Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sem II Tema 1 Stilul Parental
Sem II Tema 1 Stilul Parental
3
Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale realizate la
nivelul personalităţii copiilor.
Ocupându-se în cadrul unor cercetări de influenţa climatului familial asupra
randamentului şcolar al copilului, M. Gilly precizează:
”Ipoteza noastră fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru
general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi
calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul, fără a da însă
dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile
lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se
întâmplă la şcoală. Iar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm
pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată, să ştie că părinţii
săi împărtăşesc amândoi, acelaşi nivel de exigenţă.” (M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I.,
Mitrofan, N.).
,,Mediul familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze
în raport cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol,
primele sale experienţe sociale şi sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).
Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial pozitiv.
Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o notă de
complexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu stilurile
specifice ale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de comunicare. Un climat pozitiv
favorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte
de eficienţă. ,,Câtă încărcătură afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care
beneficiază într-adevăr de un climat favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este aşteptat,
este preferat, este înţeles, preţuit, respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.” (Mitrofan, I.,
Mitrofan, N., 1991).
Dacă toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea gradului
de integrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea
unităţii şi coeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce
mai atras de ,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi
de funcţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură
copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral.
4
5
Relaţia copil-părinte. În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin etape
succesive care-i permit să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială) la cea
de independenţă.
Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea embrionului şi
apoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de concepţie se află într-o dependenţă
totală de organismul mamei, relaţie ce a fost comparată cu parazitismul din biologie. În momentul
naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul devine independent biologic, dar este încă
foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei, care este indispensabilă. Relaţia cu mama
şi apoi cu familia transformă copilul într-un individ independent social la sfârşitul adolescenţei.
Tânărul se poate separa însă de familie doar atunci când a devenit şi independent economic. Perioada
corespunde maturizării fizice, cognitive şi sexuale şi este considerată a fi vârsta de peste 18 ani. Până
la această dată, copilul se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i rezolve toate nevoile lui, de
la cele mai simple (hrană, îmbrăcăminte), până la cele mai complexe (împlinirea personalităţii,
program educaţional adecvat şi integrarea socială). Abia după aceea sarcina familiei s-a incheiat.
Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, se poate spune că deşi
din punct de vedere al trecerii de la dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-a
schimbat, concepţia societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la relaţia părinţi-copii şi rolul
de tutelă al familiei, a suferit modificări.
Copiii necesită multă atenţie şi timp, iar aceasta ofertă în primii 3 ani este crucială
pentru dezvoltarea lor ulterioară. Experienţele precoce activează sinapsele “adormite” la
naştere. Astfel cortexul vizual dovedeşte nivele remarcabile de activitate metabolică la vârsta
de 2-3 luni, coincizând cu fixarea privirii şi primul zâmbet social, cortexul frontal devine activ
în jurul vârstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activează la auzul vocii mamei şi apoi a
fenomenelor limbii materne. Învăţarea muzicii (cântatul la pian sau la vioară) produce o
modificare de lungă durată a circuitelor neuronale şi, ulterior, judecata logico-matematică a
acestor copii este net superioară celor care nu au beneficiat de studii muzicale. Se
demonstrează astfel că stimularea postnatală, mai mult decât factorii înnăscuţi, au un rol
primordial în realizarea complexităţii activităţii creierului uman şi în ceea ce priveşte unicitatea
persoanei. Dacă un copil trăieşte într-o familie disfuncţională şi este deprivat socio-familial,
lobul temporal, locul unde sunt reglate emoţiile se dovedeşte inactiv metabolic şi copilul va
suferi nu numai cognitiv, ci şi emoţional datorită lipsei de stimulare.
Există în prezent pericolul scăderii/reducerii interacţiunii părinţi-copii. Tehnica
alimentaţiei artificiale a sugarului a devenit aproape impecabilă. Pe altă parte, antrenarea
femeilor în activitatea productivă ar putea să ducă la scăderea numărului momentelor de
interacţiune mamă-copil. Învăţământul medical superior, medicii pediatri și de familie,
psihologii, pedagogii și consilierii școlari au datoria profesională de a populariza în rândul
pacienţilor cunoştinţele actuale privind importanţa şi complexitatea interacţiunii părinţi-copii şi
rolul central al familiei ca mediu optim pentru creşterea, dezvoltarea şi educarea tinerei
generaţii.
6
Părinţii anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se mereu
supravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere în comportamentul copiilor;
Părinţii infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi asume
responsabilităţile în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie în permanent excluşi de la
căutarea propriului eu;
Părinţii boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea drept
consecinţe în dezvoltarea copiilor; delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;
Părinţii incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele
alternează cu perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în
acţiuni;
Părinţii prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia
unei slabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de
vinovăţie;
Părinţii prea tandri, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea ce
ar putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;
Părinţii zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar putea
genera apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare), ironizante, ducând la
răceală afectivă.
Referitor la categorie autoritară a părinţilor, și în special a tatălui, R. Vicent stabileşte
următoarea clasificare:
o tatăl dominator, are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme. Pretinde
ascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot manifesta şi
ca persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a relaţiilor între părinţi-
copii;
o tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă, slabă.
Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate. Atitudinea
tatălui tiranic duce la apriţia sentimentului de frustrare, care va genera manifestări agresive. În
general, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă în cazul copiilor, care neputându-
se manifesta în context familial, izbucnesc în diverse situaţii;
o tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia
copiilor, nu îi controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-
conformare faţă de reguli.
Aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului, el fiind un
nedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate
(copilul-sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-
marionetă).
Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de apariţia
copiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental reprezintă
modul de structurare al familiei.
7
• Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu
au limite clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă.
Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi
sunt obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi
răsfăţaţi. Părinţii care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive;
au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:
permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune respectarea
regulilor;
se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
• Stilul democratic. aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse
copiilor lor. Ei realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi concise
rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele
pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt
importante, învaţă cum să ia decizi. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
• Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.
De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea
părinţilor au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar
circumstanţele şi relaţiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.
8
Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are o spontaneitate,
curiozitate şi creativitate limitată.
3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor.
Neimpunându-şi controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul
comportament, le permit copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti
părinţi au puţine cereri, administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu
impun nici o structură. Aceşti părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de
părinte sunt implicarea faţă de copiii lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de
abordare afectează de asemenea în mod negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind
să devină imaturi, impulsivi, inconstanţi în atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută,
dependenţi de adulţi şi se implică mai puţin în sarcinile şcolare.
4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu au
timp sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de
grija părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece nefiind
implicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor. Dezvoltarea
cognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în domeniul social
şi academic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel
mai eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine, automotivarea,
asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia decizii
responsabile. Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică
în altă activitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru
a avea performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.
Stilurile parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă
la trecerea dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o
bună stimă de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţii
autoritari asimilează mai puţine cunoștințe în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă
multe conflicte familiale.
9
La un climat conflictual copiii reacţionează prin tulburări de comportament sau de
afectivitate. Cu cât tensiunea este mai ridicată cu atât tulburările se extind şi se organizează tot
mai bine. Tensiunea este percepută în mod intuitiv de către copil ca având o anume
semnificaţie şi chiar mai mult, alterează procesul de biopshihologic normal de dezvoltare.
Bibliografie:
1. Ciupercă, Cristian. (2000). Cuplul modern-Între Emancipare şi Disoluţie. Bucureşti:
Editura Tipoalex.
2. Ghebrea, Georgeta. (2000). Regim social-politic şi viaţă privată: familia şi politica
familială în România. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucuresti.
3. Iluţ, Petru. (2005). Sociopsihologia şi Antropologia Familiei. Bucureşti: Editura Polirom.
4. Mitrofan, Iolanda şi Ciupercă, Cristian. (1998). Incursiune în Psihosociologia şi
Psihosexologia Familiei. Bucureşti: Editura Press Mihaela.
5. Mitrofan, Iolanda, şi Mitrofan, Niculae. (1991). Familia de la A.... la Z. Mic dicţionar al
vieţii de familie.Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
6. Parkinson, Lisa. (1993). Separarea, divorţul şi familia. Bucureşti: Editura Alternative.
7. Tihan, Eusebiu, şi Tihan Laura. (2004).Căsătoria vs. Divorţ. Ghid de analiză. Bucureşti:
Editura Focus Opinfo.
8. Voinea, Maria. (1996). Psihosociologia familiei. Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti.
9. Cristea, D. (2005). Tratat de psihologie socială. Bucureşti: Editura Pro Transilvania
10. www.wikipedia.ro
11