Sistemul constitutional francez

Constitutia Frantei din 1958 mentine principiul fundamental al regimului

parlamentar parlamentar; astfel, potrivit art. 49, Guvernul este responsabil
politic în fata Adunarii Nationale. Dar acest parlamentarism e diferit de cel clasic.
Mijloacele de actiune reciproca ale Parlamentului si Guvernului nu sunt exact
echilibrate. Parlamentul este situat într-o pozitie de inferioritate în raport cu
Executivul.

Un aspect important este legat de faptul ca numirea primului-ministru, din 1958

rezulta dintr-o putere proprie a Presedintelui Republicii.Intrarea în functiune a
sefului Guvernului nu este subordonata unei investituri parlamentare.
Constitutia distinge doua categorii de mijloace de actiune ale Parlamentului
asupra Guvernului :mijloace care nu angajeaza raspunderea politica si mijloace
care o angajeaza.

Mijloacele de punere în joc a responsabilitatii politice sunt cele referitoare la

motiunea de cenzura si problematica încrederii.

A. Motiunea de cenzura.

Este reglementata în art. 49, alin. 2 din Constitutie, care o supune unor reguli
foarte precise:

1. Nu poate fi admisa decât daca este semnata de cel putin 1/10 din numarul
membrilor Adunarii Nationale.
2. Votul aspura motiunii nu poate avea loc decât dupa 48 de ore de la depunerea
motiunii.
3. Motiunea nu poate fi adoptata decât cu majoritatea absoluta a membrilor ce
compun Adunarea Nationala. Constitutia în art. 49 prevede: "Sunt numarate
numai voturile favorabile motiunii de cenzura…". Astfel, absentii si cei care se
abtin sunt considerati a fi votat cu adversarii motiunii de cenzura si de a se fi
pronuntat în definitiv pentru Guvern.
4. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o motiune în cursul aceleiasi
sesiuni extraordinare,si a mai mult de trei motiuni în cursul unei sesiuni ordinare,
cu exceptia cazului în care primul-ministru angajeaza raspunderea Guvernului în
fata Adunarii Nationale, cu privire la votarea unui text.
Raspunderea politica a Guvernului este o raspundere colectiva, ministrii nefiind
responsabili în fata adunarilor. 100

Votul motiunii se efectueaza cu o anumita solemnitate, prin scrutin la tribuna.

Daca motiunea este adoptata, ea antreneaza demisia Primului-ministru si a
Guvernului.

Asa cum se arata în doctrina101, motiunea poate sa îl vizeze pe Presedintele

Republicii, în aceeasi masura sau chiar mai mult decât pe Primul-ministru. Acesta
din urma este în mod cert destinatarul nominal, dar Presedintele poate fi
destinatarul real, seful Guvernului fiind politic responsabil în fata Adunarii
Nationale nu doar pentru politica si deciziile sale, dar si pentru politica si deciziile
luate de Presedinte, în exercitiul puterilor sale proprii.
 Un prim-ministru care a facut obiectul adoptarii unei motiuni de cenzura sau al
respingerii chestiunii încrederii, este obligat sa prezinte demisia Guvernului sau
Presedintelui Republicii, care o poate refuza în vederea recurgerii la noi alegeri,
prin dizolvarea Parlamentului.

B. Chestiunea încrederii.

Art 49 alin. 1 din Constitutia Frantei arata ca: "Primul-ministru, dupa deliberarea
Consiliului de ministri, angajeaza în fata Adunarii Nationale raspunderea
Guvernului cu privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o
declaratie de politica generala".

"Cutuma s-a stabilit de o maniera facultativa pentru Primul-ministru de a angaja

responsabilitatea Guvernului sau în fata Adunarii Nationale, puterile sale
producând efecte juridice chiar de la numirea sa. În acest caz, noul Prim-
ministru lasa opozitiei initiativa unei motiuni de cenzura." 102

Practica stabilita în Franta la formarea Guvernului este în sensul nesolicitarii

încrederii asupra sa, ceea ce de altfel nici nu este considerat a fi o problema
majora103. Se arata ca practica solicitarii încrederii nici nu ar fi conforma cu
spiritul Republicii a V-a, întrucât Guvernul emana de la Presedinte si nu are
nevoie de "ungerea" Adunarii Nationale, si chiar daca nu acesta era sensul
Constitutiei în 1958, este sensul pe care l-a luat si nu este necesar a-l suprima.
Este de altfel ceea ce se întâmpla si în Marea Britanie.

Sub regimurile precedente, Guvernele nou formate erau supuse învestirii de

catre deputati.Aceasta regula, în principiu buna, în sensul ca tinea Guvernul sa
se asigure de o majoritate de partea sa înainte de începerea activitatii, a
favorizat instabilitatea guvernamentala, ajungându-se adesea ca Guvernul sa
cada chiar înainte de a intra în functiune, ceea ce a facut sa se vorbeasca de
guverne nascute moarte.

Dupa M. Duverger104 exista doua situatii de punere în joc a chestiunii încrederii:

1. cele puse de Primul-ministru dupa lectura programului sau, sau a unei

declaratii de politica generala, caz în care votul Adunarii Nationale intervine în
conditiile obisnuite ale procedurii parlamentare.
2. cele puse asupra unui text (proiect, propunere de lege), în acest caz
mecanismul de vot fiind complex. Odata ce problema încrederii este pusa, textul
este considerat adoptat doar daca o motiune de cenzura nu este depusa în cele
24 de ore care urmeaza sau daca motiunea depusa nu este adoptata.

"Desi textul constitutional nu prevede în nici un fel responsabilitatea Guvernului

în fata sefului statului, conjunctura politica a fost întotdeauna de asa fel încât
Primul-ministru prezinta demisia Guvernului sau de îndata ce Presedintele i-o
cere."

Republica a V-a nu a mai dat Senatului dreptul de a angaja raspunderea politica

a Guvernului: conform Constitutiei, " Primul-mnistru are posibilitatea de a solicita
Senatului aprobarea unei declaratii de politica generala (art. 49. alin5): va avea
loc o dezbatere, un vot, dar presupunând ca votul ar fi negativ, Guvernul nu va fi
rasturnat.
 100 Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
101 Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355
102 Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126
103 Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
104 Ziller, op. cit., p. 126

Actuala Constituţie a Franţei a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, şi a fost

amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28 martie 2003. Este numită în mod tipic
Constituţia celei de a cincea Republici şi a înlocuit constituţia celei de a patra republici
datând din 27 octombrie 1946. Charles de Gaulle a fost principalul instigator iar
redactarea a căzut în sarcina lui Michel Debré.

[modifică] Sumar
Preambulul constituţiei reaminteşte Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
din 1789 şi stabileşte caracterul secular şi democratic al Republicii Franceze, care îşi
derivă suveranitatea de la popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor" - franceză
gouvernement du peuple, par le peuple et pour le peuple).

Stabileşte modalităţile de alegere ale preşedintelui Franţei, ce are un rol important din
punct de vedere politic, şi al Parlamentului, modul de formare a guvernului şi puterile
fiecăruia precum şi relaţiile dintre aceste instituţii. Constituţia asigură independenţa
autorităţii judiciare şi creează o Înaltă Curte de Justiţie, un Consiliu Constituţional şi un
Consiliu Economic şi Social şi permite ratificarea tratatelor internaţionale şi a celor legate
de Uniunea Europeană.

Constituţia precizează metodele de amendare a acesteia, fie printr-un referendum, fie

printr-un proces parlamentar cu consimţământul preşedintelui. Procedura normală de
amendare este următoarea: amendamentul trebuie să fie adoptat în termeni identici de
cele două camere ale parlamentului iar apoi ori trebuie adoptat printr-un referendum cu o
majoritate simplă, ori cu 3/5 din voturile totale dintr-o sesiune reunită a celor două
camere.

[modifică] Foste constituţii

Franţa a avut numeroase foste constituţii:

• Vechiul Regim era o monarhie absolutistă şi nu avea o constituţie, fiind bazat în

principal pe cutumă.

• Perioada Revoluţiei franceze a avut numeroase constituţii:

 o o constituţie ce stabilea o monarhie contituţională liberală a fost adoptată
la data de 6 octombrie 1789 şi a fost acceptată de rege la data de 14 iulie
1790;
o Constituţia din 1791 a stabilit o monarhie limitată şi o Adunare
Legislativă;
o Constituţia din 24 iunie 1793 (franceză Acte constitutionnel du 24 juin
1793), a fost ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită suspendării
legalităţii ordinare;
o Constituţia din 22 august 1795 sau Constituţia anului III, a stabilit
Directoratul;
o Constituţia anului VIII (din 24 decembrie 1799), a stabilit Consulatul;
o Constituţia anului X (din 1802), a restabilit Consulatul cu Napoleon
Bonaparte consul pe viaţă;
o Constituţia anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez;
• După restaurarea monarhiei
o Carta din 1814, adoptată în 4 iunie 1814 restabliea monarhia;
o Actul adiţional din 1815 în perioada celor 100 de zile, în perioada revenirii
lui Napoleon
o Carta din 1830, adoptată în 14 august 1830 ("Monarhia din iulie");
• Secolul XIX
o Constituţia din 1848 a celei de a doua Republici Franceze, 4 noiembrie
1848;
o Constituţia din 1852 a celui de Al doilea Imperiu Francez, 14 ianuarie
1852;
o Legile constituţionale din 1875 ale celei de a treia Republici Franceze, 24
şi 25 februarie şi 16 iulie 1875
• Secolul XX
o Legea Constituţională Franceză din 1940, ce stabilea Regimul de la Vichy,
10 iulie 1940;
o Legea Constituţională din 2 noiembrie 1945 – ce stabilea guvernul
provizoriu de după al doilea război mondial;
o Constituţia Franceză din 1946 a celei de a patra Republici Franceze, 27
octombrie 1946

Constituţia română din 1991 versus Constituţia franceză

din 1958
“Cine face legile ? Cum ? Mai mult, cine interpretează legile ? ...cei care elaborează
legile trebuie să se supună ei înşişi legii. Problema a fost abordată, în cadrul statului
constituţional, prin stabilirea unei proceduri legislative ce face ca să presupună controlul
conţinutului. Deci, legislaţia este incredinţată corpurilor reprezentative, deţinători ai
puterii, supuşi şi condiţionaţi de votul reprezentativ.”
Izvorât din evenimentele din decembrie 1989 şi din dizolvarea de facto a structurilor de
putere anterioare, cu excepţia armatei, Decretul – lege nr. 2 / 27.12.1989 stipula
constituirea, organizarea şi funcţionarea CFSN şi consiliilor teritoriale FSN ca centre de
putere, stabilea noul drapel al ţării şi forma de guvernământ decisă de către puterea
momentului : Republica. Decretul – lege nr. 8 / 21.12.1989 creează fundamentele
dezvoltării pluralismului politic. Decretul – lege nr. 81 / 09.02.1990 înfiinţează CPUN ca
organ legislativ suprem în stat (succesor CFSN şi deţinător al puterii în stat), având
compunere paritară : jumătate CFSN, cealaltă jumătate constituită din câte trei
reprezentanţi politici ai fiecărui partid politic constituit la momentul respectiv.
Dizolvarea vechilor structuri de putere, culpabilizarea exclusivă şi asasinarea cuplului
Ceauşescu, urmată de reconstrucţia conciliantă şi „amnistivă”, pe baze consensuale şi
integrative a societăţii româneşti post decembriste se realizează în alternanţe de salturi şi
stagnări care impuneau recreerea juridico – normativă a relaţiilor economico – sociale şi
politice interne.
Imperativul menţinerii statalităţii, asigurarea continuităţii puterii în decembrie 1989 şi
ulterior etapizarea transformărilor democratice se dizolvă în creuzetul fundamentării
instituţionale a noii puteri democratizante şi de tentă democratică.
Democraţia efectivă nu putea deveni o realitate vie decât în momentul asumării
integratoare a unităţii în diversitate şi instituţionalizarea puterilor în stat pe aceste baze
principiale de separaţie şi contraechilibru.
Dacă transformările democratice au atins un stadiu definitiv, acum, în moment
„preelectoral”, putem afirma faptul că închidem şi reînnodăm bucla ciclică a
refundamentărilor democratice.
Alunecarea efemeră dinspre puterea popular concesivă a „multiplului” preşedinte Ion
Iliescu spre „adevărata şi unica” putere distributivă a premierului Adrian Năstase şi a
grupării sale oligarhice de aderenţi şi susţinători reprezintă construcţia efemeră şi sterilă a
unui castel de nisip spălat de apele valului integrării euro – atlantice .
Vanitatea elitistă a guvernării Năstase are şi aspecte pozitive legate de reconsiderarea
Constituţiei din 1991 în însăşi esenţa fundamentului jocului electoral, având drept scop -
consecinţă construcţia unei clase politice româneşti profesionalizate.
În cele ce urmează, vom analiza Constituţia fără a lua în considerare propunerile de
modificare preconizate şi virtuale ( care pot constitui obiectul unei alte teme).
În principiile generale ale Constituţiei din 1991, România este definită drept stat :
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, având ca formă de guvernământ
Republica (articolul 1, alineat 1). România este stat de drept, democratic şi social.

Din contră, Franţa este o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială, ea asigură
egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor fără deosebire de origine, rasă sau religie. Ea
respectă toate credinţele. Organizarea sa este descentralizată (article premier).

Definirea României drept „stat” induce şi îşi trage sevele din sentimentul cetăţenesc al
apartenenţei transformatoare la entitatea statal – naţională şi din însăşi geneza României
ca o succesiune de uniri entuziast integratoare ce subsumează voinţa minoritară voinţei
majoritare. Caracterul suveran şi independent al statului – naţiune derivă din
suveranitatea (autodeterminarea) trunchiului etnic al naţiunii, sudat printr-o conştiinţă
comună şi o soldaritate exaltată (reductibilă la expresia : ostaşi români treceti Carpaţii,
ne-aşteaptă izbânda, ne-aşteaptă şi fraţii...). Unitatea şi indivizibilitatea sunt concepte
izvorâte din fundamentul istoric al creării unificatoare al unui stat comun al românilor,
care , prin paternalism politic şi cultural, să protejeze interesele românităţii.
În ce măsură putem defini actualmente unitatea ca o realitate istorică sau ca obsesie
„psihologică” rămâne o sarcină a istoricilor.
Dacă potrivit Constituţiei din 1923, art. 1 : Regatul României „era un stat naţional, unitar
şi indivizibil”, considerând în fond şi formă că România cuprindea aproape
cvasitotalitatea regiunilor cu densă populaţie de conştiinţă etnică românească a căror
absorbţie beneficia de o legitimate: ori etnică, ori istorică, regiuni ale căror graniţe copiau
limitele naturale, - în 1991, caracterul unitar este vădit ştirbit, legiuitorul preluând o
viziune născută din internalitatea izolant – izolată a socialismului naţional de inspiraţie
sovietică, precum şi din frământările autonomiste secuieşti din martie 1990, viziune
contrară complexei externalităţi ale realităţilor romanităţii orientale (românităţii estice şi
sud-dunărene).
În aceeaşi logică, indivizibilitatea contemporană este un concept mult restrâns al
indivizibilităţii din 1923, al cărui rol îl reprezintă contrabalansarea regionalismului
interior alimentat de ţări interesate în atomizarea actualei Românii raportată la actualele
graniţe.
Regăsim în formularea: „România este un stat naţional” caracterul desacralizat al
răspunderii efective şi colective comune cu rădăcini adânci în dreptul valah ( 1. moşia
identică cu ţara ca responsabilitate colectivă cu relaţionare în stăpânirea devălmaşă a
moşiei şi egalitarismul tradiţional românesc, precum şi 2. sistemul original al puterii
investite pe baze electiv – ereditare într-un arbore ereditar direct şi colateral deopotrivă)
şi în instituţia tărănimii libere, revitalizată insistent după Unirea Principatelor Române (în
1859) în scopul faptic consecvent al renaşterii naţionale din şi prin această clasă socială.
(un singur exemplu : exproprierea marilor proprietăţi la 16.12.1918 şi împroprietărirea
ţăranilor la 02.04.1920).
În conceptualizarea românească, statul a rezultat din voinţa cetăţenească şi din conştiinţa
etnică comună ca liant psihologic pentru fuziunea unor entităţi teritorial politice distincte
în care elementul etnic românesc preponderent a întărit statalitatea sau forma de
organizare autocefală autonomizată teritoriala, chiar fără a reprezenta uneori fermentul
politic. România capătă atributul de naţional după ce anul 1918 a unificat vaste teritorii
româneşti, pentru ceilalţi etnici români statul asumându-şi un rol cultural paternalist,
adeseori pe bază de reciprocitate cu minorităţile din România ale statelor gazdă, cu
excepţia transnistrenilor şi a dantelatei colonizări româneşti de ev mediu târziu dintre
Nistru şi Bug (segmente populaţionale aflate sub un regim şi o ideologie
depersonalizantă).
Statul naţional - în viziune românească – reprezintă o sinteză de solidaritate cetăţenească,
care în Constituţia din 1991 este mai degrabă un deziderat cu reală origine istorică decât
o realitate socială evidentă. Nu putem nega însă societăţii româneşti o candoare
convivială pierdută de naţiunile occidentale.

„Par contre” , Franţa este o Republică afirmată dintr-o gândire laică, democratică şi
socială de tip funcţionalist – birocratic (ori contractualist), entitate garantă a egalităţii şi
libertăţii credinţelor şi crezurilor. Republica poate fi în competiţie de interese cu unii
dintre cetăţenii săi, iar vitalitatea sa derivă din descentralizare.
Naţiunea franceză nu egalizează un trunchi etnic ce asimilează alogenii, ci o sumă de
cetăţeni de diferite origini, rase sau religii, iar diversitatea acestui popor sintetizează
trăsătura fundamentală a naţiunii. Poporul - ca deţinător al suveranităţii - transmite
această suveranitate reprezentanţilor săi sau o exercită direct prin referendum.
Suveranitatea naţională diferă de interesul naţional (dar coincide cu interesul limbii
franceze şi al culturii comune) şi este însumarea şi mai mult decât atât ale intereselor
individuale cetăţeneşti. Egalitatea femeilor cu bărbaţii este explicită în Constituţia din
1958 în cazul candidaturiilor pentru mandatele de reprezentare în Parlament: „legea
favorizează în mod egal accesul femeilor şi al bărbaţilor la mandatele electorale şi la
funcţiunile elective”.
Republica Franceză este o noţiune de tip instituţional – birocratic, cumulând instituţii de
putere separate aflate într-un echilibru ce garantează prin autocontrol organic egalitatea şi
crezurile (credinţele) individuale.
Pluralismul politic este definit în articolul 4 ca formă indirectă de manifestare a
democraţiei şi totodată drept catalizator al voinţei suverane ale segmentelor naţiunii.

Articolul 1 alin. (3) din Constituţia din 1991 afirmă (sub formă de deziderat) : „România
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate.” Art. 3 defineşte limitele statale (frontierele)
şi organizarea teritorială şi subliniază în alin. (4) : „Pe teritoriul statului român nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine.” Totuşi, practica „colonizărilor” interne a fost
curentă după războiul de independenţă pentru ţinutul Bărăganului şi Dobrogei şi ulterior
pentru Cadrilater şi Bugeac (inclusiv cu element aromânesc) şi a avut în primul rând o
raţiune economică. Tendinţa brusc descrescătoare a populaţiei (scăderea românilor şi
maghiarilor, creşterea numărului etnicilor rromi), problemele legate de eventuala
recolonizare internă a unor ţinuturi slab populate cu element etnic românesc din state
riverane sau din Rusia, Kazahstan, etc., problema repatrierii legale şi legitime şi doar
eventuale / ipotetice a etnicilor saşi, armeni, greci sau evrei, forţaţi să emigreze inopinat,
pun desigur în discuţie alin. (4) al art. 3, ceea ce va contribui la comentarii pe marginea
atributului „străin”. În subsidiar, este posibil ca evenimentele social-politice ulterioare să
determine o atractivitate a României faţă de posibili alogeni, stabiliţi în grupuri mici sau
individual. De asemenea, atractivitatea calităţii solului, potenţialul agricol şi piaţa
terenurilor agricole în fază incipientă poate atrage fermieri din vestul continentului.
Atributul de stat social se menţine de asemenea ca deziderat, ţinând cont de degradarea
accelerată a sistemului sanitar, a învăţământului de stat românesc, degringolada
compensării medicamentelor şi în general a actului medical. În acest caz, solidaritatea
socială se fundamentează pe caritatea individuală, statul fiind mai „social” faţă de unii ,
decât faţă de alţii ( trebuie amintit între altele numărul mare pensionari înainte de limită
de vârstă din motive medicale, turismul social susţinut de stat, preluarea geriatriei
româneşti de instituţii subordonate puterii, salariile compensatorii, slaba încasare fiscală
de la marii datornici – întreprinderi gigantice de stat). Prezervarea caracterului social ar
putea fi susţinut prin intervenţia solidară europeană în beneficiul românilor, după 2007.

Trecând peste acest preambul oarecum istoric, constatăm că în baza principiului

separaţiei puterilor în stat, societăţile moderne au dezvoltat instituţii politice specifice
care să preîntâmpine derapajul uneia în defavoarea alteia, cum a fost situaţia în Franţa
după al doilea război mondial, când prerogativele substanţiale ale Parlamentului nu aveau
finalitate datorită fragmentării forţelor politice, drept pentru care Constituantul a atribuit
prerogative de jurisdicţie constituţională Consiliului Constituţional. În contradicţia
funcţională dintre Parlament şi Guvern, parlamentarii au exercitat un control asupra
Guvernului, contrabalansând deprecierea rolului puterii legislative.
Despre inter-relaţiile Parlament - Guvern
În România, după 1996, Guvernul a declarat ca intentie următoarele: restabilirea
raporturilor constituţionale între Parlament şi Guvern; respectarea cu stricteţe a
dispoziţiilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă către Guvern şi la
competenţa acestuia de a adopta ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă; fundamentarea
politică şi social-economică a proiectelor de acte normative şi armonizarea acestora cu
legislaţia Uniunii Europene; consultarea organizaţiilor societăţii civile interesate în
procesul de elaborare a diferitelor iniţiative legislative; asigurarea unei mai mari eficienţe
a procesului legislativ, prin simplificarea şi sporirea celerităţii procedurilor de dezbatere
şi adoptare a legilor. Ineficienţa legislativului a determinat abilitarea Guvernului,
fundamentată pe art. 114 alin. 1 din Constituţia României, de a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice. Delegarea legislativă este consacrată şi în
art. 38 din Constituţia Franţei (precum şi în art. 77 din Constituţia Italiei, art. 82 din
Constituţia Spaniei, art. 80 din Constituţia Republicii Federate Germania). De asemenea,
Constituţia recunoaşte Guvernului că în cazuri excepţionale să poată adopta ordonanţe de
urgenţă, care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.
Oricum, prin legea de abilitare, Parlamentul fixează cu stricteţe condiţiile în care
Guvernului i se conferă prerogative legislative. Constituţia României nu conţine nici o
dispoziţie care să permită Guvemului să preia practic de la Parlament funcţia sa de
legiferare prin sistemul ordonanţelor. Prin modificări şi completări substanţiale aduse
unor legi organice prin ordonanţe de urgenţă, Guvernul raţionalizează activitatea
legislativului şi contribuie la diminuarea rolului său. Şi Constituţia franceză din 1958
(modificată) prevede autorizarea de către Parlament a Guvernului de a lua măsuri pe
termen limitat, măsuri care în mod normal ţin de domeniul legii, prin emiterea de
ordonanţe adoptate în Consiliul de Miniştrii după avizarea în Consiliul de Stat. Ele intră
în vigoare de la publicare, dar devin caduce dacă proiectul de lege de ratificare nu va fi
depus în faţa Parlamentului înainte de data fixată prin legea de abilitare.Modificarea
ordonanţelor la expirarea termenului lor de aplicare nu pot fi modificate decât prin lege în
domeniile care ţin de sfera legislativă. Art 37-1 admite ca legiile şi reglementările
franceze pot comporta, pe un domeniu şi pe o durată limitată, dispoziţii cu caracter
experimental. Sesizez avant-la-lettre simplitatea legii fundamentrale franceze, diferită de
eclectismul şi proiecţia virtuală a Constituţiei româneşti (text excepţional scris, dar fără
reprezentare în practică, ceea ce confirmă prejudecata că legile sunt făcute pentru a fi
încălcate...). Conform articolului 110 (Constituţia din 1991), Guvernul şi organele
administraţiei publice sunt obligate să pună la dispoziţia Camerei Deputaţilor, Senatului,
comisiilor parlamentare documentele sau informaţiile solicitate de către instituţia
legislativă. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar la solicitarea
legislativului, prezenţa lor este obligatorie (art. 110, alin. 2). Necesitatea informării
corecte a Parlamentului este o formă de control parlamentar a activităţii Guvernului.
Informarea Parlamentului se realizează prin rapoartele Curţii de Conturi, ale Avocatului
Poporului, ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prin rapoartele şi declaraţiile
primului-ministru.
În articolul 48 al Constituţiei franceze din 1958, se specifică prioritatea discuţiilor
proiectelor de legi depuse de către Guvernul francez pe ordinea de zi a Parlamentului din
hexagon, de asemenea , o şedinţă pe săptămână cel puţin este rezervată prioritar
interpelărilor membrilor Parlamentului şi respectiv răspunsurilor Guvernului. Aceasta
este modalitatea specifică de contact al Guvernului cu Parlamentul şi de control
parlamentar a activităţii Guvernului. Se constată un echilibru practic în praxisul politic
între viaţa parlamentară franceză şi guvern, datorat polarizării stânga – dreapta şi a
concurenţei acerbe pentru influenţarea electoratului, ceea ce face ca în diverse situaţii
ambele instituţii să „motorizeze” societatea. Dinamica societăţii franceze este declanşată
şi de o sumă de ambiţii politice şi ideologice care fac ca din încleştarea de idei, din
spiritul de analiză clar şi riguros, din formularea fără echivoc şi seacă (general inteligibilă
şi aplicabilă), cu tentă juridică, dar limpede, să se nască proiecte şi aspiraţii globalizante,
convulsii şi planuri-machetă tocmai bune de pus în aplicare. Ambiţia fiecărui preşedinte
şi prim-ministru francez a fost să construiască ceva de care posteritatea să-i lege numele
(spre exemplu : centrul Pompidou,...).
În legislatura 1996-2000 confruntarea de opinii din cadrul Parlamentului s-a datorat şi
influenţei consistente a PDSR – PSD ca cel mai important partid de pe scena politică a
ţării, care într-un fel a împins spre greşeală coaliţia guvernamentală şi şi-a adjudecat
majoritar învingătoare alegerile din 2000. Succesul partidului de guvernământ l-a
propulsat pe Adrian Năstase în prim-planul politicii interne. Ascensiunea omului politic
Adrian Năstase a venit firesc ca urmare a eforturilor susţinute de cucerire personală a
puterii pe parcursul a circa 9 ani. Prin epurarea politică pe care a urmărit-o, Năstase nu a
făcut decât să adâncească dilema politică şi să prelungească tranziţia economică, intrând
el însuşi alături de alti foşti prim-miniştrii în ceea ce Philippe C. Schmitter numeşte :
factorul Suarez („politicianul care este iniţial numit sau ales şi care aceptă
responsabilitatea publică pentru guvernare pe perioada cea mai incertă a tranziţiei către
democraţie va fi ulterior şi masiv respins de electorat.”) . Dincolo de factorul Suarez, este
fără de tăgadă dragostea electoratului românesc pentru chipuri plăcute şi charismatice,
pentru oameni frumoşi, obişnuiţi ( cu un limbaj comun, simplu, chiar fără să comunice
prea mult, cu un nume popular şi nesofisticat de tip -escu, cu o ţinută verticală, de
greutate medie spre slab, cu un profil tras şi clar, eventual cu o uşoară asemănare cu
personaje din manualul de istorie). Năstase este înnobilat de un limbaj superior elitist, de
o ironie fină, dar negustată şi „greu digerabilă”, de un nas care formează cel puţin 30 de
grade asecendent spre cer, de pomeţi prosperi, de o filosofie politică neconcesivă şi
categorică, de un grup de suporteri dornici de succes şi de o nouă imagine politică virtual
câştigătoare, posibil diferită de Năstase, dacă pe hipodromul politic pariurile îl cotează
prost. Deşi actualmente, datorită excesului de zel al Guvernului Năstase, parlamentul a
fost într-o pierdere accelerată de imagine, devenind chiar simpatic de neproductiv şi
temenic racordat la eficienţa românească, pasivul se transmite în mod grotesc
Premierului, care a şi asumat un plus de imagine în mass-media, scopul său principal
fiind nu convingerea electoratului, ci demolarea imaginii adversarilor săi politici. Absenţa
opoziţiei româneşti ca instrument de contrabalansare a oligarhiei pe care cu modestie aş
numi-o oligarhia Năstase permite relansarea ca la un punct terminus sau de nou început a
unor noi partide politice, inexistente anterior pe scena politică românească, în ceea ce
numeam anterior bucla ciclică a refundamentărilor democratice. Devine o certitudine că
profesionalizarea în politică va tinde să selecteze mai natural liderii şi oamenii de travaliu
în partide, ceea ce va echilibra fără doar şi poate raporturile parlament – guvern. Acum
putem doar constata că actualului Parlament redus la rol decorativ îi trebuie imperativ o
schimbare.
Deşi constituţional Preşedintele României nu are multe puteri, se consideră că Ion Iliescu
a constituit o „majoritate prezidenţială”, constituită din parlamentari care recunoşteau
autoritatea Preşedintelui, dincolo de afilierile lor partidiste . Situaţia revine şi acum, când
emblematicul ex-Preşedinte este „pălăria de colectă” de voturi a partidului de
guvernământ, contrazicând zvonurile de la colţuri că este bun de pensionare. Atribuţiile
Preşedintelui sunt diminuate, sugerând că România este un regim parlamentar (după unii
uşor spre cel semiprezidenţial) : în raport cu Parlamentul, conform prevederilor art. 89,
alineat (1) , dacă Parlamentul respinge de două ori în 60 de zile votul de încredere pentru
formarea Guvernului, atunci Preşedintele poate cere dizolvarea Parlamentului şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură. În cursul unui an Parlamentul
poate fi dizolvat o singură dată. Explicit, textul reglementează procedura respectivă în trei
etape: a.)prima solicitare de investitură; b.)cealaltă sau celelalte solicitări; c.) în caz de
eşec, posibilitatea dizolvării. Potrivit art. 102, candidatul desemnat pentru funcţia de
prim-ministru este obligat ca în termen de 10 zile să solicite votul de încredere al
Parlamentului pentru program şi echipa guvernamentală, moment de la care începe să se
scurgă 60 de zile. De asemenea, Preşedintele poate numai după consultarea prealabilă a
Parlamentului să ceară poporului să-şi exprime voinţa în probleme de interes naţional
prin referendum. Desigur, o această iniţiativă poate porni de la Parlament fără restricţii
(iar această practică extrem de democratică este curentă în Elveţia, cu foarte bune
rezultate).Curtea Constituţională veghează la desfăşurarea corectă a referendumului şi
confirmă rezultatul acestuia. De asemenea, Preşedintele desemnează unn candidat pentru
funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament. În fapt, art. 85 alin. (1) exprimă clar latura parlamentară a regimului nostru
politic. Procedura de desemnare a potentialului prim-ministru este privită din perspectiva
art. 80 alin. (2) care precizează funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate, desemnarea anterior amintită realizându-se după prealabile consultări cu
partidele politice. Din alt punct de vedere, Constituţia admite prerogative Preşedintelui în
domeniile ordinii publice, apărare naţională şi relaţii internaţionale şi precizează clar că
şeful statului conduce Consiliul Suprem de Apărare al Ţării. Cu aprobarea Parlamentului,
Preşedintele poate declara mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În caz de
agresiune, Preşedintele ia măsuri neîntârziate şi convoacă Parlamentul de drept în 24 de
ore de la declanşarea agresiunii (art. 92). De asemenea, şeful statului poate institui starea
de urgenţă (art. 93), de asemnea cu convocarea şi încuviinţarea măsurii adoptate de către
Parlament. Decretele emise de către Preşedinte devin valabile prin publicarea în
Monitorul Oficial, altfel ele sunt nule. Anumite decrete prezidenţiale trebuiesc
contrasemnate de către Primul –Ministru (art. 99).
În art. 5 – 19 din Constituţia Franţei din 1958, se precizează de asemenea că, veghiind la
respectul Constituţiei şi având funcţie de mediere în stat, Preşedintele Republicii
Franceze este garantul independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale şi a respectului
tratatelor (art. 5). Şeful statului este ales prin sufragiu universal direct pe o perioadă de 5
ani (în România mandatul prezidenţial este de 4 ani). Până acum, în ambele Constituţii
există suficiente puncte comune. Art. 7 precizează termenele şi modalităţile de alegere a
Preşedintelui şi soluţionarea în caz de vacanţă sau incapacitatea de asigurare a
responsabilităţilor declarată definitivă de Curtea Constituţională , se stabileşte în termen
scurt un nou scrutin prezidenţial. De asemenea, în situaţii care afectează buna desfăşurare
a alegerilor şi imposibilitatea candidaţilor anunţaţi de a participa (din motive de deces, ori
incapacitate), sunt decise măsuri specifice prin sesizarea Curţii Constituţionale. Similar
ca şi în România, Preşedintele numeşte premierul şi este însărcinat să accepte sau nu
demisia Guvernului sau a primului-ministru. Preşedintele prezidează Consiliul de
Miniştrii (art. 9), promulgă legile în 15 zile de la transmiterea către Guvern a legii
definitiv adoptate (art. 10) şi poate cere imperativ o nouă deliberare a legiilor sau a unor
articole ale acesteia înainte de promulgare ( sistem prin care Preşedintele îşi poate rezerva
dreptul de a bloca anumite legi prin refuz de promulgare – respectiv redeliberarea
anumitor articole de lege, cerere ce nu poate fi refuzată). La propunerea Guvernului sau a
celor doua Camere, Preşedintele poate supune spre referendum popular asupra unor
proiecte de legi referitoare la organizarea puterilor publice, reforme relative la politica
economică şi socială a naţiunii sau a serviciilor publice care concură la această politică
ori tratate cu incidenţă asupra funcţionării instituţiilor. Referendumul propus de către
Guvern va fi dezbătut individual în cele două Camere.
Puterea Preşedintelui francez este definită prin dreptul dizolvării Parlamentului, după
consultări prealabile cu premierul şi preşedinţii celor două Camere şi organizarea de
alegeri pentru legislative 20 de zile cel puţin şi 40 de zile cel mult de la dizolvarea
Parlamentului. Noul Parlament se întruneşte a doua joi care urmează alegerilor. Nu se
poate decide o nouă dizolvare în anul care urmează acestor alegeri legislative.
Preşedintele este Şeful Armatei franceze. El prezidează consiliile şi comitetele superioare
ale Apărării Naţionale (art. 15). În situaţii excepţionale interne sau externe la adresa
independenţei sau instituţiilor (conform art. 16), Şeful statului ia măsuri în consecinţă
după consultarea cu premierul, Preşedinţii Camerelor şi Consiliul Constituţional, în
scopul asigurării puterilor publice constituţionale în timpul cel mai scurt a mijloacelor de
îndeplinire ale propriilor mandate. Parlamentul se poate reuni „de plein droit”. În timpul
exercitării puterilor excepţionale, Parlamentul nu poate fi dizolvat. preşedintele comunică
cu cele două Camere prin mesaje citite, care nu sunt urmate de dezbateri. În afara
sesiunii, Parlamentul se reuneşte special pentru a lua cunoştiinţă de mesajele
Preşedintelui. Anumite acte ale Preşedintelui sunt contrasemnate de premier sau/şi de
miniştrii implicaţi. Constatăm că Franţa este o Republică semi-prezidenţială, în care Şeful
Republicii are puteri sporite faţă de România, dar aflate sub controlul Parlamentului,
Guvernului sau a Curţii Constituţionale.
Guvernul României, aflat într-un conflict instituţional cu Preşedintele , asigură realizarea
politicii interne şi externe, exercită conducerea generală a administraţiei publice,
cooperează cu organismele sociale interesate. Rezultat al unui joc politic, desemnat de
către Preşedinte prin consultări cu partidele politice parlamentare, confirmat prin votul de
încredere de către Parlament, Guvernul îşi exercită atribuţiile în baza unui program de
guvernare aprobat de parlamentari prin votul iniţial. Încrederea poate fi retrasă prin
adoptarea în Parlament a unei moţiuni de cenzură (art. 112), dacă acest lucru este
justificat. Organizarea Guvernului (numărul membrilor şi calitatea lor ) este o problemă
de ordin constituţional, punctată în art. 116 şi legiferată prin lege organică (cf. art. 72,
alin. 3,lit. d). procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape : 1).desemnarea
candidatului la funcţia de prim-ministru ; 2). solicitarea de candidatul la funcţia de
premier a votului de încredere ; 3). solicitarea de candidatul la funcţia de prim-ministru a
votului de încredere; 4). numirea Guvernului de către Şeful statului. Membrii investiţi ai
Guvernului depun individual jurământul de la art. 82 în faţa Preşedintelui României, după
care îşi pot exercita mandatul (dar fără posibilitatea de a deţine alte funcţii publice de
autoritate sau salarizate în cadrul unor organizaţii private cu scop comercial, cu excepţia
funcţiei de parlamentar). Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe (art. 107). Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unie legi
speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Semnate de premier
şi miniştrii de resort, aceste acte devin valabile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Conform art. 108, Guvernul răspunde în solidar pentru întreaga activitate şi actele emise
în faţa Parlamentului. Numai Parlamentul şi Preşedintele României pot cere urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei. Guvernul al
cărui mandat a încetat îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor
publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. Între Preşedinte şi
Guvern sunt stabilite forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta
Guvernul, poate participa la şedinţele Guvernului, prezidând dezbaterile. De asemenea,
premierul contrasemnează o parte din decretele emise de către Şeful statului, asumându-şi
astfel răspunderea politică.

Guvernul francez determină şi conduce politica Naţiunii, răspunde în faţa parlamentului

şi dispune de administraţie şi de forţa armată. Premierul răspunde de Apărarea naţională
şi de executarea legilor, exercită puterea de reglementare şi numeşte angajaţii civili şi
militari. Actele emise sunt semnate de către Primul – Ministru şi de către ministrul de
resort .Functia de membru al Guvernului sunt incompatibile cu orice activitate (inclusiv
cea de parlamentar).Organizarea este fixată printr-o lege organică.

Parlamentul bicameral al României are un mandat de 4 ani (ce poate fi prelungit în caz de
război sau de catastrofă, prin lege organică). Alegerile se organizează în cel mult 3 luni
de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, pentru asigurarea
continuităţii fireşti. Organizarea şi funcţionarea Camerei se stabilesc prin regulament
propriu. Preşedinţii Camerelor se aleg pe toată durata mandatului. Ceilalţi membrii ai
birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, în baza configuraţiei politice
specifice. Se are în vedere o ameliorare a funcţionării legislativului, prin specializarea
Camerelor şi distribuirea prerogativelor. Această măsură intenţionează să redea
Parlamentului vigoarea şi eficienţa cerută de fluxul procesului legislativ. Camerele adoptă
legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. camerele se pot întruni în
şedinţe comune, mediere prin constituirea unei comisii paritare pentru corelarea textelor
legilor propuse şi adoptate în formă diferită. În şedinţă comună, Parlamentul poate
suspenda pe Preşedintele României şi să ceară chiar trimiterea în judecată a acestuia
pentru înaltă trădare în cazuri motivate de încălcarea Constituţiei. Faţă de Guvern,
Parlamentul poate să apeleze la reversul votului de încredere, respectiv moţiunea de
cenzură de retragere a încrederii Guvernului.

Parlamentul francez este de asemenea bicameral, Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu
direct, Senatul ales prin sufragiu indirect (reprezentarea colectivităţilor teritoriale ale
Republicii). Nici un membru nu poate fi urmăr9it, arestat deţinut sau judecat datorită
opiniilor sau voturilor emise în timpul exercitării mandatului. În materie corecţională sau
penală, Biroul Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate
(autorizaţie nenecesară în caz de crimă, delict flagrant sau condamnare definitivă).
Mandatele imperative sunt nule. Dreptul de vot este personal. Afară de cazurile când
Parlamentul se reuneşte normal, sesiunile extraordinare sunt deschise şi închise prin
decretul Preşedintelui Republici. Preşedintele Adunării Naţionale este ales pe durata
mandatului. Preşedintele Senatului este reales la fiecare reînnoire parţială. Şedinţele sunt
publice, iar dezbaterile în rezumat sunt publicate în Jurnalul Oficial. Adunările lucrează şi
în comitete speciale (“secrete”) .

Concluzii : Între cele două constituţii sunt multiple asemănări, dat fiind faptul că Legea
Fundamentală franceză din 1958 a slujit ca sursă de inspiraţie pentru Constituanta din
1990 – 1991. Uneori, chiar şi textele sunt redactate identic.
Din motive de precauţie, Constituanta românească a dorit să echilibreze puterile în stat
printr-un inter-control, insistând pe un regim parlamentar, cu o importanţă dincolo de
reprezentativitatea formală a Preşedintelui României, un regim caracterizabil drept
parlamentar intermediar. Guvernul este ţinut sub controlul Parlamentului.
După 2000, scăderea uşoară a influenţei Preşedintelui, precum şi veleităţile premierului
au condus la o exacerbare a rolului Guvernului (abilitat să emită ordonanţe de guvern pe
bandă rulantă). Guvernanţii au speculat slăbiciunea şi amatorismul Parlamentului încă de
la început, declanşând o luptă de imagine şi de culpabilizare a celor două Camere. Lupta
declanşată loveşte totuşi în tot spectrul politic, dat fiind faptul că Parlamentul se află sub
controlul PSD.
Preşedintele pare mai partizan ca oricând la sfârşit de mandate... Propunerile de
schimbare constituţională tind să modifice legea electorală şi atribuţiile celor doua
Camere (spre a o eficientiza poate în sensul aprobării la foc automat a propunerilor
legislative ale Guvernului ?), de asemenea se vor a netezi calea puterii mai tânărului
candidat la Preşedinţia României : Adrian Năstase.
Absenţa unei opoziţii parlamentare şi chiar extraparlamentare puternice nu este tocmai în
măsură să liniştească partidul aflat actualmente la guvernare, dat fiind faptul că oponenţi
tăcuţi, nou apăruţi, pot culege mâna câştigătoare la jocul electoral.
Relaţiile între cele trei puteri par acum dezechilibrate, dar este în realitate este
dezechilibrul de imagine datorat unor ambiţii personale bine susţinute de către mass-
media.
Votul de la alegerile următoare va amenda politica distributivă în beneficiul politicii
integrative (amintirea pozitivă a trioului Chivu Stoica – Maurer – Ceauşescu persistând
comparativ cu situaţia deturnării unice a puterii de către Ceauşescu).
Relaţiile între instituţii se dezvoltă şi funcţie de personalitatea specifică a actorilor politici
principali şi în primul rând de majoritatea parlamentară.

Bibliografie:
1. Giovanni Sartori – „Teoria democratiei reinterpretata”, Editura Polirom, Iasi, 1999
2. Eleodor Focşeneanu – “Istoria constituţională a României 1859 – 1991”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
3. Eleodor Focşeneanu – “Istoria constituţională a României 1859 – 1991”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
4. Philippe C. Schmitter – „Some basic assumptions about the consolidation of
democracy” in Takashi Inoguchi, Edward Newman and John Keane (editori) – The
Changing Nature of Democracy, United Nations University Press, Tokyo, New York,
Paris, 1998
5. *** - „Raport final al Forumului Constituţional” , Pro Democraţia şi Camera
Deputaţilor
6. Marius Tudor, Adrian Gavrilescu –„Democratia la pachet – Elita politica in România
postcomunista”, Editura Compania, 2002
7. *** - „La Constitution de la Republique Francaise”