Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Consideraţii generale
Conceptul de funcţie publică este în strânsă corelaţie cu noţiunile de putere
publică, autoritate publică sau organ public, serviciu public şi interes public. Orice
societate organizată în stat se bazează pe prerogativele puterii publice, în vederea
satisfacerii intereselor generale, publice ale societăţii.
În consecinţă organizarea statală reflectă necesităţile ce trebuie satisfăcute în
cadrul sistemului social iar valorile pe care le realizează autoritatea statală sunt valori
politice, stabilite potrivit specificului organizării societăţii. Aceste valori privesc
satisfacerea trebuinţelor de interes general, într-un regim de putere publică, pe baza
prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.
Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de organizare, realizează
activităţi proprii potrivit competenţei lor stabilită prin lege. Competenţa unui serviciu
public este strâns legată de funcţia îndeplinită în cadrul organizării statale.
Odată cu diversificarea funcţiilor statului modern apare necesitatea înfiinţării
de noi servicii publice. Prin activitatea de legiferare Parlamentul reglementează în
mod uniform relaţiile sociale dintre membrii societăţii. Serviciul public judiciar
alcătuit din sistemul instanţelor judecătoreşti soluţionează litigiile care apar între
membrii societăţii şi aplică sancţiunile legale celor care încalcă legea.
Pentru satisfacerea intereselor generale de apărare a ordinii publice şi a
securităţii statului, de asigurare a trebuinţelor de instruire, cultură şi sănătate a
populaţiei precum şi pentru asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ale cetăţenilor au
fost create şi organizate serviciile publice administrative care îşi desfăşoară activitatea,
într-un regim de putere publică, pentru organizarea executării şi executarea în concret
a legilor.
Fiecare autoritate publică sau serviciu public realizează în domeniul lor de
activitate, atributele de putere ale statului prin personalul repartizat pe diferite
structuri, compartimente funcţionale, pe criterii profesionale, pe linii ierarhice şi pe
funcţii. Prin urmare corespunzător funcţiilor fundamentale ale statului, funcţia publică
statală se realizează pe categorii de funcţii publice, între care există atât asemănări, cât
şi deosebiri. Bunăoară toate categoriile de funcţii publice se bazează pe prerogativele
de putere publică şi se deosebesc prin specificul activităţilor pe care le realizează.
Conform dispoziţiilor constituţionale, în exercitarea mandatului lor, deputaţii şi
senatorii sunt în serviciul poporului iar statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin
lege organică. Legea privind statutul funcţionarilor publici1 se aplică tuturor
funcţionarilor publici inclusiv celor care au statute proprii, aprobate prin legi speciale,
în măsura în care acestea nu dispun altfel, reprezentând dreptul comun în această
materie.
1
Legea 188/1999, Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată prin Legea 161/2003,
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.279 din 21 aprilie 2003
1
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
Potrivit legii pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României; b)structurile de specialitate ale
Administraţiei Prezidenţiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d)serviciile diplomatice şi consulare; e)autoritatea vamală; f) poliţia şi alte structuri ale
Ministerului de Interne; g) alte servicii publice stabilite prin lege.
Statul judecătorilor şi procurorilor este stabilit prin Constituţie şi Legea privind
statutul magistraţilor2 iar statutul cadrelor didactice şi statutul persoanelor numite sau
alese în funcţii de demnitate publică este reglementat prin legi speciale.
Corespunzător naturii activităţii desfăşurate, funcţia publică statală poate fi de
demnitate publică, funcţie publică administrativă sau executivă şi funcţie publică
jurisdicţională.
Noţiunea de funcţie publică este utilizată pentru a caracteriza personalul
autorităţilor şi instituţiilor publice, mai ales în raport cu salariaţii din sectorul privat şi
a evidenţia regimul juridic diferit aplicabil funcţiei publice. Bunăoară agentul unei
persoane sau salariatul unui organism de drept privat, nu are calitatea de funcţionar
public, chiar dacă serviciul public încredinţat acestor persoane private este de natură
administrativă şi agentul sau salariatul participă direct la execuţia sa.
Studiul funcţiei publice presupune analizarea noţiunii de funcţionar public, prin
evidenţierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a personalului, la
modul de desfăşurare a activităţii acestuia şi la drepturile şi obligaţiile specifice. Acest
regim juridic care determină existenţa funcţionarilor publici este specific funcţiei
publice statale fiind derogatoriu de la dreptul care reglementează relaţiile de muncă
din sectorul privat.
Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţiile publice în vederea
realizării atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului, judeţului, oraşului
sau comunei se numesc funcţionari publici administrativi şi primesc pentru activitatea
desfăşurată un salariu lunar, în condiţiile legii iar persoanele care ocupă funcţii de
demnitate publică au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie lunară3.
Deosebirea dintre salariul de bază al funcţionarilor publici administrativi şi
indemnizaţia lunară a demnitarilor constă în aceea că celor remuneraţi cu indemnizaţie
lunară, nu li se cuvin sporuri şi/sau adaosuri la această indemnizaţie.
Funcţia publică jurisdicţională este realizată de o categorie distinctă de personal,
în raport cu salariaţii, funcţionarii publici administrativi şi demnitarii publici, care
poartă denumirea de magistraţi. Magistraţii judecători şi procurori sunt numiţi în
funcţie de Preşedintele României iar judecătorii sunt inamovibili, în timp ce procurorii
se bucură de stabilitate în funcţie. Pentru activitatea desfăşurată magistraţii primesc o
indemnizaţie lunară cu anumite sporuri.
2
În prezent statutul magistraţilor este stabilit prin Legea de organizare judecătorească şi prin legea de organizare a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
3
Legea nr. 154/1998, Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.26 din 16 iulie 1998
2
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
muncă reprezintă unicul temei al raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de
alegere sau repartizare, nu constituiau decât condiţii speciale necesare încheierii unor
anumite raporturi juridice de muncă, alături de condiţiile generale cum sunt
capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă şi altele. Raporturile
de muncă erau considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut special.
În noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina de
drept a muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi faptul
că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor publici în cadrul
dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul
dreptului administrativ. Totodată se susţine teza unei noi ramuri de drept, dreptul
profesional sau teza apărută în Franţa care promovează ideea unui Drept al muncii
publice.
În literatura de drept administrativ funcţia de stat era caracterizată ca „un
complex de drepturi şi obligaţii cu care este învestită o persoană fizică, ce face parte
din cadrul unui organ al statului care are caracter de continuitate şi care se exercită în
realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului” sau ca
o „situaţie juridică impersonală (obiectivă) creată şi organizată prin acte normative, în
vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la realizarea acesteia”.
O altă orientare era axată pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de
stat care apărea ca subiect a două feluri de raporturi juridice, unul de serviciu, născut
prin actul de numire sau alegere în funcţie, pe baza căruia îşi exercită atribuţiile legale
şi altul de muncă, în care funcţionarul intră cu instituţia care-l angaja într-o relaţie
reglementată de dreptul muncii.
În prezent în ţările Uniunii Europene se manifestă opţiuni care consacră, fie
concepţia bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept
public, fie cea care conţine reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai
multe ţări predomină concepţia statutului legal.
Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în ţările
francofone prin noţiunea „funcţion publique”, în Regatul Unit al Marii Britanii prin
expresia „civil service”, în Germania prin sintagma „affentlicher dienst” iar
personalul care îndeplineşte aceste funcţii poartă denumirea de „functionnaires” în
Franţa şi Luxemburg, „civil servent” în Anglia şi Irlanda, „Beauter” în Germania. În
Italia este folosită sintagma „impiegato civile de allo stato” în Belgia „agent de
l’Etat” iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează noţiunea de „functionario”. Atât
în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări sunt întâlnite şi alte expresii cum ar fi
„agent public”, „funcţionar de stat”, „servitorul coroanei” sau „manager public”.
Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de
reglementare a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura occidentală de
specialitate s-a propus uniformizarea noţiunilor prin folosirea expresiilor „personal
administrativ” sau „personalul din administraţie”. Totodată se manifestă preocupări
pentru „modernizarea” concepţiei juridice referitoare la acest personal şi a funcţiei
4
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
îndeplinite iar sub presiunea unor forţe politice şi sindicate se susţine chiar ideea
„privatizării” funcţiei publice. Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993
cunoscut sub denumirea de „decretul privatizării funcţiei publice” se consacră
principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile
colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi
sindicatele funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei
publice reprezintă o opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi
pe necesitatea soluţionării unor trebuinţe de ordin social.
În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura
acesteia în funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie
publică comunitar-europeană. Modul de reglementare a funcţiei publice comunitare
locale şi naţionale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi concepţiile
juridice adoptate, având baze atât constituţionale, cât şi statutare iar funcţia publică
comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul funcţionarilor
comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.
În ţara noastră potrivit dispoziţiilor constituţionale, statutul funcţionarilor
publici se reglementează prin lege organică iar alegerea profesiei şi a locului de muncă
sunt libere, având în vedere că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Ca şi în cazul
altor instituţii ale dreptului administrativ, reglementarea funcţiei publice se
întrepătrunde în subsidiar, cu normele generale ale dreptului privat. În acest sens
Legea privind Statutul funcţionarilor publici prevede că dispoziţiile acesteia se
completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept
comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin
legislaţiei specifice funcţiei publice.
În consecinţă natura juridică a funcţiei publice este fundamentată pe teza
statutului legal iar funcţionarul public este un purtător al autorităţii publice, învestit cu
prerogative de putere publică.
5
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie care
în final implică răspunderea.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: a) legalitate,
imparţialitate şi obiectivitate; b) transparenţă; c) eficienţă şi eficacitate; d)
responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; e) orientare către cetăţean; f)
stabilitate în exercitarea funcţiei publice; g) subordonare ierarhică. Aceste principii,
unele cu valoare declarativă sau deontologică, au rolul de a direcţiona şi eficientiza
funcţia publică pentru o mai bună deservire a beneficiarilor săi.
Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea statutului funcţionarilor
publici iar activităţile administrative care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică sunt următoarele: a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte
normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice
autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora; c) elaborarea
proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare
pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice; d) consilierea,
controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor
financiare; f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau
instituţiei publice, în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice, de drept
public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; h) repartizarea de
activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Realizarea funcţiei publice se bazează pe mai multe trăsături specifice printre
care amintim pe cele mai semnificative. Astfel competenţa funcţiei publice este
determinată în mod unilateral de către autorităţile publice, prin norme juridice pentru
realizarea unui interes general. Atribuţiile corespunzătoare fiecărei funcţii publice se
stabilesc pe baza sarcinilor specifice ale autorităţilor şi instituţiilor publice, cu
respectarea principiilor ierarhiei, specializării şi profesionalizării funcţiei publice. În
consecinţă funcţia publică fiind predeterminată legal drepturile şi obligaţiile care intră
în conţinutul acesteia nu pot fi modificate, înlocuite sau suprimate de către titularul
funcţiei, dacă legea nu i-a conferit un asemenea drept. Funcţiile publice au caracter
continuu, neputând fi exercitate cu intermitenţă sau o singură dată în funcţie de situaţia
creată. Prin urmare caracterul continuu al funcţiei publice, presupune exercitarea
acesteia, pe toată durata existenţei funcţiei publice.
Funcţia publică administrativă are un caracter obligatoriu întrucât drepturile şi
obligaţiile care alcătuiesc conţinutul acesteia trebuie exercitate în temeiul legii iar
exercitarea nu reprezintă doar o formalitate sau o posibilitate ce caracterizează dreptul
subiectiv. Atribuţiile funcţiei publice reprezintă pentru funcţionarul public drepturi şi
obligaţii legale pe care le exercită în conformitate cu fişa postului ocupat. Fişa postului
aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a
6
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
7
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
8
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
durată, absolvite cu diplomă şi clasa a III priveşte funcţiile publice pentru a căror
ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă.
În literatura juridică funcţiile publice au fost clasificate şi după alte criterii.
Bunăoară după actul normativ în care sunt prevăzute funcţiile publice se clasifică în
funcţii prevăzute de Constituţie, de Statutul funcţionarilor publici şi de legi speciale.
După regimul juridic aplicabil funcţiei publice se face distincţie între funcţiile supuse
regimului statutar general şi funcţiile supuse unor statute speciale.
Legătura directă a funcţiei publice cu factorul politic delimitează funcţia
publică administrativă, în funcţii cu caracter politic şi funcţii profesionale, de
specialitate iar după modul de ocupare a funcţiei publice deosebim funcţiile care se
ocupă prin numire, alegere, repartizare şi pe baze contractuale.
În fine după gradul de disciplină pe care îl presupune funcţia publică deosebim
funcţiile cu caracter militar, funcţiile cu statut special şi funcţiile civile.
pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice aflate în aceiaşi structură
organizatorică, în funcţie de numărul funcţionarilor publici. În alcătuirea comisiei
paritare intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. Dacă
sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat,
reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din
respectiva autoritate sau instituţie publică.
Reprezentanţii funcţionarilor publici în comisia paritară pot să fie desemnaţi
din rândul funcţionarilor publici, aleşi în organele de conducere ale sindicatului
reprezentativ sau din rândul reprezentanţilor funcţionarilor publici, aleşi pentru
negocierea acordurilor cu conducerea autorităţii sau instituţiei publice. Dacă s-a
constituit o singură comisie paritară pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice,
aceasta va fi compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai acestor autorităţi sau
instituţii publice, desemnaţi conform legii.
Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de către autorităţile sau
instituţiile publice a acordurilor cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici
sau cu reprezentanţii acestora. Această consultare este obligatorie la negocierea
acordurilor colective cu sindicatele reprezentative sau cu reprezentanţii funcţionarilor
publici, însă rezultatul consultării poate fi luat în seamă sau nu de către autoritatea sau
instituţia publică.
Pe lângă activitatea de consultare, comisiile paritare participă la stabilirea
măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice pentru care
sunt constituite şi urmăresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicatele
reprezentative sau reprezentanţii funcţionarilor publici, cu autorităţile sau instituţiile
publice.
Activitatea comisiei paritare se materializează prin întocmirea de rapoarte
trimestriale cu privire la respectarea prevederilor acordurilor încheiate în condiţiile
legii, pe care sunt obligate să le comunice conducerii autorităţii sau instituţiei publice,
precum şi conducerii sindicatelor reprezentative ale funcţionarilor publici.
Acordurile colective se încheie anual de către autorităţile sau instituţiile publice
cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii
funcţionarilor publici şi cuprind numai măsuri referitoare la : a) constituirea şi
folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; b) sănătatea
şi securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecţionarea profesională;
alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele
de conducere ale organizaţiilor sindicale.
Pentru încheierea acordurilor colective privind raporturile de serviciu ale
funcţionarilor publici autoritatea sau instituţia publică este obligată să furnizeze
sindicatelor reprezentative sau reprezentanţilor funcţionarilor publici, informaţiile
necesare acestei activităţi.
11
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
12
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
13
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
6. Raportul de serviciu
Raportul de serviciu este acea relaţie juridică intersubiectivă care consfinţeşte
intrarea unei persoane fizice în serviciul unei autorităţi publice.
Raportul de serviciu poate fi de drept, în cazul în care se constituie printr-un act
administrativ unilateral al autorităţii publice şi de fapt, în lipsa unui act formal de
învestire în funcţie.
Raportul de serviciu de drept poate fi voluntar sau impus, în funcţie de
necesitatea consensului solicitantului.
Raporturile de serviciu impuse sunt strict delimitate de lege. Potrivit art. 42 din
Constituţie „munca forţată este interzisă”. Nu constituie însă muncă forţată: a)serviciul
cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit
legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei
persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt
pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Raportul de serviciu (de drept) voluntar poate fi: de carieră (funcţionăresc),
când se concretizează într-o relaţie juridică între o autoritate publică şi o persoană
fizică şi onorific, dacă decurge dintr-o relaţie juridică pe o perioadă determinată, fără a
se acorda salariu sau altă retribuire celui atras la realizarea unui serviciu public
datorită înaltei sale competenţe şi prestigiului profesional de care se bucură.
Elementele componente ale raportului de serviciu sunt: subiectele, obiectul şi
conţinutul raportului.
Subiectele raportului de serviciu sunt autoritatea administrativă, ca subiect
supraordonat şi persoana fizică.
Obiectul acestui raport este constituit din prestarea activităţilor care duc în mod
direct la realizarea sarcinilor administraţiei.
Conţinutul raportului de serviciu îl reprezintă ansamblul drepturilor şi
îndatoririlor reciproce. Cele mai importante caracteristici ale raportului de serviciu
sunt evidenţiate de faptul că el se prezintă ca un: raport de drept public, având în
vedere caracterul public al subiectului supraordonat şi scopul public; raport voluntar
întrucât atât pentru constituire cât şi pentru continuarea acestuia este necesară nu
numai voinţa administraţiei publice ci şi cea a celui învestit în funcţie; raport strict
personal deoarece capacitatea intelectuală şi tehnică cerută pentru fiecare sarcină şi
încrederea pe care instituţia trebuie să o aibă în persoana căreia îi încredinţează
propriile interese, necesită ca raportul să fie constituit „intuituu persoane”; raport
juridic bilateral comportând drepturi şi obligaţii reciproce; raport de subordonare
ierarhică, adică subordonarea ierarhică şi disciplina disting de fapt funcţia şi obligaţia
profesională.
Raportul de serviciu având trăsături caracteristice se deosebeşte de raportul de
muncă încheiat în condiţiile legislaţiei muncii. Bunăoară raportul de serviciu îşi are
izvorul în actul unilateral de numire în funcţie, fiind supus regimului juridic de drept
14
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
7. Funcţionarul public
7.1. Consideraţii generale
Potrivit dispoziţiilor statutare funcţionarul public este persoana numită într-o
funcţie publică, în condiţiile legii iar dacă i-a încetat raportul de serviciu din motive
neimputabile acesteia îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă
parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
Funcţionarul public administrativ exercită o activitate permanentă la o autoritate
sau instituţie publică, pe baza unei ierarhii administrative şi se bucură de stabilitate în
funcţie. Activitatea funcţionarului public este supusă regimului juridic de drept
administrativ, spre deosebire de non funcţionarii din administraţie care sunt angajaţi
cu contract individual de muncă, bazat pe regulile de drept comun.
Numirea în funcţie a funcţionarului public se realizează printr-un act de
autoritate opozabil tuturor, după învestirea persoanei cu atribuţiile funcţiei şi aducerea
actului la cunoştinţă publică.
În baza actului de numire funcţionarul public intră într-un raport de serviciu cu
autoritatea sau instituţia publică având drepturi şi obligaţii corelative. Drepturile şi
obligaţiile raportului de serviciu fiind bazate pe lege, funcţionarul public nu poate
renunţa la exercitarea lor, având în vedere că acestea au fost instituite în interesul
bunei funcţionări a serviciului public.
Învestirea legală prin numire într-o funcţie publică consacră statutul legal al
funcţionarului public, însă exercitarea efectivă a atribuţiilor care intră în competenţa
funcţiei se realizează numai după depunerea jurământului de credinţă prevăzut de lege.
Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.
Natura juridică a actului de numire în funcţia publică este privită diferit în
literatura de specialitate. Astfel într-o opinie se susţine că actul de numire într-o
funcţie publică este din punct de vedere juridic un act condiţie prin care se aplică unei
15
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
limba română, scris şi vorbit; c) are vârstă de minimum 18 ani împliniţi; d)are
capacitate deplină de exerciţiu; e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei
publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate; f)
îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică; g)
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost
condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie
care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea; i)nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7
ani; j) nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se face prin promovare, transfer
redistribuire şi concurs.
condiţiile cerute pentru ocuparea oricărei funcţii publice, înalţii funcţionari publici
trebuie să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, au absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în
administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate ori a dobândit titlul
ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective şi are cel puţin 7 ani
vechime în specialitatea funcţiei publice respective. Vechimea prevăzută de lege poate
fi redusă, în cazuri excepţionale, cu până la 3 ani de persoana care are competenţa
legală de numire în funcţia publică.
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se
constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca
specialişti în administraţia publică, numite prin decizie a primului-ministru, la
propunerea ministrului administraţiei publice şi internelor.
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către Guvern pentru funcţiile de
secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului precum şi pentru prefect, de
primul-ministru pentru consilierii de stat, secretarul general şi secretarul general
adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
precum şi pentru subprefect, de ministrul administraţiei şi internelor pentru secretarul
general al prefecturii, secretarul general al judeţului şi al Municipiului Bucureşti, şi de
ministrul sau după caz de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pentru funcţia
de director general, din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
Încetarea raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici se dispune prin
actele de autoritate ale conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice care i-au
numit în funcţie, potrivit principiului simetriei actelor juridice unilaterale.
Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi
controlează activităţile desfăşurate de funcţionarii publici de execuţie, ce implică
exercitarea prerogativelor de putere publică, sub autoritatea unui funcţionar public
ierarhic superior sau a unui demnitar. În categoria funcţionarilor publici de conducere
sunt cuprinse persoanele numite în una din următoarele funcţii publice: a) secretar al
municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; b)director
general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi acelorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director executiv şi director
executiv adjunct al serviciilor publice decentralizate ale ministerelor şi ale altor organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului
propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; d) şef de serviciu; şef de birou.
Funcţionarii publici de execuţie asigură pregătirea elaborării actelor
administrative unilaterale şi aducerea lor la îndeplinire potrivit legii. Persoanele
numite în funcţii publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de
execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale. În clasa I a funcţiilor publice sunt
incluşi funcţionarii publici de execuţie care au fost numiţi în funcţiile de expert,
consilier, inspector consilier juridic şi auditor. Din clasa a II-a a funcţionarilor publici
18
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
de exerciţiu fac parte referenţii de specialitate iar din clasa a III-a, persoanele numite
în funcţia de referent.
În literatura de specialitate funcţionarii publici sunt clasificaţi şi după alte
criterii. Bunăoară după caracterul funcţiei se face distincţie între funcţionarii
profesionali (de carieră) şi funcţionarii politici sau după gradul de stricteţe al
disciplinei funcţionarii publici sunt funcţionari civili şi funcţionari militari.
În funcţie de modul de asigurare a funcţionării serviciilor publice se deosebesc
guvernanţii de agenţii publici. Guvernanţii sunt funcţionari politici care îndeplinesc o
funcţie de demnitate publică şi determină nevoile de interes general care urmează a fi
satisfăcute iar agenţii publici aduc la îndeplinire hotărârile luate de guvernanţi. În
categoria agenţilor publici sunt incluşi atât funcţionarii de conducere, cât şi cei de
execuţie fiind supuşi aceluiaşi regim juridic.
Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil funcţionarilor publici,
deosebim funcţionarii supuşi statutului general şi funcţionarii supuşi unor statute
speciale iar după natura autorităţilor publice din care fac parte funcţionarii publici,
identificăm funcţionarii publici din administraţia guvernamentală şi cei din
administraţia autonomă.
O altă clasificare care are în vedere criteriul legalităţii învestirii împarte
funcţionarii publici în două categorii: funcţionari de drept şi funcţionari de fapt.
Funcţionarii de drept sunt învestiţi în funcţia publică în condiţiile legii iar funcţionarii
de fapt exercită o funcţie publică fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Funcţionarul de fapt deşi nu este învestit legal în funcţia publică ocupată, îndeplineşte
acte producătoare de efecte juridice. Într-o astfel de situaţie se poate ajunge în
împrejurări excepţionale, numiri şi delegări nelegale, exercitarea funcţiei după
încetarea raportului de serviciu sau în cazurile de depăşire a competenţei, când
funcţionarul public legal învestit exercită atribuţii corespunzătoare altei funcţii, fără
abilitarea legală ori chiar în situaţii de exces de putere.
Se pune problema dacă în aceste situaţii actele întocmite de funcţionarul de fapt
pot produce efecte juridice valabile sau sunt lovite de nulitate. Într-o soluţie raţională
s-a decis că actele funcţionarului de fapt emise în public, cu respectarea dispoziţiilor
legale sunt valabile întrucât privesc drepturile legitime ale administraţilor care trebuie
protejate. Dacă aceste acte ar fi anulate s-ar aduce atingere nu numai terţilor dar şi
credibilităţii publice. În situaţia în care funcţionarul de fapt este uzurpator de funcţie
publică, actele acestuia nu creează nici o aparenţă de legalitate fiind considerate ca
inexistente.
În materia stării civile legiuitorul a consacrat teoria funcţionarului de fapt
precizându-se că „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, sunt
valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”4.
4
art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr.282/1996
19
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
20
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
21
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
6 luni, 8 luni, respectiv 12 luni, de când s-a făcut numirea ca funcţionar public
debutant.
În situaţia în care funcţionarii publici debutanţi au obţinut la evaluarea activităţii
calificativul “necorespunzător” conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, va
dispune prin act administrativ eliberarea din funcţie, în condiţiile legii.
Perioada în care o persoană a urmat şi a promovat programe de formare specializată în
administraţia publică, pentru numirea într-o funcţie publică definitivă, este asimilată
perioadei de stagiu.
La intrare în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune
jurământul de credinţă, în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcţia
publică definitivă, în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi în
prezenţa a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care
este numit, iar celălalt un funcţionar public din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii
publice. Refuzul depunerii jurământului prevăzut de lege se consemnează în scris şi
atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
25
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
26
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
27
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
material din culpa autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea,
aceasta este obligată să-l despăgubească conform legii.
de execuţie din gradul profesional principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie
din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite; b) să fi
obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii doi ani cel
puţin calificativul „foarte bun”; c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa
postului.
Pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante funcţionarii publici
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: a) să fie absolvenţi ai programelor de
formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică, organizate de către
Institutul Naţional de Administraţie, centrele regionale de formare continuă pentru
administraţia publică locală precum şi alte instituţii specializate din ţară sau
străinătate; b) au fost numite într-o funcţie publică din clasa I; c) îndeplineşte cerinţele
specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de vechime prevăzute de
lege.
Vechimea în specialitate cerută de lege pentru ocuparea funcţiilor de conducere
diferă în funcţie de natura şi importanţa funcţiei. Bunăoară pentru funcţiile publice de
şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei se cere o vechime de minimum 2 ani iar
pentru funcţiile publice de director general adjunct, director şi director adjunct, din
aparatul unui minister şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, vechimea minimă este de 5 ani.
În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în
care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a
participa la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă
superioară celei în care sunt încadraţi.
Procedura organizării concursului sau examenului pentru promovarea într-o
funcţie publică superioară vacantă sau pentru ocuparea unei funcţii publice vacante,
într-o clasă superioară se stabileşte prin lege.
Promovarea funcţionarilor publici în funcţiile publice superioare sau într-o clasă
superioară este strâns legată de evaluarea performanţelor profesionale individuale ale
fiecăruia, operaţie administrativă care se realizează anual, conform metodologiei
aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici
reprezentative la nivel naţional. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici se
realizează prin raportarea criteriilor de performanţă ale fiecărei funcţii publice, la
gradul de îndeplinire a obiectivelor individuale prevăzute pentru perioada evaluată.
Procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale se aplică
fiecărui funcţionar public, în raport cu realizarea obiectivelor individuale stabilite în
baza atribuţiilor prevăzute în fişa postului şi are ca scop: a) avansarea în gradele
profesionale; b) retrogradarea în grade profesionale; c) promovarea într-o funcţie
publică superioară; d) eliberarea din funcţia publică; e) stabilirea cerinţelor de formare
profesională a funcţionarilor publici.
30
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
an, această măsură se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public pe
o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice într-un an. Funcţionarul public poate
refuza delegarea, dacă se află în starea de graviditate sau îşi creşte singur copilul
minor ori starea sănătăţii dovedită cu certificatul medical face contraindicată
delegarea. Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi
salariul iar autoritatea sau instituţia publică care îl delegă este obligată să suporte
costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.
Regimul juridic al delegării evidenţiază caracterul obligatoriu şi temporar al
măsurii de modificare unilaterală a raportului de serviciu şi faptul că delegarea are ca
obiect schimbarea locului obişnuit de muncă a celui delegat.
Detaşarea funcţionarului public se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei
publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea cel detaşat pentru o perioadă de
cel mult 6 luni care poate fi prelungită în cursul unui an calendaristic, numai cu
acordul scris al funcţionarului public. Măsura detaşării se poate dispune numai dacă
pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi
responsabilităţilor funcţiei publice pe care urmează să fie detaşat. Funcţionarul public
poate refuza detaşarea atât pentru motivele ce privesc refuzul delegării, cât şi în
cazurile în care detaşarea se face într-o altă localitate unde nu i se pot asigura condiţii
corespunzătoare de cazare sau este singurul întreţinător de familie ori pentru motive
familiale temeinice care justifică refuzul de a da curs detaşării. Pe perioada detaşării
funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul iar dacă salariul funcţiei pe
care este detaşat are un cuantum mai ridicat, funcţionarul public beneficiază de acest
salariu. Dacă detaşarea se face în altă localitate, autoritatea publică sau instituţia
publică beneficiară este obligată să-i suporte funcţionarului public detaşat atât costul
integral al transportului dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, cât şi cazarea şi
indemnizaţia de detaşare.
Transferul este o altă modalitate de modificare a raportului de serviciu al unui
funcţionar public care poate avea loc între autorităţile şi instituţiile publice fie în
interesul serviciului, fie la cererea funcţionarului public, numai într-o funcţie publică
pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului. Transferul în
interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public
transferat, într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută. În cazul în
care transferul în interesul serviciului se realizează într-o altă localitate, funcţionarul
public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul
salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor
cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se
suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel
mult 15 zile de la data aprobării transferului. Transferul la cerere se face într-o funcţie
publică echivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public, de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.
32
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
condiţiile legii; b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani
sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente,până la împlinirea
vârstei de 18 ani; c) desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii
internaţionale conform legii; d) pentru participarea la campania electorală; e) pentru
participarea la grevă în condiţiile legii.
Cererea de suspendare a raportului de serviciu din iniţiativa funcţionarului
public se face în scris, cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se
solicită suspendarea şi se aprobă prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, cu excepţia situaţiei în care se solicită suspendarea raportului de
serviciu pentru acordarea concediului de îngrijire a copilului bolnav, în vârstă de până
la 7 ani sau în cazul copilului cu handicap, când suspendarea se constată de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Potrivit legii funcţionarul public are obligaţia ca în termen de 5 zile
calendaristice, de la data încetării motivului de suspendare a raportului de serviciu fie
de drept, fie de fapt, să informeze în scris despre această situaţie, conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice. După primirea informării conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice are obligaţia ca în termen de 5 zile de la primirea acesteia să asigure
condiţiile necesare, reluării activităţii de către funcţionarul public iar reluarea
activităţii se dispune printr-un act administrativ.
Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea
raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către
funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen
de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.
Pe parcursul suspendării raportului de serviciu autoritatea sau instituţia publică
are obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestor funcţii
publice se face pe o perioadă determinată, de un funcţionar public din corpul de
rezervă iar în situaţia în care nu există funcţionari publici care să îndeplinească
cerinţele specifice, postul poate fi ocupat în baza unui contract individual de muncă,
pe o perioadă egală cu perioada suspendării raportului de serviciu.
34
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
36
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
38
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I - II, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997
2. A. Cotuţiu, V.G. Cornea „Instituţii de drept procesual civil, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2003
3. I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă, vol. I - II, Editura Servo-Sat, Arad, 2004;
„Tratat de procedură civilă”, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1997
4. Dacian Cosmin Dragoş, „Contenciosul administrativ român”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
5. A.Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol.I, Editura Biblioteca juridică
„Nemira”, Bucureşti, 1996
6. I. Leş, „Tratat de drept procesual civil, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001
7. Th.Mrejeru, „Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudenţă”, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
8. I.Mihuţă, „Repertoriu de practică judiciară”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977
9. Mircea Mureşan, „Drept civil. Partea generală”, Editura Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1997
10. Al.Negoiţă, „Contenciosul administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992
11. Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ”, Editura „Accent”, 2004
12. V.I.Prisăcariu, „Contenciosul administrativ român”, Editura All, Bucureşti, 1994
13. Culegere de practică judiciară ale instanţelor judecătoreşti
Acte normative
40