Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856).

La Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini

diferite, in functie de propriile interese. Franta sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al III-lea, prin
ministrul sau de externe, contele Walewski, spera sa-si refaca prestigiul european; Sardinia si Prusia considerau ca prin
unirea Principatelor Romane isi vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state nationale - italian si, respectiv,
german; Rusia, infranta in razboiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Frantei; Anglia, s-a aratat favorabila unirii, apoi si-a
schimbat atitudinea; Austria si Turcia erau impotriva, deoarece nu doreau sa-si piarda influenta in teritoriile romanesti.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau
*inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia colectiva a marilor puteri,
*mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei administrative, revizuirea legilor fundamentale
(Regulamentele Organice),
* integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea in
Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari",
*libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata nationala
s.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in fiecare Principat,
care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea romanilor asupra unirii si problemelor
importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri, organizata la Paris, unde urmau
sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine
trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in mod provizoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a
mentine stabilitatea in cele doua tari romanesti. Hotararile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru romani,
deoarece urmareau sa impiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei.
Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau
drept rezultat realizarea imediata a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea conditii dintre cele mai favorabile
infaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca romanii insisi sa hotarasca asupra viitorului lor. Miscarea unionista s-a
intensificat pe plan intern dupa ce revolutionarii exilati au putut sa revina in tara. In locul celor doi domni, al caror
mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care sa conduca Principatele.
Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii ("partida nationala") si fortele ostile
care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate si orasenii votau direct,
iar mica proprietate si taranii indirect, prin delegati.Pentru prima oara in Tarile Romane prevederile electorale se
intemeiau pe avere, nu pe originea sociala, iar adunarile care se constituiau in temeiul lor aveau un anume grad de
reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a
creat o stare de tensiune interna si internationala. Fruntasii unionisti au adus la cunostinta Comisiei europene de la
Bucuresti falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin intalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si
regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in
Moldova (in care fortele unioniste au obtinut victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe
strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua hotarari, ci doar faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat
propuneri asemanatoare, intre care unirea Principatelor intr-un stat sub numele de Romania si aducerea pe tronul tarii a
unui principe strain, dintr-o familie domnitoare europeana care sa-si creasca mostenitorii in religia tarii, respectarea
autonomiei, neutralitatea si inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativa si guvern constitutional
reprezentative, sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii
agrare, organizarea interna etc. Dupa exprimarea romanilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele
prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864.
Conventia de la Paris. In 1858 s-a intrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, in cadrul careia comisia de ancheta
prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor si, dupa dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Conventia de
la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare interna, inlocuind Regulamentele Organice. Conventia de la
Paris mentinea suzeranitatea Portii otomane, sub garantia colectiva a celor sapte puteri semnatare ale Tratatului de la
Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau sa aiba fiecare cate un domnitor, ales pe viata de Adunarea electiva

din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva si nici un act al lor nu avea valoare daca nu era
contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn, adunarea legislativa a
fiecarui principat si Comisia Centrala de la Focsani. Adunarile functionau ca un parlament unicameral, care dezbatea si
adopta legile, fara a avea insa initiativa legislativa. Guvernele erau alcatuite din ministri numiti de domnitori, responsabili
in fata acestora si a Adunarilor elective. In afara institutiilor separate existau si trei institutii comune: Comisia Centrala de
la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani)
si armata.Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat,
desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala, accesul liber
la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii raporturilor dintre
proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele doua
adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si alegatori indirecti (votau prin
intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a
romanilor.
Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila pana in
anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi
vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa fie diferiti ca persoana, oferea
posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor si privilegiilor
boieresti si consacrarea egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia de la Paris punea capat Vechiului Regim si
crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotarator pe drumul rea lizarii unirii
Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a Frantei lui Napoleon al III-lea.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de
reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia,
Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a
fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor sale moderate in
comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care militau pentru modernizarea
societatii.
Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al
Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul din fostii
domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate prinsese, insa,
contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina pe conservatori sa
accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze majoritatea conservatoare,
Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Tarii Romanesti pe
alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la candidatii proprii, acceptand candidatura lui
Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in Tara Romaneasca. Acest act politic a
inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene,
dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru
consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa,
s-a obtinut, din partea marilor puteri garante recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite
reforme in conformitate cu cerintele epocii moderne.