Prefat,a autorului

Stabilirea sensului: acesta este scopul urmărit de cartea pe care o

vom citi. Să auzim ceea ce a vrut să spună, ceea ce a spus în ade‑
văr autorul inspirat al primelor pagini ale Bibliei, fundamentale
pentru credinţa lui Israel şi a Bisericii (şi de o importanţă capitală
pentru reprezentările culturii noastre). Acest ţel merită toate efor‑
turile şi, dacă s‑au apropiat cât de cât de el, eforturile de a zămisli
această carte nu vor fi fost zadarnice.
Preocupată de sens, lucrarea are în vedere mai întâi de toate
interpretarea Genesei. Apoi, ea caută să imite stilul liber al capito‑
lelor biblice pe care le studiază din punctul de vedere al genurilor
literare existente în acea epocă. De aceea şi sfidează într‑o oarecare
măsură clasificările obişnuite, pentru că nu se constituie ca un
comentariu aservit textului, care să‑l explice în întregime. Nu este
nici o culegere de exegeze aprofundate, nici o predică adaptată
timpului nostru, ori o meditaţie dogmatică sau filozofică, ci câte
puţin din toate acestea, prin împrumut sau afiliere, după cum
ne‑a impus‑o cercetarea sensului.
Vrând să stabilească sensul, această lucrare îşi asumă sarcina de
a‑şi releva presupoziţiile, de a‑şi înşirui argumentele, de a expune

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 7 29/10/2009 8:39:57 PM

 Revelaţia originilor

şi apoi a cântări tezele rivale. Am adoptat înaintarea lentă, în par‑

te, ca o reacţie împotriva multor autori care se mulţumesc să‑şi
impună punctele de vedere, ignorând opiniile altora, ca şi cum ar
fi încrezători că vor convinge prin puterea magică a cuvântului lor!
În ceea ce ne priveşte, suntem încrezători că cititorul îşi va asuma,
cu răbdare şi de bună voie, o disciplină a responsabilităţii.
Cartea de faţă se adresează marelui public cultivat. Editorul a
hotărât – pe bună dreptate – să transcrie anumite pasaje (discuţii,
mai ales), care ar putea fi omise la o primă lectură, cu caractere mai
mici. Toate aspectele „tehnice“ sunt lămurite în notele de subsol
(unde apar şi observaţii generale). Lectura poate fi urmărită chiar
şi neţinând seama de note; însă (fie‑vă milă de autor!) cel care va
dori să urmărească mai îndeaproape sugestiile prezentate, pentru a
le verifica sau a le combate, cu greu se va putea lipsi de adăugirile
pe care le conţin acestea. Traducerea capitolelor 1‑3 din Genesa pe
care noi am oferit‑o n‑are pretenţii în privinţa originalităţii; este
o traducere mai degrabă literală, în acord cu opţiunile noastre de
interpretare.
Aduc mulţumiri în mod deosebit d‑rei Marie de Védrines şi
tatălui meu, Jacques Blocher, care au avut bunăvoinţa de a citi ma‑
nuscrisul pe măsură ce era redactat şi ale căror observaţii preţioase
mi‑au permis să evit multe stângăcii.
În sfârşit, îi mulţumesc îndeosebi soţiei mele, specialistă în
descifrări, care a dactilografiat întregul text. Faptul că îi dedic
această carte este doar un act de dreptate – chiar dacă nu o fac
doar de dragul dreptăţii.

Henri Blocher
Meulan, ianuarie 1979

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 8 29/10/2009 8:39:57 PM

 Prefat, ă la a doua edit, ie

Primirea atât de binevoitoare ce s‑a făcut primei ediţii a acestei

cărţi şi traducerilor ei în alte limbi, cererea continuă după epuiza‑
rea stocurilor (mi‑a fost teamă că un tiraj de 6.000 de exemplare
va fi excesiv) mă încurajează să propun această nouă ediţie, revi‑
zuită şi adăugită.
Am operat câteva retuşuri şi corecturi de amănunt în textul
iniţial şi vreau să mulţumesc cititorilor care mi‑au fost de folos
prin observaţiile făcute. Mi‑ar fi plăcut să intru în dialog cu tezele
recent publicate de Gustave Martelet, Pierre Gilbert şi mai ales de
Pierre Gisel, a cărui excepţională lucrare La Création: Essai sur la
liberté et la nécessité (Labor et Fides, Geneva, 1980) abundă în idei
stimulatoare şi teme de dezbătut, însă condiţiile materiale m‑au
împiedicat s‑o fac.
Am revizuit şi aprofundat în mod considerabil, ţinând seama
de lucrările şi descoperirile ultimilor ani (cercetarea ştiinţifică e ga‑
lopantă!), apendicele referitor la raportul dintre Genesa şi ştiinţă.
Mulţumesc în mod special domnilor Jean Humbert şi Jean‑Claude
Boutinon, amândoi profesori de ştiinţe naturale, primul dintre
ei este un prieten pe care‑l admir în mod deosebit, iar cel de‑al

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 9 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

doilea este de asemenea şi teolog (în timpul studenţiei s‑a bucurat

de admiraţia mea pentru zelul şi puterea sa de muncă): mi‑au pus
la dispoziţie documente preţioase.
Suprimarea apendicelui B a oferit spaţiul dorit pentru această
adăugire. Apendicele B rezuma obiectivele punctelor de vedere
istorico‑critice curente referitoare la Genesa; există două motive
care permit înlăturarea lor: aceste obiective sunt îndeobşte bine
cunoscute în ţările francofone, iar apoi poziţiile contestate de ele
s‑au diversificat şi complicat, şi este imposibil să trecem în revistă
starea, mai „fluidă“, a problemei. Concluziile mele au rămas însă
neschimbate.
Ultimul cuvânt va fi mulţumirea adresată editorului, pentru
răbdarea şi grija sa exemplare.

Henri Blocher
Meulan, august 1987

10

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 10 29/10/2009 8:39:58 PM

 C Capitolul 1
Modalităţi de abordare a Genesei

Curiozitatea începutului continuă să sălăşluiască printre oameni. Şi

aceştia nu renunţă la căutarea originii. S‑ar fi putut crede că „şocul
viitorului“ va schimba această orientare şi că, adoptând atitudinea
„prospectivă“, omul modern va fi interesat doar de viitor. Dimpo‑
trivă, efortul prodigios al istoriografiei, încă din secolul al XIX‑lea,
este, aşa cum a observat Mircea Eliade, un avatar al vechii cercetări:
„E vorba de o adevărată recuperare a trecutului, ba chiar a trecutului
primordial“, recuperare prin care omul „se apără împotriva terorii Is‑
toriei contemporane“ şi practică o anamneză comparabilă întoarcerii
psihanalitice până la evenimentele primei copilării.1 Ştiinţa viitoru‑
lui e concurată de arheologie, care continuă să rămână în vogă. În
vreme ce Aristotel explica devenirea lucrurilor privind către sfârşitul
lor, perspectiva cea mai modernă se întoarce către origini.
Trebuie să vedem în aceasta o înţelepciune care ne impune
realitatea. De multe ori, de fapt, începutul consacră principiul, con‑
stituţia dezvăluie natura. Umanitatea spune, pe bună dreptate, că

11

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 11 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

nu‑şi poate direcţiona existenţa dacă aspectele legate de originea

sa nu îi sunt limpezi.
Vreme îndelungată, prin primele sale capitole, Genesa bibli‑
că a oferit mai multor generaţii răspunsul, indiscutabil. Sfântul
Augustin n‑a obosit s‑o comenteze, consacrându‑i trei cărţi, fără
a mai pune la socoteală capitolele din Confesiuni şi Cetatea lui
Dumnezeu.2 Luther a afirmat că începutul Genesei este „cu sigu‑
ranţă, fundamentul întregii Cărţi“.3 O mulţime de credincioşi se
apleacă asupra ei ca asupra Textului. Cu toate acestea, situaţia s‑a
schimbat, pentru că textului Genesei îi fac concurenţă alte viziuni
asupra originii şi el însuşi generează interpretări diverse.
Ignorăm dispreţul semidoct, prostesc, al d‑lui Homais. Con‑
fuzia cititorilor sinceri, care nu ştiu cum să citească şi pe cine să
asculte, ca şi nervozitatea excesivă a numeroşilor credincioşi, ma‑
nifestată fie în compromisuri, fie în crispare – acestea ar trebui
remediate. Ar trebui să medităm la modalitatea de abordare a
Genesei. Este ceea ce vom încerca, în cele ce urmează.

Cuvântul omului, Cuvântul lui Dumnezeu

Cum receptăm aceste naraţiuni care încep cu „La început...“? Noi
le privim ca mărturiile, monumentele, unei culturi din care s‑a
zămislit a noastră, dar care nu mai există. Ele sunt, cu siguranţă,
şi aceasta, şi vom ţine seama de acest fapt. Însă pentru a le citi
aşa cum se cer citite, trebuie să vedem că ele sunt în primul rând
altceva. Trebuie să le înţelegem ca pe uvertura unei simfonii a cărei
forţă de interpretare şi de iluminare transcende întreaga diversita‑
te culturală. Practic, aceste relatări sunt primele pagini ale Bibliei,
iar Biblia dovedeşte îndeajuns că nu este o carte veche, asemeni
celorlalte! Înţelegerea primei părţi a Bibliei presupune să vedem şi
în acest fragment natura ansamblului.
Unicitatea Bibliei, sau a Sfintei Scripturi, se revelează în aso‑
cierea ei cu Isus Hristos. Aşa cum bine a remarcat Pascal, cele
două Testamente privesc spre El. Vechiul Testament mărturiseşte

12

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 12 29/10/2009 8:39:58 PM

 Modalităţi de abordare a Genesei
despre El începând cu Genesa şi până la ultimul dintre profeţi
(Ioan 5:39; Luca 24:27); în întreg Vechiul Testament, El este „Cel
care vine“ şi căruia Dumnezeu Îi pregăteşte pe mai multe planuri
venirea. După care, relaţia se inversează. Isus Hristos, la rândul
Său, mărturiseşte despre cei care mărturisesc despre El, trimişii lui
Dumnezeu. Fără rezerve şi lipsit de echivoc, Isus mărturiseşte des‑
pre Scripturi: le tratează în mod constant ca fiind adevărul însuşi,
autoritatea care se impune în orice discuţie, Cuvântul lui Dum‑
nezeu pe care nimeni nu are dreptul să‑l distrugă (Ioan 10:35). El
citează cu precizie ce spune autorul Genesei în 2:24 şi afirmă că
acesta a fost Cuvântul Creatorului (Matei 19:5): fără nici o îndo‑
ială, pentru Isus Hristos ceea ce spune Biblia, spune Dumnezeu.4
Dacă numim „inspiraţie“ lucrarea divină implicată în redac‑
tarea Bibliei care a permis această identitate, este bine să abordăm
primele capitole ale Genesei ca texte inspirate, pline de adevărul
lui Dumnezeu şi consolidate prin autoritatea lui Dumnezeu. Este
bine, de asemenea, să ne folosim de armonia textului Scripturilor
pentru a le înţelege mai bine. Trebuie să profităm de izvorul co‑
mun al inspiraţiei, pentru a clarifica orice dificultate prin aportul
altor pasaje. Iată cum vom proceda: ne vom încrede în interpreta‑
rea Scripturii prin Scriptură, potrivit „analogiei credinţei“.
Cum să refuzi această cale, când ea e trasată de Isus Hristos?
Cel care‑L cunoaşte, ştie că poate să‑L urmeze în privinţa modului
de‑a înţelege Biblia şi, implicit, Genesa. Nu este vorba de a recurge
la alegorie, aşa cum a procedat marele Karl Barth, şi să descope‑
rim, în filigran, întruparea în creaţie5; Biblia ne învaţă, şi nu îşi ia
cuvântul înapoi, că ordinea este creaţie‑cădere‑mântuire. Cu atât
mai puţin poate fi vorba de a impune textului un sens prestabilit:
mai degrabă, având în vedere că fiecare abordare operează cu pre‑
supoziţiile sale (o, teribilă naivitate a celui care s‑ar crede liber de
ele!), problema care se pune este de a îmbrăţişa textul aşa cum se
prezintă el, în cadrul marelui ansamblu biblic. Dacă vreţi, este ca
un pariu (ca orice îmbrăţişare…). Celor care, totuşi, nu au curajul
să‑şi dea girul, le vom propune să intre în joc împreună cu noi:

13

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 13 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

forţa adevărului cuvintelor Bibliei va trece dincolo de scuturile

scepticismului lor, de convingerile care li se par întemeiate. Îi vom
invita să ne urmeze în acest drum până la capăt.
Prin inspiraţie, Dumnezeu a vorbit prin oameni. Respectul
faţă de actul Său antrenează şi supunerea faţă de modul Său de a
lucra. Biblia subliniază că revelaţia s‑a produs în chipuri diferite
(Ev. 1:1), tot atât cât de diferiţi au fost oamenii aleşi de Dumnezeu
şi situaţiile lor. Întemeiată pe credinţă, abordarea Bibliei trebuie să
se adapteze acestei varietăţi, cu riscul de a‑şi pierde obiectul. Nu
facem decât să‑L „urmăm“ pe Dumnezeu dacă ne aplecăm atenţia
cât mai metodic şi mai bine informaţi în privinţa umanităţii Cu‑
vântului Său, sub toate aspectele sale.
Nu există nimic mecanic în inspiraţie! Dumnezeul în care
avem „viaţa, mişcarea şi fiinţa“ nu are nevoie să robotizeze oamenii
pentru a‑i însufleţi! Cuvântul Său este pe deplin şi cuvântul lor,
exprimat pe limba lor. Lui Ezechiel, Dumnezeu i Se revelează în
momente de extaz, dar nu mai puţin inspirat de El este cronicarul
care compilează documentele istorice, sau sfântul Luca în vremea
când compara diferitele mărturii, ori Eclesiastul, în misterioasele
meandre ale meditaţiei sale. Şi invers, profeţiile lui Dumnezeu pe
care le‑a transmis prin Ezechiel sunt tot atât de mult cuvintele lui
Ezechiel, purtând amprenta personalităţii sale, cum sunt şi scrie‑
rile compilatorilor: în momentul în care Dumnezeu îl răpeşte pe
profet în vedenie, El nu îngrădeşte spiritul creaturii Sale, ci îl face
să intre în rezonanţă pe deplin, cu conştientul şi inconştientul
devenite una. Diversele moduri de‑a inspira, incluzând reluarea,
refacearea vechilor tradiţii, precum şi cugetările sapienţiale, care
sunt toate adaptări binevoitoare ale Domnului la diferite situaţii
umane, impun de asemenea un studiu filologic al Scripturii. Pen‑
tru a discerne mai bine mesajul şi învăţătura textelor nu putem să
ne bizuim prea mult pe sprijinul lexicografilor, gramaticienilor,
semanticienilor şi stilisticienilor, nici pe cel al specialiştilor în is‑
torie şi coordonate istorice, sau chiar pe cel oferit de „ştiinţele
umane“, care, ştiinţe sau nu, prin ideologia lor sunt prea umane.

14

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 14 29/10/2009 8:39:58 PM

 Modalităţi de abordare a Genesei

Mai ales când ne propunem să citim Genesa, trebuie să subliniem un ele‑

ment filologic: importanţa limbajului figurat, sau a tropilor în sens larg.
Rareori limbajul uman rămâne la gradul zero al stilului pe care‑l prezintă
proza cea mai plată, care comunică informaţia la modul cel mai simplu
şi mai direct, folosind cuvintele în accepţia lor comună. În devierile sale
de la gradul zero, cuvântul realizează efecte foarte diferite de gradul 1,
2… n. Este vorba de diferite modalităţi de discurs, de forme şi turnùri
care afectează limbajul – ascultătorul, sigur, trebuie să le identifice, altfel
s‑ar putea să aibă parte de o farsă comică sau, uneori, chiar tragică. Irod
nu este „vulpe“ decât la modul metaforic (Luca 13:32), armata micilor
regi din Canaan nu egalează în număr nisipul mărilor decât printr‑o evi‑
dentă hiperbolă (Ios. 11:4) – sperăm că este evident pentru toată lumea.
Nu toate figurile de stil sunt însă atât de uşor de reperat şi de încadrat
într‑o unitate de discurs minimală.6 Adoptarea unui gen literar permite o
abatere de la expresia comună, în raport cu gradul zero. Astfel, cititorul
va refuza o înţelegere literală a Pildei sămănătorului (Mat. 13:4‑9), fără
să facă acelaşi lucru cu o frază izolată, deoarece ştie că citeşte o parabolă.
Per ansamblu, în cazul unui text, indicii genului literar modifică lectura
(o modifică semnalizând faptul că legile specifice genului au modificat
scrierea).
Atât pentru gen, cât şi pentru frază, la scară mare sau mică, putem
formula următoarea regulă: cu cât un autor prelucrează mai mult forma,
cu atât mai plauzibil este să se îndepărteze de gradul zero. De aici şi ur‑
mătoarea regulă: cu cât tropul sau genul sunt mai uzitate, stereotipe, în
contextul istoric al autorului, cu atât mai uşor se produce devierea de la
limbajul comun. Când inventează sau inovează, autorul va trebui să‑şi ia
mai multe măsuri de precauţie – ca să evite formarea unui macaz greşit
în mintea cititorului – şi o va face recurgând la procedeele familiare. Se
înţelege de la sine că, în aceste condiţii, rolul decisiv în a măsura „deviaţia
stilistică“ îl are cunoaşterea situaţiei istorice şi a mediului cultural; obţi‑
nerea unei dovezi formale este rareori posibilă, însă certitudinea poate fi
obţinută prin acumularea indicilor convergenţi, care au semnificaţe în
contextul lor. În această privinţă vom proceda la o interpretare a Bibliei
analoagă interpretării oricărei cărţi, graţie umanităţii sale.

Ce putem spune despre primele capitole ale Genesei din punc‑

tul de vedere al limbajului şi al genului literar? Suntem bucuroşi
să recunoaştem că autorilor biblici le‑au plăcut mai mult decât
Occidentului nostru, atât de sărac în poezie, figurile, metaforele,

15

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 15 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

simbolurile sau transpunerile; autorul englez Bullinger a scris o

carte voluminoasă, de peste o mie de pagini, despre figurile de stil
pe care le‑a identificat în Biblie.7 Dezbaterea nu s‑a încheiat însă şi
în ce priveşte Genesa, complicată fiind de pasiunile şi temerile care
intră în joc. Miza este considerabilă: nedreptăţim textul, în mod
similar şi simetric, atât prin excesul de literalism, cât şi luând drept
simbolic ceea ce nu este. Ocupându‑ne de „abordarea“ textului,
să fim tranşanţi ar fi prea tranşant: o problemă de importanţă
capitală nu se rezolvă decât prin studierea textului, studiu pe care
sperăm să‑l ducem la bun sfârşit, în spiritul rigorii filologice şi
potrivit cu analogia credinţei. Cu toate acestea, vom schiţa pentru
început fizionomia literară a primelor trei capitole, asupra cărora
ne vom concentra atenţia.
Mai înainte însă vom lua în considerare problema importantă
a principiului şi a metodei.

Rolul ştiinţelor
Dacă ştiinţele limbii şi ale istoriei vin în sprijinul cititorului Bi‑
bliei, ce putem afirma despre ştiinţele naturii? Ele sunt numite
împreună: „Ştiinţă“, la singular – în aceasta stă prestigiul lor. Şti‑
inţele pretind că pot reconstrui trecutul cel mai îndepărtat. Con‑
fruntarea viziunii aşa‑zis ştiinţifice asupra cosmogenezei şi originii
omului cu Biblia şi în special cu Genesa este necesară pentru că
aceasta reprezintă astăzi celălalt reper, privilegiat, în raport cu Re‑
velaţia biblică.
Vom distinge, cu riscul caricaturizării, trei modalităţi princi‑
pale de stabilire a raportului Biblie – Ştiinţă: concordismul, anti‑
scientismul şi fideismul, cărora le vom face o succintă prezentare.
Foarte popular cândva, concordismul continuă să aibă adepţi: ei
se minunează de convergenţa textului biblic cu descoperirile oa‑
menilor de ştiinţă moderni – şi care om de ştiinţă n‑ar recunoaş‑
te‑o? Cel mai bun lucru pe care l‑am putea face pentru a rezuma
ceea ce se ştie despre originea lumii ar fi să copiem din nou primul

16

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 16 29/10/2009 8:39:58 PM

 Modalităţi de abordare a Genesei
capitol al Genesei!8 Efortul lor, în interpretarea Bibliei, urmăreşte
să evidenţieze corespondenţele ei armonioase cu teoriile ştiinţi‑
fice recunoscute. Am creat termenul de „antiscientism“ pentru
atitudinea opusă: am acordat prefixului „anti“ cele două sensuri
din greacă, „contra“ şi „în locul“. Antiscientiştii protestează contra
scientismului,(religia Ştiinţei, pe de altă parte, ei edifică o ştiinţă
a substituirii, o explicaţie ştiinţifică a fenomenelor care să ia locul
teoriilor în vogă. Promovează o antiştiinţă în locul alteia. Şi fac
aceasta deoarece consideră că revelaţia biblică (exegeza lor este
prea literală) este incompatibilă cu opiniile curente, ale oamenilor
de ştiinţă, pe care le socotesc nefondate. Cea de‑a treia atitudine,
fideismul, înţelege să rezolve problema prin suprimarea ei: separă
planul credinţei de cel al cercetării, în care sunt angajaţi geologii,
paleontologii etc.; cele două planuri nu se întâlnesc nicăieri, ca
Estul şi Vestul lui Kipling. Principiul acestei separări este expri‑
mat, cu prezenţă de spirit, de către cardinalul Baronius: „Intenţia
Sfintei Scripturi este de a ne învăţa cum să ajungem în cer, şi nu
care este mersul lucrurilor în cer.“9 Multe voci, dintre catolici şi
protestanţi, au făcut un cor şi repetă: Biblia nu este un manual
de geologie sau de antropologie; primele sale capitole se adresea‑
ză credinţei, nu concepţiilor asupra cosmogenezei; ele dezvăluie
un adevăr metafizic sau religios, nu unul fizic; conţinutul lor este
doctrinar, nu istoric etc.10 Să observăm opoziţiile „triunghiulare“:
fideismul respinge elementul comun primelor două concepţii,
convingerea că adevărul descoperit credinţei priveşte şi domeniul
ştiinţei; „antiscientismul“ respinge elementul comun celorlalte
două atitudini, adeziunea la teoriile ştiinţifice dominante; în fine,
concordiştii sunt singurii care descoperă în textul biblic un fel de
schiţă a cosmogoniei moderne.
Pentru care din aceste atitudini ar trebui să optăm, presupu‑
nând că ne‑am menţine în interiorul triunghiului? Fiecare are
partea sa de adevăr, dar fiecare se pretează unor serioase critici.
Concordismul, atât de susţinut astăzi, are meritul de a‑şi asu‑
ma responsabilităţile. Sunt unii care fac paradă de „discordism“,

17

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 17 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

făcând distincţie netă între oratoriu şi laborator, uitând în mod

deliberat paleontologia atunci când citesc Biblia şi Biblia atunci
când îşi clasifică fosilele. Aceasta denotă lipsa curajului şi a pasiu‑
nii pentru adevăr. Concordismul caută să fie coerent şi în aceasta
stă fidelitatea lui faţă de spiritul Scripturilor. Respectul său pen‑
tru concluziile savanţilor nu dovedeşte doar modestia bunului
simţ, ci este în acord cu teologia cea mai sănătoasă. Căci ştiinţele
conlucrează cu prima carte a lui Dumnezeu, care este „revelaţia
Sa generală“. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu, iar realitatea
fizică face parte din Adevărul Său. Verbul (Logosul) creator şi
Legea instituită de Dumnezeu garantează inteligibilitatea realu‑
lui, singura care permite iniţiativa ştiinţifică. Istoriceşte vorbind,
ştiinţa modernă s‑a născut în leagănul viziunii creştine asupra
lumii (A. N. Whitehead). De aceea creştinul conferă o prezumţie
favorabilă unei concluzii „ştiinţifice“.
Concordismul însă, din cauza premisei sale de bază, este expus
în permanenţă riscului de a suprasolicita textele: în orice caz, de
a le citi într‑o viziune anacronică, ce nu‑şi are originea în Biblie
şi care poate, în mod paradoxal, eclipsa sensul. Nefiind suficient
pregătiţi şi formaţi pentru exegeză, adepţii concordismului au
apărat nu o dată ştiinţa vremelnică a timpului lor în faţa Cuvân‑
tului lui Dumnezeu, impunând o altă autoritate, schimbătoare,
în faţa celei care trebuia să rămână suverană. În vreme ce ei îşi
motivau interpretarea cu ajutorul teoriilor însuşite, nu au luat în
seamă fragilitatea lor şi a tuturor elementelor din Ştiinţă care sunt
departe de‑a fi ştiinţă…
Antiscientismul excelează în demitologizarea discursului ştiin‑
ţelor, a cărei urgenţă este recunoscută. Forţa sa rezidă în vigilen‑
ţa critică exemplară, în timp ce marele public se proşterne ca în
faţa celei mai sfinte vaci consacrate. Şi ce altceva este progresul
ştiinţelor dacă nu o continuă tatonare, adăugiri zilnice, bulver‑
sări periodice! Fără a mai pune în discuţie ecuaţia subiectivităţii
cercetătorului, trebuie să recunoaştem că obiectivitatea pură, cu
caracterul ei neutru şi autonom, este o iluzie. Nici o ştiinţă nu se

18

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 18 29/10/2009 8:39:58 PM

 Modalităţi de abordare a Genesei
privează de presupoziţii, optici directoare şi macromodele organi‑
zatorice ridicate deasupra baremelor obişnuite. Alegerile ideologi‑
ce perturbă cu uşurinţă acest nivel radical, iar afacerea Lyssenko
(biologul căruia Stalin i‑a impus eroarea prin teroare) nu a fost, în
acest sens, decât ilustrarea enormă şi exagerată a unei contaminări
cvasiuniversale, chiar dacă a rămas discretă şi tăinuită multora.
Or, aceste alegeri, cu atât mai puţin conştientizate cu cât sunt mai
comune, poartă semnul revoltei umanităţii împotriva Creatorului
ei şi îşi trădează boala spirituală: în „acest secol“ înnebunit, ştiinţa
poate să aibă febră şi să divagheze; credinciosul în schimb e păzit,
pe bună dreptate, trecut dincolo de tirania Zeitgeist‑ului.11
Antiscientismul refuză discursului ştiinţific privind originile
credulitatea unei încrederi oarbe şi o face pe bună dreptate. Între
toate, acesta este cel mai precar. Omul de ştiinţă este chiar obligat
să extrapoleze; el nu dispune decât de frânturi de fapte pentru
a‑şi închega teoriile. Experimentarea planificată, metoda pentru
demonstrarea ipotezelor, îi este practic imposibilă. „Ernest Renan
făcea referire, acum aproape un secol, la micile noastre «ştiinţe
conjuncturale», vizând prin aceasta istoria propriu‑zisă. Ce ar
trebui să credem în legătură cu ipotezele paleontologiei pe tema
originilor omului?“12
Nu e de ajuns să zdruncini convingerile naive printr‑o critică
a metodei. Pentru a‑ţi conferi dreptul de a recuza tezele în mare
măsură majoritare, este necesar să demonstrezi că presupoziţiile
lor conduc la o înţelegere greşită a faptelor şi să elaborezi, dacă e
posibil, o teorie generală mai bună. Este ceea ce încearcă să facă
adepţii antiscientismului. Au reuşit oare? Observatorii din afară se
îndoiesc de reuşita lor, chiar dacă simpatizează cu ei în ce priveşte
credinţa. Antiscientiştii par să cedeze înlesnirilor unui maniheism
lipsit de nuanţe şi să subestimeze valoarea „consensului“ realizat în
lumea ştiinţifică. Ei uită că supravegherea mutuală a specialiştilor,
adesea rivali, îi protejează în parte de extrapolările abuzive. Acor‑
dul miilor de cercetători nu se face nici la întâmplare, şi nici în
mod conspirativ! După părerea noastră, adversarii opiniilor una‑

19

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 19 29/10/2009 8:39:58 PM

 Revelaţia originilor

nim stabilite, emoţionanţi ca un kamikaze din lumea academică,

fac dovada superficialităţii în două momente decisive: atunci când
minimalizează valoarea verificării şi convergenţelor dintre lucrările
savanţilor „oficiali“ şi atunci când, refuzând orice discuţie, atribuie
Genesei un sens pe care alţi interpreţi nu‑l descoperă şi pe care ei
înşişi nu‑l justifică decât prin unicul a priori al literalismului.
Cât despre fideism, el este îndreptăţit să facă distincţie între
planuri. Este foarte adevărat că există în fiinţă mai multe zone şi
diverse aspecte. Pentru că Dumnezeu cu adevărat este altfel decât
lumea, tema relaţiei noastre cu El, care e obiectul privilegiat al
revelaţiei, nu coincide cu cosmologia. De asemenea, putem afirma
cu certitudine că a vedea în textul Genesei răspunsul dat savanţilor
timpului nostru este o suprasolicitare a textului.
A fi altfel nu înseamnă a fi separat. Să demascăm paralogismul
fideiştilor! Dacă Biblia nu este un manual de ştiinţă – aşa să fie –
aceasta nu înseamnă că nu face deloc referire la domeniul ştiinţific.
Faptul că principala intenţie a Genesei nu este de a ne instrui în
materie de geologie nu ne dă dreptul să excludem posibilitatea
ca ea să vorbească şi despre geologie. Ar însemna să urmăm un
raţionament greşit. În ultimă instanţă, nu putem separa la modul
absolut fizica şi metafizica, iar religia le vizează pe toate, întrucât
toate domeniile sunt creaţia lui Dumnezeu şi continuă să depindă
de El. A opune „doctrina“ şi „istoria“ (faptică) înseamnă a uita că
doctrina biblică este, mai întâi de toate, istorie! Credinţa se sprijină
pe fapte afirmate la modul obiectiv. Pe bună dreptate, Noel Weeks
a reperat în separarea „fideistă“ influenţa unei filozofii străine de
Biblie, şi anume a filozofiei lui Kant, care operează separarea între
ştiinţă şi credinţă.13
Rămâne vreo posibilitate de a ne strecura printre dificultăţi?
Credem că observaţiile noastre jalonează calea prudenţei: credin‑
ciosul nu se va da înapoi de la datoria de‑a încerca să‑şi pună de
acord propria interpretare a Genesei cu cunoştinţele sale extra‑
biblice referitoare la origini, fără să se grăbească să aprobe sau să
condamne discursurile ştiinţifice; cu aceeaşi vigilenţă, el se va păzi

20

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 20 29/10/2009 8:39:58 PM

 Modalităţi de abordare a Genesei
de excesele atât de strâns corelate ale veneraţiei şi detestării. Iar
dacă vocaţia i‑o va permite, el va putea rectifica sau îmbunătăţi
presupoziţiile pe baza cărora ar fi posibilă elaborarea unei ştiinţe
riguroase. Însă prima sa preocupare va fi să discearnă sensul tex‑
tului biblic.
Aceasta este şi sarcina noastră. Cu atât mai mult cu cât noi
considerăm benefice dificultăţile confruntării dintre Biblie şi şti‑
inţe – care sunt, în mare parte, rezultatul imprudenţelor simetrice
comise de teologi şi de oamenii de ştiinţă! Vom face deci ca studiul
nostru să ia în discuţie interpretarea, discernerea sensului. Lăsăm
altora sarcina de a pune în acord Genesa cu ştiinţa, şi de aceea
ne vom limita la o prezentare succintă a problemei în „Ipotezele
ştiinţifice şi începutul Genesei“ (v. Apendice, p. 207).

Înainte de a abandona problema ştiinţelor naturii şi a rolului care le revi‑

ne, va trebui să adăugăm totuşi câteva consideraţii asupra rolului pe care
îl deţin ştiinţele în interpretare. Este evident că această chestiune trebuie
tratată înainte ca acţiunea de interpretare să fie încheiată. Ea se referă la
metoda de interpretare – putem să o abordăm pentru că mai întâi am situ‑
at „în general“ discursul ştiinţific şi am definit în prealabil natura Textului
pe care‑l vom interpreta.
Reprezentările curente influenţează întotdeauna lectura pe care o fa‑
cem Bibliei: prin acţiune sau reacţie, ca model sau contramodel. Dar rolul
acesta de fapt nu este şi un rol de drept. Putem spera însă, printr‑un efort
de luciditate, că vom face ca influenţa lor să fie neglijabilă. Dar trebuie s‑o
facem? Astfel se pune întrebarea. Sau mai degrabă să ţinem cont în inter‑
pretarea Scripturii de concluziile ştiinţifice, cele care par sigure? Trebuie
oare ca, atunci când citim Genesa, să uităm ce susţin savanţii, pentru ca să
evităm orice zgomot parazit din ascultarea necontaminată? Trebuie oare,
dimpotrivă, să luminăm textul cu lumină „naturală“, din moment ce şi ea
vine de la Dumnezeu, autorul ultim al tuturor lucrurilor?
Nu există magiştrii! Nu ne putem târgui în această privinţă. Dacă
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, nici un Maestru, fie el geniu al cerce‑
tării ştiinţifice, nu‑şi poate impune autoritatea pentru a dicta cum trebuie
înţeles. Nici atunci când ar face‑o cu cele mai bune intenţii! Nici atunci
când o fac unii dintre marii creştini, cum a fost Grigorie de Nyssa!14 Nici
chiar dacă „faptele“ invocate sunt ale lui Dumnezeu – pentru că opiniile

21

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 21 29/10/2009 8:39:58 PM

 C Capitolul 2
Săptămâna creaţiei

Oricine citeşte prologul‑panoramă al Genesei remarcă evidenta

lui structurare în cadrul celor şapte zile. Diviziunea paragrafelor
corespunde celei a săptămânii, ale cărei zile sunt numerotate cu
grijă. Chiar dacă această dispunere ar fi avut la bază o relatare mai
veche a celor opt creaţii ale lui Dumnezeu – iar noi nu credem acest
lucru1 – dovezile pe care le‑am adus în sprijinul gândirii profunde
a autorului, arhitect rafinat, ar fi suficiente pentru a ne avertiza
asupra faptului că heptameronul nu ţine de domeniul anecdotei.
Având în vedere că în cea de‑a şaptea zi Dumnezeu „Şi‑a sfârşit
lucrarea“, Se odihneşte (shâbat), binecuvântează şi sfinţeşte acea
zi ca timp de odihnă, nu putem ignora relaţia dintre săptămâna
Genesei şi instituirea sabatului (shabbât) pe vremea lui Moise. De
altfel, decalogul Exodului face referire la relatarea creaţiei (20:11).
Desigur că nicăieri Genesa nu face din sabat o lege primitivă,
după cum remarcă şi Renckens: „nici un text nu menţionează că
omul ar fi trebuit să respecte ziua de odihnă încă de la începuturi“2.

33

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 33 29/10/2009 8:39:59 PM

 Revelaţia originilor

Ziua de odihnă nu e instituită decât începând cu Exodul (Ex. 16,

îndeosebi v. 29: „dată de Domnul“). E o poruncă dată Israelului,
cu trimitere posibilă, ca referinţă critică, în shabattu mesopotami‑
an. Sigur este însă faptul că celebrarea creaţiei lui Dumnezeu ca o
muncă a celor şase zile urmată de sfânta odihnă reprezintă o aluzie
la sabat.
Care este sensul acestei aluzii? Şi cum să comparăm manifes‑
tarea celor şapte zile cu perioada de milioane de mii de ani pe care
ştiinţa contemporană o atribuie cosmogenezei? Este imposibil să
evităm aceste întrebări care se învârt în jurul probleme centrale –
cea a interpretării: cum să înţelegem Genesa, când enumeră zilele
creaţiei divine?
Părerile autorilor care, ca şi noi, se bazează pe text, dorind să‑L
imite pe Isus Hristos prin atitudinea faţă de Biblie, şi care văd
în textul biblic o revelaţie certă, nu sunt unanime. Interpretările
acestor autori diferă. Dacă îndepărtăm sugestiile prea marginale
sau prea superficiale – din perspectiva sistemului nostru de valori
– cum ar fi de exemplu cea referitoare la „zilele vedeniilor“,3 vom
vedea că sunt patru interpretări care pot fi luate în considerare.
Aceste patru interpretări, fiecare dintre ele atrăgând un număr
apreciabil de adepţi din sânul poporului creştin (dacă nu chiar
dintre specialişti), sunt suficient de diferite pentru a impune o
alegere.
Clasificarea celor patru teze în ordinea tensiunii lor descrescă‑
toare şi a concluziilor la care au ajuns geologia şi paleontologia ne‑ar
obliga să începem cu interpretarea literală, „a zilelor de douăzeci
şi patru de ore“, deoarece ea conduce la recuzarea in toto a datării
obişnuite a cosmosului şi a reprezentărilor asociate acesteia. Teoria
restituţionistă ar fi cea de‑a doua interpretare, în care se consideră
că zilele creaţiei sunt zilele în care Dumnezeu a refăcut un pământ
dărâmat în urma căderii diavolului; ea lasă aşadar creaţiei origi‑
nale (numai Gen. 1:1) tot timpul pe care doreşte să‑l cuprindă,
dar schema nu corespunde întru totul reconstrucţiei ştiinţifice a
trecutului. Cea de a treia ar fi teoria tendinţei concordiste, care

34

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 34 29/10/2009 8:39:59 PM

 Săptămâna creaţiei
vede în zilele creaţiei vârste sau ere geologice; ea corespunde cel
mai bine părerilor savanţilor, căci tocmai în aceasta constă scopul
ei declarat. Cât despre a patra interpretare, ea ajunge la aceeaşi
concluzie, însă fără efort, pentru că ea consideră cadrul celor şapte
zile ca pe un procedeu logic şi literar, şi astfel ocazia conflictului
se pierde. Cu toate acestea, nu vom urma această ordine: pentru a
continua direcţia pe care am definit‑o cu privire la rolul ştiinţelor
în interpretare, vom evita o clasificare ce ar face din raportarea la
ştiinţă un parametru decisiv! Exegeza trebuie mai degrabă să se
elibereze de povara prea mare în această privinţă. Vom trata cele
patru concepţii în ordinea crescătoare a probabilităţii lor, începând
cu teza cea mai puţin bine fondată şi terminând cu aceea care ni se
pare că respectă cel mai bine ansamblul de date.

Interpretarea restituţionistă
Propunerea pe care o vom examina mai întâi i se datorează în
principal predicatorului scoţian Thomas Chalmers (1780‑1847).
El caută, se pare, să reconcilieze Genesa cu noile descoperiri asupra
vârstei pământului.4 Ideile sale şi‑au croit drum în decursul seco‑
lului al XIX‑lea, când teologul Augustin Gretillat din Neuchâtel
a subscris5 la ele, dar mai cu seamă când juristul Cyrus Scofield
le‑a încorporat în notele Bibliei „sale“ şi le‑a asigurat astfel o răs‑
pândire prodigioasă.6 A. C. Custance s‑a străduit, încă în 1970, să
le apere.7
În cadrul acestei teorii, cele şase zile nu sunt, cum s‑a crezut,
zilele creaţiei, ci zilele restituţiei. Dumnezeu a restaurat edificiul
după ce creaţia originală a avut teribil de suferit. În urma cărui
dezastru? Drama a avut loc între primul şi cel de‑al doilea verset
al Genesei, în fisura misterioasă care se ascunde între ele (de unde
şi denumirea de gap theory, adesea utilizată). Trebuie, de fapt, să
traducem (după cum susţin majoritatea adepţilor teoriei): „şi pă‑
mântul deveni pustiu şi gol“ şi să presupunem producerea unei
catastrofe pentru că expresia (tôhû wâbôhû) desemnează în altă

35

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 35 29/10/2009 8:39:59 PM

 Revelaţia originilor

parte efectul distrugerii (Is. 34:11, cf. 45:18 cu tôhû; Ier. 4:23). De
altfel, ca să urmăm ce spune această teorie, prezenţa întunericului,
simbol al răului, arată că acesta din urmă şi‑a făcut loc în lume:
unii vor evoca, în acelaşi sens, moartea animală, anterioară, în
istoria pământului, apariţiei omului. Cum a apărut răul dacă nu
prin revolta lui Satana, despre care citim printre rânduri în Isaia
14:3‑23 şi Ezechiel 28:11‑19?
Avantajele ipotezei ar putea foarte bine să fie înşelătoare. Conce‑
pută pentru a‑i îmblânzi pe oamenii de ştiinţă, ea nu‑i poate totuşi
mulţumi: ce‑au mai regăsit ei din cele trei faze presupuse de această
teorie, cu discontinuităţile lor radicale? Explicarea „răului“ din na‑
tură este cu atât mai seducătoare, dar nicăieri Biblia nu stabileşte
un raport între căderea lui Satana şi pretinsele efecte cosmologice.8
Ar trebui stabilit dacă moartea animală este un „rău“ în Biblie; nu
ni se pare că ar fi aşa, iar discursurile lui Dumnezeu din cartea lui
Iov preamăresc frumuseţea terifiantă a animalelor de pradă ca fiind
opera Sa (Iov 38:39; 39:29 şi descrierea Leviatanului, cap. 41).

Din raţiuni de teologie biblică, trebuie să susţinem căderea Satanei, însă

discreţia Scripturii în legătură cu acest fapt ar trebui să ne determine să
nu facem din ea un instrument al construcţiilor noastre. Momentul nu
ne‑a fost revelat. Se face abuz de cele două texte profetice (Is. 14, Ezec.
28) atunci când sunt tratate ca elemente de bază ale doctrinei: primul se
referă numai la regele Babilonului şi nu ne permite să vedem altceva în
el;9 al doilea îl vizează pe principele Tirului, şi dacă în spatele căderii sale
se ghiceşte o alta, din Eden, este mai degrabă cea a omului.10
Faptul că în altă parte haosul este rezultatul unei catastrofe nu im‑
plică acelaşi lucru şi pentru Genesa 1:2. Ceea ce a primit formă nu se
întoarce în inform decât în urma unei nenorociri – dar, în mod cu totul
evident, acesta nu este şi cazul informului căruia nu i s‑a dat încă formă!
Restituţioniştii uită această evidenţă. Cât despre întunericul din Genesa
1:2, el nu este obligatoriu un simbol al răului, dimpotrivă, poate fi aici
simpla aşteptare a luminii. Astfel teoria se năruie.
Ipoteza ridică mai ales două dificultăţi insurmontabile. A traduce
„şi pământul deveni“ înseamnă a folosi în mod jalnic gramatica ebraică;
singura traducere admisibilă este „şi (sau, mai bine, iar) pământul era...“,

36

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 36 29/10/2009 8:39:59 PM

 Săptămâna creaţiei
prin analogie cu construcţiile întru totul asemănătoare din Iona 3:3 („Iar
Ninive era“) şi, chiar mai apropiată, din Genesa 3:1 („Iar şarpele era“).11
Teoria se axează pe această pseudotraducere „pământul deveni“, nesoco‑
tind sprijinul cercetării filologice.12 Pe de altă parte, conform acestei tra‑
duceri, verbului „a face“ i se dă în mod constant, chiar în 2:2‑3 şi în Exod
20:11, sensul de „a reface“. Această violentare a limbajului nu are nici o
justificare: limba ebraică oferă mijlocul de a exprima ideea reiterării şi a
refacerii, dar textul nu conţine nici cea mai mică aluzie la ea.

Trebuie să spunem că întreaga teorie este „cu totul imposibilă“.13

Nu foloseşte textul, şi îi impune un întreg eşafodaj, impunând
între primele două versete intervalul imaginar (gap), în care să se
încadreze. În realitate, am fi putut s‑o îndepărtăm din start, cum
am procedat şi cu teoria viziunilor, însă exemplul său are valoare
de avertisment: ne pune în gardă împotriva unei interpretări care
adaugă Scripturii, cu ingeniozitate, sensuri pe care ea nu le are,
exploatând ceea ce a fost trecut sub tăcere, aranjând lucrurile,
totdeauna cu bune intenţii, însă fără a se deprinde cu disciplina
filologică. Ca să folosim cuvintele lui Bacon, nu trebuie să dăm
aripi imaginaţiei, fie ea pioasă, ci să‑i punem frâu.

Interpretarea concordistă
În secolul al XIX‑lea a fost lansată, de asemenea, ideea că zilele
Genesei reprezintă erele interminabile şi perioadele despre care
vorbesc savanţii. Ramm menţionează ca primi promotori ai aces‑
tei ipoteze pe Hugh Miller (1869), J. Dana, J. W. Dawson.14 Ea a
apărut plauzibilă multor spirite elevate. În Franţa a fost adoptată
de savantul Henri Devaux, iar astăzi e apărată de Daniel Vernet,
autorul prolific al raporturilor dintre Biblie şi ştiinţă.15 Cu oarecare
ezitare vine în întâmpinarea ei şi subtilul şi sobrul exeget care este
Derek F. Kidner.16
Esenţialul pledoariei se concentrează asupra sensului cuvântu‑
lui yôm, zi. Termenul nu este întotdeauna restrâns la cele 24 de ore
ale rotaţiei pământului: poate fi folosit pentru un interval de timp

37

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 37 29/10/2009 8:40:00 PM

 Revelaţia originilor

cu o durată nedefinită sau considerabilă. Kidner citează în acest

sens: „Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a tre‑
cut“ (Ps. 90:4) şi formula „în vremea aceea“ pentru era mesianică
ce urma să vină (Is. 4:2, dar exemplele ar putea continua). Textul
Genesei oferă o indicaţie extrem de preţioasă care se aplică şi celor
şapte „zile“: de fapt, cea de‑a şaptea zi nu se încheie cu formula „o
seară şi […] o dimineaţă“ şi trebuie să deducem de aici, împreună
cu Augustin,17 caracterul ei permanent; F. Delitzsch vorbea, în ace‑
laşi sens, de o „perspectivă infinită“.18 Dacă a şaptea zi se întinde pe
mii de ani de istorie, celelalte şase zile pot să cuprindă milioanele
de secole ale cosmogenezei. Acordând astfel tot timpul dorit, vom
fi surprinşi să descoperim corespondenţa cu coloana geologică:
Biblia anticipează opera savanţilor: probabil începând chiar de la
prioritatea luminii, dar sigur de la succesiunea anorganicului spre
formele de viaţă, de la localizarea în mare a primelor forme de
viaţă animală şi de la situarea omului nu în centru, ci la final.
Teoria concordistă merită, în mare parte, favoarea de care s‑a
bucurat. Ea traduce o atitudine responsabilă faţă de revelaţia pri‑
mită şi cunoştinţele dobândite. Ea onorează chemarea la o viziune
sintetică pe care vocaţia adevărului o implică. Cu toate acestea, ea
suferă de mici insuficienţe şi se loveşte de o dificultate enormă.

Mai întâi de toate, ar trebui să distingem mai clar faptul că folosirea me‑
taforică a unui termen ca „zi“ e un fapt de stil ce nu trebuie confundat
cu prezenţa unui sens larg printre celelalte sensuri obişnuite ale acestui
cuvânt; iar dacă acest sens larg există, nu e încă sigur că se potriveşte con‑
textului. Într‑adevăr, în Vechiul Testament yôm nu este folosit întotdeauna
cu sensul său concret, dar ar însemna să lăsăm o falsă impresie cititorului
dacă l‑am lăsa să creadă că există o mare diferenţă între cuvântul evreiesc
yôm şi corespondentul francez zi. De asemenea, avem o folosire mai liberă
a termenului atunci când vorbim de „ziua“ în care Iuliu Cezar a cucerit
Galia sau „ziua“ în care oamenii vor coloniza planetele. Contextul va lă‑
muri înţelesul termenului. Or, fără îndoială, cititorul Bibliei va realiza
că numerotarea zilelor şi mai ales menţionarea serilor şi a dimineţilor19
îndepărtează aici posibilitatea unei întrebuinţări libere. În mod inevitabil
ne gândim la zile bine definite, în sens obişnuit, la zile „de douăzeci şi

38

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 38 29/10/2009 8:40:00 PM

 Săptămâna creaţiei
patru de ore“. Concordiştii sugerează atunci că serile şi dimineţile ar putea
reprezenta faze de încetinire şi apoi de intensă activitate în cosmogene‑
ză. Îşi dau ei oare seama că se transpun dintr‑o dată pe un alt teren? Ei
abandonează aici cercetarea sensurilor cuvântului yôm pentru a presupune
o figură de stil, şi asta este cu totul altceva! Este posibil ca limbajul săp‑
tămânii să fie tratat ca limbaj figurativ, dar în acel moment „zi“ are un
sens obişnuit, şi cu acest sens joacă rolul de figură (în „Irod, această vulpe“
cuvântul vulpe nu face o vagă referire la un animal oarecare, ci serveşte de
metaforă). În acest punct, concordiştilor pare să le lipsească luciditatea.
Astfel, în Psalmul 90:4 (pe care îl citează) „zi“ are sensul cel mai comun,
dar e folosit într‑o comparaţie care evidenţiază relativitatea timpului nos‑
tru în faţa lui Dumnezeu (la fel ca în 2 Pet. 3:8); nu mai are sensul vag
al formulei „în vremea aceea...“ Dacă am opta categoric pentru folosirea
limbajului figurat, ar trebui să tratăm global schema săptămânii, să ne
punem întrebarea dacă trebuie să o considerăm literal şi să cercetăm dacă
referinţa corespunzătoare figurii este seria perioadelor geologice. Această
ultimă eventualitate ar părea imposibilă: Kidner, un exeget sensibil, nu
îndrăzneşte să atribuie autorului, în mod conştient, ideea pe care exegeza
sa pretinde că a descoperit‑o!20

În sfârşit, concordanţa cu viziunea ştiinţifică nu e, de fapt, atât

de uşoară şi perfectă cum s‑ar crede la prima vedere. Dacă putem
neglija problema inegalităţii duratei zilelor‑epoci, există diferenţe
sensibile la nivelul detaliului: în Biblie, copacii (ziua a III‑a) sunt
înaintea organismelor marine (ziua V), şi păsările (ziua V) precedă
insectele (ziua a VI‑a), or savanţii susţin contrariul.21
Există o discordanţă majoră care ne izbeşte. Facerea soarelui
şi a stelelor în cea de‑a patra zi, după crearea pământului, a vege‑
taţiei şi chiar a copacilor este un obstacol foarte mare în care se
poticneşte concepţia concordistă. Explicaţia obişnuită, cum că la
vremea respectivă Dumnezeu ar fi risipit stratul dens de nori şi ar
fi făcut să se vadă pentru întâia oară luminătorii, pare a fi mărturi‑
sirea propriului lor eşec. Şi iarăşi, pentru a depăşi dificultatea, s‑a
căutat schimbarea sensului unui cuvânt, cu toate că acesta e sim‑
plu şi bine cunoscut. Nu punctul de vedere geocentric al relatării e
cel care autorizează trecerea de la „a face“ la „a face să (se) vadă“.22
Genesa ştie să folosească termenul „a apărea“ când vrea să spună

39

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 39 29/10/2009 8:40:00 PM

 Revelaţia originilor

„a apărea“ (1:9); noi nu facem decât să îndepărtăm, împreună cu

numeroşi alţi autori, „soluţia“ propusă.23 Fără să mai vorbim şi
de gratuitatea ipotezei „înnorate“, teoria zilelor‑epoci violentează
prea grav textul referitor la cea de‑a patra zi.

Interpretarea literală
Cele două interpretări pe care le‑am examinat caută să se substi‑
tuie, înainte de toate, unei lecturi literale a prologului Genesei,
considerată uneori naivă. Această lectură se poate prevala de spriji‑
nul majorităţii, în istoria Bisericii, şi mai ales de sprijinul reforma‑
torilor. Comentatori foarte competenţi şi autorizaţi au urmat‑o,
cum au fost C. F. Keil, în secolul XIX, şi Edward J. Young, în zilele
noastre. Îi mai putem cita pe tânărul australian Noel Weeks şi pe
oamenii de ştiinţă asociaţi la Creation Research Society (între care
teologul Whitcomb).
Toţi aceştia consideră că zilele trebuie înţelese în sensul lor
obişnuit şi că naraţiunea vrea să ne ofere cronologia operei de cre‑
aţie: ţine numai de istorie. Nici o mărturie umană nu putea să
ne informeze în această privinţă, dar Dumnezeu a compensat‑o
prin revelaţia Sa. Dificultatea primelor zile fără soare? Ea nu există
pentru cine cunoaşte puterea lui Dumnezeu, care a putut produce
lumina dintr‑o altă sursă decât soarele.24 Diferenţele de ordine în
apariţia creaturilor din a doua „tăbliţă“ (Gen. 2)? Fie că a doua
naraţiune nu este cronologică,25 fie că nu priveşte decât o formaţie
localizată (în Eden),26 fie că 2:19 trebuie citit: „Domnul Dumne‑
zeu a făcut din pământ toate fiarele...“27
Apărătorii interpretării literale susţin că textul nu conţine nici
un indiciu de limbaj figurativ.28 Ei insinuează în mod constant
că, atunci când nu este înţeles literal29 şi când se cedează presiunii
ideologice ambiante, spiritului unei lumi apostate,30 golim cuvân‑
tul de forţa sa. Ei recuză concepţiile unanim recunoscute de către
savanţi: Weeks refuză hotărât autoritatea lor şi pune în discuţie
presupoziţiile lor, în vreme ce alţii creează un sistem substitutiv pe

40

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 40 29/10/2009 8:40:00 PM

 Săptămâna creaţiei
care‑l numesc „creaţionism“, vorbind despre un pământ „tânăr“
şi un potop uimitor care joacă un rol‑cheie în explicarea feno‑
menelor geologice şi a fosilelor. Funcţia acestui potop ar justifica
denumirea de „neo‑catastorfism“ (cf. Apendice). Textele Vechiului
şi Noului Testament confirmă, după cum susţin în sfârşit adepţii
literalişti, că primul capitol al Bibliei trebuie citit literal: Weeks
face apel la Exod 20:11 (porunca sabatică), la Matei 19:4 (comen‑
tariul lui Isus cu privire la bărbat şi femeie) şi 2 Petru 3:5 (referirea
la ideea că pământul a fost scos din apă).31

Ultimul argument merită să fie analizat primul: principiile noastre de

abordare a Genesei ne impun să‑l analizăm ca argument prioritar. Ce
constatăm? Ultimele două pasaje invocate (Mat. 19 şi 2 Pet. 3) sunt stră‑
ine dezbaterii: că lectura pe care o implică este literală, nu reiese în mod
lămurit, mai ales în ce priveşte cuvântul lui Isus, însă, în orice caz, ele nu
fac defel referinţă la zilele, „săptămâna“, cărora le căutăm sensul. Rămâ‑
ne aşadar versetul din Exodul, care poate se pară, dimpotrivă, o dovadă
considerabilă. Într‑adevăr, limbajul decalogului nu poate să treacă drept
limbaj figurat, iar motivaţia dată cu privire la porunca divină pare să înte‑
meieze instituţia sabatică pe săptămâna creaţiei – dacă am face din zilele
Genesei oglindirea literară a săptămânii israelite,32 am răsturna ordinea.
Cu toate acestea, impune oare Exodul o lectură exclusiv literală? Am pu‑
tea, cel puţin, să discutăm acest aspect. Versetul din decalog nu face nici
un comentariu asupra Genesei şi nu pune întrebări legate de interpretarea
ei; pe scurt, el trimite la prima noastră „tăbliţă“ (sau la învăţătura orală
pe care o cunoaştem prin intermediul acestei scrieri singulare). Aşadar, ne
lasă nouă sarcina de‑a interpreta: nimic nu este prestabilit. Când repetă
legea sabatică, aceeaşi carte a Exodului (31:17) foloseşte cu îndrăzneală o
figură de stil: ne spune că Dumnezeu, în cea de‑a şaptea zi, „a răsuflat“:
libertatea acestui antropomorfism de netăgăduit sugerează că prezentarea
acţiunii divine ca o săptămână de muncă era înţeleasă ca un autropomor‑
fism – după cum îl numeşte Renckens.33 Exod 23:12 enunţă porunca fără
a adăuga ceva; a doua versiune a decalogului (Deut. 5:12‑15) înlocuieşte
referinţa la creaţie amintind de robia lui Israel în Egipt; amintindu‑şi de
robia lor, ei ar trebui să se poarte cu compasiune faţă de sclavii lor: această
justificare a Sabatului nu o contrazice pe aceea din Exodul 20, dar faptul
că ar fi putut să‑i ia locul ne avertizează împotriva tentaţiei de a stabili
o legătură prea strânsă între opera Creatorului şi ritmul săptămânal al

41

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 41 29/10/2009 8:40:00 PM

 Revelaţia originilor
vieţii umane. Care literalist ar fi îndrăznit să opereze această substituţie?
Estimăm deci că Exodul 20:11 impune, datorită logicii sale interne, doar
următorul fapt: desfăşurarea creaţiei trebuie să poată servi ca arhetip pen‑
tru munca omului, urmată de odihna sa; nu este exclus ca zilele să fie o
figură antropomorfică, în cadrul acestei desfăşurări. Dezbaterea rămâne
deschisă.

Refuzul tuturor concluziilor admise de către savanţi nu e lipsit

de aplomb! Munca numeroşilor autori neo‑catastrofişti ne îndrep‑
tăţeşte să spunem că e vorba de curaj şi nu de inconştienţă. Totuşi,
opiniile curente, care se întemeiază pe studiile a mii de cercetători,
foarte vigilenţi unii faţă de alţii, îşi păstrează privilegiul verosi‑
milităţii. Refuzându‑le, mergem prea departe, dacă nu suntem
absolut siguri de atuurile noastre, cu atât mai mult cu cât ipoteza
neo‑catastorfistă a pământului „tânăr“ ridică obiecţii redutabile.
Trebuie să fim siguri că textul impune interpretarea literală, nu că
o adoptăm noi din fidelitate faţă de trecut, din obişnuinţă, sau
din reflex de apărare împotriva apostaziei… Avem oare această
certitudine?

Interpretarea literală poate jongla cu facilitatea miracolului: face ca atot‑

puternicia lui Dumnezeu să intervină în funcţie de nevoile ei, de exem‑
plu, în cazul luminii primelor zile. În aceste condiţii, devine semnificativ
faptul că Edward J. Young se dovedeşte totuşi, în cel puţin două rânduri,
încurcat. El admite un fel de formare progresivă a oştirilor cerului de‑a
lungul primelor trei zile,34 fără ca textul să o sugereze în vreun fel. Pe de
altă parte, în privinţa aceloraşi zile, Young recunoaşte că durata lor nu e
definită şi îşi ia riscul de‑a folosi termenul „figurativ“ cu referire la ele.35
Literalismul nu poate domni ca regulă absolută.

Acuzaţiile şi insinuările că se fac compromisuri cu necredinţa

modernă sunt extrem de regretabile atunci când este vorba de in‑
terpretare. Cine îşi cunoaşte toate motivaţiile? Cine ar îndrăzni să
afirme că este pe deplin detaşat de orice influenţă a secolului, fie
ea inconştientă? Dar când un frate spune că se supune Cuvântu‑

42

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 42 29/10/2009 8:40:00 PM

 Săptămâna creaţiei
lui lui Dumnezeu şi că găseşte în el indiciile unui limbaj figurat,
putem respinge argumentele sale, însă nu trebuie să‑i punem la
îndoială credinţa: dragostea frăţească ar trebui să facă mai mult
decât curtoazia academică! De asemenea, este necesar să ne deba‑
rasăm o dată pentru totdeauna de ideea latentă că limbajul figurat
ar fi inferior limbajului literal, şi mai puţin demn de Dumnezeu:
această idee nu este deloc biblică! Nu facem decât să lezăm grav
revelaţia atunci când de exemplu nu îi recunoaştem simbolurile,
sau când acestea sunt identificate acolo unde nu există.
Până la urmă, faptul de a ne pronunţa pentru sau împotriva
interpretării literale depinde de eventualele indicii de non‑literali‑
tate. Claus Westermann, care nu are interese apologetice în această
problemă, crede că descoperă asemenea indicii, deoarece conchide
în urma analizei textului că zilele „au într‑o oarecare măsură carac‑
terul unei parabole“.36 Dacă la o privire mai atentă aceste indicii
dispar, va fi necesară o lectură literală. Dacă însă sunt suficient de
pregnante, ele vor justifica o a patra interpretare, „literară“.

Interpretarea literară

Cea de‑a patra interpretare, denumită şi „istorico‑artistică“37 sau teoria

cadrului (frame‑work) nu este, aşa cum prea adesea se crede, o inovaţie a
timpurilor moderne. Sfântul Augustin, care credea că totul fusese creat
„simul“ (conform Sir. 18:1), a ştiut să elaboreze o interpretare strălucită
a zilelor în cartea sa De Genesi ad litteram; pentru el, temporalitatea nu
e fizică, ci ideală, ele sunt „o înşesită îngemănare a naturii angelice cu
ordinea creaţiei“.38 În Evul Mediu, Gersonide (1288‑1344) consideră că
zilele „indică ordinea anteriorităţii logice şi naturale, dar nu cronologice
între fiinţe“.39 În mod eronat sau pe bună dreptate, Ceuppens atribuie
această opinie Sfântului Toma.40 Mult mai aproape de noi, marele biblist
dominican M. J. Lagrange nu ezită să afirme că „intenţia autorului este
transparentă“, „procedeul autorului este logic: este o formă literară“41. De
mai multe decenii, unii teologi din bisericile „evanghelice“ preconizează
aceeaşi opinie: pionierul a fost, în anii ’30, A. Noordtzij de la Universitatea
din Utrecht,42 iar principalii săi susţinători au fost, începând cu cel de‑al
II‑lea Război Mondial, N.H. Ridderbos din Amsterdam, B. Ramm în

43

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 43 29/10/2009 8:40:00 PM

 Revelaţia originilor
California, M. G. Kline în New England, D. F. Payne în Anglia (veche),
J. A. Thompson în Australia. Nu poate fi contestată nici competenţa lor şi
nici respectul pe care îl au majoritatea dintre ei faţă de Scriptură.

Pentru interpretarea literară, forma săptămânii atribuită operei cre‑

aţiei este un aranjament artistic, un antropomorfism sobru care nu
trebuie înţeles ad litteram. Intenţia autorului nu este de a ne oferi
o cronologie originală; e posibil ca ordinea logică pe care el a ales‑o
să coincidă grosso modo, pe alocuri, cu succesiunea efectivă a fap‑
telor cosmogenezei, însă nu aceasta îl interesează. El vrea să pună
în valoare teme şi o teologie a sabatului. Textul este redactat prin
contemplarea operei săvărâşite, pentru a face să se înţeleagă mai
bine relaţia cu Dumnezeu şi sensul pe care îl are ea pentru om.
Această ipoteză de lectură elimină multe din problemele care
îi preocupă pe comentatori: recunoaşte zilele obişnuite, dar cu‑
prinse într‑o mare figură de stil; diferenţele de ordin dintre cele
două „tăbliţe“ nu mai constituie o dificultate, nici întârzierea în
facerea aştrilor, nici confruntarea cu viziunea ştiinţifică privind
trecutul cel mai îndepărtat. Avantajul acestei ipoteze este atât de
mare (pentru unii fiind chiar o uşurare), încât el poate deveni o
tentaţie: nu trebuie însă să acceptăm această teorie pentru că este
comodă, ci pentru că textul o cere!
Să declarăm deschis că suntem înclinaţi, chiar foarte înclinaţi
să acceptăm interpretarea literară privind genul şi stilul prologului
Genesei – cum s‑a putut vedea şi în primul nostru studiu. Am des‑
coperit un gen literar compozit extrem de elaborat. Am admirat în
autorul său un înţelept extrem de abil în arta aranjamentelor, un
mare amator al jocului cu numerele şi în special cu numărul şapte.
Provenind de la un asemenea scriitor, ar fi de mirare ca septenarul
zilelor să fie înţeles în accepţia simplă a prozei plate. Dimpotrivă,
de la un asemenea scriitor aşteptăm genul de procedeu pe care îl
presupune interpretarea „artistică“.
De îndată ce trecem la studiul concret al celor şapte zile îl
regăsim, în sfârşit, pe autor, fidel rafinamentului său. El se arată ca

44

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 44 29/10/2009 8:40:00 PM

 Săptămâna creaţiei
un adevărat maestru geometru şi sugerează astfel că au existat alte
gânduri care au minimalizat grija sa faţă de respectarea cronologi‑
ei. Geometrie! Herder observa deja puternica simetrie care pune
în corespondenţă cele două Triade ale zilelor: ziua I cu ziua a IV‑a,
ziua a II‑a cu a V‑a, ziua a III‑a cu a VI‑a. Luminii (I) îi corespund
luminătorii (IV), separării întinderii cereşti şi împărţirii apelor
(II) îi corespund păsările şi peştii (V); separării întinderii terestre
şi vegetaţiei (III), animalele terestre cu omul şi darul hranei (VI).43
Vechea tradiţie medievală a recunoscut de altfel marea simetrie
deoarece ea separă două lucrări: cea de separare (zilele I‑III) şi cea
de înfrumuseţare (zilele IV‑VI).44 Ar fi mai bine să vorbim mai
întâi de spaţii delimitate prin separări divine, de împrejurimi pre‑
gătite, şi abia apoi de popularea corespunzătoare a acestora; am
putea sublinia, de asemenea, că numai creaturile seriei a doua sunt
mobile (unii vorbesc de imobile pentru zilele I‑III şi de mobile
pentru următoarele).45 Dualitatea habitaturilor şi a locuitorilor
reapare în Isaia 45:18.46 E tentant să jonglezi cu nuanţele plauzi‑
bile ale lui tôhû şi bôhû din al doilea verset pentru a descoperi în
ele deja anunţate, în negativ, cele două teme: într‑adevăr, lucrarea
primelor trei zile (separarea) trimite la tôhû, deşertul fără cărare,
informul, iar lucrarea următoarelor trei zile umple bôhû, vidul.47
În orice caz, ideea celor două, distincte, se vădeşte în concluzie, în
2:1: Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul – ni se spune des‑
pre zilele I‑III – şi toată oştirea lor, adică mulţimea de vieţuitoare
celeste şi terestre. Să observăm aici un rafinament suplimentar.
Prezenţa celor două lucrări din a treia şi din a şase zi, în paralel,
departe de a trăda o scăpare a autorului, reprezintă pentru noi, ca
şi pentru Barth48, un semn al abilităţii: a doua creaţie anticipează
într‑o oarecare măsură ceea ce urmează, împiedică seria de trei să
se închidă asupra ei înseşi şi astfel consolidează structura săptă‑
mânii. Astfel, în ziua a treia, vegetaţia – deşi element al mediului
înconjurător imobil – este deja în acelaşi timp şi un prim locuitor;
în text, capacitatea de a se reproduce o face să se înrudească cu ani‑
malele; prin aceasta ea anunţă cea de‑a doua serie. În ziua a VI‑a,

45

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 45 29/10/2009 8:40:00 PM

 Revelaţia originilor

omul, creat după chipul lui Dumnezeu, e cel care se va bucura de

odihna sabatului; aşa cum vom vedea, privilegiul chipului are în
fond acelaşi sens cu încetarea muncii din cea de‑a şaptea zi; astfel,
ultimele două zile nu se separă. Dispunerea imnului‑povestire nu
lasă nimic la întâmplare: este fructul copt al meditaţiei.
Cel care simpatizează cu această gândire nu mai este contrariat
de „problema“ celei de‑a patra zile, de crearea „tardivă“ a astrelor.
Nici nu mai are nevoie să construiască teoria delicată a zilelor ase‑
mănătoare zilelor solare, dar fără soare: textul nu ne spune nici un
cuvânt în acest sens. Dacă principiul care prezidează distribuţia
lucrărilor, clasarea în două categorii, locurile şi ocupanţii acestora,
crearea luminătorilor este la locul ei, logic. Cronologia n‑are ce
căuta aici.

Paul Beauchamp discerne o raţiune structurală în plus pentru a atribui

celei de‑a patra zile popularea întinderii celeste: autorul voia să facă din ea
centrul construcţiei sale.49 Din cele şapte zile, cea de a patra este centrală,
dar aici remarcăm că ea corespunde pe de o parte primei zile (prin temele
luminii şi a cerului) şi pe de altă parte, anticipând, ultimei zile: lumină‑
torii vor servi ca semne pentru sărbătorile religioase (este sensul din 14b)
printre care figurează şi sabatul.50 Ziua a patra îndeplineşte aşadar rolul
de placă turnantă. Beauchamp remarcă de altfel că porunca creatoare re‑
prezintă al cincilea cuvânt din zece şi că totalul cuvintelor pentru zilele
I‑IV este de 207, pentru zilele V‑VI de 206: cea de a patra este centrală de
asemenea şi pentru cele şase zile de muncă.51 Ce sens capătă acest fapt im‑
portant în cadrul structurii? Autorul inspirat aminteşte omului, în ciuda
slavei cu care îl încununează, că există un întreg domeniu care îi scapă –
omul trăieşte sub cer, textul „conţine măreţia omului în limite exacte“.52
Oare acest rafinament al arhitecturii naraţiunii nu poate să coincidă
cu realitatea cronologică a operei divine? Unii literalişti vor pleda pentru
această coincidenţă.53 Desigur, putem întotdeauna să ne imaginăm orice.
Dar, după modul în care autorul îşi prezintă ideile, nu suntem îndreptăţiţi
la presupuneri. Ipoteza procedeului literar explică suficient de bine forma
textului: orice adăugire ar fi gratuită. Briciul lui Occam, adică princi‑
piul de economie (William Occam spunea: „Nu trebuie să multiplicăm
ipotezele“) înlătură surplusul ideilor de acest gen. Sugestia trădează voinţa
a priori de a descoperi un limbaj literal.

46

Revelatia originilor_varF - corectura AP.indd 46 29/10/2009 8:40:00 PM