88.

Nichita Stănescu, O călărire în zori

1. a fi de faţă, a sta faţă în faţă cu…, a face feţe feţe.
2. În primele două versuri, virgula marchează, la nivel sintactic, raportul de coordonare prin juxtapunere dintre mai multe
propoziţii de acelaşi fel, care alcătuiesc, la nivel stilistic, o enumeraţie amplă.
3. trunchiuri, soare.
4. Tema naturii, motivul soarelui.
5. Prezenţa eului liric se evidenţiază în textul dat prin forme verbale şi pronominale de persoana I – „mi”, „smulg”, „meu”
etc.
6. În strofa a doua, enumeraţia „Tobe de piatră bat, soarele creşte” alcătuieşte o imagine vizuală a răsăritului, care se
asociază cu o trăire extatică, jubilatorie.
7. Titlul poeziei face trimitere la un text eminescian, aşa cum o sugerează şi dedicaţia: „lui Eminescu tânăr” , care dezvolta
tema iubirii, sfidând timpul. Ideea transmisă de titlu dezvoltă în textul lui Nichita Stănescu, conotaţia unei stări de fericire
supremă, asociată cu imaginea răsăritului, sugerând o iubire de început de lume: „Mi-am întors către soare unicul meu
chip,/umerii mei smulg din goană frunzişe./ Câmpul tăindu-l, pe două potcoave/ calul meu saltă din lut, fumegând./ Ave*,
mă-ntorc către tine, eu.” Starea de fericire extremă de trăire extatică se revarsă asupra întregului univers, sufletul eului liric
intră în consonanţă cu elementele cosmice: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde şi grave./ Sufletul
meu îl întâmpină, ave!”.
8. Textul reliefează în ansamblul o stare de fericire supremă, trăirea intensă a bucuriei integrării în ritmuri cosmice:
„Soarele rupe orizontul în două./ Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere./ Suliţe-albastre, fără întoarcere,/ privirile mi le-azvârl,
pe-amândouă,/ să-l întâmpine fericite şi grave.” Personificarea soarelui care devine elementul central al peisajului descris
are rolul de a sublinia prin corespondenţă, trăirile eului liric: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde şi
grave./ Sufletul meu îl întâmpină, ave!/ Calul meu saltă pe două potcoave./ Coama mea blondă arde în vânt.”
9. O trăsătură a limbajului poetic care poate fi identificată în textul dat este expresivitatea obţinută prin valorificarea
sensurilor figurate ale termenilor şi crearea unor imagini artistice surprinse: „Tăcerea se izbeşte de trunchiuri,”, „Tobe de
piatră”, „Ave, maree-a luminilor, ave!”.
89. Nichita Stănescu, Viaţa mea se iluminează
1. „a-şi da viaţa”, „luptă pe viaţă şi pe moarte”
2. Cratima din structura „fantome-ale verii” marchează pronunţarea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite prin
modificarea valorii fonetice a sunetului „e” (care devine semivocală) pentru păstrarea măsurii şi a rimei versurilor.
3. ţărm, corăbii
4. tema iubirii, motivul timpului
5. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin folosirea formelor verbale şi pronominale de persoana I şi II-a ( „mă”,
„tău”,”te-”).
6. În strofa a doua enumeraţia care include comparaţia – „te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat” – evidenţiază
metamorfoza spectaculoasă a cadrului exterior sub imperiul sentimentelor trăite de eul liric îndrăgostit. Prezenţa iubitei are
rolul de a modifica trăsăturile unor elemente care în realitatea cotidiană au atributul stabilităţii şi al materialităţii şi care se
dematerializează, devin mobile.
7. Titlul este alcătuit dintr-un enunţ care evidenţiază caracteristicele spectaculoase de revelaţie pe care îl are sentimentul de
dragoste pentru cel îndrăgit: „viaţa mea se luminează”. Forma pronominală „mea” accentuează subiectivitatea
sentimentelor transmise. În text ideea de jubilaţie, de trăire intensă este susţinută de exprimarea directă a sentimentelor prin
intermediul enumeraţiilor şi al interjecţiilor : „mai lasă-mă un minut”, „oho, alerg şi salt şi curg”.
8. Textul dezvoltă ideea centrală a metamorfozei trăită de un îndrăgostit, sub imperiul unui eveniment etern – iubirea.
Sentimentul determină atât modificarea modului în care îşi percepe trăirile individuale şi celelalte sentimente, eul liric
îndrăgostit – „şi viaţa mea se luminează/ sub ochiul tău verde la amiază,/ cenuşiu ca pământul la amurg.” cât şi percepţia
lumii înconjurătoare – „ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat / ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.” Iubirea se asociază cu
starea de jubilaţie interioară, cu trăire intensă. Dorinţa perpetuării sentimentului de dragoste este subliniată de repetiţia
„mai lasă-mă” şi prin enumeraţia care include termeni cu valoare simbolică, referitor la timp: „mai lasă-mă un anotimp, un
an, un timp”.
9. Nichita Stănescu este unul dintre înnoitorii de marcă ai limbajului poetic, ceea ce este atât la nivel prozodic, cât şi la
nivel lexico-gramatical. În acest sens, se remarcă asocierile surprinzătoare ale termenilor, care desemnează realităţi
incompatibile: „ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat”. La nivel prozodic se remarcă rima complexă, obţinută prin asocierea
rimei împerecheate şi încrucişate, cu versul liber şi versul alb.
90. Nichita Stănescu, Lauda omului
1. adăugată – scăzută, eliminată, înăuntru – în afară.
2. Primul i reprezintă desinenţa de plural, al doilea i reprezintă articolul hotărât.
3. a bate apa în piuă, a bate în strună.
4. Metafora „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite / cu aripile crescute înăuntru” alcătuieşte o imagine vizuală originală, prin
care se sugerează întoarcerea spre sine a omului, într-un zbor invers, spre interioritate, nu spre înaltul cerului. Se poate
stabili, în acest fel, o corespondenţă între bogăţia şi frumuseţea aparte a universului interior al omului şi universul cosmic,
spre care l-ar fi purtat aripile îndreptate spre în afară.
5. Cei doi termeni definiţi în mod repetat pe parcursul poemului sunt omul şi soarele.
6. Repetiţia structurii „Din punctul de vedere al…” marchează introducerea unei noi perspective asupra realităţii prezentate
de poet. Se creează, în acest mod, o simetrie a discursului liric, care accentuează definiţiile metaforice ale omului, respectiv
ale soarelui.
7. Titlul, Lauda omului, reliefează mesajul poetic, textul fiind un imn închinat omului, puterii sale de înălţare deasupra
contingentului, a obişnuitului. Fiinţa umană e pusă în relaţie cu elemente cosmice ( „Din punctul de vedere al copacilor…”,
„Din punctul de vedere al pietrelor…”, „Din punctul de vedere al aerului…” ), realizându-se, simbolic, definiţii ale fiinţei
situate deasupra celorlalte, care însumează toate caracteristicile acestora: „oamenii – o emoţie copleşitoare..”, „oamenii-s o
lină apăsare…”, „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite…”. Toate aceste caracteristici sunt sintetizate în titlul cu caracter
laudativ.
8. Ultima strofă concentrează semnificaţiile întregului text, omul fiind reprezentat în ipostaza de fiinţă gânditoare, care
stăpâneşte toate tainele lumii. Simetria cu strofele anterioare se obţine prin structura cu valoare de refren – „Din punctul de
vedere al….” În această strofă, punctul de referinţă îl reprezintă „aerului”, element al cadrului exterior care sugerează
imaterialitatea, inefabilul. Metaforele „soarele-i un aer plin de păsări / aripă în aripă zbătând” şi „Oamenii sunt păsări
nemaiîntâlnite” sugerează identitatea celor două elemente definite pe tot parcursul discursului liric – omul şi soarele - ,
proiectând fiinţa umană într-o dimensiune cosmică absolută. Particularizarea descrierii fiinţei umane, prin metaforă şi
enumeraţie – „cu aripile crescute înăuntru / care bat, plutind, planând…” – culminează cu reliefarea caracteristicii
distinctive a fiinţei umane – capacitatea de a gândi, de a-i descoperi propria bogăţie interioară: „într-un aer care e mai curat
– care e gândul!”
9. Nichita Stănescu este unul dintre înnoitorii de marcă ai limbajului poetic, ceea ce este atât la nivel prozodic, cât şi la
nivel lexico-gramatical. În acest sens, se remarcă asocierile surprinzătoare ale termenilor, care desemnează realităţi
incompatibile: „Din punctul de vedere-al aerului, / soarele-i un aer plin de păsări”. La nivel prozodic se remarcă rima
complexă, obţinută prin asocierea rimei împerecheate şi încrucişate, cu versul liber şi versul alb.
91. Nichita Stănescu, Dimineaţă marină
1. frunte, sprâncenele.
2. Virgulele din al doilea vers separă o construcţie gerunzială – „trezindu-se brusc” – de restul enunţului.
3. a fi o apă şi-un pământ; a da apă la moară.
4. motivul plopilor, motivul somnului.
5. rimă încrucişată, măsura: 10 – 12 silabe
6. Epitetul personificator „umbrele lor melodioase” alcătuieşte o imagine auditivă care sugerează caracterul diafan al
peisajului descris, în care se încadrează eul liric.
7. Titlul, alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat şi dintr-un adjectiv, sugerează caracteristici spaţiale şi temporale ale
peisajului descris în text. Universalitatea peisajului descris este sugerată, în text, prin imagini vizuale care surprind planul
cosmic – „o dungă roşie-n zări se iscase”- , dar şi planul terestru, prin detalii caracteristice pentru un peisaj marin: „mare”,
„lumina-n ape o să-mpungă”, „apele se retrăgeau tăcute”.
8. Strofa se deschide cu un epitet sugerând o dimensiune eternă a timpului – „Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă” .
Universul cosmic are atributele nefirescului, sugerat prin acelaşi epitet: „urcând un soare neobişnuit”. Inversiunea din
versul al treilea propune o imagine în oglindă a cosmicului, prin relaţionarea cu marea a luminii soarelui. „Adânc, lumina-n
ape o să-mpungă”. Între elementele cadrului exterior – lumina, soarele, apa – şi trăirile eului liric se stabileşte o
corespondenţă – „din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!”
9. Nichita Stănescu este unul dintre înnoitorii de marcă ai limbajului poetic, ceea ce este atât la nivel prozodic, cât şi la
nivel lexico-gramatical. În acest sens, se remarcă asocierile surprinzătoare ale termenilor: „Va fi o dimineaţă neobişnuit de
lungă / urcând un soare neobişnuit”. La nivel prozodic se remarcă rima complexă, obţinută prin asocierea rimei încrucişate,
cu versul alb.
92. Nichita Stănescu, Adolescenţi pe mare
1. ţeapănă – fixă, uşoară = lentă
2. Apostroful, semn de ortografie, înlocuieşte sunetul ă.
3. a tăia frunză la câini, a tăia în carne vie, a tăia cheful.
4. tema adolescenţei, motivul valului
5. rima încrucişată , măsura 12-15 silabe
6. Unele versuri se scriu cu literă mică, deoarece continuă ideea începută în versul anterior, realizând figura de stil numită
ingambament.
7. Metafora „au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare” sugerează descoperirea lumii, luarea ei în stăpânire de către
adolescenţii care abia îşi fac intrarea în viaţă.
8. Textul dezvoltă ideea poetică centrală a iniţierii, a unui început. La nivel stilistic, metaforele şi personificările sugerează
ideea de încercare de găsire a unui sens : „această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în
picioare, / mai rezemându-se cu braţul, de curenţi, / mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare”. Perspectiva din care
sunt văzuţi adolescenţii este aceea a altei vârste: „eu stau pe plaja întinsă tăiată-n unghi perfect / şi îi contemplu ca la o
debarcare”. Găsirea unui rost esenţial şi depăşirea ezitărilor începutului este sugerată prin enumeraţia şi metafora: „dar ei
sunt zvelţi şi calmi, şi simultan / au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare”
9. Limbajul poetic este caracterizat de expresivitate, obţinută prin utilizarea tropilor şi a sensurilor figurate ale termenilor –
„Această mare e acoperită de adolescenţi / care învaţă mersul pe valuri, în picioare”.
sau
Ambiguitatea este o caracteristică a limbajului poetic care constă în obţinerea unor sensuri neobişnuite prin valorificarea
sensurilor figurate ale cuvintelor : „care învaţă mersul pe mare, în picioare”, „mai sprijinindu-se de-o o rază ţeapănă, de
soare”.

93. Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte

1. infernal , concret
2. Marte este scris cu majusculă deoarece se face referire la denumirea latină a lunii martie, provenind de la numele zeului
războiului, Marte ( echivalentul latin al lui Ares, zeul grec al războiului ). Scrierea cu majuscule a substantivului „Marte”
accentuează valoarea simbolică a momentului evocat, Marte fiind zeul războiului. În text, această prezenţă simbolică, face
trimitere la un război al sentimentelor, la trăirea intensă şi încordată a sentimentului de dragoste.
3. copil de suflet, a sta cu sufletul la gură, într-un suflet.
4. tema iubirii, motivul ploii.
5. rimă încrucişată, măsura 9 – 11 silabe.
6. Imperfectul este un timp al eternităţii. Verbele la imperfect din primele două strofe creează ideea de durată, de
desfăşurare continuă şi sunt asociate atât cu elemente şi fenomene ale unui cadru exterior – „plouă”, „nori curgeau ” – , cât
şi cu sentimente, stări, trăite de eul liric – „noi ne iubeam”, „sufletele noastre dansau”. Prin folosirea acestui timp verbal se
accentuează continuitatea unor stări sufleteşti, starea de fericire supremă pe care o aduce trăirea sentimentului de dragoste.
7. În strofa a doua, personificarea şi epitetul „sufletele noastre dansau nevăzute” sugerează caracterul diafan al
sentimentului trăit, comuniunea sufletească desăvârşită a celor doi îndrăgostiţi, trăirea intensă a unui sentiment de dragoste,
care modifică realitatea exterioară – „nevăzute într-o lume concretă” - , depăşind limitele fizice.
8. Penultima strofă descrie starea sufletească a eului liric, pentru care sentimentul erotic se asociază cu jubilaţia, cu
înălţarea, cu depăşirea limitelor concretului – „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia.” Repetiţia
şi interogaţiile retorice subliniază trăire intensă a sentimentului erotic de către cei doi îndrăgostiţi, care se regăsesc în ecoul
propriilor sentimente: „Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi, / Cine-s mai frumoşi: oamenii? ploaia?”
Epitetul „mai frumoşi”, asociat atât unui element al cadrului exterior – ploaia - , cât şi unui element la planului uman –
oamenii – accentuează consonanţa dintre sentimentele îndrăgostiţilor şi lumea exterioară.
9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic care constă în prezenţa a numeroase procedee artistice – figuri de
stil: metafora: „ploua infernal”, epitete: „sufletele...dansau”, personificare: „pereţii odăii erau neliniştiţi”, repetiţii:
„răspunde-mi, răspunde-mi” etc. Altă caracteristică a expresivităţii este prezenţa elementelor de versificaţie: măsura 9
silabe, rima încrucişată, structura strofelor.