P. 1
LRC - Lexicologia

LRC - Lexicologia

|Views: 578|Likes:
Published by armegateddy

More info:

Published by: armegateddy on Jun 13, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/15/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” FACULTATEA DE LITERE

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. LEXICOLOGIE
Note de curs şi aplicaţii Anul I

Conf.univ.dr. DOINA MARTA BEJAN

Galaţi 2012

3

Cuprins

CUPRINS

Obiective generale....................................................... 1. Noţiuni generale...................................................... 2. Factori de organizare lexicală................................ 3. Relaţii semantice. Polisemia. Omonimia............ 4. Sinonimia.................................................................. 5. Antonimia................................................................. 6. Cîmpurile lexico-semantice ................................. Bibliografie..................................................................

5 6 13 17 25 31 36 37

4 LLimba română contemporană. Lexicologie

Obiective generale

Obiective generale
să înţeleagă si să-şi însuşească teoria şi practica limbii române; să-şi consolideze deprinderea de utilizare a instrumentelor de lucru specifice domeniului lexicologiei: dicţionarele de orice tip; să capete informaţii generale despre diferitele ramuri ale lexicologiei.

Limba română contemporană. Lexicologie

5

altă unitate . Formarea cuvintelor (noologia) – studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu 2005:13). ca sistem. evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. primul în care limba se organizează biplan. În aceste condiţii. delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Lexicologia are mai multe ramuri.adică unitatea care poate explica.. relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte. Aşadar. onomastica. Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii. din pricina dificultăţilor de ordin cantitativ. Orice limbă. sub raport formal şi semantic.Lexic / vocabular. Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul . terenul definirii Limba română contemporană.este preocupată de originea şi evoluţia unităţilor lexicale. dar este considerat o unitate abstractă. lexicostatistica (statistica lexicală).] se impune distincţia dintre lexicul comun. se procedează la delimitări cantitative şi calitative [. Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul unităţilor lexicale. Cursul de faţă va acorda atenţie descrierii lexicului românesc contemporan ( deci o perspectivă sincronică). O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. formare cuvintelor. elementele de semantică.. de clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor. Lexicologie . abordând câteva probleme teortice generale ale lexicului şi . alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului fonologic). semantica.în mod special. cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat. ca subsistem în sistemul integrator al limbii. dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă. Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical. onomsiologia. Noţiuni generale Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de organizare în ansamblul lexical. Noţiuni generale Capitolul 1. Întrebarea ce este cuvântul a preocupat pe gânditori din cele mai vechi timpuri. Are ca obiect de studiu denominaţia. prin constituirea planului semantic. Concepte de bază în analiza lexico-semantică .Capitolul 1. pentru că este greu de delimitat şi de analizat. frazeologia. lexicografia. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi. în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată: etimologia. -Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. cu un sens unitar). „Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulţimi de cuvinte. Frazeologia studiază unităţile frazeologice ( frazeologismele = combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte. Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele.

acţiune) i se atribuie un nume. care depinde de situaţiile concrete de comunicare. cuvântul pare ceva bine cunoscut. Spre exemplu. 4. cu luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară – utilizări contextuale. desemnarea. mai ales în secolul al XX-lea. poate fi substituit cu o unitate similară şi eszte permutabil. Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri: 1. Denotaţia ( denotarea. dar interpretarea lui nu este simplă. căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee: a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. colectivă a vorbitorilor. fenomen. Din această cauză. Cuvântul este semn lingvistic. care actulizează anumite sensuri). culturală. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare. definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens). de sens. 3. această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative. menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. Noţiuni generale cuvântului devenind. în lingvistica tradiţională. păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă. Acest aspect face necesară lămurirea denotaţiei . În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă.Capitolul 1. care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor. cuvântul lună actualizează în mod constant în mintea noastră trăsături distinctive Limba română contemporană. fixând o relaţie constantă între referent şi numele său. cognitivă a unui cuvânt. prezintă o distribuţie proprie. Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor esenţiale. scrie (se păstrează sensul general ‚face’). pentru a desemna procesul care asociază un obiect. Desmnând valoarea conceptuală. Indiferent de formele în care luna poate apărea ca obiect al percepţiei vizuale. -Semnificaţie şi/sau sens. până la cea de seceră. numite referenţi. eveniment. o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce. Spunem despre lună că este luna. b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip. 2. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică. indiferent dacă are forma rotundă a cercului sau una dintre celelalte forme mai reduse. fiinţă. Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de reunire noţiunii cu imaginea acustică. locul de confruntare a părerilor lingviştilor. ne referim la cuvântul lună şi la denotatul lui. / Învaţă bine Ion. idee. adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea obiectului numit ( semnificat – signifié ). denotaţia are caracter stabil. reuneşte elemente semantice non-subiective. care nu poate fi identic cu obiectul semnificat. unii autori disting semnificaţia. denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru. logicienilor de diverse orientări. ca valoare stabilă. Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi. cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii tipografice (blancuri). Lexicologie 7 . c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa anlizată se asociază numai cu nume de fiinţe. psihologilor. cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). filozofilor. adică reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului. identificabile în general în afară de context. iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale.care actualizează semnificaţia ’planeta Venus’. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială. cuvântul este o clasă de forme gramaticale. (Compară LUCEAFĂR.

Exemplificăm: Cuvântul LEU are denotaţia ’mamifer din familia felinelor (Panthera leo). în timp ce sensul ar corespunde conotaţiei(conotaţiilor). în general“. Denotatul nu este identic cu obiectul în forma pe care o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al unei singure percepţii. pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. Variaţiile sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale: a) Îngustarea sensului. STEAG = „unitate militară mai mică. Limba română contemporană. PASĂRE. regele amimalelor etc. cu înfăţişare măreaţă. nedetaşate de el. trăsături condiţionate de caracteristici ale animalului. sesizabile prin înţelegerea lunii ca obiect al gândirii. adică trecerea de la sensul general la unul particular. constituită de obicei din plante care care sunt recoltate şi folosite ca furaj“. ci este element al cunoaşterii omului despre lume. metoc însemnând „mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mari“. mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să însemne şi „locuitor de pe lângă oraş. conotaţia semnului LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. care constituie denotatul. din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai ideea de ’forţă. b) Lărgirea sensului.‘. Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. De la imaginea globală a obiectului. pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor. lat. Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă legătură. aşa cum rezultă din denotaţia precizată mai sus. putere‘. în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescu passer. de asemenea. stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. de la periferia oraşului“. Noţiuni generale constante (luna se află permanent în spaţiul planetar.a. cu gheare retractile ş. NUTREŢ. semnificaţia ar corespunde denotaţiei. Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens. adică dezvoltarea de la un sens particular la unul general. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. eterogene ale semnificatului unui cuvânt. In orice moment al existenţei lui. Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens. simultan. în mişcare). şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc. când imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic. obiectul desemnat se poate şterge temporar din memorie. de exemplu.(Bidu-Vrănceanu 2005:49). dar continuatorul lui românesc. nutricium însemna în latină „hrană. care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. exprimate contextual.Capitolul 1. se poate ajunge la imaginea atributelor lui.. cuvântul MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitr al unui metoc(variantă-mitoc)“. cu talie anumiră. în raporturi constante cu alte corpuri cereşti şi. înseamnă exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore. de exemplu. unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului. având drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie astăzi sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“. Dacă privesc cercul lunii şi spun „aceasta este luna” înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe care îl înţeleg şi exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată gândirea mea despre lună. cu greutate corporală mare. Alt exemplu: iniţial. cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de sensuri. care constă într-o asociaţie de idei datorată când realităţii obiective. cu timpul. Lexicologie . Conotaţia exprimă valori secundare. definit prin trăsături distinctive constante. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică. iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru a-şi câştiga drepturile.

pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. care asigură procesul de mataforizare. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră. ţopârlan. c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume. Analiza pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei. care. dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. este suficient ca. Procedeele prin care se realizează aceste schimbări. Metafora1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia. din care rezultă. mârlan. metafora (asemănarea. forma florii. „a articula cuvinte“. sentimente umane“ . . Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie. a emite sunete). bădăran. cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie . menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au 1 Metafora a fost discutată pe larg în retorică şi în mai toate disciplinele filologice. 3′ „a reda stările caracteristice speciei câine“ . în general. Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii. vulgar“. Noţiuni generale adică mahalagiu în sensul propriu al cuvântului. şi a revenit în actualitate ca problematică centrală a neoretoricii sec. avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA. afective) care se găsesc virtual în denotaţie.similitudinea) şi metonimia şi sinecdoca (contiguitatea). îngrijite. între cele două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). care sunt.1′ ( a scoate.Capitolul 1. iar la intersecţia lor se află trăsătura de sens comună 1 . din diverse cauze. termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat. Mecanismul metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total. de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu comportament grosolan. Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor. Încă din antichitate când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese.a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate sunete“. 3′. de poetică şi de estetică.A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. 2. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia dintre ei. Un exemplu: TOPORAS ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. pentru că numai el permite decodarea ei corectă. considerate devieri sau abateri de la denotaţie. Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic. dominând pe celelate. „a emite sunete“. Lexicologie 9 . topor mic (forma toporului). iar mai recent şi de semiotică. altfel sunt unităţi distincte: . XX. Denotatul are multe aspecte. dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat. trecând pe primul plan trăsătura de sens comună. Limba română contemporană. termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi. Analogia fiind comparaţie. 3 „a exprima gânduri. unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat. figura centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio). Termenii sunt: floare. unele imprevizibile la prima abordare. schimbarea de sens a fost înlesnită şi de existenţa în limbă a unor cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ – grosolan. sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. ea este o noţiune fundamentală a studiilor de stilistică. intersecţie inteligibilă numai în context. ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. în mare. ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor. pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior ( aşa a ajuns ca prin analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative). Prin tropi se realizează sensurile conotative (expresive. şi păstrează 2′. 2′„a repeta sunete scurte sacadate“. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare.

punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o baniţă ( 15 kg. potrivit cu semantica numelui înlocuitor. fluierul piciorului. şi cel propriu. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare.metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui. fie limbajului poetic. adică un tablou pictat de Grigorescu. în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă: a) metafora animat pentru inanimat. bujor de fată.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu). b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la om la animale sau invers. ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz. Ele poartă numele de metafore implicite. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă. Ele sunt mereu în schimbare şi. rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil.a. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel). cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare. Astfel. un Limba română contemporană. cei doi termeni. Metonimia este. de porumb). c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului. numele eroului literar pentru operă. Metonimia. condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. când cineva spune că are ureche muzicală.metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul. numele inventatorului. cerceluşi ş. ochiul geamului sau al ciorapului. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor. ca atare. între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. Alte metafore au însă o structură aparte. Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.a. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele implicite. . Câteva tipuri mai frecvente de metonimii: . d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare. o baterie (1 litru de vin şi un sifon). care sunt puşi faţă în faţă. o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică).Capitolul 1. sau când se spune că cineva are un Grigorescu. Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor. Lexicologie . cel figurat. SĂ-a cumpărat un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford). cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri. constituie de asemenea o metonimie. numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş. o halbă (paharul de servit bere având capacitatea de1/2 de litru). producătorului pentru obiectul construit. fiinţe etc. subînţeles sau exprimat se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. Între ureche şi auz. prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică. prezenţa celui din urmă asigură o mai puternică forţă de sugestie primului. fată. metaforele au acelaşi mecanism semantic de producere. Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient. prin urmare. dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem. Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii. schimbarea unui cuvânt prin altul. se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei. adică numele pictorului este folosit în locul operei lui. părăluţe. gura râului sau cotul râului. bujor. Noţiuni generale generat.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. Fie că aparţin limbii comune.

o ţară etc. -. Limba română contemporană.metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul. a face gură. pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea. O variantă ceva mai îndepărtată a acestei metonimii se referă la organe şi părţi ale corpului omenesc. valorile conotative ale metonimiei sun mai logice. gloria. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa. numeroase sensuri figurate nemaifiind simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. existenţă materială .a. de aceea încărcătura ei expresivă este mai mică. lărgirea sau transferul de sens sunt fenomene permanente în vocabular. considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi Are cap (= minte.metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea mirosul fin.Capitolul 1. a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile supra la MITOCAN) . politică. talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. ci mai ales cuvintele al căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu.metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie. împodobite cu fire de aur . Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere. mahomedanismul ş. în aur. unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe. dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. vede multă latină . şi alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt. este acela al şampaniei. Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora. În acestă accepţie. a şti.recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I. în care relaţii înseamnă persoane importante. tronul. a avea gură mare. capitala Siriei). pâine pentru hrană. Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte. Lexicalizarea tropilor este un proces cu cel puţin două etape : una efectuată înainte de faza actuală. cât şi în diacronie.sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile. -sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase. laurii. Noţiuni generale braţ de lemne.a. inteligenţă) de matematician. Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei. Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi aproape nu de întâlmeşte la verbe şi adjective. dacia (autoturism fabricat la Piteşti – uzinele Dacia) ş. în catifea. mai rar creierul. pe acest model avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada). de catifea. casă . gălăgia. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu. lexicalzarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop. . cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp. vin din podgoriile provinciei franceze Champagne. Fenomenul poartă numele de lexicalizarea tropilor. . Se adresează justiţiei. tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea. o clădire. atât în sincronie. havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana). cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase. tinereţea) . creştinismul. mai reci decât sensurile metaforice. Lexicologie 11 . . a face gât = conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele. Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea. de obicei inima sau capul.Tipuri de sinecdocă : -sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă. Sala aplaudă în picioare .sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relaţii. damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc. .

Lexicologie . nevăistuică.  Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică. gura văii. privighetoare.  Lenjeria de damasc este sănătoasă. bani gheaţă. brumă de lucruri.  După-amiază a tras un pui de somn.  Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică. Noţiuni generale Temă 1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate din următoarele contexte:  Pentru etimologii se folosea de Tiktin. 3) Grupaţi sintagmele de mai jos in funcţie de tipul de metaforă în care se încadrează : baierele inimii. talpa muntelui. gulerul unei halbe.  Cerul să te binecuvânteze. blând.  Mai multe capete luminate l-au sfătuit. ochiul plasei.  Îi plăcea să fie în frunte. explicaţi opoziţia denotaţie / conotaţie.  Copiii sunt bucuria părinţilor. 2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă. Limba română contemporană.  Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.  Limba clopotului suna a jale.  Nu-mi plac fetele care se miorlăie.  Unii oameni miros câştigurile. farmacie.  Avea multe guri de hrănit.Capitolul 1.  Se frământă de grija copiilor.  Vede multă latină. fier. manşeta unui ziar. ochi de apă.

puterea de derivare şi bogăţia semantică. cele vechi slave 20%. b) un lexic specializat. Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa cuvintelor este invers proporţională cu lungimea lor. Cu o asemenea metodă.a. în mai multe submulţimi: a) un vocabular de uz general. Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice. cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate lingvistică. se poate cerceta forţa lor de derivare. terminologia ştiinţelor exacte ş. Prin simpla observaţie se vede că unele cuvinte.Capitolul 2. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. cele maghiare cca 2%. cuvintele cele mai scurte. ca număr de sunete şi de silabe. stilistico-funcţional. Limba română contemporană. domeniul de activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii. lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte. psihologic şi semantic. Cele cinci criterii de apartenenţă la acest fond principal. simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de cuvinte. Graur. coordonată de Marius Sala. conjuncţiile. Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria socio-culturală. de exemplu: prepoziţiile. d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni. în memoria cărora este gravată frecvenţa lexicală obiectivă. a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba română în toate timpurile. O lucrare mai nouă. profesiune. turceşti sub 1%. Factori de organizare lexicală Înţelegerea lexicului în ansamblu ca o mulţime alcătuită din diferite submulţimi delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă. situaţie de comunicare. în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române. (1988). e) originea cuvintelor reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenţă de 60%. (1954/1957). Al. prezenţa lor în limba literară şi în graiuri etc. c) marea putere de derivare şi de compunere.Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor. b) caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă sporită). Factori de organizare lexicală Capitolul 2. apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa. verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinţifice. Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul fundamental. greceşti peste 1%. Rigiditatea aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500). indiferent de nivelul de cultură. etimologic. 1. asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază caracterul sistematic al lexicului. 2. Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot descoperi cuvinte curente în decursul mai multor etape de evoluţie a limbii. adică diversele terminologii specifice unor profesiuni: terminologia medicală. aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de noi cuvinte. terminologia lingvistică. fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi. Lexicologie 13 .

din gură poate fi derivat gurist ’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc. c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile. iar delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă. care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici. croşete. În căutarea unităţilor elementare semantice. 3. Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun. modificare greşită a cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei ( de ex. depinzând de nivelul de frecvenţă considerat definitoriu. bucătar. carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui car). Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă. ca elemente ale metalimbajului. fie pe linia cuvântului bază. Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară. submulţimi care. ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele. gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar. bucătăreasă. din harpă. (vezi Coteanu 1985: 152-156). constituit dintr-o parte activă şi una pasivă. dar neîntrebuinţate. Adesea planul de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut: dacă din pian derivă pianist. un sistem mai mult virtual. Din această perspectivă. duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor ( de exemplu. s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare. la nivelul lexicului. Factori de organizare lexicală b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă (standard). În acest tip de analiză.). pescar. distincţia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social. ci. fie pe linia procedeului formal (derivare. în aşa numita familie lexicală. Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor. compunere.’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi. prin care sunt în mod inevitabil desemnate. semele. semul sau componenta de sens este problema de bază.Capitolul 2. rezultă. la nivelul întregii comunităţi lingvistice. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. 4. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. a îmbuca. harpist. ca factor de organizare lexicală. Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. îmbucătură etc. de ex. derivatelor şi compuşilor. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor. bucătar etc. Limba română contemporană. Factorul semantic stabileşte. fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor.. pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. 5. vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare. în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat. Sentimentul etimologic. conversiune). Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor. Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj. rotar. pe baza comparării şi diferenţierii sensului. componente ale semnificaţiei cuvântului. bare oblice). Lexicologie 14 . bucătărie. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă.

obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET. BLOND şi GALBEN. + (Pentru o persoană). care admite numai contextul ’păr. Prin asamblarea semelor + (Mobilă). piele a omului’. Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt: animat/inanimat. sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică. obţinem sememul cuvântului TATĂ. a locuinţei. sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă. CANAPEA etc. adică +(Contractual). dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I). PITIC ş. De exemplu. a gradelor de rudenie în limba română. voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT. a culorilor. prin extindere. Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin microsistemul de seme distinctive +(Natural). de care se apropie în mai mare sau mai mică măsură. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor. vegetal/non-vegetal ş. + (Ascendent). + (Pe care şezi).+ (Gradul II). De exemplu. atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile contextuale. + (Ascendent). în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat. Practicarea analizei contextuale în semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte. Factori de organizare lexicală cum ar fi denominaţia animalelor domestice. + (Sex Bărbătesc). de exemplu. Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este metoda analizei contextuale (combinatorii). analiza contextuală nu rezolvă decăt parţial problema determinării sensului. MIC. stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. dacă ne referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexicosemantice sunt sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi. care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun).+ (Direct). se diferenţiază prin restricţiile contextuale ale primului termen. Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să se succeadă. + (Confecţionat din material rigid). cuvintele echivalente semantic şi semic.GRAV. +(Indirect). arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect). + (Cu picioare). + (Pe care şezi). Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei semanticianului. Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic. SCAUN. + (Gradul II). + (Sex femeiesc). pe baza trăsăturii ‘extensiune verticală’.a. ’despre oameni’ sau în contextul especializat bere BLONDĂ. motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică. adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. + (Gradul I). ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND. BANCĂ. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale. Limba română contemporană. reprezentând semele comune tuturor membrilor ansamblului lexical. + (Descendent). + (Cu spătar). ansamblul de seme +(Rudă). + (Natural=de sânge). prin care se poate rafina analiza semantică. +(Sex bărbătesc) este definiţia semică a cuvântului BUNIC.a. cum rezultă în contexte ca om ÎNALT.Capitolul 2. dar mai puţin important la substantive. Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. De exemplu. operaţie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală. munte ÎNALT. Un ansamblu de seme defineşte un semem. Lexicologie 15 . Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri. Deşi utilă şi necesară în anumite situaţii. contextele de tipul sunet ÎNALT. FOTOLIU. animat-persoană/animat-non-persoană.

limbii literare standard şi terminologiilor: Se afirmă. eflorescent .pachebot. floarea-soarelui. floretă. florar. înflorat. Factori de organizare lexicală Temă 1) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor: . 4) Stabiliţi care dintre cuvintele utilizate în texul de mai jos aparţin vocabularului fundamental. Lexicologie 16 . florilegiu. florărie. mineralier.Capitolul 2. floricpl. eflorescenţă. dar mai ales a imenşilor săi gheţari. florist. faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o paradigmă lexico-semantică. florentin. florăreasă. cargobot. a cerceta. în egală măsură. Everestul e cel mai greu de urcat. acolo unde este cazul. floricică. . Limba română contemporană.a studia. care au contribuit din plin la moartea a zeci de alpinişti celebri şi. nu numai din cauza altitudinii lui uriaşe (8. florid. înflori. floral. ci şi din pricina versanţilor (uneori prea abrupţi). pe bună dreptate. 3) Arătaţi care dintre următoarele cuvinte fac parte din familia lexicală a substantivului FLOARE şi precizaţi. florişoară. 2) Observaţi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la stabilirea diferenţelor specifice.846 de metri). mecanismul lor de formare: eflora. feribot. a şerpaşilor însoţitori. că dintre numeroşii munţi a căror înălţime este exagerat de mare. a investiga.

S-a constatat că polisemantismul este direct proporţional cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa lui în limbă: lexemele vechi sunt frecvent utilizate. în afară de sensul iniţial. Transferul de denumire. deoarece în fiecare act concret al comunicării cuvintele actualizează un singur sens. în general. 3-4 sensuri (Bucă.OMONIMIA O anliză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două categorii de cuvinte: cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice. în limba de origine. apoi „persoanele care lucrează într-un birou”. Din cele 1419 cuvinte considerate de Al. De exemplu. caută să patrundă în lumea abstractului pornind de la concret. Polisemia. este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi obiecte. toate celelalte sensuri. cu un singur sens se folosesc în limba română un număr mare de termeni ştiinţifici şi tehnici şi o serie de neologisme. Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. ei recurg la cuvinte vechi. prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanţat de comunicare. (Hristea 1984:). De aceea. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul 17 Limba română contemporană. o societate”. admiţându-se. Relaţii semantice în limba română. dar ea încetează să funcţioneze în vorbire. fiind secundare în raport cu primul. Polisemia există la nivelul sistemului limbii şi al normei. observate de o comunitate lingvistică. prezentate mai sus.Capitolul 3. a face. apoi încăperea cu asemena mobilă. în medie. numărul total de sensuri este de 5407. Relaţii semantice în limba română POLISEMIA. Cauzele polisemiei. reprezentând deumirea sau denotaţia. polisemia este interpretată ca relaţie între sensurile unui cuvânt. prezent în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale. oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite. cuvântul birou a avut la început. Omonimia Capitolul 3. polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl consideră o urmare a disproporţiei dintre numărul relativ redus al cuvintelor faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. care stă la baza oricărei polisemii. iar 1206 sunt polisemantice (85%): faţă de numărul total de 1419 cuvinte. pentru fenomenul polisemiei se foloseşte termenul pletoră semantică. Când un cuvânt este deosebit de încărcat cu sensuri. a avea). 213 sunt monosemantice (15%). iar pletora semantică caracterizează cuvintele cu o frecvenţă mare în vorbire (a fi. pentru a denumi lucruri şi noţiuni noi. În procesul cunoaşterii. Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice context cu aceeaşi semnificaţie. arată că polisemia lexicală este un fenomen firesc.. franceza. apoi „grupul de persoane care conduce o asociaţie. Polisemantismul este considerat drept una din condiţiile apartenenţei unui cuvânt la fondul principal lexical. Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Lexicologia . fapt ce înlesneşte apariţia polisemantismului.81. Circa 80% din lexicul activ al limbii este alcătuit din cuvinte polisemantice. numite şi conotaţii. birou a ajuns să denumească „mobila” acoperită cu această stofă. care s-a pierdut. toate celelalte au rămas virtuale în limbă. că unul dintre sensuri este mai stabil. ceea ce înseamnă un coeficient de polisemie de 3. Graur componente ale fondului principal lexical. exceptând cazurile ambiguităţii voite (calambururile).sensul de „stofă groasă” care acoperea o masă în timpul scrisului. cu timpul. In lucrările de specialitate. Evseev). capabil să reflecte mişcarea minţii de la concret la abstract. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii înconjurătoare. O statistică asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului principal arată că majoritatea acestora au.

Limba română contemporană. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigmă lexico-semantică. în contextul Am pârlit porcul. să iei pe Acriviţa. Sensurile derivate sunt: S2= „ac de păr”. adică sensurile derivate pleacă de la acelaşi sem (s) al sensului (S) de bază. +(Porcin). ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de interdependenţă şi subordonare. necăjit’. Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi evidenţiată prin analiza semică (componenţială).frunză la conifere”. adică prezintă în sfera lor semică semul s3=’subţire şi ascuţit‘. Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de sensuri reunuite în mod arbitrar. cuvântul PÂRLIT se actualizează într-un context care nu este marcat cu +(Animal). operaţia se bazează pe tehnica analizei semice şi pe analiza contextuală. ce reprezintă aşa numita constantă semantică. deşi conţin sensuri intensionale şi extensionale diferite. în contextul Dumneata nu trebuia să te fi însurat dacă te ştiai pârlit. înrudit cu sensul fundamental. Omonimia altui sens secundar). cuvântul PÂRLIT este folosit cu un sens secundar. De exemplu. S4=. ceea ce determină deplasarea sensului ’pârlit‘ din domeniul unei denotaţii fizice. ci cu +(Uman). Polisememele prezintă o serie de asemănări în ce priveşte modul de organizare a sferei lor semantice. cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. S3= „organ de apărare la animale. Relaţii semantice în limba română. metonimie sau sinecdocă. care n-a fost învăţată la casa părintească să-şi manânce din unghie. Grafic . în domeniul unei conotaţii sociale. Aceasta înlesneşte transferul denumirii ce se efectuează prin metaforă. Analiza semică (componenţială). de cele mai multe ori condiţionate contextual.deoarece legăturile dintre sensuri se realizează prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul sememelor. Lexicologia 18 . b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune. conţin o serie de trăsături semantice comune. Polisemia. (Şerban. cât şi a celor diferenţiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili releţiile dintre sensurile unui cuvânt. In cadrul polisemiei radiale se disting două situaţii: a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune. Toate sensurile derivate ale cuvântului AC se bazează pe asemănarea dintre ac şi obiectele respective.Capitolul 3. fata lui Hagi Cănuţă. Sensurile unui cuvânt polisemantic. In acest din urmă exemplu.. adică sensurile derivate pleacă dela seme diferite ale sensului de bază.cuvântul PÂRLIT este folosit cu sensul fundamental ‘a arde uşor la suprafaţă părul porcului’. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente de sens. ceea ce înseamnă atât identificarea semelor comune. configuraţia polisememului AC poate fi redată astfel: (vezi schemele la finalul cursului) Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de bază a fost numită polisemie radială. Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie pune problema polisemiei ca microsistem. de exemplu. ‘sărac. Evseev) sensul de bază (S1) al cuvântului AC include următoarele seme (s) componente: s1= ’instrument‘ s2=‘serveşte la cusut’ s3=’subţire şi ascuţit la un capăt‘ s4=‘are o gaură prin care se trece aţa’ . (vezi AC). ţeapă”.

sensurile pot să derive unul din altul. se mai poate referi la cuvinte care desemnează „perioade” (an.) „bunăstare. pentru că sensul de bază este sensul central al unei structuri semantice. Contextul este interpretat strict lingvistic. Legăturile dintre sensuri au următoarea reprezentare: (vezi schemele la finalul cursului). perioadă). distribuţional. sensurile denotative sunt mai libere de context. Interdependnţa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a caracterului organizat al conţinutului. fiecare dintre ele de la diferitele seme ale lui S1: S2=„ orice astru care are lumină proprie” derivă din s1=‘astru’. se pot înregistra mai multe situaţii: a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferenţe semantice. În general. S3=„lumina şi căldura care vin de la soare” derivă din s3=‘incandsescent şi luminos’.Capitolul 3. ’cărţi‘. fericire” derivă din s3. Adesea întâlnim combinaţii între cele două tipuri de polisemie (vezi TEATRU). Omonimia Astfel sensul de bază (S1) al cuvântului SOARE se poate descompune în următoarele seme (s): s1=‘astru’ s2= ’centru al sistemului solar‘ s3= ‘incandsescent şi luminos’ s4= ‘întreţine viaţa pe pământ‘. reprezentaţie dramatică” S3=„artă teatrală” S4=„literatura dramatică”. Pentru menţinerea integrităţii polisememului. Relaţii semantice în limba română. ci numai diferenţe contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună pentru toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade”. teren sau la fiinţe (femeie. cât şi contextuale: BIBLIOTECĂ S1=‘mobilă’+’în care se ţin cărţi‘ S2=‘încăpere’+’în care se ţin cărţi’ S3=’instituţie’+’care difuzează cărţi’ S4=’o colecţie anume de cărţi’ între toate aceste sensuri fiind evidentă atât legătura. b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenţe atât semantice. care diferenţiază sensurile. De la acest sens (de bază) derivă alte sensuri. De exemplu. în acest caz vorbim de polisemie în lanţ. cu referire la pământ. cât şi a semelor variabile. Analiza contextuală a polisemiei este esenţială pentru dezambiguizarea (diferenţierea) sensurilor. S4=(fig. animal). constata semică. trimite la denotaţia ‘apreciere gustativă’. diversele sensuri ale cuvântului TEATRU: S1=„clădire pentru spectacole” S2=„spectacol. în mod succesiv. evidenţiază faptul că. cât şi diferenţele. iar sensul de Limba română contemporană. Polisemia. ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau chiar cu cuvinte anume. Dar analiza semică a polisemiei. Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie. locuri. care urmăreşte identificarea semelor comune. Lexicologia 19 . care asigură coeziunea sensurilor. emis chiar fără un context. Astfel cuvântul ACRU.

rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică a cuvântului în limba actuală. ORB înseamnă. celelalte sensuri ale acestui cuvânt. apărând numai în sintagme sau construcţii fixe: CASA de copii. CASA de comenzi. Omonimia ’apreciere psihică negativă‘ are nevoie de un context anume: femeie/ privire/ atitudine ACRĂ. CASA de sănătate. de aceea se vorbeşte de mai multe tipuri de sens. a spuse lucruri care nu trebuie spuse”. Polisemia. cât şi obiectul verbului. În funcţie de criteriul care stă la baza distincţiilor şi de raportul între între tipurile de sens rezultate. cum ar fi (popular). Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. înaintea definiţiei lexicografice. ele sunt pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor şi. Limba română contemporană. de cele mai multe ori indicată în dicţionare între paranteze. Relaţii semantice în limba română. GURĂ are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a corpului. întunecat” (fereastră oarbă. 2) Sens primar (etimologic) / sens derivat – distincţia se face potrivit unui criteriu cronologic. Tipologia sensurilor este variată. iar obiectul este concert). Lexicologia 20 . legătura dintre sens şi obiectul denumit. poate funcţiona ca o restricţie de uzaj (marcă diastratică). vorbit”. gradul de dependenţă a sensului faţă de context etc. este primul în ordinea importanţei. voce” ( numai gura lui se aude). caracterizată printr-o multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea informaţiei. de clarviziune” (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină. (familiar). „glas. „persoană care trebuie hrănită” (o gură în plus la masă) – sensuri derivate. care serveşte la mâncat. Există sensuri care sunt strict determinate contextual. În cadrul sferei semantice a cuvântului nu toate sensurile au aceeaşi importanţă nu sunt în egală măsură prezente în mintea vorbitorior şi nu desemnează în acelaşi mod realitatea.Capitolul 3. în cazul celor din urmă are importanţă atât subiectul. Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. se disting următoarele opoziţii: 1) Sens principal (de bază) / sens secundar – opoziţia are în vedere importanţa. analiza contextual-stilistică este modalitatea principală de a explica mecanismul evoluţiei (dinamicii) sensurilor în limba română. se stabileşte deci funcţional. De exemplu (Forăscu). numite solidarităţi lexicale sau semantice ( Coşeriu 1977:143-162): A CIRIPI (despre păsări) „a scote sunete specifice”. Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenţă în ce măsură contextul mai larg. gură de canal. Diferenţierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective (Vezi ACRU) şi pentru verbe. este mai stabil şi relativ independent de context. de aici au derivat apoi sensurile „deschidere anterioară (în general)” (gura sobei. pentru a le înţelege este nevoie de un context. „lipsit de discernământ. De exemplu (Forăscu). unele cuvinte manifestă preferinţe până la anumite restricţii contextuale. în primul rând şi pentru orice vorbitor. Supărarea/Boala l-a DOBORÂT pe Ion (subiectul este o stare psihică. (peiorativ) ş. gura minei). iar obiectul o persoană).a. Pe de altă parte. de obicei. înţeles ca situaţie de comunicare sau ca registru stilistic. „lipsit complet de simţul văzului”. fizică. iar (despre oameni) „a vorbi fără rost. gura văii. Totalitatea sensurilor unui cuvânt alcătuieşte sfera semantică a acestuia. Pe de altă parte. Sensul principal apare spontan în mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvânt. A DOBORÎ are sensuri diferite în funcţie de subiect şi de obiect : O persoană/ vântul DOBOARĂ copacii (subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic. sunt sensuri secundare. deoarece sensul este o entitate complexă. De exemplu. cameră oarbă).

(Forăscu) înţelegem ce înseamnă pahar. o figură de limbaj. la televiziune”. cuvântul FIARĂ are ca sens propriu „animal sălbatic mare”. raportându-le la însuşirile obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului. Ca urmare. la sensul figurat legătura se face prin intermediul altui sens. de exemplu. individ”. Polisemia. În multe cazuri. ele provin din asociaţii mai puţin obişnuite. fără a avea o funcţie expresivă: scară (pentru urcat) – scară de valori. discutat mai sus. are sensul de „persoană. ca urmare a modificării realităţilor socio-politice. în evoluţia limbii. un transfer de denumire de la un obiect la altul. carte. raportul se poate inversa. ci au ca punct de plecare faptul că sensul propriu conţine mai multe aspecte. acest aspect înlesneşte transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect. în conştiinţa vorbitorilor el apare ca un sinplu sens secundar. dintre care se impune la un moment dat un anume aspect. cuvântul CRAINIC are ca sens principal în limba actuală „persoană ce anunţă ştirile la o staţie de radio. Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază. primar. cuvântul FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat. De exemplu. iar sensurile derivate. Relaţii semantice în limba română. în contextul Am plătit cici mii de lei de căciulă. Afirmaţia. sau. Alteori. extravagant”. iar utilizarea lui figurată nu mai este simţită: de exemplu. cuvântul CĂCIULĂ. După aria lor de răspândire. Sensurile figurate iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor între două obiecte. dar pentru un cuvânt Limba română contemporană. Sensul propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate. ca în cazul cuvântului GURĂ. Omonimia În foarte multe cazuri. vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire (uneori cuvântul respectiv este termen unic pentru denumirea unui cuvânt) face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv. dar a căror încărcătură expresivă este sporită faţă de cele din limbajul comun care sunt adeseori uzate. 3)Sens propriu / sens figurat – distincţia are la la bază observarea legăturii directe sau indirecte dintre sens şi realitatea desemnată. sensul său iniţial. de obicei. intrând în limba comună şi fiind înregistrate în dicţionare. deşi valabilă în general. Lexicologia 21 . COT în sintagma cotul râului. trebuie privită cu rezervă. creând impresia că are mai multe sensuri proprii. se disting două categorii de sensuri figurate: a) unele aparţinând limbii comune. un cuvânt ajunge să desemneze mai multe obiecte din realitate. uneori. în acest fel. Aceste transferuri sunt cunoscute sub numele general de tropi. dinte şi fără context. „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar în limba actuală. căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri. iar cele secundare sunt determinate de acesta. cu cele secundare. a unei realităţi noi în baza asemănării sau contiguităţii ( corespondenţe cantitative sau calitative) dintre ele.Capitolul 3. celelalte sunt sensuri al căror caracter figurat este mascat de uzură. sensul său figurat „om extrem de rău. capătă funcţie expresivă: apusul soarelui – apusul vieţii. Un alt exemplu. de regulă. de fapt un singur sens este denominativ pur. sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal. că sensurile de bază sunt independente de context. crud. „persoană ce anunţă mulţimii poruncile suveranului” a trecut pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor. b) unele aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale scriitorilor.transfer de sens prin contiguitate. ele denumesc o realitate. sensul primar. De exemplu (Forascu). Asociaţiile nu se realizează niciodată întâmplător. De exemplu. violent”este obţinut prin transferul denumirii de la animal la om. adică cunoscute de toţi vorbitorii şi înregistrate în dicţionarele explicative ale limbii. 4) Sens liber de context / sens determinat contextual – se afirmă.

obişnuit. sunt ocazionale sensurile care apar. 5) Sens uzual / sens ocazional – este o distincţie bazată pe criteriile de răspândire. incendere şi lat. astfel încât ajung să funcţioneze ca OMONIME. c) drivarea de la aceeasi rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş1 „ciocan mic“. poate duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea. al doilea din lat. noapte albă ş. similare. în limbajul figurat specific unui scriitor. Relaţii semantice în limba română. considerate cuvinte distincte. distincţiile propuse sunt mai mult teoretice şi le-am prezentat pentru a înţelege terminologia variată pe care o întâlnimn prezentarea sensurilor. în funcţie de unghiul din care este privit. 6) Sens general / sens special – este o distincţie bazată pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe stiluri funcţionale. Din cele prezentate mai sus rezultă că unul şi acelaşi sens al unui cuvânt polisemantic poate fi caracterizat diferit . Gradul de dependenţă faţă de context poate fi mai mare sau mai mic – există sensuri strict contextuale. adică evoluţia divergentă a sensurilor unui cuvânt polisemantic.„socoteală“ au evoluat divergent. gânduri negre. Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune. b) coincidenţa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac1 < lat.Capitolul 3. Sursele omonimiei pot fi: a) evoluţii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte diferite: lat. valori semantice care se realizează numai în anumite combinaţii. ciocănaş2 „muncitor care sparge sarea cu ciocanul în ocnă“. nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. de exemplu.a. Polisemia. Descrierea componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale (importante) comune: a semăna1 = ’verb‘ ’denumeşte acţiunea‘ ’de a arunca sămânţa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în vederea obţinerii unei viitoare recolte‘. seminare. Aceasta este cea de-a doua caracteristică care deosebeşte omonimia de polisemie. Dezintegrarea polisemiei. incingere > rom a încinge1. situaţie albastră. a semăna2 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între persoane sau obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘. Lack. posibilitate morală sau intelectuală a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza: facultatea de a vorbi. în versul eminescian Argint e pe ape şi aur în aer. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale. Limba română contemporană. lacus. de exemplu cuvântul RĂDĂCINĂ în lingvistică are sens diferit de sensul general al aceluiaşi cuvânt. în timp ce sensul special se utilizează doar pentru un domeniu. lac2 < germ. cuvintele capătă sensurile ocazionale: AUR „lumină galben-strălucitore”. sensurile cuvântului latinesc calculus: 1. stabilitate şi frecvenţă a sensurilor. fiind. de exemplu. Omonimele amintite au şi etimoane diferite: primul provine din lat. Lexicologia 22 . Omonimia ca FACULTATE. facultatea de a crea opere de artă. de aceea.„pietricică“ şi 2. Importantă este înţelegerea mecanismului care stă la baza obţinerii de noi sensuri. Este sens general sensul care poate apărea în orice stil funcţional. în afara cărora nu pot fi înţelese. a încinge2. iar ARGINT „lumină alb-strălucitoare”. primul sens înregistrat în dicţionare „capacitate. fiind considerate astăzi cuvinte omonime. De exemplu.

ea nu este uşor de operat în toate cazurile. cot3 – coţi). blând. care constituie majoritatea. mână. „căpetenie. b) adăugarea unui determinant (capră de tăiat lemne. Precizaţi legătura semantică care motivează existenţa polisemantemului. 2) parţiale sau pseudoomonime. În această categorie intră. Căile de evitare a omonimiei sunt: a) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar1 „cioban“ a fost înlocuit în zonele petroliere unde există omonimul păcurar2 „vânzător de păcură“ de sinonimul cioban). Teme 1) Consultând DEX-ul. De exemplu: cap1 cuprinde sensurile„extremitate superioară a corpului. când au numai anumite forme identice. Precizăm că. cultural-istorică (dietă1 „regim alimentar“ – dietă2 „adunare legislativă ăn trecut“). care nu favorizează omonimia ( aceasta afectează mai ales termenii monosioabici). Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. în care se află creierul“. şi omonimele parţiale sunt omonime tolerabile. întrucât pot fi deosebite unele de altele cu uşurinţă. Limba română contemporană. urmărind traseul derivativ. satelit al pământului“. pentru a o deosebi de animalul cu nume omonim). Specialiştii apreciază că limba română nu are predispoziţie spre omonimie. c) diferenţieri morfologice (cot1 – coturi. de asemenea. preţ. 2) Căutaţi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze. adânc. când au toate formele identice şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire (bancă2 „scaun lung“ – bancă2 „instituţie bancară“). Tipuri de omonime Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise. lună2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“. Lexicologia 23 . Relaţii semantice în limba română. „căpătâi“. polisemie în lanţ). cot2 – coate. Diferenţierea între omonime se face în baza sferelor de utilizare: profesională 1 „metaloid aflat în sărurile acidului boric“ – bor2 „unul dintre borurile pălăriei“). şi acţiunea distructivă a legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi (ducând mai puţin frecvent la evoluţii formale convergente până la identitate). dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel. Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj (stil) sunt considerate omonime intolerabile (exemplu: bucătărie1 „încăpere destinată pregătirii mâncării“ – bucătărie2 „ocupaţia celor care pregătesc mâncarea“). (bor dialectală ( rudă1 „rudenie“ – rudă2 „prăjină“). Celelalte omonime totale. deoarece are preferinţă pentru cuvintele polisilabice. Omonimia d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună1 „astru.Capitolul 3. diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor polisemantice stins. diferenţiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri). omofonele (cuvinte care se pronunţă identic. Polisemia. „un vârf al unui obiect“ şi se raportează omonimic la cap2 „parte de uscat care înaintează în mare“ şi la cap3 „viaţă“. diferitele configuraţii structurale ale complexului semantic (polisemie radială. dar se pronunţă diferit: c′opii – cop′ii). deşi principial deosebirea dintre omonimie şi polisemie este clară.

4) Consultând DEX –ul. Polisemia. Omonimia 3) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor polisemantice şcoală. faceţi o descriere a sensurilor. cu precizarea criteriilor avute în vedere.Capitolul 3. Limba română contemporană. Lexicologia 24 . Relaţii semantice în limba română. căutaţi cuvinte omonime care să ilustreze omonimia totală şi încercaţi să explicaţi provenienţa lor . original.

cuvintele terminate în –ţiune (petiţiune. ele fie dispar. Această condiţie este esenţială şi obligatorie. Metodele tradiţionale de analiză a sinonimiei nu au reuşit să stabilească căt de mare poate fi aproximaţia şi să evite interpetările subiective. b) repartiţia stilistico-funcţională a lor. Sinonimele să fie substituibile în context.: părere = opinie. Sinonimia Capitolul 4. fie sunt supuse. imperfecte) ridică problema interpretării termenului aproximativ. în secolul al XIX-lea au apărut în limba română două şiruri de substsntive postverbale. din definiţie. de fapt. reprezintă. de aceea în determinarea ei trbuie să se ţină seama de :a) repartiţia dialectală a termenilor . fie că sunt lipsite de importanţă în situaţia dată.a. declaraţiune ş. Sinonimia presupune o situaţie concretă de comunicare. neglijarea uneia sau a mai multora din condiţiile formulate mai sus. cuvintele aflate în sinonimie perfectă fiind puţine la număr: natriu = sodiu. unui proces de diferenţiere semantică şi stilistică. Cuvintele considerate sinonime trebuie să fie identice sub aspectul obiectului denumit (al referentului). ci şi expresii sau locuţiuni. a. Limba nu tolerează asemenea cuvinte şi. a întiderii zonei de fenomene careia i se poate aplica termenul aproximativ.). terminate în –ţie/-ţiune: petiţie/petiţiune. 3. au trecut în fondul pasiv al limbii. în timp. în exemplul nostru. formaţie/formaţiune etc. formaţie – formaţiune ş. Într-un anumit moment de dezvoltare a limbii. sinonimele absolute pot rezulta fie prin derivare. la care sensul a rămas acelaşi. Din această definiţie se înţelege că. fie prin împrumuturi. dar şi aici ele nu constituie decât o întâmplare explicabilă prin prin provenienţa termenilor sinonimi din limbi diferite. de obicei în limbajul ştiinţific. b) Sinonimele apropiate ca sens ( numite şi sinonome relative sau parţiale. 2) cuvinte care au sinonime (în sinonimie intră nu numai cuvinte. adică să trimită la aceeaşi realitate. Lexicologia 25 . fenomenul sinonimiei parţiale poate fi redefinit astfel: două sau mai multe unităţi de limbă Limba română contemporană. chiar dacă identitatea implică neglijarea unor aspecte particulare ale obiectului. ce permit următoarea structurare a submulţimii cuvintelor sinonime: a) cuvinte identice ca sens. staţie/staţiune.Capitolul 4. Ca urmare. b) cuvinte apropiate ca sens. de exemplu: a da ortul popii = a muri). În cadrul ultimei submulţimi (2) distingem două categorii de echivalenţe semantice. altele. adică a precizării limitelor între care se poate vorbi de sinonimie. fie că nu au cunoştinţă de ele. de aceea. generozitate = mărinimie. Din aceste perechi unele s-au diferenţiat semantic (staţie – staţiune. 2. de ex. însurat = însurătoare.a.). făra ca înţelesul global al mesajului să se modifice.: plâns = plânset. Cuvintele identice ca sens se găsesc numai în anumite zone ale vocabularului. folositor = util ş. de exemplu. vocabularul se poate organza în două submulţimi: 1) cuvinte fără sinonime. a memora = a memoriza etc. din punct de vedere al echivalenţelor semantice. SINONIMIA Sinonimia este relaţia de sens care se stabileşte între cuvinte care au aproximativ acelaşi sens sau sensuri identice. Cercetările mai noi în domeniul semanticii au precizat că pentru a se putea vorbi de sinonimie trebuie îndeplinite anumite condiţii de sinonimie: Condiţii de sinonimie: 1. a) Identitatea semantică totală este foarte rară. „Aproximarea“ din definiţia generală formulată iniţial. de ex.

obligatorie. iar dacă apar diferenţe. acesta o face fără dificultate. dar prezintă şi unele diferenţe. condiţiile de sinonimie prezentate mai sus. bărbatul. trebuie precizate de ce tip sunt ele. pentru că în mintea lui clasa de sinonime este relativ bine constituită. iar diferenţele sunt neglijate ca neinteresante. Este evident că relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de perspective. Contextul poate fi înţeles atât ca enunţ ( mai mult sau mai puţin dezvoltat). dar bradului îi vom spune copac. totuşi ele se substituie numai în contexte în care apar substantive nume de persoană (omul. Sinonimia se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global acelaşi obiect în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu). de nivelul la care se face aprecierea. deoarece atât asemănările. Într-o clasă de sinonime alcătuită de vorbitor sau oferită de dicţionare. pot apărea în aceleaşi contexte. toate. ● Prima condiţie. nu este valabilă decât pentru un singur context: de ex. De exemplu. Mărcile stilistice introduc restricţii. au definiţii care pot fi reduse la aceleaşi componente de sens: ‘a înceta’ + ‘din viaţă’. înaltă” „cu o coroană de crengi şi frunze”. cât şi ca variantă stilistico-funcţională a limbii. vorbitorul alege în funcţie de diferenţele pe care le sesizează între sinonime. întrucât al Limba română contemporană. prietenul a murit / a decedat). a muri = a deceda. Dacă interesează că cele trei cuvinte denumesc o „plantă” „cu tulpina lemnoasă. oricăruia îi putem spune arbore. ele se pot substitui unul cu altul şi pot fi considerate sinonime – Stă la umbra unui copac / arbore / pom – în acest caz se reţin însuşirile comune. chiar dacă acestea sunt semantic identice. numite în mod curent serii sinonimice. Diferenţele pot fi puse în evidenţă comparând între ei termenii dintr-o serie conform principiului că un cuvânt îşi stabileşte valoarea în relaţie cu celelealte unităţi din aceeaşi clasă. alături de substantive care denumesc animale este acceptat numai a muri. acru şi bătut se pot substitui reciproc numai în contextul lapte. cuvintele sunt grupate pe baza unor componente comune de sens. deoarece limitează substituţia sinonimelor. cât şi deosebirile trebuie urmărite. teoretic. cuvintele (cele polisemantice) se grupează în clase.. în acest caz.‘cultivat de om’. dacă i se cere unui vorbitor să indice sinonimele unui anumit cuvânt. femeia. Pentru stabilirea sinonimiei interesează toate componentele de sens indiferent de tipul lor. de o asemenea serie când comunică. arbore. deci există o identitate semantică. Verificarea identităţii de sens a termenilor dintr-o clasă (serie) este condiţia primordială a recunoaşterii sinonimelor. a fura şi a şterpeli nu se pot înlocui oricând. Precizăm că în baza unui sens anume. pentru orice vorbitor este clar că termenii au nişte trăsături de sens comune. Situaţia se schimbă când obiectul la care trimite sensul este particularizat. Lexicologia 26 . când ştim că facem referire la un brad sau la un măr. în clasa pom. mai amănunţit. Dificultatea de a aprecia numărul de componente de sens comune provine din faptul că el este variabil în funcţie de precizia cu care se urmăreşte identificarea referentului. de exemplu. respectiv substituţia. dispunând. precis identificat. în timp ce mărului îi vom spune pom – diferenţierea apare atunci când se au în vedere şi semele (trăsăturile de sens) +/-‘cu fructe comestibile’ şi +/. în recunoaşterea sinonimelor este identitatea referenţială. dar ea nu este suficientă pentru a decide ● asupra identităţii funcţionale a acestora. de exemplu. Registrul stilistic identic sau diferit al sinonimelor este de o extremă importanţă pentru posibilităţile de care dispune vorbitorul în alegerea unui termen într-o situaţie dată. Vom examina. încât sinonimia. în felul acesta se poate răspunde la întrebarea câte componente de sens trebuie să aibă în comun sinonimele: în principiu. Restricţiile de folosire sunt atât de mari uneori. copac. şi chiar dacă. de aceea comportamentul contextual şi cel stilistic sunt considerate drept condiţii ale sinonimiei. în principiu..Capitolul 4.

este o relaţie de incluziune unilaterală a sensurilor unităţilor lexicale considerate şi demonstrează caracterul ordonat. :TARE. specific (hiponim). 6. Lexicologia 27 . LALEA.) = vreme (sl.este sursă indirectă a sinonimiei. Sinonimia şi hiponimia.).) = musafir (tc. pe de o parte. De exemplu. 4.) = oraş (magh. de origine slavă. TRANDAFIR. ACRU. perechea sinonimică: târziu = tardiv . Polisemia . sin. Relaţia de sinonimie se poate confunda cu relaţia de hiponimie. (despre apă) care conţine din abundenţă săruri de calcar . Hiponimia este o relaţie semantică stabilită pe baza unui principiu ierarhic şi asociază un termen mai restrâns. CALCAROASĂ . desemnează aceeaşi plantă. sin. care a evoluat în epoca de formare a limbii române la târziu. ŢEPOS . pântece (lat. Principala sursă a sinonimiei este împrumutul din limbi difrite a unor cuvinte care desemnează acelaşi referent. sin. şi cuvinte de alte origini. dar cele două nu se acoperă decât parţial: PURPURIU este. (despre fire de păr) . INTENS. întrucât primul este dialectal. între cuvinte de origine latină.Capitolul 4. iarnă aspră. greu de îndurat (vânt aspru. deci limitat ca întrebuinţare. de origine latină. dar nu şi invers. unuia mai general (hiperonim). sinonimia poate apărea între cuvinte moştenite din latină (îngust – strâmt). (despre om şi manifestările lui) lipsit de indulgenţă . de exemplu : ASPRU : 1. pe de altă parte: punte (lat. (despre vin) care are gust înţepător . 4. greu de suportat. negoţ (lat. 2. de exemplu. în epoca de modernizare romanică a limbii române (sec. Ambele cuvinte provin din acelaşi etimon lat. FLOARE poate fi substituit prin CRIN. structurat al vocabularului.). de exemplu curechi şi varză. NEÎNDUPLECAT. sin. 2. ÎNVERŞUNAT. De exemplu. încet (lat. Derivarea. oaspete (lat. care provoacă suferinţe.) = agale (ngr. tardivus. în limbajul oficial el nu poate să apară şi nici într-un text formulat în limbaj literar.) = foale (lat. iar al doilea este termen din limbajul literar curent. Demonstraţia se poate face şi cu termeni de origine dialectală diferită. 3. iar polisemia se desface în sinonimie . Dubletele etimologice – cuvinte provenite din acelaşi etimon.). 3. Limba română contemporană. NECRUŢĂTOR. dar nu se pot substitui.). derivatul a nădăjdui de la nădejde. cetate (lat. În acest sens. în enunţul Mi-a adus flori. timp (lat. devine sinonim cu a spera. în acelaşi timp.) = stomac (sl. fiecare sens al unui polisemantem poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate. îngrijit.) = pod (sl. după gradul de precizie cu care este identificat referentul. formarea de cuvinte şi expresii este o altă sursă a sinonimiei. care are acelaşi etimon amintit. SEVER. sin. PUTERNIC. NEÎNDURĂTOR. implicaţie unilaterală pentru hiponimie. 1. Sinonimia doilea termen este specific limbajului familiar. cu suprafţă zgrunţurosă care dă la pipăit o senzaţie neplăcuă . Sursele sinonimiei. al XIX-lea) a fost împrumutat din limbile romanice apusene tardiv .).) = abdomen (romanic). pentru că prin dezvoltarea unui câmp de expansiune sinonimică . robie aspră) .) = comerţ (romanic). prin filiere şi la date diferite: de exemplu. un hiponim şi un sinonim al lui ROŞU. care deşi au acelaşi referent. 5. Dar din punct de vedere logic hiponimia se distinge de sinonimie: implicaţie bilaterală pentru sinonimie.

. iar DESHIDRATAT şi SECETOS prin ‘grad maxim’. Se porneşte de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi)echivalenţi numite curent serii sinonimice. SEC . utilitatea ei rezultă din aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă. ‘fertilitate’.‘nonumiditate’. în ultimă instanţă la obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba le pune la dispoziţie. şef. comandant. ZBICIT şi ZVÂNTAT se caracterizează prin ‘grad mic’. dat fiind că provin din participiile trecute ale unor verbe care denumesc acţiunea. Sinonimia Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între ele.pentru sensul ‘conducător’ sunt sinonimele căpetenie. Prin analiza componenţială se ajunge la conştientizarea acestor diferenţe. ZVÂNTAT . În afară de aceste trăsături graduale. De exemplu.pentru sensul ‘partea dinainte a unui obiect’ sunt sinonime frunte. deşi echivalente la nivelul sistemului. Analiza componenţială îşi propune să verifice identitatea de sens a presupuselor sinonime. verificându-se echivalenţa sau non-echivalenţa unităţilor presupuse sinonime. se grupează pe baza semelor comune ‘adjectival’.Capitolul 4. termenii se mai diferenţiază prin seme de substanţă : ZBICIT . FERTIL . în funcţie de preferinţele de combinare contexuală. Verificarea identităţii semantice a termenilor ce alcătuiesc clasa se face relevând componentele de sens. stabilirea identităţilor sau a diferenţelor de sens într-un context dat este o posibilitate de validare şi de rafinare a analizei semice. pot fi considerate sinonime. totodată. termeni care se diferenţiază prin seme substanţiale (care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor) şi/sau seme graduale. Analiza sinonimiei Analiza componenţială relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o modalitate de organizare a lexicului. iar SECETOS se caracterizează prin ‘cauzat de lipsa precipitaţiilor’. deoarece se caracterizează prin aceleaşi trăsături ‘adjectival’. ‘grad nedefinit’. CAP : . devlă ş. Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor .ş. . Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi. Limba română contemporană. apă (în grade diferite)’. Încă un exemplu. Astfel USCAT şi SEC conţin trăsătura ‘grad nedefinit’. urmărind în ce măsură semele sunt comune tuturor termenilor din serie. Aceasta înseamnă că. ZBICIT . în ultimă instanţă. . Dar aceste trăsături de sens nu sunt suficiente pentru a acoperi conţinutul termenilor. limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz. la deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi.are pentru sensul ‘parte superioară a corpului la om şi animale’ sinonimele : căpăţână. RODITOR .a. Lexicologia 28 . BOGAT sunt identici sub aspect semantic.a. MĂNOS . sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context. DESHIDRATAT . diferenţele fiind puse în evidenţă din aproape în aproape. început etc. Analiza componenţială a sinonimelor pune în evidenţă termeni care nu se diferenţiază semantic. termenii se diferenţiază alcătuind subclase . În interiorul unei clase de sinonime a căror identitatede sens a fost verificată pe baza analizei semice. pentru că relevă diferenţele de sens între cuvinte care. SECETOS sunt glosaţi în dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem ‘lipsit de umezeală. Deci un cuvânt polisemantic se poate desface în atâtea sinonime câte sensuri (sau trimiteri la referent) are conţinutul lui. scăfârlie. Analiza componenţială are o importanţă practică. . proba identităţii de sens dintre aceştia. îi diferenţiază. De exemplu. USCAT . În acelaşi timp. la prima vedere. DESHIDRATAT conţin semul ‘acţiune realizată’.

a tăinui. în care substituţia este posibilă. A SE DUCE se diferenţiază stilistic.identificarea componentelor de sens comune. a se defecta. A PIERI. inimă – cord.găsirea contextelor comune. De exemplu. casă – clădire – imobil. zonă. 4) Grupaţi pe coloane. Limba română contemporană. A DECEDA. faceţi analiza semică a cuvintelor: răcnet. chiar dacă semantic toţi se caracterizează prin aceleaşi trăsături (seme) şi se combină cu substantive din clasa denumind persoane. teren.Capitolul 4. a amăgi. Sinonimia Sub aspectul posibilităţilor de combinare contextuală. chiot.identificarea trăsăturilor de sens care permit gruparea cuvintelor. prin găsirea unor contexte potrivite. membrii seriei A MURI. ce tipuri de diferenţe se încalcă pentru a face posibilă sinonimia între a derapa – a aluneca. În funcţie de apartenenţa la o variantă funcţională sau alta. Discutarea sumară a acestui exemplu arată că mărcile stilistice creează restricţii în interiorul unei serii sinonimice. A SE PRĂPĂDI. introduceţi-le în contexte potrivite şi precizaţi tipul de relaţie semantică care se stabileşte. dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt admişi decât MĂNOS şi BOGAT. A SE STINGE. nenorocire. care subliniază diferenţele de sens. în principiu. b) termeni marcaţi prin ‘nonliterar’ – A SE PRĂPĂDI. ţipăt. a abuza de bună-credinţa cuiva. . A ISPITI. a scrânti – a luxa. A ADEMENI A ÎNŞELA = (sensul II) a induce în eroare. membrii seriei se diferenţiază astfel : a) cei caracterizaţi prin marca ‘literar’ .A MURI. exemplificaţi cu contexte adecvate posibilităţile de substituţie. pornind de la următoarele cerinţe: . ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi. A SE DUCE. A AMĂGI. se observă diferenţe : toţi se combină cu sol.găsirea contextelor specifice. urlet. belea. biruinţă. a camufla. izbândă. Exemplu de rezolvare : 3) Stabiliţi. realizare. Stabiliţi tipul de sinonimie. a fura – a şterpeli – a subtiliza. 2) Se dă clasa de sinonime : a se strica. a masca. a ascunde. succes. Aspectele pe care le relevă studiul stilistic al sinonimelor nu ţin numai de expresivitatea termenilor. după înţeles. Se cere: . pământ. mizerie. următoarele cuvinte: a înşela. comparaţi sensurile. reusită. a amăgi.pe baza definiţiei lexicografice să se pună în evidenţă diferenţele de sens. Lexicologia 29 . a ademeni. chiar dacă acestea sunt semantic identice şi chiar dacă. strigăt. a ispiti. A RĂPOSA. copil – fiu – bâiat. A DISPĂREA. A DECEDA. A SE STINGE. a se avaria. pot apărea în aceleaşi contexte. . A DISPĂREA. A RĂPOSA . necaz. victorie. Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul. A PIERI. năpastă. Teme 1) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar. a se deteriora. a pitula. . Analiza stilistică pune problema selecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj (nivelul actualizării). Exemplu de rezolvare : A ÎNŞELA .

SLEIT. dar nu mi-a cumpărat-o. surghiun. Identităţile şi diferenţele de sens pot fi puse în evidenţă prin utilizări contextuale. asta e vocea mamei. a înşela pe cineva. L-a AMĂGIT ↑ Ideea de a pleca la munte mă ISPITEŞTE /ADEMENESTE. nădejde. În ultimul exemplu. 5) Indicaţi câte un singur sinonim neologic pentru următoarele substantive din fondul vechi al limbii: amănunt. EPUIZAT şi EXTENUAT . a tenta. sfetnic. a ademeni. fiind neologisme. EXTENUAT ▪Muncise toată săptămâna fără întrerupere şi acum se simţea VLĂGUIT = ISTOVIT = SLEIT= STORS= EPUIZAT = EXTENUAT . Vânzătorul m-a ÎNŞELAT la cântar. vărstă. a năpăstui. ar distona cu norma stilistică a textului din Ion Creangă. deşi au acelaşi sens. a tenta pe cineva. L-a ADEMENIT ↓ L-a ISPITIT ↨ promiţându-i marea cu sarea. belşug. A ISPITI = 1. Dacă nu mă ÎNŞALĂ auzul. a atrage ( prin promisiuni mincinoase). Alcătuiţi propoziţii cu acestea şi precizaţi limitele în utilizarea sinonimelor acestora. pedeapsă. specifice unei vorbiri foarte îngrijite. A AMĂGI nu poate fi substituit cu A ÎNŞELA. urmaş. hotărâre. Limba română contemporană. dovadă. a momi ♦ A ADEMENI = a atrage. de obicei cu vorbe înşelătoare. a momi. Sinonimia A AMĂGI = a ispiti. EPUIZAT. zestre. jertfă. prin discutarea comparativă a exemplelor ( aveţi în vedere interpretarea semantică şi stilistică a sinonimei). a se învrăjbi. deoarece acesta din urmă presupune intenţia de a trage un folos. a ispiti.Capitolul 4. deoarece ele se utilizează doar în legătură cu persoane şi. 6) Găsiţi sinonime pentru : belea. a atrage (spre rău). a ademeni. indicându-se de ce este substituţia limitată. împrjurarea. Lexicologia 30 . ▪Nică băgă mâna în scorbură şi scoase pupăza VLĂGUITĂ = ISTOVITĂ = SLEITĂ = STOARSĂ de atâta zbucium. moarte. părere. nu pot să apară. Tata m-a AMĂGIT că-mi cumpăra o maşină daca reuşesc la olimpiadă. În al doilea context. STORS. Exemplu de rezolvare : VLĂGUIT = ISTOVIT.

în perechea rece / Limba română contemporană. În limbă sunt puse adesea în opoziţie antonimică cuvinte ce denumesc obiecte care. că opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice. musafir / gazdă etc. două fenomene şi ajunge la unele concluzii despre opoziţia lor . fără a admite intermiedieri. în sensul că însuşirile care intră în sfera unei noţiuni neagă însuşirile care constituie sfera noţiunii opuse. reprezentat de naştere. îngheţ /dezgheţ. De exemplu. de exemplu : corect / incorect. antonimia acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare în baza unei obiectivări extralingvistice. ca rezultat al interpretării în plan apreciativ. Noţiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc în mod global. Noţiunile contrare reprezintă termenii extremi ai unei serii logice între care poate exista şi un al treilea membru. a trăi / a muri. Ca fenomen lingvistic. Cercetarea antonimiei se poate face în funcţie de criterii variate. de exemplu : mare / mijlociu / mic. ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar. această opoziţie mentală se relizează în vorbire prin opunerea cuvintelor care desemnează astfel de realităţi. Pe de altă parte. ceea ce face din acest mod de analiză doar un auxiliar ce nu trebuie absolutizat. Aceasta înseamnă că în sensul antonimelor se reflectă nu atât însuşirile absolute ale obiectelor. în plan ontologic. Lexicologia 31 . ca moment ultim al unei existenţe. cu toate că moartea. ANTONIMIA Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi. opunem în mod curent pe viaţă lui moarte. criteriile extralingvistice. În logică noţiunile contrare şi contradictorii se află în raport de disjuncţie. cât şi pe cele puse de vorbitori în relaţie antonimică. adică relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă opoziţia din realitatea obiectivă. Încercând să stabilească o corespondenţă directă între diversele tipuri de antonime şi noţiunile contrare sau contradictorii din logică. complementaritate) : bărbat / femeie. de exemplu : zi / noapte. nu sunt contrare. Definiţia curentă. ci mai mult aprecierea subiectivă pe care vorbitorii o fac asupra acestor însuşiri şi care apare în prim plan în relaţia antonimică. cinstit / necinstit etc. ar trebui opusă momentului iniţial. „cuvinte cu sensuri opuse“. care să asigure legătura dintre ele. Deşi între noapte / zi există şi amurg. totuşi în relaţia de antonimie vorbitorii nu au niciodată în vedere acest al treilea intermediar. Condiţiile realizării antonimiei 1) Analiza componenţială a antonimelor pune în evidenţă faptul că pentru a fi puse în relaţie de antonimie. In cercetarea antonimiei ca fenomen semantic. ci şi contrari sau contradictorii.Capitolul 5. antonime fiind însă numai acele cuvinte ale caror sensuri le opun toţi vorbitorii unei limbi. interesează numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. unii lingvişti au identificat relaţia dintre sensurile cuvintelor. permiţând să fie incluse între antonime şi perechi de cuvinte aflate în alte tipuri de relaţii (heteronimie. ontologice) şi lingvistice. între a trăi / a muri există a trage să moară. dejun /cină. De exemplu. Opoziţia este una din principalele operaţii din activitatea intelectuală a omului : omul compară două obiecte. cuvintele trebuie să aibă una sau mai multe componente de sens (seme) comune. are un caracter prea vag. cu relaţiile dintre noţiuni. extralingvistice (logice. oricare ar fi ele. destule tipuri de antonime nu se pot explica referenţial. Se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri. berbec / oaie.

unica diferenţă constând în semele contrarii. Aceasta înseamnă că sunt puse în opoziţie irecociliabilă elementele esenţiale ale fiecărei paradigme. fapt ce se poate înfăţişa schematic. Aceasta înseamnă că sensurile antonimelor sunt alcătuite din aceleaşi seme. Prin urmare. adică cele al în care fiecare membru al perechii neagă sensul antonimului său. fundamental antonimia fiind o relaţie binară. dar oricare dintre sinonimele lui leneş se opune lui harnic şi oricare dintre sinonimele acestuia se opune lui leneş. legătura este asigurată de componenta de sens comună ‘temperatură’. Antonimia este. Totuşi antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche. la exemplul discutat mai sus : CALD / RECE ‘adjectival’ ‘adjectival’ ‘mai mare (în raport cu un etalon)’ ‘mai mic (în raport cu un etalon)’ ‘în grad neprecizat’ ‘în grad neprecizat’ Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante stilisticofuncţionale a limbii.Caracteristici. pentru că simţim că ultimul termen strică echilibrul relaţiei. un etalon (lexicalizat sau nu). contrazicerea unei paradigme. în paralel. Structuri antonimice. 2) Cea de-a doua condiţie fundamentală este ca antonimele să aibă în conţinutul lor componente de sens (seme) care se opun logic. Limba română contemporană. Este evident că fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune fiecărui membru al celeilalte serii : întreaga serie a lui LENEŞ se opune întregii serii a lui HARNIC. ci întreaga lor paradigmă semantică. ca în cazul lui leneş / harnic. în exemplul dat. Binarismul face însă ca selecţia să nu se facă oricum. ‘mare’/ ‘mică’. numite seme incompatibile contrarii . sinonime. Cea mai simplă situaţie este cea reprezentată de cupluri ca abstract / concret. toate sinonimele lor. rezultă că antonimia are următoarele caracteristici : 1) este binară ( priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte) . De exemplu. la rândul său. un procedeu prin care vorbitorul pune în acest raport întregul grup de sinonime al unei perechi antonimice.cald. O problemă care se pune este aceea a numărului de termeni antrenaţi într-o relaţie antonimică. Lucrurile se complică dacă unul sau fiecare dintre cele două antonime are. semele incompatibile contrarii stau la baza opoziţiei dintre termenii perechii antonimice. ci ţinându-se cont de o anumită marcare. termenii unei relaţii antonimice trebuie să fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de dimensiunea semantică comună. opunem pe harnic lui leneş şi nu lui puturos. par / impar. semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile contextuale. Din cele prezentate rezultă că o caracteristică importantă a antonimiei este simetria. apreciindu-se că aceasta este ‘mai mare’ sau ‘mai mică’ în raport cu un etalon. a trăi este opus lui a muri (ambele cuvinte aparţinând limbajului uzual) şi nu lui a deceda (marcat ‘ştiinţific şi administrativ’) sau lui a sucomba (marcat ‘livresc’). 2) este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică pe axa reprezentată de axa semantică comună). nu nuanţele cuvintelor considerate antonime. prin urmare. Dacă trăsăturile de sens comune asigură legătura dintre antonime. Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele sale. Potrivit celor spuse mai sus. În mod obişnuit. după schema : Leneş = comod = indolent = puturos = pierde-vară =trândav Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = întreprinzător. deci să se caracterizeze prin mărci stilistice identice. fiind marcat gradual mai puternic în raport cu antonimul său. Lexicologia 32 .

moral / imoral) . Opoziţia antonimică nu se creează de fiecare dată în actul vorbirii. ea vând caracter general pentru vorbitori. Pentru a obţine o clasă de antonime pornim fie de la unul din sensurile unui cuvânt polisemantic. gard) . în funcţie de sensul pe care îl realizeazăşi care este determinat contextual : ÎNALT / SCUND . a câştiga / a pierde). nivel ştiinţific). respectând cele două condiţii enunţate : principiul semelor comune şi cel al semului incompatibil contrar.Tipuri de antonime Clasificarea antonimelor se poate face din diverse puncte de vedere : . se disting :  antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (cald / rece. a veni / a pleca) .  antonime stabilite pe opoziţii de tip conversiv – în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune.MIC ( în contexte ca persoană. . implicit. Limba română contemporană. frumos / urât). Acest criteriu atrage atenţia asupra faptului că termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi clasă morfologică. fie de la o serie de sinonime.în funcţie de structura lor morfologică. căutând termenii opuşi ca înţeles. însuşiri etc. nivelul apei. ton) . ci ea este reprodusă de vorbitori ca fiind ceva existent şi fixat în limbă. a importa / a exporta. stă. existente la unul din termenii perechii. aproape / departe) . a da / a lua. ÎNALT / SCĂZUT ( în contexte ca temperatură. situaţi pe poziţii diametral opuse (a cumpăra / a vinde.  verbe ( a închide / a deschide). ÎNALT se poate repartiza în mai multe paradigme antonimice. această categorie semasiologică fiind constituită strict paradigmatic. . antonimele sunt :  adjective (mare / mic. fericire / nefericire). voce. Analiza contextuală a antonimiei nu aduce date noi. casă. antonimele pot fi : a) cu radicali diferiţi (heterolexe) (bolnav / sănătos.  substantive (iubire / ură. 2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între ele. orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra / a ieşi. Acestea din urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative. Analiza antonimiei Analiza componenţială a antonimelor are ca scop punerea în evidenţă a tipurilor de identităţi şi diferenţe între membrii clasei. Rezultatul poate fi : 1) găsirea unui singur antonim .în funcţie de criteriul semantic. ÎNALT / JOS . lumină / întuneric). criteriu de dezambiguizare semantică. Contextul. b) cu acelaşi radical (homolexe) (vinovat / nevinovat. bun / rău) . De exemplu. GRAV (în contexte ca sunet.  antonime stabilite pe opoziţii negraduale (mort / viu. Lexicologia 33 . ieftin / scump. la baza organizării clasei de antonime.  antonime stabilite pe opoziţii direcţionale („vectoriale“) – care vizează acţiuni.în funcţie de criteriul lexico-gramatical.

duioasă. ▪Avea o voce cu un timbru curios : ASCUŢITĂ când se enerva şi ______când îşi regăsea stăpânirea de sine. acesta va spune NASOL. frăţească). sălbatică. maternă. care nu permite înlocuirea acestuia prin antonimul său . sunt puşi în opoziţie imediată în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică. favorabil. ▪Privirea lui. neîmpăcată)./ Sunt mai scund decât el. curajos. ▪Textul era prost tipărit : literele CLARE alternau cu altele ______. 3. Drumul drept în viaţă este cel mai dificil. Precitaţi cu ajutorul definiţiei de dicţionar. pentru ce sens se organizează fiecare din perechile antonimice. gingaşă. ▪Ideile erau CLARE şi curgătoare. Era un om drept. totuşi independenţa contextuală este îngrădită de preferinţele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen. Sunt mai înalt decât el. 2. preferând cuplarea termenilor marcaţi stilistic ‘argotic’. faţă de URĂ (înverşunată. ▪Creioanele ASCUŢITE la începutul zilei de muncă erau ______ la sfârşitul zilei. Teme 1. de exemplu. Indicaţi pentru următoarele cuvinte : zgârcit. Formaţi propoziţiii cu acestea . precedent. CLARĂ în tinereţe. antonime cu rădăcini diferite. Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific. Transformaţi următoarele propoziţii în aşa fel încât să exprime contrariul. Apa limpede susura uşor. IUBIRE (sfântă. Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite efecte stilistice. contrastând cu expunerea _____ a colegului său. ceea ce îi asigură o anumită independenţă în raport cu contextul. Lexicologia . Beau un pahar cu lapte dulce. 34 Limba română contemporană. Bunicul avea întotdeauna vorba dulce. c. şi nu URÂT. cu privirea tăioasă. albastră şi CLARĂ devenise ______după trei zile de ploaie.Deşi relaţia antonimică este preexistentă actului vorbirii. Ce aspect legat de antonimie pune în evidenţă exerciţiul de mai sus? Exemplu de rezolvare la (d) : Sunt mai înalt decât el. Apa lacului e dulce. d. b. Vorbirea lui era limpede. utilizând antonime : a. dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIŞTO. Completaţi spaţiile punctate cu antonimele potrivite ale cuvintelor scrise cu majuscule din următoarele propoziţii. Ideea pe care o susţinea era limpede./ Lucrarea prezentată are un scăzut nivel ştiinţific. Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific. Analiza stilistică evidenţiază că opoziţia antonimică este condiţionată de varianta stilistico-funcţională căreia îi aparţin termenii . costisitor. era acum ______. De exemplu. ▪Apa lacului.

sensul 2 figurat din DEX). 5. Prin urmare.(proverb) La chip frumos. . Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul. h.Fiecare pereche antonimică obţinută corespunde la sensuri diferite şi în alt context. În următoarele propoziţii sunt puse în opoziţie cuvinte care nu sunt în mod obişnuit antonime. blând”.relaţia de antonimie nu se stabileşte pentru acest sens. în aşa fel încât opoziţia dintre ele să fie posibilă (exercitiul ilustrează cazurile de antonomie contextuală): e. Indicaţi căte două antonime (unul din fondul vechi al limbii şi altul neologic) pentru fiecare dintre următoarele cuvinte : corect. opoziţia dintre cuvintele discutate aici se bazează pe ideea de „bun”/”rău” pe care ele o sugerează printr-o deplasare a sensului.(proverb) Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe. Unde nu-i cap vai de picioare. sărăcie. a se naşte. 4. Limba română contemporană. citeţ – ilizibil : fondul neologic.(proverb) Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă. prieten. f. în timp ce CIUMĂ sugerează sensul „rău” (v. Exemplu de rezolvare: citeţ – neciteţ : fondul vechi. i. Deci utilizarea antonimelor este şi în funcţie de contextul care actualizează un sens sau altul. . g. la inimă găunos. Cu ajutorul dicţionarului. Lexicologia 35 .. termeni care nu au antonime.(proverb) Exemplu de rezolvare: În exemplul d) opoziţia se stabileşte între cuvintele MUMĂ – CIUMĂ. MUMĂ trimite la un sens conotativ ca „bun. înţeleşi în sensul lor denotativ . durabil. . sfârşit. încercaţi să explicaţi ce deplasări de sens au avut loc.

cu cât identificarea relaţiilor şi mai ales a diferenţelor semantice dintre termenii unui câmp este mai greu de făcut de către lingvist. identităţi. pp. Temă 1. ca dovadă că limbile nu copiază realitatea extralingvistică. Citiţi capitolul „Aplicaţii ale câmpurilor lexicale din perspectivă contrastivă”din studiul Câmpuri lexicale din limba română. denumirile locuinţei. 2. autor Angela Bidu-Vrănceanu. Cuvintele grupate într-un câmp de acest tip au câteva seme comune = arhisemem. Limba română contemporană. prezenţa altora. punând în evidenţă diferenţele. Obiectivul esenţial în analiza câmpurilor lexico-semantice este determinarea relaţiilor de sens dintre cuvintele câmpului (echivalenţe. culoare. Cîmpurile lexico-semantice Câmpurile lexico-semantice sunt fragmente (subansambluri. contribuind la rafinarea definirii riguroase a sensului. şi care poate fi materializat printr-un arhilexem (în exemplele date rudă. opoziţii).a. denumirile fenomenelor sonore ş. absenţa unor seme. se constată diferenţe de lexicalizare. care ocupă primul loc în definiţia sensului. ceea ce determină opoziţii semantice distincte. cu atât interesul aplicativ pentru pentru rezultatele cercetării este mai mare (facilitând învăţarea lexicală a unor cuvinte noi sau mai puţin cunoscute). nume de culori. Prin compararea aceluiaşi câmp în limbi diferite. Discutaţi comparativ câmpul lexical şi familia lexicală. mulţimi) din ansamlul lexical al unei limbi care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun. Exemplu: nume de rudenie.299-312. Termenii unui câmp lexico-semantic aparţin obligatoriu unei singure părţi de vorbire. Lexicologia 36 . că se redau anumite aspecte care par pertinente la un moment dat pentru fiecare limbă în parte.CAPITOLUL 6. locuinţă).

Bidu-Vrănceanu. Editura Didactică şi Pedagocică. Omonimia şi polisemia. Angela. 1976. Bucureşti. Forăscu. Bucureşti. Bucureşti.. Bucureşti. Narcisa. I. Narcisa. Bucureşti. Vocabularul. 1984. Bucureşti. Gabriela. Moroianu. Gh. Bucureşti. Cuvinte şi sensuri. 1977.. Călăraşu. Şerban. Câmpuri lexicale din română. Bucă. 2008. Evseev. în Probleme de lingvistică generală. 2008. Narcisa. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Coteanu. Mihaela. Probleme teoretice şi aplicaţii practice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bulgăr.. Limba română contemporană. Angela. Bucureşti. Ion. Lexicul. Dicţionar etimologic. Ionescu-Ruxăndoiu. Angela. Editura Lucman. Forăscu. Richard. de antonime neologice. 1999. Probleme de semasiologie. Bulgăr. Forăscu. Bidu-Vrănceanu. Angela. Ivan. Valentin. 1988.Bibliografie Bibliografie Bidu-Vrănceanu. ediţia a II-a. Dicţionar de omonime. Angela. Pană-Dindelegan. Narcisa. Lectura dicţionarelor. Limba română contemporană. Editura Facla. Bidu-Vrănceanu. Liliana. Editura Metropol. ediţia a X-a. Editura Universităţii Bucureşti. Marin. Paula. Forăscu. Angela. 2005. 1997. Timişoara. Editura Facla. Editura Universităţii din Bucureşti. Gh. V. Cristina. Modele de structurare semantică. Moldovan. Editura Viaţa Arădeană. Cristian. 1959. Bidu-Vrănceanu. Editura Facla. Timişoara. vol. Editura Academiei RPR.. Bucureşti. Bidu-Vrănceanu. Arad. 2004. 1978. Timişoara. Antonimia lexicală în limba română. Evseev. Sârbu. Lexicologie 37 . Editura Nemira. Bidu-Vrănceanu. Angela. Limba română contemporană. 1985. Mancaş. 1993. Dicţionar de sinonime. Timişoara. Diaconescu. 2005.I. Editura Palmyra. Bucureşti. Editura Humanitas Educaţional. Editura Facla. « Omonimia şi polisemia ». Vocabularul românesc contemporan – schiţă de sistem.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->