Pr. prof. dr.

Constantin COMAN
Studiul Noului Testament,
Suport de curs,
An. I, sem. 2

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

Bibliografie

Bibliografia privitoare la Evanghelia după Matei este foarte bogată în

limbile străine de circulaţie şi destul de săracă în limba română. Pentru o
listă bibliografică foarte cuprinzătoare, atât la nivelul comentariilor cât şi
la nivelul studiilor tematice, a se vedea comentariul lui Ulrich Luz. În limba
română singurul comentariu original la Evanghelia după Matei este
semnat de Pr. prof. dr. Vasile Gheorghiu. Cel semnat de Pr. prof. dr. Leon
Arion reia comentariul lui Gheorghiu, adaptându-l mai ales la nivelul
limbajului. Bibliografia cuprinsă în lista de mai jos este una selectivă,
reţinând lucrările mai importante în limba română şi câteva dintre cele
provenind din literatura străină de specialitate.
Dacă ar fi să reducem la maximum selecţia, am reţine, desigur,
Omiliile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de Aur, o capodoperă a geniului,
care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui teolog, a uni preot sau a
unui profesor de religie, şi, dintre cele moderne, Comentariul la Matei al lui
Ulrich Luz, un comentariu foarte documentat, cuprinzător şi echilibrat ca
abordare, cu contribuţii extrem de valoroase privind istoria exegezei şi mai
ales receptarea de către Biserică a Evangheliei sau a diferitelor teme
importante din Evanghelia după Matei.

I. Chestiuni introductive

1. Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Introducere în Noul Testament, vol. I, Teofania, Sibiu,
2001.
2. Pr. Prof. Dr. Nicolae NICOLAESCU, Pr. Prof. Dr. Grigorie MARCU, Pr. Prof. Dr.
Sofron VLAD, Pr. Prof. Dr. Liviu MUNTEANU, Studiul Noului Testament pentru
Institutele Teologice, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 19833
3. Σάββας Αγουρίδης, Εισαγωγή εις την Καινή Διαθήκην, Εκδόσεις
Γρηγόρη, Αθήνα, 1971.
4. Ιωάννης Καραβιδόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Εκδόσεις
Πουρνάρα, Θεσσαλονίκη, 1995.
5. Ιωάννης Παναγόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Αθήνα,
1994
6. Helmut KOESTER, Introduction to the New Testament. Vol. 1: History, Culture and

1
 Religion of the Hellenistic Age; Vol. 2: History and Literature of Early
7. Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphu, Introducere şi
comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, Galaxia Gutemberg, 2005 pag. 921-
930.

II. Comentarii

A. Patristice

1. Sf. Ioan Gură de Aur, PG. 57,58; Trad. rom.: Omilii la Matei, (Trad. de Pr. D.
Fecioru). EIBMBOR, Bucureşti, 1994;.
2. Origen, PG 13; SC 162, 1970
3. Sf. Efrem Sirul, SC 121, 1966
4. Sf. Chiril al Alexandriei, PG 72, 365-474
5. Teofilact al Bulgariei, PG 123, 144-488, Trad. rom.: Sfântul Teofilact al Bulgariei,
Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Editura Sofia, 1998.
6. Evtimie Zigaben, PG 129, 112-766 Vezi traducerea rom. Zigabenos, Eutimie (sau
invers?), Comentar asupra Sfintei Evanghelii după Matei (vol. I), trad. din
lb. greacă de Grigore, pr. prof. C. şi Saru, pr. prof. Sava T., după ediţia
lui Teoclitos Farmachides, Ed. Cozia, Rm. Vâlcea, 1931, 301 p.
Zigabenos, Eutimie (sau invers?), Comentar asupra Sfintei Evanghelii după
Matei (vol. II), trad. din lb. greacă de Grigore, pr. prof. C. şi Saru, pr.
prof. Sava T., după ediţia lui Teoclitos Farmachides, Ed. Cozia, Rm.
Vâlcea, 1933, 424 p.

B. Comentarii moderne

1. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol.
I, Ed. autorului, Cernăuţi, 1925, 240 p.
2. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar,
vol. II, Ed. autorului, Cernăuţi, 1927, 256 p.
3. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol.
III, Ed. autorului, Cernăuţi, 1933, 350 p.
4. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. I, Ed. Limes, Cluj, 1999, 260 p.
5. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. II, Ed. Limes, Cluj, 1999, 250 p.
6. Lagrange M. J., Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1927
7. Benoit P., L’Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1972.
8. Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress Press Miniapolis, 1992
9. Ulrich LUZ, MATTHEW 8-20, Fortress Press Miniapolis, 2001.
10. Béda RIGAUX, Témoignage de l’Évangile de Matthieu, Desclée de Brouwer, 1967.
11. M.-J. Lagange, 19414
12. Σάββας Αγουρίδης, Ματθαίος o Ευαγγελιστής, Εκδόσεις Άρτος Ζωής,
Αθήνα, 2000
C. Comentarii patristice la unele fragmente din Ev. Matei

1. Sf. Grigorie de Nyssa, La Fericiri, PG 44,1193-1301

2. Sf. Grigorie de Nyssa, La Rugăciunea Domnească, PG 44, 1114-1172
3. Maxim Mărturisitorul, La rugăciunea Tatăl nostru, PG 90, 872-909
4. Ieronim, Fericitul, Comentar la Sfânta Evanghelie după Matei (I), MB 11-
12/1990, pp. 4856, trad. de pr. prof. dr. Nicolae Neaga.
5. Ieronim, Fericitul, Comentar la Sfânta Evanghelie după Matei (II), MB 4-
6/1991, pp. 8389, trad. de pr. prof. dr. Nicolae Neaga.
6. Ciprian, Sfântul, Explicarea rugăciunii Tatăl nostru, trad. din lb. greacă de
Pâslaru, pr. Matei, Instit. de editură creştină, Rm. Vâlcea, 1937, 72 p.
7. Neaga, pr. prof. dr. Nicolae, Predica de pe munte comentată de Fericitul
Ieronim, MB 12/1990, pp. 724.

D. Studii

1. Scriban, arhim. Iuliu, Comentariul Sfintei Evanghelii. Genealogiile

Mântuitorului la Sf. Matei şi Sf. Luca, BOR 3/1922, pp. 206215.
2. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe
munte (I), MB 1112/1984, pp. 679691.
3. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe munte (II),
MB 12/1985, pp. 1523.
4. Dr. L. G. Munteanu, Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932, (Ed.
autorului), 141 p
5. Caraza, diac. asist. Ioan, „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
Ceresc este desăvârşit (Matei 5, 48)”, O 1/1994, pp. 171172.
6. Ciudin, pr. dr. N., Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia Sf. Matei. Studiu după textul ebraic şi LXX, Ed. Cartea
românească, Bucureşti, 1942, 53 p.
7. Preot dr. N. Ciudin, Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia după Mateiu. Studiu după textul ebraic şi LXX,
Bucureşti, 19
8. Ciudin, pr. N., Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sf. Matei
în raport cu datele Vechiului Testament. Studiu analitic după
textul ebraic şi LXX, Tipogr. Progresul, Iaşi, 1941, 15 p.
9. Ghia, pr. prof. dr. Gh. I., Atitudinea Mântuitorului faţă de legea
Vechiului Testament. Contribuţie la exegeza Noului Testament, Ed.
Ramuri, Craiova, 1929, 102 p.
10. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea eshatologică a Domnului
nostru Iisus Hristos scurt comentariu”, GB 12/1979, pp. 5177.
11. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea misionară a Mântuitorului la
trimiterea Apostolilor la propovăduire”, GB 13/1983, pp. 6784.
12. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos
după cele patru Evanghelii”, GB 2/1987, pp. 60101.

3
13. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Patimile şi moartea Mântuitorului
Hristos după cele patru Evanghelii”, GB 2/1988, pp. 45103.
14. Marguerat, D., Le jugement dans l’evangile de Matthieu, Geneve, 1981
15. Mohrlang, R., Matthew and Paul, (SNTSMS 48), Cambridge, 1985
16. Przybylski, B., Righteousness in Matthew, (SNTSMS 41), Cambridge, 1980
 Caracteristici generale
1. Evanghelia după Matei ocupă primul loc între cele patru
Evanghelii şi primul loc între cărţile Noului Testament. Este, aşadar,
cartea cu care începe Noul Testament.
De ce a fost aşezată prima în Canonul NT? Unele din motivele posibile
pot fi şi următoarele:
a. Întâi de toate a fost aşezată la început ca Evanghelie, împreună cu
celelalte trei Evanghelii, pentru faptul că prezintă direct viaţa,
faptele şi învăţătura Mântuitorului Hristos spre deosebire de
celelalte scrieri care reflectă perioada ulterioară, viaţa Bisericii
primare.
b. De ce a fost aşezată înaintea celorlalte trei Evanghelii? Un prim
răspuns ar fi putut fi acela că Biserica a aplicat criteriul
cronologic, aşezând cele patru Evanghelii în funcţie de data
scrierii lor.
c. Răspunsul acceptat de majoritatea exegeţilor este însă acela că
Evanghelia după Matei este aşezată în fruntea Noului Testament
pentru că face cel mai bine şi cel mai firesc legătura între
Vechiul şi Noul Testament. Evanghelia după Matei este o
punte atât de firească şi consistentă între Vechiul şi Noul
Testament. Evanghelia după Matei materializează şi afirmă cel
mai convingător, continuitatea şi unitatea celor două Testamente,
cele două părţi ale aceluiaşi întreg care este Dumnezeiasca
Scriptură.
d. Un alt argument pentru care Biserica primelor veacuri a aşezat
Evanghelia după Matei prima poate fi caracterul didactic,
sistematizat – aproape programatic - al acesteia, care oferea o
imagine cât mai completă, atât din punct de vedere ale faptelor
cât şi al învăţăturii Mântuitorului.

2. Evanghelia după Matei este cea mai cunoscută Evanghelie

dintre cele patru Evanghelii canonice
De ce? Foarte probabil din următoarele motive:
a. La început s-a impus datorită bogatelor culegeri de cuvinte ale
Mântuitorului şi mai ales datorită Predicii de pe Munte, care a fost
receptată ca o sinteză a Ev. Mântuitorului şi ca un discurs programatic,
normativ pentru viaţa creştinilor.
b. Pentru că a fost aşezată în fruntea cărţilor NT şi s-a bucurat de
prioritatea lecturii.
c. Pentru că este cel mai mult folosită în viaţa liturgică a Bisericii. A
fost socotită ca Evanghelia bisericească prin excelenţă.
d. Pentru că a fost receptată foarte repede de Biserica primară.
e. Pentru că a fost cel mai mult comentată. Primele şi cele mai
extinse comentarii patristice au în vedere Ev.Mt. – vezi Omiliile Sf.
Ioan Gură de Aur care au avut o mare răspândire în Biserică, în
5
 toate tradiţiile creştine.
f. A exercitat cea mai importantă influenţă asupra vieţii Bisericii în
primele două secole, dar şi după aceea. Încă de la începuturile
Bisericii a ocupat primul loc (I. Panagopoulos, p.75). Întâlnim
citată Ev.Mt. chiar din sec. II (vezi 1 Clem.46,7 ş.u.; Epistola lui
Barnaba 4,14; Didahiile 8,2, Ignatie Teoforul, Către Policarp
1,3.2,2). Justin Martirul şi Filosoful foloseşte culegere de cuvinte
ale Mântuitorului din Ev.Mt. (Apolog. I, 15-17). Ev. Mt. este citată
frecvent şi de ceilalţi apologeţi din sec. II.

3. Evanghelia după Matei este bine construită, are un evident caracter

sistematic
a. Există o evidentă compoziţie literară:
- cartea este jalonată de cele cinci/şase mari discursuri (5,1-
7,29; 9,36-11,1; 13,1-52; 18, 1-35; 23, 1-39; 24,1-25,46)
- există o progresie în prezentarea acestor discursuri;
prezentarea conţinutului Legii noi în PM, discursul despre
misiunea apostolică, parabole, discursul eclesial,
anatemele la adresa fariseilor, sfârşitul timpurilor.
- amploarea discursurilor, prezentarea sintetică, forţa lor
constituie note specifice ale Ev. Mt
b. Sistematizarea este evidentă şi în relatarea evenimentelor
- cele zece minuni (cap. 8-9)
- tensiunile dintre Iisus şi iudeii necredincioşi (11,2-12,50)
- în jurul mărturisirii lui Petru sunt grupate cuvinte rostite în
alte împrejurări (16, 13-20)
- viaţa Sf. Ioan Botezătorul este urmărită riguros: predica
(3,1-17), trimiterea ucenicilor la Iisus )11,2-19), moartea
(14,1-12)
c. Unitatea Ev. după Matei este confirmată şi de recursul explicit,
frecvent şi foarte unitar ca modalitate la Vechiul Testament

4. Evanghelia după Matei citează cel mai mult Vechiul Testament

a. de 11 ori, cu neînsemnate modificări, revine aceeaşi formulă prin care
Sf. Evanghelist Matei introduce citate din VT: „Aceasta s-a întâmplat ca să se
împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul…” (1,23; 2,15; 2,23; 3,3;
4,14-16; 8,17; 12,17-21; 13, 14-15; 21, 4-5; 26,56; 27,9-10). A se vedea
comparativ cu ceilalţi autori nou-testamentari:
Matei 1:22-23 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n
u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn
gastri. e[xei kai. te,xetai ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/
VEmmanouh,l( o[ evstin meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ
Matei 2:14-15 14 o` de. evgerqei.j pare,laben to. paidi,on kai. th.n mhte,ra
auvtou/ nukto.j kai. avnecw,rhsen eivj Ai;gupton( 15 kai. h=n evkei/ e[wj
th/j teleuth/j ~Hrw,|dou\ i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/
profh,tou le,gontoj\ evx Aivgu,ptou evka,lesa to.n ui`o,n mouÅ
Matei 2:22-23 22 VAkou,saj de. o[ti VArce,laoj basileu,ei th/j VIoudai,aj
avnti. tou/ patro.j auvtou/ ~Hrw,|dou evfobh,qh evkei/ avpelqei/n\
crhmatisqei.j de. katV o;nar avnecw,rhsen eivj ta. me,rh th/j Galilai,aj( 23

kai. evlqw.n katw,|khsen eivj po,lin legome,nhn Nazare,t\ o[pwj

plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tw/n profhtw/n o[ti Nazwrai/oj klhqh,setaiÅ
Matei 4:12-16 12 VAkou,saj de. o[ti VIwa,nnhj paredo,qh avnecw,rhsen eivj
th.n Galilai,anÅ 13 kai. katalipw.n th.n Nazara. evlqw.n katw,|khsen eivj
Kafarnaou.m th.n paraqalassi,an evn o`ri,oij Zaboulw.n kai. Nefqali,m\ 14
i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ 15 gh/
Zaboulw.n kai. gh/ Nefqali,m( o`do.n qala,sshj( pe,ran tou/ VIorda,nou(
Galilai,a tw/n evqnw/n( 16 o` lao.j o` kaqh,menoj evn sko,tei fw/j ei=den
me,ga( kai. toi/j kaqhme,noij evn cw,ra| kai. skia/| qana,tou fw/j
avne,teilen auvtoi/jÅ
Matei 8:16-17 16 VOyi,aj de. genome,nhj prosh,negkan auvtw/|
daimonizome,nouj pollou,j\ kai. evxe,balen ta. pneu,mata lo,gw| kai.
pa,ntaj tou.j kakw/j e;contaj evqera,peusen( 17 o[pwj plhrwqh/| to.
r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ auvto.j ta.j avsqenei,aj
h`mw/n e;laben kai. ta.j no,souj evba,stasenÅ
Matei 12:15-18 15 ~O de. VIhsou/j gnou.j avnecw,rhsen evkei/qenÅ kai.
hvkolou,qhsan auvtw/| Îo;cloiÐ polloi,( kai. evqera,peusen auvtou.j
pa,ntaj 16 kai. evpeti,mhsen auvtoi/j i[na mh. fanero.n auvto.n
poih,swsin( 17 i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou
le,gontoj\ 18 ivdou. o` pai/j mou o]n h`|re,tisa( o` avgaphto,j mou eivj
o]n euvdo,khsen h` yuch, mou\ qh,sw to. pneu/ma, mou evpV auvto,n(
kai. kri,sin toi/j e;qnesin avpaggelei/Å
Matei 13:34-35 34 tau/ta pa,nta evla,lhsen o` VIhsou/j evn parabolai/j toi/j
o;cloij kai. cwri.j parabolh/j ouvde.n evla,lei auvtoi/j( 35 o[pwj plhrwqh/|
to. r`hqe.n dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ avnoi,xw evn parabolai/j to.
sto,ma mou( evreu,xomai kekrumme,na avpo. katabolh/j Îko,smouÐÅ
Matei 21:3-5 kai. eva,n tij u`mi/n ei;ph| ti( evrei/te o[ti o` ku,rioj auvtw/n
crei,an e;cei\ euvqu.j de. avpostelei/ auvtou,jÅ 4 tou/to de. ge,gonen
i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 5 ei;pate th/|
qugatri. Siw,n\ ivdou. o` basileu,j sou e;rcetai, soi prau>j kai.
evpibebhkw.j evpi. o;non kai. evpi. pw/lon ui`o.n u`pozugi,ouÅ
Matei 26:53-54 53 h' dokei/j o[ti ouv du,namai parakale,sai to.n pate,ra
mou( kai. parasth,sei moi a;rti plei,w dw,deka legiw/naj avgge,lwnÈ 54
pw/j ou=n plhrwqw/sin ai` grafai. o[ti ou[twj dei/ gene,sqaiÈ
Matei 26:55-56 55 VEn evkei,nh| th/| w[ra| ei=pen o` VIhsou/j toi/j o;cloij\
w`j evpi. lh|sth.n evxh,lqate meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ
kaqV h`me,ran evn tw/| i`erw/| evkaqezo,mhn dida,skwn kai. ouvk
evkrath,sate, meÅ 56 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqw/sin ai`
grafai. tw/n profhtw/nÅ To,te oi` maqhtai. pa,ntej avfe,ntej auvto.n
e;fugonÅ
Marcu 14:48-49 48 Kai. avpokriqei.j o` VIhsou/j ei=pen auvtoi/j\ w`j evpi.
lh|sth.n evxh,lqate meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ 49 kaqV
h`me,ran h;mhn pro.j u`ma/j evn tw/| i`erw/| dida,skwn kai. ouvk

7
evkrath,sate, me\ avllV i[na plhrwqw/sin ai` grafai,Å
Luke 21:20-22 20 {Otan de. i;dhte kukloume,nhn u`po. stratope,dwn
VIerousalh,m( to,te gnw/te o[ti h;ggiken h` evrh,mwsij auvth/jÅ 21 to,te
oi` evn th/| VIoudai,a| feuge,twsan eivj ta. o;rh kai. oi` evn me,sw|
auvth/j evkcwrei,twsan kai. oi` evn tai/j cw,raij mh. eivserce,sqwsan eivj
auvth,n( 22 o[ti h`me,rai evkdikh,sewj au-tai, eivsin tou/ plhsqh/nai
pa,nta ta. gegramme,naÅ
Luca 22:36-37 36 ei=pen de. auvtoi/j\ avlla. nu/n o` e;cwn balla,ntion
avra,tw( o`moi,wj kai. ph,ran( kai. o` mh. e;cwn pwlhsa,tw to. i`ma,tion
auvtou/ kai. avgorasa,tw ma,cairanÅ 37 le,gw ga.r u`mi/n o[ti tou/to to.
gegramme,non dei/ telesqh/nai evn evmoi,( to,\ kai. meta. avno,mwn
evlogi,s
Luca 24:44-45 44 Ei=pen de. pro.j auvtou,j\ ou-toi oi` lo,goi mou ou]j
evla,lhsa pro.j u`ma/j e;ti w'n su.n u`mi/n( o[ti dei/ plhrwqh/nai
pa,nta ta. gegramme,na evn tw/| no,mw| Mwu?se,wj kai. toi/j
profh,taij kai. yalmoi/j peri. evmou/Å 45 to,te dih,noixen auvtw/n
to.n nou/n tou/ sunie,nai ta.j grafa,j\
Ioan 12:37-40 37 Tosau/ta de. auvtou/ shmei/a pepoihko,toj e;mprosqen
auvtw/n ouvk evpi,steuon eivj auvto,n( 38 i[na o` lo,goj VHsai<ou tou/
profh,tou plhrwqh/| o]n ei=pen\ ku,rie( ti,j evpi,steusen th/| avkoh/|
h`mw/nÈ kai. o` braci,wn kuri,ou ti,ni avpekalu,fqhÈ 39 dia. tou/to ouvk
hvdu,nanto pisteu,ein( o[ti pa,lin ei=pen VHsai<aj\ 40 tetu,flwken
auvtw/n tou.j ovfqalmou.j kai. evpw,rwsen auvtw/n th.n kardi,an( i[na
mh. i;dwsin toi/j ovfqalmoi/j kai. noh,swsin th/| kardi,a| kai. strafw/sin(
kai. iva,somai auvtou,jÅ
Ioan 15:24-25 24 eiv ta. e;rga mh. evpoi,hsa evn auvtoi/j a] ouvdei.j a;lloj
evpoi,hsen( a`marti,an ouvk ei;cosan\ nu/n de. kai. e`wra,kasin kai.
memish,kasin kai. evme. kai. to.n pate,ra mouÅ 25 avllV i[na plhrwqh/|
o` lo,goj o` evn tw/| no,mw| auvtw/n gegramme,noj o[ti evmi,shsa,n me
dwrea,nÅ
Ioan 17:12 12 o[te h;mhn metV auvtw/n evgw. evth,roun auvtou.j evn tw/|
ovno,mati, sou w-| de,dwka,j moi( kai. evfu,laxa( kai. ouvdei.j evx
auvtw/n avpw,leto eiv mh. o` ui`o.j th/j avpwlei,aj( i[na h` grafh.
plhrwqh/|Å
Ioan 18:8-9 8 avpekri,qh VIhsou/j\ ei=pon u`mi/n o[ti evgw, eivmiÅ eiv
ou=n evme. zhtei/te( a;fete tou,touj u`pa,gein\ 9 i[na plhrwqh/| o`
lo,goj o]n ei=pen o[ti ou]j de,dwka,j moi ouvk avpw,lesa evx auvtw/n
ouvde,naÅ
Ioan 19:24 24 ei=pan ou=n pro.j avllh,louj\ mh. sci,swmen auvto,n( avlla.
la,cwmen peri. auvtou/ ti,noj e;stai\ i[na h` grafh. plhrwqh/| Îh`
le,gousaÐ\ diemeri,santo ta. i`ma,tia, mou e`autoi/j kai. evpi. to.n
i`matismo,n mou e;balon klh/ronÅ Oi` me.n ou=n stratiw/tai tau/ta
evpoi,hsanÅ
Ioan 19:34-37 34 avllV ei-j tw/n stratiwtw/n lo,gch| auvtou/ th.n pleura.n
e;nuxen( kai. evxh/lqen euvqu.j ai-ma kai. u[dwrÅ 35 kai. o` e`wrakw.j
memartu,rhken( kai. avlhqinh. auvtou/ evstin h` marturi,a( kai.
 evkei/noj oi=den o[ti avlhqh/ le,gei( i[na kai. u`mei/j pisteu,ÎsÐhteÅ 36
evge,neto ga.r tau/ta i[na h` grafh. plhrwqh/|\ ovstou/n ouv
suntribh,setai auvtou/Å 37 kai. pa,lin e`te,ra grafh. le,gei\ o;yontai eivj
o]n evxeke,nthsanÅ
Romani 8:3-4 3 To. ga.r avdu,naton tou/ no,mou evn w-| hvsqe,nei dia.
th/j sarko,j( o` qeo.j to.n e`autou/ ui`o.n pe,myaj evn o`moiw,mati
sarko.j a`marti,aj kai. peri. a`marti,aj kate,krinen th.n a`marti,an evn
th/| sarki,( 4 i[na to. dikai,wma tou/ no,mou plhrwqh/| evn h`mi/n toi/j
mh. kata. sa,rka peripatou/sin avlla. kata. pneu/maÅ

b. Sf. Evanghelist Matei îşi începe Evanghelia cu o sintagmă pe care o

întâlnim şi la începutul Vechiului Testament Bi,bloj gene,sewj VIhsou/
Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/ VAbraa,mÅ Sintagma este apax
legomeno în Noul Testament. O întâlnim în Vechiul Testament în
formă identică la Fac. 2,4, unde se vorbeşte despre facerea
cerului şi pământului şi în Facere 5,1-2, unde se vorbeşte despre
facerea omului. Genesis 2:4 4 au[th h` bi,bloj gene,sewj
ouvranou/ kai. gh/j Genesis 5:1-2 Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj
gene,sewj avnqrw,pwn. Sfântul Evanghelist Matei împrumută
expresia vechi-testamentară, prin care se indică descrierea facerii
cerului şi a pământului, pe de o parte şi facerea omului, pe de
altă parte, adică descrierea creaţiei lumii, pentru a numi sau
indica descrierea sau cartea care consemnează cartea naşterii
Mântuitorului Hristos, percepând acest moment ca pe o nouă
creaţie a lumii. Ideea este dezvoltată de teologia biblică (vezi
paralela dintre Adam şi Noul Adam la Sf. Pavel) şi literatura
patristică a Bisericii. Folosirea acestei sintagme
vechitestamentare, cu o rezonanţă atât de puternică şi cu o
semnificaţie atât de exactă, nu mai încape nici o îndoială că Sf.
Evanghelist Matei îşi articulează Evanghelia sa la Vechiul
Testament, nu numai ca limbaj, se înţelege, ci şi teologic.

5. Sf. Ev. Matei urmăreşte mai curând teologia decât biografia lui
Iisus
a. Repere geografice
- Acceptă aceeaşi repartiţie generală a activităţii
Mântuitorului: Galileia, în afara Galileii şi Ierusalim.
- Alte indicaţii geografice au mai curând motivaţie teologică
(confirmarea proorociilor vechi-testamentare: Naşterea la
Betleem, fuga în Egipt prezisă de Osea (11,1) uciderea
pruncilor - proorocită de Ieremia (31,15): stabilirea în Nazaret
(vezi Ieremia (13,5,7)
- Alte indicaţii geografice au puţin relevanţă (la Marea
Galilee, urcând sau coborând din munte, pe cale, în casa
la…, etc
b. Repere cronologice

9
 - activitatea publică începe prin indicarea generică „în zilele
acelea” (3,1)
- „Atunci” este o altă coordonată de timp pe care Matei o reia
de 92 de ori (faţă de 6 ori la Marcu şi 15 la Luca)
- Ca şi la Marcu şi Luca, Matei rezumă activitatea la un an,
lucru infirmat de informaţia sigură de la Ioan
- Faptul că Matei grupează atât cuvintele cât şi faptele
Mântuitorului în grupe de zece sau şapte (cifre teologice)
arată că era mai curând preocupat de sistematizare şi de
relevanţa teologică decât de cronologie.
- Matei prezintă lucrurile ilustrativ, cu titlu de exemplu, nu
exhaustiv; Activitatea Mântuitorului este concentrată în
patru zile – evident prea încărcate - la care se adaugă
istorisirea Patimilor.(Vezi 5,1-8,17; 8,18-9,34; 12,1-8, 9-14; 12,22-
13,52)
- Matei se îngrijeşte să lege evenimentele unele de altele prin
construcţii literare (de ex.: flosirea genitivului absolut,
tradus în româneşte prin gerunziu: Văzând Iisus (5,1;
8,18) cunoscând (12,15) aflând ( 4,12; 14,13), ieşind
(13,1; 15,21).
- Aceeaşi funcţie de legătură stilistică au şi alte formule, frecvent
folosite de Matei: în ziua aceea- εν τη ηµερα εκεινη (3,1; 13,1; 22,23);
în timpul acela εν εκεινω τω καιρω (21,1; 14,1; 11,25); în momentul
acela (18,1; 26,55); de acolo εκειθεν (9,9,27; 12,9,15; 15,21,29)
c. Predilecţia lui Matei pentru teologie este evidentă. Cuvintele şi
faptele consemnate au un rol teologic, o funcţie teologică
explicită: aceea de a arăta că Iisus a fost cu adevărat Mesia,
Domnul, Fiul lui Dumnezeu
d. Grupând faptele, cuvintele, parabolele, discuţiile, Matei conferă istoriei lui
Iisus semnificaţii teologice, dimensiuni mai adânci.
 Planul Evangheliei după Matei
Evanghelia după Matei, ca şi celelalte Sfinte Evanghelii sau scrieri nou-
testamentare, este un edificiu literar unitar realizat după un anumit plan, pe
care este de presupus că Sf. Evanghelist Matei l-a avut în minte înainte de a
purcede la redactarea acesteia. Existenţa unui astfel de plan în cazul
Evangheliei după Matei este cu atât mai posibilă cu cât aceasta are un
evident caracter didactic şi sistematic.
Planul unei lucrări literare ne conduce la descoperirea funcţionalităţii şi,
prin urmare a sensului pe care autorul îl atribuie fiecărei părţi componente,
mai mari sau mai mici, în structura unitară şi coerentă a Evangheliei. Faptul
că anumite evenimente din viaţa Mântuitorului sunt plasate de Sfinţii
Evanghelişti în contexte diferite arată intenţia acestora de a sublinia valenţe
şi sensuri diferite ale aceluiaşi eveniment. Selecţia diferită a materialului
evanghelic – faptul că nu toţi Sfinţii Evanghelişti relatează aceleaşi
evenimente sau aceleaşi cuvinte ale Mântuitorului – este determinată desigur
de un plan anume al fiecărui Evanghelist. Planul ne ajută să identificăm şi să
urmărim firul roşu sau logica care dă coerenţă şi unitate întregului edificiu.
Şi în cazul discutării planului unei Sfinte Evanghelii trebuie să spunem
mai întâi că toate cele patru Sfinte Evanghelii urmează în mare un plan
comun, întrucât obiectivul lor este comun, acela de a face cunoscută
Învăţătura şi faptele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat. Diferenţele intervin la detalii şi la aspectele particulare sau
specifice, dictate de împrejurările scrierii fiecărei Evanghelii, mai ales de
destinatarii cărora acestea se adresează şi de obiectivele specifice, urmărite
de fiecare evanghelist în parte. Biserica a reţinut în canonul Noului Testament
cele patru Sfinte Evanghelii, propunându-ne, evident, un discurs unic,
complementar, îmbogăţitor, format din patru discursuri specifice, cu
particularităţi, cu aspecte şi accente diferite. Există, aşadar, o parte comună
a planului şi o parte specifică fiecărui Sfânt Evanghelist. Un exemplu, între
multele posibile: Sf. Ev. Matei, adresându-se iudeo-creştinilor, prezintă
genealogia Mântuitorului numai de la Avraam, părintele poporului ales, în
timp ce Sf. Ev. Luca, adresându-se păgânilor, prezintă genealogia
Mântuitorului până la Adam, părintele tuturor oamenilor. Sf. Ev. Ioan,
preocupat să completeze celelalte Evanghelii, prezintă la începutul
Evangheliei Sale, „genealogia cerească” a Mântuitorului Hristos, existenţa din
veşnicie a Fiului lângă Tatăl. Ceea ce ne interesează aici este sublinierea
particularităţii planului Evangheliei după Matei. De altfel identificarea
particularităţilor ne ajută şi la identificarea planului.
Strădania exegeţilor de a identifica planul Evangheliei este legitimă
întrucât de existenţa şi lectura acestui plan depinde înţelegerea Evangheliei
şi în literă, dar mai ales în duhul ei. Duhul unui discurs, indiferent care ar fi
acesta, este regăsit în intenţia autorului. Cititorul sau exegetul trebuie să
ajungă la a descifra în texte ce a vrut autorul lor să spună. Acesta este un

11
principiu exegetic fundamental şi de bun simţ. Desigur, în cazul textelor
sfinte intră în discuţie şi faptul că acestea nu au drept autor numai factorul
uman, ci şi pe cel dumnezeiesc. Despre lectura discursului dumnezeiesc al
Sfintelor Scripturi vorbeşte Ermineutica biblică, cu care ne-am ocupat pe
primul semestru.
În continuare şi pentru a ilustra complexitatea planului Sfintei
Evanghelii după Matei voi reproduce câteva din propunerile, cele mai
reprezentative şi relativ recente. Vom încheia cu o sinteză critică a
principalelor propuneri, realizată de Ulrich Luz, în cel mai bogat şi valoros
comentariu la Evanghelia după Matei, publicat în ultimii ani.

Béda Rigaux
Témoignage de l’évangile de Matthieu, Desclée De Brouwer,1967

După B. Rigaux, discursurile, care se disting la Sf. Ev. Matei faţă de

ceilalţi sinoptici prin lungimea şi unitatea lor, jalonează întreaga Evanghelie,
constituind principalele repere ale planului acesteia. Ele oferă învăţătura
specifică şi profundă a Mântuitorului Iisus Hristos.
Tema principală a celor cinci discursuri este una şi aceeaşi: Împărăţia
cerurilor, în legătură cu care Sf. Evanghelist subliniază de fiecare dată un
aspect caracteristic.

I. Programul Lui Iisus este expus în ceea ce este numit Predica sau Introducerea de pe
Munte. Cartă a Împărăţiei cerurilor, Predica de pe Munte conţine noua
Dreptate sau Lege care este proclamată în exigenţele ei radicale şi
suverane (cap. 5-7)
II. Discursul misionar sau Îndrumările misionare colaţionează sfaturi
date misionarilor şi prevestiri ale riscurilor pe care le presupune
propovăduirea Evangheliei (cap. 10)
III. Discursul despre Taina Împărăţiei grupează şapte parabole,
subliniind caracterul tainic şi smerit al Împărăţiei, de la vestirea ei şi
până la împlinirea glorioasă a acestei (cap. 13)
IV. Al patrulea discurs reglementează raporturile în sânul comunităţii
creştine. Dacă Hristos a venit pentru a sluji şi a suferi, atunci şi
ucenicii Lui trebuie să trăiască în smerenie, cu grijă faţă de cei mai
mici, îndreptându-se frăţeşte între ei, cu rugăciune comună şi cu
iertarea greşelilor (cap. 18)
V. În sfârşit, al cincilea discurs reia discursul eshatologic al lui Marcu
(cap.13) pe care-l amplifică considerabil, mai ales cu pilde pe tema
privegherii (24,45-25,30)

12
 Toate cele cinci discursuri sunt urmate de o formulă care introduce tema
următoare: Şi sfârşind Iisus de dat aceste învăţături… Kai. evge,neto o[te
evte,lesen o` VIhsou/j tou.j lo,gouj tou,touj (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
Evanghelia după Matei mai conţine şi alte discursuri, unul chiar la fel de
unitar şi apropiat ca lungime celor cinci. Este vorba de cunoscutele vai-uri
adresate fariseilor (cap. 23).
Plecând de la cele cinci mari discursuri au fost elaborate multe
interpretări şi concluzii privitoare la structura literară a Ev după Matei.
În 1930 B.W.Bacon, exeget american, a lansat teoria că ne aflăm în faţa
unui nou Pentateuh. Având în vedere şi raportarea mai mult decât evidentă a
Sf. Evanghelist la Vechiul Testament teoria noului Pentateuh pare plauzibilă.
Mântuitorul un nou Moise, un nou Legiuitor ; Fericirile şi ceea ce urmează
acestora sunt o replică evidentă la Decalog; Noua Lege este dată tot pe un
munte, ca şi legea veche (Muntele Sinai) etc.
Pentru a împărţi Ev. după Matei în cinci părţi este nevoie să asociem
celor cinci discursuri partea narativă a Evangheliei, care ar trebui să aibă o
legătură logică cu discursurile, eventual ca părţi pregătitoare sau introductive
la acestea. Acest lucru se verifică în cea mai mare parte:

1. Astfel, cap. 3-4 relatează fapte absolut necesare pentru introducerea

Predicii de pe Munte: Botezul lui Iisus, Ispitirea (3,1-4,11), începutul
activităţii Sale publice (4,12-17) alegerea ucenicilor (4,18-22) şi
atragerea mulţimilor de minunile săvârşite de Iisus (4,23-15)
2. A doua secţiune narativă (cap. 8-9) prezintă un tablou cu zece minuni
săvârşite de Mântuitorul care pot fi socotite o firească pregătire pentru
înţelegerea lucrării misionare a Acestuia şi pentru misiunea Apostolilor.
Ultimele versete ale cap. 9 (36-37) constituie o evidentă introducere a
Discursului misionar din cap. 10.
3. A treia secţiune narativă (cap.11-12) ar servi ca introducere la
Discursul Parabolelor Împărăţiei. Aceasta ne prezintă o grupare de
episoade şi cuvinte care au drept scop să pună în lumină lucrarea
dumnezeiască, caracterul tainic al Împărăţiei
4. Ultimele două secţiuni narative(cap. 13,53-17 şi respectiv cap. 19-33)
par a avea mai puţină legătură directă cu discursurile care urmează. Li
se recunoaşte însă cel puţin funcţia de a pregăti atmosfera pentru ceea
ce urmează, este vorba de discursul eclesial (cap. 18) şi cel eshatologic
(cap.24-25).

Împărţirea Evangheliei după Matei în cinci secţiuni presupune

perceperea cap. 1-2 ca o introducere, iar a cap.26-28 (Patimile şi Învierea) ca
o concluzie, ceea ce ar conferi acestora, oarecum, un caracter secundar.

13
Acest lucru nu este deloc potrivit mai ales cu ultimele capitole care ţin de
esenţialul structurii şi compoziţiei Evangheliei. Este motivul pentru care unii
exegeţi nu acceptă această împărţire.
Există, astfel riscul ca exegetul să substituie perspectivei autorului
înţelegerea sa, ceea ce nu este corect. În împărţirea unei lucrări trebuie în
mod obligatoriu să se ţină seamă de intenţia iniţială a autorului.

14
UBS Handbook Series
A Handbook on The Gospel of Matthew,
By Barklay M. Newman and Philip C. Stine
New York, 1992

B. Newman şi Ph. Stine socotesc împărţirea Evangheliei după Matei

(Ev. Mt.) în cinci părţi depăşită în parte, deşi menţionează faptul că este
imposibil să negi existenţa celor cinci sumare sau concluzii cu care se
încheie fiecare din cele cinci părţi (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1).
Se încearcă un compromis, socotindu-se că este mai rezonabil să se
accepte că Ev. Mt. conţine cel puţin cinci discursuri importante încadrate
de un bogat material narativ şi de alte învăţături ale Mântuitorului. În plus
trebuie să acceptăm că atât din punct de vedere teologic cât şi cronologic
relatările privind naşterea şi patimile trebuie plasate în interiorul acestui plan.
Având în vedere consideraţiile de mai sus şi amintind faptul că Iisus
Hristos este personajul central în jurul căruia se desfăşoară totul, sunt
planul şi cuprinsul în detaliu de mai jos:

I. Originea şi Persoana lui Iisus Hristos (1,1-4,17)

a. Prin intermediul genealogiei (1,1-17) al istorisirii naşterii (1,18-
25), al mărturiei lui Ioan Botezătorul (3,1-12) şi al mărturiei
Tatălui din cer (3,13-17), Iisus Hristos este în diverse moduri
identificat cu Mesia, Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele
lumii, şi Fiul lui Dumnezeu.
b. În continuare, după relatarea întreitei ispitiri (4,1-11), care
slujeşte, de asemenea, la definirea identităţii lui Iisus, Acesta îşi
începe activitatea în Galileea, împlinind astfel cuvintele lui Isaia
proorocul (4,12-16).
c. Versetul 17 al cap. 4 poate fi înţeles ca un sumar referindu-se pe
de o parte la ceea ce a avut deja loc şi, pe de altă parte,
funcţionând ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze.

II. Slujirea (activitate) şi Mesajul Mântuitorului Iisus Hristos (4,18-

16,20)
a. Activitatea publică a lui Iisus Hristos începe cu chemarea primilor
patru ucenici (4,18-22), al căror răspuns se constituie în modelul
uceniciei prin excelenţă, aşa cum îl mai găsim descris şi în altă
parte în Ev. (9,9-13)

15
b. După o perioadă scurtă de propovăduire şi vindecări minunate
(4,23-25), Iisus învaţă pe ucenicii săi căile Împărăţiei şi compară
valorile acesteia cu cele ale Iudaismului tradiţional (5,1-7,28)
c. După întoarcerea din munte, Iisus îşi arată prin numărate
mijloace puterea Sa asupra răului de orice fel şi asupra
demonilor, ca şi asupra oamenilor şi a naturii (8,1-9,34).
d. Cel de al doilea corp important de învăţături al Ev. Mt. (10,1-11,1)
este precedat de un sumar, similar celui care a precedat Predica
de pe Munte (vezi 4,23-25 şi 9, 35-38)
e. Cei doisprezece Apostoli - care într-un anume fel reprezintă pe
toţi cei care urmau lui Hristos – sunt trimişi să vestească
Evanghelia Împărăţiei, li se vorbeşte despre persecuţiile ce au să
vină, despre cum trebuie să se poarte şi li se promite o răsplată
deosebită (cap. 10)
f. Capitolele 11 şi 12 conţin în principal întrebări şi controverse
privind persoana şi autoritatea lui Iisus:
- Ioan Botezătorul, acum în închisoare, se pare că are
îndoieli sau doreşte să-i încredinţeze pe ucenicii săi şi
trimite mesageri care să-L întrebe pe Iisus dacă El este
Mesia (11,2-19);
- cetăţile Horazin şi Betsaida, în care s-au făcut multe
minuni, întorc spatele Mântuitorului (11,20-24);
- fariseii şi învăţătorii de lege s-au pronunţat deja că oricine
încalcă Sâmbăta (12,1-14) sunt mai curând sub
stăpânirea lui Belzebut (12,22-32);
- chiar membri ai familiei lui Iisus vin să discute cu El (12,
33-45)
g. În acest moment crucial al activităţii lui Iisus - când îndoiala şi
refuzul se răspândesc în rândul mulţimii - Matei introduce
capitolul cu parabolele Împărăţiei, probabil pentru a explica
motivul acestei reacţii negative la mesajul Împărăţiei: poporul
are mintea închisă, urechile astupate, şi ochii închişi faţă de
adevăr (13,15); De aici necesitatea de a recurge la parabole
(13,13).
h. După învăţarea prin parabole pe malul Lacului Galileii, Iisus se
întoarce în cetatea Sa natală, Nazaret, unde nu mai săvârşeşte
nici o minune din pricina lipsei de credinţă a poporului (13,53-58)
i. Ioan Botezătorul, al cărui destin este similar cu cel mal
Mântuitorului şi a cărui moarte anticipează pe a Acestuia, este
de asemenea respins şi în cele din urmă ucis de Irod Antipa, fiul
lui Irod cel Mare (14,1-12)

16
 j. După uciderea lui Ioan Botezătorul, Iisus merge în pustiu unde
hrăneşte în chip minunat cinci mii de bărbaţi (14,13-21) şi mai
târziu merge pe mare (14, 22-33). Foarte probabil, cele două
evenimente minunate au drept scop amintirea trecerii Mării Roşii
(Ieşire 14) şi hrănirea minunată a Israeliţilor în pustiu (Ieşire 16).
k. Întorcându-se pe partea de vest a Iordanului, Iisus este
întâmpinat de mulţime de oameni care auziseră de El şi care-l
aduc bolnavi pe care Acesta îi vindecă.(14,34-36) Atunci vine de
la Ierusalim o delegaţie care-L provoacă în problema a ceea ce
poate face pe om necurat cu adevărat (15,1-20). În acest context
o femeie, de neam străin (cananeancă) – şi prin aceasta
„necurată”- face dovada unei credinţe neobişnuite ( 15, 21-28).
În continuare, Iisus vindecă mulţi oameni )15, 29-31), înainte de
a sătura o mulţime de patru mii de bărbaţi (15,32-39).
l. Cererea Fariseilor şi a Saducheilor de a le oferi semne minunate
(16,1-4) ăi oferă lui Iisus ocazia de a atenţiona pe ucenici în
privinţa ipocriziei Fariseilor şi saducheilor (16,5-12), care conduce
la concluzia asupra activităţii Sale în mijlocul mulţimii şi face loc
mărturisirii lui Petru, care face trecerea spre descoperirea care
urmează a o face Iisus privitor la persoana Sa numai la cercul mic al
ucenicilor (16,13-20).
III. Lucrarea şi Descoperirea lui Iisus Hristos (16,21- 20,34)
a. După mărturisirea lui Petru (16,13-20), Iisus le vorbeşte
ucenicilor Săi în trei ocazii despre ceea ce îl aşteaptă la Ierusalim
– concret, respingerea Lui din partea autorităţilor, moartea şi
învierea (16, 21-28; 17, 22-23; 20, 17-19)
b. Şase zile după prima vestire a Patimilor, are loc Schimbarea la
faţă a lui Iisus în faţa celor trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan, în
timp ce un glas din cer confirmă că El este Fiul lui Dumnezeu (17,1-13)
c. Imediat ce coboară de pe Munte (compară cu 8,1-4) Iisus
întâlneşte un om care avea un fiu demonizat, pe care-l vindecă
(17, 14-20)
d. În continuare, Matei consemnează episodul cu plata taxei la
templu (17,24-27) care pune odată în plus în discuţie raportul
dintre credinţa creştină şi Iudaism.
e. Între a doua şi a treia vestire a patimilor Iisus învaţă pe ucenici
despre adevărata măreţie şi despre necesitatea iertării (18,1-
19,1)
f. În această perioadă în care Iisus stă departe de mulţime, îi învaţă
pe ucenici alte lucruri centrale ale mesajului Său despre
Împărăţie:
- despe căsătorie (19,1-12)

17
 - despre smerenie şi măreţie (19,13-15; 20, 20-28)
- despre avere (19,16-30)
- despre bunătatea lui Dumnezeu (20,1-16)
g. Cei doi orbi la Ierihon (20, 29-34) au o semnificaţie mai mare
decât poporul Ierusalimului, a cărui primire entuziastă se va
transforma în scurt timp în ostilitate.
IV. Moartea şi Învierea lui Iisus ( 21, 1-28-20)
a. Deşi Iisus este bine primit în Ierusalim (21,1-11), activitatea Sa în
templu (21,12-17) provoacă pe arhierei şi pe bătrânii poporului în
problema autorităţii lui Iisus (21,23-27). Iisus le răspunde cu trei
parabole (21,28-32; 21, 33-46; 22, 1-14).
b. După ce este întrebat în legătură şi cu alte probleme importante
(22, 15-22; 22, 23-33; 22, 34-40), Iisus pune singur problema
relaţiei dintre David şi Mesia (22, 41-46) denunţând ipocrizia
Fariseilor şi a învăţătorilor de lege ( 23,1-36).
c. Singur cu ucenicii, Iisus le vorbeşte despre distrugerea
Ierusalimului şi despre evenimentele apocaliptice ce aveau să
vină (24,1-31), ca un îndemn la priveghere (25,1-13) şi credincioşie
(25, 25,14-30) din partea ucenicilor (24, 32-51),
d. Dar, mai presus de toate, Iisus le zugrăveşte judecata viitoare
(25, 31-46), lucru ce are drept scop să trezească pe cititorii
Evangheliei cu privire la împrejurările în care şi când vor întâlni
pe Fiul Omului şi când va trebui să răspundă la judecata din
urmă.
e. În cele din urmă, după ce a fost trădat de Iuda (26,47-56), după
ce Petru s-a lepădat de El (26,69-75), şi după ce a fost respins de
poporul său (26,57-67), Iisus este răstignit (27,32-44)
f. Moartea Sa are efecte miraculoase (27,45-56), după cum nu mai
puţin minunată este Învierea Sa (28,1-10).
g. Evanghelia se încheie cu misiunea pe care Iisus o încredinţează
ucenicilor Săi, aceea de a propovădui mesajul Său în toată
lumea, cu făgăduinţa de a fi cu ei totdeauna până la sfârşitul
veacurilor (28,15-20)

18
C. H. Lohr, în Catholic Biblical Quarterly, 23 (1961), p. 427.
Adoptat şi de The New Jerome Biblical Commentary (Edited
by Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer şi Roland
E. Murphy, 1990)

Planul propus de Lohr se bazează pe simetria caracteristică

compoziţiilor literare antice şi pe folosirea conceptelor de inclusio, chiasm sau
citirea în cruce.
În acest caz Matei ar fi compus Evanghelia sa alternând relatarea sau
istorisirea unor evenimente cu redarea unor cuvântări sau discursuri ale
Mântuitorului, construite în jurul unei secţiuni centrale, constituită de o
colecţie de şapte parabole despre Împărăţia cerurilor.
Această împărţire reţine ca punct structura centrată pe cele cinci mari
discursuri, pe care le integrează însă într-un context mai generos. Ea nu
acceptă însă ideea „Pentateuhului” lui Matei – împărţire în cinci cărţi, fiecare
conţinând o parte narativă şi un discurs – pentru faptul că lasă în afara
planului relatarea patimilor şi a Învierii.

A. 1-4 Secţiune narativă – Naşterea şi începutul activităţii

B. 5-7 Cuvântare – Fericirile, Intrarea în Împărăţie
C. 8-9 Secţiune narativă – Autoritate şi Chemare
D. 10 Cuvântare – Discursul misionar
E. 11-12 Secţiune narativă – Refuzul din partea contemporanilor („neamului
acestuia”)
F. 13 Cuvântare – Parabolele Împărăţiei
E. 14-17 Secţiune narativă – Recunoaşterea de către Ucenici
D. 18 Cuvântare – Discursul privind comunitatea sau discursul eclesial
C. 19-22 Secţiune narativă – Autoritate şi chemare
B. 23-25 Cuvântare – Discursul eshatologic. Venirea Împărăţiei
A. 26-28 Secţiune narativă – Moartea şi Naşterea din nou

Împărţirea conţinutului Evangheliei după Matei, urmând planul lui Lohr:

Primele titluri aparţin lui Lohr, celelalte, atunci când apar sunt diferite şi
propuse de trad. neogreacă (Η Καινη Διαθηκη. Το προτωτυπο κειμενο με
μεταφραση στη δημοτικη. Αθηνα, 1989). În paranteze drepte sunt trecute locurile
paralele.

I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)

a. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus. [Lc.3,23-38]

19
 b. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
c. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
d. Fuga în Egipt (2,13-15)
e. Uciderea pruncilor (2,16-18)
f. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
g. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In
1,19-28]
h. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]
i. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
j. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15;
Lc 4,14-15]
k. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]

II. Predica de pe Munte (4,23-7,29)

a. Introducere (4,23-5,2) /Activitatea în Galileea/ [ Lc 6,17-19]
b. Exordium (5,3-16)
1. Fericirile (5,3-12) [Lc 6,20-23]
2. Sarea şi lumina lumii (5,13-16) [Mc 9,50; Lc 14, 34-35]
c. Noua Morală. Principiile sale fundamentale şi şase exemple (5,17-
48) /Iisus şi legea/
1. Cea mai înaltă dreptate (5,17-20)
2. Uciderea (5,21-26)
3. Adulterul (5,27-30)
4. Divorţul (5,31-32) [Mt 19,9; Mc 10,11-12;
Lc 16,18]
5. Jurământul (5,33-37)
6. Legea talionului (5,38-42) [ Lc 6,29-30]
7. Iubirea vrăşmaşilor (5,43-48) /Iubirea faţă de aproapele/
[Lc 6,27-28.32-36]
d. Noua perspectivă asupra faptelor dreptăţii (6,1-18)
1. Milostenia (6,1-4) /Adevărata milostenie/
2. Rugăciunea (6,5-15) /Adevărata rugăciune/
/Rugăciunea domnească/ [Lc
11,2-4]
3. Postul (6,16-18) /Postul adevărat/
e. Alte sfaturi (6,19-7,12)
1. Comoară în cer (6,19-21) /Adevărata comoară/ [Lc 12,
33-34]
2. Luminătorul trupului (6,22-23) [Lc 11,33-36]
3. Dumnezeu şi Mamona (6,24) /Dumnezeu şi banii/ [Lc
16,13]
4. Grija de cele trebuincioase vieţii (6,25-34) [Lc 12,22-34]
5. Nu judecaţi (7,1-6) /Judecata/ [Lc 6, 37-
38.41-42]
6. Cereţi, căutaţi, bateţi (7,7-12) /Împlinirea rugăciunilor.
Regula de aur/ [Lc 11,9-13]

20
 f. Concluzii la predica de pe Munte (7,13-27)
1. Poarta cea strâmtă (7,13-14) [Lc. 13,24]
2. Judecata după roade (7,15-20) /Profeţii mincinoşi/ [Lc
6,43-44]
3. Un episod descris în lumina Judecăţii viitoare (7,21-23)
/Adevăratul ucenic/ [Lc 13,25-27]
4. Casa clădită pe piatră şi casa clădită pe nisip (7,24-29)
/Parabola cu cele două case/ [Lc 6,47-49]
………………………../Iisus adevăratul Învăţător/ (7,28-29)
III. Autoritate şi chemare (8,1-9,38)
a. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc
5,12-16]
b. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10; In 4,43-
54]
c. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc 4,38-41]
d. Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
e. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc 9,57-62]
f. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41; Lc
8,22-25]
g. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc 5,1-20;
Lc 8,26-39]
h. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc 5,17-26]
i. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc
5,27-32]
j. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
k. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi vindecarea femeii
cu scurgere de sânge/ Mc 5,21-43;
[Lc 8,40-56]
l. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
m. Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
…………………………/Diferite vindecări/ (9, 35)
n. Mila lui Iisus (9, 35-38) /Iisus şi Israeliţii/
IV. Discursul misionar (10,1-42)
a. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-16]
b. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) /Îndrumări pentru misiune/
[Mc 6,6-13; Lc 9,1-6]
c. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25) /Reacţia lumii
faţă de misiunea celor doisprezece/ [Mc 13,9-13; Lc 12,2-7; 21, 12-19]
d. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
e. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- /Necesitatea mărturisirii (10,32)/ [Lc 12,8-9]
- /Cearta între oameni (10,34-36)/ [Lc 12,52-53]
- /Dragostea pentru Hristos aduce cu sine o stare de
criză/ (10,37-39) [Lc 14, 26-27]
f. Răsplata ucenicilor (10,40-42) /Atitudinea faţă de Apostoli/ [Mc
9,41]

21
 V. Refuzul acestui neam de a primi pe Iisus (11,1-12,50)
a. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)
- /Întrebarea lui Ioan/ (11,1-6) [Lc 7,18-23]
- /Persoana lui Ioan/ (11,7-15) [Lc 7,24-35]
- /Reacţia contemporanilor lui Iisus/ (11,16-24) [Lc
10,13-15]
b. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
c. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui Iisus
adresată celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea făcută către cei
smeriţi/ [Lc 10,21-22]
d. Culegere de spice de grâu în zi de sâmbătă (12,1-8) /Păstrarea
sâmbetei/ [Mc 2,23-28; Lc 6,1-5]
e. Vindecarea omului cu mâna uscată (12, 9-14) /Vindecare în zi de
Sâmbătă/ [Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
f. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre Iisus/
g. Iisus şi Belzebul (12, 22-32) /Puterea lui Iisus asupra demonilor/
[Mc 3,20-27; Lc 11,14-23]
- /Păcatul împotriva Duhului Sfânt/ (12, 31-32) [Mc 3,28-30; Lc
12,10]
h. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele judecă pe oameni/
[Lc 6,43-45]
i. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc 8,11-12; Lc 11,29-32]
j. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc 11,24-26]
k. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/ [Mc 3,31-35; Lc
8,19-20]
VI. Parabolele Împărăţiei
a. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9; Lc 8,4-8]
b. Scopul parabolelor (13, 10-17) /De ce vorbeşte Iisus în parabole/ [Mc
4,10-12; Lc 8,9-10]
c. Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-
20; Lc 8,11-15]
d. Parabola neghinelor (13, 24-30)
e. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-33)
- /Parabola grăuntelui de muştar/ (13,31-32) [Mc
4,30-32; Lc 13,18-19]
- /Parabola aluatului/ (13,33) [Lc 13,20-21]
f. Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
g. Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
h. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului (13, 44-
50)
i. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52) /O parabolă pentru ucenici/
VII. Recunoaştere din partea Ucenicilor (13,53-17,27)
a. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]
b. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29; Lc 9,7-9]
c. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc 6,30-44; Lc 9,10-17; In 6,1-14]
d. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]

22
e. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]
f. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe (15,1-20)
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile dumnezeieşti/ (15,1-
9) [Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20) [Mc 7,14-23]
g. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc 7,24-30]
h. Mai multe vindecări (15,29-31)
i. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc 8,1-10]
j. Fariseii cer semne (16,1-4) [Mt 12,38-42; Mc 8,11-13; Lc 12, 54-56]
k. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-12) /Neputinţa ucenicilor de a
înţelege/ [Mc 8,14-21]
l. Mărturisirea lui Petru (16,13-20) [Mc 8,27-30; Lc 9,18-21]
m. Prima vestire a Patimilor şi cuvinte despre ce înseamnă să fii ucenic
(16,21-28)
- /Iisus prevesteşte Patimile şi Învierea sa/ (16,21-23)
[Mc 8,31-33; Lc 9,21-22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1;
Lc 9,23-27]
n. Schimbarea la faţă (17,1-13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-
36]
o. Vindecarea copilului lunatic (17,14-20) [Mc 9,14-29; Lc 9,37-43a]
p. A doua vestire a patimilor 17,22-23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-45]
q. Statirul (banul de argint) din gura peştelui (17,24-27) /Cum a plătit
Iisus darea pentru Templu/
VII. Discursul comunitar sau eclesial (18,1-35)
a. Adevărata măreţie (18,1-5)
- Cine este superior (18,1-11) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48; 17,1-2]
b. Conducători care determină pe cei mai mici să păcătuiască (18,6-
9)
c. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc 15,1-7]
d. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc 17,3]
e. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)
VIII. Autoritate şi chemare (19,1-22,46)
a. Învăţătură despre divorţ 19,1-12) /Căsătorie şi divorţ/ [Mc 10,1-
12]
b. Binecuvântarea copiilor (19,13-15) /Iisus binecuvintează copiii/
[Mc 10,13-16; Lc 18,15-17/
c. Tânărul bogat (19,16-30) /Bogăţia şi viaţa veşnică/ [Mc 10,17-31;
Lc 18,18-30]
d. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)
e. A treia vestire a Patimilor /şi a Învierii/ (20,17-19) [Mc 10,32-
34; Lc 18,31-34]
f. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc 10,35-45]
g. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52; Lc 18,35-43]
h. Intrarea triumfală în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-38;
In 12,12-19]

23
 i. Curăţirea Templului (21,12-17) /Alungarea vânzătorilor din
Templu/ [Mc 11,15-19; Lc 19,45-48; In 2,13-22]
j. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-24]
k. Iisus întrebat în legătură cu autoritatea sa (21,23-27) [Mc 11,27-
33; Lc 20,1-8]
l. Parabola celor doi fii (21,28-31)
m. Parabola stăpânului viei şi a lucrătorilor necredincioşi (21,33-46)
[Mc 12,1-12; Lc 20,9-10]
n. Parabola nunţii fiului de împărat (22,114) [Lc 14,15-24]
o. Plata impozitului la Împăratul roman (22,15-22) [Mc 12,13-
17; Lc 20,20-26]
p. Întrebări privind Învierea (22,23-33) [Mc 12,18-27; Lc
20,27-40]
q. Cea mai mare porunca (22,34-40) [Mc 12,28-34; Lc 10,25-28]
r. Întrebare despre Fiul lui David (22,41-46) /Mesia şi David/ [Mc 12,35-
37; Lc 20,41-44]
IX. Vai-urile şi Discursul eshatologic (23,1-25,46)
a. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)
- /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12) [Mc
12,38-40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
- /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/ (23,13-36)
b. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/
[Lc 13, 34-35]
c. Discursul eshatologic (24,1-25-46)
1. Distrugerea Templului şi începutul tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2) [Mc 13,1-2; Lc 21,5-
6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35) [Mc 13,3-31; Lc
21,7-33)]
2. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
3. Lecţia smochinului (24,32-35)
4. Ziua şi ceasul nu sunt cunoscute (24,36-44) /Venirea pe
neaşteptate a sfârşitului/ [Mc 13,32-
37; Lc 17,26-30.34-36]
5. Sluga credincioasă şi sluga necredincioasă (24,45-51) [Lc
12,41-48]
6. Fecioarele înţelepte şi fecioarele nebune (25,1-13) /Pilda
celor zece fecioare/
7. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
8. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată
lumea/
X. Moartea şi Învierea 26,1-28,20)
a. Patimile şi moartea lui Iisus (26,1-27,66)
1. Sfatul prinderii şi uciderii lui Iisus (26,1-5) [Mc 14,1-2; Lc
22,1-2; In 11,45-53]
2. Ungerea din Betania (26,6-13) [Mc 14,3-9; In 12,1-8]

24
 3. Trădarea lui Iuda (26,14-16) [Mc 14,10-11; Lc
22,3-6]
4. Împreună cu Ucenicii (26,17-25)
- Cina cea de taină (26,17-30) [Mc 14,12-26; Lc
22,7-23]
5. Instituirea Cinei Domnului (26,26-30)
6. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35) [Mc 14,27-31; Lc 22,31-34;
In 13,36-38]
7. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc 14,32-42; Lc
22,39-46]
8. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; In 18,1-11]
9. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc 22, 54-55. 63-71;
In 18,12-14.19-24]
10.Lepădarea lui Petru de Iisus (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc
22,54-62; In 18,15-18.25-27]
11. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In 18,28-32]
12. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
13. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
14. Iisus condamnat la moarte (27,15-26)
- /Condamnarea lui Iisus/ (27,11-26) [Mc 15,2-15; Lc 23,3-5.13-15;
In 18,33-19,16]
15.Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31) [Mc 15,16-26; In
19,2-3]
16. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc 15,21-32; Lc 23,26-43; In 19,16b-
27]
17. Moartea lui Iisus (27,45-56) [Mc 15,33-39; Lc 23,44-48; In 19, 28-30]
18. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23, 50-54; In 19, 38-
42]
19. Paza mormântului (27, 62-66)
b. Învierea şi trimiterea ucenicilor la misiune (28,1-20)
1. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-10]
2. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
3. Trimiterea la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-49; In 20,19-
23; Fapte 1,6-8]

Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress

Press Miniapolis, 1992

U. Luz prezintă o sinteză a soluţiilor celor mai importante propuse

pentru planul Ev. Mt, considerând că s-au impus trei direcţii sau modele în
estimarea structurii sau planului EM
1. Modelul Pentateuhului - având ca pretext cele cinci mari discursuri ( 5-7; 10; 13;
18; 23-25).

25
 Acceptând că fiecare discurs este precedat de o naraţiune, cele
cinci cărţi ar fi:
I. 3-7; II. 8-10; III. 1-13,52; IV. 13,53-18,35; V. 19-25;
La acestea s-ar adăuga cap. 1-2 ca Introducere şi cap 26-28 drept
Concluzii
Împărţire în cinci cărţi este posibil dar nu necesar să trimită la
Pentateuh, în care caz EM ar fi noua Lege (Tora), iar Iisus Noul Moise.
Această soluţie nu rezolvă, după Luz, legătura logică dintre naraţiune şi
discurs. Multe din discursuri au continuitate logică şi cu naraţiunile care
urmează. Vezi ex. cap. 5-7 care se leagă mai bine cu unitatea 8-9 (Iisus al
cuvântului şi Iisus al faptei).
2. Modelul centrului (chiastic). EM ar fi construită chiastic, în jurul unui
centru. În cele mai multe cazuri centrul este considerat a fi cap. 13 -
Parabolele Împărăţiei, celelalte secţiuni fiind articulate chiastic acestui
centru: Cap.1-4 corespunde cu 26-28; Predica de pe Munte cu Discursul eshatologic
etc.
Argumente: discursurile lungi (5-7 şi 23-25) sunt paralele, la fel şi
discursurile mai scurte (10 cu 18).
3. Modelul Marcu. Ev. Mt. ar urma fidel Ev. după Marcu, împărţită în două
marii secţiuni. Ev. Mt. ar avea limita despărţitoare între 16,20 şi 16,21, după
mărturisirea lui Petru. Propoziţia de început a celei de a doua secţiuni - VApo.
to,te h;rxato o` VIhsou/j deiknu,ein toi/j maqhtai/j auvtou (16:21)/- corespunde cu
fraza de început a primei secţiuni - VApo. to,te h;rxato o` VIhsou/j khru,ssein kai.
le,gein\(4:17); Cele două secţiuni ar corespunde celor în care este împărţită Ev.
Mc.: prima parte consacrată activităţii în Galileea şi a doua parte consacrată
itinerariului spre Ierusalim şi patimilor. În acest caz cap. 1-4,16 constituie
Introducerea, iar firul roşu al EM ar fi naraţiunea şi nu expunerea învăţăturii în
cele cinci discursuri.

Critica lui Luz:

- Repetarea unor formule nu poate fi un reper, deoarece Matei foloseşte
frecvent propoziţii tipizate.
- Secţiunile lui Matei nu corespund cu Marcu, pentru că numai începând
cu cap. 12 Matei urmez fidel pe Marcu, în timp ce în cap.3-11 predomină
conţinutul diferit de Marcu.
- Matei foloseşte des versete sau pericope cu funcţii de tranziţie, de
legătură. Acestea sunt uşor de identificat deoarece au o legătură logic şi cu
ceea ce precede şi cu ceea ce urmează.
Iată câteva exemple:
- 4,17; 4,23-5,2; 5,20; 6,1; 10,16,26

26
 - fraze caracteristice: Kai. evge,neto o[te evte,lesen o` VIhsou/j 7,28 (vezi şi
11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
- expresii caracteristice: VEn evkei,nw| tw/| kairw/| sau similare 12,1 (3,1; 14,1)
- particule favorite: To,te 3,13 (4,1; 11,20; 15,1; 18,21; 19,13; 20,20; 21,1; 27,3 etc.) sau
VApo. to,te 4,17 (16,21; 26,16;).
Concluzia ar fi că Matei nu are în intenţie delimitări în secţiuni mari,
prin urmare, astfel de secţiuni nu pot fi uşor delimitate.
Luz este de părere că Matei este mai curând atent în alcătuirea
secţiunilor mici ale Evangheliei şi mai puţin interesat de marile secţiuni. De
aceea se concentrează asupra analizei secţiunilor mici.

Analiza structurilor literare mai mici

1. Matei pune la un loc materiale asemănătoare din punct de

vedere formal sau al conţinutului.
Ex.: colecţia de minuni (cap. 8-9); de parabole (cap. 13); discursul
împotriva fariseilor (cap. 23) şi celelalte discursuri ca atare. Acest
principiu de aranjare nu este nou, îl întâlnim şi la Q şi la Marcu.
Noutatea la Matei constă în aceea că Mt acordă o anumită funcţie
unităţilor textuale astfel formate – vezi colecţia de minuni după predica
de pe Munte şi înainte de cuvântul misionar. La fel colecţia de parabole
din cap. 21,28-22,14 care pregătesc clar „socoteala” fială cu Israel.
2. Există o evidentă corespondenţă între diferitele
materiale care sunt incluse în Evanghelie.
Primul şi ultimul discurs sunt cele mai lungi, al doilea şi al patrule
discurs sunt cele mai scurte, cel de la mijloc este de mărime medie.
Mai pot fi identificate şi alte simetrii: 2, 1-12 şi 2,13-23; 5,21-32 şi 5,33-
48; 8,1-17 şi 8,18-34; 9,1-17 şi 9,18-34; 18,1-14 şi 18, 21-35; 24,4-41 şi
25,14-46; etc.
3. În compoziţia fragmentelor Matei ţine seamă şi de
anumite numere. Numărul trei pare a fi cel mai
important, dar şi altele, precum doi, patru sau şapte.
De exemplu, Matei împarte în trei secţiuni fiecare din următoarele
pericope: 1,18-2,23, 5,21-7,11; 5,21-32; 5, 33-48; 6,1-18; 6,19-7,11;
6,19-24; 7,1-11; 8,1-17; 9,1-17; 13,1-52; 18,1-35; cap. 23; 24,4-25,46;
De altfel, împărţirea în trei este un principiu de sistematizare frecvent
întâlnit în literatura iudaică ca şi în discursul oral.

27
Celelalte numere sunt mai puţin importante. Totuşi, a se vedea
numărul şapte în prezentarea genealogiei sau a parabolelor din cap. 13
sau în cap. 23.
4. Matei revine asupra temelor sale prin repetarea unor cuvinte cheie:
Îngerul Domnului – de 4 ori în pericopa 1,18-2,23 pentru a accentua faptul
că totul se desfăşoară sub directa îndrumare a Domnului.
Dreptate – de 5 ori în Predica de pe Munte (5-7)
Judecată - de 7 ori în pericopa 11,20-12,45
Fariseu – de 4 ori în pericopa 12,1-45
Mulţime – de 16 ori în pericopa începând cu cap. 14
A urma - de 9 ori în cap. 8 şi u.
5. Matei punctează temele sale prin propoziţii (versete)
cheie, centrale sau enunţuri cu caracter general, de
principiu. A se vedea: 5,17; 5,48; 6, 1; 7,12; 7, 21; 10,16; 18, 10
etc. Aceste versete deschid tratarea mai extinsă a unor teme.
6. Matei foloseşte dubletele, adică reluare unei temei într-un
context diferit. Tehnica dubletelor este frecvent folosită în
tradiţia iudaică. Ele sunt folosite cu scopuri diferite, fie pentru
a marca începutul şi sfârşitul unei secţiuni (4,23/9,35;
19,30/20,16; 24,42/25,13), fie pentru a accentua importanţa
unei teme (9,13/12,7), fie pentru a semnala aspecte diferite
ale aceleiaşi teme (10,17-22/24,9-13; 7,16-19/12,33-35), fie
pentru a sublinia continuitatea unui proces, cum ar fi cel al
propovăduirii Evangheliei (3,2/4,17/10,7)
7. Matei iubeşte compoziţiile chiastice. Un exemplu îl constituie
Predica de pe Munte, al cărui centru este Rugăciunea
domnească. Alte secţiuni structurate chiastic pot fi: 9,1b-8;
13,13-18; 18,10-14;

28
 EVANGHELIEI DUPĂ MATEI
Structura pe capitole

Împărţirea pe capitole şi versete nu respectă totdeauna coerenţa

logică a discursului. Reamintim faptul că împărţirea pe capitole şi versete
este foarte târzie, iniţial textul Evangheliei după Matei, ca şi al celorlalte
scrieri nou-testamentare, fiind unul compact, fără nici un fel de împărţire.
Din raţiuni didactice, însă, propunem mai jos structura pe capitole a
Evangheliei după Matei. În felul acesta se poate memora şi identifica mai
uşor unde redă Sf. Evanghelist Matei un eveniment sau altul, un cuvânt
sau altul.
Cele unsprezece părţi mari indicate cu cifre romane trimit la o
posibilă împărţire a Sfintei Evanghelii, împărţire care ţine seamă mai
curând de desfăşurarea istorisirii ca atare.
Titlurile încearcă să surprindă cât mai fidel conţinutul fragmentului
respectiv. Uneori ele indică generic problema, alteori, acolo unde a fost cu
putinţă exprimarea în puţine cuvinte, indică şi soluţia. Personal aş fi
preferat generalizarea celei de a doua variante.
A nu se uita trăsăturile Sfintei Evanghelii după Matei comune cu cele
ale celorlalte trei Sfinte Evanghelii şi mai ales cu ale celorlalte două
Evanghelii sinoptice:
a. Istorisirea vieţii şi activităţii Fiului lui Dumnezeu întrupat, care
- începe cu naşterea şi momentul Sf. Ioan Botezătorul,
- continuă cu vestirea Evangheliei Împărăţiei şi înfăptuirea
semnelor minunate care arată puterea dumnezeiască a lui Iisus şi
în acelaşi timp inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi
- sfârşeşte cu patimile, moarte şi Învierea Acestuia.
b. Iisus Hristos este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu poporului ales
prin profeţi şi odată cu venirea lui se inaugurează timpurile mesianice care
coincid cu inaugura Împărăţiei cerurilor şi inaugura rea timpurilor
eshatologice
c. Contemporanii Mântuitorului, cu excepţia unui număr restrâns de
ucenici, nu ajung să-L înţeleagă, nu-L recunosc ca Mesia, îi resping
învăţătura şi în cele din urmă îl răstignesc
A se avea în vedere, însă, trăsăturile specifice ale Evangheliei după
Matei:
a. Evanghelia după Matei este scrisă în dialog direct, ca replică sau
în continuarea Vechiului Testament. Ea demonstrează că persoana lui Iisus
ca, de altfel şi toate faptele lui împlinesc profeţiile vechi-testamentare, pe
de o parte, iar, pe de altă parte, Învăţătura sa nu desfiinţează ci plineşte în
sensul întregirii Legea vechi testamentară. A se vedea şi posibila împărţire
a Evangheliei în cinci cărţi, cu trimitere la Pentateuh.

29
 b. Evanghelia după Matei are un evident caracter didactic, Sfântul
Ev. Matei grupând şi sistematizând materialul informativ pe care-l are la
dispoziţie. Aşa rezultă cele cinci mari discursuri ale Mântuitorului, care
încep cu Predica de pe Munte – discurs cu un evident caracter programatic
– şi sfârşesc cu Discursul eshatologic.
c. Iisus Hristos este prezentat mai clar decât în celelalte Evanghelii
într-o dublă ipostasă, aceea de Învăţător şi aceea de Făptuitor
(Vindecător): Propovăduia Evanghelia Împărăţiei şi vindeca toată boala în
popor. Aceste două componente ale activităţii Sale sunt anunţate şi
semnalate deseori de Sf. Ev. Matei în cunoscutele sumare şi ilustrate
constant pe parcursul istorisirii.
d. Sf. Evanghelist Matei este interesat în mod special de sensul
teologic al celor relatate şi nu de simpla consemnarea a acestora. Acestui
motiv se datorează, între altele, şi caracterul mai succint ale relatărilor Sf.
Ev Matei, care renunţă la multe detalii, întâlnite la ceilalţi Evanghelişti.
e. Este urmărită dintru început tensiunea dintre Iisus şi
contemporanii Săi, punctându-se caracterul răutăcios al întrebărilor şi al
comentariilor acestora, insensibilitatea faţă de minunile săvârşite mai ales
a cetăţilor martore a celor mai multe minuni. Legat de această problemă
este în repetate rânduri reluată tema judecăţii, invocându-se ziua aceea în
care vor da seama cei care nu primesc propovăduirea Mântuitorului sau a
ucenicilor, în ciuda puterii cuvântului Lui şi a evidenţelor faptelor.
f. Pe fondul acestei tensiuni este criticată erminia strâmtă a iudeilor
care reducea făgăduinţa dumnezeiască numai la poporul ales şi este
anunţată deschiderea făgăduinţei lui Dumnezeu către toate neamurile.
Dumnezeu rămâne fidel făgăduinţei Sale, trimiţând pe Fiul Său la poporul
ales şi chemându-l mai întâi pe acesta, dar făgăduinţa Sa are în vedere pe
toţi oamenii.
h. Evanghelia după Matei, mai mult ca celelalte, subliniază erminia
greşită a Legii, la care ajunsese iudeii, evidentă mai ales în absolutizarea
acesteia şi corectează această erminie, punctând faptul că Legea nu este
un scop, ci un mijloc, nu este un stăpân, ci un slujitor al omului şi, în nici
un caz nu este mântuitoarea în sine.
Aceste câteva coordonate pot ajuta o memorare mai corectă a
principalelor părţi din cuprinsul Evanghelie după Matei, cu atenţia de a se
raporta totdeauna partea la întreg.
Pentru o perspectivă comparativă indicăm şi locurile paralele.

XI. NAŞTEREA ŞI ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII (1,1-4,25)

CAPITOLUL 1

a. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus [Lc.3,23-38]

b. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc
2,1-7]
CAPITOLUL 2

a. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor

b. Fuga în Egipt (2.13-15)
c. Uciderea pruncilor (2,16-18)
d. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)

CAPITOLUL 3

e. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In

1,19-28]
f. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]

CAPITOLUL 4

a. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-

13]
b. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-
15; Lc 4,14-15]
g. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]
h. Sumar: Activitatea în Galileea 4,23-25 [ Lc 6,17-19]

XII. PREDICA DE PE MUNTE (5,1-7,29)

CAPITOLUL 5

a. Fericirile (5,1-12) [Lc 6,20-23]

b. Sarea şi lumina lumii (5,13-16) [Mc 9,50; Lc 14,
34-35]
c. Expunerea Legii noi prin comparaţie cu Legea veche.
Principiul fundamental ilustrat de şase exemple /Iisus şi
legea/ (5,17-48)
- Principiul fundamental Cea mai înaltă
dreptate (5,17-20)
- Uciderea (5,21-26)
- Adulterul (5,27-30)
- Divorţul (5,31-32)
[Mt 19,9; Mc 10,11-12; Lc 16,18]
- Jurământul (5,33-37)
- Legea talionului (5,38-42) [ Lc
6,29-30]
- Iubirea vrăşmaşilor (5,43-48) /Iubirea
faţă de aproapele/ [Lc 6,27-28.32-36]

CAPITOLUL 6

a. Adevărata întemeiere a faptelor

evlaviei (6,1-18)
1. Enunţul principiului (6,1)

31
 2. Milostenia (6,1-4) /Adevărata
milostenie/
3. Rugăciunea (6,5-15)
/Adevărata rugăciune/
/Rugăciunea domnească/ [Lc
11,2-4]
4. Postul (6,16-18) /Postul
adevărat/

b. Prioritatea Împărăţia cerurilor în faţă

atracţiilor şi grijilor vieţii
(6, 19-33)
1. Adunaţi comori în cer nu pe
pământ (6,19-21) [Lc 12, 33-
34]
2. Vederea trebuie să fie curată
(6,22-23) [Lc 11,33-
36]
3. Nu se poate sluji şi lui
Dumnezeu şi lui Mamona
(6,24) [Lc 6,13]
4. Lăsaţi cele trebuincioase vieţii
în grija lui Dumnezeu (6,25-
32) [Lc 12,22-34]
5. Concluzia: Căutaţi mai întâi
Împărăţia cerurilor (6,33-34)

CAPITOLUL 7

i.Diferite îndemnuri (7,1-23)

1. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi (7,1-5) [Lc 6, 37-38.41-
42]
2. Nu daţi cele sfinte câinilor (7, 6)
3. Cereţi şi vi se va da (7, 7-11) [ Lc 11,9-13]
4. Faceţi oamenilor ce voiţi să vă facă ei vouă (7,12)
5. Poarta care duce la viaţă este strâmtă şi îngustă, iar
cea care duce la pieire este largă (7,13-14) [Lc. 13,24]
6. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi. Aceştia se cunosc după
fapte, ca pomul după roade (7,15-23) [Lc 6,43-44] [Lc 13,25-27]
c. Concluzia la predica de pe munte: Se vor folosi de
învăţăturile PM cei care auzindu-le le
împlinesc, nu cei care le aud dar nu le
împlinesc (7, 24-27)
[Lc 6,47-49]
d. Concluzia Sf. Ev. Matei: Mulţimile sunt uimite de învăţătura lui
Iisus, pentru că era diferit de cărturarii lor. El învăţa ca unul
care are putere (7,28-29)
 XIII. MINUNILE – semne ale puterii lui Iisus Hristos şi ale
instaurării Împărăţiei cerurilor (8,1-9,38)

CAPITOLUL 8

a. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc 5,12-16]

b. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10;
In 4,43-54]
c. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc 4,38-41]
d. Sumar: Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
e. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc 9,57-62]
f. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41;
Lc 8,22-25]
g. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc
5,1-20; Lc 8,26-39]

CAPITOLUL 9

h. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc 5,17-26]

i. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc
5,27-32]
j. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
k. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi
vindecarea femeii cu scurgere de sânge/ Mc 5,21-43;
[Lc 8,40-56]
l. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
m.Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
n. Sumar: Iisus străbătea ţinuturile propovăduind Evanghelia
Împărăţiei şi vindecând (9, 35)
o. Seceriş mult şi secerători puţin – introducere la discursul misionar
(9, 36-38)

XIV. DISCURSUL MISIONAR (10,1-42)

CAPITOLUL 10

a. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-16]

b. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) [Mc 6,6-13; Lc 9,1-6]
c. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25)
/Reacţia lumii faţă de misiunea celor doisprezece/
[Mc 13,9-13; Lc 12,2-7; 21, 12-19]
d. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
e. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- Necesitatea mărturisirii (10,32)
[Lc 12,8-9]
- Cearta între oameni (10,34-36) [Lc
12,52-53]
- Cine este vrednic de Hristos (10,37-39) [Lc 14,
26-27]

33
 f. Răsplata ucenicilor (10,40-42) [Mc 9,41]

XV. REFUZUL POPORULUI IUDEU DE A PRIMI PE IISUS (11,1-12,50)

CAPITOLUL 11

a. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)

- Întrebarea lui Ioan (11,1-6)
[Lc 7,18-23]
- Persoana lui Ioan (11,7-15) [Lc
7,24-35]
- Reacţia contemporanilor lui Iisus (11,16-
24) [Lc 10,13-15]
b. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
c. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui
Iisus adresată celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea
făcută către cei smeriţi/ [Lc 10,21-22]

CAPITOLUL 12

1. Culegere de spice de grâu în zi de

sâmbătă (12,1-8) [Mc 2,23-28; Lc 6,1-5]
2. Vindecarea în zi de Sâmbătă a omului cu
mâna uscată (12, 9-14) [Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
3. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre
Iisus/
4. Iisus şi Belezebul (12, 22-30) /Puterea lui Iisus
asupra demonilor/ [Mc 3,20-27; Lc 11,14-23]
5. Păcatul împotriva Duhului Sfânt (12, 31-32)
[Mc 3,28-30; Lc 12,10]
6. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele
judecă pe oameni/ [Lc 6,43-45]
7. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc
8,11-12; Lc 11,29-32]
8. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc
11,24-26]
9. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/
[Mc 3,31-35;Lc 8,19-20]

XVI. PARABOLELE ÎMPĂRĂŢIEI (13, 1-35)

CAPITOLUL 13

a. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9;

Lc 8,4-8]
- Scopul vorbirii în parabole (13, 10-17) [Mc 4,10-12; Lc 8,9-10]
- Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-
20; Lc 8,11-15]
 b. Parabola neghinelor (13, 24-30)
c. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-
33)
- Parabola grăuntelui de muştar (13,31-32) [Mc 4,30-
32; Lc 13,18-19]
- Parabola aluatului (13,33) [Lc 13,20-21]
- Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
- Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
d. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului
(13, 44-50)
e. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52)

XVII. RECUNOAŞTERE DIN PARTEA UCENICILOR (13,53-17,27)

CAPITOLUL 14

1. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]

2. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29;
Lc 9,7-9]
3. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc
6,30-44; Lc 9,10-17; In 6,1-14]
4. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]
5. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]

CAPITOLUL 15

a. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe

(15,1-20)
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile
dumnezeieşti/ (15,1-9) [Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20)
[Mc 7,14-23]
b. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc
7,24-30]
c. Mai multe vindecări (15,29-31)
d. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc
8,1-10]

CAPITOLUL 16

1. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-

12) [Mc 8,14-21]
2. Mărturisirea lui Petru (16,13-20)
[Mc 8,27-30; Lc 9,18-21]
3. Prima vestire a Patimilor şi despre ce
înseamnă să fii ucenic (16,21-28)
- /Vestirea Patimilor şi Învierii/ (16,21-23) [Mc 8,31-33; Lc 9,21-
22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1; Lc

35
 9,23-27]

CAPITOLUL 17

i.Schimbarea la faţă (17,1-

13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-36]
ii.Vindecarea copilului lunatic (17,14-
20) [Mc 9,14-29; Lc 9,37-43a]
iii.A doua vestire a patimilor 17,22-
23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-45]
iv.Plata dării la Templu cu
Statirul din gura peştelui
(17,24-27)

XVIII. DISCURSUL COMUNITAR SAU ECLESIAL (18,1-35)

CAPITOLUL 18
a. Adevărata măreţie (18,1-5) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48;
17,1-2]
b. Conducători care determină pe cei mai mici să
păcătuiască (18,6-9)
c. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc
15,1-7]
d. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc
17,3]
e. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)

XIX. AUTORITATE ŞI CHEMARE (19,1-22,46)

CAPITOLUL 19

a. Învăţătură despre căsătorie şi divorţ (19,1-12) [Mc 10,1-

12]
b. Iisus binecuvântează copiilor (19,13-15) [Mc 10,13-16; Lc 18,15-17/
c. Tânărul bogat (19,16-30) [Mc 10,17-31; Lc 18,18-30]

CAPITOLUL 20

1. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)

2. A treia vestire a Patimilor şi Învierii (20,17-
19) [Mc 10,32-34;Lc 18,31-34]
3. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc
10,35-45]
d. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52;Lc 18,35-43]

CAPITOLUL 21

1. Intrarea în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-

 38; In 12,12-19]
2. Curăţirea Templului (21,12-17) [Mc
11,15-19; Lc 19,45-48; In 2,13-22]
3. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-24]
4. Izvorul puterii lui Iisus (21,23-27) [Mc 11,27-33;Lc
20,1-8]
5. Parabola omului cu doi fii (21,28-31)
6. Parabola lucrătorilor viei(21,33-46) [Mc 12,1-12;
Lc 20,9-10]

CAPITOLUL 22

i.Parabola nunţii fiului de

împărat (22,114) [Lc 14,15-24]
ii.Plata impozitului imperial (22,15-
22) [Mc 12,13-17;Lc 20,20-
26]
iii.Întrebări privind Învierea
(22,23-33) [Mc
12,18-27; Lc 20,27-40]
iv.Cea mai mare porunca (22,34-40)
[Mc 12,28-34;
Lc 10,25-28]
v.Întrebare despre Fiul lui David
(22,41-46) [Mc 12,35-37; Lc
20,41-44]

XX. VAI-URILE ŞI DISCURSUL ESHATOLOGIC (23,1-25,46)

CAPITOLUL 23

a. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)

a. /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12)
[Mc 12,38-40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
b. /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/
(23,13-36)
b. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/ [Lc 13,
34-35]

CAPITOLUL 24

1. Distrugerea Templului şi începutul

tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2)
[Mc 13,1-2; Lc 21,5-6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35)
[Mc 13,3-31; Lc 21,7-33)]
2. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
3. Lecţia smochinului (24,32-35)
4. Ziua şi ceasul sfârşitului nu sunt cunoscute

37
 (24,36-44) /Venirea pe neaşteptate a sfârşitului/
[Mc 13,32-37; Lc 17,26-30.34-
36]
5. Sluga credincioasă şi sluga
necredincioasă (24,45-51) [Lc 12,41-48]

CAPITOLUL 25

a. Pilda celor zece fecioare (25,1-13)

b. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
c. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată lumea/

XXI. PATIMILE, MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI IISUS 26,1-28,20)

CAPITOLUL 26

1. Sfatul uciderii lui Iisus (26,1-5) [Mc 14,1-2; Lc 22,1-2;

In 11,45-53]
2. Ungerea din Betania (26,6-13) [Mc 14,3-9; In 12,1-8]
3. Trădarea lui Iuda (26,14-16) [Mc 14,10-11;
Lc 22,3-6]
4. Cina cea de taină (26,17-25) [Mc 14,12-26;
Lc 22,7-23; In 13,21-30]
5. Instituirea Dumnezeieştii Euharistii (26,26-30)
6. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35)
[Mc 14,27-31; Lc 22,31-34; In 13,36-38]
7. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc
14,32-42; Lc 22,39-46]
8. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-
53; In 18,1-11]
9. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc
22, 54-55. 63-71; In 18,12-14.19-24]
10. Lepădarea lui Petru (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc
22,54-62; In 18,15-18.25-27]

CAPITOLUL 27

b. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In 18,28-32]

1. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
2. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
3. Iisus condamnat la moarte (27,15-26) [Mc 15,2-15; Lc
23,3-5.13-15; In 18,33-19,16]
4. Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31)
[Mc 15,16-26; In 19,2-3]
5. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc
15,21-32; Lc 23,26-43; In 19,16b-27]
6. Moartea lui Iisus (27,45-56) [Mc 15,33-39; Lc
23,44-48; In 19, 28-30]
7. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23,
50-54; In 19, 38-42]
 8. Paza mormântului (27, 62-66)

CAPITOLUL 28

a. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-10]

b. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
c. Trimiterea ucenicilor la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-49; In
20,19-23; Fapte 1,6-8]

39
 Teme centrale în Evanghelia după Matei

Tema centrală este comună cu celelalte trei Evanghelii: Iisus

Hristos este Mesia, Izbăvitorul făgăduit de Dumnezeu prin profeţi,
aşteptat de iudei.
1. Prin El, mai concret prin moartea Sa pe cruce şi prin Înviere
se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Acesta
vorbeşte şi pe care o anticipează prin semnele pe care le
săvârşeşte. Schimbarea la faţă este evenimentul prin care
Împărăţia lui Dumnezeu este manifestată evident. Cei trei
ucenic sunt cei care nu mor înainte de a vedea Împărăţia lui
Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom)
2. Momentul venirii lui Mesia echivalează cu o intervenţie
radical nouă a lui Dumnezeu în istorie. Fapt sugerat de Matei
prin „naşterea din Fecioară” (S. Agouridis) şi de la Duhul Sfânt
şi evidenţiat prin minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos
care arată dumnezeirea Acestuia şi puterea prin care El
restaurează starea de normalitate a lumii.
3. Vremurile mesianice coincid cu sfârşitul unei perioade în
istoria lumii şi cu un nou început, cu o schimbare radicală.
Începe o epocă nouă, o lume nouă.
4. Acest moment este în egală un moment de judecată, de
bilanţ pentru lumea de până atunci. Judecata este efectuată
direct prin reflectarea în Adevăr a lumii. Orice întâlnire cu
Dumnezeu este în sine o judecată pentru că echivalează cu o
confruntarea sau oglindire cu Adevărul deplin, din care reiese
măsura ta sau a lumii tale. Este motivul pentru care nu este
deloc comodă întâlnirea omului cu Dumnezeu.
5. Judecata este un reper fundamental. Matei este cel care consemnează
discursul eshatologic al Mântuitorului care sfârşeşte cu scena
judecăţii. Criteriile judecăţii arată mila lui Dumnezeu. Nu sunt
investigate faptele mari şi multe ci atitudinea faţă de cei
lipsiţi. Judecata este invocată de Matei în multe rânduri.
Refuzul de a răspunde vestirii Evangheliei (cap. 10).
Condamnarea smochinului neroditor (cap. 21).
6. Întâlnirea cu Dumnezeu recuperează adevărul esenţial
conform căruia omul şi lumea există prin Dumnezeu, nu
există prin sine, sunt dependente întru totul de Dumnezeu. Este
incriminată în mod direct orice tendinţă de suficienţă de sine,
orice amăgire de încercare a unei existenţe prin sine, de fapt,
este incriminată inerţia îngerilor căzuţi, a diavolului.
7. Confruntarea ilustrată de Matei este cea care se produce în
sânul poporului ales. Iudeii ar fi acceptat un Mesia eliberator, dar care
ar realizat această eliberare cu instrumente omeneşti, de
aceea s-au amăgit cu imaginea unui Mesia politic şi a unei
 împărăţii pământeşti. Ar fi vrut, în plus ca această eliberare să
se facă prin ei.
8. Matei identifică în poporul ales instaurată tendinţa
emancipării de sub tutela lui Dumnezeu, tendinţa
existenţei prin sine, adică tendinţa luciferică. Este motivul
pentru care, prezenţa lui Mesia celui Adevărat declanşează o
confruntare acerbă între poporul ales şi Mesia, de fapt o
confruntare între om şi Dumnezeu. Această confruntare este
interpretată de Matei ca încercare a omului de a scăpa
definitiv de tutela lui Dumnezeu, de dependenţa de
Dumnezeu – vezi parabola lucrătorilor celor răi (cap. 21)
9. Confruntarea aceasta este pusă în evidenţă de Matei dintru
început prin evenimentul încercării uciderii pruncului Iisus de
către Irod (S. Agouridis). Paralela între acest eveniment şi
răstignirea finală sunt evidente. Exegeţii pun în discuţie şi
pretenţiile mesianice ale dinastiei irodiene.
10. Confruntarea se desfăşoară la nivelul înţelegerii legii şi
funcţiei acesteia. Împlinirea legii atunci când nu este
înţeleasă cum se cuvine conduce la îndreptăţirea de sine,
care este un reflex luciferic.
11. Curăţirea templului (cap. 21) – semnul decadenţei ideilor.
Casa de rugăciune – relaţia cu Dumnezeu – este transformată
în piaţă – ceea ce înseamnă perceperea relaţiei cu
Dumnezeu în termeni mercantili.
12. Puterea omului nu vine de la eforturile sale, ci de la Dumnezeu. Calea
obţinerii puterii este a o cere de la Dumnezeu (cap.7); „Pe
toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi avea” (cap. 21, 22).
13. Mântuirea este lucrare exclusivă a lui Dumnezeu.
Evenimentul cu Tânărul bogat. „Cine poate să se mântuiască?
Aceasta este cu neputinţă la oameni, dar cu putinţă la
Dumnezeu” (cap. 19,26). Mântuirea nu se dă ca răsplată, ci în
dar, nu în funcţie de cât a lucrat cineva – vezi parabola cu
lucrătorii tocmiţi la vie (cap. 20). Omul poate deveni el însuşi
obstacol în cale sa spre Dumnezeu, prin suficienţa de sine,
prin îndreptăţirea de sine

41
 Evanghelia după Matei
Exegeză

Capitolul 1
Cartea neamului lui Iisus Hristos, zămislirea,
numele şi naşterea.

1:1 CARTEA NEAMULUI lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
1:2 Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut
pe Iuda şi fraţii lui;
1:3 Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe
Esrom; Esrom a născut pe Aram;
1:4 Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason;
Naason a născut pe Salmon;
1:5 Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din
Rut; Iobed a născut pe Iesei;
1:6 Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din
femeia lui Urie;
1:7 Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a
născut pe Asa;
1:8 Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut
pe Ozia;
1:9 Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut
pe Iezechia;
1:10 Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a
născut pe Iosia;
1:11 Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;
1:12 După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel;
Salatiel a născut pe Zorobabel;
1:13 Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim;
Eliachim a născut pe Azor;
1:14 Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a
născut pe Eliud;
1:15 Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a
născut pe Iacov;
1:16 Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut
Iisus, Care se cheamă Hristos.

1:17 Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt

paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt
paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt
paisprezece neamuri.

1:18 Iar NAŞTEREA LUI IISUS HRISTOS aşa a fost: Maria, mama Lui,
fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în
pântece de la Duhul Sfânt.
1:19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o
lase în ascuns.
1:20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis,
grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-
a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
1:21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui
poporul Său de păcatele lor.
1:22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a
zis de Domnul prin proorocul care zice:
1:23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor
chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este
Dumnezeu".
1:24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit
îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa.
1:25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său
Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus

Începutul Evangheliei
Planul Secţiunii:

I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)

c. Genealogia lui Iisus (1,1-17) [Lc.3,23-38]
d. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
e. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea
Magilor
f. Fuga în Egipt (2.13-15)
g. Uciderea pruncilor (2,16-18)
h. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
i. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc
1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In 1,19-28]
j. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]
k. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
l. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea
(4,12-17) [Mc 1,14-15; Lc 4,14-15]
m. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-
11]

Mai pe scurt:
a. Genealogia şi naşterea lui Iisus (cap. 1)
b. Închinarea magilor, uciderea pruncilor, fuga în… şi
întoarcerea din Egipt (cap. 2)
c. Sfântul Ioan Botezătorul şi botezul Domnului (cap. 3)
d. Ispitirea, începutul activităţii şi chemarea primilor ucenici (cap.
4)

Comentarii

Preliminarii
Vom urmări punctarea funcţiilor teologice pe care Ev. Matei
însuşi le atribuie diferitelor pericope, unităţi textuale logice.

43
 Ne vom ajuta de binecunoscutele sumare (rezumate) cu care, de obicei
Sf. Ev. Matei îşi încheie secţiunile mai importante ale Evangheliei,
concluzionând. De altfel, Sf. Evanghelist Matei, aşa cum vom vedea, ca
un bun pedagog ce este, concluzionează foarte des, scoţând singur în
evidenţă intenţia cu care relatează evenimentele sau cuvintele
respective.

Secţiunea aceasta (1,1-4,22) reprezintă firesc

începutul prezentării Evangheliei Mântuitorului Iisus
Hristos:
- genealogia este prezentată pentru a sublinia realitatea naşterii
lui Iisus Hristos, originea sa iudaică împărătească, din care decurge
şi mesianitatea;
- naşterea este prezentată pentru a se sublinia realitate
întrupării, zămislirea minunată şi naşterea din Fecioară
- închinarea magilor şi uciderea pruncilor - pentru a se
sublinia contrastul dintre atitudinea potrivnică a iudaismului oficial şi
atitudinea pozitivă a reprezentanţilor lumii păgâne
- Ioan Botezătorul şi Botezul – pentru a se evidenţia
recunoaşterea lui Iisus ca Mesia din partea unui exponent de seamă
al Vechiului Testament şi asumarea din partea Mântuitorului Hristos
a Vechiului Testament şi a istoriei vechi-testamentare, a Legii.
- Ispitirea pentru a se arăta puterea dumnezeiască a
Mântuitorului Hristos împotriva Diavolului
- Începutul activităţii publice, prin lansarea mesajului
principal şi prin chemarea primilor ucenici.

GENEALOGIA

Bi,bloj gene,sewj
Redăm fraza de început în original şi în mai multe traduceri de referinţă,
pentru a ilustra diferenţele de interpretare.
BNT
Matthew 1:1 Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/
VAbraa,mÅ
ESV
Matthew 1:1 The book of the genealogy of Jesus Christ, the son of David, the son of
Abraham.
NRS
Matthew 1:1 An account of the genealogy of Jesus the Messiah, the son of David, the son of
Abraham.
FBJ
Matthew 1:1 Livre de la genèse de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham :
TOB
Matthew 1:1 Livre des origines de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham:
L45
Matthew 1:1 Dies ist das Buch von der Geburt JEsu Christi, der da ist ein Sohn Davids, des
Sohnes Abrahams.
MGK
Matthew 1:1 Bi,bloj th/j genealogi,aj tou/ VIhsou/ Cristou/( ui`ou/ tou/ Dabi,d(
ui`ou/ tou/ VAbraa,mÅ
CNS
Matthew 1:1 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
 Formula de început Bi,bloj gene,sewj - care are şi funcţie de titlu
pentru pericopa care redă genealogia – este semnificativă şi trebuie
citită în legătură directă cu intenţia autorului de a articula strâns
Evanghelia sa Vechiului Testament, sau istoria sa istoriei vechi-
testamentare. Am spus că cea mai importantă cheie ermineutică
pentru lectura Ev. M. este raportarea directă şi permanentă la VT.
Sintagma este apax legomeno (folosită o singură dată) în Noul
Testament.
Sintagma este una vechi-testamentară şi nu există nici o
îndoială că Sf. Ev. Matei o foloseşte cu trimiterea la folosirea ei în
V.T. O întâlnim în Vechiul Testament în formă identică la Fac. 2,4,
unde se vorbeşte despre facerea cerului şi pământului şi în Facere
5,1-2, unde se vorbeşte despre facerea omului.

Genesis 2:4 4 au[th h` bi,bloj gene,sewj ouvranou/ kai. gh/j

o[te evge,neto h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j to.n ouvrano.n kai. th.n
gh/n
ESV
Genesis 2:4 These are the generations of the heavens and the earth when they were created, in the day that
the LORD God made the earth and the heavens.
NRS
Genesis 2:4 These are the generations of the heavens and the earth when they were created. In the day
that the LORD God made the earth and the heavens,
FBJ
Genesis 2:4 Telle fut l'histoire du ciel et de la terre, quand ils furent créés Au temps où Yahvé Dieu fit la
terre et le ciel,
TOB
Genesis 2:4 Telle est la naissance du ciel et de la terre lors de leur création. Le jour où le SEIGNEUR
Dieu fit la terre et le ciel,
L45
Genesis 2:4 Also ist Himmel und Erde worden, da sie geschaffen sind, zu der Zeit, da GOtt der HErr Erde
und Himmel machte
BGT
Genesis 2:4 au[th h` bi,bloj gene,sewj ouvranou/ kai. gh/j o[te evge,neto h-| h`me,ra|
evpoi,hsen o` qeo.j to.n ouvrano.n kai. th.n gh/n
MGK
Genesis 2:4 Au[th ei=nai h` ge,nesij tou/ ouvranou/ kai. th/j gh/j( o[te evkti,sqhsan
auvta,( kaq, h[n h`me,ran evpoi,hse Ku,rioj o` Qeo.j gh/n kai. ouvrano,n(
CNS
Genesis 2:4 Iată istoria cerurilor şi a pămîntului, cînd au fost făcute.

Genesis 5:1-2 LXT Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj gene,sewj

avnqrw,pwn h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j to.n Adam katV eivko,na
qeou/ evpoi,hsen auvto,n 2 a;rsen kai. qh/lu evpoi,hsen auvtou.j kai.
euvlo,ghsen auvtou,j kai. evpwno,masen to. o;noma auvtw/n Adam h-|
h`me,ra| evpoi,hsen auvtou,j
ESV
Genesis 5:1 This is the book of the generations of Adam. When God created man, he made him in the
likeness of God.
NRS
Genesis 5:1 This is the list of the descendants of Adam. When God created humankind, he made them in
the likeness of God.
FBJ
Genesis 5:1 Voici le livret de la descendance d'Adam : Le jour où Dieu créa Adam, il le fit à la
ressemblance de Dieu.
TOB
Genesis 5:1 Voici le livret de famille d'Adam: Le jour où Dieu créa l'homme, il le fit à la ressemblance de
Dieu,
L45
Genesis 5:1 Dies ist das Buch von des Menschen Geschlecht. Da Gott den Menschen schuf, machte er ihn
nach dem Gleichnis GOttes
BGT
Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj gene,sewj avnqrw,pwn h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j
to.n Adam katV eivko,na qeou/ evpoi,hsen auvto,n
MGK
Genesis 5:1 Tou/to ei=nai to. bibli,on th/j genealogi,aj tou/ avnqrw,pouÅ Kaq, h[n
h`me,ran evpoi,hsen o` Qeo.j to.n VAda,m( kat, eivko,na Qeou/ evpoi,hsen auvto,nÅ
CNS
Genesis 5:1 Iată cartea neamurilor lui Adam. 'n ziua cînd a făcut Dumnezeu pe om, l-a
făcut după asemănarea lui Dumnezeu.

45
 Legătura între Evanghelia după Matei şi Vechiul
Testament este evidentă.
Sfântul Evanghelist Matei împrumută expresia vechi-testamentară,
prin care se indică descrierea facerii cerului şi a pământului, pe de o
parte şi facerea omului, pe de altă parte, adică descrierea creaţiei
lumii, pentru a numi sau indica descrierea sau cartea care
consemnează istoria naşterii Mântuitorului Hristos, percepând acest
moment ca pe o nouă creaţie a lumii prin raportare directă la prima
creaţie. Ideea este dezvoltată de teologia biblică (vezi paralela dintre
Adam şi Noul Adam la Sf. Pavel) şi literatura patristică a Bisericii.
Folosirea acestei sintagme vechi-testamentare, cu o rezonanţă
atât de puternică şi cu o semnificaţie atât de exactă, nu mai încape
nici o îndoială că Sf. Evanghelist Matei îşi articulează Evanghelia sa la
Vechiul Testament, nu numai ca limbaj, se înţelege, ci mai ales
teologic.
În acest sens interpretează şi Sf. Ioan Gură de Aur
Sf. Ioan Gură de Aur:
Dar pentru care pricină evanghelistul numeşte Evanghelia sa Cartea naşterii
lui Iisus Hristos? Doar nu cuprinde numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului
omenesc! Pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a Mântuirii, pentru că
este începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă. După cum Moise îşi
intitulează cartea sa Cartea naşterii cerului şi a pământului, deşi nu vorbeşte numai
de cer şi de pământ, ci şi de cele ce sunt în ele, tot astfel şi Matei a dat numele cărţii
sale de la capul faptelor istorisite de ea.(O.M., 30-31)

Traducerea românească:
Traducerile româneşti propun cele două variante:
- cartea neamului =
genealogia
- cartea naşterii =
relatarea sau
istoria naşterii
Sensul este dat de răspunsul la întrebarea: sintagma se referă la
întreaga Evanghelie sau numai la genealogie?
Sf. Ioan Gură de Aur optează pentru cea de a doua lectură: cartea
naşterii.(vezi şi ed. rom. B. Anania) şi în plus interpretează sintagma ca
titlu a întregii Evanghelii, nu numai al relatării genealogiei şi naşterii.
U. Luz (I.103) crede că sintagma este influenţată de Marcu 1,1,
pe de o parte, dar şi de Fac. 2,4; 5,1, şi socoteşte că ea numeşte întreg
cap. 1 de la Matei, nici numai genealogia, nici întreaga carte.

Comentarii la Genealogie
1. Motivaţia principală a citării genealogiei
 Mântuitorului Iisus Hristos este aceea de a dovedi că
El este Mesia cel făgăduit lui Avraam şi lui David şi
celorlalţi bărbaţi vestiţi ai istoriei vechi-testamentare
Matthew Henry, Commentary on Mt.1,1…the design is to prove that our Lord
Jesus is the son of David, and the son of Abraham, and therefore of that nation and
family out of which the Messiah was to arise. Abraham and David were, in their day,
the great trustees of the promise relating to the Messiah. The promise of the blessing
was made to Abraham and his seed, of the dominion to David and his seed; and they
who would have an interest in Christ, as the son of Abraham, in whom all the
families of the earth are to be blessed, must be faithful, loyal subjects to him as the
son of David, by whom all the families of the earth are to be ruled. It was promised to
Abraham that Christ should descend from him (Gen. xii. 3; xxii. 18), and to David
that he should descend from him (2 Sam. vii. 12; Ps. lxxxix. 3, &c.; cxxxii. 11); and
therefore, unless it can be proved that Jesus is a son of David, and a son of Abraham,
we cannot admit him to be the Messiah. Now this is here proved from the authentic
records of the heralds' offices.
2. Genealogia este făcută pentru iudeo-creştini – începe
cu Avraam, părintele vechiului Israel, dar şi al Noului
Israel, adică părintele celor ce cred, după Sf. Pavel.
Rom. 4:12 Şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care
sunt tăiaţi împrejur,
ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru
Avraam,
pe când era netăiat împrejur.
Rom. 4:16 De aceea (moştenirea făgăduită) este din credinţă, ca să fie din
har şi
ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei
ce se ţin de lege,
ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru
al tuturor,

Sf. Ev. Matei avansează cu multă claritate aceeaşi erminie ca

Sfântului Pavel, citând cuvinte ale Mântuitorului Hristos care
arată că de făgăduinţa făcută lui Avraam vor beneficiia toate neamurile.
Matei 3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam,
căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
Matei 8:11 Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta
la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
3. Deci, pe de o parte este confirmată perspectiva vechi-
testamentară privind făgăduinţa mesianică, prin
faptul că este invocată genealogia care verifică
împlinirea făgăduinţelor făcute de Dumnezeu mai
marilor poporului ales că din coapsa lor se va naşte
Mesia, iar pe de altă parte este afirmată corectura
fermă pe care o face Mântuitorul Hristos că
făgăduinţa nu privea exclusiv poporul lui Israel şi mai
mult decât atât, cei cărora în chip formal li s-a făcut
făgăduinţa o pot pierde şi pot beneficia de ea, cei
care nu au ştiut de această făgăduinţă.

47
 4. Prezenţa femeilor în genealogie. Este ciudat faptul că
într-o genealogie iudaică, pe linie bărbătească sunt
citate femei, şi în al doilea rând, este ciudat faptul că
aceste femei sunt nu din categoria femeilor vrednice,
cum ar fi fost Saraa, sau Rebeca, sau Rahila, ci din
categoriile desconsiderate de iudei şi de tradiţia
iudaică, două de alt neam: Rahab şi Rut, şi două
păcătoase : Tamara şi femeia lui Urie.
Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă foarte frumos:
… pentru ce se amintescă în această genealogie şi femei,
odată ce genealogia este făcută prin bărbaţi? Dar de vreme ce a
hotărât aşa. Atunci pentru ce nu a amintit toate femeile, ci a trecut
sub tăcere pe femeile vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe
Sara, pe Rebeca, şi pe altele asemenea lor, şi a amintit de femei
vestite ca păcătoase, de pildă:…a amintit de femeia lui Urie, de
Tamara, de RAhav şi de Rut, dintre care una era de alt neam, alta
desfrânată, alta s-a culcat cu socrul său,… prin înşelăciune, dându-
se drept desfrânată, iar pe femeia lui Urie o cunoaşte toată lumea
din pricina grozăviei păcatelor ei…(p. 23-24)

Posibile erminii:
a. Marcare intervenţiei dumnezeieşti, care surprinde
logica umană. Dumnezeu alege căi neaşteptate de
împlinire a planului Său mântuitor. Şi pentru a
zădărnici tentaţia oamenilor de a revendica vreo
contribuţie în acest plan.
b. Accentul ar fi pe femeile păcătoase pentru a face
vizibilă lucrarea harului lui Dumnezeu. Aceasta este
erminia Sf. Ioan Gură de Aur:
- Ce faci, omule? Îmi vorbeşti de istoria unei împreunări nelegiuite?
- Şi ce-i cu asta?Dacă aş face genealogia unui om vestit, de bună seamă că aş
trece sub tăcere astfel de strămoşi. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat,
trebuie nu numai să n-o ascund, ci s-o pun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui
Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă. Că pentru asta a venit Hristos pe pământ, nu ca
să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. După cum nu ne minunăm că a
murit, ci pentru că a fost răstignit – deşi răstignirea era o ocară; dar cu cât a fost mai
de ocară cu atât L-a arătat mai iubitor de oameni – tot aşa trebuie să spunem şi
despre naşterea Lui. Nu este drept să ne minună m numai că a luat trup şi S-a făcut
om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu i-a fost ruşine deloc de păcatele
noastre.
Genealogia lui Iisus.. spulberă şi îngâmfarea iudeilor. Iudeii nu se îngrijeau de
virtutea sufletului, dar spuneau la tot pasul că sunt strănepoţi ai lui Avraam, socotind
că virtutea strămoşilor le scuză păcatele. De aceea, evanghelistul le arată chiar de la
primele cuvinte ale Evangheliei, că nu trebuie s se laude cu strămoşii, ci cu faptele
lor.
… Evanghelistul ne mai spune şi altceva; anume ne arată că toţi oameni sunt
păcătoşi, chiar şi strămoşii Domnului. Patriarhul iuda, de la care iudeii îşi trag
numele, nu pare că a făcut puţine păcate… David a născut pe Solomon cu o femeie
desfrânată… Şi dacă de oameni mari n-a fost împlinită legea, cu atât mai puţin de
oameni mici, iar dacă nu a fost împlinită înseamnă că toţi oamenii au păcătuit, şi
deci a fost de neapărată trebuinţă venirea lui Hristos… (p. 39-40)
Cu acelaşi scop a amintit şi de Rut şi de Rahav, una de alt neam, iar alta o
desfrânată, ca să afli că Iisus a venit ca să dezlege toate păcatele noastre. Că a venit
ca doctor, nu ca judecător. După cum strămoşii lui Iisus s-au căsătorit cu femei
desfrânate, tot aşa şi Dumnezeu s-a unit cu firea omenească cea desfrânată. (p. 41)

Iată referirile biblice vechi-testamentare la cele patru femei

amintite în genealogie:

Tamara

Facere 38:24 Dar, cam după vreo trei luni, i s-a spus lui Iuda: "Tamara, nora ta, a
căzut în desfrânare şi iată a rămas însărcinată din desfrânare". Iar Iuda a zis:
"Scoateţi-o şi să fie arsă".
Facere 38:26 Şi le-a cunoscut Iuda şi a zis: "Tamara e mai dreaptă decât mine,
pentru că nu am dat-o lui Şela, fiul meu". Şi n-a mai cunoscut-o pe ea.

Rahab

Iosua 2:1 Atunci Iosua, fiul lui Navi, a trimis în taină din Sitim doi tineri să
iscodească ţara şi a zis: "Duceţi-vă şi cercetaţi ţara şi mai ales Ierihonul!" Şi s-au dus
cei doi tineri şi, ajungând la Ierihon, au intrat în casa unei desfrânate, al cărei nume
era Rahab, şi au rămas să se odihnească acolo.
2:3 Iar regele Ierihonului a trimis la Rahab să i se spună: "Scoate pe oamenii care au
intrat în casa ta, în noaptea aceasta, că au venit să iscodească ţara".
6:17 Cetatea va fi sub blestem şi tot ce este în ea e al Domnului puterilor;
numai Rahab desfrânata să rămână vie, ea şi tot cel ce va fi în casa ei, pentru că ea a
ascuns iscoadele pe care le-am trimis noi.
6:23 Şi s-au dus tinerii care iscodiseră cetatea, la casa desfrânatei şi au scos
pe Rahab desfrânata, pe tatăl ei, pe mama ei, pe fraţii ei şi pe toate rudele ei, i-au
scos şi i-au pus afară din tabăra Israeliţilor,
6:25 Pe Rahab desfrânata însă, casa tatălui ei şi pe toţi care erau la dânsa,
Iosua i-a lăsat cu viaţă şi trăieşte ea în mijlocul lui Israel până în ziua de astăzi,
pentru că a ascuns iscoadele, care fuseseră trimise de Iosua să iscodească Ierihonul.
Evrei 11:31 Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele,
n-a pierit împreună cu cei neascultători.
Iacob 2:25 La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe
trimişi
şi i-a scos afară, pe altă cale?

Femeia lui Urie

2 Regi 11:3 Atunci a trimis David să se cerceteze cine este acea femeie. Şi i s-
a spus că este Batşeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul.

Rut moabiteanca

Rut 4:5 Răspuns-a Booz: "De cumperi ţarina de la Noemina, atunci trebuie să
cumperi şi pe Rut moabiteanca, femeia celui mort, şi trebuie să o iei de soţie, ca să
păstrezi numele celui mort în moştenirea lui".
4:10 De asemenea şi pe Rut moabiteanca, femeia lui Mahlon, o iau de soţie, ca
să păstrez numele celui mort în moştenirea lui şi ca să nu piară numele celui mort
dintre fraţii lui şi din poarta locuinţei lui; voi astăzi sunteţi martori la aceasta".
4:13 Şi a luat Booz pe Rut şi ea s-a făcut soţia lui. Şi intrând el la ea, Domnul i-
a dat ei sarcină şi a născut un fiu.

49
 c. U. Luz consideră că intenţia Sf. Ev. Matei este aceea
de a pune în evidenţă că în genealogia Mântuitorului
intră şi alte neamuri, sugerând că toate cele patru
femei par a fi de alt neam (U. Luz, I,110): Rut
moabiteancă, Rahab cananeeancă, femeia lui Urie
heteul, Tamara se presupune că era arameană (!?).
În cazul acesta intenţia Sf. Ev. Matei este clară şi
anume de a puncta deschiderea iconomiei
dumnezeieşti, încă din perioada vechi-testamentară
spre neamuri. Având în vedere exclusivismul iudaic,
mai ales cel privitor la perioada vechi-testamentară
este de presupus că Matei insistă spre a convinge pe
iudeo-creştini că planul lui Dumnezeu, ascuns
percepţiei oamenilor, era încă din această perioadă
deschis universalităţii.
5. Versetul 17 este rezumatul sau observaţia finală la
lista genealogică. Matei împarte genealogia în trei
perioade de câte 14 neamuri. Posibile erminii: 3 x 14
= 6 de 7. Perioada mesianică este cel de al şaptelea
7 iar perioada eshatologică este cel de al optulea.
6. Inexactităţile cuprinse de genealogie – mici
neconcordanţe privind numărul etc- - sunt relevante
pentru faptul că Matei urmăreşte scopuri teologic şi
nu istorice în primul rând.

Relatarea evenimentului Naşterii minunate a lui Iisus

din Fecioara Maria

1:18 Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu
Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
1:19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în
ascuns.
1:20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind:
Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-
însa este de la Duhul Sfânt.
1:21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul
Său de păcatele lor.
1:22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de
Domnul prin proorocul care zice:
1:23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema
numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
1:24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut precum i-a poruncit îngerul
Domnului şi a luat la el pe logodnica sa.
1:25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-
Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.
Matthew 1:18-25 18 Tou/ de. VIhsou/ Cristou/ h` ge,nesij ou[twj h=nÅ
mnhsteuqei,shj th/j mhtro.j auvtou/ Mari,aj tw/| VIwsh,f( pri.n h' sunelqei/n
auvtou.j eu`re,qh evn gastri. e;cousa evk pneu,matoj a`gi,ouÅ 19 VIwsh.f de.
o` avnh.r auvth/j( di,kaioj w'n kai. mh. qe,lwn auvth.n deigmati,sai( evboulh,qh
la,qra| avpolu/sai auvth,nÅ 20 tau/ta de. auvtou/ evnqumhqe,ntoj ivdou. a;ggeloj
kuri,ou katV o;nar evfa,nh auvtw/| le,gwn\ VIwsh.f ui`o.j Daui,d( mh. fobhqh/|j
paralabei/n Mari,an th.n gunai/ka, sou\ to. ga.r evn auvth/| gennhqe.n evk
pneu,mato,j evstin a`gi,ouÅ 21 te,xetai de. ui`o,n( kai. kale,seij to. o;noma
auvtou/ VIhsou/n\ auvto.j ga.r sw,sei to.n lao.n auvtou/ avpo. tw/n a`martiw/n
auvtw/nÅ 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia.
tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn gastri. e[xei kai. te,xetai
ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/ VEmmanouh,l( o[ evstin
meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ 24 evgerqei.j de. o` VIwsh.f avpo. tou/
u[pnou evpoi,hsen w`j prose,taxen auvtw/| o` a;ggeloj kuri,ou kai. pare,laben th.n
gunai/ka auvtou/( 25 kai. ouvk evgi,nwsken auvth.n e[wj ou- e;teken ui`o,n\ kai.
evka,lesen to. o;noma auvtou/ VIhsou/nÅ

1. Relatarea este un foarte laconică, dacă ţinem seama

de importanţa ca atare a evenimentului. A se vedea
relatarea Ev. Luca, unde sunt date multe amănunte.
Se verifică încă odată că Ev. Matei elimină detaliile
pentru a sublinia raţiunile lucrurilor.
Matei îşi deschide relatarea cu o propoziţie-titlu: Iar naşterea lui
Iisus Hristos aşa a fost! Şi se încheie cu o concluzie Şi fără să fi cunoscut-o
pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus
numele Iisus.
2. Referitor la naşterea lui Iisus Hristos, Ev. Matei
doreşte să sublinieze foarte clar un singur aspect
foarte important: conceperea pruncului nu a fost
naturală, ci prin intervenţia şi puterea Duhul.
Amănuntele invocate vin toate să întărească acest
lucru:
- Maria s-a aflat
având în pântece
fără să fi fost
împreună cu
logodnicul ei,
Iosif
- Relatarea în
detaliu a reacţiei
lui Iosif şi
intervenţia
îngerului au
acelaşi rol
- În plus proorocia
vechi-
testamentară
vorbea de
naşterea din
Fecioară
- Reluarea, în
concluzie, a
faptului că Maria

51
 a născut pe Iisus,
fără să fi
cunoscut-o pe ea
Iosif, întăreşte
observaţia că
singurul lucru
important pe
care Matei îl are
în vedere
relatând este
naşterea din
Fecioară şi de la
Duhul.
Sf. Ioan Gură de Aur: …acum vreau să-ţi vorbesc de felul
naşterii! (p.49), deci nu de naştere, ci de felul naşterii.
3. Naşterea din Fecioară punctează evenimentul
preexistenţei şi cel al întrupării lui Iisus ca
Dumnezeu.
4. Purureafecioria este de asemenea punctată de ultima
propoziţia: . ouvk evgi,nwsken auvth.n e[wj ou-
e;teken ui`o,n\ Traducerea românească evită
prepoziţia până pentru a evita erminia că după ar fi
fost posibilă însoţirea acestora. Ori, prepoziţia e[wj
nu presupune că după momentul indicat lucrurile s-au
schimbat. A se vedea: Mt 5,25; 16,28; 28,20
5. Amănuntul căci El va mântui poporul Său de păcatele lor este
reprodus de Matei pentru a sublinia mesianitatea.
Poporul Său este, fără îndoială, Israel, iar problema
iertării păcatelor este o temă ce ţine de atmosfera
iudaică.
6. U. Luz crede că accentul în acest fragment nu este
pus de Matei pe naşterea din Fecioară, ci pe episodul
cu Iosif care scoate în evidenţă împlinirea proorociei
VT privind naşterea lui Emanuel. (I,127)
 Capitolul 2
Magii de la Răsărit. Fuga în Egipt. Irod ucide
pruncii.
Întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret.

Închinarea Magilor 2, 1-12

2:1 Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele,
iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
2:2 Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
2:4 Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la
ei: Unde este să Se nască Hristos?
2:5 Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
2:6 "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai
mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul
care va paşte pe poporul Meu Israel".
2:7 Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce
vreme s-a arătat steaua.
2:8 Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-
amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi
eu, să mă închin Lui.
2:9 Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în
Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era
Pruncul.
2:10 Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
2:11 Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi
căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus
Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.
2:12 Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-
au dus în ţara lor.

Fuga în Egipt şi întoarcerea în Nazaret – 2,13-23

2:13 După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif,
zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo
până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
2:14 Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în
Egipt.
2:15 Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească
cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe
Fiul Meu".
2:16 Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi,
trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui,
de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
2:17 Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
2:18 "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi

53
plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".
2:19 După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui
Iosif în Egipt,
2:20 Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui
Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.
2:21 Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în
pământul lui Israel.
2:22 Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-
a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
2:23 Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea
ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Închinarea magilor
Posibile comentarii:

1. Pericopa este unitară şi distinctă. După expunerea genealogiei şi

relatarea pe scurt a naşterii minunate a lui Iisus, Ev. Matei reproduce
două evenimente generate de aflarea veştii privind naşterea lui
Iisus: închinarea magilor şi reacţia lui Irod faţă de noul născut. Cele
două evenimente sunt evident legate, nu numai istoric, ci şi teologic:
În interpretarea Ev. Matei, prin închinarea magilor se afirmă faptul că
neamurile îl primesc pe Hristos,iar prin reacţia lui Irod, faptul că
poporul iudeu îl respinge. Fuga în şi întoarcerea din Egipt sunt strâns
legate de atitudinea lui Irod.
2. Patru tipuri de erminii sunt citate de U. Luz:
- Interpretarea hristologică: venirea lui Hristos aduce cu sine
disoluţia magiei de orice fel. Dacă magii se închină lui Hristos,
atunci înseamnă că lumea veche se reorientează radical.
- Interpretarea în relaţie cu misiunea la neamuri, deschiderea
spre neamuri.
- Interpretarea parenetică – gestul magilor este unul exemplar
pentru toţi, privind evlavia faţă de Iisus
- Interpretarea care pune accentul pe faptul că magii sun îndrumaţi
exclusiv de Dumnezeu. Dumnezeu este cel care îndrumă paşii
oamenilor.
3. Un titlu relevant pentru erminia acestui capitol ar fi: Neamurile în faţa
Împăratului lui Israel (U. Luz I, 127)
4. Două contraste sunt puse în evidenţă de Ev. Matei în această
secţiune:
- între atitudinea neamurilor, prin magi, faţă de prunc şi
atitudinea iudeilor prin Irod:
2:2 Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu
el.
-între adevăratul Împăratul lui Israel şi falsul Împărat, care era
Irod.
5. Închinarea magilor suportă şi o erminie mesianică dacă o citim în
conexiune cu Isaia 60, 1-6 1 Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine
 lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! 60:2 Căci iată întunericul acoperă
pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste
tine.60:3 Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta.60:4 Ridică
împrejur ochii tăi şi vezi, că toţi se adună şi se îndreaptă către tine. Fiii tăi vin de departe şi
fiicele tale sunt aduse pe umeri.60:5 Atunci vei vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi
se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine
vor curge.60:6 Caravane de cămile te vor acoperi, şi dromadere din Madian şi
Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu tămâie, cântând laudele
Domnului.
6. Erminia hristologică a închinării magilor propune şi interpretarea
darurilor aduse de magi:
o Mir (smirnă) – prevestitor al morţii lui Hristos;
o aur - indicând demnitatea împărătească;
o tămâie – indicând demnitatea arhierească.
7. Steaua este un limbaj potrivit pentru magi. Nici pe profeţi, nici pe îngeri nu
i-ar fi crezut magii. (Sf. Ioan Gură de Aur). Pogorământul făcut de
Dumnezeu pentru a vorbi pe un limbaj potrivit oamenilor.

Fuga în Egipt şi întoarcerea în Nazaret (2,13-23)

Posibile comentarii

1. Fragmentul, parte a prologului, conţine elemente importante folosite

de Ev. Matei ca preludiu pentru întreaga Evanghelie (U. Luz I,145)
- Pronia lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu este cea care-L
protejează pe Pruncul Iisus. Intervenţia directă a lui Dumnezeu
este cea care salvează pe copil.
- Iosif este în plan secund. În centrul este Isus cu mama sa.
2. Întoarcerea nu în Iudeea , ci în Galileea neamurilor: Matei 4:15 "Pământul lui
Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor; Respingerea din partea iudeilor rămâne, urmaşul lui Irod
nutreşte aceleaşi sentimente potrivnice, de aceea Iisus merge în
Galileea, la marginea lumii iudaice.
3. În concluzie, Matei nu reţine amănunte, eventuale evenimente
minunate, din acest episod. El subliniază insistent un lucru, care-l
interesează pentru a-l trasmite, consecvent cu scopul lui mai curând
teologic: Dumnezeu însuşi este centrul istorisirii. Dumnezeu este cel
care îl scoate pe copil din mâna lui Irod , purtându-l în Egipt, departe
de mânia şi urgia acestui, aducându-l la timpul potrivit în patria sa,
ca oarecând pe iudei din robia Egiptului.

55
 Capitolul 3
Predica Sf. Ioan Botezătorul
Botezul lui Iisus

Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12)[Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In

1,19-28]

Capitolul 3 face parte din secţiune mai mare, intitulată

Începutul misiunii publice a lui Iisus Hristos (3,1-4,22)
Aceasta este, la rândul ei, împărţită în trei părţi:
a. Ioan Botezătorul. Botezul Mântuitorului (3,1-17)
b. Ispitirea (4,1-11)
c. Începutul propriu-zis al propovăduirii (4,12-22)

3:1 În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii,

3:2 Spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
3:3 El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie:
Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
3:4 Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul
mijlocului, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică.
3:5 Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului.
3:6 Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
3:7 Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere,
cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
3:8 Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă,
3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că
Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
3:10 Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi
se aruncă în foc.
3:11 Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai
puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va
boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.
3:12 El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va
arde cu foc nestins.
3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către
el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui
Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am
binevoit".

Comentarii:

1. Momentul Ioan Botezătorul este extrem de important pentru Ev.

Matei. El presupune, de asemenea, legătura cu Vechiul Testament.
 Sf. Ioan Botezătorul este rămăşiţa sănătoasă a vechiului Israel, care-l
recunoaşte pe Mesia spre deosebire de restul poporului. Îl
recunoaşte nu în virtutea vreunei puteri sau virtuţi personale, ci în
virtutea faptului că se face interpret al voii lui Dumnezeu, face parte
din iconomia dumnezeiască, proorocită de Isaia.
2. Sf. Ioan este proorocul – deci cel prin care Dumnezeu însuşi vorbeşte
poporului Său şi prin care, iată, arată, adevereşte mesianitatea lui
Iisus.
3. De observat că, în viziunea Sf. Ev. Matei totul se desfăşoară sub
directa îndrumare a lui Dumnezeu. Proorocul Ioan este trimis de
Dumnezeu Însuşi – în duhul proorocilor întregii istorii a Israelului. În
plus, Dumnezeu va interveni El Însuşi la momentul botezului pentru
a confirma în chip explicit şi minunat că Cel botezat este Fiul Lui, în
care se împlineşte planul sau iconomia sau voia dumnezeiască.
4. Ev. Matei rezumă predica Sf. Ioan într-o singură frază, identică cu cea
care va rezuma propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): Pocăiţi-vă
că s-a apropiat împărăţia cerurilor. (3,2). Tema centrală a Evangheliei este,
deja anunţată de Sf. Ev. Matei. Aceasta este : Împărăţia cerurilor,
apropierea iminentă a Împărăţiri cerurilor.
5. Este anunţată deja tema judecăţii, (3:12 El are lopata în mână şi va
curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.),
una din temele fundamentale ale Evanghelie după Matei şi ale
teologiei Ev. Matei (în 60 din cele 148 de pericope ale Evangheliei
apare tema judecăţii. Judecata este asociată explicit venirii lui Mesia
şi este făcută direct de Fiul. Proclamarea Evangheliei începe cu
anunţarea Judecăţii şi sfârşeşte cu descrierea Judecăţii finale care
este făcută tot de Fiul (cap. 24-25 : 25:31 Când va veni Fiul Omului întru
slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.25:32 Şi se
vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum
desparte păstorul oile de capre.
Osânda care urmează judecăţii este focul cel veşnic:
25:41 Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
6. Legată de tema judecăţii este tema pocăinţei, anunţată de Ioan
Botezătorul dar şi dezvoltată pe larg în mustrarea lui faţă de
contemporani şi conaţionalii săi.
7. Simpla filiaţie sau descendenţă din Avraam, adică apartenenţa la
poporul ales, la Israel nu-i salvează pe iudei de judecată care se
anunţă nemiloasă, trebuie să facă fapte de pocăinţă. Este o temă
anunţată aici şi reluată de Matei pe parcursul Evangheliei.

Botezul Domnului sau Teofania, descoperirea sau arătarea

Fiului lui Dumnezeu (3,13-17)

3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către

57
el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui
Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".

Comentarii:

1. Botezul lui Iisus este momentul arătării, al certificării mesianităţii şi,

mai mult al filiaţiei Sale dumnezeieşti. Teofania Sfintei Treimi şi
proclamarea de către Tatăl a Fiului, în care se împlineşte voia Sa,
este momentul în care nu din partea oamenilor vine recunoaşterea,
cin din partea lui Dumnezeu Însuşi.
2. Botezul lui Iisus este şi un moment în care Iisus se smereşte pe sine:
primind a fi botezat şi încă de cineva mai mic decât El. Sensul
botezul este dat de mărturisirea ui Iisus: pentru a împlini toată
dreptatea. Ev. Matei punctează prin aceasta asumarea Vechiului
Testament de către Iisus, în expresia sa sănătoasă, anume aceea
care îl are permanent pe Dumnezeu drept îndrumător şi nu aceea
care l-a înlocuit pe Dumnezeu cu tradiţia sau cu erminia ipocrită a
Legii.
3. Botezul este împlinirea Legii: Am venit să dezleg blestemul care stătea
peste omenire prin călcarea Legii. Trebuie, dar, ca Eu mai întâi să
împlinesc toate şi scoţându-vă de sub osândă, să pun capăt legii. Se
cuvine,d ar, ca Eu să împlinesc toată Legea, pentru că se cuvine să
dezleg blestemul scris în lege împotriva voastră. (Sf. Ioan Gură de
Aur, 146)
4. Erminia bisericească a Botezului Domnului este dată de Sărbătoare
Botezului care este unul dintre cele mai importante praznice
împărăteşti, după Învierea şi Naşterea Domnului. Elementul
important care intervine în erminia bisericească şi care nu apare în
Evanghelie este acela al sfinţirii apelor prin botezarea Fiului lui
Dumnezeu.
5. Un alt element demn de subliniat, legat de Botez, este proclamarea
de către Dumnezeu a lui Iisus Hristos ca Fiu supus, ascultător, care
împlineşte voia lui Dumnezeu.
 Predica de pe Munte
Consideraţii generale
(după şi în dialog cu U. Luz op. cit. I, 214)

1. Predica de pe Munte (PM) este prima cuvântare programatică din Ev.

după Matei. Este singura cuvântare a Mântuitorului care conţine
aproape exclusiv porunci directe ale Domnului Iisus Hristos. Poate fi
considerată ca fiind nucleul Evangheliei Mântuitorului Hristos.
2. Deşi pare a fi adresată numai ucenicilor (după chemare lor – 4,18-
22, Iisus le adresează primele învăţături – 5,1 ş.u.), PM nu priveşte
numai pe apostoli ce pe toţi oamenii. De altfel, chiar în PM sunt
momente când este semnalată prezenţa mulţimilor (7, 28 Iar când
Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui.) Problema
este pusă în discuţie pentru a se arăta că morala expusă în PM nu
este una rezervată unui număr restrâns de chemaţi, ci
tuturor oamenilor.
3. Vechiul Testament, rămâne în viziunea PM, baza şi centrul referenţial în
ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. El este respectat, împlinit şi
întregit de Domnul Iisus Hristos. În PM avem, de fapt, o corecţie
fermă aplicată nu legii şi proorocilor, ci erminiei acestora de către
iudei. Această corecţie o întâlnim deseori la profeţii VT care exprimă
în egală măsură voia lui Dumnezeu. De exemplu ipocrizia care
conduce pe majoritatea la o atitudine exterioară, ostentativă, fără
acoperire în motivaţia interioară şi care constituie cel mai vizat
păcat al iudeilor în învăţătura Mântuitorului, este deseori înfierată de
prooroci: Isaia 29:13 Şi a zis Domnul: "De aceea poporul acesta se apropie de
Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea
înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.
Ieremia:12:2 Tu i-ai sădit şi ei au prins rădăcini, au crescut şi au făcut roade; Tu eşti
aproape numai de buzele lor, iar de inima lor eşti departe.
4. Discursul este concentrat asupra „dreptăţii Împărăţiei cerurilor”,
dreptate şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt două cuvinte chei ale acestui
fragment.
5. Caracterul paradigmatic al PM este de reţinut. PM nu conţine o sumă
exhaustivă de porunci sau prescripţii, care s-ar putea constitui în
conţinutul concret al Legii noi. Acesta este un aspect important care
o diferenţiază de Legea veche, unde avem prescripţii privind cazuri
concrete – vezi Decalogul, dar nu numai. Situaţiile concrete care
sunt citate au evident un caracter de exemplu. La acestea pot fi
adăugate nenumărate alte exemple. De altfel, este evident faptul că
Mântuitorul enunţă nişte principii generale pe care după aceea le
ilustrează cu exemple. Este un salt evident de perspectivă. Începând
chiar cu Fericirile, putem constata acest lucru.
6. Nu mai avem de a face cu exprimări imperative, ci cu
enunţuri care dezvăluie sau punctează o anumită stare
interioară a omului care este compatibilă cu Împărăţia
 cerurilor. Stările acestea se pot manifesta în situaţii concrete dintre
cele mai diverse. Ele trimit, în majoritatea lor, mai curând la o
aşezare lăuntrică de durată, dacă nu chiar permanentă, nu au în
vedere situaţii concrete în care se manifestă. Lucrul acesta trebuie
avut în vedere. O consecinţă imediată a acestui aspect este faptul că
nimeni nu-şi poate număra faptele bune, pentru că nimeni nu poate
spune am fost curat cu inima de trei ori, sau am fost blând de zece
ori, sau am flămânzit pentru dreptate…. Ceea ce citim în partea a
doua a fiecărei fericiri nu reprezintă răsplata, ci urmarea firească a
stări menţionate în prima parte: Cei săraci cu duhul moştenesc,
datorită stării lor Împărăţia cerurilor, care este nu un loc, ci mai
curând o stare. Sărăcia cu Duhul, ca de altfel şi celelalte stări sunt
compatibile cu Împărăţia cerurilor. Dacă ar fi să rescriem într-o
exprimare mai precisă fericirile pentru a pune în evidenţă relaţia
logică dintre prima parte şi a doua parte a fiecărei fericirii, una din
variante ar fi: Sunt de fericit cei săraci cu duhul pentru că Împărăţia
cerurilor este a lor, este pentru ei; în nici un caz : Sunt fericiţi cei
săraci cu Duhul pentru că vor primi în schimb Împărăţia cerurilor.
Etc.

5:3 Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

5:4 Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5:5 Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
5:6 Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5:7 Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
5:8 Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
5:9 Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
5:10 Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
5:11 Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
5:12 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit
pe proorocii cei dinainte de voi.

La fel în continuare, privitor la caracterizarea Apostolilor ca sare a pământului şi

lumină a lumii.

5:13 Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De

nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
5:14 Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se
ascundă.
5:15 Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor
din casă.
5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Vezi enunţarea principiului şi ilustrarea lui prin exemple:

5:39 Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
5:40 Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
5:41 Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
5:42 Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la
tine, nu întoarce faţa ta.

7. Diferenţa specifică este dată şi de abordarea în literă, pe de o

parte, şi abordare în duh, de cealaltă parte. Legea care
 reglementează situaţii concrete este o lege întemeiată în literă, este
o lege care reglementează aspectele exterioare ale lucrurile, numai
manifestarea nu şi motivaţia sau scopul care au determinat
manifestarea. Legea care reglementează principii, este o lege care
se întemeiază în duh, în interior. Împlinirea legii percepută în literă
este uşor de măsurat, de cuantificat, dar presupune riscul ipocriziei –
împlinirea numai exterioară, fără suportul inimii, al intenţionalităţii.
Împlinirea legii întemeiată în duh nu poate evita angajamentul
lăuntric la nivelul intenţiei intime şi la nivelul finalităţii nemărturisite
a lucrului pe care-l faci.
8. Accentul pus pe făptuire nu pe teorie. PM vizează fapta nu
teoria, vieţuirea potrivit cu poruncile lui Iisus. Matei accentuează
legătura dintre învăţătura şi practică (5,19; 7,21-23) li insistă asupra
necesităţii înfăptuirii învăţăturilor lui Iisus, având în vedere, fără
îndoială şi atitudinea ipocrită a cărturarilor şi fariseilor care erau
foarte riguroşi în propovăduirea legii şi în cerinţele faţă de ceilalţi, în
timp ce ei îşi permiteau în ascuns încălcarea fără prea multe
scrupule a Legii. Vezi mustrarea Mântuitorului Hristos la adresa acestora din
Matei cap. 23.
9. Caracterul maximalist al PM. Legat de acest caracter practic al PM
trebuie subliniată disputa exegetică în jurul întrebării dacă
exigenţele PM sunt realizabile sau nu, dacă prescripţiile Legii noi pot
fi înfăptuite. Dacă nu cumva PM este ceea ce în limbaj actual s-ar
numi o abordare maximalistă sau chiar utopică.
Tradiţia răsăriteană rezolvă această dilemă avansând perspectiva
celor două măsuri:
a. Măsura desăvârşirii, a deplinătăţii la care este chemat omul,
dar pe care nu o poate ajunge singur, cu puterile sale, ci numai cu
ajutorul lui Dumnezeu. Este motivul pentru care s-a întrupat Fiul
lui Dumnezeu şi motivul pentru care rugăciunea este în centrul
PM. PM reprezintă sau ilustrează, evident, măsura desăvârşirii.
b. Măsura pogorământului, a putinţei, care ilustrează măsura la
care poate ajunge omul cu puterile lui, în circumstanţele concrete
ale vieţii. Măsura putinţei este şi măsura în funcţie de care ne
judecă Dumnezeu. Dumnezeu, aşa cum ne arată Ev. Matei însuşi,
în cap. 25 nu ne va judeca după măsura desăvârşirii, ci după
măsura putinţei: criteriile invocate la judecata din urmă sunt
minimaliste: să fi dat hrană, sau apă celor lipsiţi, să fi îmbrăcat…
să fi cercetat pe bolnavi, pe cei închişi, să fi primit pe străini…
toate lucruri accesibile
Cele două măsuri sunt absolut necesare:
a. Măsura deplinătăţii este aceea care ne ghidează şi în funcţie de
care ne şi evaluăm în fiecare clipă pentru a şti, cu adevărat unde
ne aflăm. Nu ne putem evalua decât în funcţie de măsura
desăvârşirii sau a deplinătăţii.
b. Măsura putinţei este de asemenea necesară pentru a nu se
 descuraja omul, văzând că nu poate să se biruie.
Tradiţia ortodoxă a materializat această perspectivă a celor două
măsuri prin binecunoscutele principii ale acriviei şi iconomiei.
10. Perspectiva iubirii lui Dumnezeu şi nu a exigenţelor. Dilema cu care se
confruntă exegeza privind caracterul prescripţiilor PM, dacă acestea
sunt sau nu realizabile, este depăşită dacă se modifică perspectiva
din care sunt acestea privite. Considerate din perspectiva presupusei
exigenţe maximaliste a lui Dumnezeu la adresa oamenilor, PM pare
nu numai utopică, ci chiar şi sadică, dacă nu folosim un cuvânt
nepotrivit. Privită, însă, din perspectiva iubirii lui Dumnezeu, măsura
desăvârşirii este un dar făcut de Acesta omului – Dumnezeu dă
omului şansa de a ajunge la măsura dumnezeirii. Acesta este cu
adevărat un dar. Dumnezeu nu-i impune omului o măsură la care
acesta privind şi constatând că nu o poate împlini să-şi creeze
complexe de tot felul. Dumnezeu îi oferă omului darul de a fi dus la
măsura dumnezeirii, nu-i cere acestuia să ajungă singur, ci-i şi oferă
ajutorul pentru a ajunge aici.
11. Măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii nu poate fi ajunsă decât cu
ajutorul lui Dumnezeu. Cel mai important lucru de subliniat referitor
la această problemă este acela că măsura deplinătăţii nu poate fi
realizată de om singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. De altfel,
întreg discursul Sf. Ev. Matei – foarte asemănător din acest punct de
vedere cu cel al Sf. Ap. Pavel – este centrat pe venirea Fiului lui
Dumnezeu, care va face posibilă desăvârşirea omului. Măsura la care
sunt chemaţi oamenii este măsura dumnezeirii: Fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.(5,48) Ori această
măsură nu poate fi atinsă de om cu puterile sale. Aceasta a fost şi
marea amăgire a iudeilor: că pot singuri să se desăvârşească,
împlinind Legea. Această perspectivă conduce pe om la o foarte
păguboasă autonomie şi suficienţă de sine, potrivnică adevărului
fundamental al existenţei sale, conform căruia omul este o fiinţă
întru totul dependentă de Dumnezeu. PM îl reaşează pe om în faţa
adevărului fundamental privind finalitatea existenţei sale, conform
căruia împlinirea omului este dincolo de limitele firii sale, dincolo de
sine, în afara sa, în Dumnezeu. Iar depăşirea limitelor nu este
posibilă decât prin participare la Dumnezeu. Lucrul acesta este
dezvoltat de Sf. Ap. Pavel şi de întreaga teologie biblică şi patristică.
12.Disputa privind impracticabilitatea prescripţiilor PM a fost generată
de atitudinea omului contemporan care sub presiunea foarte
puternică a îndreptăţirii de sine vede orice vine din parte altcuiva ca
pe un atentat la autonomia sa, la drepturile sale. Este mentalitatea
omului care l-a transformat pe aproapele său în adversar, în
concurent, în şef, şi adoptă o atitudine de apărare, de îndreptăţire de
sine, de protecţie. Numai plasat într-o astfel de postură, omul poate
reproşa lui Dumnezeu că-i solicită lucruri imposibile. Vezi aici şi
atitudinea multor contemporani care văd în Biserică o instituţie care
îl supune unor exigenţe sporite de viaţă, unor rigori, o instituţie care-
i cere nu una care-i oferă ceva, motiv pentru care o şi evită.
13.Dumnezeu nu este cineva care cere, ci Cineva care oferă. A se
vedea în acest context şi perceperea diferită a poruncilor: nu
exigenţe venite din partea unui şef ci medicamente oferite pentru
însănătoşire şi împlinire.
14. Atitudinea de respingere a poruncilor datorită gradului prea ridicat de
dificultate a împlinirii lor este o atitudine ipocrită, prin care omul de
fapt îşi justifică distanţarea sa de Dumnezeu.
 Predica de pe Munte

1. Despre măsura deplinătăţii sau a împlinirii

Predica de pe Munte conţine o sinteză programatică a Evangheliei
Mântuitorului pronunţată şi redactată pentru auditoriu iudaic sau iudeo-creşti,
prin raportare directă la legea vechitestamentară. Mântuitorul are în vedere
câteva aspecte fundamentale pe care le urmăreşte pe parcursul Predicii de
pe Munte. Între acestea se află, la loc de frunte, indicarea măsurii
desăvârşirii, sau a deplinătăţii, sau a împlinirii existenţiale
Este vital ca omul să-şi cunoască măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii,
care se identifică, evident cu:
- capătul drumului,
- scopul final al existenţei,
- sensul existenţei
Importanţa cunoaşterii măsurii depline sau a scopului final este de la
sine înţeleasă. Tot parcursul unui drum are sens numai în funcţie de capătul
lui, de destinaţie. Altfel drumul nu are sens, decât numai în situaţia în care
este drum pentru exerciţii, pentru antrenament, pistă de alergări şi nu drum
în adevăratul sens al cuvântului, care pleacă de undeva şi duce undeva.
Tema este dezbătută ca
- replică la viziunea iudeilor asupra legii, a funcţiei acesteia în ceea
ce priveşte desăvârşirea.
- îndreptare a erminiei greşite a iudeilor privitor la funcţia legii.
Pentru iudeu, aşa cum reiese din discursul Mântuitorului şi din
multe episoade redate de Sfintele Evanghelii, a împlini legea
echivala cu desăvârşirea, cu măsura deplinătăţii, cu ajungerea la
capătul drumului.
Mântuitorul nu fericeşti pe împlinitorii de lege. Atitudinea critică
a Mântuitorului la adresa Legii şi percepţiei legii de către contemporanii Săi
este evidentă din debutul Predicii de pe Munte. Adresându-se unui auditoriu
format din cetăţenii unui popor pentru care Legea însemna criteriul ultim şi
unic al binelui şi al dreptăţii şi împlinirea Legii însemna totul, Mântuitorul nu
fericeşti în nici un fel pe împlinitorii de lege, nu-i îndreptăţeşte pe cei care au
respectat Legea Domnului, ci pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe cei
milostivi etc. ( ase vedea Fericirile, care deschid Predica de pe Munte şi se
vor o replică directă la Decalog, esenţa Legii vechi.
Îndreptăţirea prin raportare la lege – am împlinit legea deci sunt bun,
desăvârşit, drept – este, aşa cum va arăta Mântuitorul, o amăgire. Şi aceasta
pentru că:
 65

- Legea veche nu reprezintă măsura deplinătăţii, ci este o

măsură de interval. Legea nu este capătul drumului, ci numai un
parcurs al drumului, şi încă nu cel mai important
- Legea nu poate fi un scop în sine, prin urmare a împlini legea nu
înseamnă a ajunge la măsura deplinătăţii. A se invoca episodul cu
tânărul bogat care împlinise poruncile din tinereţile lui şi care
pentru a fi desăvârşit Mântuitorul îi cere să se lepede de averea
sa şi să-i urmeze Lui, evident cu sensul să fie asemenea Lui
(Matei 19:16 Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce
bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 19:17 Iar El a zis: De ce-Mi zici bun?
Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă,
păzeşte poruncile.19:18 El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu
săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;19:19 Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.19:20
Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai
lipseşte?19:21 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde
averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi
urmează-Mi.19:22 Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci
avea multe avuţii.)
Măsura deplinătăţii este cea a dumnezeirii, cea a asemănării cu
Dumnezeu. Omul este chemat să ajungă la măsura dumnezeirii, a
existenţei dumnezeieşti, libere de orice necesitate şi iubitoare, a
existenţei ca iubire.

Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este.
5:44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc,
5:45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste
cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Scara desăvârşirii sau a creşterii nu este cea care ar ilustra măsura

umanului, ci este cea care depăşeşte radical măsura umanului. Această
depăşire nu înseamnă numai un pic de creştere în plus, ci înseamnă
depăşirea măsurii umane, depăşirea sinelui, depăşirea firii umane create,
dacă vreţi.

Este vorba de un adevărat salt existenţial, care îl scoate pe om din

măsura umanului şi-l plasează pe orbita dumnezeirii. Diferenţa dintre măsura
împlinitorului de lege şi cea a celui care se aseamănă cu Dumnezeu este
diferenţa între natura creată şi natura necreată

Saltul este uriaş şi echivalează cu depăşirea firii, cu depăşirea

reală a măsurii umanului

- de la a iubi pe cei care te iubesc la a iubi pe vrăşmaşi

 - de la a primi cu resemnare paguba pe care ţi-a face cineva la a
dărui ceva în plus celui care te-a păgubit,
- de la a nu ucide, a nu desfrâna la a nu te mânia sau nu pofti în inima ta etc.
- de la un mod de existenţă muritoare, trecătoare la un mod de
existenţă nemuritoare, veşnică
Dacă măsura dumnezeirii este măsura deplinătăţii atunci
înseamnă că destinaţia omului, capătul drumului, finalitatea
existenţei lui nu poate fi identificată cu existenţa aceasta
stricăcioasă, trecătoare şi muritoare, nici nu poate fi localizat în
limitele lumii create, ci este existenţa proprie dumnezeirii, adică
aceea nestricăcioasă, netrecătoare şi veşnică, care aparţine
ordinii necreatului nu lumii create.

Dacă măsura reală a desăvârşirii omului este cea a dumnezeirii,

atunci se schimbă multe lucruri în felul în care omul se raportează la
Dumnezeu şi mai ales la semenii săi.

- în primul rând se îndepărtează foarte mult dacă

nu chiar dispare ispita mândriei, a suficienţei de
sine. Cine poate spune: am ajuns, sunt
desăvârşit, sunt ca Dumnezeu
- în al doilea rând, ispita judecăţii celorlalţi în
funcţie de măsura ta proprie se îndepărtează,
dacă nu chiar dispare complet. Cine, iarăşi
poate spune, având în vedere măsura
dumnezeirii - care este măsura deplinătăţii sau
a desăvârşirii, ca şi criteriu - eu sunt mai bun ca
celălalt. Scara axiologică în cazul acesta va
avea sensibil numai două trepte, treapta
măsurii umanului, în care diferenţele prin
raportare la măsura dumnezeirii sunt
insesizabile şi treapta măsurii dumnezeieşti, la
care ajunge cineva, a depăşit definitiv orice
ispită a judecăţii celorlalţi în funcţie de sine
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii se
poate realiza adevărata conştiinţă de sine a
omului, care evident îl va plasa pe om într-o
reală stare de smerenie, stare care ar trebui să
fie proprie staturii sale de făptură creată, prin
raportare la măreţia Creatorului
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii ca
la măsură echivalentă cu măsura desăvârşirii la
care este chemat omul, acesta poate să se
elibereze din sinucigaşa şi ucigătoarea de
 67

semeni judecată prin comparaţie. Judecata

reală sau aprecierea, sau evaluarea fiecăruia
făcându-se prin raportare la măsura maximă –
numai această evaluare poate fi una
neamăgitoare şi reală – exclude de la sine
evaluarea prin raportarea la măsura semenilor,
care este amăgitoare tocmai pentru că nici unul
dintre semeni nu poate fi etalon.
- raportarea la măsura dumnezeirii îl păstrează
pe om în postura firească şi faţă de Dumnezeu,
ferindu-l de marea ispită a suficienţei de sine şi
a unei existenţe în ansamblul ei autonome, deci
sinucigaşe prin refuzul conştient sau inconştient
al alimentării din sursa reală a existenţei
umane, care este Dumnezeu Însuşi.
Dacă măsura dumnezeirii este măsura desăvârşirii omului atunci
omul va constata cu uşurinţă că a ajunge la această măsură este cu
neputinţă omului şi va conştientiza limitele puterii lui autonome, precum
Apostolii:

Matei 19:23 Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu
va intra în împărăţia cerurilor.19:24 Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să
treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui
Dumnezeu.19:25 Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să
se mântuiască?19:26 Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e
cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
În felul acesta, omul se va reaşeza în limitele reale ale existenţei
sale şi va evita ispita generalizată a suficienţei de sine, care îl plasează pe
om pe o orbită existenţială luciferică.

Numai conştiinţa acestei măsuri a desăvârşirii echivalente cu

măsura Dumnezeirii îl va scoate pe om de sub teroarea ispitei generalizate
a îndreptăţirii de sine, dacă nu la mod absolut cel puţin prin comparaţie cu
unii dintre semeni – este imposibil să nu găsim pe cineva mai neputincios
ca noi – şi prin aceasta de sub presiunea permanentă a posturii
revendicative faţă de Dumnezeu, care exclude şansa rugăciunii adevărate.
Rugăciune nu înseamnă a cere ce ţi se cuvine, lucru la care eşti
îndreptăţit, ci a cere ceea ce ai nevoie şi nu-ţi poţi oferi singur şi nu poţi
dobândi singur, orice ai face. A cere ce ţi se cuvine se cheamă revendicare
şi te plasează într-o relaţie de tensiune dacă nu chiar de conflict cu
Dumnezeu: Doamne am făcut, am împlinit, deci dă-mi; n-am făcut tot, dar
am făcut oricum mai mult decât alţii, deci mi se cuvine, oricum mai mult
decât altora.

Dacă măsura deplinătăţii este cea a umanului, atunci raportarea la

Dumnezeu şi rugăciunea nu mai este necesară sau va fi una ipocrită (vezi
pe fariseul din parabolă).

Dacă măsura desăvârşirii omului este măsura dumnezeirii atunci

morala noastră nu mai poate fi una convenţională, ci va fi morala care
decurge din asemănarea cu Dumnezeu. Criteriul ultim al moralei
Evangheliei este asemănarea cu Dumnezeu şi nu îndeplinirea unor porunci
sau a unor datorii.

În aceste condiţii, împlinirea este apreciată

- nu ca împlinire în sine, înlăuntrul său, ci ca ieşire din sine spre

celălalt şi în cele din urmă spre Celălalt, nu prin raportarea la
sine, ci prin raportare la celălalt şi, în cele din urmă la Celălalt, şi
- în al doilea rând, împlinirea este apreciată sau evaluată prin
raportare la persoane şi nu prin raportarea la lucruri.
- În felul acesta se evidenţiată caracterul personalist, sau
centralitatea persoanei din perspectiva teologică asupra
existenţei. În centrul existenţei este persoana, iar împlinirea
existenţială a persoanei se realizează într-o relaţie interpersonală.
Măsura dumnezeirii mută criteriile din exterior în interior, de
la lumea fizică, văzută la lumea sufletească nevăzută. Dumnezeu este
Duh. Împlinirea este realizată şi sesizată la nivelul motivaţiei
lăuntrice, al atitudinii lăuntrice şi al intenţiei ultime.

Lucrul acesta demonstrează odată în plus înţelepciunea

dumnezeiască cu care a fost creat omul şi lumea întreagă, care aşează
înăuntrul omului resorturile împlinirii, garantându-i astfel libertatea şi
autonomia personală. Dacă împlinirea ar fi dependentă e factori externi
omului atunci, pe de o parte acest lucru ar limita evident libertatea
omului, iar, pe de altă parte ar oferi acestuia nesfârşite ocazie de a-şi
justifica neîmplinirile, invocând factorii externi care nu depind de el.

Creşterea spre măsura deplinătăţii, în situaţia în care acceptăm că

aceasta este măsura dumnezeirii, nu este una fizică sau biologică ci este
una în spaţiul sufletesc, duhovnicesc, exprimat prin categoriile
duhovniceşti, recapitulate sau rezumate de categoria sau realitatea iubirii.

Ori, de aici decurg foarte multe lucruri:

- întâi de toate, în această situaţie, măsura

creşterii omului scapă oricărei cuantificări şi
prin urmare nu poate fi supusă la modul absolut
aprecierii sau evaluării nici unei instituţii
formale, exterioare de judecată: tribunal,
consistoriu, persoană fizică etc.
 69

- de aici decurge caracterul relativ al oricărei

instituţii de genul acesta. Judecata ultimă
aparţine duhului omului şi Duhului lui
Dumnezeu singurele care au acces la cele
duhovniceşti la cele lăuntrice:
1 Corinteni 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul
omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut,
decât Duhul lui Dumnezeu.
1 Corinteni 4:5 De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va
veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile
inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.