Sunteți pe pagina 1din 210

Universitatea "Nicolae Titulescu" Bucureşti Învăţământ la Distanţă

Istoria statului şi dreptului românesc

Prof. univ. dr. Ioan Chiş

2010 - 2011

CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria, această carte de căpătâi a fiecărei naţii, cum o definea marele revoluţionar Nicolae Bălcescu, a ocupat întotdeauna un loc aparte în gândirea, acţiunea şi forţa poporului român. În virtutea istoriei, noi, românii, ne-am desluşit sensul devenirii, ne-am fundamentat drepturile la vatra străbună, ne-am conservat şi apărat comorile culturii materiale şi spirituale. Pentru a sluji adevărul, marii cărturari ai neamului au trudit cu scrisul lor măiestru în apărarea drepturilor imprescriptibile ale poporului nostru, drepturi pentru care s-au jertfit eroii conducători de ţară şi de oşti, au luptat masele de târgoveţi, orăşeni şi ţărani, care nu o dată au lăsat în grija femeilor şi copiilor plugul şi au luat sabia pentru apărarea gliei străbune. Credem, împreună cu alţi cercetători de ieri şi de azi, că între popor şi personalităţile lui reprezentative a existat permanent un raport necesar şi reciproc. Personalităţile istoriei sunt expresia credinţei, nevoilor şi idealurilor maselor, iar prin acţiunea lor au înrâurit unele evenimente care au croit apoi cursul devenirii istorice. De-a lungul dezvoltării noastre istorice şi statale, se observă adeseori tendinţa conducătorilor de a conduce masele spre ridicarea nivelului lor spiritual şi material, în dorinţa acestora spre libertate. Răscoalele, diferitele mişcări colective, revoluţiile sunt etape într-un proces unic, proces desfăşurat în timp, profitându-se de conjuncturi istorice, afirmându-se participarea poporului nostru la istoria civilizaţiei europene. Întemeietorii statului şi dreptului au arătat permanent că în acest spaţiu s-a conceput procesul istoric ca o rezultantă complexă a evoluţiei societăţii în ansamblul său, că evoluţia acestui proces conferă adevărurile fundamente ale înţelegerii etnogenezei poporului român, a instituţiilor făurite de el şi a dreptului izvorât din morala creştină, îmbinată cu vechile norme romane şi bizantine. Istoria zilelor noastre este o continuare a crezului poporului în lupta sa permanentă pentru propăşire, în împotrivirea cu toate forţele contra asupririi de orice fel. Luptele seculare purtate de poporul nostru şi-au găsit materializarea în formarea statului naţional modern în 1859 şi realizarea unităţii naţionale în 1918. Această excepţională realizare a românilor s-a întregit cu importante monumente juridice, printre care o importanţă deosebită a avut Constituţia din 1923, opera comună a reprezentanţilor tuturor ţărilor surori: Basarabia, Bucovina, Transilvania, care s-au unit cu vechiul Regat, alcătuind România Mare. Prezenta lucrare s-a dorit a se adresa studenţilor anului I, care studiază istoria statului şi dreptului românesc, având o utilitate practică pentru jurişti. Lucrarea se bazează pe studiul aprofundat al documentelor vremii, pe o bibliografie selectivă care a creat posibilitatea prezentării materialului într-un mod sintetic.

Autorul

CUPRINS

Unitatea de invăţare nr. 1 ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

....................................................................................

10

  • 1. Organizarea politico-socială a daco-geţilor în perioada prestatala

..........................

12

  • 2. Dromihete primul rege get

14 .......................................................................................

  • 3. Norme de conduită

..................................................................................................

15

Test de autoevaluare

...................................................................................................

17

Bibliografie specifică

....................................................................................................

17

Unitatea de invăţare nr. 2 STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

............................................................................

18

TEMA 1. STATUL GETO-DAC

....................................................................................

18

  • 1. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime

.............................................

18

  • 2. Decebal eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac

........................................................

20

  • 3. Statul geto-dac. Structura economico-socială

.........................................................

23

  • 4. Organizarea administrativă

......................................................................................

24

TEMA 2. DREPTUL GETO-DAC

.................................................................................

25

Test de autoevaluare

...................................................................................................

27

Bibliografie specifică

....................................................................................................

27

Unitatea de invăţare nr. 3 DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL

.................................................................

28

TEMA 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANĂ 28 .....................................................................................................................

  • 1. Hotarele şi organizarea administrativă

....................................................................

28

  • 2. Conducerea centrală a Daciei provincie romană 29 .....................................................

  • 3. Administraţia locală a provinciei Dacia

....................................................................

31

  • 4. Viaţa economică în Dacia romană 33 ...........................................................................

  • 5. Viaţa socială a Daciei romane 34 .................................................................................

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

...................................................................

35

  • 1. Izvoare şi instituţii juridice 35 ........................................................................................

  • 2. Proprietatea 37 .............................................................................................................

  • 3. Familia 38 .....................................................................................................................

  • 4. Tabulele cerate 38 ........................................................................................................

Test de autoevaluare

...................................................................................................

41

Bibliografie specifică

....................................................................................................

41

Unitatea de invăţare nr. 4 STATUL ROMÂNESC FEUDAL

41 .................................................................................

TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR 43 ............................................

  • 1. Primele popoare migratoare 43 ....................................................................................

  • 2. Sarmaţii 44 ...................................................................................................................

  • 3. Hunii 44 ........................................................................................................................

  • 4. Gepizii şi Avarii 45 ........................................................................................................

  • 5. Slavii 46 ........................................................................................................................

TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN 47 ...........................................................................

  • 1. Organizarea socială 47 .................................................................................................

  • 2. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor

.................................................

49

  • 3. Obştea teritorială

.....................................................................................................

50

  • 4. Forme de organizare feudală prestatală

..................................................................

51

TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TĂTARILOR 53 .................................

  • 1. Maghiarii 53 ..................................................................................................................

  • 2. Pecenegii şi Cumanii 55 ...............................................................................................

  • 3. Tătarii 55 .......................................................................................................................

TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII-LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE 56 ........................

  • 1. Organizarea politică

56 .................................................................................................

  • 2. Organizarea socială

63 .................................................................................................

TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR 65 .................................................................................

TEMA 6. NORME DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI

.............................

68

  • 1. Proprietatea devălmaşă

...........................................................................................

68

  • 2. Norme şi tradiţii ce reglementau relaţiile de muncă

.................................................

69

  • 3. Norme privitoare la statutul persoanelor

72 ..................................................................

  • 4. Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere penală

  • 5. Trăsăturile caracteristice generale ale vechiului drept

72

.............................................. 73 ............................................

6, Obiceiul pământului la români

.................................................................................

73

Test de autoevaluare

...................................................................................................

88

Bibliografie specifică

....................................................................................................

89

Unitatea de invăţare nr. 5 STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT

..........................................................

89

TEMA 1. FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

.....................................

  • 1. Întemeierea Ţării Româneşti

  • 2. Întemeierea Moldovei

...................................................................................

..............................................................................................

91

91

92

  • 3. Voievodatul Transilvaniei

.........................................................................................

94

4.

Ţara Cavarnei 95 ..........................................................................................................

TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE ROMÂNE 95 ......

  • 1. ORGANIZAREA DE STAT

96 ......................................................................................

  • 1.1. Domnia şi prerogativele sale 97 ................................................................................

  • 1.2. Voievodul. Principele. Guvernatorul

...................................................................

100

  • 1.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de

funcţionare 102 .................................................................................................................

  • 1.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.

Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică 104 ................................................................

  • 1.5. Dregătoriile centrale. Generalităţi 109 .......................................................................

  • 1.6. Marii dregători 109 .....................................................................................................

  • 1.6.1. Dregătorii civili

.................................................................................................

109

  • 1.6.2. Dregătorii militari 111 ..............................................................................................

  • 1.6.3. Dregătorii de Curte

..........................................................................................

112

  • 1.6.4. Dregătoriile Transilvănene 112 ...............................................................................

1.7.

Bănia Craiovei

113 ....................................................................................................

  • 2. ORGANIZAREA LOCAL-ADMINISTRATIVĂ

........................................................

114

TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

........................................................................

116

  • 1. Organizarea judecătorească

.................................................................................

116

  • 2. Justiţia ecleziastică

................................................................................................

119

  • 3. Justiţia oraşelor

.....................................................................................................

120

  • 4. Procedura de judecată

122 ..........................................................................................

  • 5. Administrarea probelor

124 ..........................................................................................

  • 6. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti

....................................................................

126

  • 7. Căi de atac

127 ............................................................................................................

  • 8. Executarea hotărârilor

...........................................................................................

128

TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT 129 ...................................................................................

  • 1. Dreptul de proprietate 129 ............................................................................................

    • 1.1. Proprietatea Domnească 129 ....................................................................................

    • 1.2. Proprietatea Boierească 131 .....................................................................................

    • 1.3. Proprietatea Ţărănească 131 ....................................................................................

      • 2. Regimul persoanelor 133 .............................................................................................

      • 3. Rudenia 134 .................................................................................................................

      • 4. Familia, căsătoria, succesiunea 134 ............................................................................

      • 5. Răspunderea colectivă 135 ..........................................................................................

      • 6. Răspunderea contractuală 136 ....................................................................................

      • 7. Infracţiuni 137 ...............................................................................................................

      • 8. Abateri de la dogmele religioase 137 ...........................................................................

      • 9. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania 138 ......................................................................

10. Pedepsele 139 ............................................................................................................

TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

..........

142

  • 1. Primele pravile şi importanţa lor

142 ............................................................................

  • 2. Conţinutul pravilelor

...............................................................................................

144

  • 3. Cartea Românească de Învăţătură

........................................................................

145

  • 4. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

.................................................................

146

  • 5. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi în Principat

.................

146

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢARILE ROMÂNE 148 ...................................................................

  • 1. Generalităţi 148 ............................................................................................................

  • 2. Reformele lui Constantin Mavrocordat 149 ..................................................................

    • 2.1. Reforma socială 150 ..................................................................................................

    • 2.2. Reforma fiscală 150 ...................................................................................................

    • 2.3. Reforma justiţiei 151 ..................................................................................................

    • 2.4. Reforma administrativă 151 .......................................................................................

    • 2.5. Reforma militară

.................................................................................................

151

TEMA 7. EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI SEC. AL XVIII-LEA ŞI

PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA. FORME DE GUVERNĂMÂNT 152 ................

  • 1. Principalele evenimente politice

............................................................................

152

  • 2. Forme de guvernare. Monarhia absolută

..............................................................

155

  • 3. Funcţiile statului 157 .....................................................................................................

TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE

.........

158

  • 1. Categorii şi izvoare de drept scris

.........................................................................

158

  • 2. Legiuirile din Ţara Românească

............................................................................

159

  • 3. Legiuirile din Moldova

............................................................................................

161

  • 4. Dreptul din Transilvania .........................................................................................

162

  • 5. Începutul modernizării dreptului

.............................................................................

164

Test de autoevaluare

.................................................................................................

165

Bibliografie specifică

..................................................................................................

165

Unitatea de invăţare nr. 6 STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN

.....................................

166

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL 167 ..........................................................

  • 1. Împrejurările istorice 167 ..............................................................................................

  • 2. Întărirea suveranităţii de stat 168 .................................................................................

  • 3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prima Constituţie a statului naţional

român 169 ........................................................................................................................

TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866 171 .................................................................

TEMA 3. TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. DUALISMUL AUSTRO- UNGAR 172 ......................................................................................................................

TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR 174 ..............................................

TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN

...........................

176

Codul civil

  • 1. ..............................................................................................................

176

Codul penal

  • 2. ...........................................................................................................

179

3.

Codul de procedură civilă ......................................................................................179

  • 4. Codul de procedură penală

...................................................................................

180

TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ ROMÂNĂ

..............

181

  • 1. Familia regală 181 ........................................................................................................

  • 2. Funcţionarea monarhiei parlamentare 181 ...................................................................

  • 3. Viaţa parlamentară în contextul tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol

al II-lea 187 .......................................................................................................................

  • 4. Dictatura regală 193 .....................................................................................................

  • 5. Dezmembrarea statului român rezultat al politicii de forţă şi dictat al marilor puteri.

Abdicarea regelui Carol al II-lea

................................................................................

196

TEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII. MODERNIZAREA LEGISLAŢIEI 200 .............................................................................................................

  • 1. Constituţia din anul 1923 200 .......................................................................................

  • 2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923 202 ................................................

    • 2.1. Dreptul administrativ 202 ...........................................................................................

    • 2.2. Dreptul civil 204 .........................................................................................................

    • 2.3. Dreptul penal 208 ......................................................................................................

  • 2.4. Schimbări ale procedurii civile şi penale

209

Test de autoevaluare

.................................................................................................

210

Bibliografie specifică

..................................................................................................

211

OBIECTIVELE CURSULUI. CRITERIILE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR.

Suportul de curs se adresează studenţilor Universităţii „Nicolae Titulescu”, învăţământ la distanţă, având ca finalitate explicarea instituţiilor disciplinei „Istoria statului si dreptului romanesc”. Lucrarea este concepută în vederea tratării aspectelor fundamentale, astfel încât studenţii să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile generale din cadrul acestei discipline universitare.

Competenţe de cunoaştere şi înţelegere
Competenţe de
cunoaştere şi
înţelegere
Competenţe atitudinale
Competenţe
atitudinale

Cursul de faţă are ca obiective:

reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului românesc; identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei statului şi dreptului, înţelegerea şi asimilarea acestora; realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate.

Conform

fişei

disciplinei,

competenţele specifice acesteia sunt

următoarele:

 

Cunoasterea si înţelegerea evoluţiei statului român şi a dreptului

românesc; Cunoaşterea dinamicii izvoarelor dreptului şi a instituţiilor juridice.

(explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

(explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 
 

Explicarea evoluţiei statului sclavagist, feudal şi modern; Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare epocii sclavagismului, epocii feudalismului şi epocii statului modern.

(proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare)

 

analiza unor texte juridice;

explicarea terminologiei utilizate;

valorificarea lor în sistemele moderne de drept.

(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de

 

domeniul ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi

domeniul ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi

relaţii democratice/promovarea unui sistem de valori culturale,

morale şi civice/valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/participarea la propria dezvoltare profesională)

formarea unei atitudini pozitive faţă de istoria statului şi dreptului românesc; dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică; incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor; înţelegerea genezei şi evoluţiei statului român şi a fenomenului juridic; înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale; formarea spiritului civic.

Însuşirea temeinică a disciplinei Istoria statului şi Dreptului românesc presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei recomandate în suportul de curs.

Evaluarea cunoştinţelor
Evaluarea
cunoştinţelor

La stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen

(80%), testarea continuă pe parcursul semestrului (20%)

Examenul va fi scris - subiecte teoretice/ grilă.

Unitatea de învǎţare nr. 1

ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

Cuprins
Cuprins
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
Obiectivele
unitǎţii de
învǎţare
  • 1. PREZENTARE GENERALĂ

  • 2. ORGANIZAREA

POLITICO-STATALĂ

A

PERIOADA PRESTATALĂ

  • 3. DROMIHETE PRIMUL REGE GET

  • 4. NORME DE CONDUITĂ

TEST DE AUTOEVALUARE

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

DACO-GETILOR

ÎN

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

aflaţi despre organizarea politico-statală a daco-geţlor în perioada

prestatală;

vă însuşiţi cunoştinţe privind organizarea politico-statala a daco-getilor în perioada prestatală; vă însuşiti cunoştinţe despre Dromihete ca primul rege get; vă însuşiţi informaţii privind normele de conduită.

Dacii. Strămoşii poporului nostru
Dacii. Strămoşii
poporului
nostru

ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

Multă vreme s-a vorbit, dar mai ales s-a scris despre daci şi geţi, ca şi cum aceştia ar fi două popoare diferite. În realitate, dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi popor, denominaţia diferită fiind atribuită de vecini. Grecii le spuneau geţi, dar şi daci sau dai, iar romanii foloseau denumirea de daci în mod obişnuit. Dacii sau geţii, strămoşii noştri, fac parte din marea populaţie indo-europeană a tracilor, la fel cum şi alte populaţii reprezintă ramuri ale acestor neamuri, aşa cum sunt: ilirii, latinii, grecii, germanii, slavii şi celţii. Dacii sau geţii, elita numeroasei ramuri a tracilor, au fost evidenţiaţi ca fiind de o importanţă mai deosebită de părintele istoriei, Herodot: ”Neamul tracic - afirmă el în cartea a cincea a ISTORIILOR - este, după cel al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neînvins şi, după cum credem, cu mult mai puternici decât toate popoarele. Obiceiuri au cam aceleaşi toţi, afară de geţi şi de travsi şi cei care locuiesc mai sus de crestonei” 1 . Dintre neamurile trace putem să amintim pe odrizi, care locuiau în sudul Balcanilor, pe bessi, care locuiau în bazinul superior al fluviului Hebrus şi pe moessi, care erau aşezaţi între Dunăre şi munţii Balcani, mai ales în partea de vest. După numele lor, ţinutul a fost numit mai târziu Moesia.

1 Constantin C. Giurescu ISTORIA ROMÂNILOR, Ed. Ştiinţ. şi Encicl. 1975

Istoricul Strabo 2 ne arată limpede că dacii şi geţii vorbesc “aceeaşi limbă“, că ei sunt constituiţi într-un mare număr de triburi, ocupând un enorm perimetru cuprins între Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere înspre Balcani, Bug şi Câmpia Panonică. În prima jumătate a mileniului întâi înaintea de era noastră, dinspre răsărit năvălesc sciţii pe patru mari direcţii, prin nordul Moldovei, mijlocul acesteia, prin câmpia Munteană, Oltenia, Banat şi prin Dobrogea. Năvălirile sciţilor au dus la organizarea militară a triburilor şi uniunilor de triburi getice, obligând pe sciţi să se aşeze în mijlocul populaţiei dacice, superioară numeric, fiind apoi asimilaţi. Numai în Dobrogea sciţii au rezistat etnic mai mult timp, având aşezări şi chiar mici state cu câte un “rege” în frunte. Se cunosc numele a şase regi, anume:

Kanites, Sariakes, Tanusa, Aelis, Akrosas şi Charopses. 3 Statele lor emiteau monedă şi erau bine organizate, dar nu au durat mult timp, astfel că poetul Ovidiu găseşte în Dobrogea o ţară a geţilor. El spunea: ”Iată-n a geţilor ţară-s. Ei bine, să mor printre dânşii ! … Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi-ntre greci e-mpărţită, însă de geţii rebeli pare că ţine mai mult”. Amintirea sciţilor va conduce la numirea Dobrogei ca Scytia Minor. De la sciţi au rămas urme arheologice considerabile, ca de exemplu:

morminte, ceramică, vase de aur şi argint, care au influenţat stilul dacic. Datorită presiunii invaziei scite, unele ramuri ale dacilor s-au deplasat spre nord, vest şi sud. Izvoarele vechi istorice şi geografice, îndeosebi harta lui Ptolemeu, arată neîndoielnic prezenţa geţilor şi dacilor până la Vistula şi Oderul de mijloc, spre vest la râurile Marus şi Aravon; spre sud-vest la Marea Adriatică; spre sud la Marea Egee şi ţărmul Mării Marmara. Plasarea în timp a acestor mişcări se poate aprecia că a avut ca limite anii 900 - 500 î.e.n. Concomitent cu expansiunea triburilor getice, a avut

Dacii şi Darius
Dacii şi Darius

loc şi asimilarea sciţilor.

În legătură cu puterea armată, organizarea şi calităţile strămoşilor

noştri, prima ştire istorică o datorăm lui Herodot, care se referă la

expediţia lui Darius, regele perşilor, în anul 5l4 î.e.n. Darius, vrând să pedepsească pe sciţii turbulenţi din ţinuturile de miazănoapte ale regatului, a pornit cu o armată uriaşă de 800.000 soldaţi (cifră probabil exagerată) şi 600 corăbii, îndreptându-se prin Bosfor spre ţărmurile Mării Negre, dorind să treacă prin Dobrogea înspre Sciţia. 4 Neamurile trace s-au supus imediat lui Darius, în afară de geţi. Herodot afirmă: “Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii, care se cred nemuritori. 5 Căci tracii care stăpânesc părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesemviria se predară lui Darius fără nici o luptă; iar geţii, hotărându-se

  • 2 Strabonius, Geografia Recognovit August Meineke, vol. I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853, original şi traducere românească în Fontes …,p.237-239.

  • 3 Hanga Vladimir - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI, 1955, Univ. Babeş - Bolyai Cluj.

  • 4 Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Bucureşti, Ed. Şansa - S.R.L.

  • 5 Herodot, Istorii, text stabilit de Ph.E.Legrand, vol. I-IX, Paris, 1932-1958, în Fontes ad Historiam Daco- romaniae Pertinentes, vol. I, Bucureşti, 1964, p.47-49,65 şi urm.

la o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Organizarea politico–socială a daco–geţilor în perioada prestatală
Organizarea
politico–socială
a daco–geţilor
în perioada
prestatală
Coloniile greceşti
Coloniile
greceşti

1. Organizarea politico – socială a daco – geţilor în perioada

prestatală. Dromihete. Norme de conduită

Frumoasa şi competenta caracterizare a însuşirilor pe care le

aveau strămoşii noştri, făcută de Herodot 6 , ştirile pe care le avem de la

acesta ca urmare a călătoriilor sale, rezultate din contactele cu negustorii greci din Olbia şi Tyros, ne aduc până azi în imagine modul de organizare geografică, socială şi politică a dacilor (geţilor), precum şi modul lor de conduită în cadrul normelor ce funcţionau în acea epocă. Cunoaşterea de către Herodot a râurilor Piretos, Tiarante, Araros, Naparis şi Ordessos, care se varsă în Istru, iar pe de altă parte râul Maris, care se uneşte cu acelaşi Istru, demonstrează acurateţea şi preocuparea istoricului de a indica zona de aşezare a daco-geţilor. Piretos sau Porata este Prutul, Ordessos - Argeşul, Maris - Mureşul, Tiratos - Oltul, Araros şi Naparis - Siretul şi Ialomiţa. Istoricul ne transmite informaţii cu privire la zona unde trăiau geto-dacii, dar şi cu privire la cânepa care creşte în această ţară şi la îndemânarea dacilor de a-şi ţese îmbrăcămintea. O altă ştire este aceea că locuitorii se ocupau cu creşterea albinelor şi producerea mierii: “Cât despre albine, ele sunt aşa de multe pe ţărmul stâng al Dunării, încât împiedică chiar şi pe oameni să treacă fluviul”. Iată de ce Dacia era numită şi ţara mierii.

În secolul VII-lea î.e.n. pe ţărmul Mării Negre începe perioada de

emigrare a grecilor. Ei întemeiază multe oraşe şi cetăţi, cum sunt oraşul

Olbia (Ucraina), cetatea Tyros (Ucraina), Histria, Tomis, Callatis (cel cu

ziduri puternice), Caliacra (stânca cea bună), Bizone, portul Cavarnei, Crunoi - apoi Dionysopolis (Balcic), Cranea (Ecrene), Odessos (Varna), Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă). Colonii greci au continuat viaţa specifică din metropolele de provenienţă. Comerţul fiind principala ocupaţie, au intrat în legătură strânsă cu populaţiile de geţi, cumpărând de la aceştia grâu, miere, ceară, piei de animale, blănuri, peşte şi sclavi. Histria era renumită în negoţul cu peşte, mai ales moruni, nisetri şi alţi sturioni. Herodot afirmă că geţii cultivau grâu nu doar pentru consum, ci şi pentru vânzare. La Atena, sclavii vânduţi de geţi sau daci erau aşa de numeroşi, încât numele de Daos, adică dacul, ajunsese nume specific. Geţii cumpărau de la colonii greci obiecte de podoabă, ceramică, ţesături fine, untdelemn, vin, într-un cuvânt mărfuri de lux. De aici se poate trage concluzia asupra puterii economice deosebite a acestei populaţii. De multe ori coloniştii greci, ca urmare a deselor atacuri din partea populaţiei, se puneau sub protecţia regelui get sau scit, care în schimbul unei sume de bani le garanta liniştea.

6 Herodot. ISTORII, IV. ibidem

Relaţiile de convieţuire şi comerţ dintre populaţia dacă şi coloniştii greci au avut ca rezultat asimilarea unor elemente de civilizaţie, cum ar fi imitarea monedelor macedonene, precum şi realizarea ceramicii cu multe elemente comune. Influenţe asupra grecilor din partea populaţiei autohtone se găsesc în adaptarea la condiţiile de viaţă în folosirea îmbrăcăminţii getice. În domeniul religiei, influenţa constă în adoptarea de către colonii a zeului Orfeu - patron al muzicii, ca şi a zeului Dionisos - zeu al vinului, zei aparţinând mitologiei trace. Pe baza ştirilor existente nu se poate scrie istoria daco-geţilor cu continuitate. Zone mari de timp sunt neacoperite cu documente sau alte informaţii, mai ales pentru mileniul întâi î.e.n. Prima ştire de istorie politică o avem de la Herodot, care descrie expediţia lui Darius. A doua ştire ne-o transmite istoricul grec Tucidide, care afirmă că în a doua jumătate a sec. V-lea regele Sitalkes stăpânea pe tracii din peninsula Balcanică, apoi pe geţii de la miazănoapte de Haemus (Balcani), precum şi ţinuturile locuite de dincolo de Istru. “Geţii - spune Tucidide - sunt vecini cu sciţii, au aceleaşi arme şi aceleaşi obiceiuri; toţi trag cu arcul de pe cai”. Importantă pentru informaţiile pe care le conţine este povestirea expediţiei din anul 335 î.e.n. a lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor. Regele Macedoniei venise cu trupe împotriva triburilor din dreptul Olteniei, pentru că aflase despre intenţia lor de a se răscula. Armata macedoneană urmăreşte pe tribali, dar face şi o incursiune împotriva geţilor. Trecerea falangei (echivalentul unei legiuni romane) şi a cavaleriei peste Dunăre, s-a făcut noaptea, cu ajutorul bărcilor luate de la localnici. Informaţiile martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, transmise nouă prin istoricii Strabo şi Arrian, ne introduc în mijlocul vieţii economice, organizării sociale şi militare a geto-dacilor. ”Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci - ne spune Arrian - întrucât riveranii fluviului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum şi când merg unii la alţii şi nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni. Când se crăpa de ziuă, Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze până în locurile necultivate, culcând grâul cu suliţele aplecate, iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga, apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei, aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduită în careu o dădu lui Nicanor”. 7 Geţii aveau o armată formată din 4.000 de călăreţi şi l0.000 pedestraşi. Deoarece armata nu rezistă atacului, geţii s-au retras în primul oraş, luând cu ei pe cai atâţia femei şi copii câţi au putut duce spre ţinuturile pustii. Alexandru cuceri oraşul şi luă o pradă bogată, trecând apoi Istrul. Reţinem datele privind economia agrară, existenţa unui oraş care avea mai mult de 4000 femei şi copii care au fost transferaţi, existenţa unei armate formate din peste l4000 ostaşi. 8

  • 7 Hanga Calciu, CRESTOMAŢIE pentru studiul statului şi dreptului R.P.R., vol.1, Buc., Ed. Ştiin. 1955 -

1963.

  • 8 Arian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, luptele cu geţii din anul 335 î.e.n. : Atunci Alexandru îşi retrase corăbiile şi hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare pe malul Istrului. Ei voiau să-l împiedice, dacă ar fi încercat să treacă la dânşii (erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii). În acelaşi timp pe Alexandru

Existenţa unui mare număr de bărci, suficient pentru a traversa peste Dunăre o armată ca aceea a lui Alexandru, dovedeşte o economie locală bogată. Organizarea politico-socială dezvoltată a geţilor este confirmată şi de înfrângerea catastrofală a expediţiei generalului Zopyrion (334-33o î.e.n.), când geţii distrug întreaga armată, iar generalul cade ucis. Zona de operaţii militare se pare că a fost Moldova sudică.

Dromihete, primul rege get
Dromihete,
primul rege get

2. Dromihete, primul rege get

Sistemul de realizare a conducerii societăţii şi nivelul dezvoltării

economice şi sociale în cadrul democraţiei militare geto-dace s-au refăcut în timpul regelui Dromihete, contemporan cu urmaşul lui Alexandru cel Mare, Lisimah. Dromihete, unul dintre cei mai importanţi regi ai geţilor, poate fi pus pe acelaşi plan cu Burebista şi Decebal. Conflictul cu Lisimah a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-şi întinde stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, cuprinse în regatul get. Luptele au avut loc în jurul anului 300 î.e.n., având sfârşit tragic pentru Lisimah. Fiul acestuia, Agatocle, a căzut prizonier. Dromihete s-a purtat bine cu prizonierul ”în nădejdea - spune istoricul grec Diodor din Sicilia - de a căpăta înapoi pământul răpit de Lisimah” 9 . Lisimah pregăteşte o armată de circa l00.000 oameni şi în anul 292 î.e.n. porneşte împotriva lui Dromihete. Acesta, folosind tactica secătuirii de provizii a terenurilor înaintea oastei invadatoare, îl înfrânge pe Lisimah. Regele Lisimah şi familia sa sunt conduşi în oraşul Helis, unde se procedează la tratative şi banchetul deja celebru. În urma tratativelor, fiica lui Lisimah devine soţia lui Dromihete, iar cetăţile Capidava, Carsium şi Genucla din Dobrogea intră în stăpânirea lui Dromihete. Hotărârile luate în legătură cu conduita faţă de Lisimah în adunarea poporului, confirmate apoi prin atitudinea regelui, care reprezintă pe conducătorul militar al geţilor, formează democraţia militară. După

îl cuprinse dorinţa de a trece pe malul celălalt al Istrului. Pe una din corăbii se urcă şi el. Apoi puse să se umple cu paie burdufuri din corturile sub care se adăposteau ai săi. Adună din regiune cât putu mai multe luntrii dintr-un singur trunchi (căci acestea se găseau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le foloseau pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie). După ce adună foarte multe din acestea, trecu pe ele cât mai mulţi soldaţi. Cei care trecură împreună cu Alexandru erau ca la vreo mie şi cinci sute de călăreţi şi vreo patru mii de pedestraşi. În cursul nopţii merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. În felul acesta rămaseră neobservaţi în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământ necultivat. Câtă vreme călăreţii înaintară prin holde, falanga îi urma. Dar abia ieşiră de pe ogoare, Alezandru duse cavaleria la aripa stângă ,iar lui Nicanor îi porunci să ducă falanga în formaţie pătrată. Geţii nu ţinură piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte trecuseră atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere. Îi mai înspăimânta şi desimea de nestrăbătut a falangei şi puternicul atac dat de călăreţi. Mai întâi ei fugiră spre un oraş, care se afla la o depărtare de o parasangă (aprox.5500m, n.a.) de Istru. Când văzură că, lăsând în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de-a lungul fluviului, pentru ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stau la pândă, geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară femeile şi copii pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retraseră cât putură mai departe de fluviu, prin locuri singuratice. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii. 9 Izvoare privind istoria României, vol.1,1964. Buc.

epoca de glorie a regelui Dromihete, în istoria politică a dacilor urmează aproape două sute de ani până la domnia marelui rege Burebista, când teritoriile geto-dacilor au fost supuse năvălirii celţilor şi bastarnilor. S-a păstrat o singură ştire - cu caracter anecdotic - privitoare la luptele pe care le-au purtat dacii cu bastarnii. Scriitorul Iustinus povesteşte că regele get Oroles, drept pedeapsă că ostaşii săi au fost înfrânţi, i-a obligat să fie servitorii soţiilor lor şi să se culce cu picioarele la căpătâi, iar nu cu capul. Textele unor inscripţii descoperite la Histria menţionează numele regilor Zalmodegicos şi Rhemaxos, care în secolul III î.e.n. şi-au exercitat autoritatea asupra cetăţii, primind sume de bani pentru a apăra cetatea de duşmani. În sfârşit, o ştire de la istoricul Pompeius Trogus pomeneşte de creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes la începutul secolului II î.e.n. Pe timpul acestui rege, centrul stăpânirii dace se găseşte în Transilvania. Aşezările lor devin mai bogate, cu o producţie agricolă crescută, cu multiple meşteşuguri, săpăturile arheologice demonstrând o intensă viaţă comercială. Ca urmare a ruperii regatului macedonean în 168 î.e.n. în trei părţi şi transformarea acestuia în 148 î.e.n. în provincie romană, dacii se vor învecina cu Imperiul Roman. În a doua parte a secolului al II-lea î.e.n. se duc numeroase lupte între romani, pe de o parte, şi iliri, celţi şi traci pe de altă parte. Aceste neamuri, prinse între statul roman şi statul dac, îşi vor pierde din importanţă şi vor înceta să mai joace vreun rol politic, în timp ce statul dacic ajunge sub Burebista la cea mai înaltă expresie a sa.

Norme de conduită
Norme de
conduită

3.Norme de conduită

Epoca mileniului I î.e.n. s-a caracterizat printr-o dezvoltare permanentă a populaţiei geto-dace şi a tradiţiilor sale pe teritoriul ce a format mai târziu leagănul poporului român. Descoperirile arheologice vin să documenteze unitatea acestei populaţii şi autohtonia ei. Cultura, organizarea socială, organizarea militară şi religioasă tind din ce în ce mai mult, spre a doua jumătate a mileniului întâi î.e.n., să realizeze o diferenţiere netă a geto-dacilor de popoarele din jur. Relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin cutume, norme fără caracter juridic, respectate în consens şi de bună voie de către membri societăţii. 10 În familie, relaţiile gentilice erau dominante, traiul, munca şi tradiţiile cultural-religioase se realizau în comun. Cu toate acestea, fii puteau cere părinţilor să le delimiteze partea care urmau să o folosească din proprietatea comună, aceasta fiind o formulă tranzitorie spre proprietatea privată.

Pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor între părţi se realizau învoieli consfinţite prin jurăminte, în cadrul unui ceremonial special: se consuma vinul dintr-o cupă în care părţile ce se învoiau amestecau câteva picături de sânge şi în care se înmuiau vârfurile săgeţilor şi ale săbiilor. Această formă solemnă era o garanţie a înţelegerilor, garanţie ce

10 Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Buc. Ed. Şansa.

se făcea prin însăşi viaţa părţilor. Fiind o formulă solemnă şi realizată în prezenţa comunităţii, învoiala devenea opozabilă tuturor. Jurământul cu puterea cea mai mare era considerat a fi cel făcut pe zeii palatului regal. Atunci când se considera că una din părţi a jurat strâmb, se instituia o probă cu ghicitori, în număr de trei, care îl indicau pe cel vinovat. La această probă se putea reclama o formă de “recurs“ prin aducerea unui număr dublu de ghicitori 11 . Cel ce era găsit vinovat, chiar dacă era numit dintre părţile în conflict sau dintre ghicitori, îşi pierdea viaţa, astfel că nimeni nu-şi permitea să dea informaţii false sau să jure strâmb. Sancţiunea suplimentară pentru cel găsit vinovat era şi pierderea bunurilor în favoarea ghicitorilor. Se deţin date cu privire la viaţa de familie, notificate de Meneandru în comediile sale şi apoi de Strabo, cu privire la poligamia geţilor. Există date că regii şi membrii clasei nobiliare ar fi avut mai multe soţii, dar pătura de jos, majoritatea populaţiei, era monogamă. Femeile aveau o poziţie inferioară în familie, ca urmare a formării şi consolidării familiei patriarhale. Regulile de conduită erau întărite prin credinţe în zei şi invocarea lor pentru apărarea şi consolidarea acestora. Zeul principal în care credeau geto-dacii era Zalmoxis 12 , numit de unele triburi Gebeleizis, zeu al timpului frumos sau al cerului senin. De aceea, dacii trăgeau cu săgeţile în văzduh spre nori, pe timp de furtună, pentru a-şi ajuta zeul. 13 Dacii credeau în nemurire şi că viaţa lor va continua alături de Zalmoxis şi după moarte. De aceea, ei luptau cu un curaj extraordinar împotriva duşmanilor şi preferau să se sinucidă decât să fie capturaţi de aceştia. Alte izvoare amintesc ca zei ai dacilor pe Marte, care după tradiţie s-a născut chiar în ţara lor, pe Dionisos - zeul vinului, şi pe Bendis, corespunzătoarea zeiţei Artemis la greci 14 . Cultul consta din slujbe şi ceremonii pe vârfurile munţilor, preoţii fiind păstrători ai regulilor, medici şi judecători. Prin modul lor de viaţă, preoţii constituiau un adevărat ordin călugăresc. Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne, ci numai lapte, duceau o viaţă de asceţi, fiind respectaţi foarte mult de popor, care îi numea “prea cuvioşi“ sau “călători prin nori”. Numele

  • 11 Gogeanu Paul, - CURS DE ISTORIE A STATULUI ŞI DREPTULUI, Partea I-II. Fac. de Dr. Buc.

  • 12 Herodot, Istorii, informaţii despre traco-geto-daci (ca mai sus) : Aşa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos, şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el şi nici oaspeţii săi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă

subpământeană. Când a fost gata Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an el a apărut şi astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.

  • 13 Ion I. Rusu. Religia geto - dacilor. Zei, credinţe, practici religioase. Anuar

...

studii clasice, Cluj, V, 1947.

  • 14 Iorgu Iordan şi colectiv. CRESTOMAŢIE ROMANICĂ, Buc. Ed.Acad. R.P.R. vol.1, 1962.

preoţilor însemna “întemeietori“. În fruntea preoţilor era marele preot, care era şi sfătuitor al regelui, pentru popor fiind considerat aproape un zeu. O altă regulă a dacilor era aceea că din cinci în cinci ani trimiteau la Zamolxis câte un sol pentru a-i comunica nevoile şi durerile lor. Solul era învăţat ce să-i comunice zeului, după care era aruncat în sus spre a cădea în trei suliţe. Dacă murea, faptul însemna că zeul şi-a primit solul, dacă nu, aceasta însemna că trebuie trimis un alt sol. Dacă la alte popoare cei jertfiţi erau criminali, hoţi sau prinşi de război, la daci alegerea se făcea numai dintre oameni liberi, fără pată. Cel care nu murea străpuns de lănci era alungat din comunitate, aceasta considerându-se o mare ruşine. Popor cu o sedentaritate imemorabilă pe pământul care i-a fost leagăn, legat de acesta prin agricultură, în toate formele ei, ştiind să-l apere cu un eroism şi o pricepere care excludea orice sentiment de frică de moarte, cu regi care aveau o conduită de o înaltă ţinută morală şi cu o diplomaţie care îi aşeza alături de cele mai ilustre personalităţi politice ale antichităţii, cu o religie superioară, dacii au fost unul dintre cele mai importante popoare ale lumii antice. Atunci când Traian i-a cucerit a afirmat că : “Am subjugat chiar şi pe aceşti geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi, de aceea, merg la moarte mai veseli decât în orice călătorie”. Constituie un prilej de mândrie pentru noi că strămoşii noştri au fost apreciaţi de contemporanii lor ca fiind un popor superior tuturor barbarilor şi “mai asemenea grecilor“, cum afirmă Dio Chrysostom.

TEST
TEST

TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză

  • 1. Ce afirmă Herodot și Strabo cu privire la poporul dac?

  • 2. Expediția lui Darius din 514 î.e.n. se referă și la geți. Cum sunt

caracterizați?

  • 3. Care sunt orașele cetăți întemeiate de greci în sec. VII î.e.n.?

  • 4. Ce știri sunt expuse în povestirea lui Arian, despre expediția lui

Alexandru Macedon cu privire la strămoșii noștri?

  • 5. Cum este caracterizată democrația militară din timpul lui

Dromihete?

  • 6. Enumerați cel puțin patru norme de conduită a dacilor, precum și

BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE

elementele cultului lor.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010.

CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 2

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Cuprins
Cuprins

TEMA 1. STATUL GETO-DAC

  • 1. BUREBISTA

MAXIME

ŞI

STATUL

DAC

ÎN

TIMPUL

ÎNFLORIRII

SALE

  • 2. DECEBAL EROUL DACILOR. PRǍBUSIREA STATULUI DAC

  • 3. STATUL GETO-DAC. STRUCTURA ECONOMICO-SOCIALǍ

  • 4. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍ

Obiectivele unitǎţii de învǎţare
Obiectivele
unitǎţii de
învǎţare

TEMA 2. DREPTUL GETO-DAC

TEST DE AUTOEVALUARE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

aflaţi despre strămoşii poporului nostru şi despre primele atestări

despre aceştia; să relataţi care era organizarea politico-socială a dacilor; să vă însuşiti informaţii despre Decebal ca erou al dacilor şi despre războaiele purtate de către acesta; să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane;

STATUL ŞI DREPTUL GETO - DAC
STATUL ŞI
DREPTUL
GETO - DAC
Statul geto-dac Burebista şi statul dac
Statul geto-dac
Burebista şi
statul dac

STATUL ŞI DREPTUL GETO - DAC

TEMA 1. STATUL GETO - DAC

1. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime

Statul dac din timpul regelui Burebista consfinţeşte trecerea de la

etapa democraţiei militare, la statul sclavagist, prin unificarea tuturor

triburilor într-un cadru politic stabil şi înfloritor. Statul dac, ridicat pe

rădăcinile societăţii gentilice, se desăvârşeşte la sfârşitul mileniului întâi,

apariţia sa fiind determinată de creşterea puterii economice a populaţiei geto-dace şi de apariţia acestei personalităţi, caracterizată de contemporani ca fiind “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. Conjunctura externă favorabilă dezvoltării statului dac a fost determinată de existenţa conflictelor permanente ce le-au avut romanii cu celţii, ilirii şi tracii, ceea ce i-a creat regelui Burebista o lungă domnie, într-o atmosferă relativ calmă. Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă: “Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele

războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului” 15 . Societatea geto-dacă a realizat progrese notabile în producţia de unelte şi arme, mai ales prin prelucrarea fierului, determinând, pe de o parte, dezvoltarea economică şi comercială a statului, iar pe de altă parte, creşterea puterii armate, a eficienţei luptelor, creşterea capturilor de război şi a numărului sclavilor. Dezvoltarea economică a dus la stratificarea socială oglindită în acumulări de tezaure şi obiecte preţioase, construcţii civile de mari proporţii, evidenţiate cu prilejul descoperirilor arheologice. Ca urmare a puterii militare, deposedarea de bunuri şi creşterea averii, şi-a făcut apariţia, în timp, o aristocraţie în jurul regelui, care a dus la dezvoltarea proprietăţii private. Ca întindere, statul dac avea posesiuni “toate ţinuturile de dincolo şi dincoace de Dunăre“ 16 , iar oraşele de la Marea Neagră, de la Olbia la gura Bugului până la Apollonia plătesc tribut regelui. În întinderea sa maximă statul dac cuprindea toate teritoriile locuite de daco-geţi, dar şi teritorii locuite de celţi, iliri şi traci, de la Marea Neagră şi Bug la Carpaţii Păduroşi, de la Cadrilater, Dunărea mijlocie şi Morava, până la Haemus şi lanţul Balcanilor. Capitala statului era la Argedava, cetate “aşezată” de istorici, pe Argeş, la Popeşti, iar mai recent în munţii Orăştiei, la Costeşti. Burebista, ca singur stăpânitor, dispunea de o armată de circa 200.000 ostaşi, ceea ce reprezintă un aparat militar cu o putere maximă pe vremea antichităţii. În politica sa externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau ca rezultat slăbirea Imperiului roman, adversarul cel mai de temut al statului dac. În anul 48 î.e.n. l-a sprijinit pe Pompei împotriva lui Cezar 17 .

  • 15 Strabon, Geografia Recognovit August Meineke, vol.I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853.

  • 16 H. Daicoviciu şi Jan Trynokowski. Les rois dacesde Burebista a Decebale, în Dacia, XIV - 1970

  • 17 Indro Montanelli, Storia di Roma, Rizzoli Editore, Milano, 1969, Citat, p. 184 :” Cezar s-a născut în Suburra un cartier popular şi de faimă proastă al Romei, în anul 100 înainte de Cristos. Despre copilăria lui se cunoaşte că a avut ca educator un gal, un oarecare Antonius Grifon care, în afară de latină şi greacă, l-a mai învăţat şi altceva foarte folositor despre caracterul compatrioţilor săi. Se pare că la pubertate a suferit de dureri de cap şi de crize de epilepsie, şi că avea ambiţia să se facă scriitor. A rămas foarte curând chel şi, fiindu-i ruşine cu asta, a încercat să remedieze necazul pieptănându-şi părul de la ceafă pe frunte. Pierdea în fiecare dimineaţă mult timp cu o asemenea complicată operaţie. Suetoniu zice că era înalt, cam grăsuţ, cu tenul alb, cu ochii negri şi vioi. Plutarh, că era slab şi de talie medie. Probabil că amândoi au dreptate. Unul îl descrie când era tânăr, celălalt la maturitate, atunci când, de obicei te mai împlineşti un pic. Dar lunga viaţă de militar trebuie să-l fi făcut robust,. Încă de copil a fost bun călăreţ. Obişnuia să galopeze cu mâinile încrucişate la spate. Dar şi umbla mult pe jos în frunte ostaşilor săi, dormea în căruţă, mânca frugal, îşi păstra întotdeauna sângele rece şi mintea lucidă. La faţă nu era frumos. Capul lui chel şi cam masiv avea o bărbie pătrată, o gură arcuită şi amară, marcată de două riduri drepte şi adânci, cu buza inferioară depăşind-o pe cea de sus. Şi totuşi a avut succes la femei. S-a căsătorit cu patru şi a avut o mulţime de iubite. Soldaţii săi îi ziceau moechus calvus, neruşinatul chel. Contrar unor legende care ni-l înfăţişează îngâmfat şi solemn, Cezar, dimpotrivă, era un desăvârşit om de lume, galant, elegant, fără prejudecăţi, plin de umor, capabil să încaseze glumele altora şi să răspundă la ele cu sarcasm muşcător. Era înţelegător faţă de viciile celorlalţi, pentru că avea nevoie ca şi ceilalţi să i le înţeleagă pe ale sale. Curion îl numea “ bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor”. Iar unul din motivele pentru care aristocraţii îl urau atât era şi acela că le seducea cu

Ca urmare, Cezar se hotărăşte să organizeze în anul 44 î.e.n. o mare expediţie împotriva statului dac. Dar şi Cezar, şi Burebista îşi pierd viaţa, urmare a unor conspiraţii. În urma lui Burebista, statul se împarte în cinci regate care sunt relativ uşor învinse de împăratul roman Octavianus Augustus. Unul dintre urmaşii lui Burebista, se pare conspirator la uciderea sa, a fost Koson, cunoscut pentru monedele de aur emise pe timpul său. Armata dacică scăzuse ca efective la 40.000 de oameni, ceea ce demonstrează începutul decăderii statului. Regii următori şi urmaşii lui Burebista au căutat să realizeze alianţe cu romanii, cum a fost Cotiso, contemporan cu Octavianus, care a făcut demersuri pentru a se căsători cu fiica împăratului roman, sau să sprijine pe unii cezari pentru a deveni “prieten şi aliat” al romanilor, cum a fost Roles. Un alt rege dac, Scorilo, care a domnit 40 de ani (28-68 e.n.) a încercat o politică plină de tact şi diplomaţie faţă de romani, tendinţa generală fiind aceea de a nu se amesteca în certurile interne de la Roma. Alţi monarhi cunoscuţi ai dacilor au fost Comosicus, care cumula şi demnitatea de mare preot, precum şi trei regi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxs, care au stăpânit mici regate în centrul ţinuturilor înconjurate de oraşele dunărene şi coloniile greceşti. Aceştia s-au contrapus campaniei din anul 28, condusă de Crasus, şi deşi înfrânţi, supuşii lor nu au putut fi distruşi sau strămutaţi. Lupte cu efecte deosebite au avut loc între 11 şi 12 e.n., când consulul Sextus Aelius Catus îi învinge pe daci şi strămută 50.000 dintre aceştia în sudul Dunării, în Moesia. O altă strămutare importantă este realizată de Tiberius Plantius Silvanus Aelianus, care, în calitate de guvernator al Moesiei timp de 10 ani (57- 67 e.n.), luptă cu dacii şi reuşeşte să strămute 100.000 de transdanubieni, cu femeile, copiii, principii şi regii lor, silindu-i să plătească tribut.

În anul 69 e.n. o întreagă armată romană este distrusă de daci, iar comandantul ei Fronteius Agripa este ucis. Luptele următoare, conduse de Rubius Gelus, aduc o relativă acalmie timp de 15 ani, până în vremea lui Domiţian, respectiv Decebal.

Decebal, eroul dacilor
Decebal, eroul
dacilor

2. Decebal, eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac

Decebal, regele erou al neamului nostru, a avut parte de o domnie zbuciumată de campanii militare, cu victorii strălucite, precum şi de înfrângeri zdrobitoare, care i-au adus nemurirea istorică prin încununarea cu jertfa vieţii sale neînrobite de copleşitorul mecanism roman. Dio Casius, istoricul, povesteşte că regele dacilor Duros a cedat tronul de bunăvoie lui Decebal, considerându-l mai capabil de a conduce poporul dac în vâltoarea războiului. El îl descrie pe erou ca fiind: ”ager în planurile de război ca şi în împlinirea lor, ştia să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanilor, tot aşa de potrivit ca şi momentul când să bată în retragere, era dibaci în a întinde curse, viteaz la luptă, ştiind să se folosească înţelept de biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, pentru aceste însuşiri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic

regularitate nevestele care, să fim drepţi, se cam băteau să fie seduse. Acest personaj extraordinar, în jurul căruia a început să se învârtă toată istoria Romei şi a lumii, era deci în ceea ce priveşte moralitatea, fiul vremurilor sale.”

de temut.” 18 . Primul conflict cu romanii are loc în anul 85 e.n., când armata romană este zdrobită, iar capul lui Oprius Sabinus, guvernatorul Moesiei, este purtat ca trofeu. Împăratul Domiţian porneşte o nouă expediţie împotriva lui Decebal, dar armata condusă de generalul Fuscus este înfrântă într-un mod atât de ruşinos, încât istoricul Tacitus trece rezultatul luptei sub tăcere, apreciind doar că situaţia era atât de gravă încât “lupta se da pentru apărarea graniţelor şi a castrelor legiunilor” (anul 87 e.n.). O nouă luptă se dă în anul 88 e.n. 19 De această dată armata romană, condusă de generalul Tetius Julianus, îi înfrânge pe daci la Tapae (Porţile de Fier), obligându-l pe Decebal să se recunoască înfrânt şi să poarte tratative cu Domiţian. Folosindu-se de diplomaţia sa cunoscută, de conjunctura externă favorabilă (romanii erau în război cu quazii şi marcomanii), Decebal obţine recunoaşterea sa ca rege, arme, maşini de război, meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare şi chiar bani anual. 20 Pacea durează până în anul 101. Traian, urmaşul lui Domiţian, este un conducător energic şi viteaz, un bun ostaş şi un mare general, întrecând chiar pe Cezar 21 . El a întronat legea şi respectul acesteia în imensul său imperiu. Începând cu anul 89 (al încoronării sale), Traian s-a gândit numai cum să rupă tratatul cu Decebal şi să-i ocupe regatul pentru a-l transforma

Prabusirea statului dac
Prabusirea
statului dac

în provincie romană.

În primăvara anului 101 Traian şi legiunile sale, trecând în Dacia,

întâlnesc armata lui Decebal şi-l învinge la Tapae, urmărindu-l pe drumul

Bistrei spre capitala Sarmisegetusa, dar iarna îl opreşte. În timpul iernii s- au purtat lupte pe malul drept al Dunării. La Adamclisi, romanii înving pe daci 22 . În primăvara anului 102 ofensiva romană se reia, luptele au sorţi de izbândă pentru romani, obligându-l pe Decebal să ceară pace de două ori. Traian îl obligă pe Decebal - spune Dio Casius - “să înapoieze toate

  • 18 Cassii Dionis Cocceiani, Historiarum Romanorum que supersunt, editat de Ursulus Philippus Boissevain, vol.I-V, Weidman, Berlin, 1895 – 1931, Fontes…, vol.Ip.683 – 697.

  • 19 P. Coissin. Les triomphes de Domitien, Rev. Arhivelor XXVIII - 1928.

  • 20 Dio Cassius, Istoria romană, despre luptele dintre daci şi romani : Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că

unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept fie pe nedrept. Căci eu îmi dau seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el

zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi bărbaţii tineri. Trimitea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea. Decebal, regele Dacilor, a trimis soli la Domiţian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a aflat de aceasta Decebal, i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pacea dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. După ce fu învins de aceştia în Câmpia Panoniei, Domiţian a trimis o solie la Decebal, îndemnându-l să încheie un tratat. Decebal primi propunerea de pace, dar nu a venit la tratative, ci i-a trimis pe Diegis, “împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri sub cuvânt că nu-i avea numai pe aceştia…” Domiţian puse o diademă pe capul lui Diegis, ca unui învingător, iar soldaţilor le împărţi onoruri şi bani. El cheltui foarte mulţi bani pentru încheierea păcii şi îi dădu lui Decebal sume de bani, meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare pe timp de pace şi de război. Aceste lucruri le-a scos din mobilierul împărătesc.

  • 21 Roberto Paribeni. Optimus princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dell Imperatore Traiano, vol.2 Messina, 1926-1927.

  • 22 Gr.G. Tocilescu. Monumentul de la Adam Klissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1985.

armele, maşinile şi meşterii primiţi, să predea dezertorii, să dărâme toate cetăţile, să părăsească toate cuceririle făcute în afara ţării, să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi să nu primească nici un roman în slujba sa“. Traian anexează imperiului teritoriile Olteniei, ca şi Muntenia şi Banatul, unde lasă garnizoane importante. Pacea nu ţine decât până în anul 105. Atât Decebal cât şi Traian se pregătesc de un război capital. Războiul reîncepe şi se folosesc metode extreme de luptă. De la încercarea de suprimare a lui Traian, la luarea ca ostatec a comandantului Longinus, la lupta supremă s-au folosit toate mijloacele de a înfrânge ofensiva romană. Rezistenţa dacă este copleşită, capitala ocupată, iar Decebal se sinucide. Romanii pradă Dacia, de unde iau uriaşe cantităţi de aur, argint, un număr de vase şi cupe care desfid orice evaluare, turme de vite, arme şi mulţi prizonieri. Statul dac îşi termină existenţa în perioada sa de glorie, lăsând în urmă actul de naştere al poporului român, semnat de viaţa împăratului roman Traian şi de existenţa miraculoasă până în zilele noastre, în mijlocul Romei, a celebrei sale columne 23 .

23 Indro MONTANELLI. Storia di Roma. Rizzoli Editore, Milano, 1969. Citat : “ Când a fost anunţat că a fost proclamat împărat generalul Traian comanda o armată în Germania, nu s-a pierdut prea mult cu firea, apoi a mulţumit Senatului pentru încrederea acordată şi că avea să vină să preia puterea de îndată ce va găsi timp. Însă vreme de doi ani, nu l-a găsit, pentru că trebuia să pună la punct câteva controverse cu teutonii. Se născuse în Spania cu aproape patruzeci de ani în urmă ( devine împărat în anul 98 şi moare în anul 117- nota red.) dintr-o familie romană de mari slujbaşi; şi slujbaş a rămas şi el toată viaţa, adică jumătate ostaş, jumătate administrator. Era înalt, robust cu apucături spartane şi cu un curaj neîntrecut, fără ostentaţie. Soţia sa Plotina, se considera cea mai fericită dintre neveste, pentru că el n-o înşela decât uneori, cu vreun tinerel; cu alte femei niciodată. Trecea drept un om cult, fiindcă obişnuia să-l aibă lângă el, în carul său de general, pe Dio Crisostomul, un celebru retor al vremii, care îi vorbea mereu de filozofie. A mărturisit însă, într-o zi că, din multele cuvinte spuse de Dio, nu a înţeles nimic, ba că nici nu-l asculta măcar: se lăsa doar legănat de sunetul lor argintiu, cu gândul în altă parte: la conturile de cheltuieli, la planurile unei bătălii, la proiectarea unui pod. Puterea nu i s-a urcat niciodată la cap, şi nici chiar ameninţarea cu vreun complot nu l-a transformat într- un despot bănuitor şi sângeros. Când l-a descoperit pe acela lui Licinus Sura, a luat masa cu el şi, nu numai că a mâncat tot ce i s-a servit în farfurie, dar s-a mai lăsat şi bărbierit de omul conjuratului. Era extraordinar de muncitor şi le pretindea acelaşi lucru tuturor din jurul său. A trimis mulţi senatori comozi să plece să facă ordine în provincii şi din scrisorile schimbate cu ei, rezultă competenţa şi sârguinţa acestui om. Ideile sale politice erau acelea ale unui conservator înţelept, care credea mai mult într-o bună administraţie decât în marile reforme; excludea violenţa, dar ştia să recurgă la forţă. De aceea n-a ezitat să pornească război împotriva Daciei, atunci când regele ei, Decebal, a atacat cuceririle romane din Germania. A fost o campanie condusă în mod strălucit. Învins, Decebal s-a predat, însă Traian i-a cruţat viaţa şi tronul, mărginindu-se doar să-l considere un vasal. Atâta mărinimie, ceva nou în analele istoriei romane, a fost rău răsplătită, deoarece Decebal a pus mâna iar pe arme. Traian a reluat lupta, l-a învins, a jefuit minele de aur transilvane şi, cu această pradă, a finanţat timp de patru luni de zile jocuri neîntrerupte în Circ, cu zece mii de gladiatori, pentru celebrarea victoriei; şi a organizat un program de lucrări publice, destinate să facă din domnia lui una dintre cele mai memorabile domnii din istoria urbanisticii, a ingineriei şi a arhitecturii. Un apeduct gigantic, un nou port la Ostia, patru mari drumuri, amfiteatrul de la Verona au fost o parte din cele mai însemnate opere ale sale. Dar cea mai cunoscută a fost Forul lui Traian, datorat geniului lui Apollodor, un grec din Damasc, care mai construise deja pentru el, în puţine zile, acel minunat pod peste Dunăre ce-i permisese să-l dea peste cap pe Decebal. Pentru ridicarea coloanei, care încă se mai înalţă şi azi în faţa bazilicii Ulpia, au fost transportate de la Paros optsprezece cuburi de marmoră specială, cântărind cincizeci de tone fiecare: un miracol pentru vremurile acelea. Pe această marmură au fost săpate, în basorelief, două mii de figuri, cu o pronunţată tentă de concret în scenele reprezentate. În anul 117, în cel de al şaizeci şi patrulea an al vieţii Traian a paralizat, iar la Roma nu a ajuns decât urna cu cenuşe, care a fost îngropată sub columnă. (Traian învingătorul

Statul geto-dac. Structura economico- socială
Statul geto-dac.
Structura
economico-
socială

3. Statul geto-dac. Structura economico-socială

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea statală

porneşte de la unirea triburilor existente în cadrul poporului dac, precum

şi a teritoriilor stăpânite de acestea. Geograful Ptolemeu aminteşte seminţiile ce existau în Dacia, din care cel puţin douăsprezece erau sigur dacice: predavensii, biefii, albocensii, saldensii (situate teritorial în Crişana şi Banat), ratacensii, buridavensii, potulatensii, keiagisii (în centrul Transilvaniei şi pe Târnave, în Oltenia şi Muntenia de vest), costobocii, cancoensii, sensii, piefigii (Moldova şi Muntenia de est). Trecerea de la democraţia militară la organizarea statală a fost datorată şi transformărilor economice, în concret dezvoltarea producţiei de bunuri materiale, dezvoltarea unor reţele de ateliere care prelucrau fierul pentru făurirea de unelte şi arme. Urmarea imediată a fost creşterea activităţilor de schimb pe plan intern şi extern, în special cu coloniile greceşti şi cu romanii. Dezvoltarea oraşelor Buridava, Porolisum, Apulum, Potaisa, Germisara, Azizis, Berzovia, Acidava, Napoca, Drobeta, Dierna, Sucidava, Amutrium şi altele a fost un proces continuu care s-a continuat şi ulterior pe timpul stăpânirii romane. Zeci de oraşe dezvoltate şi semnalate pe timpul regatului geto-dac au fost distruse în timpul războaielor purtate cu romanii sau tracii. Dokidava, Areobadava, Trifulon, Patridava, Cersidava, Petrodava, Sargidava, Ufidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Cumidava sunt exemple tipice de oraşe dacice a căror soartă nu mai este cunoscută după cuceririle romane, dar care aveau o înflorire deosebită pe timpul regalităţii dacice, fiind menţionate de istoricul Ptolemeu 24 . Oraşele erau întărite cu fortificaţii de piatră, apărarea lor realizându-se cu şanţuri şi valuri de pământ, precum şi cu palisade. Populaţia oraşelor era numeroasă, Alexandru cel Mare găsind ca oponenţă la venirea sa în Dacia o armată formată din patru mii de călăreţi ce aparţinea unui singur oraş. Este de presupus că acesta avea cel puţin 10.000 locuitori. Cea mai mare parte a populaţiei Daciei locuia la sate, aşezate, ca şi mai târziu, pe cursurile de apă şi în locuri adăpostite. Casele se făceau din lemn şi pământ, aveau formă de bordeie, de obicei cu două camere, având o împrejmuire cu un gard din pari ascuţiţi. La munte, casele erau de piatră şi nu se deosebeau mult de casele ce au existat şi chiar mai există în satele de azi. Marea bogăţie acumulată prin exploatarea agricolă, prin obţinerea aurului din mine, prin comerţul deosebit de activ a creat o diferenţiere şi o stratificare socială. Societatea era împărţită în două clase principale: nobilii, cărora li se spunea tarabostes, adică ”domnii de neam” şi purtau ca semn distinctiv o căciulă de pâslă sau lână, de unde şi numele roman de ”pileati”. Oamenii de rând umblau cu capul descoperit şi cu părul mare, fiind numiţi “comati”.

dacilor a ajuns să-i aibă veşnic deasupra sa ca unul dintre paradoxurile istoriei n.a.)

24 R. Vulpe. Aşezări getice din Muntenia. Bucureşti, 1966, N Gostar - Cetăţi dacice din Moldova şi cel de al doilea război dacic. În Memoria, vol. I, 1969.

Este sigur că diferenţierea socială s-a realizat în timp prin deposedarea de pământ şi avere a membrilor societăţii de către conducătorii militari şi de clasa preoţilor, ca urmare a îmbogăţirii de pe urma războaielor, vânzarea sclavilor sau exploatarea muncii acestora prin dezvoltarea activităţii comerciale. Procesul formării statului dac a fost favorizat şi de conjunctura externă, de necesitatea apărării împotriva romanilor, dar şi de capacitatea organizatorică a regelui Burebista, a cărui personalitate a fost recunoscută de lumea antică. Prin esenţă, statul dac este sclavagist şi s-a bazat pe existenţa marilor proprietari de pământ cu averi imense, cu latifundii lucrate cu ajutorul sclavilor, cu mine proprietate regală, care produceau aurul şi argintul din care au bătut monede şi s-au confecţionat podoabe deosebit de preţioase, sau care produceau fierul şi cuprul necesar confecţionării armelor uriaşei armate dacice. Statul are toate trăsăturile statului clasic sclavagist, fiind un instrument în mâna taraboştilor pentru menţinerea masei poporului în dominaţie şi ascultare, precum şi pentru exploatarea sclavilor şi altor categorii sociale, dar nu în ultimul rând pentru apărarea libertăţii faţă de celţi şi mai târziu faţă de romani.

Organizarea administrativă
Organizarea
administrativă

4. Organizarea administrativă

În fruntea statului era regele, el reprezentând puterea supremă. El guverna ţara cu ajutorul unui sfat de nobili, de obicei oamenii săi de încredere şi comandanţi de armate. În împrejurări excepţionale cerea sfatul marelui preot. Instituţia regalităţii era ereditară, dar se baza şi pe principiul electivităţii. Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis ne indică faptul că, înainte de Burebista, a fost rege tatăl său, deci se aplica principiul eredităţii. Decebal a fost ales rege ca urmare a înlocuirii lui Duros, deci s-a aplicat principiul electivităţii 25 . Istoricul Dio Crisostom ne spune că dacii alegeau pe rege şi pe preoţi (reges et sacerdotes) din rândul nobililor (tarabostes). Nu exista, în aplicarea succesiunii, dreptul de primo-genitură, ceea ce a dus mereu la lupte interne, conducerea statului fiind disputată de urmaşi. Monarhia dacică, pe timpul celor două secole de existenţă, şi-a dobândit o identitate proprie prin aceea că regele era şi vârful nobilimii şi conducătorul militar suprem, uneori chiar autoritatea religioasă cea mai înaltă. Deceneu şi Comosycus au fost şi regi şi mari preoţi. Burebista şi

25 Decretul în cinstea lui Acornion din Dionisopolis, Sillage, Ed. III-a.

Decebal au deţinut puterea regală, iar Deceneu 26 şi Vesinas conducerea religioasă. Autoritatea centrală avea stabilitate şi continuitate în timp, funcţionând şi în interesul regelui. Sfatul regelui era format din dregători cu funcţii pe plan militar, religios, extern sau intern, cu o ierarhie bine conturată. Se ştie că Acornion la curtea regelui Burebista era la “cea dintâi şi cea mai mare cinste”, apoi că marele preot era apropiatul regelui, chiar locţiitor al său sau în funcţie de vicerege. Acreditarea ideii originii divine a legilor era în interesul regalităţii. Întrucât exista concepţia că preoţii pot să interpreteze voinţa zeilor, s-a încetăţenit şi rolul lor de judecători, prin aceasta realizându-se un sistem de drept geto-dac. Administraţia locală avea o importanţă deosebită în Dacia. Multitudinea de oraşe, existenţa a sute şi mii de sate făcea necesară existenţa unei reţele de drumuri de legătură, sisteme de comunicaţie şi de colectare a veniturilor. Din acest punct de vedere, importantă ni se pare evocarea istoricului Suidas, care afirma că înaintea ocupării Daciei de către romani existau o seamă de funcţionari ”unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau îndreptăţiţi la paza cetăţilor” 27 . Separarea atribuţiunilor administrative de cele militare era o consecinţă a necesităţii acoperirii întregului teritoriu cu forţele de control ale statului, iar împărţirea populaţiei în unităţi administrative realiza controlul mai facil a marilor latifundii şi a obştilor săteşti. Existenţa statului dac era asigurată şi de funcţionarea unei armate capabile să-i apere graniţele şi existenţa, precum şi să se impună ca un factor de putere în tratativele cu alte state şi imperii vecine. Cei 200.000 de oşteni ai armatei dace de pe timpul regelui Burebista au păstrat unitatea şi independenţa statului aproape două secole 28 . Armata era formată numai din luptători, dacii nu plecau ca nomazii la luptă cu întreg neamul - femei, copii, bătrâni. Ei erau luptători de un curaj extrem, necunoscând frica de moarte. Armata era formată din cavalerie şi infanterie, armele fiind topoarele, lăncile, suliţele, praştii cu pietre sau plumb. Erau cunoscute şi armele de luptă ca berbecele şi

  • 26 Iordanes, De origine actibusque Getarum (Getica) Th. Momsen, Berlin, 1882, (1961) Citat: Ei (geţii- n.a.) socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era maestru în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii, transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori altor popoare, în privinţa minţii; dându-le exemple practice, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune. Demonstrându-le teoria celor

douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită. Astfel a devenit Deceneu în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi.

  • 27 C. Daicoviciu - Istoria României, vol. 1, Buc.1960.

  • 28 C. Daicoviciu - Din Istoria Transilvaniei. Dacia sclavagistă romană. vol.1, Buc., 1913.

balista. Drapelul dacilor era sub formă de balaur cu cap de lup din metal – aramă sau bronz – care avea un dispozitiv ce scotea un şuierat pe timpul când bătea vântul.

Dreptul geto- dac
Dreptul geto-
dac

TEMA 2. DREPUL GETO-DAC

În vremea regatului condus de Burebista şi Decebal, cultura, arta, religia şi cunoştinţele practice se dezvoltă în diversitatea şi complexitatea lor, ajutate fiind de normarea relaţiilor sociale, de existenţa unor reguli cu caracter imperativ, de valabilitate generală. Aceste norme au un caracter juridic, sunt obligatorii şi sunt urmate de sancţiuni impuse de stat. Pe lângă ele coexistă o multitudine de obiceiuri şi tradiţii din epoca dominaţiei militare. Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de Burebista, ba, mai mult, că acestea se pretindeau a fi de provenienţă divină. 29 Poruncile regelui erau, de asemenea, considerate legi obligatorii, fiind sancţionate cu puterea autorităţii de stat. Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea, familia, precum şi normele penale care le apărau. Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei Un alt tip de proprietate cunoscut este acela al obştilor teritoriale libere, care aveau în stăpânire pământuri, vite, păduri. Poetul Horaţiu ne descrie recoltele obşteşti de pe glia ”cea făr de hat”. Pământul obştii era împărţit în loturi, atribuit familiilor pe timp de un an, urmând ca să se realizeze o redistribuire a acestora în anul următor prin tragere la sorţi. Familia dacică era monogamă. Atât Herodot, cât şi Ovidiu, mai târziu, afirmă că monogamia era o regulă păzită cu deosebită severitate. Femeia era cumpărată de la părinţi în scopul căsătoriei, probabil cu un preţ fictiv, dar ea avea întotdeauna o zestre care dovedea poziţia socială, bunăstarea şi diferenţierea între familii. Virtutea femeii era considerată sacră, din acest punct de vedere existând certe legături de familie între tată şi fii săi. Deşi existau cu certitudine reguli privitoare la comerţ, acestea nu s-au păstrat. În domeniul apărării proprietăţii şi vieţii, exista

29 Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor,( De origine actibusque Getarum – Getica – în Iordanes Romana et Getica) de Th. Momsen, Berlin 1882, text stabilit Fontes, vol.II, 1970, p.413, 417-419. Citat:

Geţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat .Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Geţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe folozofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spunea că acei dintre ei care erau de neam s-au numit Tarabostes, iar apoi Pileati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi geţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Virgilius : Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor. Pe acest Marte geţii l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimle lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge

sistemul răzbunării private, care a fost înlocuit treptat cu atribuţii ale statului 30 . Judecarea faptelor penale cădea în sarcina regelui sau a marelui preot, dar uneori aceste două funcţii erau cumulate, astfel că regele judeca toate cauzele. Este de asemenea cunoscut faptul că judecata era însoţită de un ceremonial, atât laic, cât şi religios. Încheierea tratatelor şi convenţiilor între state se făcea în prezenţa unor soli şi reprezentanţi ai regalităţii, iar ca o chezăşie a îndeplinirii obligaţiilor exista obiceiul alianţelor matrimoniale dintre familiile regale angajate în tratative.

TEST
TEST

TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

  • 1. Enumerați câțiva dintre regii daci urmași ai lui Burebista.

  • 2. Câte războaie a avut Decebal cu romanii și care sunt cele

mai importante lupte?

  • 3. Enumerați cel puțin 5 orașe cetăți dacice și cinci localități.

  • 4. Care era ierarhia administrativă și nobiliară în statul dac.

  • 5. Cum sunt numite legile naturii după care se conduceau

BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE

dacii, conform lui Iordanes?

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 3

DACIA ROMANA. STATUL ŞI DREPTUL

Cuprins
Cuprins

TEMA

1.

ORGANIZAREA

DE

PROVINCIE ROMANǍ

STAT

PE

TERITORIUL

DACIEI

  • 1. HOTARELE ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍ

  • 2. CONDUCEREA CENTRALǍ A DACIEI PROVINCIE ROMANǍ

  • 3. ADMINISTRAŢIA LOCALǍ A PROVINCIEI DACIA

  • 4. VIATA ECONOMICǍ ÎN DACIA ROMANǍ

  • 5. VIAŢA SOCIALǍ A DACIEI ROMANE

30 Ovidiu. Tristele. V, 7, 10, 43-44.

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANǍ

  • 1. IZVOARELE ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

Obiectivele unitǎţii de învǎţare
Obiectivele
unitǎţii de
învǎţare
  • 2. PROPRIETATEA

  • 3. FAMILIA

  • 4. TABULELE CERATE

TEST DE AUTOEVALUARE

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

prezentaţi organizarea administrativă a Daciei Romane, precum şi

hotarele acesteia; să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane ; enumeraţi care erau coloniile Daciei, municipiile şi statele Daciei; descrieţi viaţa economică, socială, dreptul de proprietate din Dacia Romana; vă însusiţi noţiuni referitoare la tabulele cerate;

Statul pe teritoriul daciei provincie romană
Statul pe
teritoriul daciei
provincie
romană
Hotarele şi organizarea administrativă
Hotarele şi
organizarea
administrativă

DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL

TITLUL 1. ORGANIZAREA DE STAT

PROVINCIE ROMANĂ

PE

TERITORIUL DACIEI

Războaiele de cucerire a Daciei au adus, fără îndoială, distrugeri

şi moarte, deportarea unei părţi din populaţie, jefuirea unor imense

bogăţii acumulate de regii daci sau membrii loiali ai aristocraţiei. Judecată din acest unghi de vedere, cucerirea romană poate să apară ca un tragic episod în istoria poporului dac 31 . Pentru noi, însă, cei ce trăim doar ca moştenitori ai celei de a doua provincii romane din jumătatea orientală a Imperiului roman, cucerirea Daciei constituie nu un tragic sfârşit, ci un început, la fel de glorios ca naşterea şi formarea unui nou popor: cel român.

  • 1. Hotarele şi organizarea administrativă

Aproape toţi cercetătorii sunt de acord că cele mai pertinente

informaţii cu privire la întinderea provinciei Dacia cucerită de romani le-a

furnizat vestitul geograf al lumii vechi Ptolemeu, care, după patru decenii de la războaiele purtate de Traian putea să aibă ştiri corecte. Acesta fixează hotarele provinciei astfel: spre apus Tisa, spre miazănoapte munţii Carpaţi, spre miazăzi Dunărea, iar spre răsărit râul Hieratos (Prutul sau Siretul). Cu toate că romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului dacic, în provincia Dacia el nu se regăseşte în totalitate. Muntenia, Moldova de sud, Transilvania dintre Olt şi Carpaţi au fost cuprinse în

31 Cernea şi Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc. Buc. 1994.

Moesia Inferior, ceea ce a dus ulterior la o romanizare deosebit de accentuată. Dacă provincia propriu-zisă Dacia a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei este clar că influenţa romană s-a întins şi asupra regiunilor limitrofe, Crişana, nordul Transilvaniei până la Tisa şi asupra restului Moldovei. Potrivit atlasului Hammond cu privire la întinderea lumii antice, apărut la New York, Dacia romană cuprindea în anul 117 e.n., anul morţii împăratului Traian, Banatul, Oltenia, Transilvania, Muntenia întreagă, Moldova până la Siret, o fâşie la nord de Transilvania, Crişana cum este cunoscută azi 32 . Posibilitatea ca Traian să ocupe un teritoriu atât de mare a fost dată şi de faptul că pentru cucerirea Daciei el a folosit nouă legiuni a câte 6000 soldaţi fiecare, zece ale (detaşament de cavalerie), treizeci şi cinci de cohorte (detaşamente de infanterie), cohortele pretoriene ale împăratului, trupele neregulate şi auxiliare, marinarii a două flote de pe Dunăre, în total 100.000 soldaţi. Printre generali se afla şi viitorul împărat Hadrian, conducând legiunea Prima Minervia. După război, pe teritoriul Daciei au fost încartiruite sau lăsate ca garnizoane Legiunea XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea IV-a Flavia şi Legiunea I-a Adiutrix. Când dacii au devenit ameninţători, a mai fost adusă Legiunea V-a Macedonica în 167-168 la Potaisa 33 . În timpul războaielor, dacii au avut pierderi însemnate, mulţi bărbaţi pierind sau fiind luaţi prizonieri şi trimişi ca sclavi în imperiu, de unde nu s-au mai întors. Dar aceasta nu înseamnă că populaţia a fost exterminată, aşa cum Gheorghe Şincai acreditează în “Cronica” sa, vrând să dovedească latinitatea pură a românilor. Este ştiut că în războaiele din 105-106 multe populaţii dace s-au supus fără luptă lui Traian, iar după războaie populaţia retrasă în munţi a revenit la aşezările dinainte de război. După cucerire, de altfel, creşte o populaţie tânără din care se recrutează armate romane, cum ar fi : “Ala I Ulpia Dacorum”, “Cohors II Augusta Dacorum via fidelis veterana militaria eguitata”, “Cohors III Dacorum eguitata”, “Vexillatio Dacorum Porthica”. Iată, deci, o populaţie de unde se pot recruta noi soldaţi pentru armata romană 34 . La început, Dacia romană a format o singură provincie. Prin anii 118-119, sub domnia lui Hadrian, ca urmare a necesităţilor de apărare, ea a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea ţinuturile de nord şi centru, iar Dacia Inferior partea de sud. În anul 123 împăratul Hadrian desprinde din Dacia Superior zona din nordul Arieşului şi a Mureşului superior, formând Dacia Porolisensis. Între anii 167-169 se pare că împărţirea Daciei în trei părţi se defineşte mai bine, existând Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Dacia Porolisensis cuprindea nordul Transilvaniei şi munţii Apuseni şi avea centrul la Porolisum (Moigrad) şi Napoca, Dacia Apulensis, numită după centrul la Apulum, cuprinzând centrul Transilvaniei şi Banatul, iar Dacia

  • 32 M. Macrea - Viaţa în Dacia Romană. Buc. 1969.

  • 33 D.M.Pippidi, Em. Condurachi, R. Vulpe - Stăpânirea romană în Dobrogea, Muntenia şi Moldova, în Istoria României, vol.I

  • 34 V. Christescu - Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937

Malvensis cuprindea Oltenia şi Muntenia, cu centrul la Romula sau Malva, cum o numeau dacii.

Conducerea centrală a Daciei provincie romană
Conducerea
centrală a Daciei
provincie romană

2. Conducerea centrală a Daciei provincie romană

Deoarece Dacia se afla într-o zonă de hotar primejduită

permanent de atacurile barbare sau de răscoalele populaţiei autohtone, Dacia a fost supusă regimului de supraveghere directă a împăratului, considerându-se o provincie imperială. Ea era condusă de un trimis personal al împăratului, numit Legatus Augusti Propraetore, faţă de regiunile din interiorul imperiului, care erau senatoriale. Trimisul împăratului era de rang consular, adăugându-şi la titlu şi cuvântul “Dacicarum” sau “Trium Dacicarum” atunci când provincia era întreagă sau divizată în trei părţi 35 . După prima reorganizare a Daciei, rangul de Legatus Augusti revenea unui senator cu rang de pretor. El conducea Dacia Superior. Celelalte provincii dacice erau conduse de “Procurator Augusti” sau ”praeses”. Legatul Augusti conducea în numele împăratului, fiind dregător suprem, care lua toate măsurile pentru conducerea, apărarea, gospodărirea şi împărţirea dreptăţii. El era ajutat de trei procuratori, care strângeau impozitele şi dările către împărat. În afara dregătorilor supremi exista în Dacia un Concilium Provinciarum Dacicarum Trium, un parlament sau consiliu format din 100 de cetăţeni. Acest Concilium avea ca atribuţiuni sprijinirea trimisului împăratului, atribuţiuni de judecată, eliberarea sclavilor, cercetarea privitoare la dreptul de cetăţenie; vota adresele de mulţumire pentru împărat, hotăra cu privire la ridicarea statuilor. Un rol important al acestui Concilium se referea la formularea de plângeri ce se adresau împăratului, împotriva abuzurilor magistraţilor, precum şi întreţinerea cultului împăratului, considerat zeu şi simbolul puterii romane. Pentru colectarea veniturilor către statul roman s-a înfiinţat un impozit pe pământ, numit cens. Acest impozit era colectat de la toţi proprietarii, cu excepţia veteranilor care participaseră la războaiele lui Traian şi fuseseră împroprietăriţi la Sarmisegetusa în baza dreptului italic. Acest cens varia după natura terenului, reprezentând 1% din valoarea lui. Mai exista apoi un impozit pe cap de locuitor, care se numea “capitatio”. Asupra moştenirilor se percepea o taxă de 5%, numită vicesima hereditatum. La eliberarea sclavilor se plătea o taxă numită vicesima libertatis sau vicesima umanumisionis. Mai existau şi obligaţii de transport sau de prestare de muncă în favoarea romanilor. Pentru încasarea impozitelor, statul roman avea creat un sistem de funcţionari care trebuiau să-i ajute pe procuratori. Astfel, exista un inspector financiar, ”vicesimae libertus”, un “procurator acaducis”, care colecta averile celor care mureau fără urmaşi, un “librarius ad instrumentis censualibus”, care avea atribuţiuni în legătură cu înscrierile impozitelor, un ”librarius a rationibus”, funcţionar cu un

35 C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967.

statut de ajutor, precum şi un “adjutor oficii“, subaltern pentru biroul procuratorului 36 . Impozitele nu se strângeau în totalitate de către funcţionarii de stat. Existau şi impozite arendate, care erau încredinţate unor arendaşi. Aceştia plăteau impozitul în totalitate la începutul anului, iar apoi îşi scoteau sumele cuvenite cu un câştig cât mai mare. Astfel, se menţionează existenţa unor “conductores poscui et salinarum”, care arendau păşunatul şi ocnele de sare, sau ”conductores ferrarium”, care exploatau minele de fier ale Daciei. Capitala Daciei romane era la început la Sarmisegetusa. Începând din anul 118, capitala se mută la Apulum. Preotul încoronat al celor trei Dacii (Sacerdos arae Augusti coronatus Daciorum III) care slujea la altarul zeului împăratului se găseşte la Sarmisegetusa. Împăratului i se ridică temple şi statui, la fel ca şi celorlalţi zei. În anul 155 e.n. se ridică la Sarmisegetusa un templu deosebit de impunător, cu o suprafaţă de peste 5500 metri pătraţi 37 .

Administraţia locală a provinciei Dacia
Administraţia
locală a
provinciei Dacia
Coloniile
Coloniile
Municipiile
Municipiile

3. Administraţia locală a provinciei Dacia

În Dacia, ca în întregul imperiu roman, au existat, din punct de

vedere al structurii administraţiei locale, aşezări cu caracter urban, constituite în colonii, municipii şi aşezări rurale numite vici sau pagi 38 . Ca importanţă şi drepturi, coloniile ocupau primul loc, urmau apoi municipiile şi la urmă satele.

COLONIILE 39 - erau centre urbane cu o puternică populaţie

romanizată. Ele erau aşezate în mijlocul populaţiei străine Romei,

exercitând o influenţă cu totul specială asupra celorlalte localităţi. Locuitorii coloniilor erau cetăţeni romani şi aveau toate drepturile conferite de jus italicum. Ei puteau să aleagă sau să fie aleşi înalţi demnitari. Coloniile se bucurau de jus italicum, confereau privilegiul cetăţenilor romani de a nu plăti impozite pe pământ sau pe persoane. Acordarea dreptului de “ius italicum” însemna că solul lor era asimilat în mod fictiv cu cel italic, aşa încât locuitorii aveau proprietate quiritară şi nu

aveau sarcini fiscale de nici un fel.

MUNICIPIILE - acestea erau centre urbane cu rang inferior

coloniilor, locuitorii lor având statut intermediar între peregrini şi colonişti. Cu vremea, statutul lor se putea schimba în colonii, după cum satele puteau deveni municipii. Dar chiar şi între municipii erau diferenţieri cu privire la drepturi, ceea ce crea dorinţa locuitorilor să accepte mai urgent asimilarea. Atât coloniile cât şi municipiile erau conduse din punct de vedere administrativ de un Consiliu format din 20 de consilieri din Ordinul decurionilor. Dintre aceştia se alegeau în colonii doi administratori, iar în municipii patru. Aceştia aveau şi putere jurisdicţională, fiind numiţi “dumivirii” sau “quattuorviri jure discundo”. Dintre quattuorviri, unul era numit “primus”.

  • 36 R. Vulpe - La Valachie et la basse Moldavie sous les Romains, în Dacia, 1961.

  • 37 C. Giurăscu - Tabula Imperii Romani. Aquincum - Sarmisegetusa - Sirmium.

  • 38 D. Tudor - Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968.

  • 39 D. Tudor - Les constructions publique de la Dacie romaine d apres les inscription, în Latomus, XXIII.

Ei erau aleşi pe timp de un an. Decurionatul la început era o funcţie privilegiată prin poziţia şi onorurile cu care persoana respectivă era înconjurată. Decurionii puteau purta togă cu bandă lată de purpură, iar la solemnităţi li se ofereau locurile cele mai bune. Ei aveau şi avantaje materiale. Cu vremea, sarcinile lor au devenit din ce în ce mai mari, ajungându-se ca în ultima fază decurionii să fie responsabili cu colectarea impozitelor, funcţia devenind o povară pentru cei ce o aveau. În municipii şi colonii mai existau şi alţi locuitori cu atribuţiuni administrative, cum sunt ”aediles”, care se îngrijeau de problemele de estetică, construcţii şi urbanism, precum şi “qestores”, care corespundeau funcţiei casierilor. Se mai cunoşteau în oraşe şi unele persoane sus puse care luau apărarea locuitorilor în faţa romanilor şi care se numeau “patrones” sau ”defensores”. Capitala romană Ulpia Traiana era o colonie pe vechiul teritoriu al Sarmisegetusei, fiind locuită de cetăţeni romani pe o suprafaţă de 32 hectare, având o populaţie de 15-20 mii locuitori. Începând din timpul lui Alexandru Sever i s-a conferit titlul de metropolă. Ptolemeu arăta, folosindu-se de izvoare istorice anterioare cuceririi romane, că în Dacia existau 44 oraşe, dintre ele numeroase fiind atestate cu inscripţii sau alte izvoare istorice. Printre cele mai importante se pot aminti: Sarmisegetusa (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa), apoi Apulum, reşedinţă a legiunii a XIII-a Gemina, Napoca, amintită ca municipiu de pe timpul lui Hadrian, iar sub împăratul Marc Aureliu ridicată la rang de colonie, Drobeta, municipiu din vremea lui Traian, ajunsă colonie sub Septimiu Sever, Dierna, lângă Orşova de azi, Potaissa (Turda de azi), Romula (astăzi Reşca în jud. Olt), Aquae - Călanul de azi în jud. Hunedoara. Despre acestea se cunoaşte că au devenit colonii beneficiind de ius italicum. Dintre municipiile cu o importanţă mai mare se pot aminti:

Porolisum - astăzi Moigrad, Tibiscum – Jupa, lângă Caransebeş, Ampelum - Zlatna de azi. SATELE 40 - erau locuite în mare majoritate de populaţia autohtonă. Ele se împart în pagi şi vici. Pagi sunt cele dependente de colonii, iar vici erau alte localităţi rurale, care prin evoluţie puteau deveni ulterior municipii. În pagi se puteau aşeza chiar şi colonişti cetăţeni romani, care dădeau satului respectiv numele lor, obicei păstrat până în Principatele Române. O altă categorie de localităţi sunt cele numite “canabe”, care erau formate lângă coloniile romane, fiind locuite de negustori, meşteşugari, bancheri şi auxiliarii trupelor romane. Dintre acestea ulterior s-au format chiar oraşe sau colonii, cum este noul oraş Apulum. Uneori, în regiuni care prezentau o însemnătate mai mare din punct de vedere strategic sau economic, satele se uneau în jurul unui centru, formând un organism administrativ propriu, numit Teritorium. În fruntea unui astfel de Teritorium era ales un Consiliu (ordo), care era alcătuit din delegaţi (curiales). Dintre aceştia se delegau câţiva numiţi “quinqvenales”, care reprezentau conducerea teritoriului. Conducătorii satelor care făceau parte din “teritorium” erau numţi “tri vicorum”- trei oameni înţelepţi - sau principes locorum - regele locului - şi făceau parte din consiliu.

40 D. Protase - Observaţii în legătură cu aşezările rurale din Dacia romană, Bucureşti, în Acta, 1968.

Puterea supremă în teritoriu o avea comandantul garnizoanei militare. Se cunosc astfel de teritorii la Sucidava (sud-estul Olteniei), Capidava (lângă Cernavodă). Astfel de teritorii cuprindeau cel puţin douăzeci de sate. Dintre localităţile care erau sate şi au devenit municipii sau au decăzut din importanţă, devenind din colonii sau municipii sate, sau chiar s-au pierdut ca fiinţă, putem aminti câteva: În Banat, Sederata pe ţărmul Dunării, Arcidava, azi Vărădia, Centum Putea, azi Surduc, Berzabis, azi Bârzava, Azizis, azi Eşeris, Caput Bubali, azi Valea Boului, Potulea şi Canonia, Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Pannonios, azi Cornea, Gazona, azi Slatina, Mascliane, azi Cârpa, Acmonia, azi Zăvoi. În Oltenia: Amutria, azi Butoieşti, Pelendava lângă Drobeta, Costra Nova lângă Craiova, Acidava lângă Piatra Olt, Rusidava lângă Drăgăşani, Pons Aluti aşezat pe Olt, Buridava lângă Stălniceni, Castra Traiana lângă Sânbotin, Arutela, Pons Ventus la Câineni, Caput Stenarum lângă Boiţa. În Transilvania: Cealonic, azi Guşteriţa lângă Sibiu, Sacidava, Brucla, azi Aiud, Saline, azi Uioara, Optatiena, azi Gârbău, Sargiana, Blandiana, azi Cigmău, Petrae, azi Pietrice, Pons Augusti, Agmavia, Alburmus Major, azi Roşia, Abruttus, azi Abrud, Micia, Duesara, Kartum,Tsierna, Sclaietae, Tovetae. În sudul Moldovei: Thira, Tirepsum, Iscina, Capora, Alincum, Ermarium, Urgum, Sturum, Congri. Unde erau situate cu exactitate acestea nu se ştie. În Dobrogea: Histria Tomis, Calatis, Dionysopolis, Transmarisea, Durostorum, Sucidava, azi Satul Nou, Flaviana, azi satul Mârleanu, Axiopolis, lângă satul Honogul, Carsium, azi Hârşova, Cius, Berhoe, azi

Drumurile
Drumurile

Ostrov, Troemus, azi Igliţa.

DRUMURILE 41 : Specialişti în drumuri şi castre, legionarii romani

procedau la construirea lor imediat ce cucereau un nou teritoriu, astfel încât provincia romană era legată de imperiu printr-o reţea de comunicaţie complexă, pe care veneau, în urma armatei, coloniştii, negustorii, funcţionarii. Drumurile aveau o lărgime de şase metri şi erau confecţionate din bolovani şi prundiş amestecat cu celebrul mortar roman, apoi pavate cu plăci mari de piatră, astfel încât în unele locuri se mai circulă şi azi pe ele. Exista un drum principal care unea Porolisum cu Sarmisegetusa, pe lunga vale a Bistrei. Exista, de asemenea, un drum ce unea capitala cu Apulum şi Napoca. Acest drum era deja construit în anul 108, dovedind rapiditatea cu care lucrau romanii. Din aceste drumuri principale urmau apoi altele pe valea Timişului, prin regiunea Cazanelor înspre direcţia Drobeta, Bucureşti, Cernavodă. Un alt drum urca pe valea Mureşului spre Odorhei, Târnave şi trecea Carpaţii prin pasul Oituz. Exista, de asemenea, un drum ce unea localităţile din valea Siretului cu ţărmul drept al Dunării

41 Traian Simu - Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Lugoj, 1924.

În Dobrogea existau trei drumuri principale: unul pe lângă Dunăre, altul pe lângă ţărmul Mării Negre, iar al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc.

Viaţa economică în Dacia romană
Viaţa economică
în Dacia romană
  • 4. Viaţa economică în Dacia romană

În Dacia romană a continuat şi după cucerirea romană viaţa economică a regatului lui Decebal. Romanii erau interesaţi să continue exploatarea populaţiei şi bogăţiilor acestui teritoriu pentru a justifica, pe de o parte, imensul efort de război, iar pe de altă parte, echilibrarea finanţelor imperiului. Viaţa economică s-a bazat pe marile exploatări agricole, creşterea animalelor şi dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Grânele, oile, vitele mari, produsele animaliere se exportau intens din Dacia 42 . Romanii dădeau o atenţie deosebită minelor de aur, mine care aparţineau împăratului. Acestea erau supravegheate de un procurator aurarium cu un întreg corp de funcţionari (Tabularius, adjutor tabularii, ab instrumentis Tabularii, dispensator, subsequens fibrariorum villici). Funcţionarii superiori erau liberţi, iar ceilalţi erau sclavi imperiali. În afară de aur se mai exploata sarea, fierul, arama, marmura, calcarul, ţiţeiul şi păcura. Nu exista o industrie mare în Dacia, dar se cunosc ateliere de ceramică, de confecţionat geme (pietre preţioase), ateliere de croitorie (centonari), de tăbăcari (corieri), de cizmari (caligari), fierari (dendrofori), lecticari, corăbieri sau luntraşi, uticulari - un fel de plutaşi. Dacia a fost un nesecat izvor de bunuri materiale, bogăţii şi forţă de muncă pentru statul roman, care timp de peste două sute de ani a dezvoltat-o şi modernizat-o.

Viaţa socială a Daciei romane
Viaţa socială a
Daciei romane
  • 5. Viaţa socială a Daciei romane

Societatea dacică s-a stratificat mai mult decât în perioada

anterioară, când nu existau decât nobili, oameni liberi şi sclavi. Acum societatea se împarte în mai multe categorii, cu o situaţie juridică deosebită. În fruntea claselor sociale erau situaţi cetăţenii romani, care aveau toate drepturile juridice şi civile. Ei erau coloni sau veterani. După cetăţenii romani veneau locuitorii din municipii, cetăţeni de mâna a doua, dar şi aceştia erau recunoscuţi cu drepturi mai mari sau mai mici, în funcţie de modul de situare al municipiului. După cetăţenii municipiilor erau situaţi peregrinii, adică locuitorii autohtoni, dacii. Ei nu erau cetăţeni romani, dar vor deveni după anul 212, după celebrul edict al împăratului Caracala, care a dat drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La urmă veneau liberţii, adică foştii sclavi liberaţi. Sclavii şi robii nu erau consideraţi cetăţeni sau locuitori, ei erau, din punct de vedere juridic, doar unelte, instrumente în mâna stăpânilor, nu aveau nici un

42 Traian Simu. Viaţa economică a Daciei romane, Piteşti, 1929,

drept. Sclavii proveneau din prinşii de război, din cei răpiţi sau cumpăraţi de negustori din târgurile publice situate pe ţărmurile Mării Negre, din Asia şi Africa. În fiecare oraş exista, pe lângă târgul de vite, şi un târg de sclavi.

Sclavii erau împărţiţi în patru categorii, după sex, vârstă, aptitudini

Colonii
Colonii
Sătenii
Sătenii

sau cunoştinţe. COLONII 43 – În afara categoriilor de mai sus, începând cu secolul

al III-lea există în Dacia categoria de ţărani coloni. Colonii nu trebuie

confundaţi cu locuitorii coloniilor, care erau cetăţeni romani. Colonii sunt ţărani care munceau pe moşiile marilor proprietari, legaţi de moşia unde trăiau din tată în fiu, fără să o poată părăsi, având obligaţii de muncă şi dări faţă de stăpân. Constituţia lui Constantin cel Mare, din 332 e.n., confirmă existenţa acestor categorii sociale ca existând din timpuri foarte vechi. Instituţia colonatului s-a dezvoltat în imperiul roman, în Italia, Asia, Egipt, Iliria. Era natural ca această instituţie să se transporte şi în Dacia.

Colonii trebuie să fi fost ”barbarii” colonizaţi pe marile moşii.

SĂTENII 44 – Sunt locuitori ai satelor şi formează grosul populaţiei

Daciei romane. Ei erau supuşi la mai multe obligaţii de muncă şi dări.

Sătenii erau siliţi să contribuie prin muncă, corvezi şi sume de bani la tezaurul statului sau la construirea de drumuri şi edificii diverse. Ei devin din ce în ce mai mult exploataţi, iar ca urmare produc numeroase

Colegiile
Colegiile

tulburări, răscoale sau părăsiri ale satelor.

COLEGIILE – Sunt asociaţii ale mai multor persoane, având

aceeaşi meserie, loc de origine etnică sau aceeaşi religie. Colegiile au

avut ca scop ajutorarea în comun, cultul religios sau petrecerea timpului. În fruntea colegiului era ales un "magister", apoi urmau ca importanţă "decurionii", apoi ”principales” adică fruntaşii şi, în sfârşit, membri. Colegiile aveau un protector, numit patron sau defensor, care le sprijinea în caz de nevoie. Colegiile aveau clădiri, temple, săli de ospeţe sau întrunire, embleme, steaguri şi uneori costume uniforme. Se cunosc mai multe colegii, din care putem aminti:

Colegiul centonarilor, al croitorilor, colegiul dendroforilor - al plutaşilor, colegiul fabrilor - al fierarilor, colegiul corăbierilor sau luntraşilor, colegiul lecticarilor, colegiul negustorilor, colegiul aurarilor. Toţi aceştia se asociau pe baza meseriilor practicate.

Colegiul asienilor - cei originari din Asia, colegiul galaţilor -

originari din Galaţia, colegiul prosomarilor - originari din Prosomaria,

Dalmaţia.

Colegiul

Isidei

- adoratorii zeiţei Isis, colegiul

lui

Jupiter

Cernenus sau Colegiul augustarilor, care celebrau cultul împăratului

Dreptul în dacia romană
Dreptul în
dacia romană

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

1. Izvoare şi instituţii juridice

Izvoare şi instituţii 43 juridice 1923.
Izvoare şi
instituţii
43
juridice
1923.

Fustel de Coulanges - Le colonat romain, în Recherches sur quelques problemes d'histoire, ed. '4, Paris,

  • 44 Iorgu Stoian - Du nouveau sue le plainte des paysans du teritoire d' Histria, în Dacia, 1959.

Este cunoscut că în Dacia exista, încă înainte de cucerirea romană, un sistem de drept local nescris, care reglementa complexa viaţă economico-socială, raporturile dintre locuitori şi chiar dintre state 45 . Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia şi sistemul financiar, ci şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman. Ca urmare a convieţuirii paralele a două sisteme de drept, cu timpul acestea au intrat inevitabil în contact, au împrumutat elementele pozitive, apărând astfel un drept nou daco-roman. În perioada de început, când amintirea conflictelor era vie în conştiinţa locuitorilor, romanii şi dacii înclinau să-şi respecte normele, religiile şi tradiţiile, mai ales că existau raporturi de la învingători la învinşi, de la stăpâni la dominanţi. Statutele claselor sociale în această perioadă erau clare, normele de drept aveau un caracter ferm, fiecărei categorii sau persoane i se atribuia setul de reguli corespunzător. Cu timpul, apropierea dintre romani şi daci s-a făcut în limitele convieţuirii normale, populaţia a început să folosească limba latină ca limbă oficială, iar regulile de drept au început să fie folosite în comun 46 . În primii ani, cetăţenii romani îşi făceau un crez din folosirea exclusivă a dreptului quiritar, chiar dacă era rigid, cu multe formule solemne şi simboluri, şi exclusivist categoriei lor. În virtutea lui ”ius civile”, cetăţenii aveau toate drepturile politice şi civile. Ei se bucurau de ”jus comercii” sau “comercium”, în virtutea căruia încheiau acte juridice de comerţ, schimb şi transfer de proprietate conform dreptului roman Căsătoriile se încheiau cu folosirea solemnităţilor instituite de "conubium" sau "jus conubii", care le garanta transferul cetăţeniei urmaşilor lor ca în metropola romană. Ostaşii legiunilor, veteranii şi ceilalţi cetăţeni doritori să facă parte din numeroasele legiuni sau garnizoane militare din Dacia îşi reglementau viaţa după "ius militie", adevărat cod al onoarei şi demnităţii militare, ce cuprindea reguli privind întreaga viaţă ostăşească. Dreptul de a alege, cu toate regulile privind modul cum se realiza alegerea unor cetăţeni în funcţiile de conducere ale statului, era reglementat de "jus suffragii". Un drept special se referea la dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură, un drept al onoarei numit ”jus honorum”. Aceste reguli romane nu puteau să fie folosite decât de cetăţenii romani, existând din acest punct de vedere o segregare faţă de întreaga populaţie, indiferent de condiţia de bogat sau sărac, liber sau sclav. Chiar şi latinii locuitori ai municipiilor, întemeietorii de pagi şi vici, sau chiar locuitori ai coloniilor, nu aveau drepturile cetăţenilor romani. Ei foloseau regulile dreptului comercial, "jus comercii". Pentru încheierea actelor necesare, latinii se bucurau de o ficţiune juridică, ”latinii fictivi”, în baza căreia încheiau acte de drept civil.

45 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc. 1994, Ed. Şansa. 46 V. Pârvan. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923.

Peregrinii, majoritatea populaţiei dace din provincie, precum şi străinii care nu erau cetăţeni sau latini foloseau la încheierea actelor juridice ” jus gentinum”. Dintre peregrini, cei care luptaseră direct împotriva romanilor sau care erau locuitori din cetăţile dace distruse de romani ca urmare a opoziţiei în război, erau numiţi peregrini dediticii, aveau o condiţie socială umilă, nu puteau să călătorească la Roma, nu puteau deveni cetăţeni. Actele juridice încheiate de aceştia se realizau în formă şi conţinut potrivit cutumei locale. Dacă fiecare categorie socială avea posibilitatea să folosească un anumit tip de drept în relaţiile dintre membrii săi, trebuia să se rezolve şi problema reglementării raporturilor juridice între locuitorii cu statut juridic diferit. Jus gentium rezolva reglementările relaţiilor dintre autohtoni şi cetăţeni sau latini. Ins gentium era mai evoluat, era eliberat de formele solemne ale dreptului civil, considerând ca element principal în realizarea raporturilor juridice manifestarea de voinţă a părţilor. Fizionomia suplă a dreptului ginţilor a dus la folosirea sa în schimburile de mărfuri, în comerţ sau în relaţiile familiale, unde existau probleme de căsătorie sau filiaţie între locuitori cu statute sociale diferite. Cu timpul, pe parcursul estompării conflictelor dintre daci şi romani, în procesul convieţuirii comune, convieţuire din care au apărut interese provinciale comune, familii mixte de romani şi daci, legături de rudenie şi filiaţie, raporturi economice strânse, cu interese concrete, care trebuiau rezolvate într-un mod rapid şi comod, s-a folosit atât dreptul civil, cât şi dreptul ginţilor, cutumele şi dreptul local. Folosirea unui amalgam de reglementări într-un timp de peste 170 de ani a dus la crearea în Dacia a unui sistem de drept nou, daco-roman.

Proprietatea
Proprietatea

2. Proprietatea

Instituţie juridică fundamentală a oricărei societăţi, dreptul de proprietate în societatea daco-romană era exercitat în două forme principale, şi anume: dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate provincială 47 . Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetăţenii romani în virtutea calităţii lor de cetăţeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice şi civile. Bucurându-se de ius italicum, cetăţenilor romani li se aplica, printr-o ficţiune juridică, drepturi de proprietate ca şi în Laţium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri. Dreptul de proprietate provincială era exercitat de cetăţenii liberi din Dacia. Potrivit tradiţiei romane, pământul cucerit de statul roman devenea pământ public, ”ager publicus”, folosirea lui făcându-se de către autohtoni doar ca posesiune şi uzufruct. Cu toate acestea, deţinătorii de terenuri în Dacia aveau drepturi reale asupra pământului, exercitându-şi prerogative deosebit de largi. Astfel, drepturile locuitorilor din provincii consfinţeau posibilitatea moştenirii, transmiterea prin vânzare sau alte

47 I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, 1930.

acte între vii era posibilă, uzucapiunea funcţiona de asemenea. În provincii exista instituţia ”prescripţio longi temporis”, ca o formă a uzucapiunii, în baza căreia posesia timp de 10 ani pentru cei prezenţi sau 20 de ani pentru cei absenţi, ducea la respingerea acţiunii de revendicare. După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obţin cetăţenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor şi impozitelor, diferenţele dintre proprietatea quiritară şi provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi impozitele asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraţilor proprietari, care îl deţin şi-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire. Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor şi lucrurilor aparţinând populaţiei autohtone. Asupra actelor şi faptelor juridice peregrine acţionau instituţiile dreptului ginţilor ”jus gentium”, în baza căruia peregrinii îşi protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficţiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetăţeni romani.

Familia
Familia

3. Familia

Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcţie de statutul de care beneficia persoana respectivă 48 . Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în poziţie inferioară. Între peregrini, relaţiile erau reglementate de ius gentium, dar şi de legile şi obiceiurile locale. Toate regulile privind căsătoria, adopţia, înfrăţirea, sclavia între pelegrini erau din cele găsite în dreptul dac şi tradiţiile locale. Deoarece viaţa economică şi comerţul se dezvoltă foarte mult, natura obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi complicată, ca urmare a întrepătrunderii elementelor din cele trei forme de drept: quiritar, provincial şi peregrin. Forma, elementele contractelor şi efectele acestora diferă de dreptul roman, având finalităţi noi. Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă oral. În provincie, un cetăţean roman putea să aibă ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv (trstamenti actio pasiva).

Tabulele cerate
Tabulele cerate

4. Tabulele cerate

48 C.St. Tomulescu - Drept privat roman. Bucureşti, 1973.

Tabulele cerate, numite astfel de istoricii mai vechi, tripticele numite astfel după forma lor de alcătuire sau tăbliţe cerate – denumire rezultată din suportul de scriere format dint-o peliculă de ceară, reprezintă documente inestimabile pentru ştirile şi informaţiile ce le conţin despre sistemul de drept în secolul al II-lea e.n. 49 Tabulele cerate sunt formate din trei suporţi din lemn, cu legătură între părţile componente. Materialul lemnos este scobit în interior, unde s- a turnat un strat de ceară, apoi s-a netezit pentru ca să se scrie cu un styl (obiect cu vârful ascuţit) textul cursiv al actului întocmit. Prin faptul că se închideau una deasupra celeilalte, tabulele nu se ştergeau, ba se puteau conserva mai mult timp. Nu credem că iniţiatorii lor au dorit să le păstreze sute şi sute de ani, dar probabil o întâmplare le-a adus în faţa cercetătorilor. Ele au fost descoperite între anii 1786 şi 1856 la Alburnus Maior, devenită între timp Roşia Montană. Fiind izvoare sigure de informaţii, au fost cercetate cu interes din punct de vedere istoric, filologic şi juridic. Între anii 164 – l67 e.n. s-au întocmit o seamă de acte, care ulterior au fost ascunse la Alburnus Maior, exploatare de aur din vremuri străvechi. La descoperirea lor ele au fost cercetate în privinţa conţinutului, astfel că Th. Momssen le-a publicat textul în Corpus Inscripţionum Dacicarum. Din cele 25 de tabule găsite, numai 14 au putut fi citite şi reconstituite, 11 rămânând indescifrabile, fiind deteriorate de vreme. În cele 14 tăbliţe lizibile se regăsesc patru acte de vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de împrumut, un proces verbal de desfiinţare a unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie. Din cercetarea conţinutului şi formei actelor întocmite, raportate la perioada de timp când s-au realizat acestea, concluzia este că reprezintă acte juridice de drept daco-roman. Unul dintre contractele de împrumut menţionat într-o tabulă este între o femeie dacă, Aduenna lui Boto, în calitate de creditor, care printr-o simplă convenţie stabileşte împrumutul şi obligaţia de a plăti dobânzi. În dreptul civil roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume propriu, ceea ce conduce la ideea că s-au folosit norme de drept local, cutumiar. Cu privire la obligaţia de a plăti dobânzi prin simplă convenţie, s-a admis că această prevedere a fost înserată ca urmare a influenţei dreptului grec. O altă tăbliţă cerată ne dezvăluie adevărate operaţii bancare, în contractul de asociere din 28 martie anul 167, prin care Cassius Trontius şi Iulius Alexander fac o societate de împrumut (mai exact o societate de cămătărie, fiindcă se întrebuinţează expresia ”societas damistoria” - damista în latină însemnând cămătar), pe termen de 16 luni. Primul aduce drept capital suma de 5oo de dinari, iar cel de al doilea 267 dinari. Câştigul şi paguba se vor împărţi în mod proporţional (aecquis portionibus). Contractul este întocmit în localitatea Duesara din regiunea auriferă a Munţilor Apuseni. Un act de împrumut mai este întocmit şi în

49 Ion Baltariu - Tablele cerate şi aurul din Ardeal, în Rev. Ist. XXI, 1935. C. St. Tomulescu - Le droit romain dans les triptyques de Transilvanie. R.I.D.A., 1971 I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, Buc.,1926.

20 octombrie 162 de Iulius Alexander, prin care el împrumută pe Alexander Cari cu 60 de dinari. O altă operaţiune bancară este menţionată într-o tabulă cerată unde este descrisă realizarea unui depozit prin care bancherul se obligă să transmită deponentului, cu titlu de proprietate, o sumă pe care a primit-o în păstrare. Din conţinut reiese că actul a fost încheiat în scopul de a proba o obligaţie asumată într-un alt act, întocmit probabil după cutuma locală. Tot privitor la operaţiuni bancare au fost găsite texte cu privire la capital, dobândă şi garanţii, ceea ce ne conduce la ideea unei activităţi financiare intense în această zonă de exploatare auriferă. Ni se înfăţişează trei stipulaţiuni utilizate pentru o seamă de operaţiuni juridice. Contractul de locaţiune de servicii ne-a parvenit din conţinutul unei tabule: "Memnius al lui Asclepios, neştiutor de carte, închiriază lui Aurelius Adjutor munca braţelor sale pe termen de aproape şase luni, adică din ziua facerii actului, 20 mai 164, până la 13 noiembrie acelaşi an”. Va primi în schimb suma de 70 de dinari "şi dacă ar dori să se retragă sau să înceteze munca fără voia administratorului, adică a lui Aurelius Adjutor, va trebui să dea de fiecare zi câte 5 resterţi în numerar. Iar dacă apa ar pătrunde în mină, deci l-ar împiedica să lucreze, se va socoti în proporţie. Dacă administratorul va întârzia să-i plătească simbria pe timpul muncit, va fi supus aceleiaşi sancţiuni (plătind deci câte 5 resterţi în numerar zilnic). Făcut la Immenosum Majus, scrie Flavius Secundiarus. Martori sunt: Titus al lui Beussant, zis şi Bradua, şi Socratio a lui Socratio”. In acest contract de locaţiune de servicii ni se enumeră obligaţiile părţilor, punându-se problema suportării riscurilor, chiar atunci când obligaţia nu poate fi îndeplinită ca urmare a intervenţiei forţei majore. Dacă iniţial riscurile sunt pentru muncitor, mai târziu, în dreptul clasic, cazul forţei majore duce la nesancţionarea locatorului şi la plata preţului. Dacă prin convenţia părţilor se înlătură o regulă de drept general privitoare la riscuri înseamnă că muncitorul accepta condiţiile impuse, ca urmare a necesităţii de a câştiga un salariu chiar în aceste condiţii. Tabulele cerate ne-au conservat şi patru contracte de vânzare cumpărare, din care trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unui imobil. Din conţinutul acestor contracte se desprind mai multe trăsături ale dreptului daco-roman. In primul rând, cu privire la forma de întocmire a actelor se poate arăta că diferă de dreptul roman. În dreptul roman vânzarea se făcea ca urmare a consimţământului, remiterea obiectului şi plata preţului, existând obligaţia vânzătorului de a garanta pentru evicţiune şi vicii. În Dacia se găsesc mai multe acte ce se utilizează în vederea vânzării, astfel: declaraţia de cumpărare, clauza privind preţul, clauza privind garanţia pentru evicţiune şi vicii, declaraţia garantului. În al doilea rând, pentru vânzare se realizează două acte distincte:

mancipaţiunea, ca un act de drept civil, şi apoi un contract consensual de vânzare. Deşi mancipaţiunea este un act de drept civil care se practică doar între cetăţeni romani, cu forme solemne, asupra unui obiect al vânzării romane, cu prezenţa cantaragiului şi cântarului, precum şi a cinci

martori, totuşi ea s-a folosit în dreptul daco-roman ca o formă nouă, de inspiraţie romană, formă ce produce efecte juridice. Deşi noile forme ale dreptului daco-roman nu respectau în totalitate prevederile dreptului roman, nu există o contradicţie între manifestarea de voinţă şi efectele ce se produc, ci doar în mod aparent aceste acte nu sunt concordante cu forma documentelor clasice. Ne găsim în faţa unor instituţii noi, create pentru a rezolva în mod funcţional problemele privind transmiterea proprietăţii prin vânzare. Concluzia cu privire la forma şi conţinutul acestor acte de drept daco-roman este aceea că ele au asimilat elemente comune atât de la dreptul civil, cu precădere mai ales la formă, dar şi din dreptul ginţilor şi cutumele locale, astfel încât s-a ajuns la o tehnică juridică variată, nouă, care corespundea realităţii vieţii sociale de atunci, necesităţii încheierii unor acte între locuitori cu un statut juridic total diferit: cetăţeni, coloni, peregrini, liberţi etc. Dreptul daco-roman, format în timp şi spaţiu cu poporul daco-roman, a fost un element principal de contopire a două civilizaţii extrem de bine conturate, contribuind astfel la realizarea unei sinteze ce cu timpul se va chema poporul român.

TEST
TEST

TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

  • 1. Care erau hotarele Daciei Provincie romană ?

  • 2. Arătați câteva dintre centrele importante din Dacia romană și

modul lor de organizare.

  • 3. Explicați ce sunt coloniile, canabele și municipiile.

  • 4. Cum era organizată viața socială în Dacia Romană?

  • 5. Care erau regulile cu privire la proprietate?

  • 6. Explicați modul de organizare a familiei în Dacia romană.

BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 4

STATUL ROMÂNESC FEUDAL

TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR Cuprins 1. PRIMELE POPOARE MIGRATOARE 2. SARMAŢII 3. HUNII 4.
TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR
Cuprins
1.
PRIMELE POPOARE MIGRATOARE
2.
SARMAŢII
3.
HUNII
4.
GEPIZII ŞI AVARII
5.
SLAVII
TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZǍRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN
PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN
  • 1. ORGANIZAREA SOCIALǍ

  • 2. ADMINISTRAŢIA CENTRALǍ ŞI LOCALǍ ÎN TIMPUL MIGRAŢIILOR

  • 3. OBŞTEA TERITORIALǍ

  • 4. FORME DE ORGANIZARE FEUDALǍ PRESTATALǍ

TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TǍTARILOR

  • 1. MAGHIARII

  • 2. PECENEGII ŞI CUMANII

  • 3. TǍTARII TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALǍ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII-LEA, PREMERGǍTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE

  • 1. ORGANIZAREA POLITICǍ

  • 2. ORGANIZAREA SOCIALǍ TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR TEMA 6. NORME DE CONDUITǍ ÎN CADRUL OBŞTII SǍTEŞTI

  • 1. PROPRIETATEA DEVALMASǍ

  • 2. NORME ŞI TRADIŢII CE REGLEMENTAU RELAŢIILE DE MUNCǍ

  • 3. NORMA PRIVITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR

  • 4. NORME PRIVITOARE LA OBLIGAŢIUNI ŞI RǍSPUNDERE PENALǍ

  • 5. TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE GENERALE ALE VECHIULUI

DREPT

  • 6. OBICEIUL PǍMÂNTULUI LA ROMÂNI TEST DE AUTOEVALUARE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele unitǎţii de învǎţare
Obiectivele
unitǎţii de
învǎţare

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

vă însuşiţi cunoştinţe referitoare la daco-getii în mileniul migraţiilor;

să prezentaţi evoluţia organizării sociale şi politice în perioada de formare a poporului român; vă aprofundaţi cunoştinţe referitoare la organizarea politică şi socială a românilor în sec. al XIII-lea; vă însuşiţi normele de conduită în cadrul obştii săteşti;

Statul românesc feudal
Statul
românesc
feudal

STATUL ROMÂNESC FEUDAL

Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi

până la formarea statelor feudale româneşti, poporul daco-roman s-a format şi transformat într-un amplu proces de etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare, în popor român 50 . Popoarele invadatoare au avut o influenţă mai mare sau mai puţin importantă în intensitate sau durată asupra formării românilor în ţinuturile dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În prima etapă (275 - 566) migrează popoarele germanice şi hunii (375 - 454). Apoi urmează slavii (secolele VI - X) care conlocuiesc cu românii şi sunt asimilaţi de aceştia. În acelaşi interval migrează bulgarii şi-şi întemeiază ţaratul lor la sudul Dunării şi se produce migrarea ungurilor din Panonia. A treia migraţie (sec. X - XIII) începe cu pecenegii şi cumanii, odată cu invazia maghiară în Transilvania şi migraţia tătarilor (1241-1242). În acest mileniu se formează poporul român, relaţiile feudale, dreptul românesc în cadrul unor comunităţi politice şi sociale ca târgurile, oraşele, satele, grupate în cnezate şi voievodate, reunite apoi în state feudale centralizate, cu instituţii proprii poporului nostru.

DACO – ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR
DACO – ROMANII ÎN
MILENIUL
MIGRAŢIILOR

TEMA 1. DACO – ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR

1. Primele popoare migratoare

Primele popoare migratoare
Primele
popoare
migratoare

După retragerea aureliană din Dacia, în teritoriile de acum libere

de stăpânirea romană continuă să locuiască o populaţie daco-romană

latinizată 51 . Convieţuirea acestei populaţii s-a făcut în condiţiile migraţiei

unor popoare germanice 52 , vandalii, care s-au aşezat în partea de nord- vest şi anume în Banat şi Crişana. În zona de est, în Transilvania şi Muntenia au intrat goţii şi vizigoţii (goţii de apus sau goţii cei buni). În nordul Daciei trăiau gepizii, care îşi întindeau habitatul până în Carpaţii Slovaciei. Popoarele germanice au avut conflicte şi războaie cu statul roman în anii 367 - 369, când împăratul Valens i-a alungat, împingându-i spre apus. Goţii au luptat şi cu armatele lui Constantin cel Mare în anul 332, fiind înfrânţi de fiul acestuia, conducător al armatei fiind Constantin al II-lea. În anul 375 năvălesc în Dacia hunii, care se luptă cu goţii, silindu-i să le cedeze teritoriile şi să plece înspre vest. Nu trebuie să-i considerăm pe vandali sau goţi ca fiind popoare unite. Ei erau constituiţi în triburi, uneori rivale între ele, care adesea se războiau, conflictele lor convenind

  • 50 Constantin C. Giurăscu

- Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor

româneşti, Ed. Ştiin. şi Encicl., Buc. 1975.

  • 51 N. Iorga - Le probleme de l'abandon de la Dacie par l'empereur Aurelien ( 270 - 275), Rev. Hist. Sud -Est, I, 1924.

  • 52 Al. Odobescu - Le tresor de Petrossa, t. I-III, Paris, 1889.

    • C. Dinulescu - Die Wandalen und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig, 1923.

romanilor, care le aţâţau sau le sprijineau, pentru a slăbi forţa migratorilor. Uneori luptătorii goţi erau atraşi spre a fi folosiţi în armatele imperiale, aşa cum găsim în 323, în armata împăratului Licinus. De la neamurile germanice ne-au rămas necropole şi tezaure, cel mai important fiind tezaurul de la Pietroasa, descoperit în anul 1837, cunoscut în popor drept ”Cloşca cu puii de aur“. În limba română au rămas unii termeni şi denumiri toponimice.

Sarmaţii
Sarmaţii
  • 2. Sarmaţii

Neamurile sarmaţilor, Iazigii şi Roxolanii, sunt aşezaţi î.e.n. în

partea de est a Donului, de unde încet se mişcă spre câmpia Panonică, unde sunt semnalaţi prin anul 20, având legături cu dacii 53 . Chiar în

luptele cu Traian sunt aliaţi cu Decebal, luptând îmbrăcaţi în zale şi cu spade uriaşe. În timpul lui Constantin cel Mare în zona dintre Prut şi Nistru se semnalează existenţa sarmaţilor. Ei reprezintă, la marginea Daciei, un element politic dominant fără să se poată considera că au avut vreo aşezare cu populaţie numeroasă în Dacia.

Hunii
Hunii
  • 3. Hunii

Popor migrator, au năvălit în anul 375 în Dacia, au luptat cu migratorii

germanici, pe care i-au împins înspre vest. Hunii au aparţinut popoarelor altaice, după locul de provenienţă, asemănându-se cu mongolii 54 . Fiind crescători de vite şi păstori, aveau nevoie de zonă de stepă, astfel că au ales pentru aşezare Câmpia Dunării şi a Tisei. Amiemus Marcellinus, un scriitor contemporan cu hunii, le-a făcut un portret rămas de referinţă: “hunii se hrănesc fără a întrebuinţa nici o pregătire, nici foc, cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne frăgezită între coapsele lor şi spatele cailor. Nu mânuiesc plugul niciodată; nu locuiesc în case, nici în colibe, căci orice încăpere li se pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând veşnic locuinţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele îi urmează în aceste rătăciri, târând carele în care sunt închise femeile. Acolo torc femeile şi cos hainele bărbaţilor lor, acolo dau naştere copiilor şi-i cresc până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zămisliţi… nu vor şti să răspundă. Ei trăiesc necontenit pe caii lor mici şi urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călărind ca bărbaţii sau într-o parte, ca femeile, ei ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gâtul animalelor. Hunii sunt nestatornici şi lipsiţi de credinţă, mişcători după toate vânturile, răpiţi cu totul de furia momentului; limba lor este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a nu avea nici una, sau cel puţin nu practică nici un cult; au o nemărginită lăcomie pentru aur”. Cu toate aceste afirmaţii, se poate constata că la curtea regală a lui Attila, regele lor, existau palate, terme şi o cancelarie. Violenţa şi distrugerile hunilor făceau parte din tehnica lor de a supune popoarele îngrozite şi pentru a scurta războaiele. Aceste manifestări nu erau

  • 53 Cătălina Bloşiu - O inscripţie runică descoperită în necropola din secolul al IV-lea de la Leţcani - Iaşi, în Memoriam, I, 1969.

  • 54 E. A. Thomson - A history of Attila and the Huns, Oxford, 1948.

continue, ele încetau o dată cu plata tributului. Luptele hunilor au început cu Hermanaric, regele ostro-goţilor, apoi se continuă cu armatele goţilor lui Atanaric, pe care îl înfrâng, împingându-l cu neamurile conduse de el spre vest. În 378, lângă Adrianopol, romanii sunt înfrânţi de goţii împinşi de huni spre sud. Cea mai mare parte a goţilor trece în peninsula balcanică. După luptele din 402 şi 412, goţii se aşează în Galia, în calitate de federaţi ai romanilor. După 433, hunii cuprind zona din stânga Dunării şi pusta Panonică, sub domnia regelui Rona sau Rugilos. După aceştia urmează Attila, cunoscut contemporanilor săi prin cruzimea fără margini, încât se spunea că iarba se usucă unde calcă piciorul calului său. Attila a fost numit “ciocanul lumii” sau “biciul lui Dumnezeu”. Attila a avut mai multe expediţii de jaf şi cucerire, astfel că în 443 ajunge până la Constantinopol. În 447 invadează Singidunum (Belgradul), iar în 451 organizează o expediţie în Galia şi Italia. În 453 Attila moare, iar urmaşii săi se războiesc pe moştenirea sa. În 454, fiul său este înfrânt la râul Netao, iar ca urmare hunii sunt scoşi din Dacia, aceasta fiind cucerită de gepizi. Unii dintre aceştia locuiesc în Dacia până la sfârşitul secolului al VI-lea. Nu se cunoaşte limba hunilor. Poporul nostru nu are în patrimoniul cultural nici un cuvânt sau vreo denumire topică. Hunii au trecut ca o apă vijelioasă prin albia istoriei noastre fiind înlocuiţi de alţi migratori.

Gepizii şi avarii
Gepizii şi
avarii

4. Gepizii şi avarii

Potrivit informaţiilor transmise de istoricul Iordanes, gepizii au

ocupat teritoriul dacic de la Tisa la Dunăre şi Siret. Tezaurele găsite în

epoca noastră la Apahida, Coroveni, Şeica Mică demonstrează adevărul acestor informaţii 55 . Gepizii, un popor mai paşnic, ”quieta mens”, au convieţuit ca vecini liniştiţi cu Imperiul Roman până în vremea împăratului Justinian, care doreşte să ocupe şi zona din nordul Dunării. Înainte de 535, armatele bizantine trec Dunărea şi ocupă unele castele sau cetăţi ca: Lederata, Arcidava, Drobeta, numite astfel ca în timpul lui Traian, ceea ce demonstrează continuitatea aşezărilor daco-romane şi după câteva secole. Gepizii au stăpânit Dacia începând cu anul 488 până în 566, când statul lor este sfărâmat de longobarzi, uniţi cu avarii. În urma unei manevre diplomatice de învrăjbire a longobarzilor cu gepizii, aceştia pornesc un război unii împotriva altora în 566, conflict în care se implică şi avarii stabiliţi în Dobrogea, în estul Prutului, care reuşesc să cucerească Dacia în folosul lor. De la seminţia gepizilor n-au rămas în cultura românilor decât câteva cuvinte menţionate de Sextil Puşcariu: tufă, pungă, nastur, strănut, a cotropi. Verbul a cotropi este unul dintre cele dintâi cuvinte rămase de la invadatorii germanici şi se întâlneşte doar la românii din nordul Dunării, de unde se poate concluziona ideea de continuitate a poporului nostru. După înfrângerea gepizilor, avarii se stabilesc în Câmpia Tisei şi a Dunării, unde înainte stătuseră hunii. Avarii pornesc în numeroase expediţii înspre Imperiul Roman, ajungând să asedieze în 626

55 Allen W.A. Leeper - Germans, Avars and Slavs, în The Slavonic Review, XII. Petre Năsturel - Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi de linvistică, în S.C.I.V., VII, 1956.

Constantinopolul. Deviza avarilor era: ”semănaţi şi seceraţi, noi o să vă luăm o parte din produse”, deducându-se de aici convieţuirea relativ paşnică cu populaţia supusă, în scopul procurării de produse şi tribut. La al VII-lea episod ecumenic din Niceea, ţinut în 787, a luat parte şi un anume ”Ursus, episcop al avariţilor” . Este clar că acest Ursu era episcop român care locuia în zona stăpânită de avari. Aceasta demonstrează existenţa unor episcopii româneşti în secolul al VIII-lea. Statul avar a fost distrus de Carol cel Mare în anul 796, în urma cuceririi “ringului” sau capitalei acestora. Poporul avar a fost cucerit şi nimicit în urma luptelor pe care le-a purtat cu bulgarii, conduşi de regele Krum

(802-814).

Din istoria avarilor, pentru poporul român este de reţinut lupta din anul 587 dintre aceştia şi bizantini, când se înregistrează celebrele cuvinte “Torna, torna fratre”, care întorc armata bizantină din drumul său, primele cuvinte cunoscute în limba română din istorie.

Slavii
Slavii

5. Slavii

După retragerea romană din Dacia, slavii reprezintă poporul

migrator care a avut o contribuţie mai însemnată în istoria formării noastre ca popor. Românii reprezintă o nuanţă aparte, caracteristică, precum şi o civilizaţie şi cultură deosebită în mijlocul marii familii romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid Densuşianu au apreciat că poporul român apare pe scena istoriei ca un popor complet doar după asimilarea slavilor 56 . Ei apreciază că elementele etnice constitutive ale poporului român sunt dacii autohtoni, romanii şi la urmă slavii. Slavii s-au aşezat în Dacia, mai întâi în secolul VI-lea, în grupuri mai mici, iar apoi din a doua jumătate a secolului al VI- lea cu formaţiunile lor tribale. Erau oameni înalţi, blonzi-roşcovani, cu ochii albaştri. Se ocupau cu creşterea vitelor, cu vânătoarea, pescuitul şi cultivau pământul. Aveau prisăci cu stupi de albine, lucrau inul şi cânepa. Roata olarului au luat-o de la daco-geţi. Trăiau în clanuri familiale sau triburi. Erau stratificaţi în nobili, oameni liberi şi robi. Slavii se confruntă cu trupele împăraţilor bizantini în 591 şi 600, dar aceasta nu a putut împiedeca înaintarea populaţiilor slave. La nord de Dunăre, procesul etnic s-a desfăşurat prin asimilarea slavilor în masa populaţiei daco-romane. Aceasta este dovada incontestabilă a vitalităţii, rezistenţei şi culturii superioare a populaţiei daco-romane, care a asimilat pe cei mai numeroşi năvălitori: slavii. Moştenirea slavă este deosebită în toponimie, onomastică şi limba română în general. Râurile Bistriţa - râul repede, Dâmboviţa - râul stejarilor, Ialomiţa - râul timpului pustiu, Târnava - râul spinilor, Crasna - râul frumos, Putna - râul cu drum, muntele Negoiul, oraşul Craiova - reşedinţa craiului, Râmnicul (râu sau iaz cu peşti), Târgovişte (locul târgului), Slatina (apă sărată), Zlatna (locul aurului), Ţinutul Vlaşca sau Ţara Vlahilor, Vlăsia sau codrul românilor sunt nume date de slavi. În onomastică influenţa slavă este însemnată 57 .

  • 56 Ion Bogdan- Originea Voievodatului la români, în Analele Ac. Rom. Ist. t.XXIV, 1901 - 1902. Alf Lombard. Tradition latine et tradition slave. Le roumain, resultat de leur fusion, în Acta congressus Madvigiani, vol.V, Copenhagen, 1959.

  • 57 Iorgu Iordan - Toponimia românească, Bucureşti, 1963.

Radu (veselul), Dan (dăruitul), Vlad (stăpânitorul), Pârvu (primul), Dobre (bunul) sunt nume de origine slavă. Nume de animale, de însuşiri diferite, termeni din domeniul religios atestă influenţa unor expresii şi cuvinte slave 58 . Din punct de vedere al organizării sociale şi organizării de stat, sunt de origină slavă termeni cum sunt: boier - nobil, stăpân, jupân - conducător de jupă, rob - sclav, cneaz - principe, voievod - conducător de armată. În organizarea militară, românii au luat de la slavi denumiri de funcţii de luptă ca: ceată, pâlc, gloată, strajă. Unele nume de arme, ca:

sabie, suliţă, praştie, topor sunt slave, precum şi steagul sau voinicul în înţeles de soldat. O sumă de dregătorii sunt denumite cu cuvinte slave:

vornic, postelnic, stolnic, ceaşnic, ispravnic.

EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN Organizarea socială
EVOLUŢIA
ORGANIZĂRII
SOCIALE ŞI
POLITICE ÎN
PERIOADA DE
FORMARE A
POPORULUI
ROMÂN
Organizarea
socială

TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN

PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN

1. Organizarea socială

Triburile slave au ocupat Dacia şi apoi Balcanii în ipostază de

cuceritori. Ele au atacat şi provocat distrugeri oraşelor, au robit populaţia

sau au supus-o pentru a plăti tribut. Mult timp s-a acreditat ideea că

populaţia daco-romană s-a retras în munţi după anul 275, pentru a-şi

găsi scăparea din faţa năvălitorilor, apoi când aceştia au fost izgoniţi sau

au plecat, populaţia ar fi coborât la şes. Adevărul este că adăpostul

populaţiei agresate de valurile migratoare a fost pădurea, care se întindea pe suprafeţe imense ale teritoriului străbun. Muntenia, podişul Transilvaniei şi podişul Moldovei erau acoperite cu imenşi codri care plecau din zona muntoasă şi ajungeau până la Dunăre. Zonele locuite de populaţia daco-romană erau cele ale văilor râurilor cu posibilitatea de retragere în pădurea ce oferea adăpost hrană şi un trai mai lesnicios. Nu este de mirare că lunca Dunării, văile râurilor Ialomiţa, Mostiştea, Colentina, Dâmboviţa, Neajlov, Glavacioc şi Teleormanul au fost locuite din timpuri preistorice. Caracteristic pentru acest mod de viaţă este denumirea de către slavi a regiunii Vlaşca ca ţară a românilor (valahilor), ţară care se găseşte pe un teritoriu de şes, dar cu păduri imense cursuri de apă. Codrul Vlăsiei se întindea din Muntenia până în Dobrogea, oferind în evul mediu un adăpost util populaţiei greu încercate de furia năvălirilor. Această populaţie trăia în comunităţi, sub conducerea unor căpetenii alese, numite juzi sau judici, după termenul latin, moştenit de judex. Acestor juzi li se subordonau oamenii liberi ai comunităţii, ei având şi denumirea de “cneaz” sau ”vătăman”, ce desemna conducătorul unui sat. Populaţia romanică din Dacia, fiind supusă de către slavi, a fost denumită cu apelativul “rumân”, nume dat ţăranului neliber. Românii, care aveau această denumire au fost denumiţi “rumâni”- termenul popular - în

58 N.A. Constantinescu - Dicţionar onomastic românesc, Buc., 1963.

înţelesul de ţărani supuşi, termen care va fi folosit, în întreg evul mediu pentru a categorisi pe ţăranii dependenţi. Astfel ”rumânia” devine o instituţie juridică, care se referă în accepţiunea socială bine stabilită la condiţia ţăranului neliber, care are un stăpân 59 . Procesul prin care numele etnic a ajuns să desemneze pe şerbi a avut loc în epoca în care slavii au ocupat şi supus Dacia. Se ştie că slavii au denumit populaţiile romanice cu termenul de valahi, ceea ce însemna populaţia supusă, adică români. Un alt însemnat proces în cadrul cuceririi Daciei de către slavi a fost formarea păturii boierilor, nobilimea românească. Slavii au luat în stăpânire pământurile daco-romanilor, dar nu în mod individual, ci pe clanuri sau familii. Aceşti stăpâni sau familii de stăpâni se numeau boieri faţă de ţăranii care continuau să lucreze, dar plăteau dijmă (cuvânt slav), sau prestau munci (cuvânt slav) şi anume: cărăuşie, lucru la mori şi iazuri, conform dictonului slav ”semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm numai o parte din produse”. Aici începe diferenţierea socială şi economică dintre clasa boierilor şi clasa ţăranilor, diferenţiere ce se adânceşte şi se concretizează pe plan social în existenţa unor privilegiaţi şi a unor ţărani dependenţi. Diploma Ioaniţilor din anul 1247 relevă o stare socială preexistentă, pe de o parte ”majores terrae”, adică “mai marii pământului”, nobili sau boieri, şi de altă parte ţărani liberi sau dependenţi 60 . Stăpâni ai pământului, slavii au constituit şi elementul conducător din punct de vedere politic. Cnezii şi voievizii sunt căpeteniile populaţiei băştinaşe supuse. Ei au drepturi judecătoreşti, sunt conducătorii oastei şi se războiesc cu popoarele migratoare. Pe văile râurilor se întemeiază cnezate şi voievodate care sunt compuse dintr-o populaţie mixtă româno- slavă, în care populaţia română este covârşitoare, iar cea slavă în curs de asimilare. Procesul de asimilare se încheie în jurul anului l000, astfel că toate cnezatele şi ducatele (dux = voievod) găsite de regalitatea maghiară pe teritoriul dacic sunt formaţiuni româneşti. Conducerea de către slavi a populaţiei din punct de vedere social şi politic se regăseşte şi în procesul de introducere în biserică a limbii şi scrierii slavone, limbă a stăpânilor. Chiar după ce slavii au fost asimilaţi, limba slavonă a rămas în biserică, aceasta fiind o instituţie conservatoare, la fel ca scrierea. Dacă limba slavonă a fost treptat înlocuită cu limba română, scrierea slavonă sau cu caractere slavone s-a păstrat mult timp atât în biserică, cât şi în cancelariile domneşti, până în secolul al XVII-lea. În procesul de asimilare al slavilor trebuie avut în vedere timpul lung în care a avut loc acest proces. Deosebirea de situaţie socială şi drepturi care exista la început între cele două pături de populaţie s-a estompat, unii dintre conducătorii daco-romanilor, dintre juzii şi judecii lor au ajuns, prin faptele lor de arme sau prin legături de familie, într-o situaţie mai înaltă. În procesul de asimilare, o parte deosebită de merit o au şi femeile daco-romane, care prin căsătorii au realizat în timp convieţuirea şi asimilarea slavilor.

  • 59 N. Iorga - România dunăreană şi barbarii în secolul VI, în Studii

...

,

Ed. Ştiin. şi Encicl. 1984.

  • 60 N. Iorga - Istoria românilor din peninsula balcanică ( Albania, Macedonia, Epir, Tsalia, etc) Buc., 1919.

Pornind de la sat (fosatum), localitate întărită cu un şanţ şi cu ziduri - s-a ajuns la confederaţii de sate, judeţe, cnezate şi voievodate, care ulterior, prin extindere şi confederare în lupta împotriva expansiunii migratorilor, vor duce la organizarea de ţări.

Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor
Administraţia
centrală şi
locală în timpul
migraţiilor

2. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor

După retragerea legiunilor romane şi a conducerii administrative

din Dacia, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii a fost

nevoit să-şi adapteze formele de viaţă şi de organizare la noile condiţii. Cunoscuta teorie a lui Nicolae Iorga despre “romaniile” populare oferă o imagine concludentă cu privire la evoluţia vieţii economice şi social- politice în spaţiul de la nordul Dunării, în perioada valurilor trecătoare ale populaţilor migratoare. Invaziile repetate, ca şi dominaţia temporară a unor “barbari” au sfărâmat unitatea Daciei romane, făcând-o să se fragmenteze în mai multe teritorii, care păstrau trăsăturile etnice. Aceste “romanii“ sunt denumite de către izvoarele vremii şi de vecini sau chiar migratori ca fiind vechi, adică ţinuturi locuite de vlahi, populaţia romanizată. Utilizarea acestui termen a fost făcută în principal de slavi, care au găsit pe teritoriile nord Dunărene o populaţie numeroasă, puternic romanizată. Românii nu s-au numit pe ei însăşi vlahi, ci şi-au zis români, de la “romanus” ceea ce demonstrează puterea conştiinţei etnice. Printre urmările principale ale retragerii autorităţilor romane din Dacia a fost aceea a desfiinţării administraţiei centrale a fostei provincii, ceea ce a avut ca principală consecinţă o întoarcere la modul de organizare autohtonă, la eliberarea din forţa de constrângere romană şi la organizarea locală adaptată pentru a face faţă migraţiilor. Organizarea populaţiei prin mijloace proprii a fost făcută şi ca urmare a faptului că puterea politică nu a fost cedată de statul roman altui stat 61 Popoarele migratoare, în trecerea lor pe teritoriul nostru, nu au întemeiat aici state, dar au inclus teritoriile în zona de influenţă “barbară“, de unde şi denumirea de Goţia, Gepidia sau Sclavinia. Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au continuat viaţa socială şi economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populaţie densă, bine apărată şi organizată. Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce se găseau aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi. Atacurile permanente asupra oraşelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa unor poduri mobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea, oraşele decad. De la mândrele metropole, municipii şi falnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către centre mai mici sau sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Poralisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor

61 Jovan Cvijie - La peninsule balcanique, geographie humaine. Paris, 1918. Silviu Dragomir - Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Buc. 1959.

oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală a oraşului sau cu denumiri noi. În procesul de decădere al oraşelor, atribuţiunile administrative şi de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de unde şi denumirea teritorială de judeţe. Dacă populaţia se mută în zone de organizare rurală, este firesc ca satele să ia amploare şi ca număr şi ca dezvoltare economică. Inexistenţa unei presiuni romane face ca la începutul perioadei satele să sporească în spaţiu şi populaţie. Formarea ulterioară a satelor pe ruinele coloniilor şi municipiilor se constată în toate zonele teritoriale româneşti. Chiar denumirea de sat, de la termenul latin de “fossatum”, demonstrează existenţa şi continuitatea unor aşezări româneşti. Satele au o organizare militară proprie, fortificaţii care să le permită respingerea unor atacuri din partea migratorilor, precum şi o apărare mai temeinică a averii comune, formată din fondul de case, animale, morile, livezile şi terenurile agricole. Micile cătune formate din câteva gospodării ţărăneşti rămân cu denumirea lor dacă, autohtonă.

Obştea teritorială
Obştea
teritorială

3. Obştea teritorială

Mutarea centrului de greutate al vieţii economice la sate a

determinat şi modalităţi de organizare a muncii şi vieţii sociale în comunitatea existentă, astfel încât ea să răspundă din punct de vedere administrativ nevoilor locuitorilor săi. Satul românesc a fost organizat ca o unitate de administrare şi viaţă socială colectivă, obştească. Această organizare solidară s-a realizat şi, ca urmare, a rudeniei dintre membrii săi, dar şi, ca urmare a unităţii de limbă, tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea vitelor - baza existenţei comunităţii - face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaţii ce se stabilesc între membrii colectivităţii 62 . Puternicele tradiţii monogame ale relaţiilor de familie generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu “pater familias“, în favoarea familiei individuale, formate din perechea de soţi şi copii lor. Totuşi rudenia de sânge se menţine ca o puternică legătură, dar de această dată de tip economic, familiile care se înrudeau între ele formând “cetele de neam” care lucrau în comun şi creşteau vite. Cetele de neam coexistau în obştea sătească, având interese economice comune şi tradiţii de viaţă şi culturale. Este firesc ca aceste comunităţi să-şi organizeze o conducere democratică, bazată pe principiul electivităţii conducătorilor şi pe autoadministrarea treburilor comune. Autoadministrarea se realiza prin hotărârea majoritară a tuturor membrilor obştii, adunaţi în “adunarea megieşilor“, care erau stăpânitori devălmaşi a tuturor teritoriilor aparţinătoare. Adunarea megieşilor îşi desemna un sfat al bătrânilor din cei mai cu experienţă lucrători, dintre

62 Şt. Olteanu - Cu privire la începuturile Evului Mediu în istoria României, sec. IV- VIII. în Rev. de Ist., nr. 10/1986.

cei cu putere de convingere şi posibili apărători ai valorilor comune. Ei se numeau “oameni buni şi bătrâni“, având de cele mai multe ori şi atribuţiuni jurisdicţionale în cazul unor litigii ce puteau apărea. Şefii militari ai obştii erau juzii sau judecii, iar în unele cazuri erau numiţi cnezi. Aceştia, împreună cu bărbaţii vânători, aveau sarcina de a apăra satul de străini, precum şi de a păstra ordinea în interior, de a veghea la continuitatea tradiţiilor şi cutumelor 63 . Satele au fost aşezate pe văile râurilor, în depresiunile montane, de-a lungul căilor de comunicaţie şi aveau legături economice între ele. Înfiinţarea unor sate se făcea ca urmare a sporului natural al populaţiei, a posibilităţilor de înfiinţare a unor noi exploatări agricole. Satele existente şi cele nou formate stabileau legături între ele, în cadrul schimburilor economice şi culturale, precum şi pe timp de primejdie, când doar lupta comună le putea salva. În aceste condiţii au apărut uniunile de obşti care nu mai erau legate prin comuniunea de rudenie sau de viaţă economică zonală, ci erau unite prin interese de apărare, tradiţie, limbă, viaţă religioasă şi necesitatea punerii în valoare a

unei regiuni mai mari de exploatare agricolă 64 .

Forme de organizare feudală prestatală
Forme de
organizare
feudală
prestatală

4. Forme de organizare feudală prestatală

Cu vremea, reprezentanţii obştilor, care aveau şi rolul de

intermediari ai acestora, ocupându-se de strângerea dărilor pentru

domnitorii străini, au ajuns să câştige averi importante, să le crească rolul

în cadrul comunităţii, devenind conducători deasupra obştilor, transformând funcţia în instrument pentru dominaţia politică. După opiniile majorităţii istoricilor, formarea unor relaţii de tip feudal s-a cristalizat în secolele VIII – IX, când acestea coexistau cu relaţii din cadrul unor obşti teritoriale libere. Organele de conducere ale uniunilor de triburi de obşti au evoluat cu timpul de la o reprezentare nominală aleasă democratic, la o familie sau la un grup de familii care dispuneau de averi şi de un prestigiu social mai mare, precum şi de cete de războinici. Transformarea funcţiilor eligibile în funcţii ereditare a constituit motorul apariţiei relaţiilor feudale timpurii. În cadrul obştii săteşti, judele, funcţie care există încă de pe vremea Imperiului Roman, se transformă în cneaz sau voievod începând cu secolul al VII-lea, concomitent cu asimilarea slavilor. Instituţia cnezatului a apărut ca o funcţie de subordonare faţă de domn şi stăpânitor, care este voievodul, proces caracteristic numai la români. Nevoia de organizare a unei forţe capabile să lupte împotriva duşmanilor (aşa numiţii hostes - duşmani, de unde vine şi cuvântul oaste) a dus la confederarea obştilor săteşti, la crearea unor uniuni teritoriale de obşti. Aceste uniuni de obşti constituiau formaţiuni prestatale, aveau un rol de apărare împotriva numeroaselor agresiuni străine. Ele erau conduse de

  • 63 Maria Comşa - Consideraţii cu privire la obştea sătească pe teritoriul României în sec. III - V. în Muzeul Naţional, III - 1970.

  • 64 Geza Bako - Despre organizarea obştilor săteşti ale epocii feudale timpurii din sud - estul României. în Stiin. şi Cerc. de Ist. veche, 3 / 1975.

un voievod care era comandantul oştirii, domn şi stăpân pe plan politic, judecătoresc şi militar. Funcţia de voievod a evoluat în timp, dar la începuturile sale desemna pe conducătorul oastei, formă de organizare a românilor ce se bazează pe datoria de a lupta a tuturor împotriva duşmanilor. Momentul istoric de formare a acestor formaţiuni prestatale este dat de slăbirea presiunii exercitate de migratori în secolele VII – IX, de trecerea slavilor în sudul Dunării (anul 602) şi de distrugerea statului avarilor de către Carol cel Mare. Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în

Cnezatul
Cnezatul
Voievodatul
Voievodatul
ŢARA
ŢARA

cele trei forme de organizare socială şi politică.

CNEZATUL 65 – Existau cnezi de sat, care stăpâneau de regulă un

sat sau două, şi cnezi de vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară între cnezatul de sat şi voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de domeniu -

jupanat.

VOIEVODATUL – Este o formă cu un caracter ereditar mai puţin

consolidat, ca şi cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai

întinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai târziu va fi limitată de sfatul boierilor.

ŢARA – Uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din

punct de vedere geografic în aceeaşi zonă (vale, depresiune), formează

o ”ţară“; sunt cunoscute în izvoarele istorice: Ţara Bârsei, Haţegului, Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei. Faza finală a etnogenezei româneşti şi începuturile istorice ale poporului român, constituit ca o entitate distinctă, reprezintă trecerea de la “romaniile populare“ sau uniuni de obşti, la structuri mai complexe, cum sunt ţările sau voievodatele. Acestea s-au format şi consolidat şi în lupta permanentă ce populaţia română a trebuit să o poarte pentru neatârnarea faţă de migratori. Se cuvine să arătăm că în secolul al VIII-lea s-a constatat pe întreg spaţiul de formare al uniunilor de obşti teritoriale, al cnezatelor, jupanatelor şi ţărilor existenţa unei uniformizări a civilizaţiei locale, care se evidenţiază mai ales prin formarea limbii române, ceea ce reprezintă încheierea procesului de impunere a elementului etnic românesc. În secolele următoare s-a constatat dezvoltarea demografică puternică a populaţiei româneşti, iar odată cu această creştere a sporit stratificarea socială proprie feudalismului. Secolul al X-lea marchează existenţa unor formaţiuni politice româneşti deja consolidate, răspândite pe teritoriul locuit de români. Ducatele sau voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut din Transilvania, jupanatele din Dobrogea, cnezatele de vale din Maramureş şi cetăţile din nordul Dunării sunt prezenţe istorice deosebite.

65 Constantin C. Giurăscu - Istoria Românilor, Ed. Ştiinţ. şi Encicl., Buc. 1975

Lunga etapă care a urmat constituirii unor formaţiuni social politice

a fost marcată de lupta continuă a poporului român împotriva unui val de AFIRMAREA popoare migratoare
a fost marcată de lupta continuă a poporului român împotriva unui val de
AFIRMAREA
popoare migratoare (pecenegii, uzii, cumanii şi tătarii), precum şi
POPORULUI
împotriva tendinţei de extindere a dominaţiei statului maghiar în
ROMÂN ÎN
Transilvania.
LUPTA
ÎMPOTRIVA
TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA
DOMINAŢIEI
DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI
MAGHIARE, A
TĂTARILOR
PECENEGILOR,
CUMANILOR ŞI
1.
Maghiarii
TĂTARILOR
Maghiarii sau ungurii sunt originari din Asia, din regiunea munţilor

Altai, de unde au înaintat succesiv spre apus, ocupând ţinuturile de stepă

Maghiarii
Maghiarii

între Volga şi munţii Urali, apoi deplasându-se în spaţiul dintre Don şi

Nipru (anul 830), urmându-şi calea timp de 60 de ani până la Atelkuz

(anul 889), unde triburile se unesc sub conducerea lui Arpad. Bulgarii şi

pecenegii îi obligă să se deplaseze spre vest şi astfel, în 896, se coboară

în câmpia Tisei, intrând în conflict cu germanii. Împăratul Otto cel Mare îi

înfrânge într-o luptă decisivă în 955, obligându-i să se aşeze în câmpia

Panonică.

În răsăritul câmpiei Tisei, maghiarii i-au găsit pe strămoşii noştri,

care trăiau alături de slavi, pe cale de asimilare, organizaţi în formaţiuni

prestatale, dintre care unele sunt menţionate în mod explicit de notarul

anonim al regelui Bela 66 . Acesta menţionează în a sa “Gesta

Hungarorum” existenţa, la finele secolului al nouălea, a trei ducate

(voievodate): unul în Crişana, cu cuprinderea teritoriilor dintre Someş şi

Mureş, cu centrul în cetatea Biharea şi condus de Menumorut 67 , al doilea

  • 66 N.Iorga - Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol I, II, 1915 - 1916. Const. Daicoviciu - Breve histoire de la Transylvanie, Bucureşti, 1965.

  • 67 Anonimy Bele regis notarius - Gesta hungarorum, IX, ediţie G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1934, p. 90- 118. Citat: Şi se lăuda pământul Panoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă după moartea regelui Atila, pământulul Panoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Panoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Panoniei ar fi păşunile romanilor fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei. Dar să lăsăm aceasta. Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna. Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluvul Tisa la vadul Lucy. Sosind la fortăreaţa bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-am arătat mai sus. Iar ducele Menumorut încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-la: Spuneţi lui Arpad ducele Ungariei, domnul vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă graţie stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu mi-o poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele.

în Banat, între Dunăre şi Mureş, cu centrul în cetatea Cuvin, condus de

Glad, al treilea voievodat era în Transilvania de nord-vest, cu reşedinţa

la cetatea Dăbâca, condus de Gelu (Gelou Quidam Blacus). 68

Ungurii au căutat să stăpânească voievodatele româneşti intrând

în luptă permanentă cu armatele acestora, dar până la creştinarea lor sub

domnia regelui Ştefan nu au avut succes 69 . Abia după anul 1001, când

Ştefan, regele maghiar, este îndemnat de papă să lupte împotriva

”necredincioşilor” şi “schismaticilor”, acesta pătrunde în Transilvania şi-l

supune pe Jula, voievodul centrului provinciei, pe Ahtum, urmaşul lui Glad

din Banat, precum şi pe voievodul Kean al sud-estului Transilvaniei.

Supunerea acestor voievozi nu înseamnă încetarea existenţei formaţiunilor

româneşti, care continuă să fie menţionate şi peste 200 de ani, în 1222.

Astfel, există în partea de miazăzi a Transilvaniei o “tera Blacorum” - ţară a

românilor, unde se percepea vamă pentru mărfurile în tranzit. Pentru

apărarea teritoriilor supuse, regii unguri au colonizat în Transilvania pe

secui în zona Mureşului şi Târnavelor şi pe saşi în zona Sibiului, Bistriţei,

Pecenegii şi cumanii
Pecenegii şi
cumanii

Radnei şi apoi în ţara Bârsei.

2. Pecenegii şi cumanii

La

sfârşitul

perioadei

de formare au năvălit peste teritoriile

poporului român, pecenegii, din marea familie a neamurilor turcice. Ei

erau constituiţi în 13 triburi, remarcându-se dintre acestea uzii. Ei sunt

  • 68 Anonimi Bele regis notarius, vezi ca mai sus. Citat: “Şi rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca cum era el om şiret, după ce a prins să afle, de la locuitori bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi. Ceea ce s-a întâmplat după aceea întocmai. Căci ţara Ultransilvană urmaşii lui Tuhutum au stăpânit-o până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se facă creştin, împreună cu cei doi fii ai săi Biuia şi Bucna şi n-ar fi lucrat mereu împotriva sfântului rege, după cum se va arăta în cele ce urmează. …. Şi după ce a sosit (iscoada – n.a.) i-a vorbit lui Tuhutum că a văzut, pe cât poate să cuprindă cu ochii, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor curge aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi din toată lumea. Fiindcă sunt blachi şi slavi care nu au alte arme decât arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a pecenegilor. Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri şi să se lupte împotriva lui Gelu. Ducele Arpad, însă, după consfătuirea avută, a lăudat propunerea lui Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. Aflând aceasta de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a plecat peste păduri, spre răsărit, în contra lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasiivan, auzind de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea lui, pentru ca să-l oprească la porţile Meseşului. Dar Tuhutum, străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă, găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-I oprească acolo.”

  • 69 Mircea Dogaru - DE LA ESCULEU LA ALBA IULIA, Bucureşti, 1993, Institutul de Istorie Militară. pag. 23. Citat: “ Şi ţara aceea era mult prea plină de mulţime de norod ce se sporea acolo, încât nu ajungea, după cum am mai spus-o mai înainte, nici să-l hrănească nici să-i cuprindă. Din această pricină, atunci, cele şapte personaje de căpetenie, care se numesc până în ziua de azi hetumoger nemairăbdând strâmtoarea locului, după ce s-au sfătuit între ei, ca să părăsească pământul natal spre a ocupa pentru sine, ţări în care să poată să locuiască, n-au mai contenit a le căuta cu armele şi prin război. ( Anonymi Bele Regis notarii Gesta Hungarorum, în Fontes).

strămoşii găgăuzilor din Dobrogea de miazăzi. Pe la 1065 trec în Imperiul

Bizantin. Pecenegii sunt semnalaţi şi în 1224 chiar în Transilvania, unde

se povesteşte despre o “pădure a românilor şi a pecenegilor”. Pe la

jumătatea secolului al XI-lea ei sunt siliţi de cumani să treacă peste

Dunăre.

Cumanii apar în ţinuturile carpato-danubiene în anul 1057, iar

existenţa lor este semnalată până la năvălirea tătarilor din 1241, deci

aproape două sute de ani. Ei sunt înrudiţi cu pecenegii, vorbesc aceiaşi

limbă şi sunt creştinaţi pe la 1227. De la pecenegi şi cumani, care au stat

în ţinuturile româneşti circa trei secole şi jumătate, au rămas doar urme în

toponimie, în onomastică şi în limba română. În ceea ce priveşte influenţa

asupra vieţii politice, se găsesc stăpânitori cu nume pecenege, Toxabă,

Talabă, Tîncabă, care sunt nume de boieri cunoscuţi. Chiar şi

întemeietorul statului Ţara Românească, Basarab, avea nume după

moda timpului, şi anume “părinte cuceritor sau stăpânitor” 70 . Relaţii de

ajutor a românilor din partea cumanilor sunt cunoscute în 1185, când

căpeteniile Petru şi Aron, conducători ai românilor din Balcani, sunt

sprijiniţi cu armata cumană împotriva bizantinilor. Soţia lui Ioniţă, “regele

românilor şi al bulgarilor“, este, de asemenea, cumană. Ana Camena,

scriitoarea bizantină, ne spune că în expediţiile lor cumanii erau călăuziţi

prin trecătorile Balcanilor de către români.

Tătarii
Tătarii

3. Tătarii

Ultimii năvălitori pe care i-a îndurat poporul român au fost tătarii.

Influenţa tătarilor asupra istoriei vieţii sociale şi politice a întregului răsărit

al Europei a fost importantă, mai ales prin frânarea proceselor de

dezvoltare 71 . Tătarii erau de neam mongol, erau nomazi, luptători

deosebiţi, mai ales în mânuirea arcului şi în călărie.

Dintre conducătorii lor, cel mai important este Gengishan, născut

în 1162, şi care la vârsta de 27 de ani ajunge împărat, unind toate

triburile mongole. El organizează o armată puternică, cu care începe mari

cuceriri în China, Persia, Turchestan, Urali şi Asia Mică.

După moartea lui Gengishan, în 1226, urmaşul său Ogadai iniţiază

o expediţie în est, cu intenţia de a trece în ţinuturile dinspre Dunăre. În

1241 armata de 150000 luptători înfrânge rezistenţa cnezatelor

Moscovei, Vladimirului şi Kievului, înfrâng pe polonezi, apoi pe Bela al IV-

lea, regele ungurilor, îl zdrobesc cu totul, năvălind în Ungaria şi ocupând

Buda. În aceste condiţii, corpul de armată tătar principal traversează

Moldova, Ţara Românească, Bucovina. O luptă deosebită s-a dat la

Radna, la 31 martie, când oraşul a căzut în mâna mongolilor, care au

omorât 4000 de cetăţeni saşi. Apoi, în trecerea lor, tătarii au ocupat

Bistriţa, Dejul, Clujul, Zalăul şi Oradea. Alte zone ocupate de o altă

  • 70 Geza Kuun - Kodex Cumanicus, Budapesta, 1880. N. Iorga - Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarabă. Un capitol din colaboraţia româno - barbară în Evul Mediu, în Mem. Secţ. Ist. Ac. Rom., t. VIII, 1927 - 1928.

  • 71 A. Sacerdoţeanu - Marea invazie tătară şi sud - estul european, Bucureşti, 1933. Aurel Decei - L invazion des tatars de 1241 - 1242 dans nos regionselon la Djami Ot - Tevarikh, Buc. Rev. Rom Ist., 1973.

ramură a armatei tătare au fost ţinuturile Siretului, unde oamenii ieşiseră

la luptă, apoi întreaga Moldovă. Trecând în Transilvania, această armată

ocupă cetăţile Sânzieni, Braşov, Cetatea de Baltă, Sibiu.

Al treilea corp expediţionar tătar a atacat Muntenia şi s-a luptat cu

voievodul Seneslau, şi cu banul Basarab al Severinului. Năvălirea din

1241 a dus la ocuparea ţinuturilor româneşti, care au rămas sub această

dominaţie până la întemeierea statelor feudale. Domnitorii voievodatelor

şi cnezatelor româneşti au fost obligaţi să plătească dijme în vite şi

grâne. Tătarii nu s-au aşezat definitiv în părţile noastre, ci în zona

Bugeacului, de unde iniţiau expediţii de pradă. Fiscalitatea mongolă,

organizarea comunicaţiilor prin curieri olăcari, sistemul de marcare al

vitelor cu “tamgaua” au rămas ca urme în vechea organizare socială şi

economică.

Singurul avantaj al expediţiilor tătare peste teritoriile româneşti a

fost oprirea înaintării ungurilor spre răsărit, ca urmare a loviturilor

puternice primite din partea acestora. Chiar şi în 1330, când Basarab,

întemeietorul Ţării Româneşti, luptă cu ungurii, el este ajutat de tătari. De

asemenea, luptele care s-au purtat împotriva tătarilor au creat

necesitatea întemeierii Moldovei, ungurii fiind nevoiţi să lupte cu ei pentru

a le opri expediţiile de jaf, pe care le organizau prin trecerea lor prin

ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII - LEA
ORGANIZAREA
POLITICO -
SOCIALĂ A
ROMÂNILOR ÎN
SECOLUL AL XIII -
LEA

popasurile Carpaţilor în Transilvania.

TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN

SECOLUL AL XIII - LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII

STATELOR FEUDALE

  • 1. Organizarea politică

Organizarea politică
Organizarea
politică

În secolul al XIII-lea, formaţiunile politice, militare şi sociale ale

românilor sunt mai bine cunoscute, având în vedere documentele

cancelariei papale, ale cancelariei statului maghiar, precum şi cronicile şi

textele religioase ce sunt izvoare istorice în trecutul secular feudal al

poporului nostru. Din conţinutul acestor documente se concluzionează în

mod sigur că spaţiul Carpato-danubiano-pontic a fost locuit în mod

neîntrerupt de populaţii româneşti, care au evoluat de la comunităţi săteşti

la formaţiuni politice prestatale, iar apoi în forme de organizare superioară.

Aceasta a presupus existenţa unei vieţi social-economice dezvoltate,

existenţa unei stratificări sociale bazate pe diferenţiere de avere şi statut

social, o organizare militară, existenţa unei vieţi culturale şi religioase în

plină creştere şi un sistem de drept coerent, unitar şi bine apărat de forţele

dominante, dar şi de vechile tradiţii ce s-au perpetuat din generaţiile mai

vechi spre cele mai noi. Dintre formaţiunile politico-economice şi militare

sunt cunoscute în secolul al XIII-lea cnezate, voievodate şi ţări, pe întreaga

suprafaţă a ţării noastre. Astfel, în anul 1233 apar în documentele

cancelariei maghiare informaţii cu privire la existenţa unei formaţiuni politice

numite Banatul de Severin 72 . Acest “Banat” este probabil şi denumirea de

mai târziu a regiunii geografice; el era condus de un ban ce se numea

“Luca, banul de Severin“. Întinderea acestui “Banat“ îşi avea graniţe în zona

Caraş Severin şi Mehedinţi din zilele noastre. Această formaţiune politică,

ce avea valoarea unui voievodat, este “dăruită“ Cavalerilor Ioaniţi în anul

1247 73 . Aşa cum sunt motive să credem că stăpânirea nu a avut loc în

mod efectiv, aceasta fiind doar o suzeranitate tipic feudală, mai ales că

Ioaniţii nu s-au stabilit niciodată în zona atribuită documentelor,

considerăm că a fost deosebit de uşor ca “Banatul de Severin“ să intre în

stăpânirea voievozilor munteni în anul 1291.

  • 72 P. Drăgălina - Din istoria Banatului de Severin, vol I, Caransebeş, 1899.

  • 73 Diploma Ioaniţilor 1247 - Text latin, traducere românească în Documenta Romaniae Historica, vol.I, Bucureşti 1977, p.21-28. În original în Arhivele Vaticanului. Citat:

“În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururea. Este o cerinţă a înălţimii regeşti şi o datorie a mărimii celor de sus, mai presus de toate, să vegheze cu atât mai multă grijă la sporirea numărului supuşilor, cu cât slava lor se înalţă mai ales prin mulţimea poporului supus, că se ştie îndeosebi că puterea, pacea şi siguranţa tuturor regilor şi regatelor se întemeiază pe tăria acestora. Şi încă se mai adaugă pentru o parte nu fără însemnătate din purtarea de grijă a regelui ca să-i privească cu mai multă blândeţe şi să-l dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceştia prin care se nădăjduieşte că se va isca şi în lumea aceasta folos şi că regele tuturor regilor va fi mai cucerit lăudat. Aşa dar, mînaţi de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată împreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor, în numele casei ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine, potrivit cu actul scris mai jos, şi să ne de-a sfat şi ajutor credincios pentru popularea ţării noastre, şi să supună şi la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm şi îi dăruim lui, şi prin dânsul numitei case, întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate ce atârnă de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum. Totuşi le dăm în aşa fel, încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului, amintită mai sus, din cnezatele numite mai sussă o păstrăm pe seama noastră şi a urmaşilor noştri, cealaltă jumătate rămânând în seama casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite şi care se vor clădi în toate ţările sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră – rămânând totuşi neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor, pe care se ştie că le au, - lăsând deoparte şi toate morile dintre hotarele ţărilor amintite, atât cele clădite cât şi cele ce se vor clădi, - în afară de cele din ţara Litua – precum şi toate clădirile şi semănăturile făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, şi fâneţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, şi pescăriilor care sunt acum în fiinţă şi care se vor face de către dânşii, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi iazurile de la Celeiu, pe care le păstrăm împreună pe seama noastră şi a lor. Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua – în afară de ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus – zisa casă. Mai voim ca amintiţii români să ajute pe sus – zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor, aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă. Pe lânga acestea din sarea ce le-am îngăduit, să ducă în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor din Bulgaria, Grecia, şi Cumania, din orice ocnă din Transilvania de unde vor putea mai uşor să o scoată cu cheltuiala dinpreună a noastră şi a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel şi din banii care vor umbla acolo din voinţa regelui şi hotărârea perceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus şi despre celelalte jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa casă a nobililor şi altora venind din alte părţi să locuiască în ţinuturile amintite, atât în privinţa libertăţilor lor cât şi a judecăţilor, precum şi hotărârile judecătoreşti pe care le vor fi rostit

O altă formaţie politică cunoscută la începutul secolului al XIII-lea

este “Ţara Loviştei”, de la apa Lotrului, care se varsă în Olt 74 . Această

“ţară“ cuprinzând teritoriul a 29 sate şi cătune, era menţionată ca

existând chiar începând din 1233. Chiar dacă disputa cu privire la

această formaţiune politică s-a menţionat într-un document fals din 1311,

totuşi existenţa formaţiei politice româneşti este neîndoielnică.

O altă “ţară“ românească este aceea “cu numele Borza, dincolo de

păduri, înspre cumani", ţară care este desigur ţara Bârsei. În anul 1211

regele Ungariei Andrei al II-lea “dăruieşte“ această ţară Cavalerilor

Teutoni, dăruire ce reprezintă în termeni feudali stăpânire şi

suzeranitate, exploatare specifică evului mediu. Cavalerii Teutoni aveau

împotriva acelora, le vom încuviinţa şi întări – fără atingerea părţii noastre din folosinţele ieşind de acolo – cu acest adaos, că de va rosti osândă ( într-o pricină) vărsare de sânge împotriva mai marilor ţării ( aceleia) şi ei se vor simţi nedreptăţiţi să poată face apel la curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – lucru de care să ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostaşii ţării amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a porni la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom îndrepta oastea spre Bulgaria, Grecia, şi Cumania, va purcede a treia din cei în stare a merge la război, şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare numita casă îşi va primi partea sa după numărul ostaşilor din ţara Severinului precum şi armele lor. Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului preceptor şi printrânsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum am stăpânit-o şi pînă acum – şi întru totul sub toate acele îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru că de la intrarea ( în stăpânire) a despomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele de sus amintita ţară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi foloase. Iar de atunci încolo, jumătate din toate veniturile, foloasele şi slujbele încredinţate şi jurate de înălţimea regală vor fi plătite visteriei regale de către fraţii acelei case, aşa fel ca, din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit să fie dator a socoti veniturile, foloasele şi slujbele ce vin de acolo. Iar cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor trebuie să se poarte împreună de noi şi acei fraţi, în afară de alte condiţii din partea noastră şi excepţii din partea ospitalierilor, privind ţara Cumaniei, ca de pildă cele cu privire la biserici, mori şi toate celelalte care s-au arătat fiecare în parte în legătură cu Severinul. La ridicarea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricărui duşman vom sta în ajutorul fraţilor cu sfatul şi cu privirea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi, mergând chiar în persoană, de nu vom fi opriţi în loc de alte piedici. Le mai dăruim lor un pământ de patru sute de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr unde vor crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, iar pentru această danie vom da o scrisoare deosebită. În sfârşit pentru ca această casă a ospitalierilor să-şi poată duce cu mai mare uşurinţă pe marea cea ce îi va trebui spre folosul ţării noastre şi al ei, i-am dăruit cetatea Scandona, de lângă mare, cu toate cele ce ţin de ia şi drepturile ce o privesc, precum şi moşia Paszath, în hotarele sale şi cu folosinţele sale, aşa cum a stăpânit pre iubitul nostru frate de fericită amintire, regele Coloman, şi aşa cum se ştie că ţin de această moşie, fără a se atinge de drepturile bisericilor din ele. Pe lângă acestea, am dăruit sus numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş ,împreună cu toate foloasele, şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin, iar desnumitul preceptor, pentru daniile noastre pe care le facem sau le-am făcut din pricinile mai jos amintite, s-a legat limpede şi desluşit în numele zisei case să ia armele împotriva tuturor păgânilor de ori ce neam ar fi, precum şi împotriva bulgarilor, şi chiar împotriva altor schismatici dacă ar încerca sănăvălească în regatul nostru, spre slujba noastră şi a regatului nostru o sută de fraţi bine şi potrivit înzestraţi cu arme ostăşeşti şi cai. Da împotriva unei oşti creştine, ce ar voi să pătrundă în regatul nostru, s-a legat în numele casei să dea cincizeci de fraţi înarmaţi, spre paza şi apărarea cetăţilor şi întăriturilor de la hotare, precum sunt în Pojon, Moson, Sopron, Cetatea de Fier, Cetatea Nouă, şi chiar mai puţin, oriunde va voi regele să-I aşeze, şi şaizeci de fraţi înarmaţi împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceştia să intre în regatul nostru, de care lucru să ferească Dumnezeu; tuturor acestora pe timpul cât se află în paza cetăţilor şi a întăriturilor, li se vor plăti cele trebuincioase din veniturile regale. S-a mai adăugat în numele casei ca preceptorul sau magestrul, care va fi trimis de peste mare sau din alt loc pentru cârmuirea caselor în fiinţă atunci în regatul nostru,

dreptul să perceapă “dijma acestui pământ de la locuitorii de acum şi cei

viitori“, ceea ce presupune existenţa unei formaţiuni politice cu o

populaţie care putea fi exploatată. Despre Cavalerii Teutoni se ştie că au

stăpânit ţara Bârsei până la Dunăre 75 . Această “ţară“ sub suzeranitatea

teutonă cuprinde Prahova, Buzăul, şi Vrancea de azi. Teutonii, în intenţia

lor de a-şi mări stăpânirea, construiesc cetăţile Cruceburg, Braşov,

Feldioara, Bran, Tabla Buţii şi înfiinţează localităţi noi, pe care le

colonizează cu populaţii ce intră în conştiinţa populară românească cu

denumirea de “ungureni“, sate de origine ungurească sau transilvană:

Mâneciu - Ungureni, Popeşti - Ungureni, Homorâciu - Ungureni, Poseşti -

Ungureni şi altle. În anul 1225, între Andrei al II-lea şi Cavalerii Teutoni

se iscă un război care duce la izgonirea acestor călugări din ţinuturile

româneşti, ţinuturi pe care regele maghiar nu va putea să le mai

stăpânească niciodată. Lupta dintre unguri şi teutoni a făcut ca românii

să scape de ambele stăpâniri.

Un document deosebit de important, din 1234, o scrisoare a Papei

Grigore al IX-lea către Bela, principele ungar, dovedeşte existenţa

poporului român în "Cumania”, respectiv ţinuturile dintre estul şi sudul

Carpaţilor, în Muntenia şi Moldova. Papa Grigore al IX-lea spune că “în

episcopatul cumanilor sunt, după câte aflăm, nişte popoare numite vlahi,

care, deşi se socotesc creştini, nu primesc tainele bisericeşti de la

memorabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo,

ci de la un oarecare pseudo - episcop ce ţine de ritualul grecilor 76 . Şi unii

din regatul Ungariei, atât unguri cât şi germani, şi alţi credincioşi locuind

printre ei, trec la credinţa lor şi făcându-se una cu acei vlahi, un singur

popor, primesc zisele taine dispreţuind pe episcopul cumanilor.” Prin

va fi dator ca la sosirea sa să făgăduiască, jurând după datina ordinului său, că pune să se păstreze întru totul credinţă regelui şi regatului, şi atât ei cât şi ai săi vor ţine fără înşelăciune toate şi fiecare din cele spuse mai sus, şi că va avea grijă şi se va strădui să împoporeze nu numai ţinuturi, dar şi alte ţinuturi ale regatului nostru, şi că nu-l va primi pe ţăranii din regatul nostru de ori ce stare şi neam ar fi, şi pe saşii teutoni din regatul nostru, să se aşeze în ţinuturile sus numite, decât cu o îngăduinţă regească osebită. S-a mai adăugat de noi, şi s-a primit de preceptor, în numele amintitei case că, dacă s-ar întâmpla ca cele de mai sus sau vreunele sau ceva din cele la care s-a legat şi s-a îndatorat casa sus pomenitului preceptor sau magistrat să nu fie ţinute în seamă de acesta sau de alt preceptor sau magistrat pe atunci în slujbă, şi după a treia punere în vedere solemnă nu s-ar îngriji de îndreptare – şi marele magistru de peste mare, încunoştinţat după cum se cuvin din partea regelui de acest lucru, încă s-ar îndrepta timp de un an de la facerea încunoştinţării ceea ce s-a trecut cu vederea sau nu s-a împlinit de către zisul preceptor sau magistru în slujbă în acel timp – atunci judecata regească va primi o despăgubire sau pedeapsă prin luarea din veniturile lor sau în alt chip, potrivit cu bunul plac al voinţei sale, după mărimea şi felul greşelii. Aşadar pentru ca toate şi fiecare din cele citite înaintea noastră şi a nobililor noştri – şi pe care noi, dându-ne credinţa şi întinzându-ne dreapta noastră regală, am făgăduit să le păzim neatinse şi să punem să se păzească cât timp vor dăinui îndatoririle luate din partea sus zisei case – să dobândească puterea unei întăriri veşnice, întrucât ţine de noi, am dat scrisoarea de faţă întărită cu bula noastră de aur şi am poruncit ca numitul preceptor, în numele amintitei case a ospitalierilor, să fie pus în stăpânirea de fapt a celor de mai sus, în temeiul autorităţii regale, de către iubitul şi credinciosul nostru Achile, prepozitul de Alba, vicecancelarul curţii noastre. În anul de la întruparea Domnului o mie două sute patruzeci şi şapte, în a patra zi înainte de nonele lui Iunie, în anul domniei noastre al diosprezecelea.”

  • 74 Ion Conea - Ţara Loviştei. Studiu de geografie istorică, în Buletinul Soc. Geogr., LIII, 1934. Ion Moga - Problema Ţării Loviştei şi ducatul Amlaşului, Cluj, 1936.

  • 75 Emil C. Lăzărescu - Cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, Braşov, 1936.

  • 76 Dr. Ioan Ferenţ - Cumanii şi episcopia lor, Blaj, 1931. R. Rosetti - Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, An. Ac. Rom., XXVI, 1904 - 1905.

limbajul, de această dată nediplomatic, al papei se recunoaşte existenţa

poporului român, al existenţei credinţei ortodoxe, al ierarhiei bisericeşti

ortodoxe şi influenţa credinţei românilor asupra locuitorilor fără credinţă.

Un alt document de o deosebită importanţă pentru studierea

organizării politice a românilor în secolul al XIII-lea a fost Diploma

Cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri, din 1247, conferită de regele Bela al IV-

lea, prin care se acordă acestora unele drepturi de suzeranitate feudală

asupra zonelor locuite de români. Acest act demonstrează existenţa unor

formaţiuni politice foarte puternice şi stabile din Muntenia şi Oltenia. Prin

acest act din 1247, regele conferă Cavalerilor Ioaniţi unele drepturi şi

posesiuni la graniţa regatului, în scopul apărării de tătari. În acest context

se aminteşte de existenţa Ţării Severinului, cu munţii şi cu toate

“dependenţele“, despre existenţa cnezatelor lui Ioan şi Farcaş până la

râul Olt, de cnezatul lui Litovoi, de existenţa arhiepiscopiilor şi episcopiilor

din ţinuturile respective, cu marile lor posesiuni. În document se

menţionează existenţa Ţării Haţegului cu “dependenţele“ sale, de

existenţa oastei române, care este chemată să-i ajute pe cavalerii Ioaniţi

în lupta împotriva tătarilor. În amintitul document se menţionează clar

existenţa “Ţării lui Seneslau, voievodul Românilor“, de unde se iau venituri

şi foloase deosebite. Existenţa acestor cnezate şi voievodate româneşti,

confirmate prin documente oficiale, confirmă existenţa unor formaţiuni

politice şi militare deosebit de puternice, mai ales dacă ne raportăm la

faptul că regele maghiar însuşi afirmă că Ţara lui Litovoi şi Ţara lui

Seneslau vor rămâne aşa cum au fost, Ioaniţii percepând doar jumătate

din foloase 77 .

Situaţia juridică a acestor formaţii politice marchează o deosebire

dintre cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi ţările lui Litovoi şi Seneslau, ambii

având rang de voievozi. Dacă primele două au fost cedate Ioaniţilor,

celelalte două rămân în stăpânirea românilor, “aşa cum le-au ţinut ei

până acum”. Ţările lui Litovoi şi Seneslau aveau o independenţă relativă,

fiind vasale regelui maghiar, care le pretindea, conform dreptului feudal,

“venituri şi foloase” pentru curtea sa.

În afara formaţiunilor politico militare menţionate în Diploma

Ioaniţilor din 1247, existau şi alte asemenea formaţiuni în partea centrală

şi de răsărit a viitoarei Ţări Româneşti. Este vorba de o formaţiune din

bazinul Râmnicului Sărat, al Buzăului şi Teleajenului, unde a existat un

voievodat, rămas în conştiinţa locuitorilor şi după întemeierea Ţării

Româneşti. Având în vedere desimea locuitorilor, a aşezărilor şi satelor

din zona Ilfovului şi a Ialomiţei, este sigur că şi în aceste părţi au existat

formaţiuni politice de tipul cnezatelor sau voievodatelor.

În Moldova, deşi nu există documente scrise decât din secolele XIV -

XV, totuşi, ca urmare a desimii şi vechimii unor localităţi, a denumirii lor

străvechi, unele arătând existenţa unui strămoş comun, se concluzionează

existenţa unor formaţiuni politice ce demonstrează continuitatea populaţiei

din secolul al VI-lea până la întemeierea statului. Se presupune că în Ţinutul

Vrancei exista o astfel de formaţiune politică încă din secolul al XIII-lea,

dovadă că ea este atestată la 2 iulie 1431 ca existând de mult timp cu

77 C. C. Giurăscu - Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV- XV, Vălenii de Munte,

1926.

denumirea de “Vrancha“. Această formaţiune avea o organizare

administrativă proprie, cu un vornic în frunte, care avea drepturi

jurisdicţionale asupra “moşiei“, respectiv asupra munţilor, apelor şi pădurilor,

regim care nu este întâlnit în restul Moldovei.

O altă formaţiune politică moldovenească este semnalată în zona

Tigheciului, una în ţinutul din jurul stepei Bugeacului, iar o altă formaţiune

era situată la Câmpulung Moldovenesc. Aceste trei formaţiuni erau

voievodate sau cnezate.

În zona Bârladului este cunoscut în mod deosebit un “principat“

condus de Ivanco Rotislavici, principe de Bârlad, formaţiune politică ce

apare într-un act din 1134 şi unde se consemnează existenţa oraşelor

Bârlad şi Tecuci 78 . Deşi se consideră că acest act este un fals, cert este

că Bârladul exista, fiind pomenit, încă din 1408, ca punct vamal de către

Alexandru cel Bun, deci el exista cu mult timp înainte de anul 1300, ori

sub forma unui cnezat, ori a unui târg foarte important pentru întreaga

zonă, dacă veneau până aici cu marfă negustorii din Liov. În jurul acestui

târg s-a închegat un cnezat sau voievodat.

Un alt voievodat a existat în regiunea Trotuş - Adjud - Sascut –

Bacău, în strânsă legătură cu exploatarea minelor de sare de pe valea

Trotuşului, amintit de documentul papal de la 1234.

În nordul Moldovei exista o formaţiune voievodală în regiunea

Târgu Neamţ - Baia - Suceava - Siret, în legătură cu exploatarea

metalelor preţioase de la Baia 79 .

Mai spre nordul acestei regiuni a existat, de asemenea, un voievodat

în zona Sipinţi - Ţeţina - Cernăuţi - Hotin. Amintirea acestei “ţări“ este

semnalată în documentele moldoveneşti din prima jumătate a secolului al

XV-lea. Ţara Sepeniţului, cu cetăţile, ocoalele şi satele ei, este cunoscută

până în timpul voievodului Iliaş, care la 23 septembrie 1436 încheie un tratat

cu Vladislav Iagello, în care se aminteşte de existenţa acestei formaţii încă

înainte de anul 1359, când s-a purtat un război pentru moştenirea acestei

ţări.

Această “ţară“ are legătură şi cu “bolohovii“, precum şi cu ţara lor

“Bolohovo“, ţară menţionată de cronica lui Ipatie, care afirmă că în nord-

estul Carpaţilor exista o ţară condusă de cnezi. Ţara bolohovenilor este

ţara românilor, având în fruntea lor cnezi “cu totul deosebiţi de cnezii

ruseşti din vecinătatea lor”, chiar se semnalează existenţa unei “villa

Vachorum dicta“, respectiv satul românilor.

O altă organizaţie teritorială, cu valoare de cnezat sau voievodat,

este semnalată în zona Iaşului, condusă de feudali deosebit de bogaţi,

având în vedere descoperirile arheologice de la Voiteşti şi Oţeleni, care

cuprind podoabe de mare preţ. Izvoare scrise, reprezentând documente

notariale genoveze, demonstrează existenţa unui comerţ deosebit de

activ şi mai ales cu mărfuri de lux pentru clasele nobiliare - majores

terrae. Aceşti “potentes illarum partium“, cum sunt denumiţi în actul

papal din 1332, demonstrează existenţa unei clase dominante ce

78 Ion Bogdan - Diploma bârlădeană din 1134 şi principatul Bârladului, în An. Ac. Rom.,1888 - 1889 79 C. C. Giurăscu - Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967.

contravine intereselor maghiare şi care neîndoielnic era formată din

români.

Un voievodat este cunoscut şi în zona Orheiului, unde locuitorii din

toate regiunile învecinate veneau să-şi aducă produsele spre vânzare.

Tot în această perioadă istorică de pregătire a formării statelor

feudale româneşti, se atestă în mare înflorire în Moldova, Cetatea Albă,

în portul întărit de la Nistru, cetate cu o existenţă milenară, punct

strategic şi comercial deosebit.

Tot o cetate importantă, în jurul căreia existau numeroase

localităţi, era şi Tighina, cu portul său care permitea deplasarea navelor

pe apă până la Soroca şi Hotin.

În ceea ce priveşte ţinuturile dobrogene, ele sunt deosebit de

frecventate de neguţători şi călători prin porturile Mangalia, Constanţa,

Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă, Dârstor.

Cetăţile Chilia şi Sulina păzeau intrarea pe gurile Dunării, fiind

menţionate încă din anul 950 80 .

În secolul al XIII-lea, Dobrogea este colonizată pentru prima dată

de turcii anatolieni sub conducerea lui Sery Saltyk, sub suzeranitatea

împăratului Bizanţului. Astfel ia naştere cetatea şi târgul de la Babadag,

care are o importanţă deosebită din punct de vedere militar. De la

întemeietor, Sery Saltyk, cetatea îşi primeşte şi numele - Muntele

Părintelui sau Muntele Moşului.

În Transilvania exista o organizare politică dominantă, în stilul

specific feudal, al regalităţii maghiare, care îşi exercita suzeranitatea

asupra voievozilor secolului XIII. Vechea funcţie românească “voievod“

se impune ca titlu de conducător al Transilvaniei. Astfel, la 1111 şi 1113,

cârmuitorul Transilvaniei apare cu denumirea de princeps, ca apoi să se

revină la vechea denumire tradiţională, începând cu anul 1176, sub

conducerea lui “Eustachius Voivoda Transilvaniae“, denumire ce se

continuă până în secolul al XVI-lea 81 .

În Transilvania s-au cunoscut mai multe cnezate şi voievodate,

cum sunt cele din Banat, Crişana şi Maramureş. Ştiri cu privire la cnezate

sunt din anul 1205, când aflăm de cneazul Bâlea din Bihor, din anul

1270, când “fii de cnezi nobili“ se luptă cu ostaşii din Cetatea de Baltă. În

124l, călugărul Rogerius aminteşte de conducătorii satelor numiţi de tătari

pentru a aduna dările, numiţi “kaneşi“ 82 .

De asemenea, se pomenesc numele unor cnezi în registrul Oradiei,

care consemna judecata prin proba focului între 1208-1235; juzii Vâlcu şi

Ceapă, ce erau sigur cnezi. În 1315, cnezii Dan şi Sanislau sunt menţionaţi

a avea un conflict pentru moşia haţegană.

În zona Maramureşului sunt cunoscute şapte cnezate, care sunt sub

suzeranitatea unui voievod “Voyvoda Olachorum de Maramurisio“.

În 1350, este menţionat un voievodat în Banat, condus de Lupcin,

numit şi Ioan fiul lui Iuga, care îşi dovedeşte drepturile strămoşeşti în faţa

comitelui de Caraş. Un alt voievod bănăţean este “Radu Voyvoda comes de

  • 80 Ion Barnea, Şt. Ştefănescu - Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de Jos.,Bucureşti, 1971.

  • 81 Ştefan Pascu - Voievodatul Transilvaniei, vol I, Cluj, 1972.

  • 82 Sergiu Columbeanu - Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973.

Kueşd“, menţionat în 1370, care are în suzeranitate mai mulţi cnezi, ca şi

voievodul Maramureşului.

În Ţara Bârsei a existat, de asemenea, un cnezat menţionat încă

din 1211, din donaţia către Cavalerii Teutoni, cnezat care avea influenţă

asupra tuturor localităţilor Braşov, Râşnov, Timiş, Tâmpa şi Poiana.

O seamă de cnezate au intrat în toponimia zonelor unde au avut

centrul de reşedinţă, cum sunt: Satchinez în Banat, Voievozi sau Chiniz

în Crişana, Voievodeni în Huiedin, Kenesy în Dăbâca, Kenez în Oradea,

apărute şi consemnate istoric în prima jumătatea a secolului al XII-lea.

2. Organizarea socială Organizarea socială Societatea românească premergătoare întemeierii statelor feudale s-a diferenţiat prin ceea ce
2.
Organizarea socială
Organizarea
socială
Societatea românească premergătoare întemeierii statelor feudale
s-a diferenţiat prin ceea ce este caracteristic tuturor societăţilor feudale şi

anume poziţia în legătură cu proprietatea asupra pământului, mijlocul

principal de producţie şi resursa cea mai importantă de existenţă şi de

venit 83 .

Astfel, în secolul al XI-lea exista deja bine definită o diferenţiere

socială în patru categorii, şi anume: nobilii, orăşenii sau târgoveţii, ţăranii

Nobilii, voievozii, cnezii, boierii şi vârfurile clerului
Nobilii,
voievozii, cnezii,
boierii şi
vârfurile clerului

liberi sau dependenţi, precum şi robii 84 .

Nobilii, voievozii, cnezii, boierii, precum şi vârfurile clerului, formau

clasa proprietarilor de pământ, acei “maiores terrae” pomeniţi în diploma

Cavalerilor Ioaniţi din 1247, dar existenţi din timpuri mult mai vechi de

conlocuire daco-romano-slavă. Cunoscuţi în episcopatul “cumanilor” ca

“potentes illarum partium”, în documentul papal din 1332, sau ca “nobiles” în

documentele cancelariei ungare, ei erau stăpâni ai pământului, proprietari

feudali. Având un puternic sentiment de apropiere, ei apărau cu spada în

campanii teritoriul lor, organizând echiparea oamenilor lor şi dotându-i cu

armament şi cai. Nobilii aveau o pregătire superioară, erau în legătură de

vasalitate sau suzeranitate, aveau imunităţi de judecată sau se judecau la

curtea regelui Ungariei.

Procesul de realizare a voievodatelor s-a realizat prin două tipuri

de aservire feudală: înglobarea unor formaţiuni în alta, prin extensie,

îndeobşte a formaţiunii mai puternice asupra celor mai slabe, sau printr-o

metodă paşnică, prin recunoaşterea de bună voie a autorităţii

voievodatului mai puternic. O altă cale era aceea a mezalianţelor, când

Orăşenii sau târgoveţii
Orăşenii sau
târgoveţii

pentru unirea unor teritorii se realizau căsătorii între familiile voievodale.

ORĂŞENII SAU TÂRGOVEŢII sunt oameni liberi şi au un statut

intermediar între nobilii şi ţărani. În evul mediu, târgurile şi oraşele au

statute diferite, drepturi şi obligaţii scrise, acordate de rege sau de

voievozii pe teritoriul cărora existau aceste aşezări. Un târg muntean sau

moldovean avea în configuraţie o vatră cuprinzând casele şi grădinile, cu

prăvălii şi depozite. Urmau apoi ogoare, livezi, eleşteie, vii şi prisăci, care

erau hotărnicite. În afara hotarului târgului exista un număr însemnat de

83 Emil Cernea, Emil Molcuţ- Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa. 84 Zamfira Matei - Aspecte de civilizaţie materială rurală românească în sec. XIV - XV pe baza cercetărilor etnolingvistice, în Rev. de Ist. 9 / 1986. Mircea D. Matei - Probleme fundamentale ale genezei vieţii urbane medievale în Ţara Românească a Munteniei şi Ţara Românească a Moldovei, în Rev. de Ist.3 / 1987.

sate (între 10-12) aparţinătoare târgului, unde se aplica acelaşi regim

vamal.

În oraşele Transilvaniei, vatra oraşului era înconjurată cu ziduri şi

turnuri. Locuitorii acestor oraşe erau meseriaşi şi negustori organizaţi în

bresle, având obligaţii comerciale şi de producţie stabilite prin statute,

precum şi obligaţii de apărare a unei zone din zidul oraşului.

În Moldova şi Muntenia, în zona târgurilor exista de obicei o cetate

de piatră, pământ şi lemn, cum sunt cele de la Baia, Severin, Giurgiu,

Curtea de Argeş, Bucureşti, Suceava, Scheia, Roman, Hotin.

Orăşenii şi târgoveţii plăteau taxe şi dări locale, dar şi pentru

voievodul de care aparţineau, dacă nu erau scutiţi prin documente de

privilegiere.

Meşteşugarii erau producători de bunuri, dar îşi vindeau propriile

produse. Existau şi negustori care vindeau produsele altora, pe care le

importau. Ţăranii vindeau sau schimbau la troc produsele lor în oboare,

zone organizate în interiorul târgurilor, în anumite zile. Târgurile şi

oraşele erau conduse de un sfat ales de locuitori pe timp de un an.

Consiliul sau sfatul era compus din 12 juraţi, care aveau în frunte unul

sau doi juzi, judeţi în Muntenia, sau şoltuzi în Moldova. Aceştia aveau

drept de jurisdicţie, poliţie, apărare, fiscalitate şi stabilire a urbanismului

localităţii. Populaţia târgurilor şi oraşelor era amestecată. Dacă în

Transilvania saşii aveau pondere importantă în Braşov, Sibiu, Mediaş,

Sighişoara şi Cluj, secuii erau cu o pondere importantă în Târgul-

Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureş; ungurii se

aflau în centrele politice şi militare.

În oraşele porturi se găseau greci, armeni, evrei, genovezi şi

veneţieni. În toate aceste locuri predominant era elementul românesc,

oamenii vechi ai acestui pământ, care erau meşteşugari, negustori, cărăuşi,

agricultori, hangii sau crescători de vite.

În acea vreme, apartenenţa etnică nu era aşa de importantă, ea

ŢĂRANII
ŢĂRANII

având un rol secund în raport cu categoria socială şi religie.

ŢĂRANII, o clasă veche de proprietari de pământ, vechii moşneni

din Muntenia, sau răzeşii din Moldova, sunt locuitorii vechilor sate libere

care proveneau din vechile întemeieri de localităţi, unde un “moş” comun

făcuse un luminiş în pădure, desţelenise pământul, stabilind un hotar

pentru ceata lui de neam, bazată pe rudenia de sânge şi pe stăpânirea în

comun a roadelor teritoriului obştei. Prin calităţile lor, unii s-au ridicat la

rangul de boieri, de conducători militari, cnezi, sau au devenit megieşi,

adică membri ai comunităţii teritoriului stăpânit de-a valma, numit

“moşie”.

O altă categorie de ţărani o reprezintă “rusticii,” ţărani dependenţi,

ce mai târziu se vor numi rumâni sau vecini, numiţi rustici din 1247 prin

documentele cancelariei ungare. În Transilvania, ţărănimea dependentă

are o dublă aservire: una către “domnul de pământ“, care era stăpânul

pământului şi i se dădea a noua parte din produse, precum şi faţă de

biserica catolică, care primea a zecea parte din produse.

Ţăranii aserviţi trebuiau să presteze o seamă de corvezi, munci,

plocoane, să plătească taxe, iar în cazul în care ţara era ameninţată,

puteau fi incluşi “în oastea ţării”. Ţăranii dependenţi vor încerca forme de

protest împotriva exploatării, prin trecerea munţilor şi aşezarea în ţara

vecină sau pe moşia altui nobil, fluctuaţie comentată şi interzisă ulterior,

prin actele cancelariilor regale sau papale. Ca urmare, situaţia ţărănimii

dependente a devenit din ce în ce mai grea, determinând răscoale

Robii RELIGIA ROMÂNILOR
Robii
RELIGIA
ROMÂNILOR

repetate.

ROBII erau ţigani originari din India, aveau un statut de slugi sau

de meseriaşi. Prelucrau fierul, argintul şi aurul. Ei erau în puterea

stăpânilor lor, aceştia putând să-i trateze ca pe sclavi, fără însă a putea

să-i omoare.

TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR

Toţi istoricii sunt de acord că noţiunile de bază ale credinţei

creştine au fost redate în limba română prin cuvinte latine, de unde se

văd clar modalităţile de pătrundere la noi în perioada stăpânirii daco-

romane şi în perioada următoare, când elementele de organizare

bisericească au fost împrumutate de la slavi.

Terminologia creştină de origine latină din limba română arată că

aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale culturii

au fost create până în secolul al IV-lea. În rugăciunea “Tatăl Nostru“

peste 90% din cuvinte au origine latină, cu excepţia cuvintelor greşală,

mântuieşte, ispită. La fel putem vorbi despre ”Simbolul Credinţei”,

formulat în primele Sinoade ecumenice din anii 325 şi 381 85 .

Răspândirea creştinismului în vechile teritorii daco-romane are loc

mai ales în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, între anii 284-305,

când o mare parte din creştini se retrag în afara graniţelor imperiului, deci

şi în fosta provincie romană Dacia. Împăratul Diocleţian a promulgat patru

edicte împotriva creştinilor. Primul edict, din 24 februarie 303, a dus la

dărâmarea lăcaşurilor de cult, prinderea şi pedepsirea creştinilor, arderea

cărţilor, interzicerea adunărilor. In anul 304, se dă un edict pentru

uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care nu vroiau să se închine

zeilor.

În timpul lui Diocleţian sunt cunoscuţi o seamă de martiri daco-

romani, care au fost înscrişi în “Breviarul” sau “Martirologul Siriac” din 370-

380. Acest Martirolog stă la baza Sinaxarului bisericii din Constantinopol,

ce cuprindea numele sfinţilor ortodocşi de azi. Printre martiri se numărau

mulţi slujitori ai altarului - episcopi, diaconi, citeţi - mulţi soldaţi din armata

romană, funcţionari, negustori, bărbaţi sau femei. Au fost sacrificaţi pe

altarul credinţei în provinciile Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia

Ripensis, Moesia Inferior, Stytia Minor, dar şi în alte provincii, unde au

fost duşi pentru a fi daţi la fiarele circurilor. Ecoul acestor sacrificii a dus

la mai marea răspândire a creştinismului şi la o mai bună organizare a

bisericii strămoşeşti în comunităţile “romanităţii orientale” 86 .

Primul preot daco-roman creştin cunoscut a fost Montanus, care a

fost martirizat în 26 martie 304, împreună cu soţia sa Maxima. Episcopul

Irineu a murit ca un martir în acel an, urmat de diaconul Dimitrie. Viaţa lui

Dimitrie a devenit cunoscută în toată zona Daco-romană, devenind Sfântul

  • 85 G. Chiţu - Cuvintele creştine în limba română, în Columna lui Traian, an. X, 1882.

  • 86 Paul Allard - La persecution de Diocletian et le triomph de l’Eglise, 2 vol., ed. II-a, Paris, 1908.

Dimitrie, sărbătorit de noi în 26 octombrie, ziua morţii sale. Au urmat zeci şi

sute, mii de creştini care s-au sacrificat pentru Hristos şi creştinism,

transmiţând prin moartea lor un puternic imbold tuturor locuitorilor Daciei de

a se creştina. Existenţa unui număr aşa de mare de martiri este dovada

existenţei vieţii creştine cu mult înainte de secolul IV. Persecuţiile au încetat

după anul 305. În anul 311, la 30 aprilie, Constantin cel Mare enunţă un

edict care constată zădărnicia persecuţiilor. Creştinilor l