UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT
ANUL II ZI

MARCA COMUNITARĂ

Disciplina: Dreptul proprietăţii intelectuale

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Lect. univ. dr. Constantin Anechitoae

Studentă,
Dragomir Simona Elena
 CONSTANŢA
Sem. II/2009

CUPRINS

1. Abrevieri………………………………………………………………………..2
2. Conceptul de marcă………………………………………………………..........3
3. Marca comunitară. Consideraţii generale şi definirea conceptului……………..4
4. Limitarea teritorială a protecţiei unei mărci şi demersurile ce pot fi urmate în
vederea extinderii acestei teritorialităţi………………………………………....5
5. Marca comunitară.Prezentarea particularităţilor şi avantajelor acesteia…….….7
6. Persoanele care pot depune cereri de marcă comunitară şi procedura înregistrării
acestei cereri…………………………………………………………………….8
7. Aspecte privind durata protecţiei şi stingerea drepturilor titularilor de mărci
comunitare……………………………………………………………………..10
8. Extinderera Uniunii Europene şi aspecte privind rezolvarea potenţialelor
conflicte între mărcile comunitare şi cele naţionale, înregistrate sau depuse spre
înregistrare anterior datei aderării……………………………………………..12
9. Instituţia Oficiului de armonizare în piaţa internă ( OHIM )……………….…14
10. Legislaţie………………………………………………………………………15

2
 ABREVIERI

• Art. - articolul

• BBM - Biroul Benelux de Mărci

• UE - Uniunea Europeană

• OHIM - Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne, pentru statele membre

Comunităţii Europene.

• OMPI – Organizaţia Mondială a Proprietaţii Intelectuale – Geneva ( World

Intellectual Property Organization ) ( engl. WIPO ).

3
 ● Conceptul de marcă.

Înainte de a ne referi strict la problematica mărcii comunitare consider că se

cuvine să ne oprim asupra conceptului de marcă.
Astfel trebuie să spunem în primul rând faptul că acest concept nu este unul nou, el
cunoscând o dezvoltare graduală de-a lungul secolelor, începand cu marcarea
mărfurilor de către industriaşi şi comercianţi în vederera deosebirii lor de cele ale
concurenţei şi ajungându-se în sec. al XVIII-lea fondarea conceptului modern de marcă
ca rezultat al dezvoltării posibilitaţilor de comunicare şi al adoptării legilor ce garantau
libertatea comerţului şi a industriei, marcarea produselor fiind imperios necesară atât în
interesul producătorilor cât şi în cel al consumatorilor.1
În definirea mărcii,ca noţiune juridică, se disting mai multe tendinţe.Criteriile
folosite sunt clasice sau moderne,definiţiile clasice punând accentul pe caracterul
distinctiv al mărcii,iar cele moderne evidenţiază garanţia de calitate pe care marca o
oferă consumatorilor.
Indiferent de accepţiune, o definiţie completă a acestui concept trebuie sa aibă
în vedere elementele sale esenţiale,marca fiind astfel un semn distinctiv, care
diferenţiaza produsele şi serviciile unei persoane prin garanţia unei calităţi determinate
şi constante,formând,în condiţiile legii,obiectul unui drept exclusiv.2
Referindu-ne strict la dreptul român trebuie sa menţionăm că elementele
caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998.Potrivit art.
3,lit. a, marca este un semn suscceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea
produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinand altor
persoane.Drepturile asupra mărcilor sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul ţării
noastre, în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea convenţiilor, tratatelor şi
acordurilor la care România este parte. ( art. 1 al Legii nr. 84 din 1998 si regula a 2 a
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 1998).3

1
ANECHITOAE, Constantin, Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.
Bren, Bucureşti, 2008, p. 263.
2
EMINESCU, Yolanda, Regimul juridic al mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,
p.39.
3
MACOVEI, Ioan, Dreptul proprieăţtii intelectuale, Ed. Universitaţii „Al. Ioan Cuza”,
Iasi, 2002, p.53.
4
 ● Marca comunitară.Consideraţii generale şi definirea
conceptului.

După ce am acordat o viziune de ansamblu conceptului de marcă în general

vom trece la analizarea strictă a problematicii mărcii comunitare.
Ce poate fi mai tentant pentru un furnizor de bunuri sau servicii decât o piaţa în cadrul
căreia să beneficeize de libera circulaţie a capitalului, a persoanelor şi a mărfurilor?
Or,un astfel de spaţiu este reprezentat de către Uniunea Europeană, uniune care acoperă
în prezent teritoriile a 27 de state, printre care şi România.
Avându-se în vedere faptul că principiul teritorialitaţii protecţiei constituia un
obstacol în libera circualaţie a mărfurilor în cadrul Comunitaţii,cât şi faptul că
reglementările naţionale ale ţărilor membre ale Comunităţii Europene prezentau
anumite aspecte legale diferite, s-a încercat armonizarea legislaţiilor naţionale ale
statelor membre asupra mărcilor.
în 1957, prin tratatul de la Roma, s-a constituit Comunitatea Economică Europeană, iar
obiectivul C.C.E. era sa promoveze o dezvoltare armonioasă a activitaţilor economice
între statele membre,înlăturând barierele economice.Uniunea Europeană, fosta
Comunitate Europeană, a cunoscut o dezvoltare pozitivă,numărul statelor membre
crescând gradual, înlăturându-se anumite obstacole în libera circulaţie a mărfurilor şi în
libera prestare a serviciilor.În scopul realizării pieţei interne, drepturile proprietăţii
industriale trebuiau sa fie armonizate la nivel comunitar, folosind o singura procedură,
care sa fie valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene.4
În ceea ce priveşte intrumentele legale se cuvine să precizăm următoarele:
Conferinţele diplomatice şi reuniunile interguvernamentale,începand chiar cu anul
1960,la care participau şi alte părţi interesate din industrie precum şi mandatari au avut
ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale.Discuţiile şi negocierile avute în scopul
creării unui sistem al mărcii comunitare au fost finalizate prin două intrumente legale
de lucru: Prima directivă 89/104 de armonizare a legislaţiilor statelor membre asupra
mărcilor,intrată în vigoare la 21.12.1988 şi Regulamentul no.40/94 al Consiliului
Uniunii Europene,din data de 20.12.1993,asupra Mărcii Comunitare,intrat în vigoare la
15.03.1994.5

4
NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară. Consecinţele
aderării la marca comunitară ,în Revista Româna de proprietate industrială, nr. 1/2007,
editată de OSIM, p. 32.
5
COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta, STOICA, Elena, Marca comunitară. Ghid.,
Ed. OSIM,Bucureşti, 2007, pp. 9-10.
5
 Conform art. 4 din Regulamentul CE 40/94, „pot constitui maărci comunitare
toate semnele care pot fi reprezentate grafic,în special cuvintele,numele de
persoane,desenele,literele,cifrele,forma produsului sau a ambalajului sau,cu condiţia ca
astfel de semne să asigure deosebirea între produsele sau serviciile unei întreprinderi de
cele ale altora”.
Mărcile de produse sau servicii înregistrate în condiţiile acestui Regulament sunt
denumite „mărci comunitare” şi produc aceleaşi efecte (art. 1) în întreaga Uniune
Europeană.
O precizare importantă este aceea că deşi produce efecte în toate statele Uniunii,marca
comunitară nu se substituie mărcilor naţionale din statele membre,ci coexistă cu
acestea.

● Limitarea teritorială a protecţiei unei mărci şi demersurile ce

pot fi urmate în vederera extinderii acestei teritorialităţi.

Ce inseamnă limitarea teritorială a protecţiei unei mărci? Cunoaşterea

răspunsului la această întrebare este foarte important deoarece, deşi sunt numeroase
firmele ce înteleg importanţa mărcilor în dezvoltarea afacerii lor, nu sunt multe acelea
ce înteleg şi faptul că protecţia mărcii este limitată teritorial.
Astfel, cu titlu de exemplu,spunem că o marca inregistrată în România este protejată
doar pe teritoriul României,iar daca titularul vrea să exporte produsele sub acea marcă
într-o altă ţară,spre exemplu Bulgaria,poate avea surpriza să constate că acelaşi
semn,asociat aceloraşi produse a fost înregistrat de către o altă persoană,această
persoană putând să-i interzică titularului român utilizarea propriei mărci pe teritoriul
acelei ţări,fiind foarte bine cunoscut acest caz în care marca de ţigări „Carpaţi” a fost
înregistrată în Bulgaria de către o altă persoană decât titularul român la acea dată „S.N.
Tutunul Românesc”.
Ce poate face firma românească,luată ca exemplu,în acest caz? Răspunsul este
reprezentat de următoarele:o variantă ar fi să acţioneze în instanţă ,încercând să anuleze
înregistrarea mărcii opozabile,soluţie însa costisitoare şi cu rezultate incerte de cele mai
multe ori. O altă soluţie este ajungerea la o înţelegere cu titularul mărcii opozabile şi
încercarea preluării mărcii respective prin cesiune,fie obţinerea cel puţin a unei licenţe
ori,in alt caz,utilizarea pe teritoriul respectiv a unei alte mărci decât în ţara de
origine.Dar,cea mai bună soluţie ar fi ca atunci când deţinătorul legitim al mărcii
întrevede posibilitatea utilizării mărcii şi în alte teritorii decât în ţara de origine,să o
înregistreze în primul rând în România,spre exepmlu, iar în al doilea rând,în acele ţări

6
în care preconizează că va avea exporturi.Cu alte cuvinte,se impune înregistrarea
internaţională a mărcii.6
Referitor la extinderea teritorială a protecţiei unei mărci trebuie să mentionăm
că se poate apela la următoarele variante,pe care le vom expune în cele ce urmează:
În primul rând,ne vom opri asupra „căii naţionale”, cale care presupune ca
solicitantul să depună cereri de înregistrare a mărcii în toate statele în care doreşte
protecţia acesteia.Aceasta implică însă ca între solicitant şi statele respective să existe
acorduri bilaterale sau multilaterale de protecţie a proprietăţii industriale.
Pentru a înţelege mai bine această cale vom lua drept exemplu România,iar astfel
spunem că dat fiind faptul că aceasta şi toate statele europene sunt semnatare ale
Convenţiei de la Paris,pentru protecţia proprietaţii industriale,solicitantul român poate
alege această cale pentru înregistrarea mărcii în toate sau în oricare dintre statele
Europei.
În al doilea rând ne vom referi la utilizarea „Sistemului Madrid” şi spunem că în
fapt este vroba de două tratate internaţionale,la care România este parte,pentru
înregistrarea internaţioanală a mărcilor.
Astfel,înregistrarea pe cale internaţională, prin Aranjamentul de la Madrid,face posibilă
obţinerea unui număr de mărci a căror valabilitate este limitată la ţările semnatare ale
acestui tratat.Acest lucru implică depunerea unei singure cereri de înregistrare la Biroul
internaţional OMPI,de la Geneva,bazată pe o înregistrare naţională în ţara de
origine.Aranjamentul de la Madrid acoperă numai 56 de state.
Având în vedere că înregistrarea pe calea Aranjamentului prezintă o serie de
dezavantaje,Organizaţia Mondială a Proprietaţii Intelectuale a propus crearea
Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid,care are ca scop sa înlăture
obstacolele puse în calea aderării anumitor ţări la Aranjamentul de la Madrid şi care să
permită stabilirea unei legături între sistemul de protecţie internaţională şi marca
comunitară.
Tratatul s-a bucurat de success,la ora actuală fiind membre 71 de state,incusiv UE.7
În al treila rând, ne vom referi la utilizarea „Sistemului mărcii comunitare”, care
presupune ca solicitantul român,spre exemplu,să depună o cerere de înregistrare a
mărcii la Oficiul de Armonizare a Pietei Interne (OAPI) ,iar dupa parcurgerea
procedurilor,prin înregistrare marca este protejată în toate statele membre ale Uniunii
Europene.

6
COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta, STOICA, Elena, Marca comunitară
.Ghid. ,Ed. OSIM, Bucureşti, 2007, pp.10-11.
7
NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară. Consecinţele
aderării la marca comunitară ,in Revista Româna de proprietate industrială, nr. 1/2007,
editată de OSIM, p.33.
7
 O observaţie pe care o putem face este aceea că faţă de sistemele prezentate
anterior,acesta este mult simplificat şi implică costuri mai reduse.
Trebuie să ne oprim şi asupra situaţiei în care daca statele în care se doreşte
protecţia nu sunt toate membre ale UE,solicitantul poate combina sistemele
anterioare,de exemplu poate utiliza „Sistemul Madrid”,desemnând statele nemembre
ale Uniunii,iar pentru statele membre poate desemna marca comunitară.

● Marca comunitară. Prezentarea particularitaţilor şi

avantajelor acesteia.

În ceea ce priveşte particularităţile şi caracteristicile mărcii comunitare ne vom

opri în primul rând asupra caracterului unitar şi vom spune că prin înregistrarea mărcii
comunitare se obţine un titlu unic,care asigură o protecţie unitară pe întreg teritoriul
Uniunii Europene şi care produce efecte în ansamblul acesteia.În consecinţă,
înregistrarea, transferul sau abandonul unei mărci, va avea automat efect în toate ţările
membre ale UE, iar deciziile privind validitatea şi drepturile conferite de marca
comunitară vor avea un efect unitar.
În al doilea rând putem vorbi despre coexistenta cu drepturile naţionale de
marcă, iar în acest sens vom spune că protecţia prin marca comunitară nu are un carcter
obligatoriu şi nici exclusiv, prevăzându-se posibilitatea companiilor care nu sunt
interesate în protecţia mărcilor pe teritoriul Uniunii, să-şi protejeze mărcile pe cale
naţională sau internaţională. Marca comunitară nu se substituie mărcii naţionale şi nici
mărcii internaţionale, fiind un sistem independent de protecţie.8
În ceea ce priveşte revendicarea vechimii ( seniority ) unei mărci naţionale, se
cuvine să precizăm faptul că titularul unei mărci comunitare care are o marcă identică,
obţinuta pe cale natională sau internaţională va putea revendica vechimea mărcii
respective.Această revendicare are ca efect faptul că atunci când înregistrarea naţională
a cărei revendicare a fost cerută şi acceptată decade,ea nu va trebui sa fie reîinoita
pentru e se menţine drepturile ce decurg din înregistrarea ei.
Privitor la transformarea mărcii comunitare în marcă naţională vom spune că
orice marcă comunitară care nu a putut fi înregistrată va putea fi transformată în marcă
naţională, transformare care necesită depunerea aceleiaşi cereri pe langă oficiile
naţionale în care nu există obstacol la înregistrare, cererea beneficiind de data de

8
NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară. Consecinţele
aderării la marca comunitară, în Revista Româna de proprietate industrială, nr. 1/2007,
editată de OSIM, p.33.
8
depozit a mărcii comunitare sau a înregistrării naţionale a cărei vechime a fost
revendicată, după caz.9
În cele ce urmează ne vom opri asupra principalelor avantaje pe care le prezintă
marca comunitară şi le vom enumera pe cele mai importante dintre acestea, care sunt
reprezentate de următoarele: în primul rând, putem menţiona obţinerea protecţiei mărcii
pe ansambul UE printr-o singură cerere şi printr-o procedură unică, simplificată si cu
un cost scazut. În al doilea rând este important şi faptul că există un sistem de taxe unic
în locul plăţii taxelor individuale către fiecare oficiu naţional, aceste taxe plătindu-se la
OAPI.
În al treilea rând,privind comparativ o cerere de marcă internaţională depusă în baza
Protocolului sau Aranjamentului de la Madrid cu depunerea unei cerei de marcă
comunitară, vom observa faptul că în cea din urmă situaţie nu este nevoie de o cerere
sau o înregistrare naţională prealabilă, ceea ce consider că este un major avantaj al
mărcii comunitare.
În al patrulea rând putem observa faptul că tot ce se întamplă cu o marcă comunitară
înregistrată va avea acelaşi efect în toate ţările UE: înregistrarea, cesiunea, abandonul,
unei mărci va avea efect automat în toate statele membre, iar deciziile privind
validitatea şi drepturile conferite de marca comunitară vor avea un efect unitar.
Un alt plus pentru marca comunitară este reprezentat de faptul că cererea de marcă
comunitară poate fi completată în oricare din limbile oficiale ale statelor membre, iar
pentru desfăşurarea procedurilor ulterioare depunerii, se poate alege una din limbile
oficiale OAPI, respectiv engleza, franceza, spaniola, italiana sau germana. Aceasta în
condiţiile în care înainte de existenta mărcii comunitare, o firmă ce dorea să-şi
protejeze marca în una sau mai multe ţări ale UE trebuia să-şi depună cererea în limba
fiecarui stat.
Se cuvine să precizăm faptul că mai sus am facut doar o scurtă prezentare a
principalelor avantaje pe care le prezintă marca comunitară, în realitate acestea fiind
mult mai numeroase.

● Persoanele care pot depune cereri de marca comunitară şi

procedura înregistrării acestei cereri.

În ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot depune o cerere de marcă

comunitară, se cuvine să menţionăm faptul că orice persoana fizică sau juridică poate

9
COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta, STOICA, Elena,Marca comunitară
.Ghid. ,Ed. OSIM, Bucureşti, 2007, p. 13.

9
să depună o astfel de cerere dacă îndeplineşte una din urmatoarele condiţii: are
naţionalitatea unui stat membru al UE, al unui stat membru al Convenţiei de la Paris
sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, iar următoarea condiţie este reprezentată de
existenţa domiciliului, sediului sau întreprinderii industriale sau comerciale efective şi
serioase pe teritoriul unui stat membru al Convenţiei de la Paris sau al Organizaţiei
Mondiale a Comerţului.
Astfel,daca luăm cu titlu de exemplu cazul României, vom constata că având în vedere
faptul că de la data de 01.01.2007 aceasta este membru UE, orice persoană fizică sau
juridică română poate depune cereri de marcă comunitară. Desigur, fiind membră a
Convenţiei de la Paris, România putea face acest lucru şi înainte de aderare, dar
procedura era îngreunata de prezenţa unui mandatar şi de faptul că cererea trebuia
depusa într-una din limbile oficiale ale ţărilor membre.
În cele ce urmează ne vom opri asupra procedurii de înregistrare a mărcii
comunitare, deoarece doar prin înregistrare se poate obţine dreptul asupra unei mărci
comunitare, simpla utilizare nedând naştere unui drept la marcă.
Înregistrarea unei cereri de marcă comunitară se face în trei etape:depunerea cererii,
examinarea cererii, publicarea cererii care poate da nastere la eventuale proceduri de
opozitie.Pentru o mai bună înţelegere a acestora, se cuvine să le detaliem pe fiecare în
parte.
Cererea de marcă comunitară poate fi depusa la Oficiul de la Alicante , în
oricare din cele 11 limbi oficiale ale Comunităţii, iar solicitantul trebuie să indice o a
doua limbă de lucru, respectiv engleza, franceza, germana, italiana si spaniola.10
De asemenea, aceasta poate fi depusă şi la oficiile naţionale sau la sediul BBM ( Biroul
Benelux de Mărci ).În cazul acestor variante cererile depuse trebuie să fie transmise la
Oficiul din Alicante în termen de două săptămâni de la data depunerii cererii, iar în
cazul depăşirii acestui termen, cererile se resping.
Crererea de marcă comunitară se examinează din punct de vedere al condiţiilor
de depozit, de calitate a titularului, precum şi din punct de vedere al motivelor de refuz
absolute.
În ceea ce priveşte motivele absolute de refuz, trebuie să menţionăm că acestea se
referă la caraceristicile intrinseci ale mărcii, şi în cele ce urmează vom enumera cu titlu
de exemplu o parte din acestea: semne devenite uzuale în limbajul current sau în
practicile comerciale loiale şi constante, semne constituite exclusiv din forma impusa
de natura produsului sau din forma produsului necesară obţinerii unui rezultat etnic, sau

10
ŞTRENC, Alexandru, Cristian [et.al.], Proprietatea industrială în Uniunea
Europeană- Mărcile de produse si servicii-, în Revista Română de proprietate
industrială, nr. 2/1997, editată de OSIM, p. 8.

10
care dă o valoare substaţială produsului, semne care sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri, semne care sunt de natură să inducă publicul în eroare, semne care
au în componenţa lor indicatii geografice ori semne care sunt prevazute în art. 6 ter din
Convenţia de la Paris.
Dupa examinarea formală a cererii de marcă comunitară şi a motivelor de refuz
absolute se efectueaza un raport de cercetare de catre OHIM, în care semnalează
mărcile anterioare care ar putea fi opozabile.Dupa primirea acestor rapoarte, Oficiul
comunică solicitantului mărcii comunitare, raportul de cercetare comunitară, precum şi
rapoartele naţionale de cercetare a anteriorităţilor. În funcţie de rezultatul cercetării,
solicitantul poate decide dacă va continua procedura de înregistrare a mărcii pentru
toate sau pentru o parte din produsele şi serviciile indicate în depozit.11
În termen de o lună de la primirea rapoartelor de anterioritate se va publica
cererea de marcă comunitară, iar terţii pot face observaţii scrise, precizând motive
pentru care marca ar trebui să fie refuzată din oficiu la înregistrare, în special pentru
motive de refuz absolute, caz în care se va face un al doilea examen în ceea ce priveşte
aceste motive.De asemenea putem vorbi despre opoziţiile terţilor,opoziţii ce se pot
introduce în termen de trei luni de la publicarea mărcii comunitare, interval ce este
urmat de o perioada de două luni, care sa permită părţilor să negocieze un accord
comun, să se pregătească procedura de opoziţie sau să permită titularului să-şi retragă
cererea. O precizare ce se cere a fi facută este aceea că terţii care introduc opoziţii
trebuie să facă dovada existenţei unui drept anterior dobândit.
Având în vedere toate etapele prezentate mai sus, atunci când cererea satisface
dispoziţiile Regulamentului mărcii comunitare şi âand nu a fost formulată nicio
opoziţie în termenul legal, ori aceasta nu a fost admisă, marca este înregistrată şi
publicată ca marcă comunitară, cu condiţia plăţii taxei de înregistrare, în termen de
două luni de la comunicare.

● Aspecte privind durata protecţiei şi stingerea drepturilor

titularilor de mărci comunitare.

În ceea ce priveşte problematica valabilităţii unei mărci comunitare, trebuie să

menţionăm că aceasta este de 10 ani şi se poate reînnoi nelimitat, pentru o aceeaşi
perioadă de 10 ani, după plata taxei de înregistrare. Modificarea mărcii în timpul

11
NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară.Consecinţele
aderării la marca comunitară, în Revista Română de proprietate industrială, nr.
1/2007 ,editată de OSIM, p.35..
11
procedurii de inregistrare sau de reinnoire nu se poate face decat daca aceasta nu
afecteaza substantial marca.
Un aspect foarte important al domeniului mărcii comunitare este acela care se
referă la stingerea drepturilor titularilor de mărci comunitare.Astfel, în cele ce urmează
vom prezenta situaţiile în care aceste drepturi încetează.
În primul rând putem vorbi despre cazul renunţării voluntare a titularului la
marcă, această renunţare trebuind să fie comunicată oficiului în scris şi producând
efecte faţă de terţi după înscrierea în Registrul mărcilor comunitare.12
Trebuie să precizăm de asemenea faptul că această renunţare poate fi parţială, când
titularul îşi limitează lista de produse şi servicii sau totală, caz în care titularul renunţă
la marcă.
În al doilea rând ne vom opri asupra situaţiei în care marca nu a fost reîinoită,
astfel, dupa cum am prezentat anterior, la expirarea unei perioade de protecţie de 10
ani, marca comunitară poate fi reîinoită., titularul pierzându-şi drepturile asupra
mărcilor care nu au fost supuse procedurii de reîinoire.
În al treilea rând există cazul anulării înregistrării mărcii ca urmare a unei cereri
adresată OAPI sau ca urmare a unei cereri reconvenţionale, adresate instanţei.
În ceea ce priveşte înregistrarea mărcii comunitare cu încălcarea motivelor
absolute de refuz, cât şi înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii, Regulamentul CE 40/94
nu prevede un termen în care sa fie prescris dreptul la acţiune; înregistrarea poate fi
facută oricând în cursul perioadei de protecţie a mărcii.
O precizare care se impune a fi facută este aceea că dacă marca contrvine motivelor
absolute de refuz doar pentru o parte din lista de produse sau servicii, anularea
înregistrării se va face doar pentru aceste produse şi/sau servicii.
Ca o concluzie putem spune că indiferent de motivele anulării şi de calea prin
care a fost anulată, anularea mărcii produce efecte de la data la care ( initial ) a fost
acordată protecţia, respectiv de la data depozitului reglementar.Cu alte cuvinte, o marcă
anulată se consideră ca şi cum nu ar fi fost înregistrată şi nu ar fi produs efectele
stipulate în Regulamentul mărcii comunitare, de la data depozitului reglementar pâna la
data anulării acesteia.

12
COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta, STOICA, Elena, Marca comunitară.
Ghid., Ed. OSIM, Bucureşti, 2007, p. 64.
12
 ● Extinderera Uniunii Europene şi aspecte privind rezolvarea
potenţialelor conflicte între mărcile comunitare şi cele
naţionale,înregistrate sau depuse spre înregistrare anterior datei
aderării.

În primul rând trebuie să facem precizarea că cele doua sisteme a mărcilor

( respectiv cel national şi cel comunitar ) existau şi înainte de aderarea noilor state
membre, cum este şi cazul României, la Uniunea Europeană, însă trebuie să spunem că
aceste două sisteme nu interacţionau între ele, iar în acest caz, în cele doua sisteme
puteau fi înregistrate mărci identice sau similare pentru produse/servicii identice sau
similare, fară ca acestea să genereze conflicte, dat fiind că fiecare din sisteme producea
efecte pe teritorii diferite.
După aderare, un solicitant are posibilitatea să aleagă sistemul mărcii naţionale,
pentru înregistrarea unei mărci, în timp ce un altul poate alege sistemul mărcii
comunitare, solicitând la înregistrare o marcă identică sau similară pentru
produse/servicii identice sau similare. Întrebarea care survine este următoarea: Cum se
soluţionează acest conflict?
Răspunsul , dacă analizăm prevederile art. 4 din Directiva CE 89/104, este acela că
rezolvarea are la bază anterioritatea mărcilor, iar în ceea ce priveşte anteriorităţile se
are în vedere, după caz, data depozitului reglementar sau a priorităţii invocate şi
recunoscute.Alineatul 2 al acestui articol prevede în mod explicit că mărcile comunitare
anterioare sunt opozabile mărcilor naţionale, după cum şi mărcile naţionale sunt
opozabile mărcilor comunitare.
Însa, odata cu aderarea de noi state la UE, pentru a respecta caracterul unitar al
mărcii comunitare, prin tratatele de aderare, mărcile comunitare anterior înregistrate
sau depuse spre înregistrare, îşi extend în mod automat efectul în toate noile state care
aderă la Uniune; respectând principiul unităţii, nu este posibil ca, în funcţie de data
înregistrării, marca să aibă efecte numai în ţările care erau membre ale UE la data când
marca a fost înregistrată, dar nu şi în statele ulterior aderate.13
Drept consecinţă, datorită caracterului unitar, marca comunitară va coexista
( sau ar trebui să coexiste ) cu toate mărcile naţionale (inclusiv cu cele anterior
înregistrate ) din ţările membre.
În ceea ce priveste modalitatea de soluţionare a potenţialelor conflicte între
mărcile comunitare şi cele naţionale,înregistrate sau depuse spre înregistrare anterior
datei aderării, această modalitate este prevazută în art. 159 bis, din Regulamentul
COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta,STOICA, Elena, Marca comunitară. Ghid.,
13

Ed. OSIM, Bucureşti, 2007, p.78.

13
mărcii comunitare care prevede că: Începand cu data aderării Republicii Cehe, Estoniei,
Ciprului, Letoniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei, şi Slovaciei, o marcă
comunitară înregistrată sau depusă spre înregistrare conform prezentului Regulament,
având data de depozit de aderare, se extinde în teritoriile acestor noi state membre, cu
scopul de a avea acelaşi efect în întreaga Comunitate.
De asemenea trebuie să menţionăm faptul că înregistrarea unei mărci comunitare, care
a făcut obiectul unei cereri de înregistrare anterior datei aderării, nu poate fi refuzată
pentru motivele absolute de refuz, enumerate în art. 7, alin. 1 în măsura în care aceste
motive au luat naştere exclusiv ca urmare a aderării noului stat membru.
O altă precizare care trebuie facută este cea referitoare la faptul că dacă o cerere de
înregistrare a unei mărci comunitare a fost depusă în timpul perioadei de 6 luni, care
precede data aderării, se poate formula opoziţie dacă o marcă anterioară sau un alt drept
anterior, în sensul. Art. 8 a fost dobândit cu buna-credinţă, în noul stat membru, şi dacă,
după caz, data de depozit sau a priorităţii, sau data de dobândire a mărcii anterioare sau
a dreptului anterior în noul stat membru, sunt anterioare datei de depozit, sau, dupa caz,
a datei priorităţii mărcii comunitare care face obiectul cererii.
O ate problemă asupra căreia trebuie să ne oprim este cea a mărcii comunitare, vizată la
alin. 1, ce nu poate fi anulată dacă motivele de anulare au devenit aplicabile numai ca
urmare a aderării, ori dacă dreptul naţional anterior a fost înregistrat, solicitat la
înregistrare sau dobândit, într-un nou stat membru, anterior aderării.
Poate fi interzisă utilizarea unei mărci comunitare vizată la alin. 1, într-un nou stat
membru, în baza art. 106 şi 107, dacă marca anterioară sau alt drept anterior a fost
înregistrat, solicitat la înregistrare sau dobândit cu bună-credinţă în noul stat membru,
sau dacă, după caz, are data de prioritate anterioară aderării acestui stat la Uniunea
Europeană.
În ceea ce priveşte situaţia României, prin tratatul de aderare aceasta a
recunoscut începând cu data aderării ( 01.01.2007 ) extinderea efectelor mărcilor
comunitare, anterior înregistrate sau în curs de înregistrare pe teritoriul ei, iar prin
Comunicarea nr. 2/19.06.2006 a OAPI, privind extinderea UE în 2007 s-a amendat lista
statelor membre, prevăzute în art. 159 bis, adăugându-se România şi Bulgaria.
( consecinţele extinderii UE sunt explicate în detaliu în „Comunicatul Preşedintelui
OAPI nr. 05/16.10.2003” iar cei interesaţi le pot consulta la adresa
„http://oami.europa.eu/en/office/aspects/communications/05-03.htm”)
Din cele prezentate în această lucrare rezultă în mod evident faptul că marca
comunitară reprezintă un sistem ce prezintă numeroase avantaje, cum ar fi sistemul
unic de înregistrare pe un teritoriu extins, procedură de înregistrare simplă, costuri de
înregistrare reduse sau extinderea efectelor simultan cu extinderea Uniunii Europene.
14
Însa, ceea ce este foarte important de reţinut este faptul că cele două sisteme de
protecţie a mărcii- sistemul mărcii comunitare şi sistemele naţionale-, pe teritoriul
Uniunii Europene, coexistă.

● Instituţia Oficiului de armonizare în piata internă ( OHIM ).

Ce este Oficiul de armonizare în piaţa internă? Răspunsul la această întrebare

este reprezentat de faptul că OHIM este o agenţie a UE, responsabilă cu promovarea şi
administrarea mărcii comunitare ( din 1994 ) şi a desenului comunitar înregistrat ( din
2003 ).OHIM este de fapt atât o instituţie a UE cât şi un oficiu de proprietate
industrială, în sarcina căruia se află înregistrarea drepturilor de proprietate pentru mărci
şi desene comunitare.14
Primele cereri de înregistrare pentru mărci comunitare au fost depuse în 1996,
iar pentru desene comunitare, în 2003. Marca comunitară şi desenul comunitar sunt
esenţiale pentru piaţa unică ce este Uniunea Europeană, acestea fiind valabile pe întreg
teritoriul Uniunii.
Administrarea lor este foarte simplă deoarece avem o singură cerere de înregistrare a
mărcii, respectiv desenului comunitar, o singură legislaţie şi o singură protecţie valabilă
pe teritoriul geografic al UE.
OHIM examinează, înregistrează şi administrează mărcile şi desenele
comunitare şi asigură protecţia acestora la nivel european. De asemenea, OHIM
menţine registrele de mărci şi desene comunitare înregistrate şi, împreună cu
tribunalele din statele membre ale UE, decide asupra cererilor de anulare a mărcilor
comunitare.
OHIM este o instituţie publică, independentă din punct de vedere legal,
administrativ şi financiar, are personalitate juridica şi este guvernată de legislaţia
comunitară.
În ceea ce priveşte legalitatea deciziilor sale, este suprevizată de două Curţi
Comunitare, respectiv Curtea de Primă Instanţă şi Curtea de Justiţie a Comunităţii
Europene. OHIM trebuie să aibă un buget echilibrat, veniturile provenind din taxele
pentru cereri, înregistrari sau reînnoiri de mărci şi desene comunitare.
Sediul OHIM este în localitatea Alicante, Spania. Datele statistice publicate de
OHIM reflectă faptul că această instituţie se dezvoltă constant , dezvoltare rezultând

IONICA, Ştefan[et.al.], Oficiul de armonizare în piata internă ( OHIM ) şi marca

14

comunitară ,în Revista Româna de proprietate industrială, nr. 1/2007, editată de

OSIM,p. 16.
15
din creşterea graduală a numărului de cereri de înregistrare, mărci înregistrate, opoziţii,
contestaţii sau recursuri.

● LEGILASŢIE

A. Legislaţia naţionala în vigoare în domeniul mărcilor şi indicaţiilor

geografice.

- Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicative geografice -

M.Of.nr.161/23.04.1998
- Hotărârea Guvernului nr.833/1998 de aprobare a Regulamentului de aplicare
a Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice - M.Of.nr.455/27.11.1998
- Ordonanţa guvernului nr. 41/1998, şi republicată, privind taxele în domeniul
protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în
Monitorul Oficial nr. 959 din 29 noiembrie 2006

B. Acorduri şi tratate multilaterale la care Romania este parte în domeniul

mărcilor şi indicaţiilor geografice

- Conferinţa diplomatică, pentru adoptarea unui tratat revizuit privind dreptul

mărcilor -Singapore, 13-31 martie 2006, Tratatul de la Singapore privind dreptul
mărcilor
- Regulament de aplicare a Tratatului de la Singapore privind dreptul mărcilor
- Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, în
forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin Decretul
nr.1176 din 28.12.1968 - B.Of.nr.1/06.01.1969
- Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de România prin
Legea 5/1998 -M.Of. nr. 11/15.01.1998
- Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi
serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la
14 iulie 1967 şi la Geneva la 13 mai 1977 şi modificat la 2 octombrie 1979, la care
România a aderat prin Legea nr.3/1998 - M.Of. nr. 10/14.01.1998
- Aranjamentul de la Viena instituind o clasificare internaţională a elementelor
figurative ale mărcilor întocmit la Viena la 12 iunie 1973 şi modificat la 1 octombrie
1985, la care România a aderat prin Legea nr.3/1998 - M.Of nr. 10/14.01.1998
16
 BIBLIOGRAFIE

1. ANECHITOAE, Constantin,Introducere în dreptul proprietaţii intelectuale, Ed.

Bren, Bucureşsti, 2008.
2. COCOŞ, Ştefan, NICULESCU, Elisabeta, STOICA, Elena, Marca Comunitară.
Ghid,Ed. OSIM, Bucureşti, 2007.
3. EMINESCU, Yolanda, Regimul juridic al mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996.
4. IONICA, Ştefan[et.al.], Oficiul de armonizare în piata internă ( OHIM ) şi
marca comunitară, în Revista Româna de proprietate industrială, nr. 1/2007,
editată de OSIM.
5. MACOVEI, Ioan, Dreptul proprietaţii intelectuale, Ed. Universităţii „Al. Ioan
Cuza”, Iaşi, 2002.
6. NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară.Consecinţele
aderării la marca comunitară ,în Revista Română de proprietate industrială, nr.
1/2007, editată de OSIM.
7. ŞTRENC, Alexandru, Cristian [et.al.], Proprietatea industrială în Uniunea
Europeană- Mărcile de produse si servicii-, în Revista Română de proprietate
industrială, nr. 2/1997, editată de OSIM.

17