ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA, Volumul I,
Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.63-114.

Capitolul I

SOCIETATEA UMANĂ DIN TERITORIUL INTRACARPATIC

ÎN EPOCA VECHE
Dr. Ioan Glodariu

1. Începuturile şi culegătorii
2. Cultivatorii
3. Indoeuropenii
4. Tracii
5. Dacii
Limba dacilor. A doua epocă a fierului pe teritoriul Daciei. Emisiunea monedelor.
Istoria politică din secolul II î.e.n. până la sfârşitul secolului I e.n. Vecinii. Hotarele
Daciei. Statul dac în timpul lui Burebista. Civilizaţia dacilor în a doua etapă a epocii La
Tène (150 î.e.n.-106 e.n.). Structura socială a Daciei. Viaţa spirituală. Scrisul şi
cunoştinţele ştiinţifice. Statul dac în timpul lui Diurpaneus-Decebal. Războaiele daco-
romane de la sfârşitul sec.I e.n. şi de la începutul sec.II e.n.
 1. ÎNCEPUTURILE ŞI CULEGĂTORII

La începutul pleistocenului se definitivează consolidarea lanţului muntos al Carpaţilor

care a segmentat marele bazin de apă terţiar în enormele lacuri panonic şi transilvănean,
retrase treptat, odată cu creionarea celor trei trepte de relief: munţi, dealuri, câmpii. Clima este
aceea caracteristică a epocii glaciaţiunilor, când climatul rece alterna cu cel moderat.
După descoperirile de unelte făcute la Bugiuleşti şi în regiunea dintre râurile Olt şi
Argeş (toate în vestul Munteniei), primele analoge cu acelea de la Seneze (Franţa), databile pe
la 2.000.000-1.800.000, şi de la Vertessölös (în Ungaria), unde s-au găsit resturi de
pitecantrop asociate cu unelte aparţinând culturii de prund, teritoriul Transilvaniei poate fi
inclus în aria de evoluţie a speciei umane, în aşa-numitul protopaleolitic.
Cele mai vechi descoperiri de unelte de pe teritoriul transilvănean (Ocna Sibiului şi
Iosăşel) aparţin paleoliticului inferior şi pot fi datate înainte de 600.000. Paleoliticul în
general acoperă integral epoca glaciaţiunilor (1.200.000-15.000).
În epoca următoare, în paleoliticul mijlociu (120.000-40/35.000) descoperirile din
spaţiul transilvănean aparţin faciesurilor Europei Centrale şi Europei Răsăritene a culturii
musteriane. Au fost locuite atât peşterile, de felul celor de la Bordul Mare - datat cu
C14 37.850+1200
-2400 B.C., - Nandru, Gura Cheii, cât şi locurile deschise, ca la Boineşti - Bixad,

Remetea, Iosăşel şi Ocna Sibiului.

La sfârşitul pleistocenului superior în paleoliticul superior (40/35.000 - 18/15.000) se
constată diferenţierea zonală a culturilor, în Transilvania fiind prezente atât cultura
aurignaciană (la Ohaba Ponor, Cioclovina, Gura Cheii, Peştera-Moeciu, toate în peşteri, şi la
Boineşti, Remetea, Călineşti, Cremenea, Tincova, în aer liber), cât şi cultura gravettiană
orientală (Remetea, Boineşti, Gura Cheii, Tincova, Coşava). În a doua fază a acestor culturi
este manifestă tendinţa de microlitizare a uneltelor.
Materia primă pentru arme şi pentru unelte este de provenienţă locală: cuarţuri,
silexuri, mai târziu obsidiana şi osul. Locuirile comunităţilor omeneşti sunt în general de
scurtă durată, caracteristică fiind pendularea după hrană câtă vreme omul trăia din ceea ce-i
oferea natura, prin vânat şi cules.
Resturi osteologice umane s-au descoperit doar în peştera de la Cioclovina (o calotă
craniană cu trăsături neanderthaloide apropiate de tipul Cro-Magnon), iar în peştera Ciurului
Mare amprentele picioarelor unui bărbat, a unei femei şi a unui copil (cu caractere cro-
magnoide şi unele neanderthaloide). Tot paleoliticului superior îi aparţine pictura rupestră din
peştera Cuciulat (pe care se disting un cal şi o felină) aflată în apropierea a două aşezări
gravettiene.
În epipaleolitic-mezolitic, care se întinde pe durata tardiglaciarului (15.000-10.000
î.e.n.) şi la începutul halocenului (de la 10.000 î.e.n. încoace), încălzirea treptată a climei până
la cea de astăzi a determinat retragerea spre nord a vânatului mare, pe loc rămânând doar cel
mijlociu (bovine, calul, mistreţul, cerbul etc.). Ca urmare, grupurile omeneşti se divizează,
fenomen manifestat în civilizaţia materială prin apariţia faciesurilor locale, microlitizarea
uneltelor şi folosirea pe scară mare a arcului şi a săgeţii. Comunităţile omeneşti sunt atât ale
epipaleoliticilor cu civilizaţia gravettiană târzie ca în Banat, cât şi ale mezoliticilor veniţi
divizaţi în mai multe grupuri: cu civilizaţie tardenosiană din Europa Centrală în Crişana şi în
zona intracarpatică (la Ciumeşti şi Constanda-Lădăuţi) şi aziliană (din peştera Hoţilor de la
Băile Herculane) încadrată în civilizaţia tardigravettiană de aspect romano-aziliană venită
dinspre Italia spre Dunăre, semnalat la Porţile de Fier (la Dubova - datată cu C14 10.650 ±120
şi 8175 ±200 B.C.), căreia îi aparţine şi cultura Schela Cladovei (tot la Dubova şi la
Ogradena), unde abundă uneltele de os. Mormintele acestei culturi, cu schelete chircite sau
întinse, uneori duble, presărate cu ocru roşu, dovedesc evoluţia credinţelor religioase şi
existenţa distincţiei clare între viaţă şi moarte. Mediile de vârstă pentru bărbaţi sunt între 40-
44 şi 55-59 ani, pentru femei de 30-39 ani, iar speranţa de viaţă 27,8 ani, toate cifre foarte
ridicate pentru acea epocă. Dar în aria aceleiaşi culturi s-au constatat mortalitatea infantilă
ridicată şi chiar practicarea infanticidului.

2. CULTIVATORII

Neoliticul (6500-2700 î.e.n.) este aceea epocă din istoria umanităţii când s-au petrecut
cele mai mari schimbări structurale ale modului de viaţă, când s-a trecut de la faza de
culegători, de la omul prădalnic al naturii, la faza de cultivatori, la omul capabil să-şi asigure
cele necesare subzistenţei prin propria muncă făcută în acest scop, prin cultura pământului şi
prin domesticirea şi creşterea animalelor, încât cu dreptate se vorbeşte despre revoluţia
neolitică, revoluţie în mentalitatea omului, implicit în activitatea sa. Pe teritoriul
Transilvaniei, ca de altminteri în întregul sud-estul şi parţial centrul Europei-pentru a rămâne
la o zonă restrânsă-trecerea la neolitic este un fenomen de aculturaţie, noul mod de viaţă fiind
adus de populaţii nou venite din Asia Mică prin sudul Peninsulei Balcanice, care i-au asimilat
pe aborigenii epipaleolitici şi mezolitici.
Relieful era cel de astăzi, adică fără intervenţiile antropogene ulterioare cunoscute. Pe
durata neoliticului s-a constatat existenţa unui optim climatic între 7000-5000 î.e.n., după care
a urmat o climă caldă şi umedă până pe la 3000-2800 î.e.n., urmată de climă caldă şi uscată.
Această evoluţie a climei şi-a pus amprenta pe dezvoltarea societăţii umane încă dependentă
de natură. În faună predomină bovinele şi ovi-caprinele, cele din urmă cu originea în Asia
Mică, apoi bovinele de talie mai mică, ovi-caprinele, suinele, domesticirea calului şi de pe la
începutul mileniului al III-lea ovinele cu talia mare în echilibru cu bovinele şi bineînţeles
calul.
Epoca neolitică, a pietrei noi, în funcţie de aspectul civilizaţiei materiale, a fost
împărţită în trei perioade: timpurie (6500-4800 î.e.n.), când ariile culturale sunt foarte întinse,
dezvoltată (4800-3500 î.e.n.) caracterizată prin restrângerea ariilor civilizaţiilor, şi eneolitică
(3500-2700 î.e.n.)1 când ariile culturale se extind din nou, dar fără a ajunge la întinderile din
perioada timpurie.
La unelte se constată perpetuarea microlitelor, dar mai ales utilizarea noilor tehnici,
şlefuirea şi perforarea, care le-a sporit considerabil randamentul, folosirea mai accentuată a
cornului şi a osului mai ales pentru confecţionarea săpăligilor, chiar a brăzdarelor de plug,
apariţia şi dezvoltarea uimitoare a olăritului şi utilizarea cuprului, mai întâi nativ, poate apoi a
celui din minereuri, şi a aurului. Practicarea agriculturii, cultivarea grâului, a orzului, a
meiului (plante aduse în teritoriile noastre) au determinat accentuarea stabilităţii comunităţilor
chiar dacă pendulările nu au dispărut din pricina necesităţii schimbării periodice a terenurilor
cultivate epuizate. Se dezvoltă creşterea animalelor şi domesticirea lor (în afară de bovine şi
mistreţ) şi apar şi se dezvoltă meşteşugurile: prelucrarea pietrei, a cuprului şi a aurului, ca şi
cele casnice, torsul şi ţesutul. În olărit se produceau două categorii de ceramică, de uz comun
şi fină, arsă oxidant şi inoxidant, în cuptoare simple sau cu reverberaţie, ornamentată prin
incizie, excizie, imprimare şi pictată cu motive geometrice şi spiralo-meandrice, alergătoare
sau în cadre, dispuse pe toată sau aproape toată suprafaţa vasului sau tectonic, în registre,
unele adevărate capodopere. Fiinţează chiar centre de producţie ca în ariile civilizaţiilor
Petreşti şi Ariuşd-Cucuteni. Tot în această epocă se înfiripă şi se dezvoltă schimbul între
comunităţi omeneşti, din comunitate în comunitate, până la mari distanţe.
Locuinţele sunt fie în mare parte sau parţial săpate în pământ, fie de suprafaţă, unele
cu platforme, altele pe piloni, adesea foarte mari (15 x 10 m), cu două - trei încăperi, cu
acoperişul în două ape, cu deschizături pentru ferestre şi intrări, chiar portale decorate.
Aşezările s-au fondat pe cursul apelor, uneori cu locuinţele răsfirate, dar mai ales compacte,
cu construcţiile în şiruri, cu o „piaţă” unde domină o clădire de mari dimensiuni, adesea de
lungă durată câtă vreme încă din neoliticul dezvoltat apar aşezările de tip tell, adică cu straturi
succesive de construcţii care au dus la înălţarea, creşterea pe verticală a aşezării. Nu lipsesc
nici acelea fondate pe forme de relief dominante şi tot din neoliticul dezvoltat se cunoaşte cel
mai vechi şanţ de apărare de pe teritoriul României.
În viaţa socială este sigură descendenţa matriliniară dar nu se poate susţine existenţa
matriarhatului, la fel cum sunt certe existenţa proprietăţii private şi a diferenţierii sociale.
Cultura spirituală este dominată de credinţele religioase, de practici magico-religioase,
preponderent fiind cultul fecundităţii şi fertilităţii personificat în statuete feminine (950 la mie
din totalul statuetelor). Alături apare adesea acolitul mascul, simbol al cultului virilităţii
reprezentat mai ales de statuetele de cornute, dar se practica şi cultul soarelui şi al morţilor. Se
cunosc chiar adevărate sanctuare, cum este de pildă acela de la Parţa, în interiorul căruia, între
altele, se afla masa-altar cu busturile divinităţii feminine împreună cu acolitul său cornut.
Primii neolitici ajunşi pe teritoriul Transilvaniei sunt purtătorii culturii Gura Baciului-
Cârcea, care se remarcă, între altele, prin ceramica pictată şi prin capetele umane sumar
cioplite, descoperite în prima aşezare eponimă, cu analogii la Lepenski Vir, la sud de Dunăre.
Neoliticii timpurii au fost de talie mică-mijlocie, dolico sau mezocefali, mediteranoizi cu
caractere protoeuropoide accentuate. Ei au fost urmaţi de creatorii culturii Starcevo-Criş,
răspândită din Grecia până în vestul Ucrainei, cu ceramică pictată cu alb, roşu, negru şi cu
pintadere cu analogii în Orientul Apropiat şi în Thesalia. Atât unii, cât şi ceilalţi aparţin
neoliticului timpuriu, adică sunt cei care au neolitizat teritoriile unde au ajuns.
În neoliticul dezvoltat se accentuează sedentarismul şi începe prelucrarea cuprului
folosit la început pentru unelte mici şi podoabe. Comunităţile de pe teritoriul transilvănean
sunt purtătorii culturilor Vinča-Turdaş (în aria ei, la Tărtăria s-au descoperit celebrele tăbliţe
de lut, dar care sunt mai târzii), de origine sud-balcanică, Tisa, a Ceramicii liniare (răspândită
din Franţa până la Bug) şi Precucuteni.
Eneoliticul aduce înmulţirea uneltelor de cupru (topoare-daltă, topoare-ciocan),
apariţia cuptoarelor cu reverberaţie şi este reprezentat de purtătorii culturilor Petreşti (în
centrul şi parţial vestul Transilvaniei, cu ceramică pictată), Ariuşd-Cucuteni-Tripolie (cu
locuinţe în şiruri, cu ceramică pictată în aceleaşi culori, alb, roşu, negru), Româneşti-
Tiszapolgár (în Crişana, Banat, interiorul arcului carpatic), Gorneşti-Bodrogkerestur (în
Banat) şi grupul Decea Mureşului (cu originea în stepele nord-pontice).

3. INDOEUROPENII

În perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului (2700-sfârşitul mileniului

III î.e.n.) - numită aşa din pricina absenţei totale a produselor de bronz şi chiar a decăderii
metalurgiei cuprului - pătrund masiv în teritoriul transilvănean populaţii din nordul Mării
Negre, înrudite cu purtătorii culturii Decea Mureşului, se întăreşte ginta patriarhală, creşte
rolul familiei pereche, iar pe plan spiritual cultul uranian, în speţă a soarelui, cu începuturi în
neolitic, care devine acum preponderent. Din punct de vedere antropologic se constată
apartenenţa la fondul protoeuropean. În economie, ca urmare a noilor veniţi, ca şi din pricina
accentuării climatului stepic, sporeşte ponderea creşterii vitelor, de unde rezultă şi pendularea
comunităţilor omeneşti pe teritorii întinse.
În Transilvania apar şi se dezvoltă civilizaţiile Coţofeni (pe fond local cu aport
Cernavodă I şi III şi cu impulsuri sudice) cu aria din nordul Bulgariei până în Maramureş,
Baden, cu aria din Austria până în Transilvania, Kostolac, sporadic în Banat şi Vučedol, în
Banat şi vestul Crişanei, ambele intruse dinspre fosta Iugoslavie. Se practică inhumaţia dar
apare pentru prima oară incineraţia, indiciul unor profunde schimbări în viaţa spirituală,
implicit în conceperea morţii.
Pe durata acestei perioade în Transilvania - şi în teritoriile învecinate - s-a petrecut
unul dintre cele mai importante procese: pătrunderea masivă a indoeuropenilor şi asimilarea -
ultima din preistoria României - de către aceştia a populaţiilor eneolitice. Ei sunt strămoşii
popoarelor care se vor cristaliza mai târziu, ai tracilor, ilirilor şi grecilor, pentru a rămâne doar
la zona carpato-balcanică, creatorii civilizaţiilor din epoca bronzului şi din epoca fierului.
Începutul epocii bronzului (circa 2000-1150 î.e.n., cu trei faze: timpurie 2000-1500,
mijlocie 1500-1300 şi târzie 1300-1150 î.e.n.)2, a fost stabilit în jurul anului 2000 î.e.n., în
funcţie de apariţia primelor produse din noul metal, de fapt aliajul obţinut din cupru cu
cositorul, antimoniul sau arsenicul. Civilizaţiile epocii s-au format pe fondul local cu aporturi
sudice, răsăritene şi vestice, dar originea bronzului din Europa Centrală este improbabilă
pentru că primele piese din Transilvania conţin arseniu, ceea ce trimite spre aria est
mediteraneană. În schimb, avântul metalurgiei bronzului a avut ca suport mai ales legăturile în
primul rând cu Boemia, de unde se aducea cositorul care lipseşte în teritoriile transilvane.
Obţinerea noului metal presupune avansate cunoştinţe tehnologice, de dozare a adaosului la
cupru în funcţie de duritatea dorită a aliajului (în general până la 10% cositor), turnarea în
tipare şi folosind procedeul cerii pierdute, chiar gravura, mai ales „au repousse” la plăci şi foi.
Bogăţia în cupru a Transilvaniei a transformat-o în unul dintre cele mai mari centre
metalurgice ale Europei. După ultima statistică, piesele de bronz descoperite se ridică la circa
25.000 din care 2000 aparţin bronzului timpuriu şi mijlociu, 4000 bronzului târziu, vreo 1400
Hallstatt-ului B şi C, iar restul de aproape 18.000 Hallstatt-ului A, adică din perioada de
trecere de la epoca bronzului la prima epocă a fierului. Tocmai atari constatări au dus la
„crearea” acestei perioade de trecere în pofida apariţiei tot atunci a primelor obiecte de fier. S-
au produs topoare de diferite tipuri, inclusiv de luptă cu disc sau cu disc şi spin, săbii, securi,
brăţări, apărătoare de braţ, fibule (inclusiv cele de tip passementerie, adevărate virtuozităţi de
meşteşug şi artă), căldăruşe etc. Gama produselor se diversifică în bronzul mijlociu de când
fiinţează mari ateliere şi se înmulţesc depozitele de obiecte de bronz (inventare de ateliere,
averi comunitare, ale unor şefi, unele chiar rituale).
Se dezvoltă, de asemenea, prelucrarea aurului obţinut prin spălarea nisipului aurifer
din puzderia de râuri locale cu astfel de bogăţie; din el se produc vase (ca în Bihor, la Biia),
brăţări (cele de la Târgu- Mureş au protome de bovine şi corpul cu perle în relief), discuri-
falere, arme (mai ales topoare, însemne ale puterii, unele ornamentate), descoperite izolat sau
în tezaure ca la Ţufalău, Sarasău, Şmig, Grăniceri, Pecica, Vărşand, Săcuieni, Sacoşu Mare,
Firiteaz, Sântana, majoritatea în ariile civilizaţiilor Sighişoara-Wietenberg şi Otomani.
Dar principalele îndeletniciri au rămas agricultura şi creşterea vitelor aflate în firescul
echilibru - intensitatea primei fiind demonstrată de miile de seceri descoperite - până la
sfârşitul epocii când pătrunderea unor populaţii din est şi schimbările climatice au determinat
o creştere a ponderii economiei pastorale.
Legăturile de schimb se intensifică fără precedent fiind practicate pe distanţe
considerabile. Obiectele schimbului erau mai ales piesele de bronz, armele transilvane ajunse
până în zona Oderului şi Elbei de unde se aduceau cositor şi chihlimbar, dar şi ajungerea aici a
săbiilor miceniene, a psaliilor din os şi corn, ca şi a carelor cu patru roţi, care indică legături
cu sudul şi Asia Mică, la fel ca şi revenirea spectaculară a spiralei în ornamentare, a perlelor
de faianţă sudice sau central-europene.
Aşezările se înmulţesc corespunzător sporului demografic, sunt de lungă durată, unele
întărite, cu locuinţe pretenţioase şi cu arme multe în ele. Ne aflăm în plină epocă „eroică”,
analogă celei din Grecia, cu numeroase conflicte.
Organizarea socială era de tip patriarhal, când se constituie marile uniuni de triburi.
Este epoca democraţiei militare şi a sensibilelor diferenţe de avere ilustrate de locuinţe, de
inventarul lor şi al mormintelor, de tezaure, uneori de marile averi de familie.
 Viaţa spirituală este dominată de neta predominare a cultului uranian, al soarelui şi al
altor astre, pentru care s-au construit sanctuare de felul celui de la Sălacea din aria civilizaţiei
Otomani. În credinţe se consolidează schimbările petrecute dinainte, materializate în
răspândirea incineraţiei, fără să dispară însă inhumaţia. Şi cu toate că nu dispunem de ştiri
literare, dat fiind aportul de populaţie din aceste zone către sudul Peninsulei Balcanice, care
indică un stadiu apropiat de dezvoltare, sunt de presupus existenţa legendelor, perpetuate şi
amplificate generaţie de generaţie, ce cântau fapte de vitejie, eroi fictivi şi reali. La fel se
poate presupune umanizarea în manifestări a zeităţilor chiar dacă ele nu au fost eternizate prin
produse de artă majoră sau de toreutică. În această privinţă nu este exclusă funcţionarea unei
interdicţii de materializare, de „cioplire a chipului” divinităţilor, cum s-a întâmplat şi la alte
popoare în epoci diferite. Tot pe durata epocii în discuţie a continuat procesul de separare
lingvistică, încheiat către sfârşitul mileniului II, când se poate vorbi cu certitudine de
conturarea celor trei popoare din Peninsula Balcanică şi parţial din centrul Europei: tracii,
ilirii şi grecii.
Civilizaţiile bronzului timpuriu sunt Nir (răspândită şi în Ungaria şi sud-estul
Slovaciei), caracterizată prin aşezări pe dune de nisip, şi Glina III - Schneckenberg (Dealul
Melcilor de la Braşov) ale cărei începuturi sunt încă din perioada de trecere, extinsă din
Muntenia în sud-estul Transilvaniei şi Oltenia, caracterizată prin aşezări pe toate formele de
relief, prin practicarea inhumaţiei şi a incineraţiei în ciste. Ea va constitui fondul civilizaţiilor
bronzului mijlociu.
În a doua etapă a epocii bronzului paleta civilizaţiilor este mult mai bogată: Periam
(Periam-Mokrin-Pančevo), răspândită în sudul Crişanei, Banat, nord-estul Serbiei şi nord-
vestul Bulgariei, cu produse de bronz, mai ales podoabe, practicând inhumaţia; Pecica,
dezvoltată din Periam şi răspândită între Dunărea Mijlocie, Tisa şi Mureşul Inferior, cu tipare
pentru turnat arme, tezaurele de aur de la Pecica şi Rovine, şi cu inhumaţie chircită; Otomani,
dezvoltată pe fond Baden încă din bronzul timpuriu şi perpetuată până la sfârşitul epocii,
răspândită între Mureş, Munţii Apuseni şi Tisa până în Slovacia, cu aşezări fortificate şi pe
insule, cu depozite de bronzuri la Apa, Valea Chioarului în Transilvania, Haidu Samson în
Ungaria, cu săbii specifice cu mâner plin, topoare cu disc, cu practicarea inhumaţiei, apoi a
incineraţiei, cu sanctuarul de la Sălacea; Sighişoara-Wietenberg (Dealul Turcului), dezvoltată
pe fond Coţofeni în centrul şi Câmpia Transilvaniei, extinsă şi în sud-estul Transilvaniei, în
bronzul mijlociu şi târziu, cu aşezări fortificate, cu multe arme, ceramică cu motive spirale şi
meandrice, cu depozite de bronzuri, săbii de tip Boiu dar şi cu şapte săbii miceniene „de
import”, piese de podoabă şi topoare de aur (Ţufalău), cu practicarea incineraţiei şi rar a
inhumaţiei; Vatina, în vestul Banatului, pe Tisa Inferioară şi în nordul Serbiei, cu obiecte de
bronz rare; Verbicioara, în Banat, de unde s-a răspândit în Oltenia, estul Munteniei, Serbia şi
nord-vestul Bulgariei în bronzul mijlociu şi târziu, cu aşezări fortificate şi cu puţine bronzuri;
Monteoru şi Tei, ambele răspândite din exteriorul Carpaţilor în sud-estul Transilvaniei;
Suciu, răspândită în nordul Transilvaniei, Crişana, nord-estul Ungariei şi în sud-estul
Slovaciei, cu practicarea incineraţiei şi Cruceni-Belegiš, care urmează şi înlocuieşte civilizaţia
Vatina în Serbia şi vestul Banatului şi face parte din civilizaţia Complexului câmpurilor de
urne, înaintat de la Dunărea Mijlocie spre sud-est. Această înaintare a provocat mari dislocări
de populaţii în Peninsula Balcanică, soldată cu migraţia dorienilor spre sud, distrugerea
civilizaţiei miceniene şi expediţiile „Popoarelor Mării”.
În bronzul târziu, pe lângă civilizaţiile care-şi continuă existenţa, apar noi triburi de
păstori din est, purtătorii civilizaţiei Sabatinovka-Noua (cartier al Braşovului) - Coslogeni,
caracterizată prin aşezări cu aspect de cenuşare. În aria ei se află, în secolul al XIII-lea î.e.n.
depozitele de bronz de tipul Uriu-Domăneşti, care conţin şi lupe de bronz, dovadă a
prelucrării locale a metalului.

4. TRACII

Perioada de trecere spre prima epocă a fierului (1150-secolul IX î.e.n.) şi prima

epocă a fierului (secolele VIII-V î.e.n.). Fierul este metalul a cărui folosire pentru fabricarea
mai întâi a armelor, apoi a uneltelor, a dat posibilitatea neîntâlnită până atunci a dezvoltării şi
progreselor în ritm accelerat a societăţii omeneşti. Obţinerea lui implică cunoştinţe deosebite
pentru că metalul ca atare nu se găsea nici unde în stare nativă. Reducerea, adică obţinerea din
minereuri, se face după o procedură complicată şi dificilă în instalaţii speciale - cuptoarele de
redus - şi, după obţinerea aşa-zisului fier brut - de fapt a oţelului -, urmează alte operaţii, la fel
de complicate, pentru prelucrarea materiei brute şi transformarea ei în produse de largă şi
îndelungată întrebuinţare. Pe plan european începutul primei epoci a fierului (Hallstatt) se
datează după 1200, în secolul al XII-lea, iar sfârşitul ei la apariţia civilizaţiei de tip La Tene
(secolul V), caracteristică celei de a doua epoci a fierului. Dar tocmai în primele secole ale
epocii hallstattiene (XII-IX î.e.n.) se constată o dezvoltare fără precedent a metalurgiei
bronzului, perioada maximei înfloriri a ei şi totodată raritatea pieselor de fier, care se vor
înmulţi abia din secolul al VIII-lea şi se vor generaliza abia la sfârşitul primei epoci a fierului,
încât este preferabilă cel puţin pentru teritoriul României, implicit Transilvaniei, încadrarea
secolelor XII-IX în perioada de trecere spre prima epocă a fierului pentru că atunci ceramica
are deja elementele de bază ale epocii fierului. Dezvoltarea societăţii a fost însă continuă, fără
cezuri, întocmai ca şi în epocile anterioare. Civilizaţiile primei epoci a fierului s-au dezvoltat
încă din perioada de trecere având ca fond civilizaţiile de la sfârşitul epocii bronzului
(Otomani, Sighişoara-Wietenberg, Vatina, Cruceni-Belegiš, cu aporturi Noua). Sfârşitul
civilizaţiilor epocii bronzului este pus pe seama presiunii exercitate de purtătorii civilizaţiei
central europene a mormintelor tumulare, soldată cu mari bulversări în Peninsula Balcanică.
Dezvoltarea metalurgiei bronzului, după perioada de apogeu din secolele XII-XI, s-a diminuat
pentru ca să se sfârşească ca importanţă în economie la finele secolului VII, proces involutiv
paralel cu intensificarea metalurgiei fierului.
Descoperirile de bronzuri au fost grupate cronologic purtând numele depozitelor care
dau caracteristicile fiecărui secol: în secolul XII grupa Cincu-Suseni unde se încadrează şi
marile ateliere - turnătorii de la Ocna Mureş (fostă Uioara de Sus), Şpălnaca, Sibiu-Guşteriţa;
în secolul XI grupa Jupalnic-Turia (secolele când se înregistrează perioada de apogeu a
metalurgiei bronzului; se produceau centuri simple şi ornamentate, zăbale, topoare cu disc şi
spin, săbii, brăţări, seceri cu mâner şi seceri cu cârlig, cele din urmă specific ariei tracice,
apare „pasărea hallstattiană” - capul de raţă); în secolul X Moigrad-Tăuteu (vase cu ataşe
cruciforme, ceşti, vârfuri de lance, celturi cu plisc, multe brăţări); în secolul IX Sângeorgiu de
Pădure - Fizeşul Gherlei (vase cu ataşe cruciforme, ceşti şi cupe, farfurii, celturi mici, fibule-
ochelari); în secolul VIII Şomartin-Vetiş (celturi cu nervuri, celturi foarte mici, zăbale, vase
cu cap de pasăre, împreună cu obiecte de fier); în secolul VII Vinţul de Jos-Vaidei (brăţări,
coloane, topoare bipene, fibule cu nodule, topoarele cu aripioare „cimeriene” şi se înmulţesc
obiectele de fier şi la sfârşitul secolului încetează depozitele de bronzuri). Semnificativ este că
în secolele X-VIII produsele de bronz reprezintă doar 11% în raport cu cele din secolele XII-
XI şi că în secolul VIII numărul pieselor a fost de şase ori mai mic decât în secolele X-VIII.
Piesele din fier apar încă din secolele XII-XI, posibil piesele de podoabă de la Bobda,
o limbă de fier la Rozavlea, un celt de fier în necropola de la Lăpuş, zgură de fier la Suseni şi
altele la Cernatu de Sus, Porumbenii Mari şi Coldău. Apariţia metalurgiei fierului este
considerată ca fenomen local, legat de centrul metalurgic central-european, independent de
centrul hitit, nicidecum adusă de cimerieni pe seama cărora se pun topoarele cu aripioare de la
sfârşitul secolului VIII, răspândite în Caucaz, Ucraina, România, Europa Centrală. În
Transilvania unele aplice de bronz şi tezaurele de la Boarta, Firiteaz, şi Biia le sunt atribuite
tot lor.
În perioada de trecere şi la începutul primei epoci a fierului se poate vorbi de o
perioadă îndelungată de bunăstare, cu spor demografic considerabil. În viaţa spirituală
predomină cultul soarelui, ilustrat de pasărea hallstattiană purtătoare a bărcii sau carului solar,
cercuri şi roţi cu patru spiţe. Ca rit de înmormântare se practica incineraţia.
Încă din perioada din tranziţie se conturează două complexe culturale pe fondul
civilizaţiilor de la sfârşitul epocii bronzului: complexul nordic, cu ceramică canelată (Suciu-
Lăpuş) răspândit în Transilvania şi Banat, în Ungaria şi Slovacia, unde poartă numele Gáva, şi
complexul sudic cu ceramică imprimată, răspândit în sud-vestul României, Moldova şi
Dobrogea.
Din secolele X-IX apar marile aşezări fortificate hallstattiene a căror maximă
dezvoltare s-a petrecut mai ales în secolele VIII şi VII î.e.n., unele având arii de mari
dimensiuni: Sântana 78 ha, Corneşti 67,5 ha, Ciceu-Corabia 30 ha. Straturile de locuire din
interior nu sunt prea consistente, ceea ce demonstrează că ele au fost construite pentru a
adăposti populaţia dintr-o anumită zonă şi avutul ei, care consta mai ales din vite. Cum
repartiţia lor geografică este aproape uniformă, ele erau foarte probabil centrele unor mari
uniuni de triburi. Sfârşitul lor este pus pe seama pătrunderii sciţilor în Transilvania.
În prima epocă a fierului, în secolele VIII-VII î.e.n. se intensifică metalurgia fierului,
piesele produse din noul metal fiind relativ frecvente şi dispar armele de bronz, înlocuite de
cele din fier (vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă).
În secolul VIII î.e.n. se constituie complexul de civilizaţie Basarabi care s-a dezvoltat
pe fondul existent în perioada de tranziţie şi a evoluat până spre începutul secolului VI î.e.n.,
caracterizat prin ceramică neagră cu decor canelat şi imprimat şi prin aşezări pe toate formele
de relief, unele întărite.
 În etapa finală a primei epoci a fierului (secolele VI-V î.e.n.) dezvoltarea civilizaţiei de
pe teritoriul Transilvaniei a fost influenţată favorabil de contactul cu sciţii veniţi prin pasurile
Carpaţilor Orientali şi aşezaţi aici, asimilaţi în cele din urmă de autohtoni. Cei ajunşi în
Transilvania şi mai departe până în Câmpia Tisei au venit din zona de silvostepă din Nordul
Mării Negre, iar venirea lor a determinat încetarea aşezărilor fortificate şi a depozitelor de
bronzuri, apariţia, alături de incineraţia caracteristică secolului VII, a mormintelor de
inhumaţie, specifică sciţilor, răspândirea stilului animalier în artă şi generalizarea metalurgiei
fierului.
Prezenţa lor în Transilvania este afirmată de Herodot (III, 48) când spune că râul
Maris (Mureş) izvorăşte din „ţara” agatirsylor, adăugând (IV, 104) că purtau podoabe de aur,
aveau femeile de-a valma şi că în „ce priveşte celelalte obiceiuri se apropie de traci” şi e
dovedită de descoperirile arheologice, mai ales morminte, fie izolate, fie grupate în cimitire
mici (Ciumbrud -26, Cipău - 19, Blaj - 17, Ozd -16, Aiud -14, Băiţa - 12) în care ritul
inhumaţiei este în proporţie de 97%, cu inventarul specific în care doar ceramica este de
factură locală, nescitică. Morminte de incineraţie s-au găsit în şapte puncte din Transilvania şi
doar în cimitirul de la Băiţa proporţia este în favoarea incineraţiei (şapte de incineraţie şi cinci
de inhumaţie). Necropola este cea mai târzie şi tocmai proporţia amintită, împreună cu
celelalte morminte de incineraţie din alte necropole sunt de pus în legătură cu „tracizarea”
obiceiurilor la care se referea părintele istoriei. Iar adoptarea incineraţiei dovedeşte tocmai
avansul procesului de tracizare câtă vreme asimilarea se manifestă până şi în ritul de
înmormântare, în general foarte conservator tocmai prin implicaţiile sale în credinţele
religioase. Contribuţia lor cea mai importantă în evoluţia civilizaţiei locale constă în impulsul
dat metalurgiei fierului. Celelalte grupuri de sciţi ajunse prin nordul Carpaţilor până în
Câmpia Tisei nu au nici o legătură de filieră cu cei din Transilvania.

5. DACII

Originea poporului şi istoria politică în secolele VI-II î.e.n. Odată cu apariţia

primelor ştiri scrise despre populaţia din teritoriile carpato-dunărene se încheie preistoria
Daciei şi începe protoistoria ei. Cu alte cuvinte se trece dintr-o epocă pentru care
reconstituirea istoriei nu mai este limitată, ca sursă de informaţie, doar la izvoarele
arheologice. De-atunci încoace lor li se adaugă - la început sporadic, apoi tot mai frecvent, dar
fără a ajunge vreodată îndestulătoare - izvoarele scrise, fie contemporane evenimentelor din
Dacia, fie ulterioare, însă cu referiri la evenimentele anterioare. Oricum, fără ele cunoaşterea
evenimentelor politice, a vieţii sociale şi a culturii spirituale ar fi fost mult trunchiată, adesea
imposibilă.
Cele mai vechi ştiri referitoare la populaţiile de pe teritoriul Daciei se află în opera,
păstrată doar fragmentar, a lui Hecateu din Milet (aproximativ 550-470 î.e.n.). Din opera sa
geografică şi istorică, întocmită pe baza observaţiilor directe şi a informaţiilor culese în
lungile sale călătorii, la Stephanos din Bizanţ (prima jumătate a secolului VI e.n.) se păstrează
două fragmente unde sunt amintite tot atâtea triburi pe teritoriul Dobrogei de astăzi anume
crobizii şi trizii. Aceleaşi triburi dar cu numele de crobizi şi terizi, apar şi la Hellanicos din
Mitilene (prima jumătate a sec.V î.e.n.). Apoi Sofocle (497-405 î.e.n.), într-un fragment din
tragedia Triptolem, aminteşte pe „Charnabon”, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi.
Informaţii mult mai ample în legătură cu geţii sunt în Istoriile lui Herodot din Halicarnas (şi-a
redactat opera pe la jumătatea secolului V î.e.n.), dar culese de la grecii din oraşele de pe
coastele Pontului Euxin (Marea Neagră). Relatând expediţia lui Darius împotriva sciţilor
(petrecută pe la 514-513 î.e.n.) îi menţionează pe geţii ca unii care s-au împotrivit înaintării lui
şi au fost înfrânţi (IV, 93-96).
La Herodot apare, aşadar, pentru prima oară numele de geţi, care va fi generalizat
pentru întreaga populaţie a Daciei. De atunci pentru populaţia de la nord de Haemus (Munţii
Balcani) autorii greci au folosit în general termenul de geţi (Γέται, Getae, doar la Arrian
Γέτήνοι), iar cei latini termenul de daci (Δάχοι, Δάχαι, Δάχες, Daci). Primul termen provine
probabil de la i-e. *guet - „a grăi”, „a vorbi”. Pentru originea celui de al doilea părerile sunt
diferite: ar proveni din i-e. dhā-k-, cu radicalul *dhē- „a pune”, „a aşeza” sau că dac ar
proveni de la *daca „cuţit”, „pumnal”3 sau că numele ar proveni de la un cuvânt asemănător
lui daos care, în limba înrudită a frigienilor, înseamnă „lup”. Oricum stindardul dac nu poate
fi invocat ca argument pentru „lup”.
Cea mai veche menţiune a geţilor apare la Herodot, iar a dacilor abia pe la mijlocul
secolului I î.e.n., la Caesar (De bello Gallico, VI, 25,2). Şi cu toate că în general autorii care
au scris în limba greacă numesc poporul din Dacia geţi, unii folosesc numele de daci (Strabo,
Appian, Cassius Dio), tot aşa cum, de pildă, Pliniu cel Bătrân (Nat Hist, IV, 12, 80) vorbeşte
„de geţi, numiţi de romani daci”, iar Criton (Geticele, la Ioannes Lydus, Despre magistraturi,
II, 28) scriind în limba greacă, îl pomeneşte pe „Decebal, conducătorul geţilor”. De fapt este
vorba de acelaşi popor , ce şi-a primit cele două nume de la tot atâtea triburi, probabil primele
cu care s-a venit în contact, extinse apoi asupra întregii populaţii a Daciei. Strabo ştia chiar de
o aşezare geografică diferită a geţilor şi a dacilor (Geografia, VII, 3, 12): „A existat şi o altă
împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumeşte (autorii)
daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care
locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului”, dar tot el afirmă răspicat
(VII, 3, 13) „Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”. Trogus Pompeius (XXXII, 3, 16) nota „Şi
dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, iar acelaşi Strabo (VII, 3, 10) mai adaugă tot despre „geţi, neam
vorbind aceeaşi limbă cu tracii”. Rezultă că dacii şi geţii sunt acelaşi popor şi anume ramura
nordică a tracilor, mai precis populaţia din zona de la Haemus până în Carpaţii nordici4.
Numele „ţării”, Dacia, este posibil să fi fost menţionat pentru prima dată în celebra
hartă al lui Agrippa (secolul I î.e.n.), nepăstrată, încât îl găsim mai întâi în secolul I e.n., la
Plinius cel Bătrân (Nat Hist, I, 47), apoi la Tacitus (Agricola, 41,2), pe la sfârşitul secolului I
e.n.; Getia nu apare niciodată în izvoarele scrise antice cu toate că scriitorul mai târziu
Iordanes (Getica, 47) înţelegea prin Gothia fosta „Getia”.
Când s-a produs separarea între traci şi daci, înregistrată pentru prima oară de Herodot
? Este sigur că ea a existat atunci când a fost menţionată (mijlocul secolului V î.e.n.), dar cu
cât înainte s-a conturat? Aici părerile învăţaţilor moderni sunt diferite: unii o admit şi chiar
vorbesc de o lingua franca, adică daco-geta, încă de la începutul primei epoci a fierului; alţii,
mai prudenţi, o admit doar cu ceva înainte de vremea când scria Herodot. În această privinţă,
fără a fi deplin lămuritoare, găsim unele indicii la acelaşi Herodot şi la Hellanicos din
Mitilene. După ce a menţionat credinţa în nemurire a geţilor (IV, 93) şi făcuse referiri la
Zamolxis şi la Gebeleizis (IV, 94-96), către sfârşitul relatării retragerii lui Darius din Europa,
Herodot adaugă următoarele (V, 3) „...Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile
sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi (populaţie din Rhodope, n.n.) şi de cei care
locuiesc la nord de chrestonai” (populaţie din Macedonia, n.n.), aducând aminte cititorului (V,
4) că „despre obiceiurile pe care le au geţii, care îşi spun nemuritori, am vorbit”. Hellanicos
(Obiceiuri barbare, Fr. Phot. Suid.) după ce a vorbit de Zamolxis, credinţa în nemurire şi ritul
iniţierii religioase adaugă: „Cred în nemurire şi terizii şi crobizii” (două triburi getice din
Dobrogea, n.n.). Rezultă că geţii, inclusiv triburile de crobizi şi terizi, aveau în parte alte
obiceiuri decât tracii şi că tot primii credeau în nemurire. Aşadar, este de domeniul evidenţei
că pentru ca să apară o diferenţiere atât de substanţială într-un domeniu conservator prin
excelenţă cum este cel al credinţelor religioase a fost necesară o perioadă considerabilă de
timp. Cât înainte de constatarea ei şi consemnarea ei de Herodot s-a produs nu se poate
preciza în stadiul documentaţiei actuale, dar în nici un caz începuturile ei nu puteau fi
apropiate în timp de vremea când scria Herodot.

Limba dacilor este după unii lingvişti un dialect al limbii trace, iar după alţii o altă
limbă decât traca în pofida afirmaţiilor lui Strabo.
Limba traco-dacilor, la fel ca şi illira, a fost înlocuită în Peninsula Balcanică şi parţial
în Europa Centrală cu latina, greaca şi slava, încât ea a dispărut . S-au păstrat doar resturi
fragmentare, dar nu şi texte mai lungi altele decât acela de pe placa inelului de la Ezerovo
(Bulgaria), descifrat în diferite variante, nici una acceptată până acum fără serioase rezerve. Se
adaugă câteva microinscripţii pe ceramică, între care cea de la Ocniţa (Vâlcea) conţine doar un
nume în traco-dacă: BACIΛEOC ΘIAMAPKOC EΠOEI [„Regele Thiamarcos a făcut”
(vasul)] şi alta de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), din trei cuvinte, din care două
sunt nume proprii: DECEBALVS PER SCORILO („Decebal fiul lui Scorilo”5), ştampilată de
mai multe ori pe un vas de cult.
Rămânând la resturile păstrate ale limbii, sunt de menţionat cele peste 1100 de
antroponime, vreo 900 de toponime şi unele (10 până la 15) din cele 57 nume dacice de plante
medicinale transmise de medicul Dioscoride6 în limba greacă (Despre materia medicală, în
cărţile II-IV) şi de Pseudo Apuleius în limba latină majoritatea corupte. Valoroase sunt, pe
lângă numele de persoane şi toponime, cele de triburi, zeităţi, hidronimele pentru că toate erau
elemente lexicale.
Prin studiul comparativ al elementelor de limbă cu cele din alte limbi indoeuropene s-a
stabilit sistemul fonetic, în general conservativ, al limbii traco-dace, asemănător cu cel al altor
limbi de tip satem (illiro-mesapica, baltica, slava şi iraniana). Ca dialect de la nord de Haemus
al limbii trace, daca avea elemente specifice, ca de pildă elementul dava „sat, aşezare, târg”
(în Arcidava, Buridava, etc.), deosebit de para din componenţa localităţilor de la sud de
Haemus (în Brentopara, Gelupara) sau per în loc de por7.
Din limba traco-dacă s-au transmis în limba română între 140-180 de cuvinte de bază,
dintre care peste 80 nu există nici în limba albaneză, ea însăşi cu un fond de cuvinte traco-
dace8. Din punct de vedere numeric cuvintele dace existente în limba română sunt aproape
echivalente cu acelea celtice în limba franceză, dar din punct de vedere calitativ şi al puterii de
circulaţie cuvintele dace păstrate în limba română sunt net superioare celor celtice moştenite
de franceză.
Pe lângă ele s-au transmis în limba română prin fonetism slav (a devenind o)
principalele nume de cursuri de apă: Marisia-Mureş, Alutus-Olt, Samus-Someş, Tibisis-
Timiş, Crisius-Criş. Alte nume de râuri cunoscute sunt Porata-Pyretus (Prutul), Hierasus
(Siretul), Naparis (Ialomiţa), Rhabon (Jiul), Ister, Histros, Hister (Dunărea), Danubius
(celtic) şi poate daco-moesicul Donaris (de unde Dunăre). Se cunosc, de asemenea, numele
unor triburi9, iar geograful Ptolemeus (Geografia, III, 8, 3), dă o listă cu 15 nume ale celor
care locuiesc în Dacia. Din ea doar patru sunt nume de triburi sau de seminţii10, restul fiind
derivate de la nume de localităţi sau de râuri11.
Drept localităţi mai importante, la Ptolemeu şi în alte izvoare sunt menţionate
Sarmizegetusa (Grădiştea de Munte), Porolissum (Moigrad), Napoca (Cluj-Napoca),
Potaissa-Patavissa (Turda), Apulum (Piatra Craivei), Germisara sau Germizera (Germisara),
Tibiscum (Jupa), Dierna-Tsierna (Orşova), Drobeta (Drobeta-Turnu Severin), Buridava
(Ocniţa probabil), Comidava (Râşnov), Piroboridava (poate mai degrabă Barboşi decât
Poiana) - în funcţie de localizarea ei este posibilă şi aceea a altora două Petrodava (Piatra
Neamţ - Bâtca Doamnei), Tamasidava pe Siret - şi Ranisstorum (probabil punctul Sub
Cununi de lângă Grădiştea de Munte).

Continuând relatarea istoriei politice a dacilor este de menţionat că pentru o perioadă

îndelungată ştirile autorilor antici, pe baza cărora se reconstituie acest capitol al oricărei istorii
vechi, se referă mai ales, dacă nu aproape exclusiv, la evenimentele petrecute în zonele de la
Dunărea de Jos şi din nordul apropiat ei, inclusiv la teritoriul Dobrogei de astăzi, adică la
acele zone apropiate de oraşele greceşti şi de la Dunăre unde se extindeau interesele
formaţiunilor politice din centrul şi răsăritul Peninsulei Balcanice. Aşa sunt ştirile autorilor
antici, mai rar epigrafice, privitoare la participarea geţilor la expediţiile militare ale regatului
odrisilor, la interesele în zona dobrogeană şi a Dunării de Jos ale regatului macedonean, pe
timpul lui Filip II şi al lui Alexandru cel Mare, mai târziu ale regatului Traciei al lui
Lysimach, la luptele lui Antioch II în Tracia, la relaţiile Histriei cu dinaştii geţi Zalmodogikos
şi Rhemaxos, la înaintarea romană în Peninsula Balcanică şi la înţelegerea dintre o „coaliţie”
transdanubiană şi Perseus al Macedoniei.
 Rămânând la teritoriul Transilvaniei, încă de la mijlocul secolului IV î.e.n. în vestul
Daciei apar celţii. Unii pătrund în Transilvania, alţii ocolesc Carpaţii pe la nord şi coboară
spre Marea Neagră şi o a treia ramură se îndreaptă pe la sud de Dunăre spre Grecia, de unde
unii trec în Asia Mică, cunoscuţi acolo cu numele de galati. Pătrunderea lor în Transilvania, ca
şi în celelalte teritorii, nu putea şi nici nu a fost paşnică. După potolirea invaziilor celtice
seminţii din acest neam s-au stabilit în preajma Daciei: în sud-vest scordiscii, cu centrul la
Singidunum (Belgrad), eraviscii în Ungaria, teuriscii în estul Slovaciei, poate şi în Ucraina
subcarpatică, anarţii în sudul Poloniei şi britogallii sau britolagii în nord-vestul Mării Negre.
A doua epocă a fierului (400/350 î.e.n. - 106 e.n.). Multă vreme s-a considerat că
aceasta a doua epocă a fierului (La Tène) este sinonimă cu un anumit stadiu de dezvoltare al
civilizaţiei celtice. Treptat s-a constatat că şi alte popoare din Europa - sciţii, traci - au creat o
civilizaţie analogă celei celtice dar cu particularităţi distincte, sub influenţa aceleiaşi lumi
greceşti. Principala caracteristică a epocii La Tène constă în generalizarea întrebuinţării
fierului şi, în subsidiar, diseminarea producerii ceramicii la roata olarului, ambele meşteşuguri
preluate de seminţiile din Europa - celţi, sciţi, traci etc. - din lumea greacă.
Periodizarea celei de a doua epoci a fierului implică două aspecte: unul cronologic,
celălalt de conţinut. În funcţie de aspectele amintite epoca în discuţie în Dacia, implicit pe
teritoriul Transilvaniei, se împarte în două etape: I de cristalizare a civilizaţiei de tip La Tène
şi II de uniformizare ca structură de bază în manifestare. Prima etapă începe de la 400/350
î.e.n., durează până la 150 î.e.n. şi se împarte în două faze: I A (400/350 - 250 î.e.n.) şi I B
(250 - 150 î.e.n.). Prima fază se caracterizează prin pătrunderea produselor, implicit a
influenţelor greceşti şi sud-tracice în zona extracarpatică a Daciei şi în restul Daciei, apoi
numai în vestul şi în zona intracarpatică a celţilor. Faza a doua reprezintă cristalizarea
civilizaţiei de tip La Tène dacice sub impulsul influenţelor greco-tracice în zona extra-
carpatică şi în cealaltă (Transilvania) sub impulsul prezenţei efective a celţilor şi tot ea
marchează asimilarea etnică a celţilor de daci. Ritul de înmormântare era incineraţia în mod
obişnuit în cimitire plane; tumulii erau rezervaţi personajelor importante. Etapa a II-a (150
î.e.n. - 106 e.n.) acoperă civilizaţia dacică de tip superior, unitară şi originală, generalizată în
întreg spaţiul dacic. La rândul ei se împarte în faze: II A (150 - 80 î.e.n.) de uniformizare a
civilizaţiei dacice şi de dezvoltare a formelor caracteristice de manifestare a acestei civilizaţii;
II B (80 î.e.n. - 106 e.n.), de maximă dezvoltare a civilizaţiei dacice care, în unele domenii, a
depăşit ca nivel civilizaţia celtică, dezvoltare curmată brusc de cucerirea romană. Această fază
şi numai pentru o zonă a Daciei, anume sudul Daciei de la nord şi parţial de la vestul arcului
carpatic, are încă o fază, II C (50 - 106 e.n.), caracterizată prin crearea şi generalizarea
uneltelor de fier specializate pe operaţii şi prin realizări - în economie, arhitectură, etc. -
neîntâlnite în alte spaţii geografice europene din afara Imperiului Roman. Ritul de
înmormântare continuă să fie incineraţia combinată cu dispariţia mormintelor, ceea ce implică
o profundă schimbare a mentalităţii referitoare la „partea pământeană” a defuncţilor.
Relativ recent, într-o zonă mult îndepărtată de zona grecească, în câmpia Tisei - sudul
Slovaciei - nord-vestul Transilvaniei, s-a descoperit ceramică lucrată la roată datată în secolul
V î.e.n., deci înainte de venirea celţilor. Ea a fost pusă pe seama unui grup tracic sud-dunărean
ajuns până în zona amintită, creator al aspectului cultural marcat de necropolele de tip
Szentes-Vekerzug - Sanislău-Nir - Chotin. Dar nu produsele greceşti şi sud tracice în zona
extracarpatică şi tracice în nord-vestul Daciei definesc începutul civilizaţiei de tip La Tène, ci
abia generalizarea metalurgiei fierului şi a producerii ceramicii locale la roată în aceste
teritorii aduc dovezile trecerii acestor teritorii la o civilizaţie de tip superior, La Tène.
Revenind la prima etapă a celei de a doua epoci a fierului (400/350 - 150 î.e.n.),
principalele ei caracteristici constau în: folosirea fierului pentru producerea uneltelor şi
armelor, apariţia şi răspândirea formelor de vase autohtone, dacice, lucrate la roată, începutul
şi extinderea emisiunilor monetare autohtone şi cristalizarea formaţiunilor politice de
anvergură în spaţiul carpato-dunărean.

Încă de la începutul fazei I A (400/350 - 250 î.e.n.) pe teritoriul Transilvaniei pătrund

celţii în acel val care, în migraţia spre estul Europei, s-a îndreptat spre nordul Câmpiei
Pannoniei, a ocolit Carpaţii Păduroşi şi a coborât spre nordul Mării Negre. Pătrunderea celţilor
s-a făcut cu armele, mai întâi în vestul Transilvaniei (cele mai vechi descoperiri datează pe la
400 - 350 î.e.n.), apoi până în inima ei12. Numărul mare al descoperirilor (peste 80,
majoritatea izolate) indică pătrunderea şi răspândirea unei populaţii relativ numeroase, aşezată
pentru multă vreme în masa autohtonilor. Aşezările cunoscute sunt foarte puţine şi au
întotdeauna şi materiale dacice, necropolele fiind mai numeroase: Ciumeşti, Pişcolt, Sanislău,
Curtuiuşeni, Cepari, Fântânele, Galaţii Bistriţei, Moreşti, Mediaş, Braşov.
Războinici de temut, celţii nu au reuşit niciodată să se unească într-o formaţie politică
de anvergură şi, în cele din urmă, au sfârşit prin a fi asimilaţi de populaţiile peste care s-au
aşezat. În ţinuturile Daciei au adus o avansată tehnologie a fierului, confecţionarea ceramicii
la roată şi în general civilizaţia de tip La Tène. La rândul lor au fost influenţaţi de daci până şi
în acel domeniu conservator prin excelenţă care este religia. Aşa se explică, de pildă, trecerea
lor în Dacia de la ritul inhumaţiei la cel al incineraţiei. Prezenţa produselor dacice, în special
ceramică, în aşezările „celtice” şi în necropole indică convieţuirea cu dacii şi inclusiv
particularitatea „stilului răsăritean celtic” în artă se explică prin influenţa localnicilor. Aceeaşi
convieţuire şi asimilarea celţilor au dat naştere unor concordanţe lexicale între limba dacică şi
limba celtică (de pildă Potaissa-Potavissa în Dacia şi Patavium în Gallia Cisalpină).

În civilizaţia materială dacică se cristalizează formele esenţiale, de bază ale formelor

de manifestare în tot teritoriul ocupat de acest popor, care vor continua să se dezvolte în faza
următoare, încât produsele dacice sunt evidente deosebite şi lesne de distins faţă de produsele
altor populaţii europene din vecinătate cu care au venit în contact. La această cristalizare şi
perenizare a manifestărilor de bază a contribuit în măsură considerabilă şi apariţia monetăriei
locale, ea însăşi dependentă şi determinată de progresele economiei teritoriilor carpato-
dunărene.
Emisiunile de monede au emanat de la autorităţile politice ale epocii, de la uniunile
tribale. Monedele din emisiunile locale, dacice - pentru că în Dacia au circulat simultan
monedele macedoneene şi greceşti - au fost copiate fără excepţie după cele străine care
circulau în Dacia, în speţă după tetradrahmele lui Filip II, Alexandru cel Mare şi mai rar după
altele (Larissa de pildă). Începutul emisiunilor locale de monede se datează în a II-a jumătate a
secolului III î.e.n. Ştanţele monetare s-au confecţionat după altele vechi, nu după monede
originale, încât în timp a apărut fenomenul degenerării imaginilor imprimate pe pastila
monedei.
În teritoriile acum în discuţie cele mai vechi emisiuni de monede dacice se situează în
zona Mureşului Inferior şi, spre finele etapei I-a, se conturează ariile de circulaţie a monedelor
autohtone pentru că cele „greceşti” circulă peste tot. Aceste arii sunt deocamdată singurele în
măsură să indice teritoriile aproximative ale marilor uniuni de triburi. Cele mai importante pe
teritoriul Transilvaniei erau cea din nord şi aceea de pe Mureşul Inferior. Peste tot se constată,
în schimb, un spor demografic substanţial.
Istoria politică din secolul II î.e.n. până la sfârşitul secolului I e.n. poate fi
reconstituită abia parţial, întocmai ca în epoca anterioară, numai pe baza informaţiilor scrise
antice, completate cu constatările arheologice.
Pe la sfârşitul secolului III î.e.n., din zona dintre Oder şi Elba au pornit spre sud
bastarnii, populaţie germanică, ce a înaintat prin Moldova de nord şi centrală până la gurile
Dunării. Cu prilejul acestor evenimente este menţionat (Pompeius - Trogus, XXXII, 3, 16)
„regele” Oroles care a purtat lupte cu sorţi schimbători, în cele din urmă cu succes împotriva
lor pe la 200 î.e.n. Teritoriul pe care stăpânea Oroles se întindea în estul Transilvaniei şi în
Moldova de vest, pe ambele versante ale segmentului sud-estic al Carpaţilor Răsăriteni.
Mai târziu, cândva după domnia lui Filip V al Macedoniei, probabil după mijlocul
secolului II î.e.n., în prologul cărţii 32 al aceluiaşi autor antic, apare o altă menţiune lapidară
referitoare la daci, anume incrementa Dacorum per Rubobostem regem adică „creşterea
(puterii) dacilor sub regele Rubobostes” care este altul decât ulteriorul Burebista, purtând şi el
tot nume specific dacic. Acea „creştere a puterii dacilor” este de pus în legătură cu începutul
luptei şi cu primele succese notabile repurtate împotriva celţilor instalaţi în nord-vestul Daciei
în teritorii dacice, încât autoritatea lui Rubobostes se întindea foarte probabil în teritoriile de
la vestul şi nordul arcului carpatic.
Următoarea ştire se referă la anii 109 - 106 î.e.n. când dacii împreună cu scordiscii
(celţi aşezaţi în zona confluenţei Dravei cu Dunărea) au năvălit în sudul Dunării unde au fost
înfrânţi şi apoi alungaţi de acolo de guvernatorul Macedoniei, M. Minucius Rufus (Frontinus,
Strat., II, 4, 3). La astfel de alianţe, efemer încheiate şi tot aşa desfăcute, în vederea unor
năvăliri ce vizau teritoriile sud-dunărene aflate sub stăpânirea romană, probabil că dacii au
participat şi alteori, când nu au fost amintiţi în mod expres în izvoare.
Pericolul roman, privit prin perspectiva istoriei, se contura ameninţător, dar este dificil
de spus dacă el era la fel de clar pentru dinaştii daci din Carpaţi şi de la Dunăre şi dacă, în faţa
unui atare pericol interesele generale au prevalat sau nu în raport cu cele regionale pentru că
destule exemple, unele chiar din timpul înfruntărilor decisive cu Imperiul Roman sub Decebal
şi Traian demonstrează trăinicia intereselor zonale. Pentru daci, pe lângă înaintarea romană în
Peninsula Balcanică, mai exista o presiune, de astă dată directă, anume prezenţa „compactă” a
unor seminţii celtice în vecinătate. Poate împreună şi conjugate cu transformările intervenite
în dezvoltarea Daciei au dus la apariţia ideii de unificare a triburilor dacice.

Vecinii. În nord-est vecinii dacilor erau slavii, care făceau parte din acelaşi grup cu
limbi satem de popoare indoeuropene. În nord şi nord-vest se aflau celţii (boiii, tauriscii,
anarţii) apoi, după înfrângerea lor de Burebista, germanii suevi, atât unii cât şi ceilalţi tot
popoare indoeuropene dar din grupul de limbi kentum.
În vest vecinii dacilor erau illiro-panonii şi celţii, în sud-vest celţii scordisci, în sud
tracii, apoi Imperiul Roman şi în est mai întâi sciţii, apoi sarmaţii şi, desigur, oraşele greceşti
de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin.
Modificările acestei situaţii au survenit în urma pătrunderii cvazilor şi marcomanilor
(ambele seminţii germane) la începutul erei noastre în Slovacia. Tot prin nord au pătruns
sarmaţii iazygi în Slovacia şi Câmpia Tisei pe la 20 e.n. În aceste regiuni teritoriul deluros şi
muntos din Slovacia a continuat să fie locuit de daci, în câmpie fiind iazygii. De altminteri
venirea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei s-a făcut pare-se cu acordul şi sprijinul Imperiului
Roman, care a dorit să-i aşeze în coasta Daciei. Cealaltă ramură a sarmaţilor, roxolanii, s-a
aşezat la gurile Dunării, în „stepa getică”, iar mai în nord, până la Siret, bastarnii, iar Imperiul
Roman şi-a stabilit frontiera pe Dunărea de Jos.
Hotarele Daciei, în sensul antic al termenului, se cunosc tot din izvoarele scrise
antice. C. Iulius Caesar scria că „Pădurea Hercinică13 începe în ţara helvetilor, nemetilor şi
rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele dacilor şi anarţilor; de aici o ia
la stânga14, îndepărtându-se de fluviu” (De bello Gallico, VI, 25). Strabo (VII, 3, 1) afirmă şi
el că ţara dacilor se mărgineşte cu a suebilor pe râul Marus15. La vest hotarul a fost Dunărea,
apoi, după venirea iazygilor, Tisa, cu o pătrundere dacică până la Aquincum (Budapesta).
Plinius (Nat Hist, IV, 80-81) scria că pe vremea lui între suebi şi daci s-au aşezat în câmpie
iazygii. Tot acolo, între Dunăre şi Tisa îi ştiu pe iazygi Tacitus (Annales, XII, 29, 5, 30, 1) şi
Seneca (Quaest Nat, I, prefaţa 9). Plinius şi Ptolemaeus dau ca hotar sudic al Daciei Dunărea
pentru că în vremea când scriau ei Imperiul Roman îşi instalase fruntariile pe fluviu. În est şi
nord-est Dionysius Periegetul (Descrierea pământului, 300-305) îi ştie pe geţi amestecaţi cu
bastarni şi sarmaţi pe la începutul sec. II e.n. Cam aceleaşi hotare menţiona geograful
alexandrin Ptolemaeus (III, 8, 1-2) în sec.II e.n.: în nord Carpaţii, în vest Tisa, la sud Dunărea
şi la est (mai precis decât ceilalţi) porţiunea dobrogeană a Dunării şi în amonte pe Siret până
la un punct de pe Siretul superior de unde o linie dreaptă (adică vest-est) îl leagă cu cotitura
spre sud a Nistrului.
 Dincolo de aceste hotare dacii au penetrat în vestul Ucrainei de astăzi, mai departe în
sud-est până la Olbia şi nord-est până în Galiţia. Numărul dacilor din Dacia, fără menţionatele
răspândiri, era, după ultimele estimări, de circa 1.000.000.

La începutul sec. I î.e.n. s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanţă pentru
istoria Peninsulei Balcanice şi pentru istoria Daciei. În anul 82 î.e.n. domnea Burebista
(Iordanes, Getica, 67) în Dacia şi atunci a venit la el Deceneus (marele preot) începând o
fructuoasă colaborare între cei doi. Iniţial Burebista era probabil conducătorul puternicei
uniuni de triburi dacice din sud-vestul Daciei intracarpatice al cărei centru se afla în zona
muntelui sfânt al dacilor, Kogaionon, cu bogate minereuri de fier, autoritatea sa întinzându-se
şi asupra fertilei văi a Mureşului şi în Carpaţii Occidentali cu zăcămintele aurifere.
Antecedentele acţiunilor de unificare a dacilor într-o formaţiune politică nu sunt cunoscute
pentru că autorul care o menţionează, geograful antic Strabo, lasă voit la o parte evenimentele
mai vechi: „Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor16, întâmplările din vremea noastră
sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul
Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât,
în câţiva ani, a făurit un stat17 puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile
vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi
jefuind Tracia - până în Macedonia şi Illiria - a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi
cu illirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boiii aflaţi sub conducerea lui Critasiros18 şi pe
taurisci”19.
În puţine cuvinte Strabo relatează de fapt o vastă activitate desfăşurată de Burebista pe
durata întregii sale domnii şi ne lipseşte de detaliile ce nu puteau fi decât de cel mai mare
interes.
Războaiele dese care-i istoviseră neamul nu puteau fi decât continuele confruntări între
uniunile de triburi dacice pentru supremaţia uneia sau a unora în dauna altora. Felul cum s-a
făcut unificarea rămâne necunoscut. Probabil unii au dat ascultare de bună voie lui Burebista,
la fel cum alţii i s-au împotrivit şi, judecând după conduita generală a regelui, acesta nu a avut
reţineri să-i supună prin forţa armelor. Incendierea unor fortificaţii, chiar a unor aşezări dace
poate fi pusă pe seama acţiunii de unificare a lui Burebista, dar tot el a înglobat în formaţiunea
sa politică fortificaţiile mai vechi şi a construit altele.
Împrejurarea că Strabo nu pomeneşte Sarmizegetusa şi că ea apare doar la Ptolemaeus
cu epitetul „regească” (III, 8, 4), dar tot Strabo (VII, 3,5) menţionează numele muntelui sfânt
al dacilor (Kogaionon), coroborată cu rezultatele cercetărilor arheologice conduc spre
concluzia că reşedinţa lui Burebista se afla la Costeşti-Cetăţuie. Sarmizegetusa va deveni
capitala politică abia după stingerea din viaţă a lui Burebista.
Pentru politica internă a lui Burebista informaţiile lui Strabo (VII, 3, 11) sunt tot
puţine: înălţarea neamului său „prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultarea de porunci” şi,
în continuare „Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneus (marele preot,
n.n.)...” care „susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor... Ca o dovadă despre ascultarea ce i-o
dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin...”.
Lăsând la o parte tăierea viţei de vie, contrazisă de arheologie, este de domeniul evidenţei că
ascultarea de porunci însemna în primul rând supunerea faţă de rege inclusiv a celor din
ţinuturile unificate şi, în ochii lui Strabo, o însănătoşire a moravurilor dacilor. Iar colaborarea
lui Burebista cu Deceneus, marele preot, căruia „i-a dat o putere aproape regală” (Iordanes,
Getica, 67), a fost în folosul puterii regale şi a formaţiunii politice clădită de cei doi. Cu
ajutorul lui Deceneus, Burebista a putut să impună anumite reforme, poate chiar pe plan
religios, şi să-şi fundamenteze - apelând la sentimentele religioase - autoritatea care, în
condiţiile vremii, nu putea fi socotită ca lipsită de esenţă divină. Tot pe plan intern autoritatea
regelui reiese şi din încetarea bruscă în deceniile II-III ale secolului I î.e.n. a emisiunilor
monetare ale uniunilor de triburi şi începutul tot atunci a emisiunilor monedelor de tip roman.
Curând Burebista a devenit atât de puternic, încât a început o vastă politică externă
înfăptuită şi cu ajutorul unei armate de 200.000 după aprecierea lui Strabo (VII, 3,13), cifră
probabil exagerată, dar semnificativă pentru puterea militară a regelui dac.
Prin anul 74 î.e.n. C. Scribonius Curio urmăreşte pe scordiscii şi dacii ce atacaseră
posesiunile romane ajungând până la Dunăre, dar s-a oprit pe malul drept al fluviului
neîndrăznind să-l treacă de teama codrilor întunecoşi (Florus, I, 39, 6). Burebista să fi fost
străin de această invazie câtă vreme ştim de la Strabo că trecea plin de îndrăzneală Dunărea şi
jefuia Tracia până în Illiria şi Macedonia ? La fel să nu fi avut nici un amestec în încercarea
eşuată a lui C. Antonius Hybrida (Cassius Dio, XXXVIII, 10, 1; L1, 26, 5) de a cuceri
teritoriul Dobrogei în anul 61 î.e.n. ?
Prima mare acţiune de politică externă a lui Burebista a fost îndreptată împotriva
celţilor din nord-vestul Daciei care ajunseseră acolo unii încă din secolul IV î.e.n., ceilalţi pe
la începutul secolului I î.e.n. Riposta lui Burebista a avut loc în jurul anului 60 î.e.n., şi
năvalnica sa înaintare este dovedită de îngroparea de-a lungul Dunării a mai multor tezaure
monetare. Boiii şi tauriscii au fost dislocaţi, primii înainte de 58 î.e.n. luptă cu celţii din
Noricum şi apoi, împreună cu helveţii se îndreaptă spre Franţa de astăzi, iar tauriscii ajung
până în Noricum. Burebista şi-a întins stăpânirea până la Dunărea Mijlocie şi până la Moravia,
dar dislocarea celţilor nu a fost totală. Până acolo, pe teritoriul Ungariei şi Slovaciei,
materialele arheologice s-au găsit în asociere cu cele celtice şi chiar unele fortificaţii - cum
este, de pildă oppidum-ul de la Zemplin - au fost ocupate şi utilizate de daci.
Ca urmare, hotarele Daciei se învecinau cu stăpânirea suebului Ariovistus şi la Roma
se aştepta cu speranţă o ciocnire între cei doi barbari puternici, desigur în folosul romanilor.
Cei doi nu s-au ciocnit şi, spre uşurarea Romei republicane, nici nu s-au aliat: Ariovistus s-a
îndreptat spre Gallia, unde a fost învins de Caesar în 58 î.e.n., iar Burebista şi-a îndreptat
privirile spre Pontul Euxin.
Cu înfrângerea lui Hybrida lângă Histria presiunea romană în Pontul Stâng nu încetase
şi era pericolul ca oraşele greceşti să treacă de partea Romei dându-i acesteia prilejul de a
învălui Dacia pe la est. Situaţia îi impunea regelui dac o singură soluţie: aducerea oraşelor
greceşti sub ascultarea sa. O atare acţiune îndepărta pericolul roman şi asigura lui Burebista
contribuţiile pe care urmau să le dea aceloraşi oraşe greceşti.
Pe la 55 î.e.n. după informaţiile lui Dio Chrysostomus (XXXVI, 4), dar poate mai
târziu, Burebista s-a îndreptat cu armatele spre Pontul Euxin. Expediţia a fost fulgerătoare şi
necruţătoare faţă de oraşele ce încercaseră să i se împotrivească. Întâi, Boristene sau
concomitent cu Olbia care a fost cucerită şi distrusă de aşa manieră încât în 98 e.n., când a fost
vizitată de Dio Chrysostomus, mai erau dărâmături vizibile în cetatea de la gura Bugului. I-a
urmat Tyras cu aceeaşi soartă. Dintr-un decret de la Histria şi din datele arheologice reiese că
oraşul a fost asediat, i-au fost distruse zidurile şi un cartier, iar teritoriul lui rural a fost ocupat
timp de trei ani. Numai după tratative îndelungate Histria obţine ridicarea asediului şi
restituirea, contra unor mari sume de bani, a prizonierilor, recunoscând autoritatea lui
Burebista. Tomis a suferit un lung asediu, Callatis a avut distrugeri, la Odessos se
înregistrează o pribegie în masă a cetăţenilor, Mesembria suportă un lung asediu al cărui
sfârşit nu este cunoscut dar oraşul, ca şi Apollonia au recunoscut în cele din urmă autoritatea
regelui dac. Doar oraşul Dionysopolis a fost cruţat graţie relaţiilor sale de prietenie cu dacii.
Oraşele din Pontul Stâng de la Boristene la Apollonia erau sub autoritatea lui Burebista.
Atunci stăpânirea lui Burebista se întindea de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la
gura Niprului şi din Carpaţii Păduroşi până la Munţii Balcani. Nu întâmplător regele dac este
numit în cunoscutul decret de la Dionysopolis, dat în cinstea lui Akornion, „cel dintâi şi cel
mai mare dintre regii Traciei”.
Cuceririle lui Burebista fuseseră posibile şi pentru că Roma era ocupată cu luptele lui
Caesar în Gallia şi din pricina tulburărilor sale interne. În 48 î.e.n. izbucneşte războiul civil, şi
la începutul aceluiaşi an Caesar şi Pompeius se înfruntau deja pe coastele apusene ale Greciei.
Al doilea părea mai puternic şi era sprijinit de orientul elenistic. În aceste împrejurări
Burebista a apelat la mai vechiul prieten, Akornion din Dionysopolis, pentru tratativele cu
Pompeius. Înţelegerea este perfectată la Heracleia Lyncestis, unde Akornion a obţinut,
probabil în schimbul ajutorului promis de Burebista lui Pompeius, recunoaşterea cuceririlor
pontice ale regelui dac şi, desigur, avantaje pentru oraşul său. În lupta de la Pharsalus, a învins
însă Caesar, ceea ce însemna pentru Dacia lui Burebista „câştigarea” unui duşman necruţător
care, de altminteri, plănuia o expediţie împotriva ei. Caesar a fost însă ocupat de zdrobirea
partizanilor lui Pompeius, şi Burebista, renunţând la politica de cuceriri, s-a preocupat de
consolidarea autorităţii sale în zonele cucerite şi de fortificarea Daciei. Conflictul dintre
Imperiul Roman şi Dacia a fost amânat cu un secol şi jumătate de asasinarea lui Caesar în
senat în 44 î.e.n. şi de dispariţia din viaţă a lui Burebista cam în aceeaşi vreme. Vasta sa
stăpânire s-a împărţit între moştenitori mai întâi în patru, apoi în cinci (Strabo, VII, 3, 11).
Nucleul acestei stăpâniri, cu centrul în Munţii Orăştiei a continuat însă să fiinţeze şi, mai
târziu, tot de acolo va porni ultima mare unificare a dacilor.
Aşadar, Burebista iniţial conducătorul unei uniuni de triburi, în relativ scurt timp şi-a
întins autoritatea asupra întregului teritoriu locuit de daci, a recucerit teritorii pierdute de daci,
ocupate de celţi în nord vest şi în sud vest (ca de pildă oppidum-ul de la Židovar), a cucerit
oraşele greceşti de pe ţărmul vestic al Pontului Euxin, a început şi în cea mai mare parte a
înfăptuit o vastă activitate de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Vastitatea stăpânirii sale
făcea imposibilă guvernarea cu mijloacele şi metodele conducerii unei uniuni de triburi chiar
puternică. În pofida lipsei informaţiilor scrise sunt de presupus existenţa unor comandanţi ai
fortificaţiilor, împuterniciţi şi cu alte atribuţii decât cele strict militare pentru că multe dintre
ele erau centre economice ale unor zone variabile, probabil şi „administrative”, existenţa
pârghiilor capabile să asigure recrutarea, întreţinerea şi comandarea marii sale armate, altele
pentru organizarea şi impunerea construirii celor aproape 80 de fortificaţii, care implicaseră
un efort considerabil, a pârghiilor şi a autorităţii pentru impunerea pe plan economic a
renunţării la monetăria tradiţională şi trecerea la monetăria de tip roman. Toate acestea,
împreună cu ascultarea poruncilor sale, cu colaborarea strânsă cu slujitorii religiei, în speţă cu
marele preot Deceneus, cu fireasca presupunere a unei cancelarii regale, cu folosirea nu
întâmplătoare a lui Akornion în tratativele diplomatice cu Pompeius sunt indiciile că
formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale unui stat chiar dacă acesta
era la începuturile existenţei şi evoluţiei sale. Se adaugă împrejurarea că în decretul
dionysopolitan20 Akornion poartă titlul de πρωτος χαί μεγίστος φίλος a lui Burebista adică un
titlu puţin amplificat faţă de πρωτος φίλος obişnuit la curţile elenistice şi că Deceneus
îndeplinea funcţia de vice-rege (Iordanes, Getica, 67). Dacă evoluţia acestui stat abia creat ar
fi fost în direcţia apariţiei în teritoriile carpato-dunărene a unei monarhii de tip elenistic nu se
poate dovedi.
După împărţirea stăpânirii lui Burebista, între erezii săi au început luptele de
supremaţie exact într-o vreme când puterea Romei creştea din nou vertiginos.
În ţinuturile Daciei diverşi autori antici menţionează cu prilejuri diferite dinaşti adesea
anevoie de localizat cu certitudine. Doar pentru o singură zonă a ei, cea a fostei capitale a lui
Burebista seria dinaştilor este aproape neîntreruptă şi tot acolo se constată arheologic nu
numai continuitatea de viaţă, ci şi extinderea aşezărilor, amplificarea fortificaţiilor existente şi
construirea altora noi. Tot cercetările arheologice îndreptăţesc presupunerea că reşedinţa lui
Burebista până la sfârşitul domniei sale a fost în cetatea de la Costeşti (Cetăţuie) şi în acelaşi
timp marele preot Deceneus rezida pe Kogaionon (unde se fondase Sarmizegetusa), aflat la 20
km spre sud. După dispariţia lui Burebista, Deceneus a cumulat puterea regală şi a transferat
capitala la Sarmizegetusa. Cele două puteri supreme - politică şi religioasă -, împreună cu cea
judecătorească au rămas apanajul exclusiv al regilor daci până la cucerirea romană. După
Iordanes (Getica, 73-74) la tron au urmat Comosicus, apoi Coryllus sau Scorilo (Frontinus,
Strateg., I, 10, 4) care a domnit 40 de ani, Duras (Cassius Dio, LXVI, 6, 1) şi Diurpaneus-
Decebalus (Iordanes, l.c.; Orosius, Hist. adv. pag., VII, 10, 4; Cassius Dio, LXVII, 6, 1).
Foarte probabil din lista lui Iordanes lipseşte Coson, cunoscut după legendele unor monede de
aur, care este de inclus imediat după Comosicus. Tot în timpul lui Augustus dinastul Cotiso
(Florus, Epitome, II, 28, 18; Suetonius, Aug., LXIII, 4; Horatius, Ode, III, 8, 17-18) stăpânea
undeva în munţii Banatului.
După Burebista relaţiile cu romanii nu s-au îmbunătăţit. În timpul lui Augustus ştirile
despre conflictele cu dacii erau un subiect frecvent de conversaţie la Roma (Horatius, Satire,
II, 6, 51-53). Appuli din estul Transilvaniei au făcut în anul 15 î.e.n. o incursiune până în
Dobrogea, iar în 13-11 î.e.n. dacii au atacat Pannonia de unde au fost respinşi şi urmăriţi de
Marcus Vinicius până pe Mureş, în inima Daciei. Acesta este primul atac roman care a pătruns
în Dacia intracarpatică. Treptat politica romană a avut în vedere din ce în ce mai mult zona
dunăreană. Sub Tiberius se constituie provincia Moesia şi iazygii se aşează în Câmpia Tisei.
În primele luni ale anului 69 e.n., când la Roma erau violente frământări, dacii au atacat
Moesia şi abia cu greu au fost respinşi (Tacitus, Hist., I, 2,1). Sub domnia lui Vespasianus s-
au luat noi măsuri pentru întărirea frontierei dunărene prin crearea flotei - classis Flavia
Moesica - şi prin întărirea garnizoanelor de pe malul drept al fluviului. Mai mult, romanii au
procedat la două strămutări masive de populaţie nord-dunăreană în sudul Dunării în anii 11-12
e.n. şi 62-66 e.n. atât pentru mărirea numărului contribuabililor cât şi pentru a slăbi
demografic teritoriile din nordul Dunării de Jos.
Atacurile dacilor - singuri sau în asociere cu alte seminţii - îndreptate împotriva
posesiunilor romane de la sud de Dunăre au avut două aspecte şi tot atâtea ţeluri: înainte de
toate prăzile bogate şi, în al doilea rând, dar nu ca importanţă, împiedicarea consolidării
stăpânirii romane în teritorii de curând cucerite, populate de seminţii de acelaşi neam cu ei.
Cât de conştient era acest al doilea aspect şi ţel la dinaştii daci este discutabil dar
evenimentele, apreciate prin perspectiva oferită de istorie, demonstrează că ele au avut şi
consecinţa menţionată. Oricum de nici o parte nu se putea oferi ceva capabil să asigure o pace
durabilă, încât aceste aproape permanente conflicte aveau să fie tranşate abia de războaiele de
la sfârşitul secolului I e.n. şi de la începutul celui următor.
Civilizaţia dacilor în a doua etapă a epocii La Tène (150 î.e.n.-106 e.n.).
Principalele caracteristici ale etapei a II-a a epocii La Tène constau din: uniformizarea
civilizaţiei dacice în sensul prezenţei în toate zonele ţinuturilor carpato-dunărene a aceloraşi
forme de bază de manifestare, evoluţia unitară a aceloraşi forme şi ritmul de dezvoltare mult
mai alert, necunoscut în etapa anterioară.
Unitatea de manifestare a civilizaţiei dacice, ca proces istoric, este încheiată încă pe
durata fazei II A (150-80 î.e.n.) şi tot atunci s-au creat premisele care au asigurat dezvoltarea
fără precedent a acesteia în fazele II B şi II C în toate ramurile economiei, inclusiv
intensificarea şi generalizarea comerţului pe bază de monedă (în faza II A încă tradiţională,
apoi de tip roman), cu sporirea continuă a schimburilor comerciale cu ţările elenistice, apoi
mai ales cu lumea romană şi cu realizările cele mai de seamă ale civilizaţiei dacice în toate
domeniile.
Nu în ultimul rând o atare dezvoltare a fost asigurată de progresele metalurgiei fierului
favorizată, la rândul ei, de marea răspândire a minereurilor de fier în toate formele de relief. În
Dacia ca şi în alte părţi se practica reducerea minereurilor în apropierea locurilor de exploatare
tocmai pentru evitarea transportului pe drumurile neamenajate şi cu atelajele modeste ale
epocii. În exploatarea minereurilor şi în reducerea lor excelează zona din estul Transilvaniei şi
cea a capitalei, dar ele nu lipsesc nici în alte părţi, unde se exploatau lentile aluvionare cu
astfel de conţinut (Şercaia, Şura Mică etc.). Pentru reducere se foloseau două tipuri de
cuptoare, cele monoşarjă, general răspândite în Europa, şi plurişarjă, acestea din urmă
inventate încă din faza II A, unele fiind „gigante” pentru acea vreme: unele de la sfârşitul
secolului I e.n. furnizau lupe de 40 kg, câtă vreme lupele obişnuite nu depăşesc 9-11 kg. Atât
la unele, cât şi la celelalte puritatea atinge 99%, dar din conţinutul de fier al minereurilor se
obţinea obişnuit abia 50%.
Confecţionarea produselor de fier se făcea în ateliere (simple construcţii de lemn,
uneori cu baza din piatră) unde s-au descoperit vatra de forjă şi uneltele specifice
meşteşugului (nicovale, cleşti, baroase şi ciocane, dălţi, pile, dornuri, punctatoare etc., marea
majoritate fiind specializate pe anumite operaţii). Astfel de ateliere funcţionau în marile
aşezări, celelalte având în mod obişnuit ateliere de reparaţii. Se adaugă procedee de tratare la
cald a produselor, cele mai multe necunoscute, dar cu rezultate cu totul remarcabile. O
menţiune aparte se cuvine făcută Sarmizegetusei. Fierul descoperit acolo fie brut (în lupe), fie
prelucrat în unelte, obiecte de întrebuinţare curentă, material de construcţie, arme etc.
cantitativ este mai mult decât tot fierul brut şi prelucrat descoperit în Europa de la Viena până
la Sofia luat împreună, încât capitala Daciei se dovedeşte a fi fost cel mai mare centru
metalurgic cunoscut până acum în afara fruntariilor Imperiului Roman la sfârşitul secolului I
e.n. şi în primii ani ai secolului următor.
Metalurgia fierului a favorizat dezvoltarea tuturor celorlalte meşteşuguri care utilizau
unelte din acest metal, dar ocupaţia de căpetenie a rămas tot cultivarea pământului, cu cea
complementară ei, creşterea vitelor. Creşterea demografică substanţială, ilustrată de
dezvoltarea aşezărilor fondate în veacurile anterioare şi de apariţia altora noi, a determinat
sporirea suprafeţelor cultivabile, perfecţionarea tehnicilor de cultivare a pământului, şi
folosirea unor plante de cultură cu randament sporit.
Cât priveşte „utilajul” agricol, încă din a doua jumătate a secolului II î.e.n. se datează
cel mai vechi brăzdar de plug şi cel mai vechi cuţit de plug, ambele din fier, primul de tip
traco-dacic, deosebit de brăzdarele celtic şi roman. Ambele erau ataşate plugului de lemn cu
talpă, cu precizarea că brăzdarele sunt mult mai numeroase în descoperiri în raport cu cuţitele.
Tot în cultura pământului se utilizau secerile de tip dacic, coase - creaţii ale faurilor de la
Sarmizegetusa - mai multe feluri de sape, săpăligi, cosoare pentru viţa de vie, foarfeci pentru
tunsul oilor, râşniţele rotative (deosebite de cele celtice şi romane) pentru măcinarea
grăunţelor, îmblăcie cu articulaţia metalică. Se cultivau grâul, mult orz, orzoaică, secară, mult
mei, bob, linte, muştar, mac, năut, plantele textile (inul şi mai ales cânepa), iar descoperirea
seminţelor de plante furajere în aşezări şi în fortificaţii constituie indiciul pentru existenţa
proviziilor de nutreţuri pentru animale. În consum predominau ovinele şi caprinele, urmate de
bovine, suine şi păsări. Se creştea, de asemenea, calul pentru călărie şi tracţiune. Belşugul de
produse agricole şi animale reiese din mulţimea de gropi de bucate, de hambare din aşezări,
unele conţinând tone de cereale, şi de oasele aruncate în gropile menajere din aşezări.
Celelalte meşteşuguri, altele decât metalurgia fierului şi făurăria, au cunoscut acelaşi
avânt: dulgheria-tâmplăria (topoare, barde, tesle-topoare, fierăstraie, compase, cuţitoaie,
sfredele, dălţi, pile, toate de mai multe tipuri), exploatarea şi fasonarea pietrei utilizată la
fortificaţii, ziduri de terase, edificii, drumuri pavate ş.a.m.d., uneori adusă de la zeci de
kilometri (topoare, ciocane, târnăcoape, dălţi, spiţuri, icuri), sticlăria care producea vase şi
podoabe (bulgări de sticlă, tuburi de suflat). Majoritatea uneltelor din fier sunt de tipuri
general răspândite ca unele ce ajunseseră la formele adecvate operaţiilor unde se foloseau;
altele (unele tipuri de barde) au fost preluate, dar cu îmbunătăţiri substanţiale, din lumea
celtică şi direct din lumea greco-romană, cele din urmă aproape imposibil de distins de
originale. Belşugul de fier rezultă din mulţimea şi varietatea obiectelor de întrebuinţare
curentă de folosinţă casnică, piese de harnaşament şi mai ales de imensele cantităţi de
materiale de construcţie, cu atât mai mult cu cât confecţionarea ultimelor nu era obligatorie să
fie din fier.
Acelaşi metal a fost folosit pentru confecţionarea armelor: umbo-uri pentru scuturi,
vârfuri şi călcâie de suliţe şi de lănci, pumnalul drept şi mai ales curb (daca, sica), ca şi
celebra sabie curbă (falx), cuţitul de lovit şi a uneltelor de geniu: topoare bipene, topoare-
târnăcoape. Se adaugă capetele berbecilor de asediu şi maşinile de război. Inexplicabilă parţial
este nefolosirea de către daci a coifului în luptă cu toate că utilitatea lui nu le era necunoscută
cu atât mai mult cu cât în Dacia au activat instructori militari romani cel puţin după războaiele
cu Domitianus. Nefolosirea lui poate fi pusă, dar deocamdată nu şi dovedită, pe seama unor
considerente de ordin religios.
Olăria, multă vreme produs casnic şi apanaj al unor ateliere cu arii de desfacere relativ
reduse, ajunge un adevărat meşteşug pretenţios, în care se îmbinau tehnicile perfecţionate de
preparare a materiei prime şi de ardere cu eleganţa formelor, diversificate în funcţie de
destinaţia fiecăreia. Cu toate acestea ponderea ceramicii lucrată cu mâna rămâne considerabilă
mai ales în mediul rural şi aproape exclusivă pentru anumite forme (ceştile tronconice, de
pildă). Roata olarului se răspândeşte însă peste tot, arderea se face în cuptoare cu reverberaţie
şi, în funcţie de felul ei - oxidantă sau inoxidantă -, paleta culorilor vaselor acoperă un spectru
larg, de la negru până la roşu-gălbui. Nu lipsesc produsele compatibile cu pretenţiile tehnice
ale lumii elenistice şi romane mai ales în ceramica pictată, dar şi în ornamentică şi finisare
chiar dacă gustul local este vizibil peste tot. În prima fază (II A) continuă să se manifeste
influenţele elenistice atât în privinţa formelor preluate din acea direcţie (amfore, boluri, vase
krater, kantharoi), cât şi în arderea inoxidantă. Din faza a doua (II B) încep să se manifeste tot
mai frecvent şi treptat exclusiv influenţele romane atât în formele asimilate (kantharoi,
capace, strachini), cât şi prin creşterea ponderii arderii oxidante. Evoluează desigur formele
tradiţionale dacice (ceaşca, vasul borcan, fructiera, capacul), iar finisarea vaselor este tot mai
pretenţioasă. Tot în această fază apare ceramica pictată pe angobă, cu motive geometrice,
iniţial inspirată (nu copiată) din cea elenistică târzie, iar în faza a treia (II C) numai în zona
capitalei se produceau vase pictate cu motive geometrice, fito- şi zoomorfe, unele cu
simboluri religioase. Tot în ultimele două faze se definitivează formele care se vor perpetua şi
vor imprima particularitatea specifică a ceramicii provinciale a Daciei romane. Din lut s-au
confecţionat şi alte obiecte de întrebuinţare curentă, ţigle, olane, cărămizi, tuburi de conductă
de apă, cele din urmă montate în instalaţii lungi de sute de metri. Metalurgia bronzului şi-a
pierdut, în schimb, aproape integral importanţa economică, ea fiind restrânsă la producerea
unor piese de harnaşament, accesorii vestimentare, rar vase şi unelte, podoabe modeste chiar
dacă astfel de piese s-au confecţionat în aproape fiecare aşezare cât de cât extinsă fie de
meşteri ambulanţi, fie în ateliere specializate. Adesea aceiaşi meşteri şi în aceleaşi ateliere
produceau obiectele din argint, fie podoabe, fie vase, cum indică uneltele specifice
descoperite.
Pentru confecţionarea bijuteriilor în Dacia s-a utilizat mai ales argintul, obţinut fie din
mine, fie, mai rar, din topirea monedelor. Cunoştinţele foarte avansate ale orfevrarilor daci
sunt dovedite mai ales la piesele confecţionate în faza II A când în Dacia se înregistrează o
criză de argint. Atunci miezul bijuteriilor era dintr-un aliaj slab, învelit într-o foiţă de zecimi
de milimetri din argint bun perfect sudată, invizibilă cu ochiul liber nici în secţiunea pieselor.
Extrem de rare sunt bijuteriile din aur cu toate că acest metal a fost exploatat. Raritatea lui
este de pus pe seama unui monopol regal în acest domeniu sau, simplu, pe seama gustului
pentru metalul alb, strălucitor ?
Arta argintului în etapa a III-a a epocii La Tène, spre deosebire de cea din secolele IV-
III î.e.n., se caracterizează mai întâi prin geometrismul mai accentuat. Reprezentările zoo- şi
antropomorfe sunt aproape întotdeauna legate de credinţele religioase. Se înregistrează chiar o
decadenţă a meşteşugului ca atare în privinţa tehnicilor de obţinere a motivelor decorative, cu
deosebire a celor „în relief”.
Cum bijuteriile erau obiecte supuse modei schimbătoare, în Dacia, alături de tipurile
mai vechi, perpetuate variabil, s-au confecţionat aproape toate cele care circulau în Imperiul
Roman (mai ales fibule). O menţiune aparte se cuvine colanurilor, brăţărilor simple şi spirale
(acestea purtate pe braţ) cu capetele în protome de animal (mai ales de şarpe) şi vaselor
(boluri, kantharoi) pe care motivele ornamentale locale se îmbină cu acelea greco-romane. Cu
toate că tezaurele de argint sunt numeroase, cele care au în compoziţie piese ornamentate cu
motive zoo- şi antropomorfe sunt rare (Sălişte, Surcea, Lupu etc.).
Atare dezvoltare fără precedent în toate ramurile economice nu putea decât să
determine o amplificare corespunzătoare a schimburilor comerciale. La rândul său,
intensificarea schimbului intern a contribuit în mod substanţial la uniformizarea formelor de
manifestare a civilizaţiei dacice şi aceleaşi schimburi comerciale au dus la răspândirea în
Dacia nu atât a produselor din lumea elenistică târzie şi romană, cât mai ales a imitaţiilor
acestora, adaptate posibilităţilor şi gustului local. Tocmai în acest domeniu s-a manifestat
pregnant capacitatea de asimilare creatoare a civilizaţiei dacice care, de altminteri, i-a păstrat
originalitatea de-a lungul întregii sale existenţe.
La sfârşitul fazei II A şi la începutul fazei II B, în deceniile al doilea şi al treilea ale
secolului I î.e.n., se înregistrează ultimele emisiuni de monede tradiţionale şi trecerea la
monetăria de tip roman, adică copierea mai mult sau mai puţin fidelă a denarului roman
republican. Ştanţele monetare descoperite la Cristian (1), Ludeşti (1), Tilişca (14) şi Grădiştea
de Munte - Sarmizegetusa Regia (3) copiază denari romani republicani şi un denar al lui
Tiberius. Pentru disproporţia substanţială între descoperirile de monede republicane romane
din Dacia preromană şi acelea din alte ţinuturi europene situate în afara Imperiului Roman
sunt edificatoare concluziile unei statistici mai vechi: din totalul de 270 tezaure cu monede
republicane înregistrate în zonele europene din afara Imperiului Roman (Spania, Franţa, fosta
Iugoslavie, Germania şi Austria) 145 au fost descoperite în Dacia, ceea ce reprezintă aproape
54%. Nu întâmplător la sfârşitul secolului II î.e.n. şi la începutul secolului I î.e.n. se constată
schimbarea orientării comerţului Daciei dinspre est, cu lumea elenistică, spre vest, cu lumea
romană şi în speţă cu Italia. Iar trecerea la monetăria de tip roman în Dacia a integrat-o în
vastele legături comerciale circummediteraneene desfăşurate pe baza monedei romane
republicane, cu toate implicaţiile pe care le-a avut în înlesnirea pătrunderii în teritoriile
carpato-dunărene a produselor şi a influenţelor romane. De altminteri, privită în ansamblu,
economia Daciei, pe de o parte, şi economia cetăţilor greceşti şi a Imperiului Roman, pe de
altă parte, erau complementare. Dacia furniza mai ales produse agricole (cereale), animaliere
(piei, vite), miere, ceară, lemn de construcţie şi sare, cea din urmă mult preţuită câtă vreme
lipsea din Pannonia şi din Peninsula Balcanică. Nu este exclus să se fi exportat şi aur. Din
lumea greco-romană importa produse manufacturate (stofe, vase de bronz şi de sticlă, obiecte
de podoabă etc.), specialităţi agricole (mai ales vinuri şi uleiuri), parfumuri, unguente, obiecte
de toaletă etc. Şi, în pofida conflictelor militare cu Imperiul Roman, în Dacia produsele de
import romane sporesc progresiv până în anii conflictelor decisive în timpul lui Decebal
adeverind din nou, dacă mai era nevoie, că nici o primejdie nu putea potoli setea de câştig a
negustorilor romani, care totdeauna au precedat armatele romane în teritoriile incluse apoi în
Imperiul Roman.
Locuinţele dacilor au fost construite mai ales din lemn, piatră şi lut, acoperite cu
materiale la îndemână (paie, şindrilă, ţigle chiar, de tip elenistic târziu), iar evoluţia lor a fost
de la acelea parţial adâncite în pământ la cele de suprafaţa şi de la planul simplu la cel
complex, cu încăperi grupate, poligonale (dispuse „concentric”) şi cu etaj, inclusiv „palate”
ale vremii (turnuri - locuinţă cu etaj, clădiri mari). La acelea poligonale, cu încăperile dispuse
„concentric” se constată orientarea solstiţială a încăperii cu absidă şi destinaţia absidei ca fiind
rezervată cultului strămoşilor şi a divinităţilor protectoare. În apropierea locuinţelor se aflau
gropile pentru depozitarea cerealelor, hambare cu aceeaşi destinaţie, magazii, ateliere, gropi
menajere.
Aşezările, în funcţie de formele de relief, sunt fie cu construcţiile dispuse în şiruri -
fără să se poată vorbi de preocupări deosebite de sistematizare -, fie răsfirate şi în pâlcuri în
zona montană, fortificate, analoge acelor oppida celte, cu funcţiuni economice, comerciale, de
cult, desigur apărate de fortificaţii şi compacte, cu construcţiile ridicate pe terase antropogene
înzestrate cu drumuri pavate, scări, conducte de apă, canale de drenaj ş.a.m.d. Cel mai
elocvent exemplu îl reprezintă Sarmizegetusa cu cele două cartiere civile, între care se aflau
cetatea şi zona sacră, cu ziduri de terasă, drumuri, instalaţii de captare, de transport şi de
canalizare a apei, cu ateliere ş.a.m.d. Ea, prin sistematizare, funcţiile economică, politică,
culturală şi religioasă, constituia un adevărat oraş.
O dezvoltare fără precedent a cunoscut arhitectura militară. Cu rare excepţii - şi nu atât
în zona intracarpatică cât mai ales în cea extracarpatică - toate celelalte fortificaţii dacice
cunoscute până acum se datează pe durata etapei a II-a a epocii La Tène, marea majoritate
aparţinând fazelor II B şi II C. Mai întâi au construit fortificaţii uniunile de triburi, incluse
apoi în formaţiunea politică a lui Burebista. Burebista însuşi a iniţiat şi în bună parte a realizat
o vastă operă de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Toate aceste fortificaţii reflectă stadiul
de dezvoltare a civilizaţiei acestui popor şi concepţia sa de luptă, asemănătoare cu a altor
popoare din vecinătatea lumii greco-romane. Ca unele ce nu aveau armate permanente de felul
celor ale regatelor elenistice şi mai ales a Imperiului Roman, ci doar un nucleu de militari de
profesie, chiar dacă au cunoscut, nu au folosit tehnica asediului, forţa lor militară bazându-se
pe surpriză, pe atacuri fulgerătoare. Ca urmare, toate fortificaţiile dacice nu au fost concepute
pentru a rezista unor asedii îndelungi şi nici una dintre ele nu are în interior surse permanente
de apă.
Fortificaţiile dacice aparţin la trei categorii distincte: aşezări fortificate, cetăţi şi
fortificaţii liniare sau de baraj. Primele sunt aglomerări umane cu construcţii civile şi
religioase apărate integral sau doar parţial de elementele de fortificare, cu precizarea că
totdeauna partea mai veche a aşezării se află în interiorul fortificaţiei. Formele de relief sunt
dominante: promotorii, capete de terasă, rar mameloane. Cetăţile au fost construite mai ales pe
mameloane şi sunt de două categorii: cele care au aşezări civile la poalele înălţimilor şi altele,
mai puţine, care nu au aşezări civile, fiind amplasate acolo din considerente pur strategice.
Atât aşezările fortificate, cât şi cetăţile au fost construite pe mari drumuri comerciale, în
puncte obligatorii de trecere şi toate au spaţiul fortificat restrâns, în general 3.000 până la
5.000 mp. Aşadar, ele nu erau locuri de refugiu pentru populaţia din zona apropiată. Dacă
aşezările fortificate erau capabile să adăpostească populaţia lor şi avutul acesteia, la cetăţi
situaţia e diferită: toate au construcţii cu caracter permanent relativ restrânse, unele câte o
construcţie mai mare, un fel de „cazarmă” pentru garnizoana permanentă, şi barăci simple de
lemn pentru garnizoana sporită în vreme de război, dar în nici un caz pentru populaţia aşezării
sau a aşezărilor din apropiere. Fortificaţii liniare, de baraj sunt două, una la Tapae (cu valuri şi
ziduri de lemn şi pământ simple, duble, triple şi împătrite, desfăşurate pe circa 2000 m), care
oprea trecerea din Banat în Ţara Haţegului, cealaltă la Cioclovina-Ponorici (cu ziduri din
piatră şi altele perpendiculare sau oblice, cu platforme de luptă, înşirate pe mai mult de
2.500m), care bloca înaintarea din Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa.
Elementele de fortificare sunt fie tradiţionale, fie noi, adesea îmbinate la aceeaşi
fortificaţie. Cele tradiţionale erau şanţul, valul, gardul, palisada şi palisada complexă, de fapt
un zid cu partea lemnoasă construită în casete, spaţiul din ele fiind umplut cu pământ şi piatră.
Nou apărute erau zidurile din piatră fasonată sumar, legată cu pământ şi apă, zidurile cu două
paramente din piatră sumar fasonate şi emplecton, zidurile elenistice cu două paramente din
piatră fasonată şi cu emplecton, zidurile dacice „copiate” după cele elenistice, turnurile-
locuinţă cu parterul din ziduri elenistice sau dacice, cu etaj din cărămidă şi bastioane acoperite
cu ţigle sau terminate în creneluri, platforme de luptă pentru maşini de război şi turnuri
izolate.
Elementele amintite sunt plasate pe promontorii barate sau pe mameloane fortificate
circular. Acolo unde planurile sunt elenistice, fortificaţiile sunt patrulatere; la celelalte ele
urmează forma terenului cu „ajustări” parţiale. În general piatra era locală şi doar pentru
cetăţile din zona largă a capitalei s-a apelat la piatră adusă cu mari eforturi de la distanţe
considerabile. Efortul constructiv a fost ieşit din comun: în ceva mai mult de un secol şi
jumătate s-au construit şi s-au refăcut peste optzeci de fortificaţii, iar lanţul carpatic a fost
zăvorât de fortificaţii amplasate la intrarea şi la ieşirea din el al drumurilor care-l traversau,
încât pentru perioada ce începe de la Burebista şi până inclusiv în timpul lui Decebal se poate
vorbi de un adevărat sistem defensiv al Daciei, construit mai ales cu scopul de a apăra
ţinuturile intracarpatice. Aproape toate aceste fortificaţii au fost distruse fie în timpul
războaielor de la începutul secolului II e.n., fie imediat după ele; cele câteva excepţii, sunt
numai fortificaţiile reutilizate de romani.
Influenţelor elenistice şi participării directe a tehnicienilor greci la lucrările din Dacia
li se datorează planurile regulate ale unor fortificaţii, zidurile elenistice, folosirea cărămizilor
slab arse şi a ţiglelor, turnurile-locuinţă, impozantele ziduri de terasă, scările de piatră
ecarisată, conductele de apă, cisterna de la Costeşti-Blidaru, construită după preceptele lui
Vitruvius şi alte realizări de amploare mai redusă. Ele au prins rădăcini în Dacia pentru că
stadiul de dezvoltare a civilizaţiei dacice ajunsese apt să le asimileze, să le integreze între
manifestările ei.

Pentru reconstituirea structurii sociale a Daciei sursele literare şi epigrafice nu sunt

îndeajuns de detaliate pentru a putea desprinde din conţinutul lor nuanţele atât de necesare
într-un astfel de domeniu sensibil. Din ele rezultă existenţa a două pături: tarabostes-pileati şi
capillati-comati, cei dintâi constituind aristocraţia, având chiar un însemn exterior distinctiv,
acel pileus, iar a doua categorie nenobilii, adică masa poporului. Preoţimea pare să fi fost
recrutată în primul rând dintre „cei de neam”. Masa acelor capillati-comati nu putea fi decât
neomogenă, după cum rezultă, de pildă, din participarea unora la un sfat al dacilor pe o scenă
de pe Columna Traiană şi din trimiterea la Traian a unei solii din comati. Diferenţieri de avere
sensibile reflectă şi descoperirile arheologice. Sclavii, în măsura în care existau, nu aveau
decât un rol nesemnificativ în economie.
Formele de proprietate şi proporţiile fiecăreia dintre ele sunt mai degrabă deduse decât
dovedite cert. Structura economiei Daciei se baza pe existenţa comunităţilor săteşti agricol-
pastorale, dar detaliile de organizare şi de activitate ale acestora nu sunt cunoscute decât
parţial pentru că stăpânirea în comun a terenurilor a avut nenumărate forme, începând cu
devălmăşia absolută, continuând cu cea plafonată, egalitară sau numai pe cote părţi inegale.
Prin analogie cu realităţile din alte zone - ca de pildă Regatul Bosporan - se admite şi
pentru Dacia proprietatea teoretică a monarhului asupra pământului, care în fapt aparţinea
comunităţilor care-l lucrau. În virtutea acestei proprietăţi de principiu a monarhului
comunităţile erau obligate la plata unor contribuţii sub forme diferite, nedefalcate pe familii,
ci pe obşti. Strângerea contribuţiilor în produse era în sarcina unor împuterniciţi ai puterii
centrale, la care face probabil aluzie Criton (Getica, 5, 2). Nu se dispune de date certe
privitoare la modalităţile de plată a contribuţiilor şi nici la cuantum-ul acestora. Singurele
indicii se referă la acea parte prestată sub formă de muncă. Ridicarea într-o perioadă relativ
scurtă de timp a celor peste optzeci de fortificaţii, fără a mai socoti lucrările de terasare, de
exploatare şi de transport a pietrei, de construire a marilor sanctuare nu puteau fi realizate fără
munca acelor comunităţi agricole-pastorale şi cuantum-ul contribuţiei în muncă a fost
considerabil. Nu sunt informaţii nici privind proprietăţile aristocraţiei şi ale preoţimii dar se
ştie, de pildă, că un „regişor” local, Thiamarcos, era proprietarul unui atelier de ceramică.

Viaţa spirituală

La toate popoarele antice, pe o anumită treaptă de dezvoltare, cultura spirituală a fost

profund împletită cu credinţele religioase şi mult timp doar preoţii erau deţinătorii nu numai ai
practicilor menite să-i apropie pe pământeni de zeii lor, să obţină îngăduinţa şi binefacerilor
zeilor, ci şi ai cunoştinţelor legate de mersul timpului, de botanică farmaceutică, de medicină
empirică, inclusiv de matematică.
Dacii, ca toate popoarele indoeuropene, au fost politeişti şi în religie s-a impus de
timpuriu antropomorfismul, zeităţile personificând elemente, fenomene şi forţe ale naturii,
chiar unele concepte din traiul cotidian, pământul şi cerul, soarele şi ceilalţi aştri ş.a.m.d. La
aceste popoare este cert că exista un grup de divinităţi centrale solidare, în jurul căruia erau
celelalte divinităţi, cu atribuţii dintre cele mai diferite. Dar funcţia sau funcţiile unei divinităţi
pot fi precizate totdeauna numai în raport cu ale celorlalte divinităţi şi, într-un domeniu atât de
complex, doar sursele literare sunt capabile să facă lumină; cele arheologice le pot completa în
detalii, le pot confirma, dar în nici un chip nu le pot înlocui. Chiar etimologia numelui
divinităţii nu acoperă valenţele ei pentru că cele din urmă au evoluat sau chiar transformat în
cursul evoluţiei istorice. În descifrarea religiei dacilor, pe lângă parcimonia surselor scrise şi
ambiguitatea lor, intervin alte impedimente: caracterul esoteric al ei, practicarea zeificării şi a
semizeificării unor personaje reale şi, probabil, interdicţia, de fapt imposibilitatea conceperii
de către pământeni a imaginii şi de redare a chipului zeului în arta majoră, întâlnită, de
altminteri, şi la alte popoare (celţi, germani).
Triada religiei dacice e constituită de Zamolxis-Zalmoxis21, Zeul Războiului şi
Gebeleizis22. Zamolxis-Zalmoxis era zeul suprem, cel ce genera şi întreţinea viaţa
pământeană, zeul tuturor fiinţelor şi totodată cel care-i învăţa pe pământeni să-şi câştige
nemurirea primindu-i apoi lângă el şi oferindu-le „toate bunătăţile” (Herodot, IV, 94) celor
iniţiaţi şi celor pieriţi în luptă cu bravură. Tocmai credinţa dacilor în posibilitatea dobândirii
nemuririi a dat naştere în mintea autorilor greci şi latini a legendelor privitoare la „ucenicia”
lui Zamolxis-Zalmoxis la Pithagoras, ca şi identificarea lui Cronos.
Al doilea component al triadei era Zeul Războiului, corespondentul lui Ares-Mars din
religia greco-romană, care nu era numai zeul crud, al distrugerii, ci şi ocrotitorul ogoarelor
dacilor (Vergilius, Eneida, III, 24-35). Lui i se aduceau ofrande din primele prăzi de război şi,
posibil, chiar jertfe omeneşti.
Al treilea component, Gebeleizis (*g'heib-, *g'hib- a străluci, a lumina) era zeul
soarelui şi al cerului senin dătător de belşug. El se afla în fiecare primăvară în luptă cu forţele
malefice, pe care le învingea pentru ca la rândul lui să fie înfrânt de ele iarna, dar nu definitiv
câtă vreme lupta, urmând acelaşi ciclu, reîncepe în fiecare primăvară. Cumplita luptă din
ceruri dintre Gebeleizis şi forţele malefice, întruchipate de norii grei ce întunecau şi ascundeau
faţa zeului, era percepută de pământeni prin tunete şi fulgere. De aici decurge practica tragerii
cu săgeţi în nori de pământenii ce veneau în ajutorul zeului, desigur nu fără a nădăjdui în
„recunoştinţa” celui ajutat.
Insuficient lămurită este prezenţa în pantheonul dac a Marei Zeiţe, cu nume
necunoscut, dar un personaj feminin, cu atributele Marei Zeiţe, apare pe mai multe produse de
toreutică în argint, pe una chiar o scenă de hierogamie, şi că acelaşi personaj este reprezentat
cu acolita sau cu acolitele sale pe trei falere din tezaurul de la Lupu care se datează în etapa a
II-a a epocii La Tène.
Se mai admite existenţa unei zeiţe a focului, probabil cu numele Vasta, a altei zeiţe,
Bendis, corespondenta Dianei, şi a altor zei mai mici. Tot dacii socoteau sfântă apa Dunării
din care beau înainte de a pleca la luptă (Vergilius, Georgice, III, 407) şi adorau zeităţile
surselor de apă, inclusiv apele tămăduitoare (Deusara-Izvorul Zânei).
Pentru practicile religioase informaţiile sunt tot insuficiente: iniţierea în tainele lui
Zamolxis, trimiterea tot la el a unui sol tot după patru ani printr-un ceremonial crud, săgetarea
norilor, sacrificii umane şi de animale.
Principalele şi marile ceremonii religioase se desfăşurau în apropierea sanctuarelor
dedicate divinităţilor. Dacă pentru mulţimea de aşezări obişnuite practicile religioase se
desfăşurau în locuri sacre şi în construcţii nemonumentale, în marile aşezări şi în apropierea
cetăţilor se înălţau sanctuarele. La daci, ca şi la alte popoare antice, originea construcţiilor de
cult nu a fost alta decât construcţiile laice care, treptat, au suferit transformări radicale, încât
abia mai conservă elemente din sorgintea profană. Pe teritoriul Daciei se cunosc două
categorii de sanctuare: patrulatere şi circulare ca plan general şi aproape totdeauna cu detalii
de plan deosebite. Primele, fie numai din lemn, fie din lemn şi piatră, sunt patrulatere, formate
din şiruri de plinte ce susţineau coloane din lemn sau piatră: limitele exterioare erau delimitate
de pereţi sau de şiruri de pilaştri scunzi; ele delimitau de fapt, spaţiul sacru. Învelitoarea lor
era din şindrilă. La toate cele bine păstrate, numărul coloanelor reprezintă un multiplu al cifrei
şase. (Dimensiunile sunt de la 9/10 metri x 12/15 metri până la 20x38 metri). Celelalte,
circulare, au fost construite din aceleaşi materiale şi constau de la una până la trei „încăperi”,
cea exterioară fiind mărginită de pilaştri. La toate locul depunerii ofrandelor e în încăperea
centrală; dacă cea din urmă are plan absidal, absida era locul rezervat zeităţii şi orientarea ei
este solstiţială. Învelitoarea era din paie, şindrilă sau ţiglă, iar diametrele lor sunt de la 7 metri
până la 30 metri. În nici un sanctuar nu se afla statuia divinităţii, încât zeilor cărora erau
dedicate nu se cunosc. Indiferent de planul lor, sanctuarele se caracterizează prin
monumentalitate şi sobrietate, cu spaţiul util interior restrâns. Numărul lor era variabil, de la
unul până la şase (la Sarmizegetusa). Tocmai cifra ridicată a sanctuarelor (10 în două faze) a
dus la supoziţia că acolo se afla muntele sfânt, Kogaionon, pomenit de Strabo. Toate
sanctuarele dacice au fost distruse în timpul războaielor cu Traian, măsură de excepţie ale
generalului-împărat victorios şi care are o singură analogie în practica romană, în Palestina.
Tocmai ea constituie indiciul asupra profundelor implicaţii ale credinţelor religioase în viaţa
dacilor, inclusiv în comportarea în lupte.
Direct derivat şi materializare palpabilă a credinţelor religioase este ritul de
înmormântare. În prima etapă a epocii La Tène se practica incineraţia mai ales în morminte
plane, care conţineau resturile incinerate ale defuncţilor şi ofrandele obişnuite, inclusiv resturi
vestimentare, arme, mai rar unelte. Tumulii, rar cu construcţii funerare, erau rezervaţi probabil
şefilor militari. Incineraţia şi mormintele tumulare (foarte rar) se menţin şi în etapa a doua, dar
chiar înainte de faza II A, se constată „dispariţia” mormintelor. Fenomenul ca atare se
întâlneşte pe vaste spaţii europene, începând din teritoriile dacice până în Insulele Britanice,
denotând modificări majore în concepţia despre moarte.
Preoţii se bucurau de mare preţuire şi autoritate în societate. Semnificativă în acest
sens este colaborarea dintre Burebista şi marele preot Deceneus (Iordanes, Getica, 71).
Tocmai autoritatea ieşită din comun a marilor preoţi i-a determinat pe urmaşii lui Burebista să
o preia, adăugând-o celor politico-militară şi judecătorească. Despre articulaţiile ierarhizării
tagmei preoţeşti lipsesc ştirile. În schimb, doi autori antici, Strabo (VII, 3, 3) şi Iosephus
Flavius (Ant. Iud., XVIII, 1, 5)23, menţionează existenţa unor asceţi, vegetarieni, un fel de
pustnici, care se abţineau de la plăcerile lumeşti. Numele date de cei doi autori fie sunt
greceşti şi atunci sunt de luat în seamă pentru semnificaţia lor, fie sunt coruptele ale unor
cuvinte din limba dacă şi atunci orice speculaţie este inutilă.

Scrisul şi cunoştinţele ştiinţifice

În două rânduri Cassius Dio face menţiune despre utilizarea scrisului la daci. Mai întâi
(LXVII, 7) pomeneşte scrisoarea primită de Domitianus de la Decebal, trimisă senatului24, iar
a doua oară (LXVIII, 8) scrisoarea cu litere latine primită de Traian înainte de război.
Arheologia confirmă şi ea utilizarea scrisului prin cele două inscripţii de pe tot atâtea vase25,
prin microinscripţiile (una-trei litere) de pe alte vase şi prin cele incizate pe blocuri fasonate,
încastrate în zidurile dacice inspirate din zidăria elenistică târzie. Ultimele, tot din una până la
trei litere greceşti, rar monograme, sunt marcaje de carieră pe blocurile destinate anumitor
ziduri. Aceste descoperiri, care se înmulţesc continuu, coroborate cu afirmaţiile autorului antic
menţionat şi cu constatarea potrivit căreia orice calcule astronomice, calendaristice şi utilizate
în anumite activităţi practice (în arhitectură, de pildă) aveau nevoie de ele, demonstrează că în
lumea dacică a fost utilizat scrisul. El nu putea să fie răspândit larg în societate, rămânând
apanajul doar câtorva categorii: preoţi, arhitecţi, meşteri, cei care lucrau în cancelaria regală
şi, poate, vârfurile aristocraţiei, dacă nu cumva aceştia din urmă dispreţuiau - întocmai ca şi la
alte popoare - astfel de cunoştinţe „nepractice”.
Mult timp relatările lui Iordanes (Getica, 69-70) referitoare la preocupările „ştiinţifice”
din Dacia au fost considerate simple exagerări, fără acoperire în realităţile societăţii din nordul
Dunării de Jos. Treptat, pe măsura înmulţirii descoperirilor arheologice, spusele lui Iordanes
au fost reconsiderate.
Iordanes pune pe seama lui Deceneus, o activitate laborioasă prin care i-a învăţat pe
cei doritori „aproape toate ramurile filosofiei”: etica, fizica, logica, astronomia, botanica etc.,
desigur toate cu sensurile antice ale termenilor. Astăzi sunt în afara oricărei îndoieli
preocupările astronomice, existenţa unui calendar şi chiar a unui instrument de măsurat
timpul, materializat într-un monument din andezit, care funcţiona la Sarmizegetusa, orientarea
sanctuarelor după punctele cardinale şi a zonei sacre de la Sarmizegetusa, cunoştinţele
matematice, cunoaşterea şi utilizarea plantelor medicinale26, cunoştinţele de medicină
empirică (instrumente chirurgicale, minerale cu proprietăţi astringente, chiar o trepanaţie
cicatrizată etc.) menţionate, de altminteri, încă de Platon (Charmides, 5), cunoaşterea
proprietăţilor apelor tămăduitoare, preocupările de igienă publică.
Fără a reveni asupra arhitecturii dacice, caracterizată prin funcţionalitate şi sobrietate,
celelalte domenii ale artei au fost cultivate diferit: sculptura în piatră mai ales în motivistica
decorativă pe clădiri, coroplastica materializată în protome zoomorfe (berbeci, tauri, cai, lupi),
mai rar imagini antropomorfe, toreutica în fier (ţinte ornamentale, mânerele uneltelor, o placă
ovală cu motive dacice şi elenistice), toreutica în argint mai ales în domeniul podoabelor,
inclusiv motive zoo- şi antropomorfe cu simboluri religioase, decorul ceramicii etc.

Statul dac în timpul lui Diurpaneus-Decebal

Opera de reunificare a dacilor sub sceptrul regilor de la Sarmizegetusa a început foarte

probabil încă în timpul lungii domnii a lui Scorilo. Urmaşul său, Duras (circa 68-86/87), a
cedat domnia lui Diurpaneus, ultimul rege dac, chiar la începutul războaielor cu Domitianus.
Judecând după amplasarea fortificaţiilor dacice la sfârşitul secolului I e.n., autoritatea sa se
întindea peste întreaga zonă intracarpatică (Transilvania în sensul larg al termenului) până la
Tisa Superioară, Moldova până la Siret cu o prelungire pe malul stâng al Dunării în apropierea
gurilor, Oltenia şi asupra unei părţi din Muntenia.
Pentru domnia sa este semnificativ că din cele 12 nume de triburi dacice, înşirate de
Ptolemaeus (III, 8, 3), doar trei nu provin de la localităţi, ceea ce poate să însemne spargerea
unităţii tribale şi funcţionarea doar a celei strict teritoriale.
Puterea regală nu apare cu nimic diminuată, dimpotrivă. Mai mult, Diurpaneus a fost
semizeificat purtând în continuare numele sub care este mai cunoscut, Decebalus27. Vezinas,
care „venea ca demnitate, îndată după Decebalus” (Cassius Dio, LXVII, 10, 1), era vice-rege.
Surse antice diferite atestă funcţionarea unui sfat regal, a împuterniciţilor pentru adunarea
contribuţiilor agricole, a comandanţilor de fortificaţii, existenţa cancelariei regale, de unde
emanau acte, şi a solilor trimişi la neamurile vecine, la Roma şi până în îndepărtatul regat al
parţilor.
Toate acestea, împreună cu continuarea operei de fortificare a Daciei trimit spre
concluzia că statul lui Diurpaneus-Decebalus, mai restrâns teritorial decât al lui Burebista, era,
în schimb, mai consolidat, mai bine organizat şi înzestrat cu instituţiile trebuitoare. Curând
tăria sa avea să înfrunte armatele celui mai puternic stat al antichităţii europene, conduse de
un general-împărat destoinic.
 Războaiele daco-romane de la sfârşitul secolului I e.n.
şi de la începutul secolului II e.n.

Către sfârşitul secolului I e.n. şi la începutul celui următor s-au desfăşurat patru mari
războaie între regatul dac şi Imperiul Roman. Spre atare înfruntări decisive trebuia să ducă
întreaga serie anterioară de conflicte daco-romane.
Cauzele esenţiale ale războaielor constau în expansiunea constantă a Romei în
Peninsula Balcanică în dauna popoarelor de aici care, rând pe rând, au fost supuse şi incluse în
Imperiu. Acesta îşi instalase frontiera pe Dunărea Inferioară şi ocupase inclusiv teritoriul dacic
dintre Dunăre şi Pontul Euxin, controlând nu numai vărsarea fluviului în mare, ci şi teritorii
învecinate. În faţa Imperiului Roman se afla Dacia, un stat tânăr, în plină afirmare şi
consolidare, cu bogăţiile sale proverbiale, seducătoare pentru finanţele secătuite ale statului
roman. Tot ea dispunea de o forţă militară considerabilă. Cucerirea şi transformarea ei în
provincie ar fi dus la desfiinţarea forţei sale militare, la redresarea finanţelor Romei şi la
crearea unui intrând adânc, înfipt în lumea barbară central-est europeană, de unde se puteau
supraveghea şi anihila mişcările populaţiilor din această zonă. Din partea Daciei cauzele
războaielor se rezumau la expansiunea Romei care, mai devreme sau mai târziu, avea să o
vizeze direct. Cauza oficială romană a constituit-o atacul daco-bastarno-iazyg din iarna anilor
85-86 în Moesia. Invazia a fost fulgerătoare şi pustiitoare. Însuşi guvernatorul Moesiei, C.
Oppius Sabinus, şi-a pierdut viaţa în lupte. „Erau puse în cumpănă taberele întărite ale
legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră” scria Tacitus (Agricola, 41).
În aceste condiţii împăratul Domitianus a venit la Naissus în vara anului 86, a preparat
războiul şi a numit comandant al expediţiei pe comandantul pretoriului, Cornelius Fuscus,
care avea la dispoziţie câteva legiuni şi trupele auxiliare din Moesia. Generalul roman i-a
alungat pe dacii ce năvăliseră în Moesia şi a trecut cu armata Dunărea, probabil în Banat. În
aceste împrejurări Duras cedează domnia lui Diurpaneus. Locul luptei nu este cunoscut dar
dezastrul pentru armata lui Fuscus a fost total: generalul a pierit în luptă, dacii au capturat
stindardul legiunii V Aludae, numeroşi captivi şi material de război. Victoria răsunătoare,
petrecută probabil în 87 e.n., i-a adus lui Diurpaneus supranumele Decebalus.
În anul următor romanii reiau ofensiva, comandaţi de generalul Tettius Iulianus, care a
înaintat prin Banat şi a câştigat lupta decisivă de la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
Pacea cerută de Decebal a fost refuzată de Domitianus, obligat să o acorde însă în 89 din
pricina dificultăţilor sale pe frontul marcomanic. Tratativele de pace le-a purtat Diegis, fratele
lui Decebal, iar potrivit stipulaţiilor ei regele dac devenea rege clientelar (adică trebuia să
renunţe la politica externă proprie), primea din Imperiu subsidii anuale în bani, „meşteşugari
de tot felul, şi pentru pace şi pentru timp de război” (Cassius Dio, LXVII, 7), trebuia să
permită trecerea prin teritoriul lui a trupelor din Moesia care se îndreptau spre frontul
marcomanic dar nu şi restituirea prizonierilor şi a stindardului legiunii V Alaudae. Pacea nu a
rezolvat ci, de fapt, a amânat pentru un timp conflictele decisive, care au izbucnit sub Traian.
 Încă de la urcarea pe tronul caesarilor, Traian a luat măsurile capabile să tranşeze
definitiv conflictul cu Decebal: a supravegheat construirea drumului strategic pe malul drept
al Dunării, a concentrat trupe în Moesia şi a urmărit progresul preparativelor de război.
În pofida soartei vitrege a surselor scrise referitoare la războaiele lui Traian cu
Decebal28, reconstituirea mersului lor poate fi realizată în linii generale.
Forţele ce porneau să se înfrunte sunt impresionante. De o parte cele romane: patru
legiuni ale Pannoniei, cinci ale Moesiilor, patru-cinci aduse din alte zone ale Imperiului şi
proaspăt recrutate, cohortele pretoriene, trupele auxiliare şi iregulare adică un total de aproape
170.000 oameni, plus flota moesică, comandate de un stat major şi generali destoinici, însoţiţi
de ingineri etc. A fost cea mai mare armată aruncată în luptă de Roma de la începutul
existenţei sale. De cealaltă parte, Decebal cu o armată mai mică, doar cu un nucleu de
profesionişti, restul fiind mai ales plugari, cu fortificaţii numeroase dar incapabile să reziste
unor asedii îndelungi, cu aliaţi nesiguri între bastarni şi roxolani. Şi o slăbiciune de ordin
intern despre care nu se ştie cât de realist a fost prevăzută de Decebal, anume existenţa şi
ponderea fruntaşilor - şi nu numai - filoromani care, atât în primul, cât şi în al doilea război,
aveau să se predea lui Traian nădăjduind în cunoscuta clemenţă a împăratului. Urma ca acele
două forţe inegale să se înfrunte şi cu toate acestea ostilităţile s-au desfăşurat de-a lungul a
patru campanii. Nici unul dintre potrivnici nu l-a menajat pe celălalt, ştiind fiecare că
războaiele sunt decisive. În timpul lor împăratul a acţionat metodic, temeinic, ca unul care era
conştient de superioritatea forţelor lui, ceea ce nu l-a scutit de surprize neplăcute; Decebal, la
fel de conştient că luptă pentru independenţa Daciei şi realist în aprecierea forţelor sale, nu s-a
sfiit să recurgă la toate mijloacele şi metodele pentru obţinerea ţelului său, de la repetate cereri
de pace, de fapt de temporizare, la încercarea de a forţa mâna potrivnicului, chiar de a-l
lichida fizic, până la crâncena rezistenţă. Rezultatul a fost însă, atunci ca totdeauna, în
favoarea celui mai puternic.
La 25 martie 101 Traian a părăsit Roma împreună cu statul său major şi, ajuns la
Dunăre, a trecut-o pe la Lederata (Ramna) şi Dierna (Orşova) cu două coloane care au făcut
joncţiunea la Tibiscum (Jupa). La Tapae armata romană era aşteptată de Decebal. Lupta a fost
cumplită, iar victoria a revenit împăratului. Venirea iernii i-a dat prilejul lui Decebal să
încerce un atac de diversiune în Moesia, respins de însuşi împăratul în urma victoriilor de la
Nicopolis ad Istrum şi Adamclisi. În 102 romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa,
grosul armatei atacând dinspre Mureş spre sud sub comanda împăratului. Câteva cetăţi căzute,
ca şi atacul din spate al Sarmizegetusei dat de cavaleria maură, comandată de Lusius Quietus,
l-au determinat pe Decebal să ceară din nou pace, care i-a fost acordată pentru că nu numai
armata sa era epuizată.
Condiţiile impuse de împărat urmau să facă din Dacia o pradă uşoară. Conform ei,
Decebal se obliga să predea armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe inginerii şi
dezertorii romani, să dărâme fortificaţiile, să cedeze teritoriile ocupate de romani şi să renunţe
la politica externă proprie. În Dacia, inclusiv la Sarmizegetusa, au rămas garnizoane romane
menite să supravegheze îndeplinirea condiţiilor de pace. Lui Traian i s-a conferit titlul
Dacicus Maximus29.
 Fiecare în parte a folosit intervalul de pace pentru pregătirea ultimului război: Traian a
poruncit construirea podului peste Dunăre la Drobeta; Decebal a refăcut fortificaţiile şi a făcut
apeluri de solidaritate la vecini, chiar la Pacorus II al parţilor.
În aceste condiţii, de febrile pregătiri, a început al doilea război. Împăratul a plecat de
la Roma în 4 iunie 105 şi ajuns la Dunăre şi-a trecut armata mai numeroasă decât înainte peste
acea superbă realizare a lui Apollodor care era podul de la Drobeta. De astă dată situaţia a fost
net favorabilă romanilor: superioritatea în forţe, defecţiuni în tabăra lui Decebal ale dacilor
care se supuneau împăratului, pornirea atacului din teritoriile ocupate în primul război şi
familiarizarea împăratului cu posibilităţile de manevră ale regelui dac, care l-au făcut să poarte
războiul „mai mult cu pază decât cu înfocare” (Cassius Dio, LXVIII, 4). Luptele s-au dat în
zona muntoasă a Sarmizegetusei, în cele din urmă romanii ajungând să o împresoare. Ca
petrecându-se în cetatea ei, pe Columnă este înfăţişată o scenă zguduitoare: doi nobili daci
împart ultimele rezerve de apă apărătorilor epuizaţi. Decebal, cu nădejdea organizării în alt loc
a unei rezistenţe, a reuşit să se strecoare prin împresurare însoţit de câţiva dar, ajuns de un
escadron de cercetaşi romani, şi-a ales singura moarte ce i se potrivea, luându-şi singur viaţa
cu pumnalul său curb. „Un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără să fi
pierdut niciodată nădejdea”, cum îi scria Pliniu cel Tânăr (Epistolae, VIII, 4, 2) prietenului
său, poetul Caninius Rufus.
După victorie, la Sarmizegetusa cetatea este refăcută pentru a fi cantonată acolo o
trupă romană, restul fiind distrus, întocmai ca aproape toate cetăţile dacice. Mai mult, romanii
procedează la transferarea populaţiei din zona montană a capitalei în zone mai uşor de
supravegheat, întocmai cum au procedat cu dacii dintre Oltul transilvan şi munţi, transferaţi la
nord de râul menit să fie graniţa provinciei. Expediţiile s-au întins şi în afara viitoarei
provincii, pradă distrugerii ajungând în primul rând fortificaţiile dacice, inclusiv din nordul
Moldovei şi de pe Tisa Superioară. La 11 august 106 provincia era un fapt împlinit după
mărturia unei diplome militare de la Porolissum.
Prăzile capturate de romani au fost fabuloase. Cifrele date de Ioannes Lydus (De
magistr., II, 28), după Criton, chiar după o ingenioasă corectură modernă, sunt uriaşe: 165.000
kg de aur, 331.000 kg argint şi 50.000 prizonieri. Pentru judecarea cifrelor sunt de văzut
urmările prăzilor în Imperiu: finanţele secătuite încă din timpul lui Domitianus şi după efortul
din timpul războaielor s-au redresat, preţul aurului scade în Imperiu, împăratul face dărnicii
pentru oşteni şi pentru plebea Romei, procedează la scutiri de impozite, îşi construieşte forul
cu statuile aurite, basilica, Columna, construieşte la Roma o conductă de apă, la fel ca şi
canalul Nil-Marea Roşie, oferă jocuri şi spectacole gratuite la Roma timp de câteva luni mai
mulţi ani consecutivi, construieşte monumentul triumfal de la Adamclisi, fondează oraşul
Nicopolis ad Istrum şi finanţează pregătirile pentru războiul împotriva parţilor. Concluzia
poate fi una singură: prăzile au fost, în adevăr, fabuloase, iar calculul împăratului pornit la
cucerirea Daciei, care sigur a pus în cumpănă greutăţile şi cheltuielile războiului cu beneficiile
ce le-ar aduce victoria, s-a dovedit realist.
Victoria romană, după două războaie pe cât de lungi, pe atât de crâncene, privită prin
perspectiva timpului scurs de atunci, înseamnă sfârşitul istoriei unui popor, dar şi începutul
istoriei altuia nou, începutul istoriei poporului care avea să se zămislească din amestecul
învinşilor cu învingătorii.

Note

1. Date perceptibile de modificări pe baza ultimelor determinări cu radiocarbon (C14).

2. Date perceptibile de modificări pe baza ultimelor determinări cu radiocarbon (C14).
3. Pumnalul curb, specific dacilor.
4. În literatura istorică modernă se folosesc termenii geţi, daci, daco-geţi sau geto-daci. Aici şi în
continuare pentru că se scrie mai ales despre „ramura” de vest a acestui popor, se va utiliza termenul de
daci pentru întreaga populaţie de acelaşi neam dintre Haemus şi Carpaţii nordici.
5. Această a doua microinscripţie, mult discutată în literatura istorică, fiind socotită fie ca „redactată” în
limba latină, adică Decebalus per Scorilo(nem) [fecit] - „Decebalus [a făcut vasul] prin Scorilo”,
întocmai ca microinscripţia de la Ocniţa, „redactată” în limba greacă, fie „redactată” în limba dacă -
„Decebalus fiul lui Scorilo”. În legătură cu cele două interpretări este de observat mai întâi că, în pofida
unor afirmaţii repetate, inscripţia nu-şi găseşte o analogie perfectă între miile de inscripţii romane de pe
ceramică şi, în al doilea rând, dar nu ca importanţă, că până astăzi în limba albaneză (moştenitoare şi ea
a unui lot de cuvinte traco-dace) se păstrează nume proprii de felul Pergega, Perdoda, care arată filiaţia
(„al lui Gega”, „al lui Doda”) şi că per, cu sensul de fiu apare în nume proprii dace, dar numai postpus
(Ziper, Seiciper). Se adaugă împrejurarea că la inscripţia citită în limba dacă, nu mai e nevoie să se
presupună abrevierea lui Scorilo şi absenţa verbului fecit, ci este perfect inteligibilă aşa cum apare pe
vas, nemaivorbind că ambele nume sunt a doi dintre cei mai cunoscuţi regi daci.
6. A trăit în secolul I e.n.
7. Câteva cuvinte dacice dintre cele atestate direct sau deduse din numele cu etimologie sigură: ak-mo-
„piatră” (în Acmonia), *aig' „capră” (în Aizis), balos (din *bel) „puternic” (în Decebalus), bostes
„strălucit” (în tarabostes, Rubobostes), *dek' „a lua, a întâmpina, a onora” (în Decebalus, Deceneus),
*der „prăpastie, defileu” (în Dierna), *der-p „a vedea, luminos” (în Diurpaneus), germ „cald” (în
Germisara), per „copil, fiu” (în Ziper), zeget „palisadă, gard” (în Sarmizegetusa).
8. Cuvinte comune cu albaneza: arbure, argea, baciu, balaur, balegă, barză, bască, brad, brâu, bucur,
buză, căpuşă, căpută, cătun, copac, cruţa, curma, dărâma, fărâma, gard, grădină, gălbează, ghimpe,
ghionoaie, groapă, gresie, grapă, grumaz, guşă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, moş, muc, mugure,
murg, pârâu, păstaie, rânză, sarbăd, scăpăra, scrum, scula, sâmbure, spânz, strungă, şale, şopârlă, ţap,
ţarc, vatră, viezure, zgardă, zgâria. Neîntâlnite în albaneză sunt, de pildă: beregată, bordei, burtă, cârlig,
descurca, droaie, gorun, răbda, rezem, strugure, sugruma, urcior, urdă, zăr, zestre.
9. Terizi, crobizi (în Dobrogea), appuli (în centrul Transilvaniei), buri (în zona dinspre munte a
Munteniei şi Olteniei), suci (la gura Oltului), biephi (în vestul Daciei), carpi (în nordul Mării Negre de
unde, împinşi de bastarni şi sarmaţi, ajung în Moldova şi vor avea un mare rol politic şi militar mai ales
începând cu secolul III e.n.).
10. Costoboci, biephi, ciagisi şi piephigi.
11. Predavenses, Ratacenses, Caucoenses, Buridavenses, Cotenses, Albocenses, Potulatenses,
Saldenses şi forma coruptă -senses, care ar putea fi întregită Ordesenses sau Argesenses. Se adaugă
Dacii Mari (Mεγάλοι Δάχαι), nume probabil tradus în greceşte după unul dacic, în nordul Daciei, şi
Serri din zona Carpaţilor de curbură.
12. „Galli (nume dat de romani celţilor, n.n.) au supus pe pannoni şi timp de mai mulţi ani au dus
războaie, cu sorţi schimbători cu vecinii lor” (Trogus Pompeius, XXXIV, 4, 5). Dintre vecini, nu în
ultimul rând, au fost dacii.
13. Pădurile de pe versantul de nord al Alpilor până în Slovacia.
14. Spre est-nord-est.
15. Morava, în Cehia. În această zonă sunt de localizat localitatea Singone şi triburile Racatae şi
Racatriae, după cum, de altminteri, indică descoperirile arheologice.
16. Strabo, VII, 3, 11.
17. Termenul lui Strabo este άρχή.
18. Seminţii celtice, primii ajunşi din Boemia în Slovacia pe la începutul secolului I î.e.n., ceilalţi din
Slovacia.
19. Supra, nota 18.
20. Din publicările inscripţiei trimitem doar la E. Kalinka, Antike Denkmäler in Bulgarien, în Schriften
der Balkan-Kommission, Wien, 1906, nr.95, p.86-94; G. Mihailov, Inscriptiones grecae in Bulgaria
repertae2, I, Sofia, 1970, nr.13, p.31-56 şi, mai ales pentru întregirea rândurilor 5-7, N. Gostar, Sur le
rézidence du roi Burebista, în An. Ştiinţ. Univ. Al.I. Cuza Ist., XVI, 1, 1970, p.57-66.
21. Metateza Zamolxis-Zalmoxis este perfect explicabilă în textele copiştilor.
22. Cel mai cuprinzător text îi aparţine lui Herodot (IV, 94; IV, 96), urmat de alţi autori (Strabo,
Vergilius, Iordanes etc.).
23. La Strabo theosebi - adoratori ai zeilor, capnobati - care umblă în fum (în sensul din comedia
greacă a termenului, adică „cei ce se hrănesc cu aer”), ctisti - sau sctisti - întemeietori sau cei care se
abţin de la plăcerile lumeşti; la Iosephus Flavius polistai, dacă nu pleistoi - cei mai mulţi.
24. Opoziţia senatorială a insinuat că scrisoarea fusese plăsmuită de însuşi împăratul din pricina
conţinutului ei. Dar pentru subiectul aflat acum în discuţie este importantă constatarea că opoziţia
senatorială nu a contestat posibilitatea ca Decebal, recte cancelaria lui, să elaboreze scrisori.
25. Supra.
26. Supra.
27. *dek”- „a lua, a întâmpina, a onora”, balos - „puternic” (supra, n.7).
28. Cu excepţia câtorva cuvinte (păstrate la gramaticul Priscianus din sec.V), textul cărţii împăratului
despre războaie s-a pierdut. La fel, s-au pierdut Getica medicului Criton care l-a însoţit pe Traian în
războaie, scrierile lui Dio Chrysostomos închinate lui Traian, cărţile scrise de Appianus şi Arrianus
despre războaie, partea I-a a Istoriilor lui Ammianus Marcellinus. Totodată, Suetonius şi-a încheiat
biografiile împăraţilor cu Domitianus, Tacitus nu a mai apucat să scrie despre domniile lui Nerva şi
Traian, iar Historia Augusta începe doar cu domnia lui Hadrianus, Caninius Rufus nu şi-a împlinit
dorinţa să scrie în versuri războaiele dacice, iar versurile poetului P.Annius Florus (L. Annaeus Florus),
dedicate triumfului lui Traian împotriva dacilor, s-au pierdut şi ele.
Singurele izvoare păstrate, dacă se exceptează câteva referiri existente la Iordanes, sunt acele
jalnice excerpte bizantine din cărţile LXVII şi LXVIII ale lui Cassius Dio, întocmite de Xiphilinos
(sec.XI) şi Zonaras (sec.XII), Panegiricul lui Plinius cel Tânăr - lipsit de orice valoare pentru cele două
războaie - şi câteva cuvinte în Excerpta Valesiana. Cât priveşte Columna lui Traian, ea trebuie privită
aşa cum este, adică în primul rând ca monument artistic, nu istoric, menit să proslăvească isprăvile
împăratului şi armatei romane în războaie, să ilustreze probabil textul „Comentariilor” împăratului.
Figurile de daci, îmbrăcămintea şi armele lor sunt ilustrate fidel pentru că sculptorii le-au văzut la Roma
pe captivii de război. În schimb, relieful Daciei, podul lui Apollodor de la Dunăre, construcţiile dacice,
nu au nimic comun cu realităţile din Dacia, ca să nu mai vorbim că însăşi compoziţia artistică,
succesiunea evenimentelor şi mai ales a acelora petrecute simultan pe fronturi de luptă diferite nu
puteau fi redate decât în funcţie de textul lui Traian şi de spaţiul real existent pe fusul coloanei, încât
toate încercările de a preciza în detalii cronologia, succesiunea şi localizarea evenimentelor pe baza
reliefurilor ei au eşuat. Tot ca monumente artistice - cu certe calităţi realiste în redarea personajelor şi a
armamentului - sunt metopele monumentului triumfal - Tropaeum Traiani - de la Adamclisi, construit
pentru a celebra victoria lui Traian din 102 pe frontul moesic împotriva dacilor şi a aliaţilor lor. Se
adaugă rezultatele cercetărilor arheologice - mai ales a acelora din zona Sarmizegetusei - în măsura în
care anumite constatări pot fi datate între limite cronologice restrânse.
29. Mare învingător al dacilor.