Sunteți pe pagina 1din 20

COLOCVIILE CASEI ORĂŞENEŞTI DE CULTURĂ BECLEAN

VINOVĂŢIA Şl IERTAREA ÎN CULTURA PERIOADEI COMUNISTE


Manifestări organizate de
Casa orăşenească de cultură Beclean, Biblioteca orăşenească şi
Cenaclul literar „Grigore Silaşi" Beclean, cu sprijinul Inspectoratului
pentru Cultură Bistriţa-Năsăud
COLOCVIILE CASEI ORĂŞENEŞTI DE CULTURĂ BECLEAN
* ■ . ■■!■.•-»._ .

Coperta: Marcel Lupşe

VINOVATA $1 IERTAREA ÎN
CULTURA PERIOADEI
COMUNISTE
Ediţie îngrijită de:
AUREL PODARU ŞI SORIN GÂRJAN
Postfaţă:
CORNEL COTUŢIU
EDITURA MESAGERUL CLUJ-NAPOCA, 1998
în loc de prefaţa
Memoriei prof. Gheorghe Sutiu
„Aşadar, bună ziua de la Bistriţa şi această telefonată este, sau se vrea să fie, o
invitaţie. Fundaţia Culturală „Aletheia" din Bistriţa şi Editura „Hestia" din Timişoara
organizează astăzi, la ora 17, la Casa Cărţii „Nicolae Steinhardt" din Bistriţa lansarea
volumelor „Povestiri cu Tereza" şi „Hurlupul" aparţinând scriitoarei Lidia Handabura
şi volumul „Sezonul de vânătoare" al poetului Sorin Gârjan. Vor vorbi despre volume
şi autorii lor scriitorii: Lucian Alexiu, Ion Mureşan, Ion Cristofor, Simona Konradi şi
Aurel Podara. în continuarea acestei manifestări, Casa de cultură Beclean va organiza,
mâine, în sala mare a Primăriei oraşului de pe Someşul Mare Simpozionul „Vinovăţia
şi iertarea în cultura perioadei comuniste". Tot mâine, cele trei volume vor fi lansate şi
la Librăria „Saeculum" din Beclean, începând cu ora 17. Să mai spunem că redacţia
culturală a Studioului nostru va participa la aceste acţiuni prin prezenţa poetului Dan
Moşoiu." (Florin Săsărman, Radio Cluj, 24'februarie 1998, ora 11,25).
Ziua întâi
24 februarie 1998, ora 17, la Casa Cărţii „Nicolae
SstfMnharrlf" rlin Rictrita T ÎJ ramn-i"- T \c\\a T-TanrlaKiirQ ci Qrvrin
Gârjan. Lucian Alexiu, aflat pentru prima oară în Bistriţa, vorbeşte asistenţei despre
propria-i editură şi despre cărţile amintiţilor scriitori. Aurel Podani, după ce explică ce
e hurlupul, prezintă cartea de proză scurtă cu acelaşi titlu, „o scriitoare cu vocaţia
detaliului şi a nuanţei, care sondează imprevizibilele profunzimi ale faptului lipsit, în
aparenţă, de însemnătate, o scriitoare a cărei valoare se situează, fără îndoială, dincolo
de fruntariile Provinciei".
Despre poetul Sorin Gârjan şi cărţile sale, cinci la număr, »
-5-
în decurs de toţi atâţia ani, opinează Ion Cristofor şi Ion Mureşan. Poeme din volumul
„Sezonul de vânătoare", în lectura autorului.
Aflată şi ea pentru prima oară la Bistriţa, Lidia Handabura, fire rezervată şi timidă,
evită să se adreseze direct publicului. O face, în schimb, prin intermediul cărţilor sale,
pe care acordă autografe.
Ziua a doua
A doua zi, 25 februarie, manifestările continuă la Beclean cu Colocviul: „Vinovăţia şi
iertarea în cultura perioadei comuniste", care s-a desfăşurat în sala de şedinţe a
Consiliului local, cu începere de la ora 11.
După momentul de reculegere păstrat în memoria celui care a fost profesorul de limba
şi literatura română, omul de cultură Gheorghe Suciu, gazda acestor manifestări, Aurel
Podani, face prezentările participanţilor la dezbateri: scriitorii timişoreni Lidia
Handabura şi Lucian Alexiu, de la Cluj: poetul şi istoricul literar Ion-Cristofor, poeţii:
Ion Mureşan, Mircea Petean, Ioan Pavel Azap şi Dan Moşoiu, redactor cultural la
Radio Cluj, prozatorul Vasile Gogea, „clujean din Braşov,' apoi bistriţenii: Olimpiu
Nuşfelean, poet, prozator şi, deopotrivă, eseist, poetul şi ziaristul Gavril Moldovan,
universitarul şi criticul de artă Oliv Mircea, Gavril Ţărmure, preşedintele Societăţii de
Concerte Bistriţa, consilier la Inspectoratul pentru Cultură Bistriţa-Năsăud şi
prozatorul Virgil Raţiu. Dintre beclenari sunt prezenţi: poeţii Sorin Gârjan
(organizator) şi Ion Radu Zăgreanu, Mircea Cupşa, filosof şi om politic, Simona
Konradi, critic literar.
Autorităţile locale au fost reprezentate de d-nii Viorel Luca, primar, şi Ghiocel Urian,
viceprimarul oraşului.
Cuvântul de salut a fost adresat de dl. Viorel Luca, primarul oraşului, care a spus,
printre altele: „Suntem bucuroşi şi onoraţi să găzduim astăzi prima ediţie a Colocviilor
Casei
-6-
orăşeneşti de cultură Beclean, la care participă personalităţi culturale din Timişoara,
Cluj, Braşov, Bistriţa şi - cu mândrie o spunem - Beclean. /... / Iată că după atâţia ani
de acţiuni culturale care au servit o ideologie aberantă şi inumană, încet-încet, actul de
autentică expresie culturală îşi face loc şi la Beclean, unde numai în anul acesta, care
abia a început, am asistat la o adevărată erupţie culturală, mai ales în domeniul
creaţiei, ceea ce nu poate decât să ne bucure, fiind îndreptăţiţi să credem într-o tradiţie
la care aspirăm de mult".
'AUREL PODARU: Formalităţile de rigoare fiind, de-acum, îndeplinite, putem intra
în dezbaterea propriu-zisă. Pentru aceasta însă, e nevoie de un moderator. Dar, fiindcă
ne aflăm la Beclean, în „Micul Occident", cum se obişnuieşte uneori, prin judeţ, să i se
mai spună localităţii noastre, şi unde lucrurile se petrec, uneori, mai altfel decât o cere
regula, eu v-aş propune să ne desfăşurăm activitatea cu doi moderatori. Unul de stânga
şi altul de dreapta, ce ziceţi?
VASILE GOGEA: Doi de dreapta! E bine?
AUREL PODARU: Fie şi aşa, dar îngăduiţi-mi să fac tot eu şi aceste propuneri: Oliv
Mircea şi Vasile Gogea. De acord?
Voci din sală: Buni! Buni amândoi.
AUREL PODARU: Vă mulţumesc, şi-i rog pe cei doi moderatori să se aşeze unul
lângă celălalt.
OLIV MIRCEA: Nu, de ce? Stăm aşa, cum suntem.
AUREL PODARU: Bine, fie. Să începem, deci.
VASELE GOGEA: Doamnelor şi domnilor, sunt unul dintre moderatori şi doresc să
încep eu fiindcă, după aceea, prietenul meu Oliv Mircea mă va copleşi şi-mi va da o
moţiune la care va trebui să meditez vreo 2-3 săptămâni ca să-i dau replică. începem
colocviul. Vom vorbi toţi, dar nu deodată, ci pe rând. Asta înseamnă colocviu. Tema
care se pune în discuţie pe mine m-a şocat: Vinovăţie şi iertare în cultura perioadei
comuniste. Eu nu ştiu ce cultură a fost în perioada comunistă, în comunism a fost o
subcultură. Nu cultură. Nu ştiu despre ce
-7-
iertare a putut fi vorba în perioada acestei subculturi comuniste, care era eminamente
atee, agresiv-atee, şi nu vorbim de iertare decât într-o cultură creştină. Eu cred că aici a
fost o imperfecţiune, o eroare de redactare a temei, fiindcă nu poate fi vorba de iertare
în cultura sau subcultura comunistă, ci, după-după... în aşa-zisa cultură sau subcultura
comunistă erau celebre şi puternice demascările, condamnările şi, eventual, gesturile
de „generozitate" ale „umanismului socialist". Actul iertării trebuie discutat în mai
multe planuri. Un plan religios care, sigur, e un act intim, pe care îl rezolv cu
duhovnicul meu, cu biserica mea şi cu credinţa mea. Eu nu pot să iert pe
obersturfuhrerul de la Auschwitz pentru că au ars în abatoarele de acolo nu ştiu câţi
evrei. Nu e permis prin educaţie, nu e permis prin legea creştină. Rugăciunea
fundamentală a noastră este Tatăl nostru, care zice: „ ... şi ne iartă nouă păcatele
noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." Deci, iertăm greşiţilor noştri. Deci, eu
nu pot să iert pe cineva care a greşit faţă de altcineva. E prima regulă. A doua: Nu-i pot
acorda iertarea dacă nu există rugămintea de iertare. Dar călăii nu-şi cer iertare. Ei nu
se pocăiesc. Nu se spovedesc. Deci, cui să-i ierţi? Să te rogi pentru ei, da, dar nu să-i
ierţi. Tema este foarte complicată, şi este complicată în ultima perioadă de apariţia a o
mulţime de cărţi, aş zice îngrozitoare. Cum este Sfârşitul inocenţei, care dovedeşte că
80 la sută din intelectualitatea Occidentului, nu numai a Europei de Est, era mai mult
sau mai puţin vinovată, mai mult sau mai puţin conştientă, mai mult sau mai puţin
inocentă, era colaboraţionistă şi era în slujba lui Stalin. Ce iertăm? Putem noi să ne
punem în situaţia de a judeca şi a ierta? Mult mai important este să întoarcem judecata
asupra noastră înşine. Eu, Vasile Gogea, mă pot ierta pe mine pentru actele mele de
laşitate, de slăbiciune, de incorectitudine. Pot eu să-l judec pe Postelnicu, care e, clar,
un caz de prostie crasă ... a plâns ca dobitocul la proces. A spus-o chiar el: Sunt un
dobitoc! Dar e treaba mea să-l iert eu pe Postelnicu? Sau e treaba mea ca să-mi salvez
fiinţa şi demnitatea? Să văd ce am eu de iertat în viaţa mea, când mi-
-8-
am pus familia în pericol, când mi-am pus copiii, părinţii, prietenii în pericol?
Asta a fost o provocare pentru al doilea moderator.
AUREL PODARU: Dacă ştiam că eşti pornit să demolezi totul, încă din start, află,
dragă Vasile Gogea că nu te propuneam moderator. Să-ţi fie foarte clar! Mă aşteptam
să apreciezi cum se cuvine intenţia noastră de astăzi, dar văd că...
VASILE GOGEA: Sigur, suntem într-o perioadă în care totul trebuie supus unor
evaluări şi, evident, trebuie făcută peste tot o nouă grilă de valori. Pe lângă holocaustul
uman, pe care l-a făcut comunismul, cel mai grav lucru a fost holocaustul axiologic.
Omul este, prin însăşi definiţia lui, o fiinţă axiologică, deci o fiinţă care există şi se
raportează la valori, nu la scaiete, la palmieri, nu la bananieri, la banane, ci la valori.
Comunismul a reuşit să distrugă chestia asta. în România: 50 de ani, în Rusia: 70 de
ani, s-a reuşit ca omul să nu mai aibă aceste repere... Să nu confundăm judecata de
valoare cu judecata punitivă. Eu pot să iert pe cel care m-a anchetat pe mine, dar nu-l
pot ierta pe anchetatorul lui Coposu, de pildă. Că nu cu mine a avut treabă. Coposu
dacă l-a iertat, l-a iertat, dar eu nu am treabă cu el. E un act individual acesta, intim aş
zice. Aşa că actul de mărturisire este intim, şi actul de iertare este intim.
AUREL PODARU: încet, încet, îţi revii, Vasile Gogea. Şi e un semn bun acesta.

SORIN GÂRJAN: Aş avea o singură precizare. Organizatorii vorbeau despre
vinovăţie şi iertare, eu aş fi cel dator să-mi asum vinovăţia asupra acelei „erori de
formulare", cum a numit-o Vasile Gogea. De fapt, fac o mărturisire: în momentul în
care am propus o asemenea temă pentru dezbatere, aceasta se rezuma la un teritoriu
foarte vast, era vorba de vinovăţia şi iertarea în creaţie, dar, până la urmă, am aderat şi
eu la acest adaos de „în cultura perioadei comuniste". Dacă există vreun vinovat pentru
astfel de formulare, eu mă declar, încă din start, vinovat.
VASILE GOGEA: Şi eu te iert!
-9-
AUREL PODARU: Vinovat sunt şi eu. în egală măsură.
OLIV MIRCEA: S-a făcut observaţia că vom fi doi moderatori: unul de dreapta şi
altul de stânga. într-adevăr, vom fi doi moderatori. Probabil, unul de extremă dreaptă
şi unul de centru-dreapta. Mă abonez la centru-dreapta şi îi ofer ... De altfel, s-a şi
aşezat pe cale Vasile... să se plaseze în zona unei extreme. Aş dori să propun o
chestiune de igienă a comunicării, anume, pentru că dl. Podaru ne-a prezentat doar
identitatea -poliţieneşte cumva - aş dori să vă rog ca atunci când aveţi o opinie de
exprimat, să vă prezentaţi cu toate vinovăţiile şi cu toate iertările de care sunteţi în
stare să le prezentaţi aici. Sigur că tema pe care organizatorii acestui colocviu o pun în
discuţie e o temă primejdioasă, şi mă gândesc eu că îndată ce ai opinat despre ea, e
greu să scapi nepedepsit. Prima întrebare pe care, cred eu, trebuie să ne-o punem, e
dacă merită să discutăm o astfel de temă. Şi, probabil, cei care s-au întrebat de-
adevăratelea ce trebuie să fim pentru ca vinovăţia şi iertarea să fie o temă reală pentru
noi, şi-au dat răspunsurile cuvenite. Ce cred eu că trebuie să fim? Şi-atunci, aş dori să-
mi fac aici scuza că tema, fiind atât de vastă, ocupă, practic, de la secţiunea de
psihanaliză şi până la, să zicem, înalta trăire teologică, aproape toate palierele vieţii
intime, publice şi de relaţie cu transcendentul. Şi-atunci, ocupându-mă de primul
sector, anume cel al urii, să zicem, şedinţă de psihanaliză, eu cred că pentru a putea
avea o percepţie reală asupra vinovăţiei şi iertării, trebuie să ai conştiinţa a cel puţin trei
nioîîicîitc importante uîn propnă-ţi viaţa anume; o vârstă pe care o tratăm cu inocenţă şi cu
neisprăveală, anume vârsta de trei ani în fiinţa omenească e egocentrism radical. De ce
am amintit asta? O fiinţă care trăieşte la creşă sau la grădiniţă, aşa cum a fost ea
concepută în perioada comunistă, nu e capabilă de egocentrism radical. După aceea,
vine o altă vârstă, când aceeaşi fiinţă se află la liceu. Unde simte o dependenţă teribilă
faţă de autoritate, unde nimeni nu este dispus să-i perceapă fragilitatea - mă gândesc la
adolescentul care se află în faza pe
-l0-
care psihanaliştii o numesc alocentrism radical. în clipa când ai conştientizat aceste
două vârste şi le-ai introdus în propriu-ţi eu, e limpede că vei putea avea conştiinţa
culpei şi e limpede că vei putea avea inteligenţa iertării. A treia etapă la care mă refer e
cea care se întâmplă în jurul vârstei de 25 de ani, când se cam încheie ciclurile de
învăţare şi putem vorbi de personalitate formată. Abia de aici începe suferinţa şi drama
vinovăţiei. Revenind la alt plan, apropo de temă, practic această temă e mascată temă
la o discuţie despre libertate şi responsabilitate. Un om liber, cu libertatea înţeleasă de
el ca pe o activitate relaţională cu alţii şi pe el în relaţia sa cu transcendenţa, poate să
devină culpabil nerespectându-şi acest dat. Şi-atunci, el poate fi dezonorat în propria sa
libertate, sau poate să se mântuiască, sau poate să se damneze în propria sa libertate.
Dacă ne ducem mai departe şi intrăm în plan teologic, atunci discutăm despre păcat şi
pocăinţă. Dar cred că nu e cazul să o facem astăzi aici sau, în fine, dacă o vom face, o
vom face pe riscurile noastre. Suportul de idei pentru discutarea acestei teme în cultura
română, după părerea mea, e suficient. Din păcate, este prea puţin cunoscut. Gabriel
Liiceanu a scris o carte monumentală despre această problemă, pe care n-o analizează
nimeni, nici măcar prietenii lui. Se numeşte Tratat despre limita, despre care n-am
citit încă nici o cronică în România. Dar tema noastră se găseşte aici tratată cu
eleganţă, precizie şi spirit...
Poate că iertarea e cea mai înaltă formă de inteligenţă. Nu ştiu dacă n-am zis
enormităţi aici, dar, oricum, probabil că opunându-vă sau continuând anumite piste pe
care îe-am sugerat eu, ne putem angaja pe rând în discuţii.
VASILE GOGEA: Eu am vrut să citez din Pleşu. Şi eu i-am citit. Nu sunt în aceeaşi
măsură de acord cu ei. Eu n-am crezut că pe o asemenea temă mai degrabă se poate
face un eseu foarte inteligent şi doct. Ar fi mai bine să facem mărturisiri. Actul iertării
e un act intim. Şi eu am citit toate cele trei ediţii din Tratatul despre limită al lui
Gabriel Liiceanu. E, acolo, o colecţie de texte luate din toţi marii maeştrii germani.
Sau Andrei
-ll-
Pleşu, care a publicat un celebru tratat de etică, în '88 sau '89, Minima moralia. Şi
atunci am fost foarte şocat: cum poate să existe o limită a intelectualului? Există vreun
interval între bine şi rău? întâi trebuie să alegi între bine şi rău. Şi spui da sau nu. Nu
poţi să stai în interval. El a stat în interval şi după aceea a căzut în dilemă^, între bine
şi rău nu este nici o dilemă şi nu e nici un interval. Alegi ... Eu vorbesc aparent vulgar,
ca să înţelegeţi că e un lucru foarte grav despre ce vorbim. Eu nu pot vorbi despre
iertare.făcând eseu.
ION MUREŞAN: Daţi-ne un exemplu. Mărturisiţi-vă.
VASILE GOGEA: Da! Eu, în 1983-84, când s-au aniversat 10 ani de la alegerea
primului preşedinte al României, după ce scăpasemde la „dinamită", din Făgăraş,
fusesem promovat la Fabrica de produse cosmetice „Nivea" Braşov ... Oricum, era mai
bine: paste de dinţi, de ras, şpreiuri ... O mie de femei aveam în subordine. Şi tot
dădeam concurs: ba la ASTRA, ba la Teatrul dramatic Braşov, fără succes. La un
moment dat, tov. Dulea, care era secretar cu propaganda la Braşov, m-a chemat la el şi
mi-a spus: Tovarăşe Gogea, dumneata eşti muncitor ... Ion Mureşan mi-a văzut cartea
de muncă. Pe prima pagină scrie: nu prezintă acte. Eu sunt analfabet după cartea mea
de muncă ... Uite care-i chestia, mi-a zis tov. Dulea, eu nu vreau să facem scandal în
jurul dumitale, dar, uite, acum la aniversarea preşedintelui ţării scrie un text despre
chestia asta. Şi am scris şi eu o tabletă, care era absolut o enormitate. îl comparam cu
Penele, cu ... Şi m-am trezit cu ea oublicatăDeDrimaoasinăîn ASTRA. Mă simt
vinovat. Prietenii mei m-au iertat, dar cei care nu ştiu, n-or să mă ierte. Tov. Dulea m-a
păcălit. Oricum, nu mi-a dat post, dar eu îl iert pe Dulea.
OLIV MIRCEA: Vasile, ai să mă ierţi pe mine, dacă am să te întrerup. Ion Mureşan
vrea să intervină.
ION MUREŞAN: Este una să te declari vinovat în timpul intervalului, şi alta să te
declari după interval. După ce intervalul şi-a închis paranteza. Să-ţi declari vinovăţia
după ce intervalul s-a încheiat. Mă întreb dacă sentimentul vinovăţiei
-l2-
ar fi fost într-adevăr mărturisit în acel interval, şi oamenii ar fi trebuit să-şi
mărturisească atunci vinovăţia, atunci ei se transformau, probabil, în altceva şi,
probabil, faţa României ar fi arătat altfel. Dacă atunci, în acel interval, toţi ar fi făcut
un şir de confesiuni ale vinovăţiei, era altceva. După interval, deja lucrurile arată altfel.
De fapt, după ce s-a instaurat regimul comunist la noi la modul exterminator, anulând
individualitatea, a anulat şi acel sentiment al vinovăţiei, din păcate. Pentru că toată
vinovăţia era pusă pe seama „aparatului". Vinovăţia aparţinea, deci, unei instanţe
abstracte, care era acel „aparat". Ca dovadă, acele interviuri cu şefii închisorilor, după
1990, care spuneau că ei nu sunt vinovaţi. Spuneau: dimpotrivă, noi am încercat să
îndulcim teroarea pe care un ce abstract, „aparatul", o exercita. Noi am fost chiar
părţile bune, care nu am făcut rău cât am fi putut să facem. Se punea chiar problema
unei „crime glorioase", sau a unui „păcat glorios". Păcatul era cel care era glorificat,
era recunoscut şi era recompensat, şi nu vinovăţia. Dacă o luăm pe plan cultural, să
zicem în literatură, problema vinovăţiei nu prea se pune în acea perioadă. Abia când
apare romanul obsedantului deceniu, când încep să apară romane cu tema vinovăţiei
(crima există, nimeni nu şi-o asumă) abia atunci vinovăţia coboară de la „aparat"... la
individ... în privinţa iertării ... ca să ierţi pe cineva, trebuie ca acel cineva să-ţi ceară
iertare. Ori aici, nu prea este cine să-şi ceară iertare. Nimeni nu c vinovat, nimeni nu-şi
cere iertare. E o chestiune ciudată. Toţi au iertat: Steinhardt i-a iertat pe cei care l-au
bătut, Noica a iertat. Toţi au iertat. Şi au iertat pe loc. Nu cunosc unul care să nu fi
iertat.
OLIV MIRCEA: Lena Constante. .. ION MUREŞAN: Probabil.
•»' VASILE GOGEA: N-a iertat.
« ION MUREŞAN: Lasă, te rog, această iertare, această iertare care se extinde la fel
de tare ca vinovăţia... întotdeauna vei fi iertat... Mă întreb dacă nu era chiar foarte bună
această soluţie a pedepsei corporale ... Dar, pentru ca judecata să
-l3-
funcţioneze, să fie preluată de o altă instanţă, de vreme ce individul este dispus să ierte ...
Ar trebui să funcţioneze nişte instituţii ale iertării, care ] să cerceteze şi să stabilească mai
întâi: asta a fost vina, şi asta a fost vina. Eşti vinovat de cutare şi cutare şi cutare. Iertarea să
fie preluată de nişte instituţii necruţătoare.
VASILE GOGEA: Da, domnule Mureşan. La Braşov, prin acel tribunal moral, pe care am
încercat să-l facem în '90, acolo ... noi am legat instituţia aceasta a iertării şi a judecăţii
morale, fiindcă n-aveam noi căderea să facem o judecată juridică ■ sau penală, am legat-o de-
o altă idee: de memorie. Adică, iertarea ' este sinonimă cu uitarea? Judecata este sinonimă cu
memoria, cu non-uitarea? Nu. Noi avem o şansă şi putem să punem lucrurile, în plan moral, la
locul lor, prin apelul la memorie. Nu ne interesează domnul Dejeu, dacă vrea ... Pe domnul
Dejeu îl interesează, vorba lui Dinescu, îl interesează dacă vânzătoarele , în Piaţa Obor, vând
ouăle nu ştiu cu cât... şi le bagă... acolo 50 de poliţişti, să le măsoare la bietele ţărănci, acolo,
ouăle ... îi înscenează la Niţu o chestie de viol, mă rog, nici nu mă interesează... Problema este
relaţia între vină şi memorie, iertare şi uitare...
LUCIAN ALEXIU: E o discuţie foarte bună şi fiind o conversaţie, aşa, ca un joc de
societate, mă bucur că putem fi foarte destinşi şi putem chiar comunica. La urma urmei, nu
ţinem nicicare cuvântări şi nu impunem puncte de vedere.
VASILE GOGEA: Absolut adevărat, domnule Alexiu!
LUCIAN ALEXIU: Tema, aşa cum a fost formulată, eu am luat-o aproape provocator, şi-mi
ziceam: ia uite, dom'le, privim literatura română prin lentila unui exegent dostoievskian. E o
temă dostoievskiană care se potriveşte şi nu se prea potriveşte totdeauna literaturii şi culturii
române. După aceea, mi-am pus problema: staţi puţin, ce facem? Un asemenea mod de a trata
lucrurile ar însemna să vorbim despre o cultură liberă. Cultura din perioada respectivă (eu n-
aş spune că a fost o subcultură), a individualizat vreo 3-4 culturi: o cultură oficială,
-l4-
o cultură, să-i zicem de simpozioane oficiale, o cultură susţinută şi impusă de politrucii şi
cenzorii epocii - şi aici erau o seamă de jocuri - un joc pervers sau mai puţin pervers al
intelectualului care vrea să spună şi el ceva, într-un anume context, era un joc iarăşi clar
pervers al aceluia care susţinea o anume temă în perioada respectivă, dar repet, ar însemna să
consider epoca celor, să zicem 40 de ani de comunism - nu i-aş spune cultură comunistă sau
socialistă - să-l consider un spaţiu de manifestare liberă. Scriitorul liber în perioada respectivă
era un alexandrin, eu însumi mă socoteam şi am fost ca atare un estet, era spaţiul meu de
exprimare. Aşa cum filosoful era liber să nu spună imbecilităţi prea mari şi era nevoit să se
specializeze în epoca respectivă în logică matematică, logică simbolică, aici era bine să dai
citate din Newton, în sensul abstract, să respecţi spaţiul acesta al filosofiei sau al altor ştiinţe
umane, ca un spaţiu absolut abstract, ca un rău necesar, un spaţiu care este rezervat savantului
care fabrică bomba atomică: nu te bagi aici, e ceva care se face aici dar eu nu pricep, nu pot să
dau indicaţii. Dar, repet, cultura română, şi aici mă rezum la literatură, nu era un spaţiu atât de
destins. în cultură toţi aveau opinii, fiecare ideolog de cafenea sau de judeţeană de partid avea
o opinie, era instruit să aibă o.. opinie şi dacă mai avea şi pasiune erau opinii marcat afişate,
deci, cultura română din epoca respectivă ar fi impropriu să fie judecată printr-o lentilă de
exegent dostoievskian pentru că nu era o cultură liberă. Şi iarăşi a aplica acest criteriu, ar
necesita anumite moralităţi. De fapt, care este decalogul? Şi de ce o lume care era a
spiritualităţii europene - am avut, să zicem, câteva decenii de dezvoltare mai mult sau mai
puţin liberă, de cultură naţională, şi aici ar fi o mulţime de paranteze de făcut şi văzut cam
cum stăm şi unde ne aflăm - şi în secolul XIX şi la începutul secolului XX, deci, dintr-o dată
această cultură a fost. cumva pusă sub obroc, s-a terminat cu valorile noastre naţionale, s-a
terminat cu spiritualitatea românească, au venit nişte instructori cu zece clase, făcute, de bine
de rău, la fără frecvenţă, ] şi au fost profesori universitari făcuţi într-un semestru la
-l5-
„Lomonosov" la Moscova, oricum, care-şi dăduseră doctoratul dar nu îşi luaseră încă
bacalaureatul, care îşi făcuseră liceul la f.f. dar erau deja doctori şi profesori
universitari. Toate bune şi frumoase. Practic, accesul la provocarea unuia dintre
antevorbitori care se producea între paradigmele la care ne referim aici, este memoria,
eu i-aş zice mai degrabă istoria. De fapt, cultura română, ca şi spiritualitatea română,
ca şi cultura est-europeană şi centrală, a fost părăsită printr-un act de trădare. ION
MUREŞ AN: Lucian, numai un pic, te rog. Nefiind liberă, nu poate fi vinovată?
LUCIAN ALEXIU: Nu, eu spuneam altceva. E o opinie în paranteză şi voi ajunge la
ea. Vinovat în raport cu ce? O dată, este marea trădare a politicii anglo-americane, care
a părăsit, a vândut, mai pe şleau spus, pe 50 de ani Estul şi Centrul Europei. Ştim cui.
Nu uita, poate puţini ştiu de treaba aceasta, în '45, când Churchill picase de la putere,
bineînţeles că ştia ce-o să se întâmple cu culturile şi civilizaţiile est-europene şi
central-europene, elocvent e celebrul discurs din '45. al lui Churchill din America:
„Intelectuali, forţaţi democraţiile occidentale libere să facă presiune asupra ruşilor", şi
era ideea: bomba acum! Bomba atomică aruncată în Japonia trebuia aruncată asupra
ruşilor.
VASILE GOGEA: Da, şi acum facem o paranteză. Iertaţi-ne, domnule Alexiu. Facem
o paranteză, tocmai a apărut cartea aceasta: Sfârşitul inocenţei, în Europa, ca să aflăm
că 80 la sută dintre intelectualitatea din Vest a fost, mai mult sau mai puţin vinovată,
mai mult sau mai puţin conştientă, mai mult sau mai puţin inocentă, de fapt, în slujba
lui Stalin.
LUCIAN ALEXIU: Aşadar, e un război al ideologiilor. Există nişte inocenţi. Spre
exemplu, Panait Istrati s-a trezit, dar după ce-a văzut...
VASILE GOGEA: Şi cine l-a omorât? . LUCIAN ALEXIU:'Este clar. Nu asta este
problema. Problema este alta. Deci tu, ca spiritualitate, tu ca popor, tu ca zonă a lumii,
ai fost părăsit, ai fost trădat. Eşti vinovat, eşti
-l6-
răspunzător de teroare. Deci, eşti sau nu după gratii, eşti supus. Cortina de fier. Asta
este foarte clar. E o puşcărie puţin mai mare.
VASILE GOGEA: în anii '30 nu era cortina de fier.
LUCIAN ALEXIU: Nu, nu! Eu mă refer la perioada la care se rezumă tema noastră.;
Să zicem: '45-'5O-'9O. Ce s-a întâmplat în epoca aceasta? Era un mic comerţ.
VASILE GOGEA: Mare comerţ.
LUCIAN ALEXIU: Foarte mare, din păcate. Tu te faci că nu vezi ce fac eu, eu mă fac
că zic ce zici tu, şi totul e bine, sau, cu alte cuvinte, supravieţuim împreună. Eu te voi
ierta pentru nu ştiu câtă vreme. A fost o chestiune de felul acesta.
VASILE GOGEA: Sigur că da, dar chestiunea asta modifică problema vinovăţiei?
LUCIAN ALEXIU: Sigur că nu modifică. Eu nu am o structură de preot. Deci, nu am
dreptul să iert pe nimeni. Şi mai ştiu un lucru: poate sunt puţin agresiv din punctul meu
de vedere, teoretic: ştiu că istoria se repetă. Eu sunt într-o competiţie şi într-o dispută
permanentă şi cu istoria trecută, şi cu istoria prezentă, şi cu cea viitoare. Ei mă pot
obiectiva. Sunt istoric literar şi aici lucrurile stau altfel. în măsura în care întâlnesc, la
modul pozitivist, fixez datele: acestea sunt faptele! Trag sau nu trag concluzia? Trage
sau nu cititorul o concluzie asupra acestor intrigi? Deci, eu cred că nu am dreptul să
iert nimic. Pentru că este clar: istoria se repetă. Şi-atunci, cum să iert? De fapt, iert
acum şi legitimez o poveste care se va repeta peste un veac. Şi teroarea, şi dictatura, şi
toate ... Sunt nişte chestii care ţin de existenţa umană in istorie. Eu nu-mi fac iluzii, n-
am nici o iluzie nici asupra omului, nici asupra istoriei şi nu prevăd un viitor
paradisiac. Nu-mi permit o asemenea inocenţă. Istoria este istorie, este doar o mare
necunoscută. Dar ca om care citeşte o carte de istorie, şi ca om care este interesat de
istoriile literare, ca să particularizez, ştiu că nişte lucruri se repetă ciclic într-o formă
sau alta. Datele umane sunt mai mult sau mai puţin neschimbate de când ştim noi câte
ceva despre cultură. Ei, şi-
-l7-

t
atunci cum stăm? E moral să ierţi? Eu zic că nu este moral. Căci, de fapt, îl legitimez
pe celălalt printr-un joc. Tu te faci că mă ierţi şi eu îţi pregătesc ziua de mâine în
viroagă. Deci, nu te iert. Pot să discut cu tine, pot să comunic cu tine, dar ...
ION CRISTOFOR: Eu cred că creştineşte dacă acceptăm această poziţie, putem să
iertăm. Ceea ce nu putem (acum vorbim într-un oarecare limbaj de lemn) nu putem să
uităm, aşa cum spuneai tu, parafrazând o vorbă celebră: cei care-şi uită istoria riscă să
repete aceleaşi erori, aceleaşi dictaturi, aceleaşi regimuri de teroare, aceleaşi nenorociri
istorice. Dacă există vreun exemplu care merită admirat, sunt evreii care, la 50 de ani
de la holocaust, vânează în continuare pe cei care i-au prigonit şi aşa mai departe.
Problema este: cine poate acuza? Cine are dreptul de a acuza? Avem noi dreptul de a
acuza, noi care cu toţii am avut micile sau marile noastre laşităţi? Sau o minoră
contribuţie pe care ne-am adus-o fiecare, uneori prin tăcere, la un regim care a avut...
VASILE GOGEA:... micile eroisme.
ION CRISTOFOR:... a avut, sigur,... micile noastre eroisme. Vasile Gogea este unul
dintre cei care au dovedit o conştiinţă civică şi care este un exemplu în această
privinţă. Problema este: Cine poate acuza? în Cehoslovacia, ştim, s-a dat o lege a
lustraţiei...
VASILE GOGEA: Şi în Bulgaria.
ION CRISTOFOR: 'în România a fost acel punct 8 al Timişoarei, pe care se cuvine
s-o salutăm, care ar fi trebuit să aibă acelaşi rol ca şi legea lustraţiei, dată în '90 şi
continuată în '9\ şi care n-a dus ia mare îucru pentru că, de pildă, fostul ministru de
interne al Cehiei s-a mutat în Slovacia, culege ciuperci numai până la graniţa cu Cehia,
fiindcă în felul acesta nu „cade" sub lege. Vedeţi, noi suntem foarte preocupaţi de acest
trecut al nostru, dar aş vrea să-mi confirmaţi dacă vreunul din oamenii de cultură
occidentali are sentimentul de vină că civilizaţia occidentală a părăsit o civilizaţie
europeană, o parte a Europei foarte importantă, fiind acea vânzare de la Yalta, pe
-l8-
care o ştim cu toţii şi care s-a făcut de către Churchill, or, în 22 august 1943, cifră
fatidică, s-a făcut fără ştirea lui Roosevelt, deci totul fusese făcut cu un an de zile
înainte. Un om occidental, unul din puţinii care a fost lucid, Franco, a fost şi este şi
acum stigmatizat, şi acest Franco, care a salvat Occidentul de ciuma roşie, şi care, în
plus, nu a permis fascismului să intre în Spania, nu este iubit nici astăzi şi nu este
iertat. Din ce cauză? Fiindcă aceşti intelectuali erau, aşa cum spunea Gogea, toţi în
solda lui Stalin. Intelectualii români, de genul lui Eugen Ionescu ... au fost primiţi cu
ostilitate extraordinară. Trecea drept om de dreapta. Eu am cunoscut anul trecut un
foarte mare scriitor olandez care-mi spunea despre Eugen Ionescu: „Ah, era un om
extraordinar, dar, din păcate, era un om de dreapta". Şi cineva care era de faţă, l-a
întrebat: „Cum, tu eşti de stânga?". „Păi, uiţi că maică-mea se numea ca fată Marx?"
Deci, comunismul este o invenţie care nu are nimic de a face cu ţara noastră. Este,
evident, o ideologie de import, dacă noi ne asumăm nişte vini, fiindcă e clar, un regim
de teroare nu se poate instaura decât în momentul în care există nişte laşităţi colective.
Problema este că ... s-a pomenit aici numele lui Panait Istrati, el a fost unul dintre cei
stigmatizaţi de Occident, a fost pus la un zid al infamiei când, de fapt, el, vorbind,
spunea adevărul. Premiul Nobel era luat, era vândut de J.P.Sartre, un altul care era în
solda ştim noi cui, era vândut, ăsta-i adevărul. S-a făcut un joc între Sartre care,
chipurile, a refuzat Premiul Nobel şi a fost acordat lui Şolohov. Ştiu aceste lucruri de
la Alexandru Busuioc, care l-a găzduit pe Sartre la Chişinău şi l-a tratat regeşte, şi aşa
mai departe. Se pare că ruşii i-au şi păoăiit un pic, iar uupă asta, practic el şi-a
schimbat atitudinea. în momentul în care Şolohov a primit Premiul Nobel, un scriitor
anticomunist, cum era, de pildă, Aron Cotruş, era preţuit doar în Spania. Pe urmă, un
alt caz, tot aşa, laureat al Premiului Nobel, Quassimodo, care se trata 1 a Moscova...
Este foarte important să facem şi la noi un act de luminare, sigur, individuală. Mă
întreb dacă aceste tribunale morale sunt eficiente, sau mai eficiente sunt aceste
-l9-
lecţii de istorie a culturii şi istoriei naţionalele viu. Eu cred ca sunt mai eficiente
fiindcă legea lustraţiei din Cehia n-a dat rezultatele scontate. Nu sunt eficiente nici
astăzi vinile colective. Cazurile trebuiesc tratate individual şi pentru că aici suntem
singuri cu Dumnezeu ...
ION MUREŞ AN: Bine, eu sunt de acord cu tine, dar dacă individual, individual toate
rezoluţiile sunt: absolvit, absolvit, absolvit? Legea lustraţiei este o justiţie a iertării.
ION CRISTOFOR: Acea instituţie a iertării este Dumnezeu. ;. .
ION MUREŞAN: Noi ne bazăm că ne-au vândut ceilalţi, ca să ne scoatem pe noi din
nou vinovaţi. Deci, să nu facem un transfer de vinovăţie pe seama Occidentului. Pentru
ca noi să fim curaţi, să fim ca îngeraşii. Vai, noi suntem oropsiţi, vai, Occidentul ne-a
vândut, dar noi aşa suntem de curaţi, extraordinar! Şi ne mai şi iertăm unii pe alţii,
parcă ar fi un concurs, un concurs de iertare. Cine iartă primul?
ION CRISTOFOR: Eu repet: istoria este istorie, nu se poate trece peste târgul de
popoare care s-a făcut la Yaîta. S-a discutat foarte mult, de pildă, despre cazul lui
George Călinescu, care a fost pomenit aici. Şi cineva spunea: într-adevăr, a creat omul
şi în această perioadă - nici eu nu cred că a fost o perioadă de subcultură - Călinescu
este totuşi un critic genial, a dat opere fundamentale în literatura română.
ION MUREŞAN: Eu nu cer tăierea capului. Cer numirea vinei. Eventual, scris în
manualele şcolare: Domnule, Călinescu a făcut chestia cutare. Spus, acolo, la copii, ca
să ştie.
VASILE GOGEA: Văd că ajutorul meu co-moderator nu vrea să intervină, aşa că am
să intervin eu, domnule Cristofor. Iată, acum 3-4 zile, la Serata muzicală, Iosif Sava
era cu Nicolae Manolescu şi comenta exact cartea asta care este îngrozitoare, despre
abdicarea intelectualităţii europene faţă de Stalin. Sava, care era gata să ierte tot, era
aşa de revoltat, „domnule , gata, eu nu mai citesc, eu nu-l mai citesc pe R. Rolland,
după ce a
-20-
aflat că soţia lui a fost agentă K.G.B.-istă. „Nu-l mai citesc, deşi a scris o carte
extraordinară despre Beethoven. Nu-l mai citesc. Să nu mai aud despre el. Un
criminal." Bun! Şi Sadoveanu care era preşedinte în Consiliul de Stat, sau cum se
numea, Consiliul de preşedinţie al Republicii Populare Române? şi a respins nişte
cereri de graţiere ale unor ţărani condamnaţi la moarte pentru că au refuzat să intre
în ... în ...
AUREL PODARU: CA P.
VASILE GOGEA:... în C.A.P.. faţă de ăla nu se revoltă. Aici este o problemă. Mă
revolt, îl condamn pe R. Rolland că este departe de mine şi nu mă implică, dar la
Sadoveanu zic hai, că Sadoveanu e totuşi un scriitor până la urmă. E aşa cum este, e un
inocent mai mult sau mai puţin, nu ştim. Nu ne interesează. Pe mine mă interesează
Sadoveanu. Când i-a venit în emisiune Stelian Tănase cu documentele şi i-a arătat lui
Sava că Sadoveanu e vinovat, i-a replicat: „Da, domnule Tănase, dar e un mare
scriitor. Nu putem face abstracţie. E în manuale". Din păcate. Vă rog, domnule Petean!
MIRCEA PETEAN: Este o intervenţie care ar putea părea deplasată, dar sper să nu
fie. Deci: acum câtăva vreme, auzindu-l pe Muri (n.n. Ion Mureşan) mai ales, dar şi pe
ceilalţi, eram tentat să invoc prezenţa unui jurist. De ce? Mi se pare că acum vreo doi-
trei ani am mai auzit aşa un titlu cam ca acesta şi, şi atunci m-am cutremurat şi am fost
foarte contrariat. Adică cum? Vinovăţie şi iertare? De la vinovăţie oblu în iertare!
Numai la români se putea întâmpla o chestiune ca asta pentru că de la
p
:_^_ J—: f.,. 1____3,___x__-------An
IC UUl/l 11 A. ia jJOUCttpaa, ajjiupvj ui.
VlilUVauiC IC UUl/l 11 A. ia jJOUCttp, jp
aici. Noi ne învârtim acum în jurul ideii de iertare câtă vreme fiind vorba de vinovăţie,
de vinovaţi, de chestii dovedite, e absolut necesar să mergem spre pedeapsă.
VASILE GOGEA: Noi vorbim despre vinovăţie nu
despre vinovaţi!
MIRCEA PETEAN: Şi atunci mi-am zis: Dacă ar fi un tip care „se ştie" la legi, ne-ar
lumina!, ar zice: gata cu teoriile, cu prostiile astea. Şi atunci mi-am adus aminte un
lucru
-2l-
psihologic nu de tip analist, nu atât de profund ca la Freud, ci de observaţie pur
psihologică, mai terestră aşa, care se traduce în felul următor: unui călău îi este
aproape imposibil să-l ierte pe un tip care îl iartă!
VASILE GOGEA: Ba se şi îndrăgosteşte de victimă!
MIRCEA PETEAN: Aşa e fâcut omul - e vorba de omul în carne şi oase, nu de omul
ăla pe care-l voia nenea Ceauşescu.
SORIN GÂRJAN: Mircea, poate exista o vinovăţie pornind din iubirea de Dumnezeu
- spre exemplu! - care-ţi interzice să aşezi viciul împotriva viciului? Pe un asemenea
plan lucrurile s-ar putea justifica. Personal am simţit şi simt în momentul scrierii o
anume vinovăţie. La această vinovăţie personală m-am raportat atunci când am propus
o asemenea temă de dezbatere, şi îmi permit să renunţ la dialogul tumultuos de până
acum (care neîndoielnic este palpitant!) şi să abordez dintr-o perspectivă etică, morală,
această dilemă a vinovăţiei şi iertării. Aşadar: în două puncte despre igiena morală.
Este vorba despre amanţii totalitarismului şi mântuirea fratelui necunoscut. In anii
adolescenţei mele am cunoscut două personaje eminamente publice, două simboluri -
practic singurele nativ- protestatare! - dintr-un orăşel ratat, de provincie, îi voi numi
aşa cum erau ei cunoscuţi: Costică şi Gherasim, cel dintâi absolvent de filologie,
celălalt de arhitectură. Pentru acel orăşel ei însemnau mai mult decât preţuia Platon
pentru „elevii Academiei" sau căţeluşa Laika pentru toţi câinii lumii.
1 * J* *
Ţ"\

iOr ia. SISt£iii vTâ uita uîr6Ci<i - pCIiu ii


4- *- *4

CIiu ii âuGii
belicoase de atunci ei nu însemnau decât „nebunii cu dungă comunistă pe buletin" -
dar, aceşti indivizi asigurau zilnic şi gratuit un spectacol public protestatar care nu
avea nevoie de nici un fel de avizare din partea vreunei comisii de vizionare, la modă
atunci. De fapt ce făceau? Viaţa lor se desfăşura pe trei laturi: secţia de miliţie, în faţa
primăriei şi birtul cel mai plastic din burg pe care n-aş dori să-l numesc. în fiecare
dimineaţă erau prezenţi în faţa primăriei, Costică cu o foarfecă de tuns
-22-
gardul viu în mâini (care, evident, că a fost confiscată în multe rânduri de securişti,
cam cum se confiscă o pereche de cărţi de joc de către pedagogul liceului) deci, ca să
revin, care stătea acolo cu intenţia declarată de a tăia limba propagandei. Cel deal
doilea, Gherasim, făcea un fel de navetă pe o distanţă de treizeci de metri, practic era
bucata de stradă care intra în vizorul biroului orăşenesc de partid, şi plimba o bucăţică
de os, sau o copită, sau o ureche de porc, ori un rât de porc legat cu aţă şi spunea că
trage comunismul după el. Spectacolul a durat câteva luni, până când, într-una din zile,
la „datorie" - deci la locul spectacolului! - n-a mai sosit decât Costică. Gherasim fusese
efectiv „umflat" (se terminaseră acele vizite de curtoazie le secţia de miliţie) fiind dus
la Canal, unde de altfel a şi murit. Ei, mi-am pus următoarele întrebări: cum a fost
posibil? De ce a existat o miliţie culturală care a hăituit o libertate naturală, firescă şi
necesară spiritului creator? Acum: ce şanse de iertare au - de exemplu!- „vinovaţii de
moarte" (ca să folosesc un context biblic), şi ce şanse de iertare au vinovaţii mărunţi
responsabili cu periuţa în jurul structurilor de la periferia sistemului totalitar? Dar, în
acelaşi timp, din moment ce tot cotrobăim prin lenjeria intimă a culpabilităţii, ce şanse
de vinovăţie şi de iertare avem?Lucrurile, la fel cum spunea şi Vasile (n.n. Gogea) - de
fapt e o părere unanimă - nu trebuiesc trecute-n uitare. îmi aduc aminte acea scenă a
„botezului" în care Sf. Martinus de Bracara ni-l prezintă pe Ioan: „Ioane, te lepezi de
diavol şi de faptele lui? - Mă lepăd". Faptul că au existat oameni de cultură care au
Cuâiuiiuai - uiu uiumtin.ui iu waic au iimai. ^u lutugianw >^w wi
în manualele ideologice - ajunşi în marile structuri ale sistemului, deci care au
confundat bufetul Comitetului Central al P.C.R. cu nivelul de trai, faptul că au existat
oameni de cultură care au semnat statele de plată ale hărţuirii, care au trimis oameni la
moarte, dar, în acelaşi timp, pe alţii i-au condus la izolare publică de ani şi ani de zile,
sînt realităţi care ne obligă să nu uităm. Deci, Mircea, pot spune că nu iertarea stă la
baza mirării tale, ci mai exact, „drepturile" acesteia. Eu am perceput iertarea prin
-23
necesitatea de echilibru. în momentul culpei, în momentul vinovăţiei, reuşeşti doar
performanţa de a şchiopăta, de a fi (sigur!) neunitar. Să ne aducem aminte că a existat
o metodă de rezistenţă - pe care din păcate nimeni nu a sesizat-o - rezistenţa prin banc,
printr-un soi de protest cultural în maniera Costică şi Gherasim. Costică şi azi - atins se
pare de o tară profesională, dacă binevoieşti să-i acorzi din indiferenţa sau ignoranţa ta
câteva clipe, îţi spune bancul zilei. E modul lui de a supravieţui, pentru că a trăi este
una iar a supravieţui este cu totul altceva. Omul de cultură vândut, aservit, acel amant
al totalitarismului a trăit, ceilalţi, populaţia de drept comun a supravieţuit. Raportarea
lor la sistem este total diferită, pentru că cel care a supravieţuit, chiar dacă a semnat
convocatoare de şedinţe, le-a semnat gândindu-se la transmisia meciului de fotbal din
seara zile'la televiziunea ţării vecine, eventual cu gândul la obţinerea unei butelii de
aragaz sau a unei locuinţe. Aici lucrurile se pot delimita foarte clar. Din păcate, există
nuanţe pe care efectul justiţiar le ignoră şi îmi pare rău că această „probă cu nuanţe" nu
a fost încă omologată. Cred însă că pe lângă marile vinovăţii care s-au manifestat sunt
îndreptăţit să văd cultura română a acelei perioade un mozaic în cel mai pur sens al
cuvântului, pentru că am avut de toate: am avut şi stil european - am avut şi
proletcultism autohton; am avut şi modele - am avut şi glorii de vată; am avut victime
dar şi călăi. Nu putem aşeza sub semnul egalităţii „vânduţii" culturii române cu drama
unui Gheorghe Ursu, chiar şi I.D. Sârbu care , după părerea mea,a făcut cel mai
întristător, dar în aceiaşi timp, cei mai frumos compliment poporului român atunci
când a spus că „românii mănâncă absurdul pe pâine". Pe lângă această categorie a
vinovaţilor mari sunt ceilalţi, marea majoritate a oamenilor de cultură, care deşi n-au
scris în favoarea regimului s-au făcut vinovaţi prin tăcere, prin pasivitate publică. Dar,
rămân la această idee că dintr-o nevoie firească, fiziologică, există această alternativă a
iertării. Nu a uitării! A uita înseamnă practic a anula rolul justiţiar al memoriei. Aşa
ceva nu este în folosul nimănui.
-24-
LIDIA HANDABURA: Aş avea o întrebare: ce este iertarea? Noi nu am definit încă
această noţiune. Ce înţelegeţi
prin iertare?
LUCIAN ALEXIU: Sorin, şi ca să continui cu altă întrebare: Bun, dar dacă celălalt
nu-mi cere iertare, eu de ce să i-o dau? ... pentru că ştiu exact cine erau oamenii
respectivi în momentele sensibile. Unul nu mi-a cerut scuze.
SORIN GÂRJAN: Eu am sugerat aici mântuirea fratelui necunoscut. Acea
duplicitate, acea imprevizibilitate umană care există cu certitudine, dar care este
imposibil de-a fi controlată din exterior. Stă în puterea mea intimă de a ierta. Nu
trebuie să mi-o ceară cineva. Am un plan vicios în faţă iar eu, pentru a putea înainta,
îmi propun (eu mie!) această iertate.
LUCIAN ALEXIU: E minunat! Tu de câte ori întorci faţa, celălalt obraz pentru a
primi şi alte lovituri?
SORIN GARJAN: Lucian, această nonşalanţă a întoarcerii celuilalt obraz vine tocmai
din ceea ce am spus, din faptul că iubirea de Dumnezeu interzice aşezarea viciului
împotriva altui viciu.
LUCIAN ALEXIU: Masochism în sos public!
SORIN GÂRJAN: E adevărat. Probabil că şi această încăpăţânare de a ierta să fie o
probă de masochism public generalizat. Ideal ar fi să avem şi masochişti ai bunului
simţ!
ION MUREŞ AN: întrebarea ei mi separe importantă, într-adevăr nu ne-am definit
foarte bine terenul. începem să aducem cât mai multe note ca să definim conceptul. Eu
cred că iertarea - ca să răspund la întrebarea ci - trebuie să folosească numirea
vinovăţiei. Asta e! chestie dostoievskiană: dacă nu te numeşte vinovat, nu te acuză
cineva, nu poţi fi iertat; trebuie să te denunţi singur. Iertarea înseamnă a numi vina, a
numi vina şi a spune: da, eşti vinovat! şi atunci eşti iertat de ceilalţi şi te poţi ierta chiar
şi tu pe tine. Dar trebuie neapărat numită vina. Nu poţi numi vina cu dosare care sunt
ţinute ascunse.
OLIV MIRCEA: Ioane! Numirea vinei înseamnă
culpabilizarea celuilalt.
-25-
ION MUREŞAN: Să te ierţi raportându-te la propria conştiinţă? Nu poţi asta!
OLIV MIRCEA: Uite Ioane, domnul Gârjan a vorbit cu mare simpatie - pe care o
împărtăşesc şi eu! - despre I.D. Sârbu. Dar, să nu uităm că în anii '50 I.D. Sârbu era un
fruntaş activist al P.C.R., că prin minunata sa activitate de partid a devenit şeful
maestrului său, pe care, e adevărat că nu l-a oropsit. A fost şeful lui Liviu Rusu, a ţinut
cursul lui Liviu Rusu, a făcut cutare ... cutare ... cutare. Bun! - dar el şi-a făcut
autopenitenţa, nu a trebuit ca nimeni să-l alunge de nicăieri ca bietul I.D. Sârbu să-şi
dea seama că s-a aflat ani de-a rândul inculpat să rămână un mare simpatizant al
ideilor de stânga. Uitaţi-vă în jurnal: e extraordinar! E admirabil ca intelectual!
Trebuie să fie şi intelectuali de stânga, e normal, nu? Cu o decenţă formidabilă...
ION MUREŞAN: Da, dar nimeni nu a numit vina!
OLIV MIRCEA: Mă tem c-au numit-o, pentru că nu întâmplătoare sunt reţinerile lui
din jurnal faţă de Doinaş, deoarece, în timp ce el era fruntaş comunist la Universitate,
la Cluj, Doinaş era la Canal. Deci nu e prea uşor de dus aşa ceva. Eu identific iertarea
în altă zonă şi de ce-am spus la un moment dat citând dintr-un mare păstor că zice:
„Pocăinţa este lucrarea de cea mai mare inteligenţă ca atare". Omul trebuie să aibă
capacitatea de a-şi reordona structurile valorice. Adică, de ce să zic eu, să rămân blocat
în ideea că domnul I. D. Sârbu a fost doar afemeiatul din nu ştiu ce ..., din literatura
română; a fost acela care a făcut rapoarte către Comitetul judeţean de partid când era
secretar literar - nu ştiu cum le-a făcut, în fine, sunt şi texte care nu-l onorează prea
tare, când de fapt el este un mare scriitor, o conştiinţă uluitoare. La o adică, că e
tributar eredităţii lui culturale.
VASILE GOGEA: I. D. Sârbu nu a fost secretar de partid. în '70 şi ceva la Craiova a
fost doar secretar literar după ce fusese ajutor de vagonetar la mina Petrila şi nu a fost
el cel care l-a turnat pe Doinaş ci se pare că a fost chiar invers,da, mă
-26-
rog, nu discutăm noi asta!
MIRCEA CUPŞA: Legat de iertare, iată cum văd eu problema asta: există mai multe
tipuri de iertare. Există o iertare juridică...
VASILE GOGEA: Aia se numeşte graţiere sau amnistie!
r
LUCIAN ALEXIU: Absolvire de...!
MIRCEA CUPŞA: Deci, absolvire de vină sau de pedeapsă. Asta o poate da un
sistem oarecare prin mecanismele lui. Când o dă sistemul? Când se simte puternic.
Când nu se simte puternic riu o dă. Deci: cei care iartă sunt cei puternici atât ca sistem
cât şi ca indivizi. Mai există şi o iertare la nivelul individului, în plan psihologic.
Individul poate să ierte pe altcineva când el poate trăi şi cu pericolul venind din partea
celui pe care îl iartă. în momentul în care el nu poate trăi cu pericolul respectiv, el nu
mai iartă. Există şi iertarea de sine, care, zic eu, este şi cea mai profundă. ; '
OLIV MIRCEA: Şi cea mai periculoasă. Bovarismul este o iertare de mari
dimensiuni.
VASILE GOGEA: Ar fi indicat să reflectăm un pic şi dacă noi suntem gâtâ Să-l
iertăm pe vindvat dar nu ne putem ierta pe noi.
ION MUREŞAN: Apropo de faptul că - invoca domnul Cupşa! - comunismul este un
capitalism echivoc, pentru că proprietatea era restrânsă în mâinile câtorva. Trebuie
spus că era o proprietate ilegală. Toate legile spuneau un lucru şi în fond se făcea
altceva. Societatea era iiegală.
MIRCEA CUPŞA: Aici intervine problema dreptului. Ce-i drept şi ce nu-i drept?
ION MUREŞAN: în momentul în care aţi făcut această analogie trebuia să spuneţi că
era o proprietate ilegală, în mâna câtorva dar ilegală împotriva tuturor legilor.
MIRCEA CUPŞA: Legile cine le face? Fiecare perioadă îşi face legile ei.
ION MUREŞAN: Da, dar trebuie să existe o lege. Dacă
-27-
eludăm acest termen al legii, după cum comunismul, eludându-l pe Dumnezeu, a făcut
din sistem un Dumnezeu, un fals Dumnezeu, imediat impunea nişte valori false. A te
raporta la nişte valori false, la un fals Dumnezeu, era limpede că te plasai în afara
moralităţii. Iertarea faţă de propria conştiinţă!? Domnul Sora, Mihai Sora, a făcut o
analiză foarte frumoasă a romanului „Pumnul şi Palma" al lui Dumitru Popescu
„Dumnezeu". Uite, domne, cum funcţionează morala la personajul principal:
personajul principal, activistul de partid, se întâlneşte cu iubita lui, aceasta venind în
rochie albă, pentru ca între timp el să afle la cadre că aia are dosar dubios. Mai mult,
iubita se împiedică, cade, îşi murdăreşte rochia şi-i oferă ăluia prilejul de a spune: „Păi
cum poţi să apari cu rochia asta murdară? Nu mai vreau să te văd! Mergi acasă!"
Femeia plânge şi el cugetă: „Băi da-s porc! De fapt nu pentru că şi-a pătat rochia am
alungat-o, ci pentru că am aflat de dosarul ei". Cu asta el se consideră iertat. Ii
telefonează şi-i spune:„Păi ştii, ar trebui să reluăm ... şi urmează aceeaşi porcărie, din
nou află ceva, din nou cantitatea acumulată dă o altă calitate. Spovedania l-a trecut la o
nouă calitate.
VASILE GOGEA: Am înţeles, domnule Mureşan. Daţi-mi voie ca moderator să dau
cuvântul domnului Olimpiu Nuşfelean.
OLIMPIU NUŞFELEAN: De mai multe ori fierbeam şi eu şi vroiam să iau cuvântul,
în fme, m-am mai temperat între timp. Poate era bine dacă discuţiile decurgeau un pic
mai sistematic şi dacă obiectivele întâlnirii noastre erau mai precis conturate, tema este
generoasă şi poate prea largă şi ne împiedică să mergem spre esenţial. Poate mai întâi
de toate ar trebui să ne intereseze sriitorul în contextul respectiv. Cum s-a manifestat şi
de ce ? Părerea mea este că până la urmă regimurile totalitare sunt create mai repede
de scriitori decât de arme. Cuvântul este cel care deschide şi pe urmă vine arma care
confirmă. în acelaşi timp, tot cuvântul şi tot scriitorii le demolează. Şi pentru că esenţa
discursului literar este una subversivă, înainte de a creea
-28-
el sparge şi dacă nu era acest discurs literar care se exersa continuu şi care măcina
continuu societatea, probabil că aberaţiile ar fi continuat mai mult.
OLIV MIRCEA: Deci să înţelegem că analfabeţii sunt în afara totalitarismelor?
OLIMPIU NUŞFELEAN: Ăştia sunt nevinovaţi!
VASILE GOGEA: Ei sunt singurii inocenţi!
OLIMPIU NUŞFELEAN: Asta este deja o altă temă.
OLIV MIRCEA: Nu pot spune că totalitarismele sunt create de condeieri! Doamne
fereşte!
OLIMPIU NUŞFELEAN: Bine!, cum se comportă scriitorul în contextul dat? El are
dreptul să cunoască, să spunem, un sistem şi ce face ca să-l cunoască? şi mergem -
pentru că avem! - la tot felul de parabole şi tot felul de exemple. Are dreptul să intre în
infern sau nu? Şi dacă intră, cum trădase? O mare personalitate întrebată „De ce ai
purtrat uniforma nazistă?" a răspuns: „Ca să văd cum mă simt!" Are dreptul scriitorul
să facă asta? Dacă nu are dreptul să facă asta înseamnă că nu are dreptul să cunoască şi
nu poate face nimic. Până la urmă, eu zic şi mă exprim un pic tautologic: „scriitorul,
scriitorii sunt nişte scriitori blestemaţi!". Unii şi-l asumă şi nu pot să dea seama de
acest blestem decât în faţa lui Dumnezeu, alţii au alte modalităţi, îl refuză, având alte
modalităţi de expresie şi cunoaştere. Până la urmă poate marea întrebare ar fi dacă
literatura română a făcut rezistenţă prin opere majore în perioada la care ne referim şi
am avut în acest sens puţine opere care au făcut rezistenţă pnntr-o miză artistică. Sunt
puţine totuşi. Tenia vinovăţiei o întâlnim la scriitori şi Ion Mureşan a pomenit de D. R.
Popescu: a fost tema preferată de la primele nuvele până la piesele de teatru.
OLIV MIRCEA: Asta percep ca fiind o diversiune. OLIMPIU NUŞFELEAN: Asta
este problema! OLIV MIRCEA: Şi dacă asta este problema este a unui diversionist
nu a unui om care a suferit. Ce-a suferit D. R. Popescu? Privaţiunile de la bufetul
partidului, cum spunea Sorin.
-29-
OLIMPIU NUŞFELEAN: Aici când vorbeşti despre un om care a suferit sau nu, nu
poţi să ştii dacă a suferit sau nu. Nu oricare vine la tine să-ţi spună dacă a suferit sau
nu.
MIRCEA PETEÂN: Mie mi-a plâns pe umăr D.R. Popescul
OLIMPIU NUŞFELEAN: însă până la urmă, dacă asemenea întrebări, sau asemenea
temă nu o rezolvăm literar, discuţiile noastre sunt aproape inutile.
VASILE GOGEA: Era o literatură pervertită atunci.
LIDIA HANDABURA: Mie tot nu mi-e clar. Ce simţi după ce ai iertat?
AUREL PODARU: Nu mai duşmăneşti, nu mai urăşti pe nimeni. A uita - în nici un
caz!
LIDIA HANDABURA: Se întâmplă ceva cu mine după ce iert?
ION MUREŞ AN: Cum vedeţi dumneavoastră asta?
LIDIA HANDABURA: Nu ştiu, tocmai de aceea întreb; să încercăm să definim
aceste noţiuni. Spre exemplu: dacă eu iert şi văd că celui iertat nu-i pare rău, ce fac?
Observ cum peste cinci minute mă loveşte din nou. Ce fac?
SORIN GÂRJAN: Practic, a ierta înseamnă a-ţi recuceri libertatea. Eu de câte ori aud
zgomote bizare în apartamentul vecin, caut şi în propria-mi locuinţă şoarecii. Probabil
că a te trezi dimineaţa cu gândul: „Domnule, eu am cu Ixulescu un conflict vechi. Eu
trebuie să-i fac lui astăzi ceva!" să fie o povară. Ei bine, în momentul în care ai o
T f".*
wv/init-nitciiw \s\t i,iiiv k>±i.i. opui. u~am iviiati, <* viv^wa ^i IV LIVZJWOH

în împăcare: îţi bei cafeaua şi te îndrepţi către muncile zilnice fără a mai avea această
obsesie a revanşei agresive, a manifestărilor urii.
OLIMPIU NUŞFELEAN : Dar de unde orgoliul de a ierta?
SORIN GÂRJAN: E un risc!
; GAVRIL ŢĂRMURE: Asta mă întreb şi eu: cine-şi
poate permite să ierte, cine ce se crede de îşi permite să ierte?
-30-
Adică, eu cred că vinovăţia şi iertarea e o temă absolut copleşitoare şi ea ţine de
trăsătura noastră de caracter. încă nici „Vinovăţie şi iertare" ci „Vinovăţia şi Iertarea",
cu articol hotărât este titlul acestui colocviu, ceea ce este absolut copleşitor şi nu ştiu
dacă cineva poate să rezolve problema. Dar, faptul că este „vinovăţie şi iertare"nu
„crimă şi pedeaspă" asta ţine de trăsăturile de caracter ale poporului român, pentru că
noi ne credităm să fim şi vinovaţi şi să ne iertăm, dar nu ştim să ne cerem scuze. îmi
amintesc de un text al lui Nicolae Steinhardt din Primejdia mărturisirii când vorbea
despre Nagy Istvan. Bun: spune despre acesta că a fost unul dintre activiştii de partid
comunist cei mai înflăcăraţi.
OLIV MIRCEA: Nagy Imre.
GAVRIL ŢĂRMURE: Mă rog. Acesta şi-a dat seama că a greşit şi a zis: „Dragi
concetăţeni, îmi cer iertare, v-am minţit!" şi a încercat să îndrepte lucrurile. Ei, omul,
dintr-un personaj abject a devenit în mintea lui N Steinhardt un personaj măreţ. Fără
îndoială, la noi nu prea sunt astfel de cazuri. Unui vinovat cine-i stabileşte gradul de
vinovăţie? Dar cred că fiecare ştie că vinovăţia lui poate deveni o absolvire de vină.
AUREL PODARU: S-a vorbit aici despre vinovăţie, despre iertarea celor vinovaţi.
Cine este vinovat şi cine nevinovat? Cine este mai vinovat şi cine mai puţin vinovat?
Cine pe cine iartă?... şi aşa mai departe. Scurta mea intervenţie se referă însă la căinţă.
Căinţa celor vinovaţi, se înţelege. Căinţa care, se ştie, operează doar la nivelul
persoanei. întrebarea care
îilî-u puii cu 6Stc Uiiîlătuâicâ: 36 CâicSC, îîî Siui£â lor, C£i VînOV&ţî?
Iar dacă o fac, în ce măsură căinţa lor este sinceră? Adică, în ce măsură ne căim „de
ochii lumii" şi în ce măsură o facem în scop purificator? Cu alte cuvinte, îmi cer iertare
ca să pot recidiva în linişte? îmi pun această întrebare fiindcă şi după 1989 unii dintre
cei vinovaţi (vinovaţi de a-şi fi pus scrisul mai ales, în slujba defunctului regim) au
continuat de a sluji, prin scris, noua putere, noua nomenclatură. Cu toate că, poate, unii
dintre aceştia s-au căit în sinea lor. Ce fel de căinţă este aceasta?
-3l-
Or, se ştie, căinţa trebuie să provoace o dureroasă dar necesară purificare a memoriei.
Căinţa nu şterge datoriile, ci trezeşte conştiinţele pentru greşelile trecutului, pentru
prezente şi viitoare responsabilităţi. Dar ce se întâmplă cu cei vinovaţi care nu au nici
măcar bunul simţ de a-şi mărturisi vinovăţia? îi pedepsim pe aceştia? Dar cine să-i
pedepsească? Cine are calitatea şi puterea de a da cu piatra în ei? Eu? Sau tu? Sau el?
Cine? Noi nu suntem vinovaţi? Problema e complicată şi cred că cel mai bun lucru ar
fi - aşa cum s-a spus aici - ca mai întâi (aşa s-ar cuveni!) să ne mărturisim propriile
noastre păcate, să ne căim şi să ne autopedepsim. Abia după aceea să îi judecăm pe
alţii. Asta e!... Dar fiindcă veni vorba despre I.D. Sârbu, aş vrea să reproduc un citat
din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al acestui mare scriitor, care, referindu-se la
rezistenţa în anii comunismului, spune: „Rezistenţa cea mai inteligentă faţă de Puterea
puternică nu mai poate fi activă şi nici pasivă, ci doar reflexivă.
Rezistenţa activă: răscoale, greve, demonstraţii în pieţe(cu morţi şi răniţi); cea pasivă
ar consta în teatrul indiferentist, detaşarea de răspunsuri, lăsarea puterii să se înece în
propriile erori, abuzuri, anomalii.
Rezistenţa reflexivă, ca ultimă formă de opoziţie, ar consta în meditaţie şi rugăciune,
atât a elitelor intelectuale, cât mai ales a celor umiliţi şi obidiţi. Dar... dar la capătul
oricărei reflexiuni, când se deschide cerul, de sus nu auzim decât o singură voce
tunătoare:
„Mergeţi în pieţe şi învăţaţi să munţi, nuniEi cmc ştie să moară merită să trăiască."
VASILE GOGEA: Extraordinară chestie! După astfel de cuvinte nimic nu se mai
poate spune. Vă propun să încheiem orice discuţie pe această temă. Să ne oprim aici!
i Librăria Saeculum,
, ora 17
în aceeaşi zi, la ora 17, la Librăria SAECULUM, în lipsa timişorenilor (care au plecat,
grăbiţi după colocviu), a fost lansat volumul de poeme Sezonul de vânătoare de Sorin
Gârjan.
Despre autor şi carte au vorbit (în ordine cronologică): Virgil Raţiu, Aurel Podani, Ion
Cristofor, Ion Mureşan, Simona Konradi.
înainte de acordarea autografelor, Sorin Gârjan a citit celor peste 50 de iubitori de
poezie, un poem dedicat regretatului profesor Gheorghe Suciu.
De menţionat că la această întâlnire a participat şi pictorul Marcel Lupşe, absent în
prima parte a zilei, reţinut de obligaţii şcolare.
Şi astfel s-a încheiat prima ediţie a Colocviilor Casei Orăşeneşti de Cultură Beclean.
Post-scriptum la un colocviu
Exact acum două săptămâni, la Beclean, se încheia simpozionul „Vinovăţia şi iertarea
în cultura perioadei comuniste". Numai simpla enumerare a participanţilor ne-ar fi
putut stârni interesul: profesorul Mircea Oliv, scriitorii: Vasile
x wiwan,
-32-
Lucian Alexiu, Lidia Handabura, Olimpiu Nuşfelean, Sorin Gârjan, Aurel Podaru,
drept pentru care, prezenţi la faţa locului, am fost martorii unei discuţii vii, animate de
replici spumoase, de semne de întrebare şi, evident, de viziuni diferite asupra temei
puse în joc. Altfel, o temă echivalentă cu reconsiderarea, rejudecarea din perspectivă
morală a perioadei comuniste, a relaţiilor interumane din acea perioadă şi, mai ales, a
relaţiilor scriitorului cu puterea, cu dictatura comunistă. Vorbitorii au
-33-
sesizat straniul pericol al generalizării: „Dacă toţi au fost vinovaţi, atunci vina nu mai e
a nimănui!" - ceea ce poate fi semnul nu neapărat al iertării, cât mai ales al uitării şi
neapărat al culpei colective, din care răspunderea dispare. De la respingerea clară a
acestui punct de vedere opiniile au fost diverse: pentru Vasile Gogea, actul de iertare
este intim. „Numai eu şi numai eu pot să-mi iert călăul!" - spunea autorul
Fragmente(lor) salvate ... Nu trebuie să declari ostentativ iertarea şi nu poţi ierta pe
cineva înainte de-a te ierta pe tine însuţi. „Iertarea este cea mai înaltă formă de
inteligenţă" - avea să spună profesorul Mircea Oliv. Identificând vârstele vinovăţiei -
de la copilărie până la vârsta personalităţii formate, când culpabilitatea este asumată -
Oliv Mircea pune problema vinovăţiei în relaţie directă cu libertatea. După teoretizări
necesare - Oliv Mircea făcând referire şi la ultima carte a filozofului Gabriel Liiceanu
(Despre limită) - vorbitorii au plasat vinovăţia şi iertarea în teritoriul strict literar. Ion
Mureşan se întreba - de pildă - „când manualele şcolare de literatură vor consemna
actele de trădare sau de compromis ale unor mari scriitori, fără ca acestea să le
submineze opera?" şi, tot domnia sa, distingea între vinovăţia mărturisită în timpul
intervalului şi cea mărturisită după. Abordând din perspectivă teologică problema, Ion
Cristofor se întreba:„cine are dreptul să acuze?, cine are dreptul să ierte? ce tribunal
moral poate hotărî sau măsura vinovăţia?" punând stringenta temă în legătură cu istoria
comunismului. Mircea Petean, în schimb, a sesizat o lacună de
îOîiu a iciTici propUSc; „Se VOiucşic despre vinovăţie şl iertare când normal ar fi să vorbim
despre vinovăţie şi pedeapsă!" Tot Mircea Petean a sesizat paradoxul relaţiei călău-
victimă: „călăul nu-şi va ierta niciodată victima care îl va ierta" în cele din urmă,
subliniindu-se desfăşurarea în gol a temei, câtă vreme nu doar celebrele şi disputatele
dosare rămân închise, cât mai ales adevărurile dureroase ale perioadei comuniste,
profesorul Oliv Mircea a pus degetul pe rană: „toate complexele noastre vin din
sentimentul aparteneţei noastre la o cultură minoră. în
-34-
Germania, lui Martin Heidegger - poate cel mai mare filozofai secolului! - nu i s-a
iertat nici acum colaborarea cu regimul nazist; probitatea sa morală naşte încă serioase
semne de întrebare. într-o cultură majoră sau mare, problema vinovăţiei şi a pedepsei a
fost rezolvată firesc, oarecum de la sine. în România, sentimentul acesta al
apartenenţei la o cultură minoră ne împiedică să eliberăm adevărul de minciună, opera
de autor şi martirii de oportunişti şi colaboraţionişti.
Dincolo de justeţea sau duritatea acestei concluzii, un lucru este cert: din astfel de
dezbateri, până la urmă, istoria unei jumătăţi de secol cutremurătoare îşi va găsi
adevărul şi, o dată cu el şi responsabilităţile. De aici încolo, istoria literaturii „tragică şi
grotescă" a întunecatelor decenii îşi va găsi cronicarii lipsiţi de ranchiună, de
resentimente, cronicarii pentru care eticul nu se va confunda cu esteticul şi nici invers.
în concluzie, Colocviul de la Beclean a fost mai întâi de toate o invitaţie la meditaţie;
nu a adus rezolvări simpliste, dimpotrivă, a lansat premisele unui posibil şi necesar
proces moral al perioadei comuniste. Tema aceasta a vinovăţiei şi iertării nu va fi
grabnic consumată.
(...)
Aşadar, acesta a fost colocviul de la Beclean Vinovăţia şi iertarea în cultura
peroadei comuniste. Promitem să revenim la Beclean atunci când vom fi invitaţi din
nou pentru o altă manifestare.
(jL»au musOiiI - DiniMunca/viDivEu, jxauiu miercuri, 10 martie 1998, ora 21,00)
-35-
Vorba cronicarului
Cum nu îţi duci decît o singură dată la groapa veşnicei nopţi prietenul cel mai bun
(pentru care, de altfel, s-a ţinut un moment de reculegere în sala Primăriei, unde
începeau lucrările şi pentru care el, Gheorghe Suciu, era pregătit să participe), n-am
putut fi alături de cei care, lăsaţi seduşi de genericul dialogului propus, au coborît la
Beclean cu dorinţa de a găsi dezlegare, dacă nu chiar împăcare, pentru două dintre
componentele existenţei morale extrapolate în cultură: vinovăţie si iertare.
Intîlnirea avea şi un demers particular: Să dea gir strădaniilor din ultima vreme ale
celor trei scriitori ce animă viaţa culturală a urbei - Aurel Podaru, Sorin Gârjan, Ioan
Radu Zăgreanu - şi, deopotrivă, să prindă un sunet, măcar, din reverberaţia mişcării
„Saeculum" care aducea la Beclean, lună de lună (cu peste zece ani în urmă), tineri şi
talentaţi scriitori din majoritatea centrelor culturale transilvane (şi nu numai).
în ce mă priveşte, nu mi-a mai rămas decît să parcurg aceste pagini, împărtăşindu-mă
din vivacitatea şi discernămîntul opinenţilor. Şi, parafrazînd o faimoasă sintagmă a
cronicarului, spun cu satisfacţie: Nasc şi la Beclean idei!
CORNEL COTUŢIU
La "pupitrul de comandă", de la stânga la dreapta: Olimpiu Nuşfeleanu, Vasile Gogea, Vwrel Luca
(primarul oraşului Beclean), Aurel Podaru, Mircea Oliv.
De la stânga la dreapta, în plan apropiat: Gavril Moldovan, Ion Radu Zăgreanu, Virgil Raţiu,
Lucian Alexiu, Lidia Handabura.
-36-
La capătul mesei, de la stânga la dreapta: Ion Mureşan, Mircea Petean, Gavril Ţărmure, Dan
Moşoiu, Ian PavelAzap
In prim plan: Lucian Alexiu siLidia Handabura
Din planul apropiat: Ghiocel Urian (viceprimarul oraşului Beclean), Graţian Ilie Simion, Nicolae
Avram, Ion Cristofor, Sorin Gârjan, Olimpiu Nuşfeleanu, Vasile Gogea.
Librăria Saeculum: Lansarea volumului Sezonul de vânătoare (versuri) de Sorin Gârjan. De la
stânga la dreapta: Simona Konradi, Ion Cristofor, Aurel Podaru, Sorin Gârjan, Ion Mureşan. In
spatele lor: Dan Moşoiu.
Librăria Saeculum, de la stânga la dreapta: Gavril Moldovan, Mir cea Cupsa, Viorel Luca, Nicolae
Avram.
Apare cu sprijinul financiar al Inspectoratului pentru Cultură Bistriţa-Năsăud
Librăria Saeculum. Faţă în faţă: Presa cu Justiţia. Poetul şi ziaristul Gavril Moldovan (dreapta),
interogăndu-l pe prim-procurorul Gheorghe Ianoş de la Parchetul Beclean, "moderator " Aurel
Podaru. Supraveghează de la distantă Marcel Lupse.
Lector: Ion CRISTOFOR
Tehnoredactare computerizată: Marius NAGY
Bun de tipar: 25 mai 1998
Apărut: 1998