Noţiuni generale privind proprietatea şi caracterele juridice a dreptului

de proprietate
Proprietatea este un fapt constant şi universal în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît
omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atît el simte în inima sa dorinţa de a fi
proprietar şi de a munci zi şi noapte spre a-şi atinge scopul. El uită necazul şi durerea muncii,
cînd se gîndeşte că rezultatul ostenelelor sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească
traiul şi să-l facă neatîrnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă şi îi face această
muncă mai uşoară şi mai interesantă. Proprietatea este deci naturală şi necesară omului, fără de
care organizarea socială este cu neputinţă.
Însăşi sintagma "proprietate" în forma sa latină "proprietas,, - folosită începînd cu
primele două secole ale mileniului I, a fost precedată de alţi termeni. Astfel "mancipaţio et
herus" erau termenii care indicau acţiunea de a lua spre deţinere şi folosire (a lua cu mîna pentru
a folosi). Din punct de vedere al romanilor, dreptul de proprietate făcea parte din categoria
lucrurilor corporale- res corporales- întrucît ei nu spuneau" am un drept de proprietate asupra
acestui lucru" ci "haes res mea est" ceea ce înseamnă "acest lucru este al meu" aspect lingvistic
care ducea la confuzia dintre drept, ca entitate juridică, şi obiectul său material. Termenii cei mai
fideli care desemnau proprietatea au apărut în perioada romană a dreptului, atunci cînd exista
instituţia proprietăţii Quiritare, şi anume "dominium et jure quiritium". Această sintagmă
desemna faptul că dominus, adica proprietarul, era stăpînul absolut şi perpetuu al lucrului,
exercitarea dreptului său nefiind supusă absolut nici unei restricţii. Tot acum s-a folosit şi
sintagma ager publicus, care desemna domeniul public. Analiza chiar şi superficială, a acestor
sintagme relevă faptul că în acele perioade de conturare a perceptelor proprietăţii, proprietatea
individuală viza, în quasiunanimitatea situaţiilor, bunurile mobile, fie ca erau lucruri, animale
sau sclavi. În ansamblul relaţiilor de producţie, alături de schimbul de activităţi dintre oameni şi
relaţiile de repartiţie, relaţiile de proprietate constituie elementul cel mai principal al acestora,
baza tuturor celorlalte relaţii de producţie.
Desigur, noţiunea de proprietate este foarte largă, deaceea cred că ar fi bine ca să
începem mai întîi de la noţiunea de bază, adică cea care ne este explicată în dicţionar, şi anume,
proprietatea este stăpînirea deplină asupra unui bun, bun material, stăpînit, mai ales pămînt sau
imobil în baza unui drept recunoscut [20, p. 859].

Este cunoscut faptul că orice ramură de drept are o structură complexă, fiind alcătuit din
ramuri de drept, subramuri, institute etc. Ramurile sau subramurile se divizează în institute. Prin
institut de drept se înţelege o totalitate de norme de drept care reglementează relaţiile sociale
omogene. În sistemul dreptului civil, dreptul de proprietate creează un institut foarte important şi
foarte vast. Însăşi notiunea de proprietate şi drept de proprietate sunt expresiile aceleaşi instituţii.
 Reglementarea propriietăţii şi transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine şi o
serie de limitări, statul arogîndu-şi poziţia de exponent al interesului general al societăţii şi
edictînd reguli precise pentru exercitarea sa. În acelaşi timp, proprietatea a fost întărită prin
garantarea dreptului de proprietate şi posibilitatea apărării sale faţă de eventualele încălcări ale
acestuia de către terţi, dar şi prin extinderea cîmpului său aplicativ asupra a noi domenii
individuale [22, p. 5].
Proprietatea nu putea rămîne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că ea
reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică premisa funcţionării motorului oricărei
societăţi. De aceea concepţiile despre societate şi locul omului în aceasta au influenţat în mod
decesiv formarea şi evoluţia noţiuniijuridice de proprietate.
Proprietatea ca categorie juridică- este ansamblu de norme juridice, care mai întîi de toate
stabilesc însăşi posibilitatea sau imposibilitatea apartenenţei bunurilor materiale, întărind juridic
starea economică de însuşire a lor [21, p. 11].
Astfel, dreptul de proprietate ca o totalitate de norme juridice stabilite de stat, mai întîi de
toate întăresc de fapt apartenenţa acestor bunuri materiale faţă de anumite persoane, grupuri de
personae sau faţă de întreaga societate. La astfel de norme se referă de exemplu, normele
constituţionale cu privire la proprietate ce sunt stabilite şi garantate de către stat [43, p. 269].
Posibilităţile apărării dreptului de proprietate sunt stabilite şi de către normele
administrative si civile, cu privire la modul de dobîndire şi încetare a dreptului de proprietate.
Totodată în categoria normelor apărării dreptului de proprietate pe lîngă cele administrative şi
civile sunt incluse şi cele penale ce se referă la apărarea dreptului de proprietate.
Articolul 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine
trei reguli distincte:
• prima regulă enunţă principiul respectării proprietăţii, şi anume că orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale;
• a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar numai cu
respectarea anumitor condiţii: "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional" .
• a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei bunurilor:
"dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sa
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor"[18, p. 18].
Indiferent cum este considerată, în sens economic sau juridic, proprietatea apare ca un
raport între oameni cu privire la mijloacele de producţie şi la produse şi nu între oameni şi
mijloacele de producţie ce le aparţin. În literatura de specialitate se consideră că noţiunea "drept
de proprietate" are mai multe înţelesuri. Astfel, se aduce dublu sens al acestei noţiuni. Noţiunea
de drept de proprietate în sens obiectiv şi în sens subiectiv.
Cit priveşte sensul obiectiv al dreptului de proprietate, se cosideră ca acesta ca instituţie
juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate
[27, p. 84].
Dar, potrivit manualelor ruseşti, prin dreptul de proprietate în sens obiectiv se înţeleg
acele norme de drept ce sunt stabilite de catre legislaţie, ce determină limitele activităţii
oamenilor cu privire la însuşirea, posesia, folosirea şi dispoziţia acelor bunuri materiale ce sunt
stabilite de Codul civil [42, p. 229].
Dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în
virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens, dreptul
de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale şi anume, este un drept
real.
Proprietatea este un drept subiectiv: în prezent majoritatea autorilor admit că numai
proprietatea drept privat, drept subiectiv, drept individual, are o funcţie socială, sau mai simplu,
că ea nu este concepută exclusiv în interesul proprietarului, dar că ea poate fi limitată în interes
social. El este în acelaşi timp cel mai important drept real, ocupînd locul dominant în sistemul
tuturor drepturilor subiective. Totodată, dreptul de proprietate în sens subiectiv este utilizat în
două sensuri:

1. în sens larg, pentru a desemna orice proprietate mobiliară, imobiliară, proprietatea unui.
uzufruct, proprietatea unei creanţe, proprietatea intelectuală, proprietatea incorporală etc,
depăşind înţelesul strict juridic, adică sensul restrîns;
2. în sens restrîns, propriu, înţelegem proprietatea corporală respectiv dreptul de proprietate
asupra bunurilor corporale mobile şi imobile, ca drept patrimonial, drept real, drept absolut, cu
toate caracteristicile specifice acestei categorii de drepturi subiective [38, p. 23].
Potrivit altei legislaţii se stipulează ca drept de proprietate în sens subiectiv înseamnă
posibilitatea juridică a persoanelor ce au dobîndit, posedă, folosesc şi dispun de bunurile
materiale după părerea lor în acele hotare ce le-a stabilit legislaţia [6, art. 209].
Dreptul de posesie, folosinţă şi dispoziţie includ în sine numai acele acţiuni ce duc la
realizarea scopurilor propuse ce sunt prevăzute de lege. În comparaţie cu dreptul de proprietate
în sens obiectiv, dreptul de proprietate în sens subiectiv apare la o persoană concretă ca rezultat a
acţiunilor acesteia cu privire la însuşirea unui bun. Din punct de vedere juridic, în rezultatul
căreia apare dreptul de proprietate în sens subiectiv, sunt diversele contracte, precum sunt:
vînzarea-cumpărarea, donaţia, moştenirea etc. Deci, dreptul de proprietate în sens subiectiv,
reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de a-şi apropia mijloacele de producţie şi
produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora, posesia, folosinţa şi dispoziţia în nume
propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legilaţiei în vigoare [33, p. 29].
Astfel, Codul civil francez (1804) şi Codul civil austriac (1812) definesc dreptul de
proprietate prin enumerarea completă a celor trei prerogative juridice recunoscute şi garantate
proprietarului: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Explicaţia poate fi găsită în dorinţa redactorilor de
a evidenţia caracterul complet al dreptului de proprietate, mai ales, în raport cu proprietatea
divizată din Evul Mediu [34, p. 32].
La propriete est le droit de jouir et disposer des choses de la maniere la plus absolute,
pourvu qu'on n'en fasse par un usage prohibe par les lois ou par les reglements [4, art. 544].
Codul civil român de la 1865, fiind redactat după codul civil francez, defineşte dreptul
de proprietate avînd în vedere atributele juridice ce alcătuiesc conţinutul său juridic. Astfel, art.
480 codul civil prevede: proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Dreptul de
proprietate este analizat în literatura de juridică ca un drept absolut al individului. Anume de la
acest considererrt au pornit autorii unui proiect al Codului civil al Republicii Moldova făcînd o
enumerarea a împutemicirilor proprietarului. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate care îl
constituie cele trei atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa, dispoziţia, atribute acordate
şi apărate faţă de orice încălcare prin norme juridice.
Posesia (jus utendi) ca atribut al dreptului de proprietate, implică, din partea titularului
dreptului, exerciţiul unei stăpîniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de
vedere fizic sau economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării permanente a persoanei sau în
orice altă parte.
Folosinţa (jus fruendi) ca atribut al dreptului de proprietate conferă titularului
posibilitatea de a utiliza economic bunul său, potrivit cu destinaţie economică a acestuia, de a-şi
însuşi fructele şi veniturile pe care acesta şi le produce, în scopul satisfacerii necesităţilor sale
materiale şi spirituale.
Ca şi posesia, atributul de folosinţă poate fi exercitat în mod direct de către proprietar sau
acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terţa persoană care a dobîndit de la proprietar folosinţa
este în drept să culeagă fructele produse de bun. Dacă bunul alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate comună pe cote părţi, titularii acestui drept culeg fructele şi veniturile bunului
comun, proporţional cu cota lor parte [26, p. 94].
Dispozitia (jus abutendi) ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială şi
juridică. Dispoziţia materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei
materiale a bunului său, în limitele legislaţiei în vigoare, chiar mă refer şi la faptul că titularul
poate şi să-şi distrugă bunurile proprii. Dispoziţia juridică constă în dreptul titularului de a hotărî
cu privire la soarta juridică a bunului său, el putînd să-l înstrăineze sau să constituie asupra lui
alte drepturi reale, în condiţiile stabilite de lege.
Atributele dreptului de proprietate pot aparţine unei singure persoane sau pot fi separate,
aparţinînd la mai multe persoane, ca urmare a voinţei titularului dreptului, voinţa exprimată într-
o anumită formă, prevăzută în mod expres de lege. Deşi cele trei atribute nu epuizează complet
conţinutul juridic al dreptului de proprieate, totuşi ele exprimă ceea ce este esenţial şi au un rol
foarte important nu numai în realizarea dreptului de proprietate privată dar şi în privinţa
exercitării dreptului de proprietate publică. Deci, în raport cu cele expuse, definim dreptul de
proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra unui bun, exclusive şi perpetuu, în putere proprie, cu respectarea normelor în vigoare [39,
p.133].