Radu (Dragomir) Nicoleta

Familia Gheorghe Grigore Cantacuzino în viaţa politică din România până

în 1914
– Rezumatul tezei –

Lucrarea „Familia Gheorghe Grigore Cantacuzino în viaţa politică din România

până în 1914” este structurată în 7 capitole cărora li se adaugă Concluziile.
Capitolul I este intitulat Consideraţii privind istoriografia şi izvoarele referitoare
la Cantacuzini.Privire asupra rolului lor în epoca modernă.
Subcapitolul Originile Cantacuzinilor în istoriografia română tratează modul în
care s-au reflectat în istoriografia de secol XX originile Cantacuzinilor , fiind citate
lucrări ale istoricului Nicolae Iorga, care a publicat numeroase documente aparţinând
acestei familii: „Documente privitoare la familia Cantacuzino”, „Despre Cantacuzini”,
„Albumul familiei Cantacuzino”. În continuare se face o prezentare a istoricului
familiei Cantacuzino, insistându-se asupra ramurii din Ţara Românească, din cadrul
căreia face parte Gheorghe Grigore Cantacuzino. Pentru genealogia familiei au fost
folosite informaţii bibliografice din lucrări şi articole precum M.S.Rădulescu,
Genealogia românească.Istoric şi bibliografie, edit.Istros, 2000, Brăila, Idem,
Genealogii, edit. Albatros1999, Bucureşti, Idem, Un manuscris inedit privind
genealogia Cantacuzinilor, în „ Revista arhivelor”, an LXVI, vol. II, nr.1, 1989,
P.S.Năsturel, De la Cantacuzinii Bizanţului la Cantacuzinii turcocraţiei şi ai Ţărilor
Române, în „Arhiva Genealogică”,I (VI)Edit.Academiei Române, 1994, Iaşi; Paul
Pâltânea, Note genealogice despre Cantacuzinii de laBăleni, în „Arhiva
Genealogică”,III, vol.3-4Edit.Academiei Române, 1996, Iaşi. Lucrările apărute înaintea
secolului XX susţineau originea bizantină şi descendentă din dinastia de Valois a
familiei, pe când cele ulterioare, precum a lui I.C.Filitti sau Donald Mc Nicol, susţin
ideea originii sud-est europene a familiei Cantacuzino argumentând provenienţa din
aristocraţia militară, fără legătură cu dinastia Valois sau Porfirogeneţi. Mergând pe
acestă ultimă ipoteză, subcapitolul prezintă pe scurt istoria ramurii din Ţara
Românească a familiei Cantacuzino, de la Mihail Cantacuzino Şeitanoglu până la
Grigore Iordache Cantacuzino, tatăl lui Gheorghe Grigore Cantacuzino.
Participarea Cantacuzinilor la modernizarea României este subcapitolul care
încearcă o trecere în revistă a principalelor contribuţii pe care familia Cantacuzino le-a
avut în procesul modernizării României. Subcapitolul pune accentul pe educaţia de care
au beneficiat unii membrii ai familiei, educaţie care le-a permis participarea la
progresele pe care societatea românească le-a cunoscut în secolul al XIX-lea şi în
primele decenii ale secolului XX, progrese în agricultură, industrie, cultură ( literatură,
teatru), domeniul sanitar.

1
 Pentru a face trecerea la subiectul propriu-zis al lucrării a fost conceput
subcapitolul Grigore Iordache Cantacuzino – boierul şi omul politic, luându-se în
discuţie persoana lui Grigore Iordache Cantacuzino, tatăl lui Gheorghe Grigore
Cantacuzino, partciparea lui la viaţa politică şi publică şi moştenirea materială şi
spirituală pe care el a lăsat-o fiului său. Demonstraţia urmărită în acest subcapitol
continuă şi în următorul sugestiv intitulat Gheorghe Grigora Cantacuzino – moştenitor
şi administrator al averii pământeşti. Pornind de la testamentul prin care Gheorghe
Grigore Cantacuzino şi cele trei surori ale sale (Maria, Zoe şi Smaranda) urmau a-i
împărţi averea părintească, subcapitolul prezintă modul în care Gheorghe Grigore
Cantacuzino şi-a administrat şi sporit averea, având ca sursă informaţii provenind de la
Arhivele Naţionale Istorice Centrale(ANIC) – Fondul Constantin M. Cantacuzino
(Bâzu) , Biblioteca Academiei Române (BAR) – Manuscrise, publicaţia
„Conservatorul”. De asemenea au fost puse în lumină informaţii care dovedesc
implicarea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino în rezolvare unor probleme sociale şi în
opere de caritate.
Începând cu capitolul II al lucrării, Formaţia intelectuală şi începuturile
activităţii politice a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, urmează a se face o analiză
detaliată a personalităţii lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, de la primele sale studii
până la 1871.
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut în Bucureşti în 1837. Primele studii
le-a făcut în particular cu dascăli precum Gronlier şi Pezrboive. Studiile superioare le-a
făcut la Paris, urmând cursurile Facultăţii de Drept şi având printre profesori şi pe
J.L.Ortolan (caietele sale de notiţe aflându-se azi la biblioteca Muzeului de Istorie şi
Arheologie Prahova). Tot la Paris şi-a susţinut teza de doctorat în drept numită „Teoria
inovaţiei în dreptul românesc şi cel francez” (1858). S-a căsătorit cu Zoe Bibescu,iar
după decesul acesteia s-a recăsătorit, cu Ecaterina Băleanu cu care a avut 7 copii, o fată
(Irina Ghica) şi 6 băieţi. Dintre aceştia, doi au murit la o vârstă mică, iar ceilalţi au fost :
Mihail(1864 – 1928), Nicolae (1868 – 1944), Şerban (1870 – 1918), Grigore (1872 –
1930). Mihail şi Grigore au fost implicaţi în viaţa politică şi despre activitatea lor în
acest domeniu până în 1914 se găsesc informaţii în ultimul capitol al lucrării.
După terminarea studiilor în străinătate Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a întors
în ţară colaborând la unele publicaţii precum „Revista Română” şi „Revista Dunării”. În
1862 a intrat în magistratură, fiind consilier al Curţii de Apel. A făcut parte din
societatea „Progresul” al cărei scop era de a instaura în ţară un regim constituţional.
În 1864 şi-a dat demisia din funcţia de consilier al Curţii de Apel Bucureşti ca
formă de protest faţă de modul autoritar de conducere al lui Alexandru Ioan Cuza după
lovitura de stat de la 2 mai 1864.
1866 a marcat începutul activităţii sale politice, candidând pentru funcţia de
deputat, ca reprezentant al Prahovei. A fost ales. Din mai 1869 până în ianuarie 1870 a
ocupat funcţia de primar al Bucureştilor. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru

2
această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi
poartă numele.
În 1870 a devenit ministru al Lucrărilor Publice, iar subcapitolul Gheorghe
Grigore Cantacuzino – ministru al Lucrărilor Publice (20 aprilie 1870 – 14 decembrie
1870) prezintă acţiunile pe care Cantacuzino le-a desfăşurat ca titular al acestui
minister. Principala preocupare a sa a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la
poduri şi şosele. În acest context are câteva „incidente” cu societate Stroussberg –
legate de darea în primire statului român a unor porţiuni de cale ferată – şi cu compania
Lemberg. Principalele surse informaţionale au fost pentru acest subcapitol au provenit
de la ANIC – Fondul Constantin M. Cantacuzino (Bâzu) şi „Conservatorul”.
Funcţia de ministru al Lucrărilor Publice a deţinut-o Cantacuzino şi în timpul
guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu – subcapitolul Din nou la Lucrări
Publice (16 decembrie 1873 – 7 ianuarie 1875), primul subcapitol din Gheorghe
Grigore Cantacuzino în răstimpul primei mari guvernări conservatoare (1871 – 1875).
La Lucrări Publice principala preocupare a ministrului au rămas căile ferate. De
data acceasta este vorba de calea ferată Ploieşti – Predeal şi de linia Iaşi – Ungheni. Un
punct special al preocupărilor sale l-a constituit respectarea proporţiei românilor în
numărul total al lucrătorilor la căile ferate şi a contractelor antreprenorilor străini.
Sursele informaţionale au fost: „Dezbaterile Senatului”, ANIC – Fondul Constantin M.
Cantacuzino (Bâzu), Fondul Ministerului Lucrărilor Publice.
După plecarea din fruntea acestui minister Gheorghe Grigore Cantacuzino a ajuns
în fruntea Ministerului de Finanţe – Ministru de Finanţe (7 ianuarie 1875 – 30 ianuarie
1876). Printre direcţiile de acţiune la acest minister s-au numărat : înfiinţarea unui
Credit Funciar Rural, un nou tarif vamal. Situaţia financiară dificilă impunea luarea
unor decizii, fie prin contractarea unor noi împrumuturi, fie prin reduceri bugetare.
Cantacuzino a optat pentru a doua soluţie, motiv pentru care s-a confruntat cu titularii
unor ministere, mai ales al Ministerului de Război. Şi-a dat demisia, fiind urmat în
această funcţie de I.Strat. După demisie a rămas membru al Parlamentului luând
cuvântul pentru renunţarea noului ministru de Finanţe la împrumutul anunţat.
Cantacuzino propunea ca soluţie alternativă emiterea unor bonuri de tezaur. Soluţia sa
nu a fost acceptată.
Capitolul Gheorghe Grigore Cantacuzino în anii guvrnării liberale până la şefia
guvernului prezintă prin cele două subcapitole ale sale: Cantacuzino în anii marii
guvernări liberale şi Poziţia lui Cantacuzino într-un deceniu de frământări politice
(1888 – 1899) acţiunile desfăşurate de Cantacuzino după plecarea din fruntea
Ministerului de Finanţe până la primirea funcţiei de şef al Partidului Conservator în
locul lui Lascăr Catargiu.
Plecarea conservatorilor de la guvernare a fost urmată de o serie de acuzaţii şi de
un „proces” intentat de liberali foştilor miniştrii conservatori. Printre cei acuzaţi s-a
numărat şi Cantacuzino. El a răspuns cu demnitate acuzaţiilor precizând că-şi asumă

3
întreaga responsabilitate pentru acţiunile pe care le-a desfăşurat în timpul deţinerii
funcţiilor ministeriale. Acuzaţiile au fost retrase de liberali.
Războiul de independenţă a prilejuit lui Cantacuzino să sprijine acţiunile
româneşti prin donaţii substanţiale pe care le-a făcut pentru armata română.
Proclamarea regatului, în 1881, a fost sprijinită de Cantacuzino în Senat. În 1884,
îmbolnăvindu-se de laringită a plecat în Franţa la tratament părăsind pentru o vreme
viaţa politică. A revenit în 1886 pentru a participa la dezbaterea legii asupra taxei
moştenirilor, dar, incomplet refăcut, s-a întors în Franţa. În 1888 se afla în ţară, iar în
1889 a devenit preşedinte al Camerei Deputaţilor ( calitate în care a acţionat pentru
organizarea arhivei Camerei).
Pentru perioada în care în fruntea guvernului s-au aflat Th.Rosetti, Lascăr
Catargiu, G.Manu, I. Florescu şi din nou Lascăr Catargiu cele mai mult informaţii
referitoare la Gheorghe Grigore Cantacuzino au fost folosite din publicaţia „Timpul”.
La alegerile din 1892 Cantacuzino a participat ca reprezentant al Judeţului Prahova
pentru Camera Deputaţilor, obţinând voturile necesare, dar şi ca reprezentant al
Ilfovului la Senat obţinând victoria şi aici şi devenind preşedinte al Senatului. A ales
însă să fie senator. În această calitate a participat la mult disputata lege a minelor din
1895. Rolul său în cadrul Partidului Conservator a devenit din ce în ce mai important,
organizând întruniri conservatoare chiar acasă la el.
Guvernarea liberală din 1895 – 1899 a lui Dimitrie A.Sturdza i-a prilejuit lui
Cantacuzino să-şi afirme poziţia de apărător al intereselor românilor din Transilvania
ţinând o serie de discursuri antiliberale şi pentru menţinerea finanţării şcolilor
braşovene.
Un alt subiect al discursurilor sale din această perioadă a fost problema
mitropolitană (retragerea mitropolitului primat Iosif Gheorghian din scaunul
mitropolitan şi alegerea episcopului Ghenadie Petrescu).
Capitolul V, De la conducerea Partidului Conservator la şefia guvernului 1899 –
1907 prezintă modul în care Cantacuzino a ajuns în fruntea Partidului Conservator şi
apoi a guvernului – Primul minister Cantacuzino (1899 – 1900) – , acţiunile pe care le-a
desfăşurat în 1900 – 1901 – Sub guvernul Petre P.Carp – şi până la revenire în fruntea
guvernului în 1904 – În anii guvernării liberale (1901 – 1904) şi Din nou la putere
1904 – 1907.
Şefia Partidului Conservator a fost obţinută de Cantacuzino în urma morţii lui
Lascăr Catargiu printr-un concurs de împrejurări favorabile: neînţelegerile din rândul
grupării conservatoare. Numirii în fruntea partidului i-a urmat cea din fruntea
guvernului. Ca prim-ministru şi ministru de Interne Cantacuzino a fost criticat pentru
evenimentele desfăşurate în Olt, dar şi pentru modul în care ministrul său de Finanţe
N.Fleva a acţionat pentru depăşirea crizei financiare.
Relaţia cu junimiştii a cunoscut mai multe episoade: de la certurile legate de
ajungerea lui Cantacuzino în fruntea partidului, la împăcarea din vara anului 1900. În

4
1900 guvernul Cantacuzino a demisionat, principala cauză fiind grava criză financiară
căreia guvernul nu-i găsise o soluţie, acesteia adăugându-i-se îmbolnăvirea lui
Cantacuzino. Prin fuziunea cu junimiştii din 1900 Cantacuzino rămânea în fruntea
Partidului Conservator, dar accepta pe Petre P.Carp ca prim – ministru. Noul guvern a
încercat rezolvarea crizei financiare prin vinderea unor acţiuni ale Băncii Naţionale şi
prin concesionarea unor terenuri petrolifere. Cantacuzino nu a fost de acord cu politica
financiară a guvernului, dar nu acţionează în mod deschis împotriva acestuia, ci pe căi
ocolitoare.
Venirea liberalilor la putere în 1901 a coincis cu destrămarea fuziunii
conservatorilor cu junimiştii. Cantacuzino a ajuns în Parlament nu în urma primelor
alegeri, ci în urma unor alegeri parţiale, ca reprezentant al Muscelului în Senat.
Alegerile din 1904 au adus victoria conservatorilor, victorie considerată de Cantacuzino
cu atât mai mare cu cât a fost obţinută fără a fi aliaţi cu junimiştii. Cantacuzino a
devenit prim – ministru şi ministru de Interne. Fiul cel mare Mihail a devenit primar al
Capitalei.
În timpul acestei guvernări s-au votat o serie de legi: convenţia comercială cu
Germania, Rusia, s-a înfiinţat contenciosul administrativ, legea concesionării terenurilor
petrolifere. În 1906 acţiunile lui Cantacuzino pot fi grupate în trei direcţii: susţinerea
votării unei noi serii de legi (loteriei, sanitară), îndepărtarea de Take Ionescu –
îndepărtare care s-a accentuat mai ales după legea concesiunii terenurilor petrolifere – şi
apropierea de junimişti şi pregătirile pentru jubileul regal – 40 de ani de domnie a
regelui Carol I şi 25 ani de la transformarea României în regat.
Acţiunea politică a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino după 1906 insistă cu
analiza asupra modului de acţiune a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino în împrejurările
create de izbucnirea răscoalei din 1907 – Răscoala din 1907 şi ecourile ei în activitatea
lui Gheorghe Grigore Cantacuzino – şi urmăreşte acţiunile lui în viaţa politică până la
sfârşitul vieţii, în 1913 – Sfârşitul carierei politice.
Primul subcapitol aduce argumente justificative modului de acţiune a lui
Cantacuzino în împrejurările create de răscoală, încercând înlăturarea unor ipoteze
precum aceea a existenţei unei depline înţelegeri între cele două partide privind
schimbul de putere în 1907.
După plecarea din fruntea guvernului în 1907 Cantacuzino a participat la
dezbaterea legilor propuse de liberali pentru rezolvarea problemei agrare, venind cu
soluţii specifice punctului său de vedere conservator.
În anii următori a susţinut guvernele conservatoare ale lui Petre P.Carp şi Titu
Maiorescu, iar relaţiile grupării sale cu cea junimistă au devenit mai strânse având loc o
nouă fuziune prin care Cantacuzino renunţa la şefia Partidului Conservator, primind în
schimb dreptul de a hotărî acţiunile conservatoare în judeţe precum Prahova, Olt,
Muscel, Ialomiţa şi dreptul asupra 3 ministere, unul fiind rezervat fiului său Mihail.

5
 Spre sfârşitul vieţii a intervenit şi împăcarea politică cu Take Ionescu şi cei doi fii
ai săi Mihail – devenise ministru al Justiţiei, iar Grigore – primar al Capitalei.
Moartea lui Cantacuzino s-a produs în 1913 când era preşedinte al Senatului.
Capitolul VII; Privire specială asupra activităţii politice a lui Mihail şi Grigore
Gheorghe Cantacuzino până la 1914 urmăreşte evoluţia carierei politice a celor doi fii
ai lui Gheorghe Grigore Cantacuzino de la începutul implicării lor în viaţa politică, în
ultimul deceniul al secolului al XIX-lea până la izbucnirea primului război mondial,
principalele lor acţiuni ca deputaţi, senatori, primari şi ministru al Justiţiei – în cazul lui
Mihail Cantacuzino.
Concluziile urmăresc o sintetizare a lucrării, dar şi o analiză a ideilor politice
conservatoare ale lui Gheorghe Grigore Cantacuzino şi ale fiilor săi, conturând
personalitatea acestei importante figuri politice conservatoare.