Sunteți pe pagina 1din 102

Masaj antistres şi recuperator

CURS STUDII DE MASTERAT:

KINETOTERAPIA ÎN EDUCAREA ŞI REEDUCAREA FUNCłIONALĂ

Autori Prof. Univ. Dr. Mârza-Dănilă Doina Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian

Masaj antistres ş i recuperator CURS STUDII DE MASTERAT: KINETOTERAPIA ÎN EDUCAREA Ş I REEDUCAREA FUNC

Editura Alma Mater Bacău – 2012

ReferenŃi ştiinŃifici

Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României MÂRZA DĂNILĂ, DOINA Masaj antistres şi recuperator / Mârza-Dănilă Doina,

Caseta CIP

Alexe Dan Iulian ; referenŃi şt.: Raveica Gabriela, Ochiană Gabriela. - Bacău : Alma Mater, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-527-239-2 I. Alexe, Dan Iulian II. Raveica, Gabriela II. Ochiană, Gabriela

615.82

ISBN

978-606-527-239-2

Cuprins

 

Cuvânt înainte

4

 

5

5

5

1.1.

Elemente de teorie generală a stresului.........................................................................................5

1.2.

Principalele căi care mediază răspunsul la stres

10

1.3.

ReacŃia organismului la stres

.......................................................................................................

13

1.4.

Efectele stresului asupra principalelor funcŃii şi organe

15

1.5.

Stresul şi patologia

19

1.6.

Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicitărilor / coping-ul

23

Rezumat

25

Bibliografie

25

Evaluare

26

Capitolul II. Repere privind elementele interesate în aplicarea masajului şi efectele generale ale

acestuia asupra organismului

................................................................................................................

31

Scop ............................................................................................................................................

31

Obiective operaŃionale

31

2.1.

GeneralităŃi despre piele

..............................................................................................................

31

2.2.

Atingerea, ca simbol şi importanŃa sa în viaŃa omului

................................................................

34

2.3.

Mâna, ca instrument de acŃionare în aplicarea masajului

36

2.4.

Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a structurilor sale

39

Rezumat

43

Bibliografie

44

Evaluare

45

Capitolul III. Masajul clasic relaxator

47

 

Scop

47

Obiective operaŃionale ................................................................................................................

47

3.1.

Procedeele şi tehnicile masajului clasic relaxator

.......................................................................

47

3.2.

ParticularităŃi de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic relaxator asupra diferitelor

regiuni ale corpului

53

3.3.

Rolul masajului clasic relaxator în combaterea stresului fizic şi psihic

......................................

67

Rezumat

68

Bibliografie

69

Evaluare

69

Capitolul IV. Masajul antistres

73

Scop ............................................................................................................................................

73

Obiective operaŃionale

73

4.1.

Caracteristicile masajului antistres

73

4.2.

Efectele

masajului antistres

75

4.3.

Tehnica de testare a gradului de relaxare în masajul antistres

76

4.4.

Tehnica de aplicare a masajului antistres

76

Rezumat

100

Bibliografie

101

Evaluare

102

Cuvânt înainte

Din 1936, când Hans Selye a lansat termenul de stres, adaptat biologiei sub numele de stress of life, acesta a dobândit o asemenea notorietate încât a intrat în limbajul curent peste tot în lume, cu un înŃeles mai mult sau mai puŃin bine definit. Cum era şi firesc, publicul larg, dar adesea şi persoane calificate i-au atribuit sensuri depărtate de cel originar, ceea ce nu putea să nu ducă la confuzie şi la interpretări eronate. "Stresul a apărut o dată cu viaŃa, fiind un atribut al viului. Fără stres nu există nici viaŃă şi nici evoluŃie, dar în exces devine dăunător. Acesta este stresul, şi bun şi rău, întotdeauna prezent şi necesar" (Selye, H., 1976). ViaŃa omului modern se derulează în ritmuri alerte şi într-un cadru cu totul nou faŃă de generaŃiile anterioare. ViaŃa în oraşele moderne, supraaglomerate şi poluate, solicitările fizice şi mai cu seamă psihice, viaŃa într-o continuă competiŃie, fac ca omul zilelor noastre să se îndepărteze tot mai mult de viaŃa trăită doar cu câteva generaŃii mai înainte. ViaŃa omului modern este într-o permanentă stare de stres. În noua sociogeneză impusă de urbanizare la om se găsesc destule motive pentru trăirea unor stări perpetue de stres. Fie că ele se datorează supraaglomerării, fie că sunt urmarea unor greşeli de dietă, de microclimat sau cel mai frecvent a tuturor acestor factori, rezultatul global este o stare persistentă de stres supraliminal. ConsecinŃele care decurg din aceasta sunt lesne de întrevăzut şi, de fapt, suntem contemporani cu ele: tulburări de comportament, incidenŃă mare de boli cardiovasculare, de ulcer gastroduodenal, de aşa numite boli infecŃioase condiŃionate. Date fiind toate aceste aspecte, este de la sine înŃeles că depistarea celor mai eficiente modalităŃi de acŃionare în sensul asigurării protecŃiei persoanei în faŃa stresului sau a combaterii efectelor sale, prezintă o actualitate şi o importanŃă deosebită în condiŃiile societăŃii actuale. Masajul, în general şi noua metodă prezentată în această lucrare, în special, se încadrează în categoria acestor mijloace eficiente care pot fi folosite pentru combaterea efectelor stresului, dar şi pentru asigurarea refacerii potenŃialului fizic şi psihic al organismului după perioade de activitate solicitante.

Masaj antistres şi recuperator

Capitolul I. Organismul uman şi stresul

Scop

Cunoaşterea noŃiunilor de bază referitoare la teoria generală a stresului, precum şi a modului în care organismul uman reacŃionează sub influenŃa, mai mult sau mai puŃin prelungită şi intensă, sub influenŃa stresului.

Obiective operaŃionale

După ce vor studia această unitate de curs, studenŃii vor putea:

să cunoască şi să înŃeleagă noŃiunile de bază specifice teoriei generale a stresului să cunoască definiŃiile diverselor concepte specifice să cunoască şi să înŃeleagă modul în care organismul uman reacŃionează sub influenŃa stresului

1.1. Elemente de teorie generală a stresului

NoŃiunea de stres a apărut şi s-a dezvoltat în paralel cu amplificarea şi introducerea în medicina umană a cuceririlor biochimiei, cu trecerea de la tipul de medic clinician, care îşi baza diagnosticul pe metodele semiologice, la investigaŃiile tot mai numeroase şi de mare fineŃe oferite de tehnica modernă. ReacŃiile nespecifice ale fiecărei fiinŃe vii ne fac să regândim structura organismului şi să-l studiem în complexitatea relaŃiilor şi interrelaŃiilor care îl fac să funcŃioneze ca un sistem cibernetic perfect. Termenul de stres a intrat în vocabularul biomedical relativ rapid după lansarea lui de către H. Selye. După Selye (1984), "stresul este un termen sinonim cu o creştere a glucocorticoizilor plasmatici şi cu alte modificări asociate, mereu aceleaşi, iar termenul de stresor se referă la stimulii care evocă răspunsul la stres". Atât în vorbirea curentă, cât şi în literatura de specialitate, termenul de stres se asociază cu diferite stări maladive, cu situaŃii de suprasolicitare a organismului sau este folosit cu nuanŃă de oboseală şi epuizare. Termenul de stres acoperă o largă arie de stări în care organismul nu face faŃă solicitărilor, sau se găseşte într-o stare tensională extremă. Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în limbajul curent. Este adevărat că, multora dintre noi, viaŃa ne pare mai complexă şi căutarea unui echilibru personal ni se pare dificilă. Comună fiecărei generaŃii, problema adaptării la ritmul de viaŃă actual, la exigenŃele vieŃii sociale, la ritmul necesar de formare a unor deprinderi, devine crucială, iar structurile sociale şi familiale - ca valorile tradiŃionale - par incapabile să propună răspunsuri eficace. Din punct de vedere al implicării în patologie, după Coculescu şi Pătraşcu (citaŃi de Iamandescu, I.B., 1999), "stresul trebuie înŃeles atât ca favorizant al îmbolnăvirilor, cât şi ca rezultat al prezenŃei bolii". În patologia umană sunt cunoscute grave boli psihice sau / şi boli apărute ca efect imunodepresor al stresului, mediate în parte de peptidele opioide endogene şi de glucocorticoizi. Definirea stresului, în sensul conŃinutului, este tot atât de dificil de realizat ca şi însăşi definirea vieŃii sau a morŃii. Din punct de vedere biologic, starea de viu se defineşte

5

prin cele trei proprietăŃi obligatorii pe care trebuie să le deŃină: metabolism, reactivitate şi autoreproducere. Fiecare din ele pot fi modificate de factorii mediului extern, de factorii stresanŃi şi, mai mult decât atât, reactivitatea nu poate exista, nu se poate manifesta în absenŃa factorilor de stres. Odată prezentate aceste elemente de biofiziologie, vom putea

înŃelege şi vom fi de acord cu Selye (1984), când postula: "viaŃa fără stres nu poate exista, aceasta înseamnă moarte". Utilizarea termenului de stres include trei situaŃii, în funcŃie de înŃelesul acordat:

stresul ca tensiune sau forŃă aplicată asupra organismului; stresul ca răspuns fiziologic al unei fiinŃe aflate sub acŃiunea unui stresor; stresul în contextul psihologic, descris ca fiind incapacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător. În studiul stresului s-au conturat, în timp, două direcŃii: investigaŃii privind răspunsul fiziologic al organismului stresat şi investigaŃii asupra răspunsului psihologic. Cercetările în direcŃia răspunsului fiziologic au vizat reacŃia suprarenalei, atrofia timolimfatică şi ulcerul gastroduodenal. Latura psihică a fost studiată prin prisma modului în care sistemul nervos interpretează şi răspunde la o gama largă de evenimente din mediul înconjurător. Plecându-se de la studiile reacŃiilor hormonale în sindromul de stres, s-a ajuns la implicarea necondiŃionată a sistemului nervos (somatic şi vegetativ) iar, în prezent, studiile sunt axate pe reacŃia de comportament şi reacŃiile psihologice. În afara mecanismelor fiziologice şi psihologice, care stau la baza reacŃiilor umane la stres (derivate din evoluŃia filogenetică), se pare că oamenii au capacitatea de a activa reacŃiile la stres ca rezultat al circumstanŃelor interpretate în termeni cognitivi. Specia umană posedă, de asemenea, atributul memorării unor stări de stres, ceea ce face posibilă apariŃia întregului cortegiu al reacŃiilor la stres doar prin reamintirea şi retrăirea mentală a acestei stări. Răspunsul nespecific al organismului la stres trebuie înŃeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcŃiilor vitale ale organismului (respiraŃie, activitate cardiacă, nervoasă, digestivă etc.). Răspunsul nespecific se derulează pe fondul desfăşurării nestingherite a funcŃiilor vitale ale organismului. EvoluŃia în timp a fiinŃelor vii şi a reacŃiilor de păstrare şi perpetuare a lor a selectat mijloacele cele mai perfecŃionate de aparare, mijloace care să nu tulbure buna desfăşurare a fenomenelor esenŃiale de menŃinere şi perpetuare a vieŃii. Solicitările prea mari sau de lungă durată vor determina antrenarea şi a mijloacelor cu răspuns specific. Atunci unele funcŃii vitale vor fi perturbate şi deviate din desfăşurarea ritmică a activităŃii lor. VariaŃia funcŃiilor organismului nu poate depăşi limitele pe care organismul le-a moştenit, deviaŃiile constantelor fiziologice fiind totdeauna încadrate în acei parametri care permit menŃinerea funcŃiilor vieŃii. Homeostazia, acest echilibru interior, este reglată cibernetic, în interdependenŃă cu toate funcŃiile vitale, în aşa fel încât fiinŃa să supravieŃuiască. Solicitările intense sau de lungă durată determină răspunsuri ce depăşesc posibilităŃile de reglare şi echilibrare, ceea ce duce implacabil la pierderea funcŃiilor care dau calitatea de viu. Toate răspunsurile implicate, fie că sunt comportamentale, fie că sunt fiziologice, pot fi considerate ca adaptative, prin aceea că ele tind, fie să minimalizeze, fie să îndepărteze fiinŃa vie de o sursă de pericol real sau potenŃial. Sindromul tradus prin răspunsul stereotip al organismului la acŃiunea diferiŃilor factori nocivi, a fost denumit sindrom general de adaptare (SGA) sau sindrom de stres biologic. Hans Selye a utilizat termenul de stres, în 1950, spre a desemna "un ansamblu de reacŃii ale organismului faŃă de o acŃiune externă exercitată asupra sa de către un evantai

larg de agenŃi

modificări

cauzali: fizici, chimici, biologici, psihici; constând în apariŃia unor variate

morfo-funcŃionale, în special endocrine". În cazul unei acŃiuni de mai lungă

durată a agentului stresor, aceste modificări îmbracă forma a ceea ce Selye a numit, încă

din anul 1936, Sindromul general de adaptare (SGA) care "cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice (apar la oricare dintre agenŃii declanşanŃi), capabile să asigure

Masaj antistres şi recuperator

mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faŃa agresiunii care îi ameninŃă integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale" (Selye, H., 1984). Selye (1984) studiază şi descoperă trei faze succesive în derularea sindromului general de adaptare: reacŃia de alarmă, reacŃia de rezistenŃă şi faza de epuizare.

"ReacŃia de alarmă se traduce prin modificări induse de către sistemul nervos

simpatic şi de medulosuprarenală, având loc şi o activare a corticosuprarenalei. În această fază, iniŃial are loc o scădere a rezistenŃei organismului, astfel că agresorii foarte puternici pot produce moartea. ReacŃia de rezistenŃă apare când acŃiunea agresorului persistă, iar organismul îşi creează un echilibru, reuşind să se adapteze la noua situaŃie. Semnele reacŃiei de alarmă sunt estompate, iar capacitatea de rezistenŃă urcă peste nivelul normal. Faza de epuizare se înregistrează după ce întreaga energie de adaptare a organismului a fost epuizată sub acŃiunea suficient de prelungită a unui agresor. Puterea de adaptare a organismului fiind limitată, se ajunge la epuizare". Meritul lui Selye constă în a fi reuşit să observe şi să reŃină răspunsul stereotip, reacŃiile comune ale organismelor expuse stresului. Teoria stresului a evoluat mereu, devenind complexă şi îmbogăŃindu-se prin descoperiri, adăugându-şi noi valenŃe, dar rămânând în esenŃă firul care uneşte reactivitatea comună tuturor organismelor vii, oricât de simple sau oricât de superioare ar fi organizate ele. ParticularităŃile individuale intervin determinant în răspunsul la acŃiunea stresului; în condiŃii similare stresul provoacă, la unii subiecŃi, reacŃie de echilibrare a homeostaziei, pe când la alŃii se ajunge rapid la faza de epuizare sau chiar de şoc.

Masaj antistres ş i recuperator mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fa Ń a agresiunii care

Figura nr. 1. Fazele stresului (Melgosa, J., 2000)

ReacŃia nespecifică este primul răspuns pe care organismul viu îl dă la acŃiunea unor agenŃi stresanŃi, răspuns ce poate fi urmat, în unele cazuri, de reacŃii specifice. Răspunsul nespecific este placa turnantă a întregului sistem reacŃional, care recepŃionează şi răspunde instantaneu, încearcă şi reuşeşte aproape în fiecare clipă să restabilească homeostazia, cu ajutorul reacŃiilor nespecifice pe care le realizează fără a mai solicita sistemele specializate. Dacă acest răspuns de adaptare nespecifică nu este suficient să restabilească echilibrul homeostazic, atunci vor fi afectate celelalte sisteme pentru a da un răspuns specific adecvat. Placa turnantă a echilibrului homeostazic, prin legăturile sale neuro- şi hormonoreglatoare, are proprietatea de a solicita selectiv exact sistemul cel mai specializat şi capabil să dea răspunsul cuvenit situaŃiei date. M. Ighehart (1991) găseşte în teoria lui Selye trei implicaŃii importante:

"efectele stresului se adună cu timpul;

analiza efectelor patologice ale stresului asupra organismului;

"situaŃia stresantă - se referă la un stimul nociv sau la un eveniment cu semnificaŃie

efectele stresului sunt cumulative".

Irina Holdevici şi I. Vasilescu (1993), specifică:

puternică afectogenă; starea organismului – caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o supraîncărcare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale organismului pentru a face faŃă ameninŃărilor". În activităŃile directe, individul se opune situaŃiilor stresante, modificând relaŃiile sale

cu mediul ambiant prin anumite strategii (cf. Holdevici şi Vasilescu, 1993):

"pregătirea pentru preîntâmpinarea situaŃiilor stresante;

acŃiuni agresive la adresa agentului stresant;

comportamente de evitare;

reacŃie de apatie sau comportament lipsit de speranŃă".

Filozoful francez Cl. Bernard (citat de Andre, C. Şi Lelord, F., 1995) demonstrează că "mediul intern al organismului nu se schimbă în raport cu mediul extern care este în continuă schimbare". După unii autori (M. Epuran, 1996), "stresul este perceperea unei ameninŃări, mai precis percepŃia unei incapacităŃi de a face faŃă cerinŃelor, ca răspuns apărând tendinŃa de fugă sau de luptă (flight or fight), iar dacă acestea nu sunt posibile făcându-se simŃită presiunea sau încordarea".

Printre caracteristicile stresului se numără:

poate fi o reacŃie de subsolicitare sau de suprasolicitare

adesea e însoŃit de o autoevaluare negativă, provenită din experienŃele negative

anterioare este dependent de experienŃă (dacă ai capacitatea de a face faŃă stresului - coping - nu vei fi afectat în viitor, incapacitatea respectivă putând conduce la îmbolnăviri serioase). Stresul este văzut de unii autori (Epuran, M. ş.a., 2001), atât ca proces, cât şi ca

stimul.

După McGarth (citat de Epuran, M. ş.a., 2001), stresul apare când există un dezechilibru între cerinŃele
După McGarth
(citat de
Epuran, M.
ş.a., 2001), stresul apare când
există un
dezechilibru între cerinŃele percepute şi percepŃia capacităŃii organismului de a răspunde.
CerinŃe,
obiectiv
Dezechilibru perceput
între cerinŃe şi capacitatea
de răspuns
Răspuns
Figura nr. 2. Stresul ca proces (Epuran, M. ş.a., 2001) Stres AmeninŃare ReacŃie de stare anxioasă
Figura nr. 2. Stresul ca proces (Epuran, M. ş.a., 2001)
Stres
AmeninŃare
ReacŃie de stare
anxioasă

Figura nr. 3. Stresul ca stimul (Epuran, M. ş.a., 2001)

În schema anterioară, stresul este considerat stimul pentru anxietate. Pentru a evita confuziile posibile datorate varietăŃii de conotaŃii existente pentru stres, Marita Inglehart (citată de Epuran, M. ş.a., 2001) se va referi la faptul ca evenimentele critice ale vieŃii conduc la tensiune. Această tensiune va motiva individul să- şi restabilească consistenŃa cognitivă în cadrul viziunii proprii despre viaŃă. Autoarea aduce ca argumente faptul că însuşi Selye găsise, în 1976, 110.000 publicaŃii pe tema stresului, foarte diferite ca nivel de analiză. Aspectele fiziologice ale stresului au fost cercetate de Cannon (1929), Selye (1956), cele psihologice de Lazarus (1966), iar cele

Masaj antistres şi recuperator

sociale de Smelser (1963). În continuare, termenul de stres a fost definit foarte diferit, în funcŃie de nivelul analizei propuse. Termenul de stres, spune M.Inglehart (1991), este folosit pentru a descrie stimulii care produc anumite reacŃii de stres (definiŃie prin stimuli); el este de asemenea folosit pentru a descrie reacŃiile însăşi (definiŃie prin răspuns), sau pentru a descrie procesele mediatoare - intervening processess (Lazarus, S., Folkman, R.S., 1984). Utilizarea preferenŃială a termenului de tensiune evită deci unele neajunsuri ale polisemiei termenului de stres. Stresul poate avea cauze fizice:

foamea, boala, dezechilibrele alimentare;

surmenajul fizic, oboseala;

schimbările de climă excesive;

zgomotul (după un sondaj IFOP din 1978 zgomotul este factorul nr.1 de stres

pentru 32% din persoanele integrate); perturbările de ritm biologic; cel ce lucrează noaptea, pilot de linie etc.

poluarea şi intoxicaŃiile.

dar, de asemenea, sunt şi numeroase cauze psihologice: frustrări, plictiseală, emoŃii prea puternice, griji profesionale, schimbări de mediu .... Într-un mod general, schimbările, adică toate situaŃiile care necesită o adaptare, o modificare de comportament impusă sunt generatoare de stres. Noi nu reacŃionăm toŃi în acelaşi fel la diferiŃi agenŃi de stres fie ei fizici sau psihologici. Pentru unii, un eveniment va fi primit ca stimulativ, pe când alte persoane îşi vor pierde cumpătul. La fel, în faŃa unei agresiuni microbiene, un organism va mobiliza toate resursele sale defensive şi nu va permite bolii să se instaleze, în timp ce altul se va lăsa copleşit. Boala nu este cauzată numai de cauze exterioare, ci depinde de şi calitatea reacŃiilor noastre de apărare şi adaptare în faŃa agresiunilor. Noi reacŃionăm diferit, în funcŃie de mai mulŃi factori:

boli anterioare;

constituŃie fizică;

alimentaŃie;

educaŃie;

mediul înconjurător etc. Factorii alimentari au o mare importanŃă, în măsura în care ei determină în parte

buna funcŃionare a sistemului nostru nervos şi glandular. Următoarele elemente micşorează mult rezistenŃa noastră la stres:

excesul de zahăr, mai ales cel prelucrat, superior;

excesul de grăsimi, mai ales de origine animală;

excesul sau insuficienŃa proteinelor;

excesul de sare;

excitante: cafea, Ńigări, alcool;

alimentaŃia săracă în minerale (calciu, magneziu etc);

alimentaŃia săracă în vitamine. EducaŃia pe care am primit-o ne-a pregătit mai mult sau mai puŃin pentru a ne apăra

sau a ne adapta. Ea poate fi generatoare de stres neînvăŃându-ne să ne respectăm limitele, angajându-ne în cursa pentru bani sau putere în detrimentul nevoilor noastre biologice. Pentru a evita pericolul de îmbolnăvire cauzat de stres, medicina modernă pune la dispoziŃia omului sănătos o gama variată de mijloace fizice şi psihice care se adresează organismului: tehnici de relaxare, descărcări adecvate hormonale produse de eustresul de efort, masaj, acupunctură, presopunctură, gimnastică medicală, odihnă activă etc.

1.2. Principalele căi care mediază răspunsul la stres

Studiile

experimentale au

dovedit că există

două căi principale prin care se

realizează răspunsul la stres, astfel (Stora, J.B., 1999):

Calea neurohormonală este formată dintr-o serie de servomecanisme biologice cu posibilităŃi de autoreglare. ScoarŃa cerebrală, prin senzorii săi, primeşte şi selectează informaŃiile, apoi le transmite hipotalamusului, unde va avea loc comutarea influxului nervos în reacŃie hormonală ce se transmite hipofizei şi suprarenalei, iar prin circuit sanguin întregului organism.

A doua cale de transmitere a răspunsului la stres se realizează prin intermediul catecolaminelor eliberate sub influenŃa descărcărilor de acetilcolină de către terminaŃiile nervilor vegetativi şi de către medulosuprarenală. O delimitare netă între aceste două căi nu se poate face. Atât la om, cât şi la vieŃuitoarele care posedă sistem nervos, acŃiunea factorilor stresanŃi va fi receptată în primul rând la nivelul acestuia. Prin intermediul cortexului cerebral, al formaŃiunii reticulate şi sistemului limbic, influxul nervos ajunge la hipotalamus. Celulele neuroendocrine vor transforma semnalul nervos în mesager umoral (corticotropin releasing factor – CRF, identificat în hipotalamus şi neurohipofiză). Fără a intra în detalii, se impun unele precizări cu privire la structura, în mare, a sistemului nervos central şi, mai ales, la localizările unor funcŃii şi la tipurile de reacŃii declanşate de către diferitele segmente. Astfel, la nivelul sistemului nervos, se disting trei regiuni diferite:

axul

central,

format

din

măduva

spinării,

bulb,

cerebel,

creierul

mijlociu

şi

hipotalamus sistemul limbic (aria orbito-frontală, hipocampul, aria preoptică, septul, amigdalele)

cortexul cerebral, porŃiunea cea mai dezvoltată la vertebratele superioare.

Prin studii experimentale, ablaŃie sau stimulare electrică a diferitelor porŃiuni ale sistemului nervos, s-a reuşit să se identifice anumite funcŃii ale acestor zone şi reacŃii induse în organism, astfel (Lazarus, R.S., Folkman, S., 1984):

Cortexul cerebral şi emisferele cerebrale, cunoscute ca neoencefal, reprezintă locul de selectare şi dispeceratul de distribuire a impulsurilor spre efectori (aici se iau deciziile); acesta este responsabil de funcŃiile cunoaşterii. Sistemul limbic (paleoencefalul) este sediul principalelor reacŃii emoŃionale, favorizând apariŃia reacŃiilor adecvate la stimulii noi. Acest segment elaborează o reprezentare internă, o memorie a lumii interioare, cu care pot fi confruntate imaginile mediului înconjurător. Structurile acestui segment îndeplinesc funcŃii bine precizate. Astfel, stimularea electrică a nucleului amigdalian provoacă reacŃii simpatice şi parasimpatice, secreŃie intensă de ACTH şi de corticosteroizi. Stimularea hipocampului produce mişcări involuntare, precum şi un model modificat de secreŃie a corticosteroizilor. Prin stimularea altor segmente ale sistemului limbic, se produc modificări ale presiunii sanguine, ale ritmului cardiac, precum şi modificări pupilare. Trunchiul cerebral, cu mezencefalul, ganglionii bazali şi hipotalamusul joacă un rol esenŃial în stabilirea teritoriului, în căutarea de adăpost, hrană şi în reproducere. În general, hipotalamusul, prin funcŃiile lui, influenŃează activităŃile necesare supravieŃuirii individului în spaŃiu, este strâns legat de sistemul limbic şi este considerat centrul reglării răspunsurilor autonome. Prin poziŃia lui, dar şi prin funcŃiile sale, este staŃia de releu care comută sistemul nervos în reacŃie hormonală spre hipofiză. Cu ajutorul legăturilor vasculare, factorii hipotalamici sunt dirijaŃi direct în hipofiza anterioară, determinând

Masaj antistres şi recuperator

răspunsul hormonal provocat de stresori. Hipotalamusul este implicat şi în unele reacŃii emoŃionale. Hipotalamusul, în situaŃii de stres, poate interveni pe trei căi:

activând, pe cale neurogenă, sistemul catecolamin-ergic simpatoadrenal

eliberând neurohormoni hipofizotropi

sintetizând vasopresină şi peptide opioide

Sistemul nervos vegetativ şi suprarenala reprezintă o altă cale, integrată la prima, de răspuns a organismului la starea de stres. Sistemul nervos simpatic este implicat în producerea unor serii de modificări corespunzătoare efortului de pregătire pentru fugă sau

luptă. În cursul reacŃiilor emoŃionale, acesta acŃionează ca un mecanism de urgenŃă, alături de medulosuprarenală. IntervenŃia lui şi a medulosuprarenalei se traduce prin creşterea activităŃii cardiace şi dirijarea fluxului sanguin din viscere spre muşchii voluntari. Starea de stres provoacă o reacŃie promptă a viscerelor inervate de sistemul nervos simpatic, reacŃie tradusă mai cu seamă la nivel vascular. Stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic determină activarea

medulosuprarenalei cu secreŃie de adrenalină şi noradrenalină, hormoni cu efecte similare sistemului nervos simpatic. Noradrenalina este mai activă în creşterea presiunii sanguine, dar este mai puŃin eficace în efectele sale metabolice şi în relaxarea muşchilor netezi, în comparaŃie cu adrenalina. În stările emotive, ca frica şi anxietatea, creşte debitul de adrenalină, în timp ce noradrenalina răspunde mai lent, deşi în efort fizic nivelul circulant al acestui hormon creşte. Referitor la aceste catecolamine se poate afirma că sunt secretate în toate situaŃiile care necesită un răspuns activ al organismului şi o mobilizare a

resurselor

energetice pentru a face faŃă agresiunii. În sens larg, se poate discuta de o

reacŃie simpatoadrenergică diferenŃiată după natura solicitărilor. Drumul parcurs de influxul nervos declanşat prin stres, până la realizarea unui răspuns al organismului este următorul: celulele neuroendocrine din hipotalamus secretă CFR, care ajunge la lobul anterior al hipofizei prin intermediul sistemului port hipotalamo- hipofizar. Prin aceste vene portale şi nu pe cale nervoasă este stimulată secreŃia de ACTH. În cortexul suprarenal, ACTH determină secreŃia de glucocorticoizi, cortizol şi corticosteron. Hormonii corticosuprarenali stimulează gliconeogeneza, asigurând energia necesară efortului de adaptare la condiŃii de stres. Concomitent, glucocorticoizii produc involuŃia timolimfatică, eozinopenie şi limfopenie. Aceste reacŃii sunt caracteristice stării de alarmă, de adaptare fiziologică şi de coexistenŃă în echilibru a organismului cu starea de stres. Este ceea ce se numeşte reacŃie sintoxică. Prelungirea acŃiunii stresorului sau intensitatea mărită a acestuia va fi urmată de reacŃii umoale cu traduceri clinice şi morfopatologice, datorită descreşterii ACTH şi secreŃiei mărite de mineralocorticoizi.

Figura nr. 4. Organele, aparatele şi sistemele organismului implicate în fiziologia stresului (Melgosa, J., 2000)

Masaj antistres ş i recuperator r ă spunsul hormonal provocat de stresori. Hipotalamusul este implicat ş

11

Căile, releele şi staŃiile parcurse de către informaŃia declanşată de stres, precum şi răspunsul organismului sunt reglate cibernetic pe baza proprietăŃilor de recepŃie, transmitere şi modelare a intensităŃii prin retroinformare (feed-back). Astfel, un exces de CRF poate inhiba secreŃiile endocrine. Surplusul de hormoni declanşat de ACTH va reinforma sistemul hipotalamo-hipofizar, acŃionând ca inhibitori asupra secreŃiei de ACTH, sistem denumit feed-back scurt. Selye a probat existenŃa unui mecanism de informare corticoid sau feed-back lung. Nivelul crescut de corticoizi în sânge va avea efecte inhibitare asupra secreŃiei de ACTH.

C ă ile, releele ş i sta Ń iile parcurse de c ă tre informa Ń

Figura nr. 5 Controlul hipotalamo-hipofizar al corticosuprarenalei (Levine, citat de Baba, A.I. şi Giurgea, R., 1993)

Organismul, prin sistemele de reglare, reuşeşte să-şi menŃină homeostazia, chiar şi în condiŃii vitrege, de influenŃare nefavorabilă exercitate de mediul înconjurător. În acelaşi timp, prin homeoreză va avea loc o selectare a priorităŃilor în funcŃie de o anumită stare fiziologică, mai ales la nivel tisular.

C ă ile, releele ş i sta Ń iile parcurse de c ă tre informa Ń

Figura nr. 6. RelaŃia sistem imunitar – sistem endocrin la factorii de stres (Khansari şi colab., citaŃi de Baba, A.I. şi Giurgea, R., 1993)

Masaj antistres şi recuperator

ReacŃia organismului la factorii de stres nu se limitează numai la axul hipotalamo- hipofizo-suprarenal, ci vor fi antrenate şi celelalte glande endocrine cu toŃi hormonii lor, precum şi alte sisteme şi organe care concurează la realizarea homeostaziei. Fiecare celulă a organismului este scăldată de mediul intern care vehiculează substanŃele nutritive, iar cu ajutorul hormonilor secretaŃi de glandele endocrine şi vehiculaŃi de către sânge va fi Ńinută la curent cu tot ce se petrece în organism. În cursul evoluŃiei, organismele şi-au creat un bioritm pe care îl menŃin cu ajutorul reacŃiilor de adaptare, atunci când condiŃiile de mediu se schimbă. Există un ritm circadian al secreŃiei de ACTH-corticoizi, ritm ce va influenŃa şi răspunsul la stres al organismului, în funcŃie de nivelul hormonal existent în momentul acŃiunii factorului ostil.

Masaj antistres ş i recuperator Reac Ń ia organismului la factorii de stres nu se limiteaz

Figura nr. 7. Circuitul biochimic al stresului (http://www.infoforyourhealth.com)

1.3. ReacŃia organismului la stres

Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de sistemul nervos şi sistemul endocrin. Sistemul nervos simpatic şi parasimpatic participă la elaborarea răspunsurilor organismului la stimulii percepuŃi. Încă din anii ‘30, cercetătorii s-au concentrat pe necesitatea de a localiza în interiorul creierului reacŃiile emoŃionale. În timp, "s-au descris conexiunile între sistemul limbic şi regiunile cortexului în reprezentarea mecanismului intern al emoŃiei (Papez, 1937), rolul fundamental al hipotalamusului în reacŃiile emoŃionale (Hess, 1955), legăturile observate între undele cerebrale şi stările de relaxare" (Abrassart, J.L., 1990). Mai târziu, Edmund Jacobson a abordat o poziŃie holistică faŃă de această problemă, considerând că "experienŃa unei persoane stresate este caracterizată de un răspuns global al organismului, care integrează toate sistemele: muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal" (Abrassart, J.L., 1990). El a pus sub semnul întrebării ideea conform căreia, pornind de la o informaŃie senzorială receptată de organism, creierul

comandă muşchilor reacŃia corespunzătoare şi a propus corelarea reacŃiilor neuro- musculare cu cele emoŃionale specifice fiecărei persoane şi înlocuirea ideii conform căreia creierul comandă corpul cu aceea a existenŃei unei autoreglări biologice globale. El a demonstrat că organismul reacŃionează direct şi prompt la orice schimbare care intervine în mediul înconjurător, prin reacŃii coordonate de fapt de toate sistemele enumerate mai sus. Jacobson include în termenul de reacŃii neuro-musculare toate reacŃiile emoŃionale analoage celor observate în timpul efortului voluntar, care apar la persoanele stresate. Observând faptul că simpla evocare mentală a unei situaŃii produce aceleaşi reacŃii

ca şi situaŃia reală, el a propus o metodă de relaxare bazată pe autoevaluarea senzaŃiilor musculare cu ajutorul unei succesiuni de contracŃii şi relaxări. Aplicând această metodă a constatat că prin antrenament sistematic se poate obŃine relaxarea voluntară a muşchilor şi, prin biofeedback, reducerea activităŃii circuitelor cerebrale şi sistemelor organice afectate de stres. Pornind de la perceperea unei situaŃii / eveniment, în organism se declanşează un ansamblu întreg de reacŃii de evaluare, în funcŃie de experienŃa anterioară în situaŃii / evenimente asemănătoare. Acestea se compară cu scopurile de atins în situaŃia nouă şi rezultatele acestor evaluări dau naştere la noi senzaŃii, care din sfera psihică se vor repercuta asupra celei fizice, determinând producerea unor noi reacŃii neuro-musculare. De cele mai multe ori, aceste reacŃii de evaluare nu se produc la nivel conştient, devenind conştiente doar reacŃiile neuro-musculare şi nici acestea în faza incipientă, ci după ce s-au amplificat suficient, astfel încât să devină jenante.

comand ă mu ş chilor reac Ń ia corespunz ă toare ş i a propus corelarea

Doar o autoobservare atentă, bazată pe un antrenament sistematic, ne poate

Figura nr. 8. Simptomele stresului (Hindle, T., 2001)

permite conştientizarea modului în care organismul nostru reacŃionează la evocarea unei situaŃii trecute sau la proiectarea mentală spre o situaŃie viitoare. Ceea ce numim emoŃie este de fapt, în optica lui Jacobson (citat de Abrassart, J.L., 1990), "un ansamblu de procese psihice şi neuro-musculare asociate". În interacŃiunea cu lumea înconjurătoare, percepem realitatea prin intermediul simŃurilor, iar cercetarea ştiinŃifică a demonstrat deja faptul că acestea au anumite limite. Ca atare, perceperea realităŃii este influenŃată şi de trăirile interioare declanşate de situaŃia respectivă (sentimente, emoŃii, care determină, la rândul lor, anumite senzaŃii corporale). Practic, în timp, perceperea realităŃii devine un fel de proces condiŃionat, în care, la nivel intern, se asociază situaŃia percepută cu trăirirle resimŃite anterior în situaŃii asemănătoare. Pentru că, fiecare persoană are un mod propriu de a funcŃiona şi, mai ales, de a răspunde prin anumite reacŃii în faŃa stimulilor primiŃi din exterior, perceperea realităŃii devine o problemă de interpretare, subiectivă. ApariŃia unor tensiuni psihice şi trăirea unor sentimente puternice la evocarea mentală a unei situaŃii (sau chiar în faŃa situaŃiilor, datorită condiŃionărilor), determină implicit şi apariŃia unor tensiuni musculare. Aceste tensiuni sunt normale şi necesare, în cazul în care sunt bine adaptate necesităŃilor, pentru declanşarea acŃiunii. Dar pot apare mai multe situaŃii în care aceste tensiuni musculare devin perturbatoare, astfel (Epuran, M. ş.a., 2001):

Masaj antistres şi recuperator

evaluarea greşită a situaŃiei (fie datorită incapacităŃii de a ne conştientiza corect propriul corp, fie condiŃionărilor anterioare, fie unor sentimente ca frica, furia etc.) şi declanşarea unor tensiuni musculare neadaptate corespunzător, ceea ce duce la încordări inutile în cazul în care evaluarea trebuie să fie urmată de acŃiune, sau acumulare de tensiuni musculare, prin neconsumarea acŃiunii. Tensiunile acumulate se permanentizează şi dereglează o serie de funcŃii (în primul rând funcŃia circulatorie, prin comprimarea pereŃilor vaselor de sânge şi apoi şi celelalte: respiratorie, digestivă etc.). Muşchii îşi pierd elasticitatea, apar contracturi musculare care dezechilibrează aliniamentul corect al corpului, acest dezechilibru putând accentua, la rândul său, perturbarea diverselor funcŃii. tulburările de sensibilitate pot conduce la înregistrarea unor senzaŃii eronate în relaŃia cu stimulii exteriori, ajungându-se astfel la perceperea incorectă a realităŃii şi la interpretarea sa în funcŃie de aceste senzaŃii greşite. Toate aceste situaŃii conduc, în timp, la diminuarea şi pierderea flexibilităŃii mentale şi fizice, apariŃia rigidităŃii în gândire şi mişcare, apariŃia dificultăŃilor de comunicare, diminuarea capacităŃii de relaxare psihică şi fizică şi, implicit, la scăderea randamentului în activităŃile zilnice.

Masaj antistres ş i recuperator ∑ evaluarea gre ş it ă a situa Ń iei (fie

Figura nr. 10. RelaŃia dintre stres şi randament (Melgosa, J., 2000)

1.4. Efectele stresului asupra principalelor funcŃii şi organe

Se ştie că reacŃiile fiziologice modifică conduita, dar şi stările psihice se repercutează asupra stării fiziologice, ambele putând determina disfuncŃii. Anxietatea şi stresul conduc la modificări fiziologice. Modificările în dispoziŃiile psihice, creşterea iritabilităŃii, sentimentele vagi de aprehensiune, sunt puse pe seama scăderii glicemiei sanguine. Aceste simptome pot fi inversate crescând acest nivel al glicemiei. DisfuncŃiile psihofiziologice sunt simptome fizice cauzate de factori emoŃionali şi se adresează unui organ care se afla sub controlul sistemului nervos autonom. Individul nu

este totdeauna conştient de stările lui emoŃionale. Iată o lista de dereglări care se produc ca urmare a stresului: boli de piele, dureri musculare - crampe, mialgii, dureri de cap, astm bronşic, tulburări cardiovasculare, tulburări gastrointestinale - ulcer, gastrite, colite, constipaŃie, hiperaciditate, tulburări genito-urinare, tulburări endocrine. Teoria psihanalitică pune unele disfuncŃii în alimentaŃie, respiraŃie şi altele pe seama frustrărilor resimŃite de individ în legătură cu tendinŃele sale vitale care sunt reprimate de societate. Când cauzele fizice nu sunt cunoscute, reacŃiile se numesc psihosomatice. "ReacŃiile fiziologice pot servi drept indicatori pentru dezvoltarea capacităŃii de a controla comportamentul în situaŃiile de stres, prin conştientizare şi evaluarea realistă a acestei capacităŃi "(Blank, L., Lewes, K., 1980). Factorii de stres afectează diferitele funcŃii din organism, ca rezultat al influenŃei pe care stresul o exercită asupra sistemului neuroendocrin.

Tulburări cardiovasculare La persoanele expuse stresului apar tulburări cardiovasculare, acestea fiind exprimate prin modificările frecvenŃei cardiace şi ale tensiunii arteriale. Stresurile repetate sau acŃiunile prelungite se vor finaliza prin instalarea unei hipertensiuni constante, apariŃia modificărilor morfopatologice vasculare sub formă de ateroscleroză, stenoză coronariană şi infarct miocardic. Sistemul nervos vegetativ, mai cu seamă componenta sa simpatică, acŃionează încă din primele momente asupra cordului şi arterelor. Componentei neuronale i se adaugă hormonii reprezentaŃi de adrenalină, noradrenalină şi glucocorticoizi. Aceştia vor produce şi modificări metabolice, printre care eliberarea de acizi graşi liberi cu un grad ridicat de risc în formarea aterosclerozei. AcŃiunea vasoconstrictoare a noradrenalinei va determina creşterea tensiunii arteriale, susŃinută în continuare de glucocorticoizi. Concomitent, are loc o mărire a frecvenŃei cardiace, tradusă prin tahicardie.

Tulburări ale funcŃiei de reproducere Hormonii hipofizari care controlează funcŃia organelor sexuale, gonadotrofinele, sunt influenŃaŃi negativ de hormonii secretaŃi în stres. PrezenŃa ACTH la femei determină chistizarea foliculilor ovarieni, împiedicând dehiscenŃa prin suprimarea secreŃiei de hormon luteinizant hipofizar. InfluenŃe negative au loc şi asupra nidării ovulului fecundat, se reduce supravieŃuirea embrionilor, se produce întreruperea sarcinii cu resorbŃia sau avortarea produsului de concepŃie. La bărbaŃi, prezenŃa ACTH-ului sau a corticosteroizilor diminuează producŃia de andogeni testiculari.

Tulburări de creştere şi dezvoltare AcŃiunea catabolică a hormonilor elaboraŃi în timpul stresului va determina oprirea creşterii şi dezvoltării tinerilor şi slăbirea adulŃilor şi persoanelor în vârstă. Catecolaminele produc o intensificare a consumului de oxigen şi o creştere a metabolismului bazal, mobilizează glicogenul hepatic şi muscular, la fel şi acizii graşi din depozite. Glucocorticoizii acŃionează asupra grăsimilor şi proteinelor în acelaşi sens ca şi catecolaminele. Concomitent, pe calea hipotalamo-hipofizară vor fi influenŃate şi secreŃiile endocrine. SecreŃia de somatotrop se consideră a fi controlată de catecolamine.

Modificări ale funcŃiei imunitare La organismele stresate, modificările nervoase şi endocrine determină o scădere a rezistenŃei la diferite infecŃii. Stresul, distresul şi diferite boli psihiatrice sunt asociate cu efecte imunosupresoare. La om, hormonul de creştere se secretă în cantităŃi mari în stresurile fizice şi psihosociale. Principalii factori de stres care determină deprimarea răspunsului imun sunt: stresul de căldură, stresul de frig, stresul de altitudine, stresul de

Masaj antistres şi recuperator

suprapopulare, izolarea, stresul alimentar, stresul de zgomot, mediul patogen, tratamentul cu antibiotice.

ReacŃia glandei suprarenale Prima reacŃie a suprarenalei la un factor de stres este eliberarea de adrenalină şi noradrenalină, pentru ca într-o fază mai avansată să se elibereze hormonii corticosuprarenalieni. Aceste secreŃii au rol în instalarea stării de rezistenŃă la acŃiunea factorilor de stres. Orice solicitare a unui organism homeoterm, indiferent de natura lui (stres psihic, metabolic, somatic), determină o secreŃie crescută de catecolamine. Natura hormonului secretat de medulosuprarenală depinde de felul stresului. În acest sens, se ştie că o scădere bruscă a tensiunii arteriale (un stres circulator) accentuează secreŃia de noradrenalină, în timp ce o activitate musculară epuizantă, care este însoŃită de o hipoglicemie, sau chiar într-o hipoglicemie indusă de o secreŃie crescută de insulină are loc o intensificare a secreŃiei de adrenalină. În situaŃia în care factorul stresant acŃionează o perioadă mai îndelungată, reacŃia suprarenalei este multifazică, producând modificări accentuate în sistemul hipotalamo-hipofizo-suprarenal. Mecanismul feed-back de autoreglare hormonală stă la baza activităŃii axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal, mecanism ce funcŃionează în dependenŃă de concentraŃia hormonilor glucocorticoizi din sânge.

ReacŃia glandei hipofize Hipofiza îndeplineşte rolul de dirijor în constelaŃia endocrină, prin intermediul ei stabilindu-se legătura dintre sistemul endocrin şi nervos. Pe de altă parte, se ştie că prin sistemele hipotalamo-hipofizo-suprarenal se intervine în mecanismele generale de reglare a organismului, în adaptarea organismului la diferite acŃiuni ale mediului. În stările de stres, când organismul face eforturi pentru adaptare, hipofiza, printr-o reacŃie foarte rapidă, intervine realizând în acest fel modificări adecvate. Sistemul hipotalamo-hipofizar reprezintă veriga principală care realizează homeostazia organismului. ExcitaŃiile din mediul exterior, acŃionând asupra receptorilor nervoşi, determină un răspuns (răspunsul primar) care prin stimulinele hipotalamice influenŃează secreŃia de hormoni hipofizari corespunzători, determinând reacŃii endocrine specifice faŃă de factorul care a acŃionat. Analiza intervenŃiei hipofizei la diferite stresuri a evidenŃiat că activarea hipofizo-

suprarenală nu este constantă în orice reacŃie de stres, că sunt situaŃii în care suprarenala

nu este principala glandă

pentru adaptarea organismului. În funcŃie de intensitatea

factorului stresant şi reacŃiile sunt diferite. În cazul unui stres moderat, în care reacŃiile sunt

specifice, apare comanda nervoasă cu realizare endocrină, care însă nu este standardizată, în timp ce în stresuri puternice răspunsul se produce cu o specificitate scăzută.

ReacŃia glandei tiroide Tiroida este una dintre glandele cele mai receptive la diferite acŃiuni ale mediului, prezentând modificări de structură, funcŃie şi greutate. În stările de stres apare o hipofuncŃie tiroidiană, cu reducerea greutăŃii glandei.

ReacŃia glandei epifize Această glandă are în organism atât o contribuŃie nervoasă, cât şi una glandulară, ceea ce o face comparabilă cu hipofiza. Antagonismul fiziologic al epifizei cu hipotalamusul, care este Ńinta secreŃiei epifizare, este un argument în favoarea participării

acestei glande în reacŃiile

de răspuns la stres. În momentul de faŃă, însă există date

insuficiente şi păreri diferite asupra participării epifizei la stările de stres.

ReacŃia timusului În constelaŃia endocrină reactivă la stres, timusul ocupă un rol important. În organismul stresat, timusul prezintă imaginea unui organ involuat, este o involuŃie accidentală, reversibilă, în sensul că după ce factorul stresant a încetat să acŃioneze, organul revine morfologic şi funcŃional la capacitatea normală. Alături de suprarenală, timusul reprezintă un indicator bun al stărilor de stres, tocmai pentru că acest organ limfoid răspunde extrem de rapid la agenŃii care induc modificări patologice sau care modifică starea trofico-metabolică a organismului. Timusul intervine şi în menŃinerea homeostaziei imunitare, prin hormonii sau substanŃele ce le secretă.

Dar ceea ce ne interesează practic şi ceea ce caracterizează experienŃa unei persoane stresate este un răspuns global al organismului care integrează toate sistemele:

muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal. Edmond Jacobson (citat de Abrassart, J.L., 1990), a fost primul care a adoptat această poziŃie holistică. El a pus sub semnul întrebării ideea foarte răspândită, după care în urma unei informaŃii senzoriale, creierul dă ordin muşchilor să reacŃioneze. El a asociat fiecărei reacŃii emoŃionale, reacŃii neuromusculare specifice unei persoane. Aceste contracŃii musculare apar simultan cu reacŃiile sistemului nervos şi hormonal şi nu la ordinul creierului. El a pus în evidenŃă, de asemenea, o interacŃiune reciprocă, un bio- feedback între activităŃile cerebrale şi musculare. Se poate spune că, corpurile reacŃionează direct la schimbările din mediul lor înconjurător, de fiecare dată, prin reacŃii organice (sistem simpatic), reacŃii nervoase şi hormonale (sistem nervos central) şi reacŃii musculare. Trebuie să abandonăm ideea că creierul comandă corpul pentru a o înlocui cu aceea a unei auto-reglări biologice globale. În general, în faŃa fiecărui eveniment trăit se reacŃionează, la nivel psihic cu o serie de stări psihice, care pot fi atât pozitive (în cazul în care adaptabilitatea persoanei este crescută) sau negative (în cazul unei adaptabilităŃi diminuate). Stările psihice sunt definite de M. Epuran (2001) ca "acele forme ale manifestărilor psiho-comportamentale exprimate în trăiri şi conduite declanşate de situaŃiile concrete din activitatea specifică". Dintre clasificările stărilor psihice, din punct de vedere al kinetoterapeutului şi pacientului, prezintă interes cea realizată de M. Epuran (2001), din punct de vedere al categoriilor în care se încadrează, astfel:

cognitive: ale atenŃiei (concentrare, distragere, vigilenŃă), ale percepŃiei (seturi perceptive-anticipative sau orientative), ale gândirii (claritate, confuzie, luciditate), ale imaginaŃiei (vis cu ochii deschişi-reverie), ale memoriei (blocaj); afective: dispoziŃii (anxietatea), reacŃiile afective în situaŃii succes, de eşec, frustrare etc. (entuziasm, bucurie, dezamăgire, amărăciune, supraapreciere, autodispreŃuire ş.a.), sentimente (mândrie, ataşament, colaborare);

conative / volitive: hotărâre, determinare, decizie de ris, îndârjire, combativitate,

agresivitate, laşitate, abandon etc.; ale conştiinŃei (sau ale sistemului psihic integral), numite stări psihice complexe (Epuran, M., 1981), ca: stări de limită - pozitive sau negative, stări ale conştiinŃei, aşa numitele stări alterate sau modificate de conştiinŃă (hiperluciditatea, transa, distorsionările perceptive, agresivitatea, încrederea exagerată în sine etc.). Stările psihice actuale pozitive au un revers, acela al stărilor negative, de dezadaptare, care uneori merg spre patologie. Stările psihice actuale sunt dependente de situaŃii.

Postulând relaŃia dublă activitate - trăire sau situaŃie - stare psihică înŃelegem de ce stările psihice actuale - momentane sunt în acelaşi timp reacŃii - reflectări ale şi la situaŃii specifice în care se află persoana, precum şi răspunsuri - conduite reglatorii sau adaptative.

Masaj antistres şi recuperator

Gradul de adaptare al stărilor psihocomportamentale la situaŃii este un rezultat al conjugării factorilor genetici-interni cu cei externi - educaŃionali, la care se adaugă cu pondere tot mai mare efortul de autoformare şi autoeducare depus de persoană. Un prim efort constă în învăŃarea unor conduite specifice fiecărui tip de situaŃie, raportat desigur la particularităŃile personalităŃii persoanei. Al doilea efort este îndreptat spre formarea de mecanisme de autoreglare a stărilor psihice, mai ales a celor negative, pentru realizarea în acelaşi timp a unei conduite adecvată situaŃiilor.

1.5. Stresul şi patologia

"În patologie, stresul poate interveni ca un factor adjuvant sau agravant, iar în bolile plurifactoriale completează acŃiunea altui stresor, determinând starea maladivă. Îşi face loc, însă şi ideea existenŃei unei patologii de stres, în care maladiile au etiologie plurifactorială şi sunt produse de agenŃi nocivi nespecifici, de agenŃi stresanŃi ce pot acŃiona singuri sau în asociaŃie cu agenŃi etiologici specifici, potenŃându-le specificitatea" (Iamandescu, I.B., 1993). În concepŃia patologiei moderne, macroorganismul rămâne factorul primordial în

interacŃiunea cu agenŃii nocivi de orice ordin ar fi ei. RezistenŃa organică a subiectului, datorată zestrei genetice, căreia i se adaugă particularităŃile individuale (vârstă, stare de sănătate, nivel imunitar etc.) reprezintă factori determinanŃi în apariŃia şi evoluŃia unei stări maladive. ReacŃia primară la stres va fi o atitudine de luptă sau de fugă. Se va încerca o contracarare a pericolului potenŃial sau iminent. În cazul în care răspunsurile de luptă sau fugă nu reuşesc să anihileze acŃiunile ostile ale mediului înconjurător, creierul va iniŃia răspunsul nespecific de stres, tradus prin sindromul general de adaptare. Tulburările patologice apar consecutiv devierii echilibrului fiziologic şi a metabolismului, ca un răspuns la stres de mare intensitate sau de lungă durată. Selye (1984) sugerează că "trecerea în sfera patologicului, cu traducere clinică, va avea loc în faza a treia, faza de extenuare a sindromului general de adaptare. Prelungirea reacŃiei la stres, cu epuizarea posibilităŃilor de reacŃie a organismului, poate duce la instalarea stării de boală sau chiar la moarte. Există însă şi posibilităŃi de sensibilizare a organismului, astfel ca ulterior stresuri mai puŃin intense să determine stări patologice. Răspunsul la stres are şi acŃiuni favorabile, de fapt răspunsul apare ca o reacŃie de echilibrare şi anihilare a factorilor adverşi. Eliberarea, încă din primele momente, a glucocorticoizilor determină atenuarea reacŃiilor inflamatorii excesive. În felul acesta se încearcă limitarea reacŃiilor care ar putea dezechilibra total organismul". Stresorii puternici, brutali, nu produc reacŃia nespecifică şi în majoritatea cazurilor conduc la îmbolnăvire. AgenŃii patogeni cu o mare specificitate, unele bacterii şi virusuri, vor declanşa direct reacŃia specifică fără un prodrom nespecific. Factorii de stres nu acŃionează aproape niciodată ca agenŃi maladivi unici. Bolile de adaptare sunt plurifactoriale, agenŃii stresanŃi acŃionând fie simultan, fie succesiv, cu efecte ce se sumează Etapa actuală a cunoaşterii ne permite să afirmăm că stresul, prin solicitarea la care supune organismul, prin influenŃa negativă pe are o exercită asupra sistemului timo- limfatic şi a funcŃiei imunitare, este acela care favorizează apariŃia unor boli. Mai mult, în absenŃa stării de stres, agentul etiologic nu este capabil să declanşeze boala.

ReacŃia

nespecifică a organismului, ca răspuns la acŃiunea unui stres, solicită

mijloacele şi posibilităŃile de apărare, putând chiar să le blocheze. În felul acesta ele nu

mai sunt disponibile pentru a fi mobilizate împotriva unor agenŃi patogeni pe care, în absenŃa stresului, organismul i-ar Ńine la respect. Macroorganismul se găseşte în echilibru

cu numeroşi agenŃi patogeni (paraziŃi, bacterii, viruşi), fără ca semnele de boală să se manifeste. AcŃiunea simultană sau chiar succesivă a unor stresori determină efecte patogene în avalanşă şi nicidecum o simplă însumare aritmetică, după cum s-ar putea presupune. În astfel de situaŃii stresorii determină la nivelul organismului o suprasensibilitate. Au fost observate şi situaŃii de suprarezistenŃă, care apar în timpul sau imediat după reacŃia de alarmă şi se manifestă în momentul acŃiunii altui factor agresiv. SuprarezistenŃa sau suprasensibilitatea unui organism supus unui nou stres s-a demonstrat a fi determinată prin descărcarea de hormoni hipofizari sau suprarenali. Instalarea suprarezistenŃei sau a suprasensibilităŃii unui organism suspus stresului depinde de durata şi intensitatea stresorului, precum şi de asocierea efectelor specifice ale stresului cu particularităŃile individuale (vârstă, bază genetică etc.). În problema proceselor care determină instalarea suprasensibilităŃii sau a suprarezistenŃei la un nou stres, mecanismele sunt deosebit de complexe, cu intervenŃia multor factori particulari, dependenŃi de subiect, ceea ce face în prezent aproape imposibilă prevederea unuia sau altuia dintre răspunsuri. SuprarezistenŃa se poate manifesta ca stare refractară a organismului, iar suprasensibilitatea ca o slăbire sau epuizare a organismului. Se impun unele precizări despre factorul organism ca partener al stresului. Organismele tinere au posibilităŃi mai mari de adaptare la condiŃiile de mediu schimbate. Biologic vorbind, organele care participă direct la sindromul general de adaptare au posibilităŃi mai mari sau mai mici, răspunzând prompt sau cu întârziere, depinzând de gradul lor de uzură. Astfel se explică de ce senilităŃii îi este caracteristic un grad mai mic de adaptabilitate şi tot astfel se pot explica răspunsurile variate ale diferitelor organisme la aceleaşi condiŃii de mediu. Cu cât sistemul hipofizo-suprarenal îşi menŃine mai mult timp integritatea funcŃională, cu atât posibilităŃile de răspuns vor fi mai bune, chiar şi la o vârstă foarte înaintată. Există situaŃii de epuizare prematură a sistemului hipofizo-suprarenal, ceea ce va determina posibilităŃi limitate de adaptare sau chiar răspunsuri inadecvate. Astfel pot apărea răspunsuri exagerate la impulsuri minime cu epuizarea mecanismului endocrin. Există multe asemănări între stadiul de epuizare produs de un stres puternic şi de scurtă durată şi oboseala vitală ca o consecinŃă a vârstei înaintate. În patologie se vorbeşte frecvent despre reacŃia la stres şi se definesc mai multe entităŃi: reacŃia acută la stres, reacŃia de adaptare şi tulburarea de stres posttraumatică (Gelder, M. ş.a., 1994).

ReacŃia acută la stres Acest termen desemnează tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, ce apar la persoane sănătoase mintal, ca răspuns la situaŃii excepŃional de stresante. Termenul se foloseşte pentru tulburări care se remit în interval de ore sau de câteva zile. ReacŃiile mai prelungite ar trebui descrise ca reacŃii de adaptare, dacă sunt uşoare, sau ca tulburări de stres posttraumatice (sechele tardive ale stresului) dacă sunt severe. Tabloul clinic al reacŃiilor acute la stres este variat, cu o combinaŃie de agitaŃie, semne vegetative de anxietate, răspuns limitat la stimulii din mediu, dezorientare vizibilă, stupor şi fugă. Singurul tratament necesar este o discuŃie despre evenimentele stresante, cu câteva doze de anxiolitic în cazuri severe.

ReacŃia de adaptare Acest termen este folosit pentru a desemna tulburări uşoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacŃiile acute la stres şi apar la subiecŃii sănătoşi mintal. Simptomele sunt variate, cu o combinaŃie de îngrijorare, anxietate, depresie, concentrare deficitară, iritabilitate şi comportament agresiv. Aceste tulburări sunt, în general, reversibile

Masaj antistres şi recuperator

şi durează de obicei doar câteva luni. Ele sunt legate strâns, în timp şi prin conŃinut, de stresor (doliul, emigrarea, despărŃirea). Diagnosticul poate fi aplicat, de asemenea, reacŃiilor emoŃionale faŃă de o invaliditate recentă, de exemplu după un accident vascular cerebral sau după un accident rutier. Aspectul esenŃial este reacŃia inteligibilă şi proporŃională cu severitatea experienŃei stresante şi nu depăşeşte ca durată perioada de timp ce pare suficientă pentru adaptarea la schimbare. Tratamentul constă în psihoterapie scurtă, destinată să ajute pacientul să se obişnuiască cu noua situaŃie şi să folosească pe deplin calităŃile sale restante.

Tulburarea de stres posttraumatică Acest termen indică o reacŃie intensă şi, de obicei, prelungită la stresori intenşi (catastrofe naturale, dezastre provocate de oameni, agresiuni asupra propriei persoane). prin convenŃie, această categorie, spre deosebire de reacŃiile acute la stres sau reacŃiile de adaptare, poate fi diagnosticată la subiecŃi care au antecedente de tulburare mintală, anterioare evenimentelor stresante. Termenul este folosit când reacŃia este caracterizată prin vise chinuitoare recurente sau amintiri intruzive repetate ale evenimentelor stresante iniŃiale, însoŃite de evitarea a tot ce aminteşte de acele evenimente şi de simptome ce indică o stare de excitaŃie crescută (iritabilitate, insomnie, concentrare deficitară). Unii pacienŃi relatează, de asemenea, o incapacitate de a-şi aminti evenimentele în mod voluntar, sentimente de detaşare sau indiferenŃă şi un interes diminuat pentru activităŃile zilnice. Tulburarea de stres posttraumatică este socotită ca fiind mai frecventă în copilărie şi la vârstă înaintată decât în alte momente ale vieŃii şi la persoanele cu tulburare psihică anterioară faŃă de cele fără astfel de antecedente. În numeroase dezastre, victimele suferă leziuni somatice şi acestea pot creşte probabilitatea unei reacŃii psihice prelungite, în special când leziunea este la nivelul capului. ReacŃia apare de obicei la scurt timp după evenimentul stresant, dar instalarea sa poate fi la câteva zile sau uneori mai târziu. Majoritatea cazurilor se remit în decurs de şase luni, la o minoritate importantă sindromul putând persista timp de mai mulŃi ani. Toate reacŃiile la stres, prin stările psihice resimŃite, conduc la apariŃia şi manifestarea unor tulburări anxioase care au urmări specifice asupra organismului.

Tulburările anxioase (anxiety disorders) Sunt stări anormale, principalele lor caracteristici clinice fiind simptomele somatice şi mentale ale anxietăŃii şi care nu sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei tulburări psihice. Tablou clinic Tulburarea anxioasă generalizată (generalized anxiety disorder) se manifestă prin simptome psihice şi somatice. Simptomele psihice sunt: sentimentul de presimŃire amestecată cu teamă, iritabilitate, concentrare dificilă, sensibilitate la zgomot şi nelinişte. PacienŃii se plâng adesea de slăbirea memoriei atunci când, de fapt, resimt efectele unei concentrări insuficiente; dacă se suspectează un deficit de memorie, trebuie făcută o investigaŃie atentă pentru depistarea unui sindrom organic. Îngrijorările repetate constituie o parte importantă a tabloului tulburării anxioase generalizate. Acestea sunt adesea provocate de semnele hiperactivităŃii vegetative. Aspectul unei persoane cu anxietate generalizată este caracteristic. FaŃa sa pare încordată, fruntea este brăzdată, postura este tensionată, nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este palidă şi transpiraŃiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor, picioarelor şi axilelor. UşurinŃa cu care persoana izbucneşte în lacrimi, deşi la început poate sugera o depresie, reflectă starea generală de aprehensiune.

Simptomele şi semnele somatice ale tulburării anxioase generalizate rezultă fie din hiperactivitatea sistemului nervos simpatic, fie din tonusul crescut al musculaturii voluntare. Simptome digestive: uscăciunea gurii, dificultatea în deglutiŃie, disconfortul epigastric, flatulenŃa excesivă cauzată de aerofagie, borborisme şi scaune frecvente sau moi.

Simptome respiratorii: senzaŃie de constricŃie toracică, inspirul dificil şi hiperventilaŃia cu consecinŃele sale. Simptome cardiovasculare: palpitaŃii, senzaŃie de disconfort sau durere precordială, perceperea de pauze în activitatea inimii şi de pulsaŃii în gât. Simptome genito-urinare: micŃiuni frecvente imperioase, insuficienŃa erecŃiei şi lipsa libido-ului; disconfort menstrual crescut şi, uneori, amenoree. Acuze legate de funcŃiile SNC: tinnitus, înceŃoşarea vederii, înŃepături şi furnicături pe piele şi ameŃeli. Simptome în legătură cu tonusul muscular. La nivelul scalpului, acesta este resimŃit ca cefalee, cu un caracter tipic de presiune sau constricŃie, de obicei bilaterală şi adesea în regiunea frontală sau occipitală. La nivelul altor muşchi, tonusul crescut poate fi resimŃit sub formă de senzaŃii dureroase sau de rigiditate, mai ales în spate şi în umeri. Mâinile pot tremura, astfel încât mişcările delicate sunt afectate. Electromiografia arată că astfel de simptome nu pot fi atribuite numai tonusului muscular. Tonusul muşchilor scalpului nu este întotdeauna mai mare la pacienŃii cu cefalee de tensiune decât la martorii care nu au acest simptom; la un acelaşi pacient tonusul nu este întotdeauna mai mare atunci când cefaleea este prezentă decât atunci când aceasta lipseşte. În tulburarea anxioasă generaliza, somnul este perturbat într-un mod caracteristic. După ce se culcă, pacientul rămâne treaz cu grijile lui; după ce în sfârşit adoarme, se trezeşte de câteva ori; relatează adesea vise neplăcute; uneori trăieşte un pavor nocturn, trezindu-se brusc cu un puternic sentiment de fric