STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ A DRAMEI ȘI A SCENARIULUI

Noțiunea „compoziție” provine de la cuvântul latin „componere”, ce semnifică „a

construi”, „a aranja” şi este atribuit tuturor formelor şi genurilor de artă. Pentru dramă această
noţiune este deosebit de importantă, luând în consideraţie însăși natura estetică al acestui
fenomen.

Această noţiune vine în teoria dramei din teoria picturii în sec. XIX. Cea ce numim în
prezent „compoziţie” Diderot numea „plan”. El era de părerea, că există mai multe piese cu un
dialog bine scris, decât piese bine gândite în aspectul compoziţiei. Până şi Moliere, după părerea
lui, nu întotdeauna dădea dovadă de „talentul amplasării scenelor” in piesă.

Aristotel a fost primul, care menţiona în lucrările sale, că drama constituie un tot întreg
şi este indivizibilă. El primul a conturat şi cele trei momente esenţiale ale unei compoziţii.
(Începutul - ce nu este precedat de nimic şi după care urmează ceva, sfârșitul - care urmează
după ceva şi nu este urmat de nimic şi mijlocul - ce vine după ceva şi este continuat de ceva.)
Filosoful Hegel, în lucrarea sa „Estetica”, continuând gândul lui Aristotel, ne propune un nou
termen „coliziul”. Autorul este de părerea, că anume de coliziul dramatic în mare măsură
depinde acţiunea în piesă, el determină o situaţie, care devine punctul de pornire a unei tensiuni,
care se va dezvolta în continuare. Drama in aşa fel devine un sistem complex de acțiuni, care
pornind de la o situaţia iniţială dă naştere situaţiilor următoare, ajungând spre sfârșit la
rezolvarea divergenţelor şi a peripeţiilor.

Reţete pentru crearea unei drame desăvârșite nu pot fi, spuneau toţi teoreticienii, ce au
abordat această problemă. Dar există anumite legi, asupra cărora au lucrat cele mai luminate
minţi ale omenirii de la Aristotel încoace, pentru a facilita această sarcină.

Expoziţia şi nodul acțiunii - elementele, ce constituie etapa iniţială a dramei.

Deoarece acţiunea dramatică relevă doar un crâmpei al vieţii reale, evidenţiat în mod
deosebit, scopul primar al dramaturgului este de a determina cât mai precis situaţia iniţială,
coliziul dramatic, în urma căruia se va desfăşura conflictul dramatic. La începutul piesei, în
situaţia iniţială conflictul încă nu s-a declanşat, dar deja se presimte. Realizând situaţia iniţială,
dramaturgul aduce spre cunoştinţa spectatorului situațiile, ce s-au desfăşurat până la începutul
piesei şi unele evenimente ,ce se derulează nemijlocit la începutul piesei.

Adesea însăşi denumirea piesei constituie un element al expoziţiei şi ne sugerează

anumite idei despre lucrarea în cauză. De altfel şi determinarea genului operei de către autor este

1
un camerton emoţional, ce-l plasează pe spectator într-o anumită poziţie morală şi intelectuală
faţă de această lucrare.

Un element al expoziţiei poate fi considerată şi lista personajelor, numele lor uneori

sugerează şi caracteristica lor.

Primele scene ale piesei pot fi considerate şi cele mai complicate pentru dramaturg. În
ele se concentrează informaţia necesară pentru spectator, care îl va ajuta să înţeleagă situaţia
iniţială, în urma căreia s-a dezvoltat conflictul, va cunoaşte caracterele personajelor,
evenimentele, ce au avut loc ceva mai înaintea începerii acţiunii propriu-zise. Astfel dramaturgul
uneşte toate aceste elemente intr-un tot întreg, formând expoziţia dramei.

Modalităţile de creare a expoziţiei sunt diverse. Unii dramaturgi prezintă la început

situaţia istorică, socială, morală a timpului pentru ca apoi să ne facă cunoştinţă cu eroul ( N.
Gogol „Revizorul”), alţii ne fac cunoştinţă cu eroul, cu caracterul lui pentru ca apoi să cunoaştem
situaţia, în care vieţuieşte acesta ( S.Sebastian ”Steaua fără nume”). Marii dramaturgi din toate
timpurile W. Shakespeare, G. Ibsen, A.P.Cehov, I.L.Caragiale etc. atrăgeau o deosebită atenţie
acestei părţi introductive a piesei pentru a colora cât mai viu momentele ce ţin de locul, timpul,
eroii şi situaţiile, ce anticipează dezvoltarea acţiunii scenice.

Am putea face încă o clasificare a tipurilor de expoziţie - directă şi indirectă. În cea

directă autorul ne face discret cunoscuți cu evenimentele anterioare, cu personajele şi problemele
de care sunt preocupaţi. În cea indirectă, dramaturgul ne sugerează informaţia pe îndelete, voalat,
uneori chiar dozat.

Expoziţia este puntea, ce aduce spectatorul spre nodul acţiunii. În acest moment se
realizează, apar la suprafaţă conflictele, de care se bănuia mai mult sau mai puţin în cadrul
expoziţiei. În aşa fel aceste două părţi ale dramei devin o etapă iniţială, incipientă a dezvoltării
acţiunii dramatice.

Dezvoltarea acţiunii - etapa cea mai complicată şi de cea mai mare dimensiune în
compoziţia dramei. Această parte a lucrării dramatice este destinată luptei dintre forţele, ce se
află pe poziţii diferite. O acţiune duce la alta, câștigă ba o forţă ba alta, apar noi susţinători, noi
forţe în această luptă, apar obstacole, care trebuie să fie depăşite. Dezvoltarea acţiunii” este
partea cea mai dinamică, deoarece norocul îi surâde ba unor, ba altor şi rezultatul final este greu
de prevăzut. Dar fiecare ciclu de evenimente ne aduce la un nivel mai înalt de dezvoltare a
conflictului, la acutizarea la maxim a divergenţelor pentru a ne apropia de punctul culminant al

2
dramei şi apoi spre deznodământ. Acţiunile la această etapă se desfăşoară pe o linie ascendentă,
emoţională, angrenând noi forţe contradictorii în lupta, ce se desfăşoară.

În aşa fel structura dramei treptat se compune din cicluri de acţiuni, care se conturează
intr-un tot întreg, formând o compoziţie unică, ce include expoziţia, nodul acţiunii, punctul
culminant şi deznodământul.

Desfăşurarea acţiunii ne aduce spre momentul de cotitură în lupta dramatică - punctul

culminant. El semnifică ultima, decisiva ciocnire dintre forţele contradictorii ale piesei. Este
momentul de rezolvare a conflictului în favoarea uneia din părţi.

Aristotel atribuia o însemnătate deosebită acestei părţi ale dramei, numind-o moment
de trecere de le nefericire la fericire sau de la fericire la nefericire. Această explicaţie după
părerea multor teoreticieni ai dramei este cea mai exactă şi redă esenţa, scopul acestei părţi a
dramei. Numai cunoscând îndeaproape aria de idei a piesei putem cu exactitate să determinăm
acest punct culminant. Uneori putem urmări această etapă pe parcursul câtorva scene. Nu există
reguli, ce ar determina cu stricteţe felul lui de realizarea. Un singur lucru rămâne cert, esenţa lui
constă în acea decisivă ciocnire în cadrul luptei dramatice.

Şi dacă nu reuşim să notăm nişte legi riguroase în ce priveşte culminaţia dramei,

eşalonarea acţiunilor pe linie ascendentă a epizoadelor acţiunii este o lege unanim acceptată de
toţi teoreticienii. Ea este viabilă pentru toate genurile şi nu cunoaşte excepţii.

Acţiunea palpitantă ce se desfăşoară în punctul culminant va trece în deznodământ, care

va fi rezolvarea de ordin moral şi emoţional al conflictului. Aristotel, subliniind însemnătatea
acestei părţi a dramei, l-a numit catarsis, o purificare tragică. Din păcate nu dispunem de o
explicaţie desfăşurată a acestei noţiuni, deşi asupra acestei probleme s-a discutat aprig pe
parcursul multor veacuri. Dar este cert faptul, ca Aristotel menţiona efectul moral, etic şi estetic
al catarsisului. Acest efect este pregătit de întreaga desfăşurare a acțiunii şi se realizează definitiv
în deznodământ prin rezolvarea conflictului general.

Deznodământul aduce spectatorul la un nou nivel de înţelegere a realităţii, la un nivel

moral nou, necunoscut până atunci, ce ne creează posibilitatea de a analiza din alt punct de
vedere acţiunile şi ideile personajelor piesei. Deznodământul devine un nou punct de reper în
aprecierile noastre.

Modul de realizare a deznodământului nu este neapărat o urmare logică a evenimentelor

şi nu este strict dictată de caracterele personajelor. În fond ea depinde de dorinţa autorului, de

3
faptul, ce doreşte să ne comunice prin lucrarea sa. Deznodământul poate fi neaşteptat din punct
de vedere a spectatorului, dar corespunde ideii autorului despre timpul, locul, evenimentele,
caracterele redate în piesă, corespunde felului său de percepere a vieţii.

Deznodământul readuce echilibrul situaţiei, ce a fost dereglat pe parcursul nodului

acţiunii. Conflictul a fost rezolvat, una din părţi a învins opoziţia. Pentru situaţia piesei
evenimentul a fost epuizat, pe când în viaţa reală, această situaţie poate determina apariţia unei
noi colizii.

Analizând structura compoziţiei unei lucrări dramatice am concluzionat faptul, că

putem determina următoarele epizoade - expoziţia, nodul acţiunii, punctul culminant şi
deznodământul.

Structura scenariului unei manifestări publice este şi ea bazată pe o acțiune dramatică,

ce într-o formă specifică reflectă un proces, ce se desfăşoară în viaţa societăţii. Acum vom
analiza etapele, ce constituie arhitectonica unui scenariu.

Spre deosebire de piesă la baza căreia se poate afla un eveniment sau dorinţa autorului
de a împărtăşi viziunea sa asupra unor fapte, realizarea scenariului literar este întotdeauna
sugerat de un eveniment real, concret. Pe parcursul istoriei şi dezvoltării manifestărilor artistice
publice s-au creat anumite legităţi de realizare a scenariilor.

Scenariul manifestărilor artistice publice are trăsături comune cu dramaturgia teatrală,

scenariile TV, radio, film. Momentul cheie, ce le uneşte este conflictul dramatic, care
caracterizează drama ca gen de artă.

Conflictul dramatic este o noţiune mai amplă decât acţiunea dramatică. Ea reflectă
contradicţiile vieţii, a realităţii, nu numai creează subiectul, dar devine un suport ideatic al
dramei , metodă şi mijloc de modelare a realităţii.

Conflictul - fie în compoziţia muzical-literară, fie în concert , serată tematică etc. la fel
ca în dramă determină tema, idea, suprasarcina şi însăşi forma manifestărilor.

Vorbind despre dramaturgia manifestărilor artistice publice specialiştii în domeniu

evidenţiază aceleaşi elemente - expoziţia, nodul acţiunii, punctul culminant, deznodământul şi
finalul - proprii legilor teatrului, dar atrag o deosebită atenţie celor trei elemente de bază -
Expoziţia (deschiderea manifestării), punctual culminant şi finalul. Coliziul dramatic şi
desfăşurarea acţiunii în unele cazuri sunt mai puţin conturate în cadrul manifestărilor artistice.

4
 Unii specialişti compară crearea unui scenariu cu crearea unei simfonii. Realizarea ei
este dictată de gânduri şi emoţii, probleme şi conflicte. Manifestările artistice sunt dictate şi ele
de problemele, ce-i frământă pe oameni. Şi compoziţia acestor două au mult în comun. În
expoziţie sunt conturate temele cheie, ce-şi vor găsi rezolvarea în continuare. Scenaristul
manifestărilor artistice la fel ca şi compozitorul prin elemente particulare vrea să redea momente
generale, de amploare. Ideea iniţială a manifestării se dezvoltă prin diverse forme, specii
artistice. Modul de realizare a formelor simple şi celor complexe a manifestărilor artistice
publice diferă. Dacă în concerte sau compoziţiile muzical-literare atenţia spectatorilor trebuie să
fie concentrată spre un singur obiect pe parcursul întregii manifestări pentru a sesiza mesajul
organizatorilor, în cazul manifestărilor artistice publice complexe, ca in cazul sărbătorilor de
amploare, spectatorul trebuie să fie ghidat în aşa fel, ca vizionând doar unele fragmente ale ei
să-şi creeze impresia generală şi să fie atras de suprasarcina realizatorilor. Compunând structura
manifestărilor artistice scenaristul va lua în consideraţie, faptul că aflându-se în mişcare
continuă, spectatorul are posibilitatea de a-şi alege spre vizionare orice scenă, concurs, expoziţie
etc., dar el în permanenţă va trebui să fie în atenţia organizatorilor.

Mijloacele, ce vor realiza această sarcină vor fi diverse - oformarea teritoriului,

estradei, a construcţiilor, procesiunile teatrale, alaiurile costumate, masajele radiofonice, care vor
acompania sărbătoarea, manifestările pe toate scenele prevăzute .

Cerinţele dramaturgiei manifestărilor artistice publice vor dicta şi specificul structurii

lor. În linii mari ea va urma structura compoziţională a dramei, însă elementele ei vor fi mai
generalizate şi se vor lua în consideraţie caracterul, forma şi specificul materialului. Fiecare
moment al scenariului va fi logic axat pe epizodul precedent, se va insista asupra emotivităţii,
celor prezentate şi nu se va omite contrastul ritmic între epizoade.

În expoziţia manifestării artistice se va dezvălui tema propusă, pregătindu-l pe spectator

să fie coparticipantul acţiunilor din scenă. Expoziţia, fiind etapa iniţială, dă tonalitatea emoțiilor.
Denumirea manifestării, afişurile, oformarea holului sau a foaierului, unde se va desfăşura
manifestarea artistică, muzica, ce răsună înainte de a se începe acțiunea etc. este la fel o formă de
realizare a expoziţiei. Apoi primele clipe ale manifestării, crearea prologului, primele numere
artistice, ce aduc atmosfera dorită pregătesc auditoriul pentru perceperea şi priceperea mesajului
ideatic al manifestării.

Nodul acţiunii aduce în scenă evenimentul, de la care începe acţiunea propriu- zisă, este
dat impulsul dezvoltării epizoadelor următoare. Expoziţia şi nodul acţiunii concentrează atenţia
asupra temei, concentrează însăşi publicul. L a această etapă auditoriul decide dacă va asculta
5
sau nu, este momentul creării unui climat de încredere, momentul de trezire a interesului faţă de
evenimentul relatat. Ambele părţi nu vor fi lungite exagerat, vor menţine un tempou adecvat
evenimentului.

Dezvoltarea acţiunii este etapa cea mai complicată şi cea mai mare. Ea întruneşte şirul
de numere artistice, eşalonate logic, în ascensiune emoţională ,care vor desfăşura practic tema şi
ideea autorilor. Paleta elementelor din acest epizod este extrem de variată- în afara numerelor
artistice muzicale,coregrafice,etc., pot fi incluse în dependenţă de forma manifestării artistice
rapoartele teatralizate, carnavalul, parada, jocurile, concursurile, victorinele ş.a.

Punctul culminant este momentul cel mai emoţionant al acţiunii scenice.Este o acţiune
palpitantă, ce exprimă ideea realizatorilor. Este momentul de cotitură în lupta dramatică,
momentul de rezolvare a conflictului dintre forţele binelui şi a răului. Spectatorii au fost pregătiţi
emoţional pentru a participa la acest moment. De multe ori sunt pregătite de către scenarist
activităţi în comun a participanţilor şi a publicului. În manifestările artistice publice este
punctul de concentrare a tuturor forţelor artistice (cor, declamatori, orchestră, cadre
cinematografice etc.)

Deznodământul, fiind o rezolvare de ordin moral şi emoţional al conflictului, devine o

manifestare colectivă, o unire spirituală a spectatorilor şi a participanţilor. Este necesar să
menţionăm efectul moral al deznodământului, ce tinde spre întărirea sentimentelor, care au vrut
realizatorii să le insufle.

În manifestările artistice publice ca şi în orice altă manifestare artistică încheierea,

finalul trebuie apreciat ca un punct la sfirşitul lucrării. Se va evita crearea unor mici încheieri
preventive, lungirea finalului pentru a nu pierde acel ritm emoţional spre care s-a tins pe
parcursul întregii manifestări, pentru a nu pierde, nu distruge întregul concept al creaţiei. Este de
dorit ca finalul să dea o notă de mobilizare a forţelor pentru atingerea unor scopuri de valoare ale
societăţii.

O structură compoziţională echilibrată, bine gîndită este un moment esenţial în crearea

şi realizarea manifestării artistice publice. Ea în mod cert va da lucrării un aspect clar, concis ,
va ajuta realizatorii sa transmită spectatorilor mesajul ideatic, social şi moral al manifestării