, Aristotel era în situaţia de a-şi da seama bine de ceea ce constituie esenţa tragediei de atunci şi dintotdeauna: o

schimbare de situaţie, pe urma căreia protagonistul trece de la o stare de fericire la alta de nefericire.

Scriind într-o vreme când evoluţia dramei greceşti poate fi socotită încheiată şi având despre producţia veacurilor V
şi IV o cunoaştere nesfârşit mai completă decât a noastră, Aristotel era în situaţia de a-şi da seama bine de ceea ce
constituie esenţa tragediei de atunci şi dintotdeauna: o schimbare de situaţie, pe urma căreia protagonistul trece
de la o stare de fericire la alta de nefericire. Urmarea avea să fie consfinţirea, în învăţătura Poeticei, a acestui
datum elementar, însoţită de observaţii şi de precizări asupra mijloacelor potrivite să dczlănţuiască emoţia
spectatorului, în care, cu dreptate, continuă să se vadă o contribuţie de capitală însemnătate la constituirea unei
estetici a tragicului.

Din aceste precizări, unele privesc persoana protagonistului (superior comunului muritorilor prin calităţi morale,
prin buna-i stare materială şi prin condiţia lui socială128), altele, desfăşurarea acţiunii, în legătură cu care se dă
sfatul ca întâmplările să se succeadă „împotriva aşteptării, dar decurgând unele din altele", motivat cu consideraţia
că, „din faptele întâmplătoare, singure acelea ni se par minunate câte ne lasă impresia că s-ar fi petrecut cu
socoteală..."'29.

Astfel de recomandări urmăresc, cum e firesc, impresionarea unui public cu atât mai lesne de cucerit cu cât
personalitatea eroului e mai prestigioasă şi cu cât ideea pe care şi-o face despre intrigă e depăşită de deznodământ.
Simpla siluire a sensibilităţii

Adevăratele sentimente tragice trebuie să se nască din „simpla înlănţuire a faptelor", în condiţii în stare a satisface
natura noastră de fiinţe raţionale, înclinate să descopere o logică acolo unde viaţa ne pune sub ochi întâmplări fără
legătură aparentă între ele, şi o semnificaţie morală în evenimente lipsite de orice răsunet afectiv. E ceea ce conferă
acţiunii dramatice caracterul de operă de artă şi e ceea ce impune dramaturgului respectarea unei serii de reguli
despre a căror natură autorul Poeticei ia asupră-şi să ne informeze.

O asemenea regulă e aceea de a construi tragedia în jurul unui unic subiect, - unic „întrucât e imitaţia unei acţiuni
unice si întregi", iar nu în înţelesul că ar privi un singur personaj sau un singur moment din viaţa lui132, împreună
cu sfatul după care evenimentele au a decurge unele din altele, prescripţia la care mă refer subliniază caracterul
organic al operei dramatice, ale cărei părţi se cer „aşa fel îmbinate încât, prin mutarea din loc a uneia ori prin
suprimarea ei, întregul tot să rezulte schimbat ori turburat"133. P.53

„Structura celei rnai bune tragedii trebuind să fie... complexă, - sfătuieşte capitolul XIII, - şi ea însăşi imitaţia unor în-
tâmplări în stare să stârnească frica şi mila... e evident, în primul rând, că nu trebuie să înfăţişeze oameni de ispravă
trecând de la o stare de fericire la una de nefericire, căci aşa ceva n-are darul să stârnească frica, nici mila, ci
repulsia. P.55