Un concept regizoral este un sistem de idei şi de criterii, care determină o anumită

percepere, este o viziune asupra lucrurilor şi fenomenelor, un mod de înţelegere, în cazul de

faţă al materialului dramatic. Toate aceste formulări devin atât de generale, încât nu poartă
prin sine dreptul de a avea un argument complet.
Conform DEX-ului „ ​CONCEPTUL”​:​​felul de a vedea sau ansamblu de
​păreri, de idei cu privire la problemele filozofice, ştiinţifice, tehnice, literare;
​ansamblu de prezentări şi de idei despre lumea înconjurătoare, care tinde să
îmbrăţişeze toate fenomenele acesteia, natura, societatea, gândirea,
​omul şi locul omului în lume, etc. într-o interpretare ​​unitară​.
Conceptul regizoral este în primul rând reflecţia fanteziei artistice. Constantin
Gheorghievici Paustovschii (scriiitor rus) vorbind despre conceptul regizoral,afirmă
următoarele: ​„Conceptul e ca şi fulgerul,apare într-o minte încărcată de gînduri, de
amintiri şi sentimente.Toate acestea se adun încetul cu încetul pîna cînd ajunge la acel
moment de maximă încordare, care necesită descărcare. Şi atunci acest haos dă naştere
fulgerului-conceptului”.
Conform Dicționarului teatral​:
Concept- conceperea unui plan de acțiuni, activități sau intenții. Sensul și ideia inițială a unei
opere. Imaginea inițială concepută de artist despre viitoarea sa creație,de la care începe
procesul de creare.
Conform regizorului rus Mikhail Tumanishvili​:
Concept – elementul inițial de care depinde soarta oricărei opere de artă. Capabilitatea de a
vedea în ceva obișnuit ceva neobișnuit.
Conform autorului operei Bazele regiei , Carp Veceslav​:
Concept- ideia inițială a regizorului despre viitoarea sa operă, chipul inițial pe care regizorul
și-l imaginează înainte de a începe procesul de montare.
Conform regizorului rus Vladimir Nemirovich- Dancenko​:
Concept- grăunciorul de la care pornește întregul proces de creare a unui spectacol, apărut
datorită bagajului emoțional, spiritual, intelectual al unui regizor.
Regizorul în procesul formării conceptului regizoral trebuie să ţină cont de toate
elementele teatrale precum ar fi :
● Citirea piesei
● Caracterizarea ficărui personaj în parte
● Fixarea genului şi stilului
● Rezolvarea spectacolului în timp (ritm, tempou)
● Rezolvarea spectacolului în spaţiu(mizanscene, planuri)
● Caracterul şi princioiul decoraţiilor, muzicii.
Aceste elemente specific artei regizorale se subordonează unei singure linii conceptuale,
astfel păstrînd întregul viitorului spectacol. Într-un mod oarecare în imaginaţia regizorului
se conturează viitoarele scene, atmosfera viitorului spectacol. Dar pentru început este un
haos al fanteziei şi al imaginaţiei. Este greu să organizezi acest mecanism lăuntric, din
cauza emoţiilor, care predomină, în urma lecturării piesei. V.L.
Nemirovici-Dancenko(regizor rus, dramaturg, pedagog, scriitor, critic teatral)se adresa
actorilor: „​
Este important ca acest simţ emoţional să-l prinzi, ca mai apoi să-l cauţi pe
parcursul repetiţiilor, în ficare scenă, detaliu, în fiecare imagine artistică​”
 Ca termen teatrala acel ceva, majoritatea regizorilor din teatrul rus îl definesc ca
grăuncior, ​dar cel mai important lucru este de-a pătrunde în această integritate emotivă.
V.L. Nemirovici-Dancenko spunea: „​E foarte important în procesul creării conceptului
regizoral, să existe simţul întregului şi ca toate elementele să reiasă dintr-o rădăcină sau
din grăunciorul viitorului spectacol​”
Acest ​grăuncior​după cum spunea Zahava Boris Evghenievici ( regizor rus, actor,
pedagog) ​​nu este o definiţia raţională ;​​este mai repede numai un gînd clar şi un simţ
deosebit în sufletul regizorului . Acesta parcă-i percepţia suflării comune şi direcţionării
viitorului spectacol, unitatea gîndului şi a simţului.
Fiecare scenă, mizanscenă reese din acest grăuncior al viitorului spectacol. În căutarea
acestui grăuncior creatorul provoacă un joc al fanteziei şi imaginaţiei, ce oscilează în
căutarea unei idei. Este o călătorie în spaţiul conştientului şi subconştientului. O activitate
lăuntrică fără limite a formelor, imaginei, asociindu-le cu memoria emotivă a celor trăite.
Concepţia regizorală este temperamentul spectacolului, suprasarcina lui, scopul spre care
este orientat , iar acţiunea parcursivă -calea pe care merge actorul spre scopul final.
Simţul regizoral fără teamă naşte în viziunea regizorală momente aparte:
scene, mizanscene etc. Ele deseori apar dintr-o sclipire inspirată, nu totdeauna
motivate logic. În acest caz să nu ne fie frică de aceste clipe aparent fără sens
în viziunea regizorală. Sunt cazuri cînd regizorul vede începutul şi sfîrşitul
spectacolului ca de exemplu: E.B. Vahtangov în timpul unui proces artistic a
sesizat în spectacolul „ Principesa Turandof” de C. Gizzi, începutul pe care îl
vedea în viziunea lui ca un spectacolo luminos, feeric şi sclipitor. În sală se
aprindea lumini festive, iar acţiunea actorilor se începea cu o paradă., după
care actorii jucau toată peripeţia poveştii(spectacolului). La final toate
personajele se lua de mînă şi dispăreau în beznă. Prin acest final marele
regizor spunea: „... ​că fiecare spectacol „Turandof” este ca o zi ce se naşte şi
ca o noapte unde apune ziua-ca mai apoi totul să reia de la început”​,
conceptul acestui spectacol este asociativ cu ziua-noaptea, naşterea-moartea.
Acest punct asociativ a fost punctul de pornire în realizarea lui scenică
O dată cu purcederea montării unui spectacol , regizorul trebuie să-şi puna
o serie de întrebari:
* pentru ce montează piesa?
* ce vrea el să trezească în spectator?
* cum vrea ca piesa să acţioneze asupra lui?
Vorbind despre rezolvarea regizorală a spectacolului nu putem să nu ne
amintim despre cele 3 adevăruri ale lui V.L.Nemirovici -Dancenko:
-adevărul vital,
-adevărul social
-adevărul teatral.
Aceste 3 adevăruri sunt profund legate între ele, împreună crează un mare
profund adevăr despre spectacol.
Adevărul teatral sau forma viitorului spectacol apare mai întîi ,la Evghenii
Bagrationovici Vahtangov( regizor rus, actor , fondatorul şi directorul
Studiului Dramatic Studenţesc- în prezent Teatru în numele lui Evghenii
Vahtangov), în conceptul regizoral apoi în realizare ţinînd cont de 3 factori:
● cu ajutorul piesei si conţinutului ei ;
● cu ajutorul momentului istoric(factorului contemporan) ;
● cu ajutorul colectivului,care monteaza piesa.
Elementele compoziţionale​​ale conceptului regizoral.
După ce am stabilit că conceptul regizoral este o expresie artistică, pur regizorală ce ţine de
specificul , artei teatrale dar şi că este baza viitorului spectacol, temperamentul şi
suprasarcina lui, putem spune că la realizarea conceptului regizoral este necesar ca să ţinem
cont de anumite elemente compoziţionale, care sunt:
● Tema
● Ideea
● Mesajul
● Sarcina
● Suprasarcina(sarcina supremă)

O dată cu desfăşurarea analizei piesei dramatice, regizorul purcede la descoperirea şi

formularea ​temei.
Conform DEX-ului „​Tema”: ​este​​idee principală care este dezvoltată într-o
​operă, într-o expunere; subiect; aspect al
​realităţii care se reflectă într-o operă artistică.

Tema ( din fr. Theme, lat. Thema, gr. Thema „subiect”) mai este definită ca „referinţă
abstractă a unei întregi opere sau a unei secvenţe dintr-o operă, ca obiect al unei dezbateri,
al unui discurs” (Mircea Martin) ori ca „un concept de însumare, de unificare a materialului
lexical al lecturii” (Boris Tomaşevski), noţiunea în cauză desemnează, în fond, acelaşi
lucru.
Tema unei piese dramatice întodeauna e concretă, e o bucată ruptă din realitate. Ea
oglindeşte latura obiectivă a piesei, fiind construită dintr-un domeniu: o idee, o atitudine, un
sentiment etc., în jurul cărora se încheagă acţiunea unei opere artistice.

​În cartea „Măestria actorului şi regizorului” de B.E.Zahava găsim că tema piesei

răspunde la întrebarea : despre ce se vorbeşte în această piesă? Însă dacă se ia în
consideraţie faptul că tema se localizează între timp şi spaţiu, atunci automat mai poate
răspunde şi la întrebările ce? şi unde?
Însă se ia în consideraţie că tema, fiind o sinteză a motivelor, poate fi formulată numai
​
după ce au fost analizate acele „părţi individuale”, „celulele vii” din a căror interpretare
trebuie să rezulte logic tema. Relaţiile personajului cu lumea operei, replicile, reflecţiile lui,
scurtele dialoguri, momentele semnificative în acţiune, cadrul natural descris etc. pot
„spune” uneori mai mult decât capitole întregi, de aceea ele vor fi sesizate şi analizate cu
mult discernământ de către regizor.
După descoperirea şi formularea temei, regizorul purcede la următorul element
compoziţional care este ​ideea piesei.​

Conform DEX-ului „​Ideea”: ​este r​eprezentare generală şi abstractă, care se

​
​formează în conştiinţa omului, despre un obiect
​sau despre un fenomen; concept; noţiune
 I​deea (fr. idee, lat. lit. ideA) este un termen al cărui înţeles a suferit mutaţii în timp,
începând cu accepţiunea neoplatoniciană (Plotin si, mai apoi, Marsilio FicinO) de
obiectivare a ideii transcendente pe plan poetic, continuand cu aceea de subiectivizare, de
reprezentare interioara a existenţei, de mai târziu şi, în fine, cu nuanţările din ultima vreme
ale teoriei literare moderne. Astăzi, continuă să se folosească termenul în sensul de
concepţie de bază care modelează atitudinea regizorului faţă de tema abordată, spre
exemplu, ideea conflictului dintre sentimentele omeneşti, individuale şi datoria socială faţă
de o colectivitate​.
Ideea unei piese dramatice răspunde la întrebarea : ce susţine autorul vizavi de piesă ?
Ea oglindeşte gîndurile, simţurile autorului faţă de piesă. Dacă tema e concretă, e o bucată
ruptă din realitate, atunci ideea este abstractă, e cea care reprezintă o conluzie, o
generalizare.Ideea oglindeşte latura subiectivă a piesei( reflecţiile autorului despre realitatea
descrisă).
​Conform DEX-ului „​Mesajul”:​e​ste​î​ncărcătura de idei şi de sentimente, de
​semnificaţii şi de atitudini a unei opere de artă
Mesajul este secvenţa de semnale (verbale şi/sau non-verbale) pe care emiţătorul
(regizorul) o transmite către receptor (spectator). Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie
construit din unităţi sau elemente cunoscute deopotrivă de emiţător şi de receptor. Mesajul
artistic presupune o pluralitate de semnificaţii, dată fiind complexitatea relaţiilor dintre
semnificant şi semnificat în regimul artisticului.
După stabilirea celorlalte elemente compoziţionale ale conceptului regizoral , regizorul
purcede la ​sarcina​spectacolului.
Sarcina are ca scop de-a fixa în conştiinţa spectatorilor ceea, pentru ce a fost organizat
spectacolul, spre ce a tins regizorul şi scenaristul. Sarcina importantă a spectacolului este de-a
concentra, de-a captiva atenţia specatorului, pe cînd sarcina principală a regizorului este
acţionarea neîntreruptă a spectacolului asupra spectatorului, necesitatea de-a menţine
interesul temei abordate în acest spectacol. Însă aceasta se realizează odată cu schimbul de
situaţii, a genurilor şi ritmului.
Ultimul element compoziţional al conceptului regizoral , este ​suprasarcina​.
Conform DEX-ului „​Suprasarcina​”: este ceea ce îşi propune regizorul ca
​specatatorul să înţeleagă starea emotivă
​după specatacol

Despre importanţa suprasarcinei Gh.A.Tovstonogov(regizor teatral rus, pedagog) spune:

„...e mai bine să te dezici de montarea unei piese dacă nu este găsită cheia spre rezolvarea ei.”
, „​
De ce e nevoie pentru a obţine roadă de la un pom sau o plantă? Trebuie arat pământul,
răsădit grăuntele şi fortificat solul la timp... Grăuntele din care creşte rolul, grăuntele care
creează opera, este acel gând primordial, sentimentul, visul iubit, care a provocat autorul să
scrie această operă, iar artistul să se îndrăgostească de piesă şi să se pasioneze de rolul său​ .
Acest farmec al piesei şi al rolului care se numeşte ​suprasarcină, ​trebuie fortificat în primul
rând în sufletul artistului.”
Specificul și particularități
Factorii de bază ce acționează asupra caracterului conceptului regizoral a unei prezentări
teatralizate în masă:
● Direcția gândirii temei și ideii
● Posibilitățile economice oferite montării.
 ● Interpreții și abilitățile acestora.
● Posibilitățile tehnice a scenei unde va fi organizată montarea.
● Numărul repetițiilor organizate pînă la prezentare.
● Însăși personalitatea regizorului.
● Poziția socială a acestuia, ideile sale și principiile în viață, experiența și stilul acestuia.

Elementele componente a coceptului regizoral vizavi de montarea unei piese:

● Ideia formlată în urma studierii piesei ( interpretația ei artistică)
● Caracterul fiecărui personaj.
● Deosebirile stilistice a caracterului personajelor în piesa dată.
● Rezolvarea spectacolului în timp ( temporitmul)
● Rezolvarea spectacolului în spațiu ( caracterul mezanscenelor)
● Stilul și principiile decorației, fonului muzical și efectelor sonore.

Viziunea artistică. Noţiuni definitorii

Viziunea regizorală este în primul rând una de forma şi devine semnificantă numai dacă
marchează, dincolo de convergenţa unor modele elementare, o convergenţă mai subtilă a
diverselor dimensiuni psihice investite de regizor în opera sa.Viziunea artistică a regizorului
ţine de percepţia imaginară a modului de a concepe sau a vedea lucrurile într-o imagine
artistică. Orice creaţie artistică fiind un produs al fanteziei creatoare are la bază imaginea
artistică. Imaginea artistică este modalitatea prin care arta îşi exercită funcţia de cunoaştere.
Prin ea se realizează reflectarea artistică a realităţii prin cuvîntul culorii, sunete etc. Ea este
produsul imaginaţiei creatoare care presupune, crearea noului, realizarea unui univers fictiv al
spectacolului, pentru o formă unică inconfundabilă. Imaginaţia creatoare înseamnă fantezie,
capacitate proprie artistului.
Conform DEX-ului „​Viziunea artistică ”​:​​e modalitatea de concepţie, imaginea, percepţia
​
vizuală, pe care autorul le are asupra lumii, vieţii, universului şi pe care o ilustrează artistic
în opera literară.

​ .S.Stanislavski( regizor rus, actor, pedagog, reformatorul teatrului) vedea viitorul

C
spectacolului în detalii, în nuanţe vii concrete şi colorate. El spunea că viziunea viitorului
spectacol e o descriere minuţioasă şi concretă a caracterelor, relaţiilor dintre personaje,
acţiuni scenice, mizanscene.
L.V.Meierhold avea o altă viziune asupra unui spectacol. Viitorul spectacol în viziunea lui
trecea printr-o sinteză şi mai apoi la analiza piesei. Toate căutările erau găsite pe calea
deducţiei, intuitiv, vizual. L.V.Meierhold simţea viitorul spectacol printr-un temperament
general, în linii majore, cu un ritm dinamic deosebit.

C.S.Stanislavski a clasificat aparte viziunea artistică şi prima impresie. El spune că ar fi bine

de scris prima impresie a piesei deoarece, afirmă că este un moment principal în procesul de
creaţie pentru că în spectacol se păstrează prospeţimea şi firescul. După finisarea lucrului ar fi
bine de comparat prima impresie a spectacolului cu cea de pînă la montarea lui. Pe cînd de
 viziunea artistică el spune că este individuală şi că depinde de bagajul intelectual practic ca să
nu rămînă o viziune pur şi simplu, dar să avanseze spiritual.

Forma spectacolului în viziunea​​artistică a regizorului

Forma spectacolului apare în viziunea regizorului odata cu citirea piesei sau a materialului
pentru crearea unui spectacol dramatic ,de altfel acesta ar putea aparea mai tirziu fiind
artificială.
Conform DEX-ului „​Forma”​: ​(în corelaţie cu conţinutul)​este totalitatea
​
​mijloacelor de exprimare a conţinutului unei
​opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de
​expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care
​contribuie la redarea conţinutului de​​idei şi de
​sentimente al unei compoziţii muzicale;
​structura unei compoziţii muzicale
Forma unui spectacol întodeauna se oglindeşte în conţinut. Pentru ca regizorul să
găsească această formă este necesar să se aprofundeze în conţinut, căci la suprafaţa lui nu
va găsi nimic. Tot o dată pentru a găsi forma spectacolului trebuie să poţi răspunde la două
întrebări:
● Ce? - ce vreu să spun prin acest spectacol (ideea)
● Pentru ce? – pentru ce îmi este necesar ( suprasarcina)
Etapele de realizare​​a ​conceptului regizoral
La acest nivel sarcina regizorului, s-ar părea, că e foarte modestă: a provoca imaginea
artistică de sine-stătătoare a regizorului.
In studiile teoretice despre arta teatrală practic nu se atestează formule stricte şi comune
pentru crearea unui spectacol întregit, la fel cum nu există o analiză strict tehnologică a
spectacolelor ratate. Este imposibilă o atare descriere a
construcţiei regizorale a spectacolului. Henri Bergson a elaborat un plan al creerii conceptului
regizoral:
● Prima impresie;
● Ideea vagă, generală, dar persistentă a schemei dinamice;
● Acţiunea care imită şi elaborează schema dinamică;
● Realizarea conceptului.
Conceptul regizoral- este proiectul începător al montării, bazele materialului dramaturgic.
Clarificarea conceptului regizoral are loc simultan cu clarificarea scenariului. Acest proces
poate fi rezumat în formula: ideie-practică-ideie. Conceptul regizoral este testat în timpul
repetițiilor și schimbările vin odata cu apariția factorului uman în ideie, odată cu apariți
actorilor sau interpreților.
Pe lîngă faptul că odată cu apariția conceptului trebuie să fie înfăptuit planul, cele mai
importante schimbari vin în scena, la repetiții. O metodă de dezvoltare a conceptului regizoral
este improvizația.

Improvizatie - (din Latină improvisus - neașteptată) este un act artistic de a crea o operă de
artă, o fantezie de moment pe un anumit subiect. Improvizația ține cât de arta regizorală atât
și de arta interpretării, anume în improvizație apar caracterele individualității a regizorului.
V.I.Nemirovici-Dancenko adesea vorbea despre ceea că artiştii sunt obligaţi să ştie, să prindă
acel nucleu emoţional al piesei, cu atât mai mult cu cât el trebuie găsit în repetiţii în fiecare
scenă, în fiecare detaliu, etc.
A.D.Popov: „​Nucleu se numeşte temperamentul spectacolului, suprasarcina este scopul spre
care este orientat el, iar firul roşu este calea pe care se îndreaptă actorul spre scopul său​”.
În urma nenumăratelor repetiţii, discuţii, în comunicare cu actorii, pictorul şi muzicianul
multe din viziunile regizorale dispar, se schimbă, dar spiritul, starea emotivă, caracterul
spectacolului, rămân aceleaşi cum apar în imaginaţia regizorului iniţial.
Dacă regizorul doreşte să perceapă până la capăt starea caracterelor dramatice, atmosfera
piesei, atunci el este obligat să studieze nu numai piesa dată, ci şi toată opera autorului.
Anume la acest nivel se nasc diverse tipuri de relaţii, ca de exemplu relaţia timp - spaţiu
scenic, relaţia de elaborare ale caracterelor dramatice, conflict, tempo- ritm, etc.
Astfel acum pot înţelege care ar fi de fapt un foarte general proces de creare al
spectacolului sau mai bine zis cel de formare a unui concept regizoral. Părerea mea e că totuşi
cât de important ar fi momentul selectării piesei, sau cel al distribuţiei, punctul culminant al
rezolvării unui spectacol este repetiţia la masă. Anume aici se creează acea aură, acea
biografie a personajului dar şi a întregului spectacol care, volens-nolens ( vrînd-nevrînd) v-a
rămâne pentru mult timp în subconşientul actorului. Zic a actorului fiindcă Boris
Evghenievici Zahava spunea că sunt foarte frecvente cazurile când un actor, lucrând cu un
regizor apoi cu altul, vine cu reminiscenţe din spectacolul sau personajul trecut, şi asta nu
pentru că este plin de clişee, ci pentru că în rezolvarea unor noi situaţii şi a unor noi idei,
actorul vine cu acele soluţii gata pregătite, foarte accesibile lui, datorită primului regizor.
Repetiţia la masă, pentru un regizor, este o etapă de lucru destul de importantă cu
actorii. De fapt această repetiţie este fundamentul viitorului spectacol, e ca şi cum ai cultiva
seminţele necesare pentru o roadă bogată. Desigur se ia în consideraţi cum va decurgea
această perioadă de repetiţii la masă , căci datorită lor depinde rezultatul final. Pentru ca
această perioadă de repetiţii la masă să fie una cît mai prosperă este nevoie ca conceptul
regizoral să intre în sîngele colectivului de actori. Însă aceasta nu se obţine de îndată, este
nevoie ca să se acorde timp, este nevoie de nişte cercetări creative.

Rolul mizanscenei în spectacolul dramatic

Pentru ca regizorul să creeze are nevoie de un tribut al său, de un puternic mijloc de
exprimare care este mizanscena.
Conform DEX-ului „​Mizanscena”​: - ​este ​realizarea scenică a unui
​spectacol prin care se stabileşte locul,
​decorul, mişcarea, jocul actorilor; punere în
​scenă, din franceza „mise en scene”.

După Serghei Mihailovici Ezenştein ( un regizor sovietic de teatru şi film, scenograf,

scenarist şi pedagog), mizanscena este o combinaţie de elemente spaţiale şi temporale în
interacţiune dintre oamenii pe scenă
Dacă limbajul actorului este –acţiunea , atunci limbajul regizorului este mizanscena,
deoarece prin punerea în scenă regizorul dă spectacolului o formă definită.
Mizanscena este născută şi smulsă din adîncul inimii regizorului, ea se desfăşoară în timp,
unde spaţiu răsună deseori ca o nuvelă regizorală, ca o suită muzicală, sau ca o epigramă
caustică . Şi dacă această rezonanţă este legată de sîmburele emoţional al piesei , de structura
poetică a operei ,ea îl va emoţiona pe spectator şi va face corp comun cu gîndurile şi
sentimentele stîrnite de piesă.
 Mizanscena regizorala îşi defineşte sensul imagistic şi proporţiile în raport cu semnificatia
fiecărei etape a luptei şi cu forta ei artistica. Ea devine un fel de culme al întregii scene. O
mizascenă expresivă exprima idea principala a scenei, rezolvarea ei artistica.
Arta mizanscenării este una din performanţele regizorale , deoarece mizanscena nu este
doar amplasarea actorului în scenă vizavi de decor , de dragul amplasării, dar în primul rînd
mizanscena este una din modalităţile de expresie a gîndirii regizorale, mizanscena redă nu
doar forma , dar şi conţinutul.
În caracterul mizanscenelor se vedeşte clar stilul şi genul spectacolului. Ea este cea care
atinge succesul, cînd întruchipează exact şi expresiv acţiunile spectacolului. Iar pentru ca
mizanscena să poată reda conţinutul şi să atingă succesul , regizorul mereu se află în
căutarea mizanscenelor cît mai expresive care vor putea reda cît mai clar ideea
spectacolului.
Căutarea mizanscenei este o etapă de lucru destul de importantă la crearea unui
spectacol dramatic.
Modalităţile şi etapele de lucru a regizorului cu actorul
Lucrul regizorului cu actorul presupune anumite calităţi şi abilităţi aproape vitale din partea
regizorului spre a garanta reuşita reprezentaţiei. E adevărat că fiecare regizor are propriul său
stil şi mod de conlucrare cu actorii dar pînă la urmă toţi au acelaşi scop final: transpunerea
acestuia în lumea personajului dat ca timp şi spaţiu. Unul din foştii discipoli ai lui
C.S.Stanislavski, A.Popov declara la un moment dat „ ​Fără actor, tot ce apare pe scenă îşi
pierde sensul. Decorurile , costumele, accesoriile, muzica, toate acestea crează atmosfera
spectacolului, ambianţa acţiunii. Dar dacă din toate acestea lipseşte sufletul actorului
care-şi înţelege sarcinile, atunci nici un fel de trucuri, de efect de regie şi nici un fel de
şiretlicuri tehnice nu sînt capabile să suplinească absenţa elementului principal”
Un principiu de bază pentru educarea unui colectiv adevărat îl are etica şi disciplina
întregului colectiv, principiu căruia îi dădea foarte mare importanţă,C.S. Stanislavski făcînd
referire adesea la aspectul etic şi estetic al colaborării regizor –actor.
O altă misiune a regizorului la prima etapă de lucru cu actorii e să descopere multitudinea de
subtexte şi de idei pe care le va propune spectacolul ierarhizîndule în funcţie de importanţă
şi propunîndu-le spectatorului
Pentru aceasta o modalitate adecvată pentru transmiterea mesajului artistic, este ​jocul
actoricesc​.Veridicitatea jocului nu trebuie să fie forţată. Actorul trebuie să se comporte în
scenă, în situaţia dată, în cel mai firesc mod, cu mişcări normale, stări normale fără
exagerări. În clipa în care va putea să pară relaxat în scenă , fără să fie crispat, va ajunge la
trăirea adevarată artistică.
Deasemenea la obţinerea unui spectacol cît mai veridic regizorul are grijă să:
● creeze o armonie în colectiv
● trezească procesul artistic în actor
● menţină acest proces
Însă există nişte impedimente ale procesului de creaţie a actorilor.
La evitarea acestor impedimente are grijă regizorul, ele sunt:
● Lipsa atenţiei vizavi de partener şi a mediului înconjurător din scenă
(După cum spune Zahava Boris Evghenievici „ Una din principalele legi ale
tehnicii interioare a unui actor spune: actorului trebuie să aibă un obiect de atenţie în
fiecare secundă aflat în scenă”)
● Crisparea muşchilor​(A doua condiţie importantă pentru un actor este să deţină o
libertate musculară, pentru eficacitatea jocului actoricesc. Dacă actorul deţine un
 obiect al atenţiei şi o sarcină regizorală concretă, atunci involuntar apare libertatea
musculară, iar crisparea muşchilor dispare)
● Lipsa motivărilor scenice​( Starea creativă a actorului constă în motivarea acţiunilor
în scenă şi a tot ce îl înconjoară. Lipsa motivărilor în scenă pentru un actor este un
impediment în actul de creaţie)
● Dorinţa actorului de-a juca sentimentele,​( un alt impediment în actul de creaţie a
unui actor este acea dorinţă de-a juca un oarecare sentiment. Regizorul este obligat
să îl îndrume pe actor, oferindu-i o altă sarcină regizorală)