectarea unei situaţii de învăţare (întrebări, teme)
Clasificare a descrierilor istorice
a. ştiinţifice – eg: oraşul-stat este… (descrierea unei noţiuni)
• ex: cerem: prezentarea unei cărţi
b. literară – a unor evenimente
• ex: cerem descrieţi în cuvintele voastre
c. realizată prin mijloace audio-vizuale (eg: film)
• ex: cerem descrieţi monumentul din imagine
13
- atenţia noastră nu rezistă mai mult de 10-20 minute, după care “ne fură peisajul”; de
aceea încep să fie eliminate prelegerile
Recondiţionarea prelegerii
- stimularea interesului elevilor prin începerea prelegerii cu o poveste, imagini captivante, o
glumă, în relaţie cu ceea ce urmează a fi predat
• prezentarea unei probleme, studiu de caz, lansarea unei întrebări incitante, astfel încât
elevii să fie atenţi şi interesaţi să afle răspunsul din prelegere
- aprofundarea înţelegerii elevilor prin folosirea de exemple şi analogii pe parcursul
prelegerii, cu trimiteri la viaţa reală, prin dublarea verbalului cu alte mijloace: oferirea de
imagini, folosirea unui limbaj corporal
- implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea ei: îi incităm să ne ofere
exemple, analogii, le cerem răspunsul la diferite întrebări sau să efectueze o sarcină
- evitarea unui punct final – încheiem prelegerea printr-I problemă care urmează a fi
rezolvată de elevi; le cerem lor să facă concluziile, finalul
Conversaţia = una din metodele principale de identificare a activităţi elevilor; nu poate fi
utilizată în însuşirea unor fapte şi evenimente istorice
- se poate realiza numai după cunoaşterea evenimentului
- se evită întrebările cu funcţie reproductivă şi se pun întrebări care să conducă elevul spre
operaţii de gândire
- există 2 tipuri de conversaţie
1. catehică – răspunsurile la întrebări sunt reproductive
2. euristică – conferă procesului de învăţare a istoriei un caracter activ
- întrebările trebuie să stimuleze gândirea elevului în sesizarea notelor caracteristice şi
comune uui grup de fenomene istorice
- trebuie să ofere un schimb permanent de idei între profesor şi elev
- întrebările trebuie să se adreseze frontal şi trebuie acordată atenţie răspunsurilor
Condiţii
- se formulează întrebări de diverse tipuri
• închise – răspuns oferit
• deschise – răspuns mai larg
• de explorare – propunere căutări
• stimulatorii
• suplimentare – ajutătoare
- întrebări clare, concise, scurte
- întrebările trebuie formulate fără duplicitate (să nu creeze o ezitare şi derutarea elevului)
conversaţia = întrebări şi răspunsuri
Dialogul sau discuţia e o metodă prin care se face un schimb organizat de informaţii şi idei,
de impresii, păreri, critici, propuneri în jurul unei teme
- scopul metodei: examinarea şi clarificarea unei noţiuni de istorie, consolidarea şi
sistematizarea datelor, explorarea unor analogii sau diferenţe, efectuarea unor analize de
caz, dezvoltarea capacităţilor de expresie verbală şi creativitate
- din ea s-au desprins mai multe metode
• dezbaterea (discuţie pe larg a unei probleme controversate) – pentru a descoperi
convingerile, atitudinile şi conduita elevilor
• seminar, masă rotundă, discuţia dirijată, colocviul, brainstorming-ul (asaltul de idei;
Philips, ‘66)
15
1. Demonstraţia este metoda prin care profesorul prezintă elevului în mod direct sau
indirect materiale ce vin în sprijinul conţinutului predat cu scopul de a asigura învăţării o bază
perceptivă şi documentară cât mai bogată şi cât mai sugestivă (obiecte arheologice,
documente).
- există forme variate ale demonstraţiei în funcţie de mijloacele de învăţare specifice istoriei
• demonstraţie cu ajutorul unor obiecte şi urme istorice reale: obiecte/urme arheologice,
etnografice, numismatice; ele pot fi aduse în clasă, pot fi prezentate prin imagini sau
prin vizita la muzee, şantiere arheologice etc
• demonstraţie cu ajutorul documentelor istorice – izvorul istoric este dovada de la care
pornim în prezentarea unor fapte, evenimente; utilizarea obiectelor scrise îl ajută pe
elev să înţeleagă evenimentul şi să cunoască tehnicile de cercetare ale istoriei
• demonstraţie cu ajutorul izvoarelor de istorie locală – în fiecare lecţie de istorie se
poate prezenta istoria locală prin evenimente, urme, personalităţi; se poate realiza un
mic muzeu al şcolii cu elemente de istorie locală
• demonstraţia au ajutorul beletristicii – pe baza unui conţinut literar; se prezintă faptele
istorice în forme accesibile şi plastice; se selectează operele literare cele mai aproape
de realitate; există conceptul de “literatură de frontieră” = memorialistica, jurnalele,
corespondenţa, biografiile, autobiografiile
• demonstraţia cu ajutorul unor reprezentări grafice – tablouri, fotografii, hărţi, planuri,
scheme
• demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale – valorifică virtuţile imaginii îmbinate
cu cuvântul şi cu mişcarea; această metodă contribuie la fixarea cunoştinţelor
- în vederea evitării excesului de material demonstrativ selectăm numai ceea ce reprezintă
aspectele esenţiale ale fenomenului, evenimentului etc
3. Comparaţia este o metodă foarte des folosită la istorie, necesară şi eficientă; metoda
reconstituie şi explică trecutul prin desprinderea asemănărilor şi deosebirilor dintre faptele
istorice, pe baza unor criterii ştiinţifice.
16
- toate tipurile de lecţii şi toate etapele acestora pot avea obiective operaţionale care să
solicite comparaţia sub cele două tipuri ale sale
a. comparaţia concomitentă
- constă în compararea faptelor şi fenomenelor istorice asemănătoare, care au avut loc în
aceeaşi perioadă de timp, în condiţii istorice diferite – eg: anul 1848 în Europa; sec VIII-VI
î.e.n. în Sparta şi Atena
b. comparaţia succesivă – constă în compararea progresivă a etapelor aceluiaşi proces
istoric sau a diferitelor noţiuni de acelaşi fel care s-au succedat pe scara timpului; eg:
statul, democraţia, revoluţia burgheză
4. Descoperirea
- învăţarea prin descoperire/investigarea este o metodă de lucru prin care elevul este pus în
situaţia de a descoperi singur, dar sub îndrumarea profesorului, un adevăr istoric, o
realitate
- este o activitate proprie a elevului
- este o metodă centrată pe învăţare; şi totuşi, nu e considerată o metodă activă
- e o metodă prin care nu se prezintă doar procesul cunoaşterii, ci mai ales căile prin care
se ajunge la cunoaştere
- prin această metodă, elevul se găseşte în situaţia a analiza documente, de a formula pe
această bază unele concluzii de a putea descrie şi analiza
- are o valoarea formativă şi dezvoltă imaginaţia
- nu poate fi folosită la toate lecţiile, iar profesorul trebuie să selecteze atent documentele
istorice, în funcţie de vârsta elevilor, de capacitatea lor intelectuală, de timpul alocat
studierii documentelor şi de scopul urmărit
a. învăţarea prin descoperire INDUCTIVĂ – se bazează pe raţionamentul inductiv şi constă
în analiza unor documente care să relateze fapte, evenimente, procese istorice
particulare, în vederea clasificării şi extragerii esenţialului, a generalului, necunoscut de
elevi; pleacă de la particular şi duce la general
b. învăţarea prin descoperire DEDUCTIVĂ – se poate utiliza la aproape toate temele de la
istorie; conduce de la general spre particular; când foloseşte această metodă, elevul are
caracteristici esenţiale, generale ale unui eveniment şi cu ajutorul documentelor
descoperă informaţii noi, ajungând la cazul particular
- între învăţarea prin problematizare şi cea prin descoperire există o strânsă legătură,
deoarece găsirea soluţiei unei probleme constituie un act de descoperire, iar orice
învăţare prin descoperire are ca punct de plecare o problemă/întrebare
- această metodă este considerată o aplicare practică a unor elemente teoretice expuse pe
parcursul capitolului/temei; este preluată din didactica engleză
Cursul 9:
• tipuri de lecţie
• metodele de predare, învăţare, evaluare (cele clasice şi cele interactive)
• mijloacele de învăţământ
Metodele interactive
- ajută elevul să îşi formeze competenţe reale; nu sunt numai metode de predare, ci şi de
învăţare şi evaluare; accentul nu cade pe predare, ci pe învăţare
- dezvoltă foarte bine diverse sentimente şi aptitudini, elevul învaţă să dialogheze, să
accepte opinii diferite, să accepte diversitatea
1. brainstorming
- metoda asaltului de idei (furtuna de idei) – metoda cea mai cunoscută şi cea mai des
folosită, dar greşit aplicată
- este o metodă de stimulare şi evoluţie a creativităţii grupurilor
- este o metodă interogativă: implică întrebări productive, cauzale, ipotetice sau idei,
judecăţi de valori, observaţii etc
- permite o evoluare a cunoştinţelor referitoare la un conţinut istoric
- prin această metodă aflăm ce idei şi ce soluţii oferă elevii pentru o anumită problemă
- un moment de brainstorming se poate crea la orice lecţie
- poate să fie de la 5 minute până la jumătate de oră; tehnica se poate aplica în două
variante
a. varianta deschisă – se prezintă elevilor tema discuţiei, li se pune întrebarea problemă şi li
se solicită părerea în legătură cu rezolvarea posibilă
- se poate lucra pe grupe cu elevii sau cu întreg grupul
b. varianta închisă – este de dată mai recentă; elevii, fără a comunica între ei, pot căuta
soluţia, realizează un răspuns pe care îl prezintă în scris coordonatorului de grup
- brainstormingul implică mai multe etape
• cunoaşterea regulilor care sunt comunicate de profesor
• acoperirea unui subiect
• desfăşurarea propriu-zisă: emisia + înregistrarea ideilor
• evaluarea elevilor
- regulile se referă la procedura desfăşurării activităţii şi sarcinile pentru fiecare elev
- fiecare idee este scrisă în forma emisă de elev; ideile pot să curgă şi nu le modificăm
- atunci când se emit idei de către elevi, nu se fac evaluări negative referitoare la aceste
idei; emisia de idei nu implică discuţie; când sunt emise ideile nu permitem nici un fel de
comentariu
- după emisia ideilor fiecare are dreptul să comenteze; se optează pentru ideile cele mai
bune şi mai potrivite
- ideile emise se pot grupa pe teme sau simboluri, cuvinte cheie
- trebuie să încurajăm exprimarea ideilor, să îi obligăm pe toţi să spună o idee
- nu permitem interveţii inhibante; nu ne batem joc de copii
avantaje
18
5. Eseul de 5 minute
- este o metodă eficientă de a încheia ora, pentru a îi ajuta pe elevi să îşi adune sau să îşi
concentreze ideile lecţiei şi pentru a îi da profesorului un feedback clar despre ceea ce s-a
întâmplat în timpul orei
- în acest eseu li se pot cere elevilor 2 lucruri
a. să scrie o informaţie, o idee pe care au reţinut-o din timpul lecţiei
b. să formuleze o întrebare pe care o au în legătură cu această informaţie
- se poate rezuma şi la o simplă întrebare
6. Ciorchinele
- este o metodă de brainstorming care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi prezintă
următoarele etape
• se scrie un cuvânt, o temă în mijlocul tablei şi al foii de caiet
• se notează toate ideile, sintagmele, cunoştinţele care le vin în minte elevilor în legătură
cu tema centrală, cuvântul cheie din mijlocul foii şi al tablei
- pe măsură ce se scriu cuvintele, ideile, se trag linii şi activitatea se opreşte în momentul
epuizării ideilor sau a timpului
- se trece la alegerea conexiunilor corecte şi la refacerea ciorchinelui
7. Turul galeriei
- propune evaluare interactivă şi profund formativă a produselor realizate de elevi
etape
- în grupe de 3-4 elevii lucrează mai întâi la o problemă care se poate materializa într-un
produs (eg: diagramă, planşă, hartă)
- produsele sunt expuse pe pereţii clasei
- la semnalul profesorului grupele se rotesc prin clasă pentru a examina şi discuta fiecare
produs
- îşi iau notiţe şi fac comentarii pe seama a ceea ce este expus
- este o metodă pe care elevul o pregăteşte de acasă
- este o metodă foarte bună în evaluare şi la lecţiile de recapitulare
- o asemenea metodă trebuie să abordeze aspecte ce nu apar în manual; o asemenea
temă nu trebuie să repete manualul
- aici intră în scenă creativitatea elevilor; e o temă care poate să valorifice inteligenţele
multiple
20
Cursul 10
8. Cubul
- presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii, din mai multe perspective, permiţând
abordarea complexă şi integratoare a unei terme; sunt recomandate următoarele etape
• se realizează un cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: DESCRIE, COMPARĂ,
ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ
• se enunţă tema, subiectul pus în discuţie
• împărţim clasa în 6 grupe; fiecare din ele examinând tema din perspectiva cerinţei de
pe una din feţe cubului; de obicei, şeful grupului dă cu cubul: ce nimereşte va fi sarcina
de lucru
- descrie – descrierea evenimentului/noţiunii/temei
- compară – ce e asemănător şi ce e diferit faţă de altă situaţie/problemă
- analizează – cauzele
- asociază – la ce anume îi face să se gândească subiectul respectiv
- aplică – e mai dificil la istorie
- argumentează: pro şi contra
! putem scrie şi alte cuvinte pe feţele cubului
• redactarea finală şi împărtăşirea a ceea ce au realizat elevii
• afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei
- metodă folosită la toate tipurile de lecţii
9. Bulgărele de zăpadă
- completează metoda “cubul”; adesea, se folosesc împreună
- metoda presupune reducerea numărului de elemente, aspecte, faţete ale unei probleme,
situaţii, pentru focalizarea asupra celor esenţiale
- etape
• clasa se împarte în echipe de 7-8 persoane sau chiar în 6 echipe, ca la cub
• se enunţă tema şi se comunică regulile de desfăşurare (după ce elevii ştiu metoda,
regulile nu mai trebuie comunicate)
• fiecare membru din echipă notează pe un post-it ideea sa şi o aşează în centrul mesei
• fiecare membru al echipei citeşte toate ideile, după care le ierarhizează, alegând 2-3
idei esenţiale; apoi, se reuneşte grupul şi va alea pe grup 2-3 idei; se repetă algoritmul
până când se ajunge pe grup iniţial la 2 idei
- cubul şi bulgărele de zăpadă sunt complementare prin ceea ce îşi propun să realizeze
• cubul îi va ajuta pe elevi să privească o temă din diferite perspective
• bulgărele de zăpadă îi va ajuta pe elevi să reducă numărul de elemente, feţete ale unei
probleme la ceea ce e esenţial
- împărţirea în grupuri se poate face aleator sau după preferinţele elevilor
- atribuirea de sarcini fie o decide profesorul, fie o decide cubul prin rostogolire
- prezentările fiecărui grup trebuie discutate, văzute, completate de ceilalţi
- dacă ne-am opri la ceea ce s-a obţinut în urma sarcinii “cubul” rezultatele ar fi stufoase –
foarte multe amănunte; recurgem la bulgărele de zăpadă pentru ca elevul să se focalizeze
pe ceea ce e esenţial
- se recomandă utilizarea celor două metode împreună deoarecele implică elevii în
finalizarea şi construirea temei
21
- chiar dacă nu este ideea lui, elevul o acceptă de bună şi aderă la ea cu plăcere, pentru că
a ales-o şi a dezbătut-o
10. Mozaicul
- are foarte multe variante; e uşor de aplicat
- presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite
de fiecare grup unui alt grup
- avantaje:
• stimulează încrederea în sine a elevilor
• dezvoltă abilităţile de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului
• dezvoltă gândirea logică, critică şi independentă
• formează responsabilitatea individuală şi de grup a elevilor
- presupune următoarele etape
• se împarte clasa în grupuri eterogene, de 4 elevi; fiecare din aceştia primeşte câte o
fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4; fişele cuprind părţi ale unei unităţi de
cunoaştere
• prezentarea subiectului tratat
• se regrupează elevii în funcţie de numărul fişei primite în “grupurile de experţi”;
obţinem 4 grupe (se poate lucra şi cu toată clasa împărţită în 2)
• citirea, discuţia “grupului de experţi”; este important să înţeleagă fiecare membru al
“grupului de experţi” că el este responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi
membri ai grupului iniţial
• se revine la grupul iniţial şi secţiunea pregătită e prezentată celorlalţi membri ai
grupului
• trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentarea orală, cu toată clasa
- este o metodă ce o putem folosi la toate tipurile de lecţii; se recomandă mai ales la lecţiile
de recapitulare şi este foarte utilă în temele pentru acasă – ce pot să fie teme tip proiect,
unde se împarte grupul iniţial şi cei care au sarcinile pregătesc împreună proiectul şi îl
prezintă
Mijloacele de învăţământ
• criteriul obiectual/imaginistic/ideal
- din perspectiva acestor criterii se disting următoarele categorii de mijloace de învăţământ
pentru istorie
1. pentru comunicarea informaţiei
a. reprezentările video ce se pot proiecta pe ecran; doar imagine, fără sunet
• foile transparente
• imaginile
• desenele pentru retroproiector sau diapozitiv
• diafilme
b. reprezentările audio – înregistrări pe discuri, benzi magnetice, emisiunile şcolare
radiofonice, emisiunile de radio cu caracter cultural, istoric
c. reprezentările audio-vizuale – se pot proiecta pe ecran
• filmele didactice
• filmele de televiziune
• filme pe CD, DVD – pe calculator
2. pentru obţinerea informaţiei
a. obiectele arheologice – unelte etc
b. modelele reprezentate de machete sau mulaje
3. pentru verificarea şi consolidarea informaţiei
ex: mapele cu texte şi hărţi istorice
4. pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiei
• diaproiectoare – proiectează diafilme
• epiproiectoare, retroproiectoare, cineproiectoare
• picapuri, magnetofon, casetofon
• televizor, video-casetofon, calculator
Reprezentările video
Diapozitivele = reprezentări video/imagini;
- avantaje:
• se pot folosi în fiecare moment al lecţiei
• profesorul are libera decizie a ritmului de proiecţie
• permit adaptarea comentariului la nivelul de înţelegere al clasei
• se poate reveni la imagini ori de câte ori e nevoie
• redau imagini în ansamblu sau detalii
- dezavantaje: nu reprezintă un fenomen în moşcare şi poate apărea o segmentare a
cunoştinţelor şi a lecţiei
- recomandat: 3-4 imagini / oră
Foliile transparente
- avantaje:
• se pot adapta la nivelul clasei
• ritmul aparţine profesorului
• imaginile se pot derula în acelaşi timp cu explicaţiile profesorului
- limitele: poate apărea un exces de informaţii
! documentele istorice, tablourile, fotografiile sunt tot reprezentări video; la fel e şi schema de
pe tablă !
Reprezentările audio
23
- avantaje: înregistrarea poate fi făcută de profesor, poate fi păstrată mai mult timp şi poate
fi completată în timp
- limite: sunetul nu poate fi vizualizat; pot fi înregistrări prost realizate şi greu de înţeles