LUIZA-CRISTINA GAVRILESCU

DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ

- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

2
 CUPRINS
CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL
CIVIL....................................................................................................................3
1. Sistemul dreptului civil................................................................3
1.1. Accepţiunile noţiunii de drept...............................................3
1.2. Definiţia dreptului civil..........................................................3
1.3. Principiile dreptului civil.......................................................4
1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept...............5
2. Teoria legii civile ........................................................................9
2.1. Izvoarele dreptului civil........................................................9
2.2. Aplicarea legii civile...........................................................11
3. Interpretarea legii civile............................................................13
CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL..........................................16
1. Noţiune.....................................................................................16
2. Caractere..................................................................................16
3. Structura...................................................................................16
3.1. Părţile raportului juridic civil...............................................17
3.2. Conţinutul raportului juridic civil.........................................20
3.3. Obiectul raportului juridic civil...........................................28
4. Izvoarele raportului juridic civil.................................................34
CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL.................................................36
1. Noţiune şi clasificare................................................................36
1.1. Definiţia actului juridic civil.................................................36
1.2. Clasificări ale actelor juridice civile....................................36
2. Condiţiile actului juridic civil......................................................42
2.1. Noţiune şi clasificare..........................................................42
2.2. Capacitatea ......................................................................42
2.4.Obiectul..................................................................................51
2.5. Cauza................................................................................53
2.6. Forma ................................................................................54
3. Modalităţile actului juridic civil..................................................57
3.1. Termenul............................................................................57
3.2. Condiţia..............................................................................59
3.3. Sarcina...............................................................................61
4. Efectele actului juridic civil.......................................................63
 5. Nulitatea actului juridic civil......................................................70
5.1. Noţiune...............................................................................70
5.2. Funcţiile nulităţii.................................................................70
5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului
juridic.........................................................................................70
5.4. Clasificarea nulităţilor........................................................73
..................................................................................75
5.5. Cauzele de nulitate............................................................75
5.6. Regimul juridic al nulităţii...................................................75
5.7. Efectele nulităţii..................................................................76
BIBLIOGRAFIE................................................................................................81

2
CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL

1. Sistemul dreptului civil

1.1. Accepţiunile noţiunii de drept

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din latină, dar nu
din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus) ci din latinescul directum, luat în
sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii.
Expresia "drept" poate fi luatã în trei sensuri si anume:
În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de
conduită impuse de stat în scopul reglementării relaţiilor inter-umane. Acesta este
sensul dreptului obiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său
(regulile de conduită). Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment
dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv.
În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea,
posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o
anumită conduită. Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca:
”am dreptul la salariu” sau “am obţinut dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de
drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana care exercită
prerogativa respectivă.
În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa socială
care studiază statul şi regulile adoptate de el, instituţiile politice şi juridice,
principiile generale de conducere şi reglementare a societăţii. Este sensul în care
folosim această noţiune când ne referim la disciplina de studiu “drept civil”.

1.2. Definiţia dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile
juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi
juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică. Din definiţie rezultă:
- Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece reglementează, în
principiu, raporturi dintre particulari. Dreptul civil este baza comună din care s-au
desprins, în timp, toate celelalte ramuri de drept privat. În acest cadru, el constituie
drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat. Aceasta înseamnă că ori de câte
ori o anumită situaţie juridică nu este reglementată în nici un fel în ramura specială de
drept, soluţia va fi aplicarea normelor de drept civil.
-Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie două categorii de
raporturi juridice:
▪ raporturi juridice patrimoniale;
▪ raporturi juridice personal-nepatrimoniale.

3
 Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut
evaluabil în bani. Nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de
normele dreptului civil. De exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale
reglementate de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul de
proprietate.
Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate
de normele dreptului civil care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani. De
exemplu, raporturile referitoare la atributele de identificare ale persoanei fizice sau
juridice.
- Raporturile se stabilesc între persoane fizice (oamenii priviţi individual)
sau persoane juridice (subiecte colective de drept);
- Subiectele raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate, neexistând
vreun fel de subordonare între ele în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

1.3. Principiile dreptului civil

În orice ramură de drept operează, pe de o parte, principiile întregului sistem
de drept şi, pe de altă parte, principiile ramurei respective. Pe lângă aplicarea
principiilor fundamentale ale dreptului român (cum sunt: principiul democraţiei,
principiul egalităţii în faţa legii, principiul accesului liber la justiţie, principiul
separaţiei puterilor în stat etc.) se va face şi aplicarea unor principii proprii dreptului
civil. La rândul lor, acestea pot fi clasificate:
a) principiile fundamentale ale dreptului civil şi
b) principiile instituţiilor dreptului civil
Principiile generale ale dreptului civil sunt:
 Principiul proprietăţii, consacrat în Constituţie, în Codul civil şi în alte legi civile.
Potrivit Constituţiei, proprietatea poate fi publică sau privată. Cea publică aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Titular al dreptului de proprietate
privată poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Constituţia prevede, în art.
41 alin. 2, că “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular. În definiţia Codului civil (art. 480): "Proprietatea este dreptul ce are cineva de
a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege".
 Principiul egalităţii în faţa legii civile (principiul nediscriminării) este aplicaţia
principiului fundamental de drept consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituţie:
"Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări”. Astfel, acest principiu, care presupune ocrotirea drepturilor subiective
civile fără deosebire pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex sau orientare sexuală ori apartenenţă la o categorie
defavorizată este consacrat în detaliu prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
 Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat de
texte ale legii civile care prevăd că: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord
cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire” (Decretul nr. 31/1954).
4
 Principiul
 ocrotirii şi garantării drepturilor civile este consacrat legislativ atât
prin prevederile constituţionale (art. 21, art. 24) şi ale Decretului nr. 31/1954, cât şi de
norme juridice internaţionale. Într-adevăr, potrivit art. 26 din Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului: „Toate persoanele sunt egale în faţa
legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această
privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor
persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă,
sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”
Principiile instituţiilor dreptului civil - evocăm numai câteva:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii (res inter alios acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest)
care priveste efectele actului juridic civil;
- principiul ocrotirii bunei credinţe întâlnit în materii de drept civil drepturi reale,
răspundere civilă.

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1) Criterii de delimitare
Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept vizeazã mai multe
criterii.
Acestea, în general, sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor si principiile
dreptului civil.
Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din douã mari
categorii: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale; nu însã toate aceste
raporturi fac parte din obiectul dreptului civil.
Metoda de reglementare. Specificã dreptului civil este metoda egalitãţii
juridice a pãrţilor dintr-un raport juridic civil.
Alt criteriu care ajutã la delimitarea ramurilor de drept este acela al
caracterului normelor: norme dispozitive si norme imperative. Pentru dreptul civil
sunt specifice normele dispozitive (permisive, supletive sau interpretative).
Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea
părţilor fie suplinindu-le voinţa neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-
le drepturile sau interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul
dreptului.Acestea pot fi permisive sau supletive.
Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni,
lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai
multe variante posibile indicate de lege (de exemplu, art. 1296 C.civ., conform căruia
contractul de vânzare-cumpărare se poate încheia fie pur şi simplu, fie sub condiţie,
şi poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative).

5
 Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite situaţii
permit ca persoanele singure să-si aleagă conduită de urmat si numai în situaţia în
care nu si-au ales singure această conduită, se vor aplica prevederile normei (art.
1305 C.civ., care arată că cheltuielile vâzării revin cumpărătorului, numai dacă
părţile nu au prevăzut contracriul în contractul de vânzare-cumpărare.
Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ,
stabilesc o conduită univocă şi strict determinată, de la care subiectul raportului de
drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege.
Normele onerative prevăd expres obligaţia subiectelor de drept civil de a se
supune unei anumite conduite (art.. 813 C.civ.arată că donaţiile se fac prin act autentic,
ceea ce înseamnă că actul încheiat sub semnătură privată nu este valabil).
Normele prohibitive interzic în mod expres părţilor o anumită conduită (art.
1513 C. Civ. arată că este nul un contract prin care un asociat îşi rezervă totalitatea
câştigurilor, sau prin care acetsa ar fi scutit de a participa la pierderi).

Alt criteriu de delimitare a dreptului civil este caracterul sancţiunii. Pentru

dreptul Civil sancţiunea specificã este restabilirea dreptului subiectiv civil încãlcat,
care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii de
vãtãmare a dreptului personal nepatrimonial.

2. Delimitarea faţă de unele ramuri de drept

a) Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional
Dreptul constituţional cuprinde normele juridice care reglementează
organizarea şi competenţele autorităţilor statului, sistemul electoral, drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Orice ramură de drept îşi găseşte
fundamentul juridic în normele din Constituţie. Principiile fundamentale ale dreptului
civil sunt consacrate în primul rând în textul constituţional, iar drepturile subiective
civile sunt garantate prin Constituţie. Raporturile juridice guvernate de dreptul
constituţional – raporturi preponderent nepatrimoniale – presupun o calitate specială a
participanţilor: aceea de cetăţean, pe de o parte, şi de organ de stat, pe de altă parte.
Dimpotrivă, raporturile juridice de drept civil nu presupun nici o altă calitate a
participanţilor decât aceea de subiect de drept. Poziţia părţilor în dreptul civil este una
de egalitate juridică, pe când în dreptul constituţional de subordonare.
Normele dreptului civil sunt predominant dispozitive, iar cele ale dreptului
constituţional imperative. Sancţiunile dreptului constituţional nu presupun vreun
proces, ci parcurgerea unei proceduri specifice (ex. suspendarea din funcţie-art. 95 din
Constituţie); în cazul încălcării drepturilor subiective civile se recurge la introducerea
unei acţiuni în instanţă pentru restabilirea dreptului.

b) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ

Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează
organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat şi a serviciilor
publice.

6
 Deosebirile sunt similare celor semnalate în comparaţia realizată cu dreptul
constituţional. Delimitarea prezintă importanţă îndeosebi atunci când încheierea unui
act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ individual (ex: o
autorizaţie). Drept sancţiune specifică dreptului administrativ amintim amenda
contravenţională.

c) Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar şi fiscal

Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile
referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, dezvoltarea
economico-socială şi acoperirea unor nevoi publice.
Relaţia dreptului civil cu dreptul financiar se întemeiază pe faptul că ambele
reglementează relaţii patrimoniale, având ca obiect drepturi şi obligaţii exprimate în
bani. Dar dreptul financiar, ca ramură de drept public, reglementează raporturi în care
cel puţin una dintre părţi este un organism al statului. De asemenea, în timp ce dreptul
civil reglementează relaţiile băneşti dintre persoanele fizice şi juridice, dreptul
financiar şi fiscal reglementează relaţiile băneşti de constituire, repartizare şi utilizare
a fondurilor băneşti ale statului. Sancţinile dreptului financiar sunt specifice, cum ar fi
majorări pentru întârziere la plata impozitelor.

d) Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează
activitatea de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în
aceste cauze.
Dreptul procesual civil ca ramură distinctă a dreptului garantează eficacitatea
dispoziţiilor de drept civil care consacră drepturi subiective pentru persoanele fizice
ori juridice.
Legătura dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil este cea de la conţinut
la formă, acesta din urmă fiind compus dintr-un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi modul de executare silită a
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze.
Specifice dreptului procesual civil sunt: subordonarea părţilor, preponderenţa
normelor imperative; existenţa unor calităţi speciale ale părţilor, dobândită după
promovarea acţiunii civile. Sancţiunile sunt de asemenea specifice- ex: decăderea
dintr-un drept procesual .

e) Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează raporturile juridice ce
izvorăsc din actele şi faptele considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi
raporturile juridice la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.
Dreptul comercial este un drept special faţă de dreptul civil; el priveşte numai
raporturile patrimoniale care au ca izvor fapte de comerţ şi raporturi juridice la care
participă persoanele cu calitatea de comercianţi, spre deosebire de dreptul civil, care are
în vedere celelalte raporturi patrimoniale şi toate raporturile personal nepatrimoniale.

7
 Sunt asemănătoare: poziţia de egalitate a părţilor, caracterul dispozitiv al
normelor aplicabile. Sancţiunile dreptului comercial sunt mai severe şi au un regim
juridic deosebit faţă de cele le dreptului civil.

f) Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de
muncă născute din contractul individual de muncă. Asemenea raporturi juridice
privesc: felul muncii, locul muncii, salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale
salariaţilor şi angajatorilor etc. Dreptul muncii cuprinde, în subsidiar, şi o serie de
norme de ordine publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecţia muncii sau
normele privind examenul medical obligatoriu al salariaţilor). Şi pentru dreptul
muncii, după cum am văzut, dreptul civil constituie drept comun. Numeroase instituţii
sunt deopotrivă aplicabile contractului de muncă şi contractelor civile. Dar în
contractul civil, egalitatea juridică a părţilor subzistă pe tot parcursul derulării
contractului, în timp ce în contractul de muncă ea există doar în momentul încheierii
acestuia. Ulterior, pe parcursul executării contractului, salariatul se subordonează
celui care l-a încadrat în muncă.
Corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul muncii se manifestă şi prin aceea că
raporturile de muncă se pot întemeia nu numai pe contracte de muncă, dar şi pe
contracte civile de prestări de servicii (care se încheie în temeiul unei legi speciale, nr.
130/1999).
Sancţiunile din dreptul muncii intervin ca rezultat al răspunderii materiale şi a
celei disciplinare.

g) Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând
din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor
sau a persoanelor puse sub interdictie. Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme
de ordine publică, de protecţie a interesului general (în special normele de ocrotire a
unor categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al familiei în
Codul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în raport cu dreptul
civil.
Dreptul familiei reglementează raporturile care izvorăsc din căsătorie,
rudenie, adopţie şi cele asimilate acestora. Distincţia faţă de dreptul civil se
întemeiază pe specificitatea relaţiilor sociale – în general nepatrimoniale –
reglementate în dreptul familiei. În plus, dreptul familiei cunoaşte sancţiuni specifice
şi cuprinde preponderent norme imperative.

h) Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat cu
element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă. Fiecare
stat are propriul sistem de drept internaţional privat.
Deosebirea esenţială dintre cele două ramuri de drept constă în faptul că dreptul
internaţional privat reglementează raporturi juridice care conţin un element de
8
extraneitate, ceea ce atrage incidenţa în cauză a cel puţin două sisteme de drept, urmând
ca norma de drept internaţional privat să arate care va fi regimul aplicabil în cauză.
Dreptului internaţional privat îi este specifică o anumită metodă de
reglementare: de indicare a legii aplicabile, prin intermediul normelor conflictuale,
normelor materiale sau a celor de aplicare imediată. Neaplicarea legii indicate de norma
respectivă nu atrage nici o sancţiune pentru judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.

2. Teoria legii civile

2.1. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:
● în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează
normele juridice;
● în sens formal, ea reprezintă forma de exteriorizare (de exprimare) a normelor
juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele juridice într-un sistem de drept
dat.
Prima noţiune priveşte actele normative, cea de a doua se referă la actele şi
faptele juridice (individuale).În dreptul civil, normele îmbracă forma – generică – de
acte normative, adică acte ce emană de la organele de stat investite cu prerogativa
legiferării.Mai exact, norma de drept civil reprezintă regula generală şi abstractă ce
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Legea
Principalul izvor de drept, în sistemul nostru este legea. Termenul “lege”, ca
izvor de drept, are de asemenea două înţelesuri:
 în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat de organismele competente
ale statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.);
 în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de acte normative, şi anume
cele adoptate de Parlament. Potrivit art. 72 din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele de drept civil
sunt: legile – acte normative adoptate de Parlamentul României şi hotărârile
Guvernului. Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de
ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei de stat – indiferent de denumire:
ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de reglementare relaţii sociale
ce intră în “obiectul dreptului civil”.
În categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementările
internaţionale – convenţii, pacte, acorduri, etc. – cu condiţia ca România să fie parte
la ele (prin aderare sau ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în
obiectul dreptului civil român.
În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituţia şi
legile celelalte numite ordinare. Deşi este principalul izvor de drept constituţional,
Constituţia este şi izvor important pentru dreptul civil. Codul civil român are ca
model Codul civil francez din 1804 (numit şi Codul Napoleon); a fost adoptat în 1864
9
şi a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865. Acesta reprezintă principalul izvor al
dreptului civil. Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate) sau
modificări.
Alte legi civile: Codul familiei (Legea nr.4/1954, cu modificările suferite),
Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată ,Legea fondului funciar
18/1991 republicată.
Exemple de decrete: D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana
juridică; D.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.31/1954,
D.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Alte izvoare de drept mai sunt considerate a fi:

1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii
sociale şi respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită
obligatorie.
Trebuie să se facă următoarea distincţie:
- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu
pot fi socotite ca izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ele fac prin
încorporare parte din dispoziţia normelor juridice respective:
- art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres într-
însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
- art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul
locului unde s-a încheiat contractul”.
- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că
înălţimea se hotăreşte după “regulamentele particulare”.
- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac
trimitere, dar au valoare de izvor de drept. Exemple de obiceiuri din a doua categorie
– adică cele care au valoare de izvor de drept distinct şi pot fi folosite în interpretarea
unor acte juridice se găsesc, îndeosebi în dreptul maritim şi se numesc “uzuri
interpretative”. Acestea din urmă se manifestă în două moduri :
- fie prin explicarea expresiilor şi termenilor din contract ;
- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se
presupune că părţile au voit.
2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de la obicei. Nu
sunt izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci
sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv.
3. In principiu nici jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului civil,
deoarece organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci de a soluţiona
cauza cu care a fost sesizat prin aplicarea normelor de drept. Hotărârile judecătoreşti
produc efecte numai între părţile din proces, potrivit principiului relativităţii, pe când
izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor. Trebuie însă avute în
vedere două excepţii:
- deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu;
- hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casţie şi Justiţie în soluţionarea
recursurilor în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţe.
10
 4. Doctrina – este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau
interpretează normele juridice, sunt opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai
dreptului care contribuie la perfecţionarea normelor de drept. Ea este analizată totuşi
în acest context, deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile
formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau abrogarea ori
modificarea celor existente.
5. Principiile de drept – în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi
considerate izvoare de drept, ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor
normative.

2.2. Aplicarea legii civile

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit
interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de
persoane.
1) Acţiunea în timp a normelor juridice
O cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp,
fiind înlocuite pe măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia.
 Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă. De
regulă, acesta are loc în termen de 3 zile de la data de la care legea este publicată în
Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept
cărora li se adresează., însă este posibil ca în textul unui act normativ să se prevadă o
dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare;
 Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta încetează să se mai
aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate
fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă poate fi: directă şi indrectă.
Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau
articolele dintr-o lege care se abrogă.
Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor
normative, contrare legii noi, formulându-se “orice alte dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea este implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii
incompatibile cu legea veche, fără să prevadă care dispoziţii contrare se abrogă.
Desuetudinea nu este mod de ieşire din vigore, ea intervine în acele situaţii în
care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu
mai este aplicat, fără a fi abrogat.O situţie specială priveşte legile temporare pentru
care nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru
care au fost adoptate.
Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor
în timp este supusă următoarelor principii care se completează reciproc:
1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;
2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.
1) Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor
11
anterioare.Constituţia dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile”.Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil
în art.1. “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Totuşi -
legea penală mai favorabilă, retroactivează.Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la
judecarea definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică
legea cea mai favorabilă.
Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea
interpretativă se integrează în actul normativ interpretat care este anterior.Legile
interpretative au caracter retroactiv, deoarece se aplică din momentul intrării în
vigoare a legii pe care o interpretează.
2). Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost adoptată,
legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se
astfel aplicarea legii vechi.Acest principiu nu este consacrat expres, el este o
consecinţă firească a principiului neretroactivităţii.
Excepţiile de la aceste principii sunt:
1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii
anterioare adoptării ei.Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea
nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.În
prezent este inadmisibilă această excepţie, datorită textului imperativ al art.15 (2) din
Constituţie.
2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai produce efectele un timp
oarecare, deşi a intrat în vigoare o lege nouă, binenţeles la situaţii determinate,
precizate de legea nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă, fiind o
excepţie.

2) Acţiunea în spaţiu a normelor juridice

Aplicarea legii în spaţiu este denumită- principiul teritorialităţii.Există două
aspecte ale problemei:
- unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de
drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României.
- unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un
element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării
contractului etc.
Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile care emană de la
organele centrale de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la
un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativ-
teritoriale (judeţ).
Aspectul internaţional se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului
internaţional privat, care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele
conflictuale sunt conţinute în prezent în Legea 105/1992.

3) Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei
subiectelor la care se aplică:
12
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare: adică se aplică atât persoanei fizice cât şi
persoanei juridice ,în egală măsură exemplu Codul civil, D.31/1954 privitor la
persoana fizică şi persoana juridică şi D.167/1958 - prescripţia extinctivă.
- legile civile cu vocaţia aplicării numai la anumite persoane fizice sau juridice.

3. Interpretarea legii civile

1) Definiţie – Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-
raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în
scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică.
Această definiţie conţine trei elemente:
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile ;
- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului ;
- scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil,
ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.
2) Clasificarea interpretării civile
1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge:
- interpretarea oficială (obligatorie)
- interpretarea neoficială (neobligatorie)
2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim:
- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă
- interpretarea restrictivă
3. După metoda de interpretare folosită:
- interpretarea gramaticală
- interpretarea sistematică
- interpretarea istorico teleologică
- interpretarea logică
1.Interpretarea oficială şi neoficială
Interpretarea oficială – este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin
potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau
judecătoreşti.
Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a editat actul
normativ - interpretarea oficială se numeşte autentică şi se caracterizează în norme
interpretative. Interpretarea oficială este şi cea realizată de organele puterii
judecătoreşti – numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă.
Este neoficială interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de
specialitate) ori de un avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere
juridică obligatorie.

2. Interpretarea literală, extensivă, restrictivă

Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea textului
legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există

13
concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce
conţin enumerări limitative.
Interpretarea extensivă – este necesară atunci când între formularea textului
legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există
concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă
de intenţia reală a legiuitorului. Spre exemplu, norma juridică ce reglementează
problema comorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit în aceleaşi
împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai întâi. Prin extensie,
textul este considerat aplicabil şi în ipoteza persoanelor care au murit în împrejurări
diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit. O asemenea
interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări limitative
sau prevederi cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei
ar contraveni în mod evident intenţiei legiuitorului.
Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care prevede
că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor în care s-a făcut, pentru
ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii. Cum acest text de lege
cuprinde o enumerare limitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un
alt motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, s-a răzgândit şi
doreşte să dăruiască bunul altcuiva;
Interpretarea restrictivă – este impusă de faptul că între formularea unui text
legal şi cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea
textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1
din L.31/1990: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române”; în sensul că priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi
sau art. 1897)1= C. Civ. :”Justa cauyă constituie orice titlu translativ de proprietate”,
însă se are în vedere doar tilul ce provine de la un neproprietar.

3. Interpreatera gramaticală, sistematică şi istorico-teologică:

Interpretarea gramaticală – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintasca şi morfologia
propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie. O asemenea metodă este de
folos, spre exemplu, în determinarea caracterului limitativ sau exemplificativ al unei
enumerări, în determinarea caracterului cumulativ sau alternativ al unor sancţiuni etc.
Interpretarea sistematică – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ
ori din alt act normativ. Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, –
plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin
respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială
- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală”
reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia.

14
 Interpretarea istorico- teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii
legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului
normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.

4. Interpretarea logică a legii civile

Această interpretare a normelor juridice a dobândit o aplicare frecventă în
dreptul român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare
logică, adesea exprimate în adagii.
Reguli de interpretare logică
1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre
legea generală (regula) şi legea specială (excepţia). Sunt supuse aceste interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care institue prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Această regulă ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului
legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe
care legea nu le conţine.De exemplu, domiciliul minorului este la părinţii săi sau la
acela la care locuieşte în mod statornic, indiferent de vârsta acestui minor.
3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
neaplicării.
Această regulă de interpretare este conţinută în art.978 Codul civil pentru
interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune ea este extinsă şi la
interpretarea normei de drept civil.
4.Legea specială derogă de la legea generală.
Ori de câte ori nu ne aflăm în aria de aplicabilitate a normei speciale sau de
excepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare de regulă.
Argumente de interpretare logică
- Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori un
text de lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul. Spre
exemplu, potrivit art. 5 din Codul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Prin interpretare logică se ajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de
la legile care nu interesează ordinea publică, adică de la normele juridice dispozitive.
- Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea
aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat
expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se
regăsesc, şi mai evident, în cazul dat.Spre exemplu, dacă prin efectul posesiei
îndelungate se poate dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor, a fortiori se
poate dobândi prin acest mod dreptul de servitute, care este un dezmembrământ al
proprietăţii.
- Argumentul de analogie. Acest argument are în vedere faptul că, unde
există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit
15
îndeosebi, pentru rezolvarea “lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea
“prin analogie” a normelor de drept civil- de exemplu, forţa obligatorie şi
irevocabilitatea convenţiilor se aplică şi în matreia actelor juridice unilaterale.
- Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere
că numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o
absurditate, care nu poate fi acceptată.

CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune
Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.Aşa sunt, de pildă, raporturile de
proprietate, cele de obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.

2. Caractere
a) Raportul juridic civil are caracter social, deoarece toate raporturile juridice
se stabilesc între oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie priviţi ca persoane juridice.
Chiar şi în cazul când raportul juridic priveşte lucrurile, în sensul de bunuri, acestea
reprezintă doar obiectul derivat al raportului juridic.
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional. Pe lângă voinţa exprimată de
legiuitor din norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi
voinţa autorilor sau autorului actului juridic civil care au acţionat în sensul naşterii,
modificării sau stingerii acelui raport. Astfel, se remarcă un caracter dublu voliţional,
după cum suntem în prezenta unui act bilateral sau unilateral.
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor. Părţile nu sunt subordonate juridic una faţă de cealaltă, fiind libere să încheie
sau nu raporturi juridice în condiţiile pe care le negociază de comun acord. A nu se
confunda cu principiul egalităţii în faţa legii civile, care are în vedere poziţia părţilor
faţă de legea civilă.

3. Structura
Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: părţile, conţinutul şi
obiectul. Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic este format de totalitatea drepturilor subiective şi
obligaţiilor civile pe care le au părţile.

16
 Obiectul raportului juridic civil – constă în conduita subiectelor, adică
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile.

3.1. Părţile raportului juridic civil

1) Definiţie
“Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile.
“Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de
oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile.
Sediul materiei este Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele
juridice.

2) Determinarea părţilor
Raportul juridic civil se stabişte de regulă între două persoane (raport juridic
simplu).
Părţile raportului juridic civil pot avea calitatea de subiect activ, dacă sunt
titulare de drepturi sau calitatea de subiect pasiv, dacă le revin obligaţii. Determinarea
presupune cunoaşterea părţilor acestui raport, şi se realizează diferit după cum este
vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute sau drepturi relative.
În cazul drepturilor absolute numai subiectul activ – care este titularul
dreptului subiectiv civil – este determinat sau cunoscut (exemplu: proprietarul unui
bun). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este format din toate celelalte subiecte de
drept civil (care trebuie să-i respecte acest drept).
În cazul drepturilor relative este determinat atât subiectul activ -numit
creditor cât şi subiectul pasiv, numit debitorul. Spre exemplu, dacă A a împrumutat
1.000 lei de la B, atunci cei doi au devenit părţi ale unui raport juridic civil. A va fi
debitor (subiect pasiv), având obligaţia ca, la scadenţă, să înapoieze banii
împrumutaţi, iar B va fi creditor (subiect activ), având dreptul ca, la scadenţă, să
pretindă debitorului restituirea banilor împrumutaţi.

3) Pluralitatea subiectelor
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. În acest
caz deosebim:
- pluralitate activă – mai mulţi creditori,
- pluralitate pasivă – mai mulţi debitori,
- pluralitate mixtă – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
În raporturile reale:
- subiectul pasiv este întotdeauna plural;
- subiectul activ este plural în următoarele cazuri:

17
 - coproprietăţii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unui bun
individual determinat, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi abstractă din acel drept, a
cărei întindere este predeterminată) ex: două persoane cumpără împreună un bun
- indiviziunii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unei mase
de bunuri sau asupra unei universalităţi, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi
abstractă din acel drept, a cărei întindere este predeterminată) ex: comoştenitorii până
la partaj.
- devălmăşiei (se întâlneşte în cazul soţilor, în cazul acestora cota pate
deţinută din bunurile comune nu este predeterminată).
În raporturile obligaţionale:
-subiectul activ poate fi plural – mai mulţi creditori ce formează pluralitatea activă;
-subiectul pasiv poate fi plural – mai mulţi debitori ce formează pluralitatea pasivă;
- atât subiectul activ cât şi cel pasiv pot fi plurale – mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori ce formează pluralitatea mixtă. Distingem următoarele forme:
- divizibilitatea (obligaţiile conjuncte) formează regula: fiecare creditor poate
pretinde doar partea sa din drept şi fiecare debitor poate fi urmărit doar pentru partea
lui din datorie; De exemplu, A a împrumutat o sumă de bani de la B. Înainte de
înapoierea sumei, A moare, iar singurii lui moştenitori sunt cei doi fii ai acestuia.
Datoria lui A, faţă de B se va împărţi între cei doi fii, potrivit cotelor lor succesorale,
adică fiecare va moşteni ½ din datoria tatălui. La fel, dacă, la rândul său, A îi
împrumutase o sumă de bani lui C, cei doi fii vor moşteni câte ½ din această creanţă.
- solidaritatea este o excepţie întâlnită atunci când oricare creditor poate
pretinde întreaga datorie, prin efectul convenţiei sau oricare debitor poate fi obligat să
plătească întreaga datorie, în baza legii sau a convenţiei părţilor, cu posibilitatea de a
se putea ulterior îndrepta împotriva celorlalţi debitori, prin exercitarea dreptului de
regres; De exemplu, dacă două persoane au produs împreună un prejudiciu,victima
delictului civil va putea acţiona în judecată împotriva oricăreia dintre ele, solicitându-
le acoperirea întregului prejudiciu. Spunem că autorii răspund solidar pentru
producerea prejudiciului.
- indivizibilitatea este o altă excepţie, întâlnită atunci când oricare dintre
codebitori poate fi urmărit pentru întreaga datorie, ca efect al naturii obligaţiei sau al
convenţiei părţilor.
În raporturile nepatrimoniale:
- subiectul pasiv este plural;
- pluralitatea activă este mai rară – se întâlneşte în raporturile ce au în conţinut
drepturi ce rezultă din creaţia intelectuală (opere comune, colective).

4) Schimbarea subiectelor
În raporturile nepatrimoniale:
- nu se pune problema schimbării subiectelor, dreptul fiind inalienabil;
- subiectul activ este titularul dreptului personal nepatrimonial;
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat.
În raporturile patrimoniale reale:
- se poate schimba doar subiectul activ;
18
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat;
- modalităţile de transmitere sunt reprezentate de modurile de dobândire a drepturilor
reale; succesiunea, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea şi ocupaţiunea
În raporturile patrimoniale de creanţă:
- se pot schimba ambele părţi: creditorul (subiectul activ) şi debitorul (subiectul
pasiv).
Pentru schimbarea subiectului activ există următoarele modalităţi:
- cesiunea de creanţă: se transmite creanţa, prin contract cu titlu oneros sau
gratuit de către creditorul cedent unui terţ cesionar ;
- subrogaţia personală: ca efect al legii sau a convenţiei se transmite creanţa
acelui terţ care a achitat datoria debitorului;
- novaţia prin schimbare de creditor: se realizează prin convenţia părţilor
care înlocuiesc vechea obligaţie cu una nouă.
Pentru schimbarea subiectului pasiv pot fi folosite:
- novaţia prin schimbare de debitor, prin care un terţ se obligă să plătească
datoria debitorului, fără a se cere consimţământul acestuia;
- delegaţia presupune angajarea de către debitor a unui alt debitor alături de
cel iniţial sau în locul său;
- poprirea este o formă de executare silită, prin care creditorul urmăreşte
sumele de bani pe care le are de încasat debitorul său de la un terţ.

5) Capacitatea civilă a subiectelor

Capacitatea civilă este o componentă a capacităţii juridice şi reprezintă
calitatea părţilor de a fi subiecte de drept civil.
În structura capacităţii civile intră două elemente:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea, generală şi abstractă a persoanelor
de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei a-şi exercita drepturile
civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art.5
alin.3 D.31/1954).
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, conform
art. 4 din Decretul nr. 31/1954.
Începutul capacităţii de folosinţă îl reprezintă momentul naşterii acelei
persoane şi chiar al concepţiei, în ceea ce priveşte drepturile copilului născut viu (nu
neaparat viabil). Odată dobândită, capacitatea de folosinţă nu va putea fi îngrădită
decât excepţional, în condiţiile legii, şi nici nu va putea forma obiectul vreunei
renunţări.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul morţii persoanei
fizice, stabilită pe cale de constatare sau declarată prin hotărâre judecătorească.

19
 Capacitatea de exerciţiu este dobândită prin ajungerea la majorat a
persoanelor fizice. În funcţie de limita de vârstă a persoanei, aceasta cunoaşte mai
multe grade ale capacităţii de exerciţiu:
- persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi
alienaţii şi debilii mintal puşi sub interdicţie judecătorească, indiferent de vârstă.
Pentru acestea, reprezentantul lor legal (părinţi, tutore, curator) va încheia acte
juridice;
- persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu: minorii între 14 şi 18 ani.
Acestea vor putea încheia actele juridice singure, însă numai cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali;
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu: majorii care nu sunt puşi sub
interdicţie judecătorească şi minorii de 16 ani care se căsătoresc în condiţiile Codului
familiei.
Încetarea capacităţii de exerciţiu se produce prin încetarea capacităţii de
folosinţă, deci la moartea acesteia, sau independent, prin punerea sub interdicţie
judecătorească sau anularea căsătoriei minorului.

Capacitatea civilă a persoanelor juridice

Capacitatea de folosinţă a persoana juridice este aptitudinea subiectului
colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Conform principiului
specializării capacităţii de folosinţă, spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea
persoanelor juridice este limitată la drepturile ce sunt descrise în actul de înfiinţare
sau statut, conforme scopului prevăzut (art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/ 1954).
Începutul capacităţii de folosinţă este determinat prin înregistrarea sau doar
simpla încheiere, ori recunoaştere, ori autorizare a actului de înfiinţare (art. 43 din
Decretul nr. 31/1954).
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc cu ocazia desfiinţării persoanei
juridice prin reorganizarea, dizolvarea sau transformarea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este o aptitudine a sa de a-şi
exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte
juridice, de către organele sale de conducere.
Începutul capacităţii de exerciţiu este acela al desemnării organelor de
conducere ale persoanei juridice. Conform art. 35 din Decret, actele juridice încheiate
de organele de conducere ale persoanei juridice, în limitele competenţelor ce li s-au
atribuit, se consideră acte ale persoanei juridice înseşi.
Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc odată cu încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice, prin desfiinţarea acesteia.

3.2. Conţinutul raportului juridic civil

1) Noţiune
Conţinutul raportului juridic civil este alcãtuit din drepturile si obligaţiile
pãrţilor (subiectelor) adicã din drepturile subiectului activ si din obligaţiile subiectului
pasiv între care se stabileşte raportul juridic. Elementele conţinutului raportului
juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligaţia civilã.
20
 Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune sub forma
unor drepturi individuale, adicã drepturi subiective.
Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de
a desfãşura o anumitã conduitã, garantatã de lege prin putinţa de a pretinde subiectului
pasiv o anumitã comportare corespunzãtoare care poate fi impusã la nevoie prin
forţa de constrângere a statului.
Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adicã legãtura de drept prin care
debitorul se gãseşte obligat faţã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, sub
constrâgere statalã; obligaţia este aspectul negativ al raportului obligaţional.
Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor şi al obligaţiilor
caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real
sau de un raport obligaţional, însă dimensiunile conţinutului drepturilor şi al
obligaţiilor variază în funcţie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul
juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în principiu
numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligaţia
negativă de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul de
proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de
bun, în vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminare, au obligaţia negativă
să nu facă nimic de natură să lezeze dreptul proprietarului).
Raportul obligaţional poate fi însă şi unul complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi, cât şi obligaţii (de pildă în raportul de vânzare-cumpărare,
dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia
cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite
proprietatea şi de a preda şi garanta lucrul vândut, le corespund drepturile
cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda şi garanta bunul
cumpărat).
Drepturile civile subiective prezintã urmãtoarele caractere specifice:
a) Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative;
b) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv sã-şi îndeplineascã obligaţia corelativã;
c) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a desfãşura o
anumitã conduitã;
d) Dreptul subiectiv ia fiinţã ca atare din momentul naşterii raportului juridic.

2) Clasificarea drepturilor civile subiective

- în funcţie de opozabilitate:
- absolute şi relative
- în funcţie de natura conţinutului lor:
- patrimoniale şi nepatrimoniale
- după corelaţia dintre ele:
- principale şi accesorii
- în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor:
- pure şi simple şi afectate de modalităţi

21
 Drepturile subiective civile absolute şi relative
- Dreptul subiectiv civil absolut – este acel drept în virtutea căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza.
Sunt absolute – drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.
- Dreptul subiectiv civil relativ – este acel drept în virtutea căruia titularul
poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se
poate realiza.Tipic, relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut
- titularul dreptului absolut este cunoscut;
- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de
drept civil;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere – a nu face;
- este opozabil era omnes – tuturor persoanelor
- sunt prevăzute de lege, limitate.
Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul dreptului
la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor comunităţii respectarea
acestuia, adică abţinerea de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere numelui
său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a numelui, de la acte de plagiat etc.).
Caracteristicile dreptului relativ
- sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei (subiectul activ şi
subiectul pasiv);
- îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi
putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat;
- sunt nelimitate ca număr.
De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani, ea
va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi numai lui
restituirea sumei de bani.

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat băneşte,
precuniar; acestea sunt:
- drepturile reale
- drepturile de creanţă
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv ce nu are
conţinut bănesc
Dreptul real – jus in re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi
poate
exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva. Exemplul tipic de
drept real este dreptul de proprietate. În temeiul său, titularul va putea exercita
prerogativele corespunzătoare proprietăţii (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod
direct asupra bunului.

22
 Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia
subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să
facă sau să nu facă ceva. Spre exemplu, dacă A i-a împrumutat lui B o sumă de bani,
dreptul lui A (creditor) de a-i pretinde lui B (debitor) restituirea sumei împrumutate
este un drept de creanţă. Raportul juridic născut între A şi B este un raport juridic
obligaţional.
Asemănările dintre cele două drepturi:
- sunt patrimoniale
- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active
Deosebiri:
- sub aspectul subiectului pasiv:
- în cazul dreptului real – nu este cunoscut;
- în cazul dreptului de creanţă – este cunoscut.
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
- în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă
de nonfacere;
- în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia: – de a da; –
de a face; – de a nu face;
- ca număr – drepturile reale sunt limitate, iar drepturile de creanţă –
nelimitate
- numai dreptul real – are prerogativele:
- urmăririi = care constă în posibilitatea titularului de drept real
(exemplu creditor ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi.
- preferinţei = constă în posibilitatea titularului dreptului real cu a-şi
realiza drepul său cu întâietate ori preferinţă.
Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale
- Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale
persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate, onoare, reputaţie etc.
- Drepturi care privesc identificarea persoanei -pentru persoana fizică :
dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, la stare civilă, pentru persoana juridică:
dreptul la denumire, sediu, etc.
- Drepturi decurgând din creaţia intelectuală – adică numai drepturile
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică; dreptul de
divulgare, dreptul la patrenitatea operei, dreptul la respectarea integrităţii operei,
dreptul la nume, dreptul de retractare, etc. .

Drepturile subiective civile principale şi accesorii

- este principal – dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
- este accesoriu – dreptul subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de
existenţa altui drept subiectiv civil cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de
dreptul civil principal potrivit adagiului: accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
23
 Drepturile reale principale sunt:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale-asupra bunurilor din domeniu public;
- dreptul de proprietate privată în toate formele sale:dreptul de proprietate
privată ce aparţine persoanelor fizice şi dreptul de proprietate al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat (art.4 din L.213/1998);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată:
dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie. Dreptul de
proprietate este un drept complex ce cuprinde în conţinutul său trei prerogative
distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Ele pot fi exercitate împreună, dar pot fi şi
desprinse unele de celelalte. Din operaţia de “dezmembrare” a dreptului de
“proprietate” rezultă aşanumitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ele
presupun exerciţiul doar a unora dintre prerogative de către titular, celelalte fiind
exercitate de către alte persoane.
Drepturile reale accesorii sunt:
- dreptul de ipotecă- drept de garanţie reală imobiliară;
- dreptul de gaj- drept de garanţie reală mobiliară;
- privilegiile;
- garanţiile reale mobiliare :
- dreptul de retenţie
Aceste drepturi reale accesorii - presupun ca drept principal - un drept de
creanţă.
Derpturile de creanţă principale sunt nelimitate., izvorând din acte sau fapte
juridice, putând avea ca obiect a da, a face, sau a nu face. .
Drepturile de creanţă accesorii sunt : dreptul la dobândă, arvună, clauza
penală, fidejusiunea, etc.
Aceste drepturi de creanţă accesorii depind de un drept principal de creanţă .

Drepturi subiective civile - pure şi simple şi drepturi subiective civile

afectate de modalităţi
Dreptul civil pur şi simplu – conferă maximă certitudine titularului său,
deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare
- el poate fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul civil afectat de modalităţi este dreptul civil a cărui existenţă sau
exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina şi vor fi studiate într-un
capitol viitor.

3) Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile subiective

Recunoaşterea drepturilor civile subiective se realizează prin intermediul
normelor edictate de legiuitor. Recunoaşterea este:
- generală: redată de conţinutul art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954;

24
 - specială: se regăseşte în textele înscrise în Constituţie, Codul Civil
(majoritatea drepturilor patrimoniale), Decretul nr. 31/1954 (drepturile personal
nepatrimoniale).
Exercitarea drepturilor civile subiective presupune aptitudinea titularului lor de
a le valorifica. Exercitarea lor este facultativă, fiind însă guvernată de anumite principii:
- respectarea legilor, regulilor de convieţuire socială şi a moralei;
- respectarea limitelor externe (materiale şi juridice);
- respectarea limitelor interne (a scopului lor economic şi social)
- respectarea bunei credinţe.
Nerespectarea primelor două principii echivalează cu încălcarea dreptului
subiectiv al titularului, fiind sancţionată pe calea unor acţiuni specifice ce pot fi
exercitate în instanţă.
Nerespectarea ultimelor două principii are ca rezultat încălcarea doar în mod
indirect a unui drept subiectiv, de aceea este considerată a reprezenta un abuz de drept.
Sanctiunea abuzului de drept constã în refuzul organului jurisdictional de a protegui
dreptul folosit abuziv, iar atunci când el se concretizeazã într-o faptã ilicitã cauzatoare
de prejudicii, va fi antrenatã rãspunderea civilã.
Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apãrarea drepturilor subiective
este posibilitatea acordatã de lege titularilor de drepturi de a cere, prin acţiune în
justiţie, intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea sau
restabilirea dreptului împotriva oricãrei persoane care l-ar nesocoti sau încãlca şi pentru
a impune prin constrângere juridicã executarea silitã a hotãrârii judecãtoreşti astfel
pronunţate.

4) Clasificarea obligaţiilor civile

Criterii de clasificare:
În funcţie de obiectul lor se fac trei subclasificări:
- obligaţia de a da, de a face, de a nu face ceva;
- obligaţia pozitivă şi cea negativă;
- obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:
- obişnuite (opozabile numai “între părţi ”)
- opozabile terţilor (scriptae in rem)
- reale (propter rem)
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting:
- obligaţia civilă perfectă
- obligaţia civilă imperfectă (naturală) .
În funcţie de structura lor, obligaţiile sunt:
- obligaţii pure şi simple; sau
- obligaţii complexe (afectate de modalităţi).

- Obligaţiile de a da, a face şi a nu face

a da = este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (obligaţia

25
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului).
a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori de a
preda un lucru.
De observat că, din punct de vedere juridic, operaţiunea de înmânare ori
predare a unui bun este circumscrisă obligaţiei de a face şi nu obligaţiei de a da;
-a nu face ceva = are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut ori unui drept relativ (de creanţă).
- corelativă unui drept absolut = este îndatorirea de a nu face nimic de natură
a aduce atingere acelui drept.
-corelativă unui drept de creanţă = a nu face ceva, ce ar fi putut să facă, dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
Obligaţii civile pozitive şi negative
Sunt pozitive – obligaţiile de “a da” şi “a face”.
Este negativă – a nu face ceva.
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
Este de rezultat – obligaţia care constă în îndatorirea debitorului de a obţine
un rezultat determinat (exemplu obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului
lucrul vândut). Dacă la data scadentă obligaţia nu a fost executată, debitorul este
considerat automat ca fiind în culpă, însă se va putea exonera de răspundere (va putea
dovedi absenţa culpei) numai prin proba cazului de forţă majoră care l-a împiedicat
să-şi execute obligaţia.
Este de diligenţă (mijloace) – obligaţia ce constă în îndatorirea debitorului de
a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (exemplu obligaţia
medicului de a-l vindeca pe pacient). Dacă rezultatul urmărit de părţi nu este atins,
aceasta nu înseamnă automat că debitorul este în culpă. Prin urmare, creditorul
(pacientul) va avea sarcina de a produce (a prezenta), cumulativ, două probe:
- dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi;
- dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil
pentru atingerea acestui rezultat.
Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale
Obligaţia obişnuită este, opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea
majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel. Această obligaţie incumbă debitorului
faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este acea obligaţie strâns
legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu
concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de
îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (exemplu: cumpără-
torul este datorat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare).
Obligaţia reală (propter rem), este îndatorirea ce revine potrivit legii,
deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun
pentru societate (exemplu obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva
L.18/1991).

26
 Obligaţii civile perfecte şi imperfecte
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţiile perfecte.
Obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată
în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu
executor pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, şi
odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei, această
obligaţie se mai numeşte şi naturală.De exemplu, titularul unui drept de creanţă se
poate adresa instanţei pentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai
înlăuntrul unui anumit termen denumit termen de prescripţie extinctivă. După
expirarea acestui termen de prescripţie extinctivă, creditorul nu mai poate apela la
forţa de constrângere a statului. Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma
unei obligaţii imperfecte. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie
obligaţia, el nu va putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de prescripţie
extinctivă expirase.
Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează
din conştiinţă (obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).

Obligaţii pure şi simple şi obligaţii complexe (afectate de modalităţi):

Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic
născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau
sarcină;
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de
obiecte.
Astfel, obligaţia mai multor debitori faţă de un creditor se numeşte obligaţie
cu pluralitate pasivă. Obligaţia unui debitor faţă de mai mulţi creditori se numeşte
obligaţie cu pluralitate activă.
În cazul obligaţiilor divizibile, datoria sau creanţa se împart în atâtea fracţiuni
câţi debitori sau creditori există în acel raport juridic.
În cazul obligaţiilor solidare, fiecare creditor poate cere debitorului întreaga
datorie şi fiecare debitor poate fi obligat de către creditor să execute întreaga
obligaţie.
Obligaţia poate să aibă o pluralitate de obiecte, caz în care deosebim:
- obligaţii alternative. Obligaţia alternativă este cea al cărei obiect constă în
două sau mai multe prestaţii între care una dintre părţi are dreptul de a alege. De
exemplu, debitorul datorează un bun sau o sumă de bani; dar se poate elibera prin
efectuarea unui serviciu creditorului;
- obligaţii facultative. În acest caz, debitorul se obligă la o singură prestaţie,
cu facultatea pentru el de a executa o altă prestaţie determinată. De exemplu,
debitorul se obligă să execute o anumită lucrare, dar îşi rezervă dreptul de a angaja pe
altcineva să o execute.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt corelative drepturilor a căror existenţă
ori executare este afectată de un termen, condiţie sau sarcină.

27
 3.3. Obiectul raportului juridic civil
1) Definiţie
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică
acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.
Având în vedere caracterul predominant patrimonial al obiectului raportului juridic
civil, se foloseşte de regulă exprimarea potrivit căreia obiectul raportului juridic l-ar
constitui un anumit bun. Datorită caracterului social al raportului juridic, bunurile nu
pot fi considerate a reprezenta un element al raportului juridic civil, ci un obiect
derivat al acestuia.

2) Noţiunea de bun
Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere juridic
“bun”. Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o
nevoie, o trebuinţă umană;
- să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.
In strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Intre bun şi patrimoniu există legătura de la parte la întreg. Deci bunul poate
fi privit:
- atât individual – ut singuli
- cât şi ca element activ al patrimoniului.

3) Clasificarea bunurilor
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
- mobile (mişcătoare)
- imobile (nemişcătoare)
Categoriile de bunuri mobile:
- mobile prin natura lor, prevăzute în articolul 473 Codul civil.Sunt mobile prin natura
lor, « corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la
sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
printr-o putere străină, precum lucrurile neânsufleţite ».
- mobile prin determinarea legii (prevăzute de art.474 Codul civil “Sunt mobile prin
determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte
mobiliare, acţiunile sau interesele unor companii financiare”.Sunt mobile prin
determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra
particularilor.Acestea sunt bunurile considerate mobile prin obiectul la care se aplică.
Prin determinarea legii sunt, de asemenea, considerate bunuri mobile drepturile reale
(cu excepţia dreptului de proprietate) care au ca obiect un bun mobil, drepturile de
creanţă care au ca obiect obligaţia de a preda un bun mobil, acţiunile în justiţie
privind un drept mobiliar etc. De observat că acestea sunt bunuri cu caracter abstract
(ele au o valoare economică şi sunt apte de apropriere, dar nu pot fi observate prin
28
simţuri). Asemenea bunuri se numesc bunuri necorporale. Ele îşi datorează caracterul
mobiliar prevederilor legale: legiuitorul a trebuit să realizeze o calificare în acest sens,
deoarece bunurile necorporale, fiind abstracte, nu puteau fi considerate prin natura lor
ca fiind mişcătoare sau nemişcătoare;
- mobile prin anticipaţie – acestea nu sunt prevăzute de codul civil, ci de doctrină, şi
se admite că sunt mobile prin anticipaţile acele bunuri care, prin natura lor, sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea
ce vor deveni (cum sunt recoltele neculese, dar înstrăinate prin act juridic, cu
anticipaţie).

Categoriile de bunuri imobile sunt:

- imobile prin natura lor (art.462, 464, 465 al.1 Cod civil) “Fondurile de pământ şi
clădirile sunt imobile prin natura lor”.
“Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor”.
“Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt
asemenea imobile”.
- imobile prin obiectul la care se aplică (art.471 Codul civil) “Sunt uzufructul
lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.Sunt
considerate bunuri imobile dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite
asupra unui bun imobil (spre exemplu, servitutea), acţiunile în revendicarea unui bun
imobil, ş.a.m.d.;
- imobile prin destinaţie sunt enumerate în art.468-470 din Codul civil: Obiectul ce
proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond. Sunt
imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciu şi exploatarea
fondului:
- animale afectate de cultură;
- instrumente arătoare;
- porumbii din porumbare;
- lapinii ţinuţi pe lângă casă;
- stupii cu roi;
- seminţele date arendaşilor;
- peştele din iaz;
- teascuri, cozi, alambicuri, vase;
- paie şi gunoaie.
Imobile prin destinaţie sunt toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat
către fond în perpetue (oglinzile într-un apartament, statuile). Pentru a fi calificat ca
fiind un bun imobil prin destinaţie, acesta trebuie să aibă caracter accesoriu în raport
cu un bun imobil.
Importanţa clasificării:
Regimul juridic al acestor bunuri este diferit:
- în ce priveşte efectele posesiei:
- pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă);
- pentru mobile posesia de bună credinţă (adică cu convingerea că posesorul

29
exercită chiar un drept de proprietate valorează proprietate (art. 1909 Codul civil).
Aceasta înseamnă că cel care posedă este considerat proprietar (cu anumite excepţii
prevăzute de lege).Într-adevăr, terţul dobânditor al unui bun mobil, dacă este de bună-
credinţă (crede că a dobândit bunul de la adevăratul său proprietar), are, în principiu,
dreptul de a păstra bunul pentru sine.
-în ce priveşte drepturile reale accesorii:
- ipoteca are ca obiect un imobil
- gajul priveşte un mobil
-în ce priveşte dreptul internaţional privat:
- imobilului i se aplică – legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei
sitae).
- mobilului i se aplică legea proprietarului bunului lex personales care este: -
ori lex patrie – lex domiciliu (Vezi Legea 105/1992 (art.49-65)).
- în ce priveşte competenţa teritorială:
- litigiul cu privire la un imobil se judecă de instanţă în raza căreia se află
bunul;
- litigiul cu privire la un mobil este competentă instanţa domiciliului pârâtului
(actor se quitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extinctivă:
-acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă;
-acţiunea în revendicare mobiliară se prescrie în termen de 3 ani;
- în ce priveşte regimul înstrăinării lor sunt reguli diferite( Legea 18/1991,
Legea 54/1998, Ordonanţele 27/1992 şi nr.15/1993).

După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile:

Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi
înstrăinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula, iar legea trebuie să prevadă
excepţiile, în mod expres. Ca exemplu art.963 Codul civil: “Numai lucrurile ce sunt în
comerţ pot fi obiectul unui contract”. Din această categorie fac parte:
- bunuri care pot circula liber, neângrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (exemplu
arme de foc şi muniţii Legea 17/1996; produse şi substanţe stupefiante Legea 73/69;
deşeuri toxice Legea 137/1993 ş.a.)
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiectul actului juridic civil:
se spune că sunt inabinabile.Exemplu teritoriul României (art.3(1) din Constituţie) ;
sau,exemplu Legea 18/1991 republicată potrivit art.5 alin.2: “Terenurile care fac parte
din domeniul public inabienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi
introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul
public”. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice
civile sub aspectul obiectului lor.

30
 După modul de determinare:
Bunuri determinate individual (res certa) şi bunuri determinate generic (res
genera)
Bunurile individual determinate sunt acelea care potrivit naturii lor sau
voinţei exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.
Individual determinate sunt, prin excelenţă, unicatele. De exemplu, o lucrare de artă,
un apartament individualizat prin adresa exactă, un autoturism individualizat prin
marcă şi seria motorului etc. constituie bunuri individual determinate.
Determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire,
măsurare, numărare etc.De exemplu, un kilogram de mere, o cisternă de benzină, o
tonă de grâu, 5 metri de stofă, 100 lei, ş.a.m.d. – constituie bunuri de gen.
Importanţa juridică a clasificării:
- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale:
- dacă obiectul este res certa, dreptul real se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul;
- dacă obiectul este res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie contrară).
- suportarea riscului contractului
- pentru res certa, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat
de obligaţia predării. De exemplu, dacă se încheie un contract de vânzare-cumpărare
care are ca obiect un apartament , dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător
la cumpărător la momentul încheierii contractului, chiar dacă în acesta s-a prevăzut că
predarea efectivă a apartamentului se va realiza după încă 2 luni. Dacă în intervalul
celor 2 luni imobilul s-a distrus ca urmare a unui incendiu, cel care va trebui să
suporte această pierdere nu este vânzătorul, deşi bunul se afla încă în posesia acestuia,
ci este cumpărătorul care, deşi nu avea bunul în posesie, devenise deja proprietar.
Consecinţa constă în faptul că, dacă preţul a fost deja plătit de către cumpărător,
vânzătorul nu va mai avea obligaţia de a-l restitui, iar dacă preţul apartamentului nu
fusese încă plătit de către cumpărător la data pieirii bunului, acesta din urmă va avea
în continuare obligaţia de a-l plăti.
- pentru res genera, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este
liberat de obligaţia de predare, deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit
regulii - genera non pereunt. De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de vânzare a
unei tone de cereale şi aceasta piere pe parcursul transportului, cel care va suporta
pieirea va fi vânzătorul în sensul că va trebui să înlocuiască tona de cereale care a
pierit cu cereale în aceeaşi cantitate şi calitate. Spunem că “bunurile de gen nu pier”
în sensul că ele pot fi întotdeauna înlocuite cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi specii.

- locul predării bunului:

- bunul res certa trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării
(art.1319 Codul civil) (în lipsă de stipulaţie contrară);
- bunul de gen trebuie predat la domiciliu debitorului, pentru că plata este
cherabilă, nu portabilă (art.1104 Codul civil).
31
 După posibilitatea de a fi schimbate unele cu altele:
Bunuri fungibile şi nefungibile
Bunul fungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi
înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea
unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Ca regulă:
- bunurile certe sunt nefungibile
- bunurile generice sunt fungibile
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atât de natura bunului,
cât şi de voinţa părţilor unui act juridic.
Importanţa clasificării – are semnificaţia juridică practică în valabilitatea
plăţii.
Spre exemplu, dacă A îi datorează lui B 100.lei, iar B îi datorează lui A 50 de
lei, cele două obligaţii reciproce (în măsura în care sunt exigibile, adică au ajuns la
scadenţă) se vor considera stinse prin compensaţie. În consecinţă, A nu îi va mai
datora lui B decât 50 lei. Această modalitate de stingere a obligaţiilor civile nu este
aplicabilă decât dacă cele două obligaţii au ca obiect bunuri fungibile. Dacă A îi
datorează lui B un sistem audio, iar B îi datorează lui A un autoturism, cele două
obligaţii nu se pot compensa deoarece au ca obiect bunuri nefungibile.

După cum prin folosire bunurile îşi pierd sau nu substanţa

Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui
întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil – bunul care poate fi folosit repetat fără ca prin aceasta,
să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc
Bunuri neconsumptibile sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
- Obiectul împrumutului de folosinţă – se numeşte comodat – şi este
reprezentat de un bun neconsumptibil. La expirarea termenului pentru care s-a
încheiat, cel împrumutat are obligaţia de a restitui însuşi bunul pe care l-a împrumutat
şi nu altul. El va putea restitui un alt bun, în locul celui datorat, numai cu acordul
creditorului, ipoteză în care obligaţia se va considera stinsă prin “dare în plată”.
- Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutuum – şi-l formează
bunuri consumptibile. La scadenţă, împrumutatul nu va fi obligat să restituie însuşi
bunul împrumutat, ci alte bunuri în aceeaşi cantitate sau calitate. De exemplu,
persoana care a împrumutat o cantitate de alimente nu va trebui să restituie la
scadenţă chiar alimentele pe care le-a împrumutat, ci altele de acelaşi fel.

După cum sunt sau nu producătoare de fructe:

Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

32
 Este frugifer bunul care poate produce periodic, fără consumarea substanţei
sale, alte bunuri sau produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la
produse fără consumarea substanţei sale.
Se disting trei categorii de fructe potrivit art.483 Codul civil :
- Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia şi praşila
(sporul animalelor, ciupercile de pădure, urzicile, etc.) potrivit art.522 Codul civil;
- Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură. Acestea
se produc ca urmare a activităţii omului (spre exemplu, recolta). De observat că
noţiunea de “industrial” este utilizată în terminologia juridică în sens etimologic, şi
anume prin intervenţia, prin munca, prin truda omului, art.522 C.civ.
- Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor,
arende. potrivit art.523.
Fructele sunt diferite de producte.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale,
exemplu piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie.
Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere; pe când cele
civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Importanţa clasificării:
- în materie de uzufruct – izufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte
care se cuvin nudului proprietar;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.

După posibilitatea împărţirii fără schimbarea destinaţiei lor:

Bunuri divizibile şi bunuri nedivizibile
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit, fără să-şi schimbe prin
aceasta, destinaţia sa economică.
Bunul indivizibil este acela care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba,
prin aceasta destinaţia sa economică. Exemplu: o bucată de stofă poate fi împărţită –
fiind bun divizibil, pe când un autoturism este un bun indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie: - de partaj şi - de obligaţii.
- bunul indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă către
cealaltă, fie scos la vânzare prin licitaţie.
- bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte
(pluralitate pasivă) determină o indivizibilitate naturală.

După corelaţia dintre ele:

Bunuri principale şi bunuri accesorii
Bunul principal este acela care poate fi folosit independent fără a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este destinat să servească la întrebuinţarea
unui alt bun, principal. Ca bunuri accesorii menţionăm: cureaua pentru ceas, antena
pentru televizor, cutia pentru vioară.
33
 Importanţa clasificării se regăseşte în materia executării obligaţiilor civile:
- în cazul cînd se datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal,
cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară) conform principiului
(accesorium sequitur principale).

După modul de prezentare al bunului :

Bunuri corporale şi bunuri necorporale
Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil
simţurilor omului.
Este incorporal acel bun ce nu are o existenţă materială ideală, abstractă,
putând fi percepută cu ochii minţii. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri,
făcând excepţie dreptul de proprietate care în vorbirea obişnuită se confundă cu bunul
care formează obiectul său.
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate, se disting trei
categorii de bunuri incorporale):
- proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
- titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
- creanţele.
Importanţa clasificării
- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă operează doar
pentru bunurile mobile corporale (art.1909 Codul civil)
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere), operează pentru bunurile
corporale nu pentru cele incorporale.Titlurile de valoare, se transmit diferit după cum
sunt:
- la purtător – prin tradituine
- nominale – prin cesiune
- la ordin – prin gir sau andosare.
După posibilitatea executării silite
Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului
(enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

4. Izvoarele raportului juridic civil

Pentru naşterea unui raport juridic concret , pe lângă existenţa subiectelor de
drept între care acesta se încheie şi a normelor juridice care îl reglementează, este
necesară intervenirea unei împrejurări care să îl declanşeze: o acţiune umană sau un
eveniment.
Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă
naşterea unui raport juridic civil concret. Acestea nu se confundă cu izvoarele
dreptului civil, care sunt normele juridice.

34
 Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face după următoarele
criterii:
- după legătura cu voinţa umană:
- acţiunile omeneşti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept
civil săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care însă legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, ce pot fi
licite sau ilicite.
Acţiunile umane se clasifică la rândul lor în:
a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea,
modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice
civile;
b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care
legea leagă totuşi producerea unor asemenea efecte. Aceste acţiuni poartă numele de
fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite.
Faptele juridice civile se produc ca urmare a voinţei omului; deşi voluntare,
faptele juridice licite şi ilicite nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor
juridice.
Referitor la faptele ilicite, Codul civil prevede în art. 998: “orice faptă a
omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara”; iar în art. 999: “omul este responsabil nu numai de prejudiciul
cauzat prin fapta sa, dar şi pentru cel cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Săvârşirea unei fapte juridice ilicite conduce la ceea ce se numeşte răspunderea civilă
delictuală. Un fapt juridic ilicit poate fi ,de exemplu, acţiunea de a sparge un geam:
autorul acestei fapte va avea, ca urmare, obligaţia de a acoperi prejudiciul astfel
cauzat. Chiar dacă geamul a fost spart intenţionat, nu suntem în prezenţa unui act
juridic, ci a unui fapt juridic deoarece ceea ce s-a urmărit nu este producerea efectelor
juridice (adică obligarea autorului de a acoperi prejudiciului cauzat).
Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu sunt
încălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite pot fi cuprinse:
gestiunea de afaceri; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză.
- Evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi
juridice. Spre exemplu, naşterea unei persoane este din punct de vedere juridic un
“eveniment” deoarece ea declanşează o serie de efecte juridice cum ar fi: începutul
capacităţii de folosinţă, apariţia unui subiect de drept civil etc. Moartea persoanei
produce ca efecte juridice încetarea capacităţii de folosinţă a acesteia, deschiderea
succesiunii, încetarea contractului de rentă viageră etc. Evenimente sunt şi
împrejurările de forţă majoră care, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă,
înlătură răspunderea civilă etc.
- după sfera lor:
- fapte juridice în sens larg (acţiunile omeneşti şi evenimentele);
- fapte juridice în sens restrâns (acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul dispoziţiilor normelor
juridice civile).
35
 CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune şi clasificare

1.1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic
civil concret. După cum ştim, actele juridice sunt, ca şi faptele juridice, izvoare ale
raportului juridic concret, dar, spre deosebire de acestea din urmă, ele sunt săvârşite
chiar cu intenţia ca un atare raport juridic să ia naştere.
Noţiunea de act juridic” este utilizată în literatura juridică şi în practică în
două înţelesuri:
- act juridic civil în sens de negotium juris- desemnează însăşi manifestarea de voinţă
intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică în sine
(vânzare-cumpărare, schimb, etc.);
- act juridic civil în sens de instrumentum probationis se referă la suportul material,
înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice), documentul în
care această operaţiune este consemnată.

1.2. Clasificări ale actelor juridice civile

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale,
bilaterale şi multilaterale.

36
 Este act juridic unilateral cel care rezultă dintr-o singură voinţă – exemplu
testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, oferta, promisiunea
publică de recompensă.
Este bilateral – actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi. Exemplul tipic de act civil bilateral este - contractul civil: vânzarea cumpărarea,
împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral – actul juridic rezultat din acordul de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi – exemplu contractul civil de societate.
Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi
bilaterale, cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (ce dau naştere la obligaţii
numai pentru una din părţi) - donaţia, împrumutul şi bilaterale sau sinalagmatice care
dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi – vânzarea cumpărarea).
Importanţa clasificării:
- analiza validităţii actului: la actele unilaterale se analizează existenţa şi validitatea
manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar la cele bi sau multi laterale se
analizează existenţa şi validitatea acordului de voinţă;
- diferă regimul juridic al viciilor de consimţământ;
- actele unilaterale sunt de regulă irevocabile, iar cele bi sau multi laterale pot
fi revocate d
- oar prin acordul părţilor, conform simetriei faţă de modul de formare;

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi
cu titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial. (exemplu contractul de vânzare cumpărare, antrepriza, locaţiunea etc).”
Este cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care se procură un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu
donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit).
Actele cu titlu oneros se subclasifică în:
- act comutativ - la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor lor (exemplu:contractul de vânzare cumpărare, contractul de antepriză
etc).
- act aleatoriu - la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor,
existînd şansa unei pierderi şi a unui câştig datorită unor evenimente ulterioare
(exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere).
Actele cu titlu gratuit se clasifică în:
- liberalităţii şi
- acte dezinteresate
Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, depozitul nerenumerat, comandatul etc.
37
 Importanţa clasificării:
- diferă regimul juridic în privinţa condiţiilor de validitate şi a viciilor de
consimţământ:
- răspunderea părţilor este mai sever reglementată la actele cu titlu oneros;
- condiţiile de formă pentru încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe.

După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi

declarative.
Este constitutiv - actul juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil
care n-a existat anterior- ( exemplu: ipoteca convenţională, amanetul ori gajul).

Este translativ actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu (exemplu: donaţia, vânzarea-cumpărarea).

Este declarativ actul civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui
drept subiectiv preexistent (exemplu: partajul (împărţeala este un asemenea act.)
O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ - este acel act prin
care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate un act
juridic civil, la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un
interes personal, individual.
Importanţa clasificării:
- actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe
când actul declaraţiei îşi produce efectele pentru trecut (ex tunc).
- rezoluţiunea pentru neexecutare operează doar la actele translative şi constitutive
când sunt sinalagmatice;
- întinderea drepturilor: la cele constitutive şi declarative este stabilită de părţi, iar la
cele translative este prestabilită, căci nimeni nu poate transmite mai mult decât are;
- just titlu pentru uzucapiune constituie numai actele translative;
- numai pentru primele două categorii este necesară îndeplinirea formelor de
publicitate imobiliară.

După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de

conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Este act de conservare – acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Este avantajos pentru autorul său deoarece, cu o
cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare (Exemplu: întreruperea
unei prescipţii prin acţiunea în justiţie, somaţia, înscrierea unei ipoteci.).

Actul de administrare - este acel act juridic prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemple :închirierea unui bun,
culegerea fructelor, asigurarea unui bun etc.).
Actul de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă,
gaj).
38
 Importanţa clasificării:
- diferă condiţiile referitoare la capacitatea de a încheia acte juridice;
- în materia reprezentării, pentru actele de dispoziţie se cere procură specială.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi: patrimoniale şi

nepatrimoniale.
Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani,
asemenea acte sunt cele care privesc drepturile reale şi de creanţă (Exemplu:
contractul de vînzare-cumpărare, donaţie, împrumut etc.).
Este nepatrimonial – actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în
bani. (Exemplu: convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul stabilirii
numelui de familie al acestuia).
Importanţa clasificării:
- referitor la efectele nulităţilor: pentru actele nepatrimoniale nu se pune problema
restituirii prestaţiilor ;
- referitor la ocrotirea incapabililor condiţiile diferă.

După forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi

reale.
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă. Actul consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile.
Solemn este acel act juridic care trebuie să îmbrace o formă prescrisă de lege.
Forma specială, solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de validitate (de
valabilitate) (Exemplu: donaţia, ipoteca, convenţională, testamentul).
Este real este actul juridic civil care se încheie în mod valabil dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Exemplu:
(împrumutul, depozitul, darul manual).
Un act juridic consensual (ca regulă) poate fi uneori solemn (vânzarea-
cumpărarea unui teren).
Importanţa clasificării:
- nerespectarea formei stabilite de lege în cazul actelor solemne este sancţionată cu
nulitatea absolută;
- modificarea actului solemn se face numai prin formă autentică;
- regulile de probă sunt diferite pentru cele două categorii de acte.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt

acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în
această categorie.
Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu îşi produce
efectele decât la moartea autorului său: exemplu:legatul testamentar.
Importanţa clasificării:
39
- actele mortis causa sunt numai acte tipice;
- condiţiile cerute pentru capacitatea părţilor sunt mai restrictive la actele pentru cauză
de moarte;
- actele pentru cauză de moarte sunt de regulă solemne iar cele între vii, consensuale.

Criteriul raportului existent între ele le împarte în principale şi accesorii.

Este principal – actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare,soarta
sa nepretinzând de soarta juridică a altui act juridic. Majoritatea actelor juridice intră
în această categorie.

Este accesoriu – actul a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic, principal. Exemple: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională,
arvuna).
Importanţa clasificării:
- existenţa şi validitatea actului accesoriu depinde şi de cea a actului principal
conform principiului accesorium sequitur principale.

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi

numite (tipice) sau nenumite( atipice).
Actele juridice numite sunt cele care au o denumire stabilită de lege şi o
reglementare proprie.
Actele juridice nenumite sunt cele care nu se bucură de o reglementare şi o
denumire proprii. Ele sunt rodul creativităţii părţilor care, în virtutea libertăţii de
voinţă juridică, pot configura noi acte juridice, conforme intereselor lor. Practic,
singura limită o constituie normele imperative ale legii; dacă acestea nu sunt
încălcate, participanţii la viaţa juridică îşi pot crea singuri propriile acte
juridice.Exemplu: vânzarea cu clauză de întreţinere, contract nereglementat de lege ci
creat de părţi.
Importanţa clasificării:
- determinarea regulilor ce li se alică: celor tipice le sunt aplicabile automat regulile
categoriei din care fac parte, iar celor atipice li se aplică regulile stabilite de părţi şi
regulile generale din materia contractelor.

Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi

acte cu executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-odată sunt actele juridice a căror executare implică
o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare
instantanee. Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel de act.
Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare implică
mai multe prestaţii, eşalonate în timp.Închirierea unui bun sau reprezintă un act cu
executare succesivă.
Importanţa clasificării:
- dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-un contract cu
executare dintr-o dată, cealaltă parte va putea solicita executarea silită sau, dacă
40
doreşte să desfiinţeze contractul încheiat, va putea solicita rezoluţiunea contractului.
Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-un contract cu
executare succesivă, cealaltă parte va putea, de asemenea, să solicite instanţei
desfiinţarea contractului. Dar această desfiinţare, denumită reziliere, nu are efecte
decât pentru viitor. Ceea ce s-a prestat, nu se mai restituie.
- efectele nulităţii se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în cazul actelor cu
executare imediată, iar la cele cu executare succesivă, numai pentru viitor.

După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile se împart în acte

pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Este pur şi simplu actul civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie,
sarcină). (Exemplu: acceptarea ori renunţarea la moştenire).
Este afectat de modalităţi - actul civil care cuprinde o modalitate (exemplu:
contractul de asigurare, donaţia cu sarcini, vânzarea cumpărarea cu clauză de
întreţinere - în care e prezent termenul).
Importanţa clasificării :
- validitatea şi producerea efectelor actelor afectate de modalităţi este influenţată de
respectiva modalitate.

Criteriul legăturii cu cauza ( scopul). După acest criteriu, actele se împart în

acte cauzale şi acte abstracte.

Este cauzal – actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori
scopului (dacă scopul este imoral actul juridic este lovit de nulitate).
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul
cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.Sunt abstracte actele
juridice constatate prin titlurile de valoare – înscrisuri care încorporează operaţiuni
juridice (obligaţiunea cec).
Importanţa clasificării:
- validitatea actelor juridice şi regimul probator prezintă particularităţi.

Criteriul modalităţii de încheiere.După acest criteriu, actele juridice pot fi

strict personale şi care pot fi încheiate şi prin reprezentant.
Strict personal este actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal,
fără a putea fi încheiat prin reprezentare exemplu: testamentul.
Majoritatea actelor juridice civile este formată din actele ce pot fi încheiate
personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar).
Importanţa clasificării :
- normele care reglementează actul strict personal sunt de strictă interpretare şi
aplicare - deoarece constituie excepţia;
- regulile care reglementează capacitatea de a încheia acet strict personale sunt expres
prevăzute de lege ;
- la actele juridice încheiate prin reprezentare se are în vedere şi persoana
reprezentantului atunci când se analizează validitatea actului.
41
 Criteriul rolului voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic
civil. După acest criteriu, actele juridice civile pot fi subiective şi sub condiţie.
Este act subiectiv – actul juridic civil al cărui conţinut este determinat prin
voinţa autorului sau autorilor lui. Majoritatea actelor civile intră în această categorie.
Este act condiţie – actul juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa
doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care
părţile nu pot deroga (exemplu căsătoria).
Importanţa clasificării:
- regimul actelor condiţie este apreciat cu mai multă severitate
- actele condiţie nu pot fi decât tipice.

2. Condiţiile actului juridic civil

2.1. Noţiune şi clasificare

Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act. Acestea
pot clasificate după următoarele criterii:
1. În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi:

- de fond (când privesc conţinutul actului juridic civil) şi

- de formă (când se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei părţilor).
2. În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiţii:
- esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi
- condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fără ca, prin
aceasta, să fie afectată valabilitatea actului juridic).
3. În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există:
- condiţii generale (care privesc toate actele juridice) şi
- condiţii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice
civile – de exemplu, actele solemne).
Potrivit Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii
sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil şi obligatorii la încheierea
orcărui act juridic li se adaugă şi o condiţie de formă, obligatorie numai în cazul
actelor juridice solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor
juridice civile respective.

2.2. Capacitatea
Capacitatea de a încheia actul juridic constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte

42
juridice civile.Capacitatea civilă se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu.
Pentru persoana fizică, regula în materia capacităţii de folosinţă este
recunoaşterea capacitatăţii de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia.
Potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă
de lege”.Excepţiile pot fi:
- generale: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în
genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul punctului 3 care
prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).
- speciale (situaţia tutorilor-art.1308 pct.1 C.civ., a mandatarilor-art.1808 pct.
2 C. Civ., a judecătorilor, procurorilor, avocaţilor-art.1309 C.civ.).
Pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de
capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părţile
raportului juridic civil.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte
juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanelor juridice.

2.3. Consimţământul
1) Legătura cu voinţa juridică
Consimţământul constă în hotărârea manifestată în exterior de a încheia un
act juridic civil. Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa
juridică a persoanei. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa
juridică, şi anume:
- principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi principiul autonomiei de
voinţă;
- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).

1. Principiul libertăţii actelor juridice presupune:

- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
- părţile sunt libere să stabilească, conţinutul (clauzele) actului juridic civil;
- părţile sunt libere, prin acordul lor, să modifice, ori să pună capăt actului juridic civil
pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt:
a) ordinea publică (norme care reglementează ordinea economică, socială şi politică
de stat);
b) morala (bunele moravuri);
c) normele imperative (de la care nu se poate deroga).

2. Principiul voinţei reale (interne)

În soluţionarea acestei probleme există două concepţii:
-concepţia subiectivă - care dă prioritate voinţei interne, reale;
-concepţie obiectivă - preferă voinţa declarată exteriorizată.

43
 Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale. În sprijinul
acestui principiu se îndemeiază pe argumentele:
-art.977 Codul civil “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, nu după sensul literal al termenului”.
- art 953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol”.
- art.1175: în materie de simulaţie “Actul secret ce modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali”.

2) Condiţiile de valabilitate a consimţământului

În primul rând, consimţământul trebuie să existe. Absenţa consimţământului
atrage nulitatea absolută a actului juridic; Condiţiile propriu-zise sunt:
1. Să provină de la o persoană cu discernământ
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
3. să fie exteriorizat
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ

Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic civil.
Persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu este prezumată că are
discernământul juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile, prezumţie care
poate fi însă răsturnată .
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ.
Minorul între 14 şu 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pune probleme deoarece reprezentantul ei este,
o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept,
prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. De aceea,în afară de
incapacităţile legale - cazuri în care legea prezumă persoana ca lipsită de
discernământ, există şi cazuri de incapacităţi naturale - în care se găsesc persoane
capabile după lege, dar în fapt lipsite temporar de discernământ, exemplu: beţie,
hipnoză, somnambulism, mânie puternică.

2. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice

Cerinţa aceasta decurge din esenţa actului juridic civil.
Această condiţie nu este îndeplinită când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă, fie din prietenie, curtoazie sau din
pură complezenţă -“pentru aşa ofertă sunt gata să închei contractul la orice oră !” ;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă- „mă oblig
dacă vreau »
-când manifestarea de voinţă este prea vagă-“îţi împrumut toate lucrurile mele”;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală cunoscută destinatarului-
exemplu: actul fictiv în caz de simulaţie.
44
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensua-
lismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei
lor.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită) – de exemplu: ridicarea mâinii la o licitaţie publică reprezintă
exteriorizarea consimţământului licitatorului.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o
constituie actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma scrisă sau autentică, de regulă).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal prin
gesturi ori fapte concludente, neechivoce.
În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
1. când legea prevede expres aceasta tacita relocaţiune;
2. când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
3. cînd tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

4. Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Acestora li se adaugă, cu particularităţile sale, leziunea.
3) Eroarea
1.Definiţie
Eroarea poate fi definitã ca fiind falsa reprezentare a realitãtii în constiinta
persoanei care delibereazã si adoptã hotãrârea de a încheia actul juridic.
Eroarea este reglementată în art.953 Codul civil, 954.
2.Clasificare
După criteriul consecinţelor care intervin, eroarea este de trei feluri:
- eroarea obstacol (distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii -
fiind şi ea de două feluri:
- asupra naturii actului juridic (o parte crede că încheie un anumit act juridic,
iar cealaltă parte, are greşita credinţă că încheie alt act juridic). Spre exemplu, o
persoană intenţionează să închirieze un bun, dar, din eroare, încheie un contract de
vânzare-cumpărare. Practic, ea nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului
de vânzare, deoarece a crezut că încheie un alt act juridic.
- asupra identităţii obiectului (o parte crede că tratează cu privire la un
anumit bun pe când cealaltă parte are în vedere alt bun). Spre exemplu,o persoană
crede că s-a înţeles cu privire la cumpărarea casei şi a grădinii acesteia, deşi
contractul s-a încheiat numai cu privire la casă.

- eroarea viciu de consimţământ - este falsa reprezentare a realităţii ce cade:

- fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in
substantiam) Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost
45
eterminante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu
intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face după
criterii subiective.Exemplu: cumpărătorul casei crede că aceasta este din cărămidă,
când în realitate ea este construită din plăci de beton.
- fie asupra persoanei contractante (error in personam).
Eroarea care priveşte persoana co-contractantului este considerată viciu de
consimţământ numai în cazul unei anumite categorii de acte juridice: actele juridice
încheiate intuitu personae. Acestea se definesc ca fiind acele contracte în care
considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat.
În mod obişnuit, la încheierea contractului nu este esenţială persoana cu care
se contractează. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare, părţile urmăresc, în principal, obţinerea preţului, respectiv obţinerea
bunului. Chiar dacă vânzătorul a crezut că contractează cu A, când în realitate a
contractat cu B, acestă eroare nu este esenţială, deoarece este de presupus că preţul a
constituit pentru el elementul determinant în încheierea contractului. Dimpotrivă, în
cazul actelor încheiate intuitu personae (cum sunt, spre exemplu, contractul de
donaţie, contractul de mandat etc.), ceea ce primează este persoana co-contractantului,
deoarece calităţile personale ale acestuia au constituit elementul determinant la
încheierea contractului. Spre exemplu, când o persoană dorind să comande un tablou
unui pictor consacrat, se adresează din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de
vointă, deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunostea identitatea
aceluia căruia i s-a adresat.
- eroarea indiferentă – este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante care nu afectează valabilitatea actuluii. Spre exemplu, dacă debitorul îşi
execută de bună voie obligaţia, fără să ştie că dreptul creditorului este prescris şi nu ar
mai fi putut fi invocat în instanţă, eroarea cu privire la împlinirea termenului de
prescripţie extinctivă este socotită indiferentă, astfel încât debitorul nu se va putea
prevala de această eroare pentru a cere restituirea prestaţiei executate de debitor.
In cazul erorii obstacol – sancţiunea ce intervine este nulitatea absolută
pentru că nu s-a format acordul de voinţă.
In cazul erorii viciu de consimţământ (în ambele forme) – sancţiunea este
nulitatea relativă.
Pentru cazul de eroare indiferentă – sancţiunea este diminuarea valorică a
prestaţiei, fără nici o consecinţă juridică.

După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, întâlnim:

eroare de fapt – este valoarea de o reprezentare falsă a unei situaţii faptice la
încheierea actului juridic (obiectul actului, valoarea etc);
eroarea de drept – când falsa reprezentare priveşte existenţa sau conţinutul
unui anumit act normativ sau al unei norme juridice, după caz, la încheierea actului
juridic.
Pentru acest tip de eroare s-a formulat opinia atât a neadmiterii cât şi a
admiterii ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept este reprezentarea falsă a
existenţei ori consimţământului unei norme de drept civil. Indiferent de soluţia
46
aleasă, este evident că nu poate fi invocată necunoaşterea normelor imperative sau a
celor care privesc ordinea publică, deoarece cu privire la acestea se aplică principiul
conform căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”.

3. Structură
- un singur element, de natură psihologică, ce constă în falsa reprezentare a realităţii.

4.Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ

Se cer întrunite două condiţii cumulative:
1. elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea,
actul nu s-ar fi încheiat.
2. în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi contractantul
să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a
realităţii este determinant, însă nu e necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare.
5.Proba
Se poate face prin orice mijloc de probă-întrucât constă într-o stare de fapt,
dar e dificil de realizat.Sarcina probei revine celui ce pretinde că s-a aflat în eroare.

4) Dolul
1. Definiţie
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persone, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic , pe care altminteri nu l-ar fi
încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Dolul este o eroare provocată.
Sediul materiei este art. 960 C. Civ.
2. Clasificare
După consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic, distingem:
- dolul principal - cade asupra unor elemente importante la încheierea actului şi care
atrage anularea actului
- dolul incident (sau secundar), cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic, şi care nu atrage nevalabilitatea actului, dar poate fi invocat
drept temei pentru o reducere a prestaţiei.
3. Structura
- un element material, obiectiv - ce constă în utilizarea de mijloace viclene
pentru a induce în eroare: şiretenii, manopere dolosive). Acesta poate consta într-o
acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Spre exemplu, dolul ar putea consta în prezentarea de către vânzător a unei
bijuterii ca fiind dintr-un metal preţios, deşi în realitate aceasta nu este veritabilă,
cumpărătorul nefiind altfel interesat de achiziţionarea ei. (fapt comisiv).
Într-un alt exemplu, dolul poate consta în necomunicarea de către vânzătorul
unui autoturism a faptului că acesta prezintă anumite defecţiuni tehnice, urmărind
obţinerea unui preţ mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte adevărata
sa stare (fapt omisiv).
47
 - un element subiectiv , intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare
o persoană, pentru a determina să încheie un act juridic.
4.Condiţii
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Aria elementelor determinante,
pentru dol, este mai întinsă decât la eroare.
- să provină de la cealaltă parte. Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să
fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
În doctrină se admit şi următoarele două situaţii:
1. dolul să provină de la un terţ, iar cocontractantul are cunoştinţă de această
împrejurare (un fel de complicitate la dol). Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă
(în înţelegere) cu vânzătorul, recomandă celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie
că este defect, suntem în prezenţa vicierii consimţământului prin dol.
2. dolul să provină de la reprezentantul (exemplu mandatarul acestuia)
cocontractantului.
5.Proba
Potrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că
persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi
probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.Este mai uşor
de dovedit decît eroarea, care este o stare psihologică.

5) Violenţa
1. Definiţie
Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o
temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Sediul materiei
Violenţa este reglementată în Codul civil prin articolele 955, 956, 957, 958.
2.Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică - vis - când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau
bunurile persoanei;
- violenţa morală - metus - când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei.
Noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul de agresiune prezentă
exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar
iminent”. Dacă suntem în prezenţa unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care
este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu
constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat,
consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci
sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de
validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu
de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate:
libertatea de a opta între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage
încheierea actului juridic.
- După caracterul ameninţării, deosebim între:
48
 - ameninţarea legitimă, justă, care nu este viciu de consimţământ (creditorul îl
ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea
pe care o are).
- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău – care are semnificaţia juridică a
viciului de consimţământ.
3.Structura
Violenţa este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv, exterior - ce constă în ameninţarea cu un rău.
Răul cu care se ameninţă poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi
fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane
apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune;
- un element subiectiv,intern - constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.
Tocmai această temere este cea care alterează consimţământul. Temerea
produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de victima violenţei, ceea ce
înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul
juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul
aprecierii este unul subiectiv. Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este
mai lesne de viciat prin violenţă consimţământul unui vârstnic sufeind de o boală ,
decât al unei persoane mature şi sănătoase.
4.Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ,
două condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului juridic nu
numai dacă provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă provine de la un terţ.
5.Proba
Dovada se poate face prin orice mijloace de probă. Sarcina probei revine
victimei dolului.

6) Leziunea
1.Definiţie
Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una
din părţile unui contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare
dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus,
ea reprezintã un dezechilibru economic al contractului.
Sediul materiei
Codul civil reglementează în numeroase dispoziţii leziunea: art.951, 1157,
1158, 1160, 1162, 1163, 1164, 1165.
2.Teorii
Există două teorii care stau la baza instituţiei leziunii:
- concepţia subiectivă - leziunea presupune două elemente:
- unul obiectiv- constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii;
49
 - unul subiectiv - constând în profitarea de stare de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte.
- concepţia obiectivă - leziunea are un singur element :
- paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Codul nostru civil îmbrăţişează concepţia obiectivă în reglementarea leziunii.
Practic, leziunea nu este atât un viciu de consimţământ, cât este consecinţa unui viciu
de consimţământ. În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care
o parte încheie un contract vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat sub
imperiul erorii, dolului sau violenţei. Plecând de aici, legea instituie prezumţia că un
asemenea contract s-a încheiat cu vicierea consimţământului uneia dintre părţi.Dacă
însă cocontractantul a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte la
momentul încheierii actului juridic, acel act va fi lovit de nulitate absolută pentru
cauză imorală gravă.
3.Condiţii
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu
orice deosebire, spre exemplu, dintre valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul
juridic să fie lezionar. În practică se consideră, în general, că este vădită o
disproporţie când una dintre prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai
mică decât jumătate din valoarea celeilalte.De exemplu,o persoană îşi vinde casa cu
mai puţin de jumătate din valoarea sa.
4.Domeniu de aplicare
Fără a nega principiul libertăţii de voinţă a părţilor, legiuitorul intervine
uneori, permiţând anularea contractelor în care nu există un minim echilibru al
prestaţiilor.Fiind vorba de o reglementare de excepţie,leziunea are un domeniu de
aplicare mai restrâns, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca ,cât
şi din punctul de vedere al actelor susceptibile de anulare . Din punct de vedere
practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsa pentru că, potrivit art. 1165 C.
civ., "Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite acţiunea în resciziune". Astfel:
- Leziunea priveşte minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
- Are ca obiect numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:
- sunt acte administrative
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
- sunt acte bilaterale (contracte);
- a u fost încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile
sunt în mod deliberat neechivalente;
- sunt comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintre
părţi, dar acesta este un risc asumat la încheierea contractului, întinderea obligaţiilor
reciproce depinzând de hazard. Spre exemplu, mi-am asigurat autoturismul contra
furtului, dar nu a avut loc un astfel de incident. Aceasta înseamnă că am plătit ratele
de asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o contraprestaţie;
50
 - sunt prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltă
parte, actul nu poate fi anulat.
5.Proba
Prezumţia instituită de Codul civil scuteşte partea care o invocă de orice altă
dovadă; este suficientă proba disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii.

2.4.Obiectul

1. Noţiune
Potrivit art. 962 Cod civil (care se referã expres numai la convenţii dar se
aplicã oricãror acte juridice), "obiectul convenţiilor este acela la care pãrţile sau
numai una din pãrti se obligã". Rezultã de aici cã prin "obiect al actului juridic" trebuie
sã înţelegem prestaţia (adicã acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate
pretinde iarsubiectul pasiv este obigat sã o sãvârşeascã în temeiul angajamentului luat
prin încheierea actului juridic.
Ca obiect derivat al actului juridic considerăm, obiectele, lucrurile, bunurile.
Cu privire la acest înţeles art.963 dispune “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”.
Când conduita părţilor priveşte “lucrurile” ori “bunurile” , acestea sunt privite
ca “obiect derivat” al actului juridic civil. După cum vom arăta unele “condiţii de
valabilitate” ale obiectului actului juridic civil se referă tocmai la “bunuri” .

2. Condiţii de valabilitate
1. Clasificare
- Condiţii generale:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licil şi moral.
- Condiţiile speciale sunt:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

2.Conţinutul condiţiilor generale de validitate

1.Obiectul actului juridic civil trebuie să existe - este o condiţie primordială
pentru valabilitatea obiectului. Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun,
această condiţie implică respectarea următoarei reguli:
- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil.
- bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că există. Spre
exemplu, este valabil actul juridic care are ca obiect recolta care se va obţine prin
valorificarea unor suprafeţe încă necultivate. Prin excepţie, există o categorie de acte
în cazul cărora obiectul nu poate fi viitor: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul

51
actului juridic civil. Motivul pentru care un asemenea act juridic este nul nu îl
constituie însă faptul că obiectul este viitor, ci caracterul imoral al cauzei.
- bunul care a existat în trecut, dar nu mai există încă, este considerat că nu există.
Potrivit Codului civil: ”Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot,
vinderea este nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a
se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului”.
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil, este prevăzută expres de art.963
Codul civil şi reluată de art.1310 Codul civil. Codul civil prevede că ”numai lucrurile
ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.” Deci bunurile inalienabile, cum sunt
bunurile aflate în domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, nu
pot forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate. Totuşi, ele pot forma
obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de concesiune;
3. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil
(condiţie prevăzută de art.948 pct.3 cât şi de art.964 Codul civil). Când obiectul
constă în res certa (bun individual determinat), condiţia este îndeplinită prin arătarea
caracteristicilor acestuia; Când obiectul constă în res genera (bun de gen), condiţia
este îndeplinită numai prin stabilirea unor criterii de determinare a cantităţii, calităţii,
valorii care se vor folosi la momentul executării actului.
4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil - este o condiţie impusă
de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil.
Imposibilitatea trebuie apreciată dinamic, în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific.
Totodată, se are în vedere imposibilitatea absolută (pentru oricine) şi nu imposibili-
tatea relativă (pentru un anumit debitor). Imposibilitatea absolută a obiectului duce la
nulitatea actului juridic, indiferent dacă este de natură materială (spre exemplu o
imposibilitate fizică de a executa prestaţia: “mă oblig să transport o tonă de marfă cu
un autoturism”) sau de natură juridică (“mă oblig să vând Palatul Culturii”).
5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral .Această condiţie
cere ca acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu
legea şi morala.Spre exemplu, este nul pentru obiect ilicit contractul prin care una
dintre părţi se obligă în schimbul unei sume de bani la aplicarea unei corecţii fizice
unei alte persoane.
3.Condiţilei speciale de validitate
Acestea trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte juridice civile dintre
care enumeram:
- la actele juridice cu caracter strict personal, se cere ca obiectul sã constea
într-un fapt personal al celui ce se obligã. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei
persoane. Promisiunea faptei altuia nu reprezintă o excepţie de la acest principiu.
- la actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se mai cere o
condiţie cu privire la obiectul obligatiei de a da: cel ce se obligã a da trebuie sã fie
titularul dreptului respectiv. Într-adevăr, conform principiului “nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are”, vânzarea lucrului altuia este un act juridic
nul pentru obiect, imposibil din punct de vedere juridic. Dacă însă cumpărătorul are
cunoştinţă despre faptul că bunul nu se află în proprietatea vânzătorului, actul juridic

52
poate fi considerat valabil încheiat, sub condiţia suspensivă a procurării dreptului de
proprietate de câtre vânzător.

2.5. Cauza

1. Noţiune
Cauza constă în scopul urmărit la încheierea unui act juridic civil. Împreună
cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.
2. Structura
Noţiunea de cauză cuprinde două elemente: cauza imediată şi cauza mediată.
Scopul imediat - cauza proximă - numit şi scopul obligaţiei, este un element
abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice.
- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în
reprezentarea, adică prefigurarea mintala a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că
şi cealaltă parte se obliga, la rândul ei);
- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus
donandi);
- în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului, bunului;
- în contractele aleatorii, este cauza imediată riscul, adică prefigurarea unei
împrejurari viitoare si incerte, de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul
pierderii.
Scopul mediat - causa remota - numit şi scopul actului juridic, constă în
motivul determinant al încheierii unui act juridic civil; acest motiv se referă fie la
însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile persoanei.Scopul mediat se caracterizeaza prin
aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile, si chiar
in cadrul aceleiasi categorii de acte de drept civil. Spre exemplu, o persoană vinde un
autoturism pentru că doreşte să îşi cumpere altul , altă persoană vinde pentru că
doreşte să-şi achite o datorie din banii obţinuţi etc.
3.Condiţiile de valabilitate
- Să existe: Această condiţie a cauzei actului juridic civil - este consacrată
expres, în art.966 Codul civil “Obligaţia fără cauză....nu poate avea nici un efect”.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale
cauzei - scopul mediat şi scopul imediat – lipsesc; iar lipsa cauzei va atrage nulitatea
relativă a actului juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează:
- lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice);
- lipsei predării bunului (în actele reale);
- lipsei riscului (în contractele aleatorii);
- lipsei intenţiei de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit)
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.
Spre exemplu,dacă una dintre părţi vinde un bun fără a pretinde nici un preţ
pentru acesta şi fără să existe intenţia de a gratifica cealaltă parte, contractul va fi nul
ca act de vânzare pentru lipsa cauzei.

53
 - Să fie reală - prevăzută în art.966 Codul civil “Obligaţia....fondată pe o
cauză falsă...nu poate avea nici un efect”. Cauza este falsă când există eroare asupra
motivului determinant care este tocmai scopul mediat. Falsitatea cauzei atrage
nulitatea relativă a actului juridic civil.
- Să fie licită şi morală- prevăzută expres în acelaşi art.966 Codul civil:
“Obligaţia nelicită, nu poate avea nici un efect”. Art.968 Codul civil prevede “Cauza
este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi
ordinii publice”.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.
4.Proba
Cauza este prezumată până la dovada contrarie- art.967 Codul civil prevede:
“Convenţia este valabilă , cu toate că, cauza nu este expresă”.
Se institue astfel două prezumţii relative (împotriva cărora este admisibilă
proba contrară):
- prezumţia de valabilitate a cauzei , indiferent că se menţionează sau nu
- prezumţia de existenţă a cauzei; cauza nu trebuie dovedită (ea este
prezumată de lege).
Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela
trebuie să dovedească aceasta. Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin
dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului
juridic, ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit sau imoral al cauzei
pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

2.6. Forma
1. Noţiune
Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret.
În doctrină, expresia “forma actului juridic civil” este folosită două sensuri:
- în sens restrâns - se desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice;
- în sens larg - se desemnează trei categorii de forme:
- forma cerută pentru valabilitatea actului
- forma cerută pentru probarea actului
- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţe persoane.

Principiul consensualismului
Consensualismul este principiul potrivit cãruia un act juridic civil este valabil
încheiat prin simpla manifestare de voinţã a pãrţilor, indiferent de forma în care ea se
exteriorizeazã (solo consensu). Deci, pentru a produce efecte juridice, manifestarea de
voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Acest principiu nu este consacrat expres,
cu caracter general, de către Codul civil, dar când legiuitorul a vrut ca principiul
consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.

2. Clasificarea condiţiilor de formă

54
 În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil -- ad validitatem, nerespectarea
ei aterage nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil – ad probationem - nerespectarea
ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi - nerespectarea ei se sancţionează cu
inopozabilitatea faţă de terţi ( o persoană terţă poate să ignore acest act).
În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil:
- forma legală (impusă de norma juridică civilă). Spre exemplu, legea pretinde
încheierea contractului de donaţie în formă autentică;
- forma convenţională sau voluntară (stabilită de părţi sau de autorul actului juridic
civil).
Spre exemplu, părţile se înţeleg să încheie contractul de vânzare-cumpărare a
autoturismului în formă autentică.

1.Forma cerută ad validitatem

Legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile necesitatea încheierii
lor într-o anumită formă solemnă, cerută ca o condiţie de validitate a actului (ad
validitatem sau ad solemnitatem). Legiuitorul a instituit această formă ţinând seama de
anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte juridice
civile şi exercitarea controlului asupra actelor care interesează nu numai părţile, ci
întreaga societate (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).
Caracterele juridice ale acestei forme:
- este un element constitutiv al actului juridic - care atrage nulitatea absolută în caz de
nerespectare;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă - deoarece această formă
presupune manifestarea expresă de voinţă;
- este exclusivă - adică pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o
anumită formă, cea autentică (excepţie face testamentul).
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem:
- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa;
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă;
- actul care determină ineficacitatea unui act solemn trebuie, în principiu să îmbrace şi
el forma specială solemnă.
Aplicaţii ale formei ad validitatem
Sunt acte solemne:
- donaţia- art.813 Codul civil;
- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;
- ipoteca convenţională (art.1772 Codul civil);
- testamentul;
- actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice fel;
- contractele de arendare scrise;
- revocarea expresă a unui legat;
55
- renunţarea expresă la succesiune;
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor;
- actul constitutiv al societăţilor comerciale.
2.Forma cerută ad probationem
Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea sau voinţa părţilor
poate să impună încheierea actului juridic într-o anumită formă (scrisă) necesară nu
pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium) ci doar pentru dovedirea
existenţei si conţinutului acestuia (ad probationem). Forma cerută ad probationem se
justifică, de asemenea, prin importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin
aceea că oferă securitate juridică circuitului civil.
Caracterele juridice ale acestei forme:
- este obligatorie, sub acest aspect se aseamănă cu cerinţa ad validitatem;
- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de
probă, ceea ce nu afectează producerea de efecte juridice;
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului (deoarece actul trebuie să
îmbrace forma scrisă.
Aplicaţii ale formei ad probationem:
- art. 1191 alin.1 Codul civil: “” Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare
ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât
prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată;
- depozitul voluntar (art.1597);
- tranzacţia (art.1705);
- contractul de închiriere de locuinţe;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor (L.8/1996 art.42 şI art.68 al.2);
- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (L.8/1996 art.69 al.1);
- contractul de asigurare (L.136/1996 art.10).

3.Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Această formă se referă la acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii,
pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea
lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor. Această cerinţă îşi găseşte
justificarea în ideea de protecţie a terţilor. Prin nerespectarea acestei cerinţe de formă
- sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic. Aceasta înseamnă că actul
juridic produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi.
Aplicaţii:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (L.7/1996 art.21);
- publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale (art.3 L.99/1999);
- notificarea cesiunii de creanţă (L.99/1999 art.2);
- darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Codul civil);
- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (L.64/1991,
L.129/1992, L.84/1998);
- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările în materia dreptului de autor şi a
drepturilor conexe (art.126 şI 148 din L.8/1996);
56
- înregistrarea contractelor de arendare (L.16/1994 art.6);

3. Modalităţile actului juridic civil

Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau
împrejurări viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi
obligaţiilor ce rezultă din actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări - ulterioare
momentului încheierii actului
- pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen),
- fie într-un eveniment natural sau într-o actiune omenească (în cazul
modalitătii numită condiţie si a celei numită sarcină).
După cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de
modalităţi.

3.1. Termenul
1. Noţiune
Termenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care
este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi
executării obligaţiilor civile.
Regulile generale privind termenul se găsesc în Codul civil, art.1022-1025.
Regulile speciale privind această modalitate se găsesc fie în Codul civil, fie în alte
acte normative - izvoare de drept civil.
2.Clasificare
- După izvorul său, termenul poate fi:
- termen legal, stabilit de lege. Astfel sunt, de exemplu, termenele de prescripţie;
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de părţile actului juridic civil. Din această
categorie face parte majoritatea termenelor;
- termen judiciar (de graţie), acordat de instanţă debitorului.Potrivit Codului civil,
instanţa poate acorda debitorului, ţinând cont de situaţia patrimonială a acestuia, un
termen suplimentar pentru executarea obligaţiei şi amână astfel executarea silită a
obligaţiei.
- În funcţie de cunoaşterea, la data încheierii actului,a momentului împlinirii
sale, avem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului
juridic (de exemplu, 10 iunie 2008);
- termen incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi
realizarea sa este sigură (de exemplu,data morţii creditorului rentei viagere).
-În funcţie de titularul beneficiului termenului distingem:
- termen în favoarea debitorului, care este regula (art.1024 Codul civil);
- termen în favoarea creditorului (în cazul contractului de depozit, în care termenul
este în favoarea deponentului ca regulă);
- termen în favoarea ambelor părţi (exemplu: termenul dintr-un contract de asigurare).
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că - numai cel ce are de
partea sa, beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu. În acest caz,
obligaţia devine deîndată exigibilă ca o obligaţie pură şi simplă. Astfel, de
57
exemplu, într-un contract de împrumut fără dobândă, termenul la care suma trebuie
restituită este dispus în beneficiul debitorului. Ca urmare, numai acesta poate
renunţa la beneficiul termenului, plătind înainte de împlinirea acestuia. Creditorul
nu poate pretinde plata înainte de împlinirea termenului, deoarece acesta nu a fost
stipulat în favoarea sa. Dar, dacă împrumutul s-a acordat cu dobândă, termenul este
stipulat în favoarea ambelor părţi, astfel încât nici una nu poate renunţa la termen
fără acordul celeilalte.
- După criteriul efectului său, termenul este:
-Termenul suspensiv - amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui. De exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, părţile prevăd ca preţul să se achite după două săptămâni de la
momentul încheierii actului.
-Termenul extinctiv - amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. Spre exemplu, într-un contract de rentă
viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o sumă de bani, până la
moartea acestuia din urmă. Termenul contractual (moartea creditorului) este extinctiv.

3. Efectele termenului
Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic
civil, nu şi existenţa sa. Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de
termenul suspensiv, există.
Ca urmare, termenul suspensiv întârzie începutul exercitării dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative. Consecinţele acestui fapt sunt:
 d acă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea
termenului suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunţarea
la beneficiul termenului şi, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a
fost prevăzut în interesul debitorului;
 înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de
conservare-de exemplu, poate cere înscrierea unei ipoteci;
 înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor
plata;
 termenul de prescripţie extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice
afectate de termene suspensive, începe să curgă de la data împlinirii acestora. Spre
exemplu, prescripţia extinctivă a dreptului creditorului de a-l acţiona în judecată pe
debitorul său începe să curgă la momentul în care obligaţia a ajuns la scadenţă şi nu a
fost executată.
 până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia, ca mod de stingere a
obligaţiilor civile (care presupune existenţa unor datorii reciproce ale celor două părţi
contractante) nu poate interveni, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă.
Pe de altă parte, termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi
a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere
marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura
folosinţa liniştită a acestuia.
58
 3.2. Condiţia
1. Noţiune
Conditia este un eveniment viitor si nesigur în ce priveşte realizarea sa, de
care depinde însãşi existenţa actului juridic (adicã naşterea ori desfiinţarea sa).
Termenul se traduce prin “când”, condiţia prin “dacă”.
Regulile generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil: “Despre
obligaţiile condiţionale” (Secţiunea I-a Cap.VI din Titlul III – “Despre contracte şi
convenţii.”
2. Clasificare
- Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi
negativă.
Astfel condiţia pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment
viitor şi nesigur, în timp ce condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui asemenea
eveniment.
Spre exemplu, “îţi donez autoturismul dacă vei obţine permisul de
conducere” este un angajament afectat de o condiţie pozitivă. Un exemplu de condiţie
negativă este: “îţi donez bicicleta dacă în următorul an nu mi se va naşte un fiu”.
Cea mai importantă consecinţă a calificării condiţiei ca fiind pozitivă sau
negativă constă în felul în care aceasta se consideră îndeplinită sau neîndeplinită.
Astfel, dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi
acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce. Dacă
s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia
negativă se socoteşte îndeplinită fie la expirarea termenului, sau înainte de această
dată, dacă încă înaintea acestui moment devenise clar că evenimentul nu se va mai
produce. Dacă nu s-a prevăzut nici un termen, condiţia negativă se socoteşte
îndeplinită numai atunci când evenimentul este cu neputinţă să se mai producă.
- După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării evenimentului
condiţia este cauzală, mixtă, potestativă.
- Este cauzală acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare,
independenţă de voinţa părţilor. Exemplu : „dacă va ploua”.
- Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa
unei alte persoane, determinată.Exemplu: « îţi cumpăr maşina, dacă unchiul meu îmi
va împrumuta bani”.
- Condiţia potestativă este de două feluri:
potestativă pură - a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi:
- dacă depinde de voinţa debitorului, condiţia este nulă (« îţi vând dacă vreau »). Cel
care a formulat această condiţie nu a urmărit, de fapt, să se angajeze din punct de
vedere juridic.
- dacă îndeplinirea condiţiei depinde de voinţa creditorului, angajamentul este valabil:
“îţi voi vinde apartamentul, dacă vei dori să-l cumperi”.

59
 potestativă simplă, a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt
exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminată.Exemplu: “Dacă mă voi căsători“
sau “dacă mi se va acorada o mărire de salariu”.
- Din punct de vedere al posibilităţii realizării lor, condiţiile sunt posibile şi
imposibile
Imposibilitatea de realizare poate fi materială sau juridică. Aprecierea acestui criteriu
se face la momentul încheierii actului juridic. Condiţia imposibilă atrage anularea
actului juridic în care a fost stipulată.
- După conformitatea lor cu legea şi morala, distingem între condiţii licite şi
morale, respectiv condiţii ilicite şi imorale. Condiţiile ilicite şi imorale afectează
valabilitatea întregului act juridic. Actul juridic în care se prevede naşterea unui
drept condiţionată de realizarea unei condiţii imposibile, imorale sau ilicite este nul
absolut. Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea
unei condiţii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este
încheiat pur şi simplu.
După criteriul efectului, este:
- Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic
(art.1017 Codul civil prevede: “de care depinde perfectarea actului”). Astfel, până la
realizarea ei, existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale
părţilor este amânată. Exemplu:“Iţi vând apartamentul dacă voi fi transferat cu
serviciul până la începutul anului viitor ”.
- Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului
juridic civil. Potrivit Codului civil, “Condiţia rezolutorie este aceea care supune
desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”.Astfel, drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută până la
îndeplinirea condiţiei. Dar împlinirea condiţiei, dacă se va produce, va conduce la
desfiinţarea tuturor acestor efecte, în mod retroactiv, ca şi cum între părţi nu ar fi
intervenit niciodată actul juridic respectiv. Exemplu „Îţi vând autoturismul, dar dacă
nu îmi pot achiziţiona unul nou în două săptămâni, vânzarea se desfiinţează ».

3. Efectele condiţiei
Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:
- Condiţia influeţează însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de termen,
care priveşte numai executarea;
- Condiţia produce efecte retroactive.
În analiza efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic, distingem:
- între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;
- între perioada anterioară împlinirii condiţiei şi perioada ulterioară împlinirii
condiţiei.
a) -Până la împlinirea condiţiei suspensive efectele actului juridic sunt
suspendate în existenţa lor.Astfel:
 creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
 dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o
plată nedatorată;
60
 creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (ipoteca, gaj etc.);
 prescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut;
 compensaţia nu poate opera.
-Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, actul juridic este considerat
retroactiv, că a fost un act pur şi simplu. Acesta este principiul retroactivităţii
efectelor condiţiei suspensive.
Astfel, plata făcută de către debitor anterior îndeplinirii condiţiei, deşi până acum
nevalabilă, se transformă în plată valabilă. De la principiul retroactivităţii efectelor
condiţiei suspensive există însă unele excepţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect
retroactiv.
- În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt repuse în
situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Aşadar:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate.
b) - În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, până la împlinire ea nu produce
nici un efect;proprietarul sub condiţie rezolutorie se comportă ca un proprietar pur
şi simplu. Cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu.
- Efectul condiţiei rezolutorii după împlinirea acesteia este desfiinţarea,
retroactivă, a actului. Ca atare, părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite.
Există însă şi unele excepţii de la retroactivitate:
- Spre exemplu, dacă bunul vândut sub condiţie rezolutorie piere fortuit înainte de
împlinirea condiţiei, pieirea va fi suportată de către cumpărător, chiar dacă ulterior
condiţia se împlineşte.
- De asemenea, tot ca o excepţie de la regula retroactivităţii, nu se vor restitui nici
fructele culese de către dobânditor, chiar dacă condiţia rezolutorie s-a îndeplinit.
- În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa
consolidării retroactive a actului juridic.

4.Comparaţie între termen şi condiţie

Atât termenul, cât şi condiţia, sunt modalităţi ale actului juridic care constau
în evenimente viitoare. Între acestea există însă o serie de deosebiri:
- împlinirea termenului este întotdeauna sigură. Chiar şi în cazul termenului incert,
ceea ce nu se cunoaşte este momentul împlinirii lui, dar faptul că se va împlini este
neîndoios (spre exemplu, “când va cădea prima zăpadă”). În cazul condiţiei,
împlinirea este nesigură;
- termenul afectează numai executarea actului juridic, în timp ce condiţia afectează
însăşi existenţa acestuia;
- împlinirea termenului produce efecte pentru viitor, în timp ce, în principiu,
împlinirea sau neîmplinirea condiţiei produce efecte retroactive.

3.3. Sarcina
1. Noţiune
61
 Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusã de cãtre
dispunãtor gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).
Spre deosebire de termen si condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina
poate afecta numai liberalitãţile.
Codul civil nu conţine o reglementare generală a sarcinii, aşa cum există
pentru termen şi condiţie. Codul cuprinde numai aplicaţii ale acestei modalităţi, în
materia donaţiei şi în cea a legatului : ”donaţiunea între vii se revocă, pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, …” sau: ”când donaţiunea este revocată
pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice
sarcină şi ipotecă.”
2.Clasificare
- În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este:
- în favoarea dispunătorului. Spre exemplu, A îi donează lui B autoturismul, cu
Sarcina pentru donatar de a îl transporta atunci când va avea nevoie;
- în favoarea gratificatului; Astfel, A îl desemnează pe B, prin testament, beneficiar al
întregii sale averi, cu sarcina pentru B de a se căsători ;
- în favoarea unei terţe persoane. Astfel, A îi donează lui B un calculator, cu sarcina
de a-l instrui şi pe C în utilizarea acestuia.
- Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care
nu pot fi îndeplinite), ilicite (care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă
bunele moravuri) sau, dimpotrivă, sarcini posibile, licite şi morale.
3. Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează
numai eficacitatea actului juridic.
În caz de neîndeplinire a sarcinii, dispunătorul sau moştenitorii acestuia pot
opta între:
- revocarea liberalităţii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinţa reîntoarcerii
bunului sau bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului;
- acţiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-o
obligaţie de “a face”, care nu se poate executa silit).
Dacã gratificatul îndeplineşte sarcina, actul juridic gratuit se consolideazã, ca
şi când ar fi fost un act pur si simplu.

4. Comparaţie între condiţie şi sarcină

 Sarcina poate afecta numai acte juridice încheiate cu titlu gratuit, în timp ce
condiţia poate afecta şi acte juridice încheiate cu titlu oneros;
 Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic, în timp ce sarcina afectează
numai eficacitatea acestuia;
 Neîndeplinirea sarcinii este o atitudine culpabilă din partea gratificatului, astfel
încât revocarea liberalităţii apare ca o sancţiune, în timp ce desfiinţarea retroactivă a
actului în cazul îndeplinirii condiţiei rezolutorii nu are caracter de sancţiune;
 Sarcina presupune întotdeauna un demers conştient din partea gratificatului, în
timp ce condiţia depinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, de întâmplare;

62
 Condiţia operează de drept, în timp ce revocarea pentru neexecutarea sarcinii
depinde de voinţa dispunătorului şi trebuie cerută instanţei de judecată. De altfel,
dispunătorul ar putea opta pentru a nu revoca actul juridic, chiar dacă sarcina nu a fost
executată.

4. Efectele actului juridic civil

1) Noţiune
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile
civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Remarcăm că
între efectele actului juridic şi conţinutul raportului juridic civil există identitate.

2) Interpretarea efectelor actului juridic civil

Etapa prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este
aceea a dovedirii actului.Operaţiunea următoare constă în interpretarea clauzelor
actului.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:
-“Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor ” (art.977 Codul civil);
-“Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate acea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art.978
Codul civil);
-“Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se
potriveşte mai mult cu natura contractului” (art.979 Codul civil).
-“Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul” (art.980 Codul civil);
-“Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-
însul” (art.981 Codul civil);
-“Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg” (art. 982 Codul civil);
-“Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se
obligă” (art.983 Codul civil);
-“Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

3) Principiile efectelor actului juridic civil

Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată
cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Principiile efectelor actului juridic civil
sunt:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii, (res inter alios, acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest).

1. Principiul forţei obligatorii - “pacta sunt servanda”şi excepţiile sale

63
 Pornind de la prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Convenţiile legal facute
au putere de lege între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii
ca fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor sau
autorului actului, întocmai ca legea. În alţi termeni: actul juridic civil este obligatoriu,
iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele - principiul forţei obligatorii se
exprimă şi în formula larg răspandită în doctrină, potrivit căreia “contractul este legea
părţilor”.
Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic îl reprezintă două
cerinţe şi anume: 1) Necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii cuvâtului dat.
Excepţii
De la principiul “pacta sunt servanda” există unele excepţii şi anume în
cazurile în care efectele actelor nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lor,
aceste efecte fiind ori mai restrânse ori mai întinse, independent de voinţa uneia sau a
ambelor părţi.
Cazuri de restrângere a forţei obligatorii
Constituie cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul
juridic civil încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element al său:
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi
falimentului mandantului ori mandatarului, după caz (art.1552 pct.3 Codul civil);
- încetarea contractului de locaţiune “când lucrul a pierit în total sau s-a făcut
netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Codul civil);
În astfel de situaţii, executarea contractului nu mai poate continua din motive
obiective, independente de voinţa părţilor.
Cazuri de extindere a forţei obligatorii
Constituie cazuri de extindere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul
juridic civil este prorogat (prelungit) din unul din următoarele considerente:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul
stipulat de părţi: exemplu cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă
art.1 din Legea nr.17/1994;
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui (exemplu, un caz de forţă majoră, când intervine tot o prelungire, dar
forţată a efectelor actului;
- teoria impreviziunii (rebus, sic non stantibus) - revizuirea efectelor actului juridic
din cauza ruperii echilibrului contractual datorată schimbării împrejurărilor avute în
vedere de părţi, la data încheierii actului juridic.Aceasta operează pe cale
judecătorească, în cazul contractelor sinalagmatice cu titlu oneros cu executare
succesivă, în condiţiile art. 970 şi 1085 C.civ..

2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil şi excepţiile sale

Acest principiu este prevăzut expres de al.2 art.969 Codul civil “Convenţiile
nu pot fi revocate prin voinţa unei din părţi, ci prin consimţământ mutual (prin
acordul părţilor)”.

64
 Principiul irevocabilităţii poate fi definit ca regula de drept potrivit căreia
actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar
actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar,
din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este o consecinţă şi o garanţie a principiului forţei obligatorii
a actului juridic civil. Părţile pot totuşi, “prin consimţământul lor mutual”, să convină
la revocarea convenţiei lor, conform principiului libertatii actelor juridice civile, căci
aşa cum părţile sunt libere să încheie actul juridic - prin mutuus consensus - tot astfel
ele sunt libere să-i pună capăt - prin mutuus dissensus.
Excepţii
Distingem două categorii de excepţii:
- excepţia în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale); şi
- excepţia în categoria actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale
Excepţiile de la irevocabilitate, pentru convenţii, se încadrează în formula
art.969 al.2 Codul civil “Ele se pot revoca....din cauze autorizate de lege”. De aici,
rezultă că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu constitu
excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului
libertăţii actelor juridice civile. Excepţiile de la irevocabilitatea contractelor apar în
situaţiile în care contractul îşi încetează efectele prin voia uneia singure dintre părţi.
Ele sunt expres reglementate de lege şi au motivaţii diferite, în funcţie de categoria de
interese pe care legiuitorul a urmărit să o protejeze prin prevederea respectivei
derogări de la regulă. Astfel:
- art.937 Codul civil: “Orice donaţie între soţi în timpul maritagiului este revocabilă ”
(alin.1). Într-adevăr, dacă s-ar permite soţilor să-şi facă, unul altuia, donaţii
irevocabile, s-ar putea eluda (ocoli) normele Codului familiei privind comunitatea de
bunuri;
- art.1436 Codul civil: “Dacă contractul de locaţiune a fost fără termen, concediul
(adică denunţarea), trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele
defipte de obiceiul locului” (alin.2). De observat că, dimpotrivă, dacă s-a prevăzut un
termen în contractul de locaţiune, acesta va trebui respectat şi numai acordul părţilor
va face cu putinţă încetarea anticipată a contractului;
- art.1616 Codul civil:“Dreptul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a
reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea
lui”. Într-adevăr, chiar dacă s-ar fi prevăzut un termen pentru depozit, şi cu atât mai
mult dacă nu s-a prevăzut, depozitarul (cel la care bunul este lăsat în depozit) trebuie
să-i restituie bunul deponentului, în orice moment l-ar cere acesta;
- art.1552 pct.1 şi 2 Codul civil: “Mandatul se stinge: prin revocarea mandatului; prin
renunţarea mandatarului la mandat”. Această prevedere de excepţie se explică prin
faptul că mandatul este un contract încheiat intutu personae (cu luarea în considerare
a calităţilor celeilalte părţi) şi presupune un anume grad de încredere reciprocă a
părţilor. Dacă această încredere încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.
- art.1523 Codul civil: “Societatea încetează: prin voinţa expresă de unul sau mai
mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea”;
65
- denunţarea contractului de închiriere a unei locuinţe la cererea chiriaşului, cu
condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (L.114/1996
art.24 lit.a şi b, republicată);
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare (L.8/1996, art.46 alin.2);
- încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către consesionar
(art.35 lit.b L.219/1998).

Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale

Excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt cazurile în care actul
juridic unilateral este desfiinţat prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, a celui
care l-a încheiat:
- testamentul este esenţialmente revocabil art.922 Codul civil. Aceasta însemnă că
testatorul îşi poate modifica testamentul de câte ori doreşte; va fi valabil ultimul
testament încheiat;
- retractarea (retragerea) renunţării la moştenire (art.701 Codul civil). Aceasta este
ipoteza unui moştenitor care a renunţat la succesiune şi care, ulterior, se răzgândeşte,
şi doreşte să o accepte. Aceasta este posibil, dacă sunt îndeplinite două condiţii:
moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de către alt moştenitor şi de la data
deschiderii succesiunii să nu fi trecut 6 luni;
- oferta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar (art.37 Codul
civil);
După ce a ajuns la destinatar, revocarea ofertei poate duce la obligarea
ofertantului de a acoperi prejudiciile produse astfel destinatarului.
Excepţii specifice contractelor sinalagmatice
Principiul obligativităţii şi principiul irevocabilităţii dobândesc anumite
particularităţi în cazul contractelor sinalagmatice, contracte ce produc următoarele
efecte specifice:
1. excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus)
2. rezoluţiunea sau reziliere pentru neexecutarea culpabilă
3. riscul contractului.

3. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,
aliis neque nocere, neque prodesse potest şi excepţiile sale
Consacrarea legală a acestui principiu este este dată de conţinutul art. 973
Cod civil potrivit căruia, “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula
potrivit căreia acesta produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el
neputând să profite ori sa dăuneze altor persoane.
Înţelegerea acestui principiu presupune, precizarea noţiunilor de: părţi; avânzi
cauză; terţi, deoarece în raport cu un anumit act juridic toare subiectele de drept civil
se plasează în una din aceste trei noţiuni.
Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie prin reprezentare, şi
în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic întrucât a
exprimat un interes personal în acel act.
66
 Termenul “parte” desemnează atât una din părţile unu act bilateral sau
multilateral cât şi pe autorul actului unilateral. “Parte” este persoana nu numai care
încheie direct şi personal actul juridic civil, ci parte este şi persoana care îl încheie
prin reprezentantul său.
Având cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului,
totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există 3 categorii de avânzi - cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o
universalitate (universitas bonorum). Acesta poate fi: moştenitorul legal unic;
legatarul universal; persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul
comasării (fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal persoana ce dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu. Intră în această categorie : moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal;
persoana juridică ce dobândeşte o parte din patrimoniul unei persoane juridice
divizată (total sau parţial).
Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, nu calitativă. Din
punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai
personalităţii autorului lor. Calitatea lor de a fi avânzi- cauză constă în aceea că actul
juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei. Aceşti succesorii
preiau în principiu toate drepturile şi obligaţiile autorului, sau o parte a lor (spunem în
principiu pentru că nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului care
sunt drepturi incesibile). Astfel, prin actele încheiate pe parcursul vieţii unei persoane,
aceasta îşi poate mări sau diminua patrimoniul, ceea ce se va repercuta asupra
cuantumului averii succesorale.
În concluzie, deşi nu au luat parte la actele încheiate de autorul lor (de către
cel pe care îl moştenesc), aceste acte îi vor avantaja sau dezavantaja pe succesori. De
aceea, principiul relativităţii este respectat, întrucât succesorii sunt continuatorii
autorului lor, în patrimoniul lor transmiţându-se direct drepturile şi obligaţiile
acestuia.
Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc un anumit drept,
privit individual (ut singuli). Sunt astfel:cumpărătorul; donatarul; legatarul cu titlu
particular; persoana juridică ce dobândeşte activul net ca efect al dizolvării altei
persoane juridice .
Calitatea sa de având cauză nu se apreciează în raport cu actul prin care a
dobândit un anumit drept (în acest caz având poziţia juridică de parte), ci în raport cu
actele anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte
persoane, respectându-se şi cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Exemplu: cel prevăzut de art.1441 Codul civil, privindu-l pe cumpărătorul
unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior.
Creditorii chirografori - sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru
creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată creanţa doar cu un drept de
“gaj general”, potrivit art.1718 Codul civil care prevede “oricine este obligat personal,
67
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare”. Ei sunt creditorii care nu dispun decât de o chitanţă scrisă de
mână. De altfel, denumirea de “chirografari” provine din punct de vedere etimologic
din alăturarea cuvintelor greceşti: cheir, cheiros (= mână) şi grapein (= a scrie).
Ei au calitate de avânzi cauză faţă de debitorii lor deoarece ei suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial deci “gajul general”, se măreşte sau se micşorează.
Totuşi, calitatea de având cauză a creditorului încetează faţă de actele
încheiate de debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte (faţă de care
devine terţ), creditorul chirografor poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană
(potrivit art.975 Codul civil) sau acţiunea în declararea simulaţiei (art.1175 Codul
civil).
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic şi faţă de care nu se produc
efectele unui act juridic la care n-au participat. Prin aplicarea principiului relativităţii,
asupra lor nu se pot produce nici un fel de efecte, nici favorabile nici defavorabile, ale
încheierii actului juridic.
Putem menţiona că, între “avânzi cauză” şi “terţi” poate exista un transfer, în
sensul că, aceeaşi persoană poate fi având cauză în raport cu un anumit act juridic
civil al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.
Excepţii
Excepţiile de la acest principiu sunt tocmai cazurile în care actul juridic civil
ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului.
Excepţiile prevăzute de literatura juridică sunt aparente şi reale:
Excepţii aparente
Situaţia avânzilor cauză:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt “continuatori” ai autorilor lor,
fiind, deci, asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată) părţii actului
juridic;
- creditorii chirografori - pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere
la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de
a ataca actul fraudulos izvoreşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu
terţul.
Aşadar, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane între
părţi şi treţi, asupra cărora efectele actului juridic se produc nu prin derogare de la
principiul relativităţii, ci tocmai în virtutea acestui principiu.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţie de porte-fort)
Aceasta constă în convenţia prin care o parte - promitentul - se obligă faţă de
cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană - terţ - să
ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Este o excepţie aparentă, deoarece, ceea ce se promite este propria faptă a
promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act. Deci terţul va fi obligat
numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant, ratificând actul care, până la acel

68
moment, îi este inopozabil; deci “terţul” devine “parte” în act prin voinţa sa iar dacă
terţul nu ratifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.
Simulaţia
Simulaţia este operaţiunea în care printr-un act aparent, public, dar mincinos,
nereal se crează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar
adevărat. De multe ori simulaţia ascunde o intenţie de fraudă. Simulaţia se utilizează
şi pentru fraudarea creditorilor. Simulaţia îmbracă trei forme:
a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul
secret, numit şi “contraînscris”);
b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre exemplu
vânzare-cumpărare, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi - spre
exemplu o donaţie);
c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determină
adevăratele “părţi”, altele decât cele din actul public - ambele ori măcar una din
ele).Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real, dar, faţă de terţul de bună
credinţă, produce efecte actul public. Dacă însă terţul ia cunoştinţă despre actul secret,
el va avea dreptul de a opta între invocarea actului public şi a celui secret. Cu alte
cuvinte, terţul (fie el creditor, moştenitor etc.) poate să intenteze o acţiune în instanţă
întemeiată pe un act juridic la care nu a luat parte: actul încheiat în secret de către
părţile participante la simulaţie, cel mai adesea în scopul fraudării sale.
Includem simulaţia printre excepţiile aparente, şi nu reale, deoarece dreptul
terţului de a invoca actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are
ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie.
Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane numită
reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului. Reprezentarea poate fi:
- convenţională - cea care este generată de contractul de mandat (dându-se
procură);
- legală - cea care izvorăşte din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul
de a reprezenta de la lege.
Reprezentarea este o excepţie aparentă deoarece: în cazul reprezentării
convenţionale - reprezentatul intră în noţiunea de parte a actului juridic ;în cazul
reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este dat de lege, nu prin actul altcuiva,
fără voia reprezentantului.
Acţiunile directe
Acţiunea directă, reprezintă dreptul la acţiune conferit în unele cazuri
creditorului, printr-o dispoziţie expresă a legii, de a pretinde executarea creanţei sale
direct de la un debitor al debitorului său, deşi creditorul n-a fost parte la contractul
încheiat între debitorul său şi debitorul acestuia. Codul civil reglementează două astfel
de cazuri:
- în art.1488 Codul civil - în cazul contractului de antepriză de clădiri,
lucrătorii angajaţi de antreprenor (care sunt terţi fără de contract de antepriză) au
69
dreptul de a acţiona direct pe beneficiarul construcţiei (client, acesta fiind terţ faţă de
contractul dintre antreprenor şi lucrător) pentru plata sumelor ce li se cuvin, dar
numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către antreprenor, în momentul
intentării acţiunii;
- art.1542 Codul civil alin.2 - dacă prin executarea contractului de mandat,
mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul
(în primul contract) are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar, deşi este terţ
faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.
Sunt excepţii aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue legea, iar nu
actul individual, încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a
exercita “acţiunea directă”.
Excepţii reale
Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este actul
bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu cealaltă parte - promitentul - ca
acesta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane - terţul
beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
Dreptul terţului se naşte direct în patrimoniul său, în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent. Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de
voinţa terţului beneficiar. În nici o ipoteză nu s-ar putea prevedea, prin contractul
încheiat între două părţi, obligaţii în sarcina celui de al treilea.
Aplicaţii ale acestui contract le găsim în Codul civil prin reglementarea rentei
viagere (art.1642) şi a donaţiei cu sarcini (art.828 şi 830).

5. Nulitatea actului juridic civil

5.1. Noţiune
Legislaţia noastră nu cuprinde o definiţie a nulităţii, însă literatura de
specialitate a formulat mai multe definiţii. Nulitatea este acea sancţiune de drept civil,
care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă.
Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de validitate ale
actului juridic civil.

5.2. Funcţiile nulităţii

- funcţia preventivă, constă în efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra subiectelor
de drept civil, în ce priveşte încheierea actului juridic civil cu nerespectarea
condiţiilor sale de validitate;
- funcţia sancţionatorie - aceasta presupune tocmai înlăturarea efectelor contrare legii;
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii - apare ca un mijloc de
asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic

Nulitatea nu este singura sancţiune care lipseşte un act juridic de efecte.
Nulitatea este principala si cea mai vastã specie a ineficacitãţii actului juridic civil.
70
Configurarea ei corectă presupune distincţia faţă de categoriile juridice cu care se
învecinează.

a) Nulitate - rezoluţiune
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare
uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent.
Deosebiri
- dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea presupune un act valabil
încheiat;
- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar
contractele sinalagmatice cu executare uno-ictu;
- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului, la
rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi - este ulterioară
momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul ei.

b) Nulitate-reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu
executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din
părţi. Între nulitate şi reziliere există, în esenţă aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în
cazul nulitate-rezoluţiune, cu menţiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt
retroactive, ci numai pentru viitor – ex nunc.

c) Nulitate-caducitate
Caducitatea este o cauză de ineficacitate ce constă în faptul că lipseşte actul
juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi
independente de voinţa autorului actului. Exemplu - o ofertă de a contracta devine
caducă atunci când, înainte de a fi fost acceptată, intervine moartea ofertantului.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil; caducitatea presupune un act valabil;
-nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului; caducitatea presupune o
cauză ulterioară încheierii acestuia şi străină de voinţa autorului actului ;
- nulitatea retroactivează (ex tunc); caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;
- nulitatea are ca efect restituirea prestaţiilor deja efectuate, în timp ce în cazul
caducităţii această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat
nimic;

71
- nulitatea intervine ca sancţiune pentru o conduită contrară legii, în timp ce
caducitatea nu are caracter de sancţiune deoarece în mod obiectiv, producerea
efectelor actului nu poate avea loc.

d) Nulitate-revocare
Revocarea desemnează acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării
culpabile a sarcinii. De asemenea, revocarea poate interveni ca excepţie de la
principiul irevocabiltăţii actelor juridice.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil; revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea
presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea se aplică, în principiu,
actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- diferă regimul prescripţiei extinctive a acţiunilor;
- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale, în timp ce revocarea
intervine ca efect al voinţei părţii care o pretinde.

e) Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilã care face ca un act
juridic sau situatia juridicã creatã prin acest act sã nu producã efecte şi sã nu se
impunã respectului terţelor persoane, ca urmare a neîndceplinirii de cãtre pãrţi a
formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul sã fie opozabil terţilor, sau a
lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil, inopozabilitatea presupune un act valabil
încheiat;
- pentru nulitate - efectele privesc atât părţile cât şi terţii, pentru inopozabilitate -
efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă de terţi;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului, cauzele ce
determină inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare
încheierii lui (ca regulă);
- nulitatea relativă poate fi “confirmată”, inopozabilitatea poate fi înlăturată prin
“ratificare”.

f) Nulitate-reducţiune
Reducţiunea este sancţiunea civlă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate
cu nerespectrea unor interdicţii legale ce au ca scop ocrotirea unor persoane, sau în
cazul contractelor sinalagmatice comutative, când se impune restabilirea contra-
prestaţiilor.
Deosebiri
- sfera actelor cărora li se aplică: nulitatea poate interveni în cazul oricăror tipuri de
acte, dar reducţiunea este limitată la liberalităţi sau contracte comutative;
72
- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii actului, însă cauzele reducţiunii sunt
ulterioare şi neavute în vedere de părţi la încheierea actului;
- motivele ce determină sancţionarea lor: la nulitate nerespectarea condiţiilor de
validitate, la reducţiune fie încălcarea rezervei succesorale, fie existenţa unei
disproporţii vădite între contraprestaţii.

g) Nulitate-inexistenţă
Inexistenţa este sancţiunea care declarã invaliditatea unui act juridic civil care
s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevãzute de lege pentru existenţa
sa; actul inexistent nefiind o realitate juridicã, este un act aparent.
Teoria actelor inexistente este repinsă de doctrina noastră actuală ca fiind falsă
şi inutilă, întrucât regimul juridic al inexistenţei coincide cu cel al nulităţii absolute.

5.4. Clasificarea nulităţilor

Nulităţile actelor juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală incălcată la

încheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este
de doua feluri: absolută si relativă;
- Nulitatea absolută - este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei norme juridice imperative (de ordine publicã) care
ocroteşte un interes general, obştesc. În legislaţie,nulitatea absolută este desemnată
prin formule precum: ,,nulitatea de drept'' sau ,,nulitate'' sau ,,nulitate de plin drept''.
De exemplu,orice act juridic prin care s-au vândut sau donat bunuri publice
este lovit de nulitate absolută, deoarece la încheierea lui s-au nesocotit prevederile
imperative ale legii.
- Nulitatea relativă - este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori
personal. Nulitatea relativă este indicată prin formule precum: ,,actul este
anulabil'', ,,actul poate fi anulat''.
De exemplu, actul încheiat cu o persoană ce nu are capacitate deplină de
exerciţiu şi care nu a fost legal reprezentată.

b) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri:

parţială şi totală;
- Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producându-se în continuare deoarece
nu contravin legii.
- Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime.
Dintre aceste două feluri de nulităţi, nulitatea parţială este regula, iar nulitatea
totală reprezintă excepţia. Cu alte cuvinte, se va căuta întotdeauna menţinerea actului
juridic în fiinţă, prin înlăturarea elementelor lipsite de valabilitate, şi numai atunci
când aceasta nu este cu putinţă, actul va fi desfiinţat în întregime.

73
 Spre exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, dacă dobânda este mai
mare decât cea permisă de lege, se va aplica nulitatea parţială şi nu cea totală,
desfiinţându-se numai clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor
actului.
Dacă însă nulitatea este atrasă de nesocotirea condiţiilor de formă cerute de
lege ad validitatem, nulitatea nu poate fi decât totală. Astfel,dacă nulitatea este
cauzată de nesemnarea sau nedatarea testamenului olograf (scris de mână), ea va lovi
întreg actul.
Nu constituie cazuri de nulitate parţială, între altele:
- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice distincte, aflate în strânsă legătură,
este anulat numai unul;
- situaţia în care operează conversiunea actului juridic;
- situaţia în care actul juridic anulabil este validat prin confirmare.

c) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi

nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite.
- Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevazută ca
atare, într-o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor o constituie cazurile de nulitate
expresă, prevazute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil.
De exemplu, art. 822 din Codul civil prevede: „Este nulă orice donaţiune
făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”
- Este virtuala (sau implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevazută
expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de
validitate a actului juridic civil, fie din scopul acesteia.
De exemplu, art. 813 Codul civil prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act
autentic.” Deşi textul nu o arată expres, consecinţa nerespectării formei înscrisului
autentic este nulitatea.

d) după felul condiţiei de validitate nerespectată, deosebim între nulităţile de

fond şi nulităţile de formă.
- De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevaliditate a
unei condiţii de fond a actului juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.
- De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei
cerută ad validitatem, de exemplu, art.866 C. Civ..
Ca frecvenţă practică, mai numeroase sunt cazurile nulităţtii de fond, decât
acelea de forma.

e) După modul de valorificare, nulităţile se împart în: nulitate judiciară şi

nulitate amiabilă.
- Nulităţile amiabile intervin atunci când părţile se înţeleg cu privire la
nulitatea actului încheiat şi lipsesc de efecte actul respectiv, fără a se mai adresa
organului de juriscdicţie competent;
- Nulităţile judiciare intervin fie atunci când părţile nu se înţeleg ca în cazul
nulităţilor amiabile, fie atunci când acordul lor de voinţă nu este suficient pentru a
74
pune capăt actului, fiind necesară intervenţia organului jurisdicţional care să declare
nulitatea respectivului act: cel de căsătorie, de adopţie, etc.
Cazurile de nulitate amabilă sunt rare în practică.

5.5. Cauzele de nulitate

Cauzele nulităţii sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element
structural al actului juridic sau încălcarea unei condiţii legale de validitate a actului.
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt cauzate de împrejurări diferite.
Astfel, sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
 lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic, şi anume:
a) lipsa consimţământului;
b) nerespectarea prevederilor privind îngrădirea capacităţii de folosinţă;
c) nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele
juridice;
d) lipsa obiectului sau caracterul ilicit sau imoral al acestuia;
e) lipsa cauzei, sau caracterul fals, ilicit sau imoral al acesteia;
f) nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem;
 încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri;
 lipsa
 sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
 frauda
 la lege.
Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
 existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune);
 lipsa  discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil;
 lipsa capacităţii de exerciţiu (în cazul minorului sub 14 ani şi al interzisului
judecătoresc) sau a capacităţii depline de exerciţiu (în cazul actului lezionar încheiat
de către minorul de 14–18 ani, fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau a autorităţii
tutelare);
 încheierea actului de către reprezentantul persoanei juridice în lipsa sau cu
depăşirea puterilor acordate acestuia;
 nerespectarea
 unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea unor interese individuale,
personale (cum este, de exemplu, interdicţia încheierii de contracte de vânzare între
soţi);

5.6. Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii se au în vedere regulile cărora este supusă
nulitatea absolută sau relativă. Acest regim juridic al nulitatii priveste 3 aspecte:
cine poate invoca nulitatea; cât timp poate fi invocată nulitatea;dacă poate fi sau nu
acoperită nulitatea prin confirmare.
Între nulitatea absolută şi cea relativă există deosebiri fundamentale de regim
juridic. Astfel:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată şi
poate fi invocată şi din oficiu, de către instanţă. Dimpotrivă, nulitatea relativă poate fi
invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută această acţiune;
75
 b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută
fiind imprescriptibilă. Dimpotrivă, acţiunea în anulabilitate (în nulitate relativă) este
prescriptibilă; deci nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.
Dimpotrivă, actul nul relativ poate fi confirmat, fie printr-o confirmare expresă, fie
printr-o confirmare tacită.
- Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic unilateral întocmit
în acest scop şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să provină de la persoana care ar fi avut dreptul să anuleze actul, deci de la persoana
ale cărei interese au fost afectate prin încheierea actului anulabil;
- să cuprindă, în mod explicit, cauza nulităţii;
- să prevadă că autorul intenţionează să renunţe la acţiunea în anulare;
- cauza care antrena nulitatea să fi încetat.
Spre exemplu, dacă actul era anulabil pentru că, la încheierea lui, cosimţământul
uneia dintre părţi fusese viciat prin eroare, el nu va putea fi confirmat decât după ce
partea a ieşit de sub imperiul erorii.
- Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea, în cunoştinţă de cauză,
a actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de
prescripţie.
În unele ramuri de drept, cum este dreptul muncii şi nulitatea abolută poate fi
acoperită, prin îndeplinirea ulterioară a condiţiei nerespectate iniţial. Spre exemplu,
nulitatea contractului individual de muncă datorată neefectuării examenului medical,
la angajare, poate fi acoperită prin efectuarea ulterioară a acestui examen. În dreptul
civil însă, chiar dacă ulterior condiţia este îndeplinită (spre exemplu, se atentifică
actul de donaţie care fusese încheiat numai sub semnătură privată), aceasta nu poate
avea efecte retroactive. Actul nul absolut nu poate fi “reînviat” prin îndeplinirea
ulterioară a condiţiilor impuse de lege.
d) în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune în
constatarea nulităţii (deci actul este deja nul, instanţa doar constată această realitate),
acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare (în sensul că instanţa decide
dacă din probele administrate decurge că actul are sau nu valabilitate).

5.7. Efectele nulităţii

Efectele nulităţii sunt consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de
actul juridic civil lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii.
În funcţie de ceea ce s-a întamplat după încheierea actului juridic civil, se pot
distinge urmatoarele ipoteze:
1. actul n-a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci părţile se află în situaţia similară aceleia în
care n-ar fi încheiat actul.
2. actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare, efectele
nulităţii vor consta în:
76
 a) desfiinţarea retroactivă a actului;
b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.
3. actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul
său, unor terţi subdobânditori; până la hotarârea de anulare efectele nulităţii presupun:
a) desfiinţarea actului executat;
b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Efectul nulităţii se exprimă în adagiul ,,quod nulum est, nullum producit
effectul” , care rezultă din cele exspuse mai sus.
Pentru a opera această regulă, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor
nulităţii.Acestea sunt:
1. retroactivitatea nulităţii.
2. restabilirea situaţiei anterioare – restitutio in integrum – restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.
3. anularea nu numai a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent – ,,resoluto
jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
Între nulitatea absolută si cea relativă nu există deosebiri de efecte, ci numai
de regim juridic.

1. Principiile care guvernează efectele nulităţii:

a.Principiul retroactivităţii
Principiul constă în acea regulă potrivit căreia nulitatea nu produce efecte
numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte suie
până în momentul încheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune
înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii şi momentul
anulării efective a actului. Astfel se ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-
ar fi încheiat actul juridic.
Excepţii de la retroactivitatea nulităţii
Excepţiile reprezintă acele cazuri în care, pentru anumite motive temeinice,
efectele produse între momentul încheierii actului şi acela al anulării sale sunt
menţinute. De aici rezultă că efectele nulităţii se produc numai ex nunc, iar nu si ex
tunc.
Constituie asemenea excepţii:
- în cazul anulării unui contract cu executare succesivă, efectele deja produse
în temeiul acestuia se menţin- exemplu: contractul de închiriere, retroactivitatea
efectelor nulităţii este obiectiv imposibilă- după ce un timp chiria fusese plătită şi
bunul fusese folosit, prestaţiile nu se vor restitui între părţi (chiria deja plătită nu se va
restitui locatarului şi, evident, folosinţa bunului nu se va putea restitui locatorului);
- păstrarea fructelor culese anterior anulării de catre posesorul de bună
credinţă (C. Civ., art. 485); în acest caz, neretroactivitatea efectelor nulităţii se
întemeiază pe ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă. Dacă bunul care
formează obiect al contractului nul este frugifer, fructele culese cu bună-credinţă de
către dobânditor nu se vor restitui o dată cu bunul. Buna-credinţă presupune
77
necunoaşterea de către dobânditor a caracterului nul al actului juridic. El a cules
fructele crezând că bunul îi aparţine şi că actul juridic în temeiul căruia l-a dobândit
(de pildă, un contract de vânzare-cumpărare sau un testament) este valabil. Pentru a
răsplăti buna-credinţă a dobânditorului, legea prevede că acesta va putea păstra pentru
sine fructele culese anterior anulării; în acest caz, neretroactivitatea efectelor nulităţii
are la bază ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă. Dreptul de a păstra
fructele încetează la data cunoaşterii cauzei de nulitate (adică încetează o dată cu buna
credinţă).
- căsătoria putativă: nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive în ceea
ce priveşte soţul de bună-credinţă, sau în ceea ce priveşte copiii rezultaţi, care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie.
b. Principiul repunerii în situaţia anterioară ,,restitutio in integrum''
Principiul repunerii în situaţia anterioară este regula de drept potrivit căreia
tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile
raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest
principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
„Restitutio in integrum”, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului
juridic între părţi şi nu faţă de terţi.
Excepţiile de la principiul ,,restitutio in integrum”.
Sunt excepţii acele situaţii în care, pentru anumite motive temeinice,
prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se menţin
fie total, fie numai în parte.Excepţiile de la ,,restitutio in integrum” sunt în acelaşi
timp şi excepţii de la retroactivitatea efectelor nulităţii.În doctrină şi în practică sunt
considerate excepţii de la ,,restitutio in integrum”:
- cazul incapabilului, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în
măsura îmbogăţirii sale, adică numai în măsura în care a profitat de avantaje
patrimoniale de pe urma încheierii actului juridic.
- cazul aplicării principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegans”
(nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate
pentru a obţine protecţia unui drept).

c. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului

iniţial (,,resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis'')
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.Acest principiu poate fi
definit ca fiind acea regulă de drept în virtutea căreia, anularea actului iniţial atrage
anularea şi a actului subsecvent, datorită legăturii sale cu primul. Aceasta decurge din
aceea că, potrivit unei reguli de drept, “nimeni nu poate transmite un drept pe care
nu-l are” sau „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”.
Aşadar, tot ceea ce s-a dobândit în temeiul unui act nul, în realitate nu s-a dobândit,
aşa încât nu se poate transmite mai departe.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează în două situaţii:
1. In cazul ,,actelor autorizate”, la anularea si a actului civil care se întemeia
pe acea autorizatie.

78
 2. In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu, prin aplicarea
regulii ,,accesorium sequitur principale''.
Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent
- cazul aplicarii art.1909, alin. 1) C. Civ. coroborat cu art.972 C. Civ. De
exemplu: A încheie un contract de comodat - împrumut de folosinţă - cu B;
comodatorul, B ,vinde, deşi nu are dreptul să o facă, bunul mobil, ce face obiectul
contractului de comodat, lui C, care este de bună credinţă, adică nu ştie că B nu este
proprietarul mobilului, şi intră în posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat
este anulat - B a crezut că A îi donează bunul, iar A a avut intenţia de a-i da bunul
numai cu titlul de comodat).Odată anulat contractul dintre A si B, ar urma să fie
desfiinţat şi cel dintre B şi C, iar C să fierobligat să restituie bunul respectiv; cu toate
acestea, C se va apăra, cu succes, invocând art.1909 din Codul civil, potrivit căruia
posesorul de bună credinţă al unui bun mobil dobândeşte chiar proprietatea bunului.
- cazul aplicării art.20, alin 2) din Decretul nr.31/1954: ,,Dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea”, iar în continuare, dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlul oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.
- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil
(prin uzucapiune prescurtată).Nu se aplică excepţia în cazul terţului achizitor, cu titlu
oneros, care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea
credinţă. Numim “subdobânditor” persoana care dobândeşte, cumpără, primeşte
cadou, moşteneşte,etc., bunul de la dobânditor. Subdobânditorul este terţ faţă de
primul act juridic, în temeiul căruia bunul a fost pentru prima dată înstrăinat.

2. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de

drept
Neaplicarea în unele situaţii a consecinţelor fireşti ale nulitãţii actului juridic se
explicã şi se întemeiazã pe aplicarea altor principii de drept care impun aceastã soluţie.
Astfel:
a. Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic ale cãrui
condiţii de validitate sunt în întregime îndeplinite;
b. Principiul răspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C. civ.;
c. Principiul validităţii aparenţei în drept exprimat de adagiul latin error
communis facit jus, poate justifica şi el uneori menţinerea efectelor juridice produse de
un act lovit de nulitate.
Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul cu un
act juridic valabil. Manifestarea de voinţă la încheierea unui act juridic nul poate avea
valoare pentru încheierea unui alt act juridic, de această dată valabil. Pentru a opera
conversiunea, sunt necesare urmatoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul nul si actul valabil;

79
 - unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total;
- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regasească în chiar cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea
conversiunii.
Menţionăm câteva aplicaţii ale conversiunii actului juridic:
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce îi forma obiectul şi al actului de
înstrăinare anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, deşi
actul de înstrăinare este nul şi manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii;
- cazul în care manifestarea de voinţă nulă ca vânzare-cumpărare(datorită
lipsei formei solemne), poate valora antecontract de vânzare-cumpărare.

Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul are în vedere pe incapabilul minor. Între principiul răspunderii
civile delictuale şi principiul ocrotirii minorului – consacrat în art.1159 C. Civ., are
prioritate primul principiu care echivalează, practic, cu menţinerea actului anulabil, că
cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicită
a minorului (în acest sens, art.1162 C. Civ. dipune: ,,Minorul nu are acţiunea în
rescizuine contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sale”).

Principiul ,,error communis facit jus”

Se mai numeşte şi ,,principiul validităţii aparenţei în drept''; acest principiu
înlatură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească,
invincibilă.
Consacrarea acestui principiu o găsim în art.7 din Legea nr.119/1996 cu
privire la actele de stare civilă.,,Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor
prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea acesta calitate.”

80
 BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2001;
2. G.Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
3. St.D. Cărpenaru, Tratat de drept civil. Partea generală, Vol 1, Ed.
Academiei, Bucureşti 1989;
4. E.Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;
5. P. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994;
6. C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998;
7. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII.a, Editura C.H
Beck, Bucureşti, 2007;
8. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.
9. Ştefan Răuschi, Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică.
Persoana juridică, Editura Junimea, Iaşi. 2000.
10. Ernest Lupan, Ioan Sabău Pop- Tratat de drept civil român. Vol. I.
Partea generală, Editura CCH Beck, Bucureşti, 2006.

81