Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă: Moara

cu noroc de Ioan Slavici .Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în

literatura română cu precădera în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor
clasici.Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română,
devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra
vieţii este cea romantică.În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea
nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a
lui Caragiale. Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul
volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.Capodopera volumul este nuvela „Moara cu
noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul
transilvănean.Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii:
tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie
psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un
timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format
în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de
existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care
narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.Tema nuvelei o constituie
consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei
opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă
sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din
mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.De altfel, incipitul
nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund
moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în
funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui
moarte le conferă rol testamentar.Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a
secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele).
Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă
Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.Împreună cu
el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca locul să pară
binecuvântat.Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică
Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea
familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe
cel interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal. Specific
nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea
moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al
afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi. Într-
o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va
înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa
îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii. În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi
oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede
plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei. Tot atunci, soseşte de la
Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit. Ulterior,
Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe
chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu
cei bogaţi şi scapă. Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori
să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu
voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa
se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca
jumătate sunt ai săi. Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de
îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca
să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea
femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce
bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii. Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur
cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului,
aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai
mult decât a propriului păcat. La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o
înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”. Sămădăul
(care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să
incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac. Deznodământul este
pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii.
La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care
ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte,
ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât
chibzuinţa, adevărul şi omenia”. Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic),
crezându-se că într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se
încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam
eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!” Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi
cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea
acţiunii este profundă.Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici
în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni
buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul
în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.