Sunteți pe pagina 1din 3

Poezia religioasă la Eminescu

Comentariu literar pe „Răsai asupra mea”

Alex Radu

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,


Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară


Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta, de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa


Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa


Şi reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu, prin excelenţă, un romantic desăvârşit, recunoscut pe plan european,


a dat tonul liricii româneşti paşoptiste târzii, marcate de influenţa pastelurilor lui Vasile
Alecsandri.
Incursiunea eminesciană, între noaptea cu conotaţie romantică şi refrenul simbolist al
strofelor, situează opera sa poetică într-un periplu în lumea geniului inadaptat, care îşi trăieşte
drama incapacităţii de a-şi depăşi condiţia. El suferă din şi pentru iubire, pe care o alungă mai
apoi.
De foarte puţine ori a fost întâlnită problematica expusă în poezia de faţă. „Răsai
asupra mea” nu mai este o poezie exlusiv a cântului despre dragostea empirică, ci marchează
o adoraţie de factură religioasă, în care este invocată imaginea Fecioarei Maria, ca fiinţă
revelatoare, menită a reda condiţia primordială.
Urmărind tiparul sonetului lui Petrarca, Eminescu expune în două catrene şi două
terţine, prin procedee stilistice de natură romantică, o viziune rar întâlnită, aşa cum am
precizat anterior, în imensitatea creaţiei sale. Sunt invocate, desigur, simbolurile visului şi ale
nopţii, dezvăluite în spirit romantic, ca elemente potenţatoare meditaţiei şi
transcenderii/accederii într-un spaţiu compensatoriu, al „luminii line”, într-un cadru mistic:
„d-odinioară”.
Chiar şi titlul operei devine revelator al mesajului artistic prin forma arhaică de
prezent a verbului „a răsări”: „răsai”, trimiţând, astfel la toposul taumaturgic, iar genitivul
posesiv: „asupra mea” defineşte în mod evident masca eului liric prin indici deictici ai
subiectivităţii: „mea”, subliniind chiar ipostaza geniului, care, în al doilea catren, îşi
recunoaşte incapacitatea de a schimba lumea: „deşi al meu e un noian de vină”.
Metonimia „luminii line” din primul catren al sonetului aminteşte de spaţiul celest, în
care cunoaşterea absolută este elementul definitoriu şi unde spaţiul şi timpul converg ca
elemente nule.
Vocativele „maică sfântă”, „pururea fecioară”, alăturate interjecţiei „o” în cadrul
aceluiaşi vers, sugerează nu doar sacralizarea excesivă, cât şi disperarea eului liric de a se
reintegra in illo tempore.
Cele două verbe „răsai” şi „vină”, întâlnite la începutul şi sfârşitul primului catren pot
trimite, în primă instanţă, la o construcţie simetrică, însă trebuie să fim de acord cu faptul că,
având în vedere că sunt sinonime contextuale, potenţează de asemenea dorinţa eului liric de a
depăşi limitarea ontologică, conferind, totodată, un ritm alert.
Dar, în spiritul romantic(eminescian), apare imaginea speranţei, ca ultimă iluzie de
împlinire a idealului transcendent. Este aceeaşi iluzie ca a lui Hyperion din „Luceafărul” că va
deveni muritor, însă aceasta se va dilua în timpul empiric, atunci când observă „scenele de
hârjoană amoroasă dintre paj şi fata de împărat” (Vladimir Streinu): „Ce-ţi pasă ţie, chip de
lut,/ Dacă-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
Chiar şi cercul închis al primului catren, creat de prezenţa verbelor în incipit şi final cu
valoare sinonimică, ar trebui să alunge speranţa eului liric, prin ilustrarea inaccesibilităţii
spaţiului sacru/desăvârşit.
Întâlnim aici un eu liric disperat, într-un discurs liric retoric, marcat de invocaţii cu
spirit religios, un eu răpus de lumea contingentă, care apelează prin mijloace, cu rezonanţă
expresivă sentenţioasă, la divinitate: „tu n-o lăsa să moară”.
Enumeraţia trăsăturilor Fecioarei, asociate privirii: „Privirea ta de milă caldă
plină/Îndurătoare”, poate fi analogată, de asemenea, cu implorarea eului adusă ca rugăciune
cu reverberaţii în planul interior, al subconştientului, apropiind creaţia de lirica simbolistă, a
disperării bacoviene pentru un spaţiu propice: „Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;/ Mulţimea
toată pare violetă” (Amurg violet).
Prima terţină ipostaziază un eu poetic glacial, gata de orice sacrificiu pentru a-şi atinge
idealul bine stabilit: „străin de toţi”, „eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”. „Nimicnicia” este
nefiinţa omului, partea sa interioară, deci sufletul, care devine etern, iar „pierderea în
suferinţă” ar putea echivala cu haosul primordial, cu lumea nenăscută, bazată pe vechiul
principiu Tat Twam Asi: „acelaşi eşti tu; toţi sunt în unul şi unul e-n toţi şi toţi sunt în
Dumnezeu”.
Terţina finală a poeziei este o reproducere, am putea spune, reuşită a ultimului vers din
„Odă(în metru antic)”: „Pe mine,/ Mie redă-mă”, o încercare inadecvată de redobândire a
stadiului originar. „Tinereţea”, „credinţa” şi „reapariţia” din lumea celestă sunt simboluri ale
eternului, ale lumii cunoaşterii absolute, care se îmbină armonios cu tributul promis: adorarea
veşnică.
Vocativul „Marie” din finalul operei, alăturat semnului exclamativ, suntem de părere
că marchează strigătul final al eului; este un strigăt către lumea eternă, o manifestare ultimă în
faţa divinului, o cădere în genunchi ce subliniază rugăciunea desăvârşită.
Aparentul sonet devine în final o rugăciune către divin, cu elanurile geniului marcat de
incompatibilitatea sa cu spaţiul/lumea contingent/ă şi de incapacitatea sa de a-şi depăşi
condiţia de limitare existenţială.
Prin motivele „visului”, „nopţii”, „speranţei”, prin podoabe artistice: metafora „adâncă
a nimicniciei” – sugerând imaginea sufletului, prin aliteraţia sunetului „n” – „nu mai cred
nimic şi n-a tărie”, prin antiteza celor două lumi: efemeră şi eternă, romantismul este vădit
prin acorduri ritmate chiar şi de tiparul elegiac al rugăciunii. Eul liric rosteşte întreaga
invocaţie cu note de tristeţe specifice, dar nota de iluzie a împlinirii provine din speranţa ce îşi
are rădăcinile în lumea romantică: „speranţa mea tu n-o lăsa să moară”, „ca să te-ador pe veci,
Marie!”.
Aşadar, Orfeul liric, aflat „în căutarea idealului transcendent” (Rosa del Conte –
„Eminescu o dell’ Assoluto”), invocă providenţa pentru a-şi acorda lira, în scopul autosalvării
din lumea comună, poezia „Răsai asupra mea” căpătând accente de ars poetica, prin ilustrarea
conceptului de creator în spaţiul efemer, care va rămâne „străin de toţi” şi „pierdut în
suferinţă/ Adâncă a nimicniciei mele”.