Friedrich Hugo RUCTURA LIRICI MODERNE HUGO FRIEDRICH SI POEZIA CA DIFERENTA RADICA Structura liricii moderne a apairut cu subtitlul De la Baudelaire pa indice in prezent" ce parea s un itinerar previzibil, dacd nu chiar inevitabil intr-adevar, ce sintez& asupra modernismului poetic euro- pean si-ar putea ingidui - fra riscul de a fi partiala - sA nu porneascd de la Florile riului? Prin eseul siu din 1933 (De la Baudelaire la suprarealistii), Marcel Raymond a inaugurat un traseu exegetic menit s& fie cu sanse diferite de reusita deseori reparcurs de-a lungul anilor, cu intenfii, cu mijloace si, mai ale: La reeditarea din 1966 (editia a noua, revazuta si augmentata), Hugo Friedrich isi marturiseste dorinja de a schimba atat titlul cat si subtitlul carfii sale. Cel din urma se si modifica astfel: De la mijlocul secolului al XIX-lea pana la mijlocul secolului al XX-lea". Nu e vorba aici despre o precauta limitare (inspre prezent), resimtit ca necesara dup’ 10 ani de la prima editie. Neutralizarea subtitlului (disparitia numelui tui Baudelaire) reprezinta, in opinia mea, un mod suplimentar de a sublinia c& in cuprinsul cArfii continuitatea nu e urmarita, nici pusi in valoare ca devenire, ca filiatie, Un alt fel de a spune c& nu avem de-a face cu o istorie a liricii moderne, Ceea ce se infelegea clar din insusi titlul cari i gresite, cu toate c& dorinfa a nat tocmai ca o pavaza impotriva perpetuarii unor asteptiri si recepta fost si renunfe la termenul de ,,structura", infeles, Ia randul lui, eronat de citre unii comentatori, fie ca tipar rigid, procustian, in raport cu diversitatea $i evanescenta poeziei moderne, fie intr-un sens pe care moda structuralisti a anilor ‘60 la extins abuziv. Precizandu-si propria accepie, Hugo Friedrich simte nevoia si se revendice de !a Dilthey si de Ia gestaltism: ,alcdtuire organica", ,configuratie de ansamblu", tipologie De fapt, titlul carfii sale ar fi putut si fie Stilistica liricii moderne in masura in care premisa empiricd si concluzia ei riguros argumentatd o constituie ideea unitatii stilistice a poeziei europene din ultima suta de ani. u E vorba, se intelege, de o stilisticd tipologic’, nu individuala: ceea ce nu inseamna cétusi de putin c& analiza unor opere particulare lipseste, si nici prezentarea succinté a unor autori considerafi in tota- litatea productiei lor; dimpotriva, analizele de text abunda in cuprinsul carfii si se prelungese chiar in Anexele ei, vadind nu numai placerea, rabdarea si finefea observatiilor de amanunt, dar si int corelati lor cu impresiile de ansamblu, astfel incat interpretarea final si fie coerent& si convingitoare Dar intregul demers al stlisticianului este c&luzit de proiectul tipologizant, energia analiticd este subordonata intenfiei modelatoare, descoperirile punctuale servese unei demonstra 1 globale, caracteris-ticile individuale devin ilustrative, convergente inspre un ,tipar al epocii", Mai mult, ca proba peremptorie referitoare la procedura deductiva a autorului poate fi invocat faptul c& el consider’ acest tipar epocal drept ,singura cale de acces la poemele care se sustrag in mod deliberat infelegerii normale" Perspectiva tipologica asupra poeziei moderne il conduce pe Hugo Friedrich la o remare’d nu mai putin socanta astazi decat la data primei edifii, in 1956: ,Ceva findamental nou, lirica secolului al XX-lea nu mai aduce, oricat de insemnate ar fi calitatile unora dintre poefii care ii apartin". Masura unitati, respectiv a lipsei de unitate o dau, bineinfeles, cei trei mari poefi francezi din a doua jumatate a secolului trecut, anticipati din punct de vedere teoretic de Novalis si Edgar Poe. Totusi, prima jumatate a secolului nostru a fost scena de manifestare nu num: a atitor mari personalititi poetice, dar si a unor migeari artistice de anvergura, precum futurismul, expresionismul, suprarealismul, in cadrul cérora poezia a jucat un rol de prim plan, N-a adus nimic nou, , fundamental nou", Avangarda europeand, generat si motivati, radicale? inte de orice, de principiul noutat Raspunsul lui Hugo Friedrich e hotarat negativ. Pentru el ,ismele" avangardiste nu sint altceva decat semne ale ,,nestatornici i constiinfei artistice” iar ,schimbarea rapida a stilurilor" la care ele aspira - © simpla iluzie optica". Nici experimentele lor spectaculoase nu ies, in opinia sa, din cadrele stilistice stabilite deja in secolul trecut de Mallarmé si de Rimbaud: ,,...nu as putea si spun care opera anume a depasit de atunci incoace, in mod definitiv si definitoriu pentru viitor, domeniul explorat de clasicii modernitit deducti Ajungem astfel la o formula paradoxala pe care stilisticianul german n-o rosteste, dar care e din argumentatia sa: adevaratii avangardisti au fost (si sant)... clasicii,clasicii modernita Daca miscarilor de avangardi autorul nostru le contesti unitatea, simbolismului ti refuzi insigi consistenfa si, prin urmare, il ignor& sau, Hugo Friedrich si poezia ca diferenfa radicala mai exact, il evita u de asemanare profi Motivul: aceasta notiune de scoala" ar escamota rel Mallarmé si poezia contemporand (Valéry, Guillén, Ungaretti, Eliot, Trakl). O intrebare mi se pare greu de ocolit in situatia data: ce ne impiedica si acceptim c& simbolismul se prelungeste si in secolul al XX-lea? Nu-l prezenta Marcel Raymond pe Valery ca pe un ,clasic al simbolismului"? $i nu cumva neaseminarea (tot structural’) a unui Trakl, de pilda, cu Valéry se explic& tocmai prin aceea c& primul nu este simbolist? in pofida intervalului relativ mare de timp (1850-1950), a multitudinii si diversitaii poetilor, a succesiunii precipitate a curentelor literare, Hugo Friedrich afirm& existenta unor constante supra- personale care compun o ,unitate stilistica" si constituie structura moderna a liricii europene, in ce consta aceasti modemitate lirica? Demersul deductiv, anticipativ al autorului se verifica si in definitia pe care o incearca inca din primele pagini ale cdrfii si care se roteste in jurul nofiunilor de stranietate, obscuritate si disonanfa. Din ordinea poeticd moderna normalitatea e absent: pan& si ,diferentierile necesare unei orientari firesti in lume" sant evitate cu bund nfa. ,Se poate vorbi de un dramatism agresiv al poezici moderne", adaug’ exegetul ei, numind astfel distanfa extrema dintre semn si semnificat. Departe de a fi el 2inspiratorul combinatiilor lexicale, sensul poemului modern este produsul lor experimental si imprevizibil. Deconcertarea cititorului si indepartarea acestuia fac deja parte din conditia poeziei moderne, 0 poezie ce nu poate deveni ,norma", chiar gi intemeietorii ei din secolul al XIX-lea continuand sf rman incd neasimilati de un public mai larg. Trasand liniile de forfa ale ,structurii fundamentale", Hugo Friedrich isi ingduie s@ ignore ceea ce el numeste ,,variantele" ei: pe de-o parte, Lautjeamont, pe de alta parte, lirica politica si cea ,confe- sionala", Nu-mi ascund nedumerirea: c& Lautreamont este catalogat drept o varianta (,inferioar® sau nu) a lui Rimbaud pot s& infeleg; mi-este ins mai greu sa infeleg (si s& accept) & lirica numita de autorul ‘onfesional: cu seam, nostru , si, mai ica politic& ar fi versiuni ale unei formule restrictiv moderne de poezie. Cum poate fi caracterizat poezia politica prin obscuritate”, de pilda, ori cea confesionala prin a"? S.a.md. Mult mai potrivit ar fi fost - in insasi logica demonstrat disonant autorului - ca aceste doua tipuri de poezie si fie integrate ,stilului lirie multisecular” de care Mallarmé si Rimbaud s-au desprins la sfarsitul secolului trecut, cfnd au constituit, cu mijloace proprii fiecaruia, noua poezie, poezia moderna, a cirei _structura fundamentala" ne este descrisi la inceputul cArtii de fata. Hugo Friedrich putea, prin urmare, sa elimine din discutia sa poetii confesionali si politici, cu acelasi argument cu care declara c& i-a eliminat si pe Stefan George (totusi, discipol al Iui Mallarmé!), pe Hugo von Hofimannstahl, Hans Carossa ori Theodor Daubler: ca ,mostenitori si momente noi de culminatie ale (acelui) sti liric multisecular* Iv Daca la seria mai sus pomeni ar fi adiugat pur si simplu numele lui Rilke, exegetul ne-ar fi scutit (pe noi si memoria poetului) de unele remarci malitioase, nu in intregime nedrepte, ins avandu-gi sursa mai degraba in anecdotica biograficd decat in opera propriu-zisi. O corespondenta privata (fie si apartinand unui poet) nu poate avea ,urméri fatale" pentru receptarea poeziei in genere iar daca poetul respectiv are ,maretie artistica” nu mai conteaz faptul c& e ,asexuat”, Unicd, de altfel, si ciudata reactia acestui critic impersonal si imperturbabil fafa de efuxzivul Rilke, din opera cAruia nu pare si recumoasci decat faza tarzie! Hugo Friedrich marturiseste in ciutarea ,simptomelor” unei modernitafi ,aspre", proiect sea pe care excluderile operate pana acum il confirma, Apelul la categorii negative ii apare ca o necesitate impusi de insisi starea poeziei si, in genere, a artei modeme in raport cu tradifia; alfi comentatori ai fenomenului liric contemporan le-au aplicat deja in cercetari parfiale, conceptul ca atare aparfinandu-i stilisticianu-lui spaniol Damaso Allonso. inaintea lor, poefii insisi au intuit semnificatia negativa a tendintelor manifeste in poezia lor, printre acestia Lautreamont, care vorbea - asa cum il citeaza Friedrich = de ,spaime, tulburiri, injosiri, grimasé, dominatia conceptiei si a straniului, obscuritate, (..) sfigiere intre extreme, atractie spre neant", Aparitia feristraielor" in aceasta insiruire, precum gi prezenta instrumentului respectiv intr-un poem de Eluard si in mai multe tablouri de Picasso sunt interpretate de 3