Drept comunitar

Conf. univ. dr. Radu STANCU

I. Istoricul Uniunii Europene

Obiective: Cunoaşterea şi însuşirea tratatelor institutive, a instituţiilor

Uniunii Europene şi a principalelor reglementări comunitare

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi

imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat
deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda
comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii
negustorilor din Florenţa.
În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a lansat
ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce
între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.
Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat
pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican.
Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de
Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste
două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei,
unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unul celuilalt peste mări,
schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.
Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar
împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor
europene.
Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe
Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. (v. Adrian
Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-
29). Acestei alianţe i se puteau alătura şi alte state care se eliberau şi îşi
creau instituţii reprezentative.
 Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După
primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a
Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de legătură
federală” între naţiunile europene.
În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă europene,
reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care statua că realizarea
unei Europe prospere, democratice şi pacifice sub forma unei reuniuni de
state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă,
afirmând că doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două
războaie mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut
ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi
Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.
În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană au
format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru
unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga în 1948, care
a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene
de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene – un
Parlament European şi o Curte de Justiţie. Richard Caudenhove-Kalergi a
creat mişcarea „Pan Europa” 1.

I.2. ETAPELE REALIZĂRII UNIUNII EUROPENE

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află

Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică
care a permis primele proiecte de integrare europeană.
După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea
Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă, în special în
Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia
de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada
Marii Britanii din SUA a anunţat Secretariatul de stat din Washington că,
datorită gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, nu mai
avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu
bazele militare din Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările
socialiste şi comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea unor
miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context, Truman,
preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a
1
Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Ed.
Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14.
adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru
alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA
l-a aprobat şi a stabilit obiectivul de a „manifesta o atitudine fermă a
Washingtonului faţă de Moscova”.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA,
George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor
honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS care urmărea
fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza
socialismului pentru a realiza revoluţia mondială.
Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi
relansarea propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă prin
cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi comuniste
din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea laburistă din Marea
Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de piaţă în această parte a
lumii.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc la
Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de
Cooperare Economică (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu
privind necesităţile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost
aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947 şi a fost transmis în SUA.
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei
externe (Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul de
Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A
fost creată Administraţia de Cooperare Economică (CECA), ca agenţie
federală pentru organizarea ajutorului, aceasta funcţionând până la 30
septembrie 1951.
La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca agenţie
europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16 state
europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Turcia,
R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi,
iar Iugoslavia a primit statut de observator2. Ajutorul dat de SUA Europei,
între 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolari.
OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american,
SUA acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.
Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez
Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus crearea unei
„înalte autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze producţia şi desfacerea
2
Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.
oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla
planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche şi fusese lansată de
Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania.
Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept internaţional pe bază de
cooperare” în care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu
minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu
industriile lor grele” 3.
La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda
şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul
viza „plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă
autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale
Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).
La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare, sub forma unei
organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de
Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate
militară comună la nivel european avea în subordine trupele europene 4.
În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de
tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înfiinţată
avea competenţă generală în domeniile politicii economice, al securităţii şi
politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea
Europeană de Apărare5.
În 1957 au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea
Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.
Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o Adunare
responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituiţi din
reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie. Acestea aveau
competenţe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.
Şi Tratatul de la Roma prevăede constituirea unor instituţii – o
Comisie (Înalta Autoritate) şi Consiliul de Miniştri, ca organ
interguvernamental.
Convenţia de la Roma a dotat cele 3 comunităţi (CECO, CEE şi
CEEA) cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul
European de astăzi, şi o Curte de Justiţie.

3
Adrian Năstase, op. cit., p. 28.
4
Adrian Năstase, op. cit., p. 32.
5
Idem, op. cit., p. 35.
 Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele
de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunităţi
(cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi Înalta Autoritate (CECO)
înlocuindu-le cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie6.
Începând cu anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc în
cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decât Consiliul
Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunităţii.
În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al
Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi, în
1986, a Portugaliei.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri
directe, în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au
avut loc în iunie 1979.
În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), s-a făcut prima mare
reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-
numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este
asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.
La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, cunoscut
ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca
obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară,
comportând şi trecerea la o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor
în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor7.
Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni:
– primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din
ansamblul dispoziţiilor privind Comunitatea Europeană, care nu se mai
limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice
Europene , ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea
profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
6
Idem, op. cit., p. 35.
7
Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto,
Constanţa, 2002, p. 9-10.
infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politici
industriale;
– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate
comună (PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale ale
PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate,
domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune. Uniunea este
reprezentată de Preşedinţie;
– al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne (JAI).
Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul
Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune, decizii cadru în
scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele membre, decizii
obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi
convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare. Există un
Comitet de Coordonare, compus din înalţi funcţionari care formulează
avize destinate Consiliului şi care pregăteşte lucrările acestuia8.
În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia.
Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin
schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale. Pregătirea extinderii
prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei a fost încredinţată unei noi
Conferinţe Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat
formal la Torino în martie 1996, sub preşedinţia italiană. CIG a avut ca
obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin
Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare
la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse
tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost
reformulate obiectivele Uniunii.
În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul
flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui grup
de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără ca progresul
în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state
membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost extinsă participarea directă
a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura codeciziei
într-un număr tot mai mare de noi domenii9
După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi alte state
printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria,
Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a
adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

8
Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.
9
Idem, p. 44-45.
 O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut
loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut
ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri
şi gestionarea unei extinderi fără precedent.
Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu
care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken din
2001 a fost instituită Convenţia europeană care a avut ca scop redactarea
unui text constituţional care să răspundă în mod real nevoilor comunităţii
europene.
Constituţia Uniunii Europene, astfel elaborată, a fost aprobată la
Roma în 2004 şi este supusă aprobării de către statele membre, proces care
pare întrerupt prin neaprobarea, pentru început de către francezi, dar ulterior
şi de alte state.

Cuvinte cheie: Planul Marshall, CECO, CEE, CEEA, PESC, AUE,

TUE, JAI, primul pilon, al doilea pilon, al treilea pilon, tratatele institutive.
Întrebări:
1. Când a fost formulată pentru prima dată ideea de Europă unificată?
2. Care sunt tratatele prin care a fost instituită Uniunea Europeană?
3. Care sunt obiectivele TUE?
4. Care sunt statele care au fondat CECO?
 II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
II.1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a arătat,

aveau, la început, instituţii proprii.
La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost
prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:
a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;
b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;
c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor
membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost aleşi prin
vot universal;
d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile dintre
state.
Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la
înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de Miniştri ca organ
interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma),
semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost
prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul
European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de fuziune, au
fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri
şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o
Comisie. Deci Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:
a) Comisia Comunităţilor Europene;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;
d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Prin Tratatele de la Maastricht (7 februarie 1992), cunoscut ca
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a fost înfiinţată şi Curtea de
Conturi a Uniunii Europene.

II.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi

instituţionale

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul

Europei. Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine
stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a
statutului acestuia. Acesta are următoarele organe proprii: a) Comitetul de
Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a alăturat
Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia prin Legea nr. 64/1993.
Consiliul European a fost înfiinţat în 1974 când şefii de stat şi de
guvern au hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu miniştrii lor
de externe şi cu preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Are
competenţe în domeniul cooperării politice la nivel comunitar şi
extracomunitar, precum şi în domeniul construcţiei comunitare. Preşedinţia
Consiliului European este asigurată prin rotaţie de Statele Membre pe
perioade de câte 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu
conducerea Consiliului Miniştrilor, regula fiind ca acelaşi stat să deţină în
acelaşi timp conducerea celor două foruri.
Prin Tratatele de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care modifică
Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele instituind Comunităţile
Europene şi anumite acte conexe, s-a statuat că este de competenţa
Consiliului European să definească principiile şi orientările generale ale
politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au
implicaţii în domeniul apărării. Tot Consiliul European ia deciziile necesare
pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune,
pe baza orientărilor generale pe care le-a stabilit. Asigură unitatea, coerenţa
şi eficacitatea acţiunii Uniunii.
Preşedinţia este asigurată prin rotaţie şi este responsabilă pentru
punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu.
Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului care
exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de
securitate comună.
Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor
principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de
securitate comună şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să
fie luate în considerare.
• Constituţia adoptată la Roma în anul 2004, aflată în proces de
ratificare de către statele membre, reglementează, la art.20 şi 21, instituţia
Consiliului European. Acesta trebuie să dea Uniunii impulsionarea necesară
pentru dezvoltarea sa şi să definească orientările şi priorităţile politice
generale. Nu are atribuţii legislative. În ce priveşte compunerea, aceasta
urmează a se modifica în sensul că, în afară de şefii de stat şi de guvern ai
Statelor Membre mai fac parte preşedintele său şi Preşedintele Comisiei
(deci Comisia nu mai este reprezentată de un vicepreşedinte ci chiar de
preşedinte). La lucrările Consiliului European urmează să participe şi
ministrul afacerilor externe, fără însă ca acesta să fie membru.
Consiliul European, potrivit Constituţiei, urmează să se reunească
trimestrial la convocarea preşedintelui său.
Preşedintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu
majoritate calificată pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, putând fi reales
încă o dată şi va avea următoarele atribuţii:
– de a prezenta şi conduce lucrările Consiliului European;
– de a asigura, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza
lucrărilor Consiliului de Afaceri Generale, buna desfăşurare şi continuitatea
Consiliului European;
– de a depune eforturi pentru asigurarea coeziunii şi consensului în
cadrul Consiliului European;
– de a prezenta Parlamentului European un raport la finalul fiecărei
reuniuni;
– de a asigura, în această calitate şi la nivelul său, reprezentarea
externă a Uniunii pe probleme de politică externă şi securitate comună, fără
să aducă atingere competenţelor ministrului afacerilor externe al Uniunii.
Preşedintele Consiliului European nu poate să îndeplinească şi un
mandat naţional, deci nu va fi exercitată de nici unul dintre şefii de stat sau
de Guvern.

II.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul de Miniştri are o compoziţie interguvernamentală şi este

principalul organ cu atribuţii în materie decizională. Potrivit art. 1 din
Tratatul de la Bruxelles, „fiecare Guvern deleagă pe unul dintre membrii
săi”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt
funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe, dar
practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri în funcţie de
problemele aflate la ordinea de zi.
În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, Consiliul de Miniştri
poate să funcţioneze ca un consiliu general.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, mandatul fiecărui stat membru
fiind de 6 luni.
Atribuţiile Consiliului de Miniştri, potrivit art. 145 din Tratatul de la
Roma, sunt:
– de a adopta legislaţia comunitară (decizii);
– de a coordona politicile comunitare;
 – de a finaliza acordurile încheiate de Comunitate cu state terţe în
domeniile de competenţă comunitară;
– de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.
Din aceste atribuţii reiese că rolul Consiliului de Miniştri este dublu:
este for al reprezentanţilor Statelor Membre, dar şi organ legislativ.
Actele oficiale şi deciziile Consiliilor Miniştrilor sunt publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În activitatea sa este ajutat de o serie de organe auxiliare:
a) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit
tot prin tratatul de fuziune din 1967, este alcătuit din reprezentanţii Statelor
Membre, şi are menirea de a pregăti lucrările Consiliului de Miniştri. Are
două subcomitete numite COREPER 1 şi COREPER 2. COREPER 1 este
alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi, iar COREPER 2 din
reprezentanţii permanenţi care sunt ambasadorii Statelor Membre.
Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine
preşedinţia Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER
orientează şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care
dispune Consiliul.
b) Secretariatul General al Consiliului de Miniştri este alcătuit din
mai mulţi funcţionari care asigură permanenţa şi garantează stabilitatea.
Proceduri de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri al
Uniunii Europene. Sunt proceduri diferite:
a) majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma,
hotărârile se iau cu majoritatea simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul
provede altfel;
b) majoritatea calificată. Prin Actul Unic European din 1986 (TUE)
Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o
serie de decizii, pentru care până atunci prevăzuseră regula unanimităţii, în
problemele care considerau că ţin de suveranitatea lor. Începând cu anul
1990 majoritatea calificată a fost folosită tot mai des. Numărul de voturi de
care fiecare stat membru dispune în Consiliul de Miniştri este diferit în
funcţie de mărimea sa.
c) unanimitatea. Se practică în cazul legilor comunitare, armonizării
legilor naţionale, armonizării impozitelor indirecte, asistenţa financiară,
fonduri comunitare ş.a.;
d) dreptul de veto. Este o procedură de excepţie, statul care-l invocă
trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele sale
fundamentale.
• Reglementarea Consiliului de Miniştri prin Constituţia de la
Roma din anul 2004. Acesta „exercită împreună cu Parlamentul European
funcţia legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile stabilite de Constituţie” - art.22
pct.1. Este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru. Dispune
de următoarele formaţiuni:
1) Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale care pregăteşte
reuniunile Consiliului European şi urmăreşte continuitatea lucrărilor în
strânsă legătură cu Comisia Europeană.
2) Consiliul Afacerilor Externe este prezidat de ministrul afacerilor
externe al Uniunii şi elaborează politicile externe ale Uniunii în conformitate
cu liniile directoare definite de Consiliul European.

II.4. Comisia Europeană

Prin Tratatul de fuziune din anul 1967 au fost unificate instituţiile

celor trei comunităţi (CECO, CEE şi CEEA). Comisia Europeană a luat
naştere prin unificarea Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM).
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene şi este
alcătuită din reprezentanţi ai statelor membre. Aceşti delegaţi (comisari –
numele lor venind de la instituţie-Comisia) trebuie să fie cetăţeni ai statelor
care îi desemnează. Ei sunt numiţi pentru 5 ani şi sunt independenţi în
exercitarea funcţiilor lor în raporturile lor cu statele membre, inclusiv cu
statul care i-a desemnat.
Pentru ca ei să poată fi efectiv independenţi beneficiază de o serie de
imunităţi şi privilegii, după cum urmează:
– imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea
atribuţiilor comunitare;
– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din
exercitarea funcţiilor lor;
Mandatul comisarilor poate să înceteze numai:
– prin deces;
– prin moţiune de cenzură a Parlamentului;
– prin demisie voluntară;
– prin demitere din oficiu. Aceasta nu poate fi cerută de statele
membre ci numai de Comisie, în ansamblul ei, sau de către Consiliu şi se
hotărăşte de Parlament.
Comisia are activitate colegială şi permanentă. Este condusă de
Preşedinte şi vicepreşedinţii acesteia desemnaţi pentru un mandat de 2 ani cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Dispune de un Secretariat General şi este
structurată pe 26 de Directorate Generale pe domenii (asemănător
ministerelor din subordinea guvernelor naţionale - relaţii externe, afaceri
economice şi financiare, industrie, agricultură, concurenţă, transporturi,
dezvoltare, personal şi administraţie ş.a.). Mai dispune de biroul statistic,
biroul juridic, biroul de traduceri, biroul pentru ajutorul umanitar al
Comunităţilor, servicii ş.a.
Comisia Europeană se reuneşte de regulă o dată pe săptămână şi ori de
câte ori este necesar.
În principal, atribuţiile Comisiei Europene sunt:
– de a asigura aplicarea prevederilor tratatelor comunitare şi măsurilor
adoptate de celelalte instituţii;
– de a formula recomandări şi avize asupra materiilor prevăzute de
Tratat, dacă acesta prevede în acest sens sau în cazul în care Comisia
consideră necesar:
– are putere proprie de decizie şi participă la conturarea măsurilor
adoptate de Consiliu şi Parlament în modul prevăzut de Tratat;
– exercită puterile conferite de Consiliu pentru implementarea
regulilor stabilite de acesta.
Potrivit Constituţiei de la Roma din anul 2004, Comisia Europeană
promovează interesul general european şi ia iniţiativele adecvate pentru
îndeplinirea acestui obiectiv.
Are ca atribuţii:
– asigurarea aplicării prevederilor Constituţiei şi măsurilor luate de
instituţiile europene pe baza Constituţiei;
– supravegherea aplicării dreptului comunitar sub controlul Curţii de
Justiţie;
– executarea bugetului şi administrarea programelor;
– exercitarea de funcţii de coordonare, de execuţie şi de gestiune în
conformitate cu condiţiile fixate prin Constituţie;
– asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe
comune şi de securitate comună şi a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
– cu excepţia cazului în care Constituţia prevede altfel, un act
legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat decât pe baza propunerii Comisiei.
Comisia va fi condusă de un Preşedinte desemnat de Parlamentul
European şi constituie un Colegiu format din preşedintele
Comisiei/vicepreşedintele şi 13 comisari europeni selecţionaţi pe baza unui
sistem de rotaţie egală între statele membre.

II.5 Parlamentul European

 Încă din Tratatele CECO şi CEE s-a prevăzut realizarea unei
reprezentări la nivelul Comunităţilor care s-a şi realizat la început în cadrul
Adunării Comunităţilor, iar, în prezent, în cadrul Parlamentului European.
Tratatul CECO şi Tratatul CEE prevedeau alegerea membrilor
Adunării, prin sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate
Statele Membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct”. Primele alegeri
directe au avut loc la 7 iunie 1979.
Membrii Parlamentului European, fiind aleşi direct, reprezintă
popoarele comunităţii şi nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a
îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare.
Parlamentul se reuneşte anual, în sesiune ordinară, începând cu a doua
zi de marţi a lunii martie, dar se poate întruni şi în sesiune extraordinară la
cererea majorităţii membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei.
Îşi alege Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi. Are ca organe de
conducere: Biroul; Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi
temporare; Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare.
Atribuţiile Parlamentului European sunt de patru feluri:
– atribuţii decizionale legislative;
– atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului;
– atribuţii de supraveghere şi control;
– atribuţii consultative.
Preşedintele Parlamentului este ales prin vot secret cu majoritatea
absolută, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. Are ca atribuţii mai
importante: conducerea şedinţelor plenare ale Parlamentului; exercitarea
funcţiilor administrative; reprezentarea Parlamentului în raport cu celelalte
instituţii comunitare şi la diferite ceremonii oficiale.
Biroul Parlamentului European este format din preşedinte şi un număr
variabil de vicepreşedinţi. Mai fac parte şi 5 membri numiţi de Parlament,
numiţi chestori, care nu au însă drept de vot. Atribuţiile biroului: stabilirea
compoziţiei şi organizării Secretariatului general; desemnarea membrilor
Comisiilor Parlamentare; organizarea şi conducerea sesiunilor
Parlamentului.
Biroul Parlamentului poate funcţiona şi în formă lărgită prin
participarea şefilor grupurilor politice parlamentare. Biroul lărgit al
Parlamentului are ca atribuţii: organizarea internă a Parlamentului;
relaţiile cu instituţiile necomunitare; stabilirea agendei sesiunilor
parlamentare; atribuţii consultative în alegerea Comisiei Europene.
 Comisiile parlamentare sunt formate din membri ai Parlamentului
numite de Biroul Parlamentului. Sunt mai multe categorii de comisii:
– comisii permanente;
– comisii temporare;
– comisii mixte cu Parlamentele statelor asociate. Au ca atribuţii
primirea proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi
amendarea acestora.
Grupurile parlamentare se constituie după criteriul naţional sau al
apartenenţei politice.
Adoptarea bugetului comunitar. Parlamentul împarte atribuţiile în
acest domeniu cu Consiliul de Miniştri. Parlamentul European are atribuţii
privind cheltuielile neobligatorii, iar Consiliul de Miniştri privind
cheltuielile obligatorii.
• Constituţia de la Roma din anul 2004 reglementează foarte
succint instituţia Parlamentului European. Se prevede că acesta exercită,
alături de Consiliu, funcţia legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de
control politic şi de consultare, potrivit condiţiilor stabilite prin Constituţie şi
alege preşedintele Comisiei Europene.
Parlamentul European este ales prin sufragiu universal direct de către
cetăţenii europeni pentru un mandat de 5 ani. Numărul de membri nu poate
depăşi 736, cu fixarea unui prag minim de 4 membri pentru fiecare Stat
Membru. Îşi alege Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi.

II.6 Curtea Europeană de Justiţie

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având fiecare

propria Curte de Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea corectă a
tratatelor prin care au fost înfiinţate. Prin Convenţia din anul 1957, relativă
la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, au fost înlocuite cu o
instituţie unică, iar Tratatul de fuziune din anul 1965, intrat în vigoare în
anul 1967, doar a pus de acord, a explicitat şi detaliat unele dispoziţii din
Statutul Curţii de Justiţie.
Competenţa. A fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului de la
Roma care i-a conferit puterea de a asigura interpretarea corectă şi aplicarea
prevederilor sale şi a actelor emise de instituţiile comunitare. Sunt supuse
jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie: instituţiile politice comunitare,
statele membre ale comunităţii, persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii,
persoanele juridice care îşi au sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în
vigoare, într-unul din statele membre.
 Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă următoarele
forme:
– atribuţii consultative constând în emiterea de avize, conform art.
95 din Tratatul de la Paris, aşa numita ipoteză a „micii revizuiri ” şi,
conform art. 228 din Tratatul de la Roma, în cazul încheierii de acorduri cu
terţe state şi organizaţii;
– atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor comunitare se
face îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a
recursului în carenţă.
Alcătuirea Curţii. Curtea este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi
generali numiţi prin acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioadă
de 6 ani. Mandatele judecătorilor şi avocaţilor generali sunt date astfel încât
la fiecare 3 ani o parte a acestora se schimbă prin epuizarea mandatului.
Funcţiilor lor sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată
(politică, administrativă sau de natură profesională). Sunt desemnaţi dintre
persoanele care au exercitat înalte funcţii jurisdicţionale sau dintre consilierii
juridici cu competenţe notorii în ţările de origine.
Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi Tribunalul de
Primă Instanţă. Deşi era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat
fiinţă abia în anul 1988. Este format din 15 judecători numiţi de Guvernele
Statelor Membre şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte pentru o
perioadă de trei ani.
Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă. Se pronunţă cu
privire la: o serie de acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile comunitare şi
personalul lor; recursurile formulate de persoane fizice împotriva unor
instituţii a Comunităţilor referitoare la regulile de competenţă aplicabile
întreprinderilor.; recursurile formulate de întreprinderi împotriva Comisiei
cu privire la încasări, producţie, preţuri, negocieri ş.a. Hotărârile sale pot fi
atacate la Curtea Europeană de Justiţie.
Constituţia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de
Justiţie, că include Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare
Instanţă şi tribunale specializate. Asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea Europeană de Justiţie va avea
câte un judecător din fiecare Stat Membru şi va fi asistată de avocaţi
generali. Tribunalul de Mare Instanţă va avea cel puţin un judecător din
fiecare stat membru.

II.7. Curtea de Conturi

 Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau,
cele trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele
organe:
– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost
prevăzută cu comisarii delegaţi pentru conturi;
– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană pentru Energie Atomică cu Comisia de control.
Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din
1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în
1977.
Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a
aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor
celor 3 Comunităţi , fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor
membre dacă au beneficiat de sau au folosit fonduri comunitare.
Compunere. Este alcătuită din 15 membri numiţi pe 6 ani de către
Consiliu cu consultarea Parlamentului. Alege un Preşedinte pentru un
mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar şi al preşedintelui pot fi reînnoite.

II.8. Alte organisme comunitare

În afara principalelor instituţii arătate mai sus, mai există şi alte

organisme comunitare, dintre care şi:
a) Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al CEE şi CEEA
compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi sociale:
agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi etc.;
b) Comitetul Regiunilor – are caracter consultativ şi este format din
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale;
c) Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
d) Banca Europeană de Investiţii (BEI) – aceasta trebuie să
finanţeze proiectele vizând dezvoltarea regională şi proiectele de interes
pentru două sau mai multe State Membre;
e) Comitetul Consultativ CECO – reprezintă producătorii, lucrătorii,
consumatorii şi comercianţii.

Cuvinte cheie: Consiliul European; Preşedinţia Consiliului European;

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună;
Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene; organe auxiliare ale Consiliului
de Miniştri; Comisia Europeană; majoritate simplă; majoritate calificată;
unanimitate; drept de veto; organism de control politic; Consiliul Legislativ
şi al Afacerilor Generale; comisari europeni; Parlamentul European;
chestori; comisiile parlamentare; grupurile parlamentare; Curtea Europeană
de Justiţie; Tribunalul de Primă Instanţă; Curtea de Conturi; CES; Comitetul
Regiunilor; SEBC; BEI; Comitetul Consultativ CECO.
Întrebări
1. Consiliul European şi Consiliul Europei desemnează acelaşi
organism?
2. Care sunt competenţele Consiliului European?
3. Care sunt atribuţiile Consiliului de Miniştri?
4. Ce este Comisia Europeană şi din cine este constituită?
5. Cine sunt reprezentanţii Statelor Membre la COREPER 1 şi
COREPER 2?
6. Care sunt procedurile de adoptare a deciziilor de către Consiliul de
Miniştri?
7. Care sunt imunităţile şi privilegiile comisarilor europeni?
8. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene?
9. Cum se constituie Parlamentul European şi care sunt atribuţiile
acestuia?
10. Care sunt atribuţiile Biroului lărgit al Parlamentului European?
11. Cum se adoptă bugetul comunitar?
12. Care este competenţa Curţii Europene de Justiţie şi ce fel de
atribuţii are?

III. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

III.1. Enumerare

Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel:

a) Tratatele originare:
– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
– Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
b) Tratatele şi actele modificatoare:
– cele două tratate bugetare;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
– decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul
European din 1976;
– deciziile şi tratatele de aderare;
– Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de instituţiile
comunitare pentru aplicarea prevederilor tratatelor:
 – regulamentele;
– directivele;
– deciziile;
– declaraţiile şi rezoluţiile;
– recomandările şi avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
– principiul proporţionalităţii;
– principiul egalităţii;
– principiul securităţii juridice;
– principiul dreptului la apărare.
e) jurisprudenţa instanţelor comunitare;
f) cutuma.

III.2. Regulamentele

Sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene,

acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană,
acestea fiind numite regulamente de executare. Regulamentele de bază
sunt emise pe baza procedurilor legislative prevăzute de tratat.
Regulamentele de executare sunt emise de către Comisie în baza abilitării
legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către
Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin
forţa lor obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandări şi avize
care nu obligă) şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în
vederea aplicării lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de
drept intern din statele membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci
şi drepturi.
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în
raporturile lor cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de
drept public sau privat.

III.3. Directivele

Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc

obiective sau un rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre
alegerea mijloacelor şi formelor pe care le vor utiliza. Directiva obligă
statele să se conformeze într-un timp determinat. Se poate spune că în
aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment este cel până la care
statele trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot prevala de
prevederile ei. După acest moment cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în
mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind răspunzător pentru
neaducerea la îndeplinire. Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn
nr. 41/74, a decis în favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în
mod direct, de dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de
neaplicarea în termenul stabilit.
Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte actele
normative necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia. Deci, în
cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este direct aplicabil în dreptul
naţional.

III.4. Deciziile

Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt

direct aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au
un caracter individual. Sunt considerate a fi acte administrative. Art. 189
din Tratatul CEE prevede că decizia este „act obligatoriu în toate elementele
sale pentru destinatarii desemnaţi”.
Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau
juridice de drept public sau privat (instituţii, comercianţi etc.).
Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi
mijloacele, forma juridică de punere în aplicare în cadrul ordinii de drept
naţionale.

III.5. Recomandările şi avizele

Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate domeniile,

ci numai în acelea în care statele au acceptat să-şi diminueze suveranitatea.
În domeniile în care nu pot interveni direct Consiliul Miniştrilor UE şi
Comisia au ales să folosească recomandările. Prin acestea Statele Membre
sunt îndrumate în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii,
dar recomandările nu au forţă obligatorie.
Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor
membre. Ele nu exprimă, de fapt, decât o opinie.

III.6. Declaraţiile şi rezoluţiile

Nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul Miniştrilor

UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă. Au,
aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative
care să fie emise ulterior. Ca şi directivele pot servi la orientare şi
interpretare.

III.7. Principiile generale ale dreptului comunitar

Sunt formulate de Curtea Europeană de Justiţie.

a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că măsurile
care se iau nu trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a decis însă că
legalitatea unei măsuri este afectată numai dacă este evident
necorespunzătoare. Măsura nu trebuie să meargă mai departe decât este
necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci când există posibilitatea de a
alege între două sau mai multe măsuri să fie aleasă cea care aduce atingerile
cele mai mici.
b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi constă
în aplicarea unui tratament egal al părţilor în situaţii identice şi
comparabile. Nediscriminarea priveşte naţionalitatea, sexul, libera circulaţie
a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este aplicabil tuturor
relaţiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.
c) Principiul securităţii juridice mai este cunoscut şi sub numele de
principiul certitudinii juridice. Constă în certitudinea că aplicarea legii într-
o anumită situaţie să fie previzibilă, legea să fie uşor de stabilit, destinatarii
ei să aibă siguranţa că se aplică o anumită prevedere legală şi nu alta şi că
va fi interpretată în mod unitar. O lege care nu a ajuns la cunoştinţa
destinatarilor nu poate fi aplicată şi nici nu poate retroactiva.
d) Principiul dreptului la apărare constă în posibilitatea subiecţilor de
a lua parte la orice procedură judiciară sau administrativă pentru susţinerea
intereselor legitime.

III.8. Aplicarea tratatelor comunitare

Deşi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967,

cunoscut ca Tratatul de fuziune, a unificat instituţiile celor 3 comunităţi
(CECO, CEE, CEEA), acestea pot să-şi exercite fiecare puterea în cadrul
Comunităţii în care funcţionează, fiind aplicabil principiul autonomiei
tratatelor comunitare. Art. 232 al Tratatului CEE prevede că dispoziţiile
sale, în calitate de tratat general nu le modifică pe cele din CECO şi CEEA
care sunt tratate speciale.
Practica Curţii de Justiţie tinde însă să unifice, în interpretările sale,
prevederile celor 3 tratate.
 III.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar
în dreptul intern al Statelor Membre

Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediată şi directă

în dreptul intern, fără a mai fi nevoie să fie ratificate printr-un act normativ
naţional. În dreptul intern, normele comunitare au locul lor distinct, nu se
confundă, nu se suprapun şi nu se identifică cu cele naţionale, iar judecătorii
naţionali sunt obligaţi să le aplice cu prevalenţă faţă de cele din dreptul
intern. Prioritatea normei comunitare nu este rezultatul unei ierarhii între
autorităţile naţionale şi cele comunitare, statele păstrându-şi suveranitatea, ci
este urmarea convenţiei dintre Statele Membre. În caz contrar, norma
încetează să mai fie comună, fiind golită de conţinut şi finalitate.

III.10. Actele juridice comunitare în reglementarea

Constituţiei de la Roma din 2004

Constituţia de la Roma din 2004 prevede următoarele categorii de

instrumente juridice:
– legi europene;
– legi cadru europene;
– regulamente europene;
– decizii europene;
– recomandări şi avize.
Legile europene sunt definite ca acte legislative cu aplicabilitate
generală, obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru toate Statele Membre.
Legile-cadru europene sunt acte legislative care obligă statele
membre în sensul obţinerii unui rezultat, dar lasă acestora competenţa în
ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestora.
Şi legile europene şi legile-cadru europene sunt adoptate pe baza
propunerilor Comisiei, în comun, de către Parlamentul European şi Consiliul
de Miniştri, în procedură legislativă ordinară. Dacă Parlamentul şi Consiliul
nu ajung la un acord cu privire la un act, acesta nu se adoptă. Mai pot fi
adoptate la iniţiativa unui grup de State Membre. În cazurile speciale
prevăzute de Constituţie pot fi adoptate de Parlamentul European cu
participarea Consiliului de Miniştri sau de către Consiliul de Miniştri cu
participarea Parlamentului European, în conformitate cu procedurile
legislative speciale.
Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate
generală, în scopul implementării actelor juridice şi a unor dispoziţii
specifice Constituţiei. Pot fi obligatorii, situaţie în care dispoziţiile acestora
se aplică direct Statelor Membre (asemănător legilor europene) sau pot să fie
obligatorii doar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins de Statele
Membre cărora li se adresează, dar lăsând acestora competenţa în ceea ce
priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestui scop (ca şi legile-cadru
europene).
Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii în toate
elementele lor. Atunci când specifică asupra cui sunt obligatorii, nu se aplică
decât destinatarilor vizaţi.
Recomandările şi avizele se adoptă de instituţiile comunitare şi nu au
forţă de constrângere.
Consiliul de Miniştri şi Comisia au competenţa de a adopta
regulamente europene şi decizii europene în următoarele situaţii:
– prin legile europene sau legile-cadru Comisia poate primi
competenţa, prin delegare, de a promulga regulamente în scopul completării
sau amendării anumitor elemente secundare ale respectivelor legi sau legi-
cadru. Obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare sunt explicit definite în
legi şi legi-cadru. Delegarea nu poate fi dată pentru elementele esenţiale ale
unui domeniu. Acestea sunt rezervate legilor şi legilor-cadru. Parlamentul
European sau Consiliul de Miniştri pot decide revocarea delegării.
Regulamentul adoptat prin delegare poate intra în vigoare doar dacă nu a
întâmpinat obiecţii din partea Parlamentului European sau Consiliului de
Miniştri, în termenul prevăzut în acest scop prin legea sau legea-cadru de
delegare. Parlamentul European hotărăşte în această privinţă prin votul
majorităţii, iar Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată.
Legile şi legile-cadru europene, pentru a intra în vigoare, trebuie să
fie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Intrarea în vigoare are
loc la data prevăzută în text sau, dacă nu se prevede în textul ei, în a
douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele şi deciziile care nu sunt adresate nominalizat intră în
vigoare tot prin publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data
prevăzută în textul acestora, sau, în lipsa acestei prevederi, în termen de 20
zile de la publicare.

Cuvinte cheie: izvoarele dreptului comunitar; regulamentele;

directivele, deciziile; declaraţiile şi rezoluţiile; recomandările şi avizele;
principiile dreptului comunitar.

Întrebări:
1. Cum pot fi grupate izvoarele dreptului comunitar?
 2. Ce sunt regulamentele de bază? Dar cele de executare?
3. Care sunt momentele aplicării directivelor?
4. Cum se aplică tratatele comunitare?
5. Care sunt izvoarele de drept prevăzute de viitoarea Constituţie a UE
(Constituţia de la Roma din 2004)?

IV. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

IV.1. Necesitatea unei uniuni economice şi monetare europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar

Internaţional (SMI) creat prin Acordurile Conferinţei de la Bretton Woods
din 1944 au determinat statele europene să caute o alternativă.
Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul
Monetar Internaţional (FMI) care are ca principală menire creditarea
temporară a deficienţelor balanţelor de plăţi. Resursele FMI se constituie
din aportul ţărilor membre constituite în proporţie de 25% în devize şi 75%
în moneda naţională, stabile în cote-părţi procentuale în funcţie de
potenţialul fiecărei ţări. DST este o lichiditate internaţională creată de FMI
care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele deţinute. DST este
purtător de dobânzi. DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de
rezervă, mijloc de plată între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de
monede naţionale convertibile.
Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări
de a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb. Între anii 1950-
1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care, în 1958, a fost
înlocuită cu Acordul Monetar European. În 1970 a fost publicat Planul
Pierre Werner care conţinea principalele elemente ale Uniunii Monetare
Europene şi avea ca obiectiv pe termen lung o totală convertibilitate a
monedelor şi o completă libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a
fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani. Urmărea convergenţa politicilor
economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea
unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie ale
acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital, instituirea unei linii
directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.
La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME)
bazat pe principiul parităţilor fixe dar ajustabile între monedele naţionale. La
acestea au participat toate statele membre ale Comunităţii cu excepţia Marii
Britanii. SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă:
ECU.
 În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat
raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de realizare a Uniunii
Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape
de realizare a UEM vizând coordonarea strânsă a politicilor economice
naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi
constituirea unei instituţii comunitare independente care să definească şi să
aplice politica monetară comunitară.

IV.2. Realizarea Uniuni Economice şi Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie

1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor
monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea
între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către
ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.
Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31
decembrie 1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la
autorităţile naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Băncii
Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii preţurilor
şi sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin acţiuni
conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile fundamentale au fost:
definirea şi punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor
de schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine
deţinute de statele membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de
plăţi.
SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile
centrale naţionale şi este condus de Consiliul Guvernatorilor şi
Comitetul Executiv alcătuit din 6 membri care sunt numiţi de Consiliul
European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).
Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea
cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare
ale statelor membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor
asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care
pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării
ECU şi supravegherea evoluţiei acestuia.
Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la
parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor
comunitare. A început cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care
îndeplineau criteriile de convergenţă, iar, la 1 ianuarie 2001, după
îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a adăugat Grecia. Au făcut
excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au
dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această dată
politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană care a înlocuit
Institutul Monetar European. Aceste moment a marcat şi trecerea la moneda
unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002
orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state se desfăşoară în euro.

IV.3. Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să

îndeplinească anumite criterii de convergenţă:
→ un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de
orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat membru,
acesta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;
→ un set de criterii economice, după cum urmează:
– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult
de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei
state membre din anul trecut;
– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu
anumite excepţii temporare);
– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de
maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei
naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei
nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult decât
cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state.
Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri.
Sunt prezentate drept avantaje:
– stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică comună,
constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul
intereuropean. Va duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a
scăderii cheltuielilor prin necesitatea de cumpărare a monedei străine şi
eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre ţările partenere;
– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele
nemafiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;
– economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind
nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;
 – stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei
politici valutare comune.
Sunt prezentate drept costuri:
– pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale statelor
membre, care duc şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o
bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj deoarece
guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire
care ar determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor
acelui stat;
– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate
ţine pasul cu economiile mai performante din comunitate şi de aici o migrare
necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a
forţei de muncă;
– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind
din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea
costului de schimb.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile trecerii

la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie 2007, să
adopte acquis-ul comunitar. În domeniul monetar, conform calendarului
convenit cu UE, până la sfârşitul anului 2004 au fost armonizate prevederile
referitoare la independenţa băncii centrale, eliminarea finanţării directe a
deficitelor temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi a accesului
privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare.
Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul
monetar va urmări: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în
elaborarea şi conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să
aibă ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor; asigurarea
independenţei personalului BNR prin armonizarea cu legislaţia comunitară
privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie, motivele
de revocare din funcţie, dreptul de contestare în justiţie a deciziei de
revocare din funcţie şi conflictul de interese; interzicerea finanţării directe a
instituţiilor publice de către banca centrală.
Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de
după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în
cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi pregătirilor SUA pentru
atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să câştige teren în
faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar,
supraunitar. Pe acest fond, având în faţă perspectiva aderării în 2007 a
României la UE, euro a devenit moneda de referinţă, înlocuind astfel
dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie 2003.

Cuvinte cheie: Uniunea Economică şi Monetară; Sistemul European

al Băncilor Centrale; Institutul Monetar European; criterii de convergenţă
Întrebări:
1. Care sunt etapele realizării UEM?
2. Care sunt criteriile de convergenţă pentru introducerea monedei
unice?
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice?
4. Care sunt măsurile luate de România pentru armonizarea în
domeniul monetar?

V. UNIUNEA VAMALĂ
V.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamală şi cooperarea economică pot îmbrăca mai multe

forme din care cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi zonele de liber
schimb.
a) Zonele de liber schimb constă în eliminarea totală a drepturilor de
vamă şi a restricţiilor asupra schimburilor între statele participante. Se
utilizează când statele în cauză doresc să-şi aproprie economiile dar nu şi să
le integreze sau să le transforme într-o singură economie. Exemple de zone
de liber schimb: Spaţiul Economic European (SEE); Asociaţia Economică a
Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb
(ANALS) dintre SUA, Canada şi Mexic.
Statele membre îşi păstrează propriul sistem de taxe vamale şi propria
politică comercială în relaţiile externe. Prin regulile de origine se stabileşte
care dintre mărfuri pot circula liber de la o ţară la alta în interiorul zonei.
b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în
interiorul graniţelor ei, fără frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun
aplicabil frontierelor externe.

V.2. Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară care
elimina diferenţele dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.
 Tratatul CEE a prevăzut eliminarea taxelor vamale asupra
importurilor şi exporturilor şi a tuturor taxelor, cu efect echivalent în
comerţul dintre statele membre. Prevedea, de asemenea, şi adoptarea unui
tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).
În 1968 toate drepturile de vamă şi restricţiile dintre cele 6 state
membre (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost
eliminate şi s-a introdus tariful vamal comun, aplicabil mărfurilor
provenind din statele nemembre.
În 1988 a fost adoptată Decizia de creare a unui Document
Administrativ Unic care a înlocuit cele peste 150 documente vamale diferite
utilizate de administraţiile vamale ale statelor membre.
Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile Statelor
Membre pentru control şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi fiscale. La 1
ianuarie 1993, acest sistem a fost înlocuit cu un nou sistem care nu necesita
nici un control şi nici o întocmire de acte la momentul trecerii graniţelor
naţionale din interiorul Uniunii.
Pentru eliminarea diferenţelor de interpretare şi aplicării omogene a
legislaţiei vamale armonizate prin legislaţiile naţionale, în decembrie 1996
Parlamentul şi Consiliul UE au adoptat propunerea Comisiei privind un
program de acţiune comunitară în domeniul vamal. Programul s-a numit
Vama 2000 şi constituia o orientare clară pentru serviciile vamale. A fost
ameliorat şi completat prin programul Vama 2002, care utiliza
informatizarea şi programul de formare „Mathaeus” şi avea ca obiectiv
eliminarea divergenţelor în materie vamală la nivel naţional.
„ Vama 2002” prevedea o serie de măsuri:
– vizite ale echipelor Comisiei şi ale Statelor Membre pentru
evaluarea funcţionării, identificarea celor mai bune practici, dar şi a
insuficienţelor în procedurile de control;
– lupta contra fraudelor;
– sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale
administraţiilor vamale;
– schimbul de funcţionari vamali pentru perfecţionarea experienţei;
– organizarea de seminarii;
– informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

V.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieţei unice a UE a avut drept consecinţă desfiinţarea

frontierelor economice interne între statele membre. Controlul se face la
graniţele exterioare. Creşterea volumului intrărilor şi ieşirilor de mărfuri din
Uniune face imposibil controlul fizic la frontiere. Aceasta ar duce la costuri
foarte mari şi nu în ultimul rând la sufocare şi blocarea vămilor de la
punctele de frontieră.
Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare după
importare ceea ce facilitează traficul şi reduce imobilizarea mărfurilor în
porturi şi aeroporturi.
Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun şi
nomenclatura comunitară.
Comisia Europeană, prin Direcţia privind fiscalitatea şi uniunea
vamală, este competentă în ce priveşte iniţiativele de dezvoltare şi
perfecţionare a politicii vamale, face propunerile în domeniul legislaţiei
vamale şi asigură cooperarea dintre administraţiile Statelor Membre. Adoptă
legislaţia secundară numită şi „dispoziţii de aplicare”, după aprobarea de
către Statele Membre în cadrul Comitetului Codului Vămilor pentru
legislaţia vamală sau în cadrul altui comitet atunci când este vorba de o altă
legislaţie.
Administraţiile vamale ale Statelor Membre aplică legislaţia vamală
în sensul perceperii drepturilor de vamă, TVA şi accizelor.

Cuvinte cheie: zone de liber schimb; uniune vamală; tarif vamal

comun; Document Administrativ Unic.
Întrebări:
1. Care sunt formele de integrare vamală şi cooperare economică?
2. Care sunt măsurile prevăzute de Vama 2002?
3. Care este rolul Comisiei Europene în politica vamală?