Sunteți pe pagina 1din 9

Umorul in opera lui Creanga

Comicul are un rol important n viata sociala, pentru ca prin rs se sanctioneaza att inovatiile anormale si
aberante, ct si atitudinile exagerat retrograde; el este si o categorie estetica, realizata cu mijloace specifice,
n forme de o varietate extraordinara. n fond, satira, ironia, sarcasmul, zeflemeaua, grotescul, umoristicul,
burlescul si altele snt astfel de ipostaze ale comicului, exprimnd fiecare atitudini diferite si realizndu-se
cu mijloace specifice. n general, comicul presupune o atitudine critica fata de un obiect si, implicit,
superioritatea celui care, constatnd defectele altuia, sanctioneaza.
Izvoarele cele mai frecvente ale comicului snt contrastele surprinzatoare si surpriza adica tot ceea ce
exista prin disproportii. Astfel, contrastul dintre esenta si aparenta, dintre fond si forma, dintre realitate si
pretentii, dintre efort si consecinte ori dintre intentii si rezultate, toate acestea sfrsesc prin a provoca rsul.
Pe fondul acesta, identitatea personajului comic se realizeaza printr-un proces de simplificare, care cultiva
exagerarea hilara, diformitatile fizice, disproportiile, anormalul grotesc sau ngrosarea caricaturala. Opozitia
dintre ceea ce este mecanic, stereotip si ceea ce este viu se poate baza tocmai pe existenta unor personaje
reduse la o esenta comica, lipsite de complexitate, mai mult sau mai putin artificiale. I.L.Caragiale spunea ca
personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoara imaginea vie. Chipul zugravit trebuie sa
surprinda printr-o singura trasatura caracteristica. Un tip, un nume potrivit sau un un gest valoreaza mai
mult dect o pagina ntreaga de descriere . Iar un teoretician al comicului, precum Henri Bergson, sustine ca
la baza comicului sta automatismul n contrast cu activitatea libera, faptul acesta atragnd dupa sine
substituirea actiunii de catre observatia minutioasa tratata autonom, ca obiect n sine, suficient siesi: n loc
de a ne concentra atentia asupra actelor, ea o dirijeaza mai curnd asupra gesturilor. nteleg aci prin gesturi,
atitudinile, miscarile si chiar discursurile prin care o stare sufleteasca se manifesta fara scop, fara profit,
doar prin efectul unei mncarimi interioare . Nu ntmplator, n asemenea conditii, s-a vorbit despre un
deficit de descriptibilitate la Creanga, ca si la celalalt mare autor comic al secolului, Caragiale.
Comicul se poate prezenta sub multiple forme, n functie de realitatea la care se refera si chiar de atitudinea
pe care doreste sa o proiecteze. n felul acesta, se poate vorbi de un comic de situatie, de unul de limbaj
aici putndu-se include si numele personajelor, dar si al locurilor sau al altor lucruri (la Caragiale, de
exemplu, titlurile ziarelor pe care le citesc personajele, precum Racnetul Carpatilor) , dar exista si un
comic de moravuri sau de caracter.
Situatiile comice snt provocate de aparitia unor confuzii, ncurcaturi, rasturnari de situatii, ntmplari
surprinzatoare. Comicul de limbaj se realizeaza tot prin existenta unor situatii anormale, manifestate nsa la
nivelul foneticii, al lexicului, al sintaxei, deformarea pronuntiei corecte mbinndu-se cu folosirea gresita a
unor termeni, cu automatismele, cu folosirea abuziva a unor cuvinte, neologisme sau arhaisme, n contrast
fie cu restul lexicului, fie cu identitatea personajului.
Moravurile unui anume moment istoric sau ale unei clase sociale au fost dintotdeauna surse ale comicului,
mai ales ale satirei. Chiar la Creanga, desi el foloseste n general umoristicul, exista un astfel de comic de
moravuri si o usoara tendinta satirica. Abuzurile clerului sau metodele de nvatamnt snt deseori
sanctionate cu o superioritate morala nemascata, desi la Creanga, chiar n astfel de situatii, jovialitatea
deturneaza satira de la sensurile ei dure, de pedepsire. Asupra acestui fapt vom reveni, nsa.
n fine, comicul de caracter sanctioneaza, tot prin caricaturizare si exagerare, anumite trasaturi general-
umane, precum zgrcenia, ipocrizia, parvenitismul, ngmfarea, semidoctismul etc., dar la Creanga, chiar
atunci cnd un personaj precum matusa Mariuca din secventa numita conventional La cirese poate fi
considerat tipul zgrcitului, atmosfera este de bonomie, lucru datorat stilului sau, viziunii umoristice si, nu n
ultimul rnd, perspectivei narative.
Satiricul este una din formele cele mai vechi ale comicului de factura clasica si apare ca ridiculizare
neiertatoare a unor aspecte din viata sociala, a unor trasaturi negative si a unor moravuri, respinse n
numele unor valori superioare. Cel care satirizeaza este convins de superioritatea sa si este, de asemenea,
convins ca lucrurile pot fi ndreptate.
Ironia se bazeaza pe simularea acordului cu un anumit punct de vedere, n asa fel nct sensul comunicat se
opune celui transmis direct. Cum spunea Pierre Fontanier, ironia consta n a spune printr-o persiflare, fie n
gluma, fie n serios, contrariul a ceea ce gndesti sau ai vrea sa se gndeasca . Pentru recunoasterea ironiei,
tonul exprimarii are o importanta capitala, ca si contextul n care se fac interventiile celui ironic. La Creanga
deseori, si am vazut lucrul acesta chiar n cazul lui Pcala, dar si n cazul autorului nsusi n relatie cu
contemporanii, eroii simuleaza prostia, ignoranta, naivitatea cu scopul de a-l pune n inferioritate pe
interlocutor. Dupa ce i-a dat acestuia impresia inferioritatii, eroul si dezvaluie desteptaciunea, asemenea lui
mos Ion Roata n secventa explicarii de catre boieri a semnificatiei unirii. La Creanga, autoironia apare
frecvent, dar si acest lucru va constitui obiectul unei discutii ulterioare mai ample.
Sarcasmul este una din formele cele mai severe ale comicului, urmarindu-se condamnarea totala a
aspectelor vizate, totul ngrosndu-se n exces. Acelasi lucru l realizeaza si zeflemeaua, care discrediteaza un
personaj sau o anumita realitate prin persiflare, prin luare n rs, prin deriziune. Grotescul, n schimb, desi se
bazeaza tot pe exagerarea monstruoasa a unor trasaturi, poate sa se datoreze nu vreunei intentii corective,
ci, ca la Creanga, placerii rsului si vocatiei spectaculosului.

De la basmul popular la cel cult

Basmul desemneaza o specie fundamentala a epicii populare si culte, de obicei n proza, n care personajele
nzestrate cu puteri supranaturale, traseaza ntmplari fantastice, fortele binelui nvingndu-le pe cele ale
raului pentru afirmarea adevarului si a dreptatii.
Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor populare ale speciei n cadrul unor opere originale, n
care elementele folclorice caracteristice speciei se asociaza celor proprii operei unui scriitor. n plus, n basmul
cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor.
Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici
particulare care sunt specifice fiecarui autor. Asadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut.
Autorul basmului cult "Povestea lui Harap Alb " este Ion Creanga. Acesta respecta anumite trasaturi ale
basmului popular, nsa si pe acestea le particularizeaza prin elemente de originalitate si stil.
Intrarea si iesirea din spatiul fabulos se face prin formula initiala si prin cea finala prezente si n basmul popular.
Formula initiala la Creanga este mult mai ampla dect n basmele populare, ofera mai multe informatii si de
asemenea avertizeaza conventia dintre narator si cititor, aceea de a se accepta orice fara a cere explicatii : " Amu
cica era odata ". n formula incipienta se ofera si o explicatie a faptelor ulterioare si se prefigureaza obstacolele
pe care le va trece mezinul, dar si rolul acestuia : " si apoi pe vremile acele, mai toate tarile erau bntuite de
razboaie grozave, drumurile pe apa si pe uscat erau putin cunoscute si foarte ncurcate, si de aceea nu se putea
calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi". Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care asteapta
un erou care sa o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot n incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-se
si schitndu-si statutul de autor al operei : " Dar ia sa nu ne depanam cu vorba si sa ncep a depana firul
povestirii".
De asemenea si formula finala este mai ampla dect n basmele populare si subliniaza mai multe aspecte. Sunt
prezentate personajele care participa la nunta: Soarele si luna , care reprezinta simbolurile prin care a fost
binecuvntat Harap Alb, mpreuna cu tot restul universului, dar si " un pacat de povestariu, fara bani n
buzunariu", care este un personaj al spatiului real. n acest final se eternizeaza momentul : " si-a tinut veselia ani
ntregi, si acum mai tine nca", la fel ca n basmele populare, dar spre deosebire de acestea se contureaza
bogatia de natura morala a acestui basm printr-o reflectie asupra realitatii sociale: " Iar pe la noi, cine are bani, bea
si mannca, iar cine nu, se uita si rabda."
Desi n esenta basmul cult este diferit de cel popular, acesta respecta structura, fiind prezente majoritatea
functiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozitiunea sau situatia initiala este reprezentata de formula
initiala, intriga corespunde dezechilibrarii situatiei care n basm este constituita de sosirea scrisorii. Desfasurarea
actiunii fiind mai ampla corespunde mai multor functii precum : plecarea eroului, formularea unei interdictii,
ntlnirea cu raufacatorului si probele curajului ; este structurata pe mai multe episoade. Punctul culminant este
corespunzator pedepsirii raufacatorului iar deznodamntul rasplatirii eroului si nuntii.
Basmul cult este mult mai complex dect cel popular datorita faptului ca autorul intervine asupra structurii
basmului cu o proiectie personala. Acesta intervine la nivelul spatiului cu toposuri, locuri care apartin spatiului
real (tara, padure, ostrov, pod) dnd un aer realist basmului, dar imprima si o doza de generalitate prin repere
spatio-temporale nedeterminate : " Era odata ", " ntr-o tara ".
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune mbinarea naratiunii cu
dialogul : "Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea prin dialog, reface
evenimentele din convorbiri sau introduce n povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu).
Naratiunea este dramatizata prin dialog care i da un ritm alert. Dialogul are o dubla functie, de a aduce actiunile
n fata cititorului (ca n teatru) si de a caracteriza personajele indirect.
Fantasticul este prezent si n basmul lui Creanga. Acesta se concretizeaza la nivelul personajelor : Spnul care
are capacitatea de a-si schimba nfatisarea, Sfnta Duminica care se transforma n aburi, dar si al faptelor :
Calul care zboara si vorbeste, fiica mparatului Ros care se preface n pasare. Creanga particularizeaza basmul
prin umanizare si localizare. El porneste de la modelul popular si reactualizeaza teme de circulatie universala.
Nepotrivirea de mentalitate dintre parinti si copii este reprezentat de conflictul dintre crai si fiii sai, iar tensiunea
si invidia tacita dintre frati de relatiile dintre fiii craiului.
Introducerea realismului n acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap Alb. Acest aspect este
prefigurat nca din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme ,care subliniaza caracterul fantastic,
facnd legatura cu povestirea, istorisirea si avansnd nota puternic realista. Astfel basmul devine mai complex,
eroul parcurgnd un drum initiatic si trecnd mai multe obstacole dect eroii din basmele populare. Eroul
respecta un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu
are nici o putere supranaturala si nici o calitate specifica unui erou de basm, la nceput el avnd un statut de
antierou.
Ca n orice basm, si n acest basm eroul are ajutoare, nsa aici toate personajele adjuvante au un rol important
n initierea lui Harap Alb, el neputnd trece nici o proba fara ajutorul lor: fiinte cu puteri supranaturale(
Sfnta Duminica, cei cinci monstrii), animale fabuloase(calul nazdravan, craiasa albinelor si a furnicilor),
obiecte miraculoase( aripile craieselor, apa vie, apa moarta, smicelele de mar).
" Fiintele din basm sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi " (G. Calinescu). Astfel si personajele
acestui basm reprezinta tipologii umane : Spnul este tipul impostorului, Sfnta Duminica reprezinta
ntelepciunea sateasca data de vrsta.
Localizarea se face si prin monstre de filozofie taraneasca : "ai sa scapi de toate cu capul teafar ca norocul te
ajuta", credinta n destin(noroc) si n Dumnezeu: "nu e dupa cum gndeste omul, ci dupa cum vrea Domnul".
Limbajul folosit plaseaza actiunea ntr-un spatiu geografic, prezent n majoritatea operelor lui Creanga prin
regionalisme si expresii specifice, si anume teritoriul Moldovei.
O alta particularitate si un element de originalitate al lui Creanga este introducerea comicului n basm." De la un
capat la altul, cu foarte mici exceptii, opera lui Creanga este un hohot de rs(...)este rsul tonic al taranului cu
conceptie optimista de viata."(Zoe Dumitescu Busulenga). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de
nume( numele celor cinci monstrii sunt realizate prin adaugarea sufixului augmentativ "-ila") , comicul de
situatie:"si cum ajung odata intra buluc n ograda, tussese, Harap Alb nainte si ceilalti n urma, care de
care mai chipos si mai mbracat , de sa triau atele si curgeau oghelele dupa dnsii, parca erau oastea lui
Papuc Hogea Hogegaru."
"Rsul de lectura al operei lui Creanga izvoraste din doua surse. Una consta in comicul
personajelor(...)ngrosndu-le anumite trasaturi specifice.": folosirea diminutivelor cu valoare augmentativa( "
buzisoare "," bauturica "), prin expresii, proverbe si locutiuni formnd o adevarata cultura paremiologica a
proverbului: "lac sa fie ca broaste sunt destule", "Da-i cu cinstea sa piara rusinea". "Cealalta sursa consta n
specificul talent de povestitor al lui Creanga, care nareaza ntr-un anumit fel, plin de umor, participnd la
desfasurarea actiunii, mimnd, comentnd, facnd aluzii la lucruri si traditii": "Dar vorba ceea : La unul fara
suflet, trebuie unul fara de lege. si gndesc eu ca din cinci nespalati ,(...) i-a veni unul de hac.(...) Dar iar ma
ntorc si zic: mai stii cum vine vremea?".(Zoe Dumitrescu Busulenga)
Un alt comic caracteristic operelor lui Creanga este comicul de limbaj: regionalisme:" pocitanie ", " debalazat", "
crmpotit ", "a gabui", locutiuni si expresii idiomatice: "Frica pazeste bostanaria", oralitatea . "Exprimarea unor
propozitii subordonate se mbina cu alte procedee ale oralitatii, cum este repetitia: "La calic slujesti, la calic
rami", termenii repetati poarta, de fiecare data accentele fraze, fiind puternic scosi n evidenta fata de restul
enuntului."(G.I. Tohaneanu)Interjectiile sunt si ele o alta forma a oralitatii, fiind "ntotdeauna urmate de o pauza
care contribuie la delimitarea lor.": "poate sa-ti iasa n cale vreun iepure, ceva...si popc! M-oi trezi cu tine
acasa", "spnul face tranc! capacul pe gura fntnii."
"Repetitia interjectiilor e un procedeu familiar lui Creanga, sugernd uneori miscari ritmice.": "si odata pornesc
ei teleap, teleap, teleap!". Oralitatea se mai concretizeaza si prin: vocative: "nu ma faceti din cal magar",
exclamatii: "Ma rog, foc de ger era, ce sa va spun mai mult!", interogatii retorice: "Ca alta ce pot sa zic?",
invective eufemistice: "al dracului onanie de om".
"Amestecul de realism si de fabulos este mai batator la ochi si mai neasteptat in "Povestea lui Harap Alb", n
care ar trebui sa predomine miraculosul si irealitatea."(G Calinescu)



Bibliografie: "Studii despre Ion Creanga" din colectia Lyceum, Editura Albatros,1971:
Zoe Dumitrescu Busulenga , pag 25
G.I. Tohaneanu, pag 167-169
"Viata si opera lui Ion Creanga", George Calinescu, Editura Minerva,1989,
pag 226
"Estetica basmului", George Calinescu, Editura pentru literatura,1965,pag
9
"Eseul", L. Paicu si M. Lazar, Editura Art,2006

UMOR SI ORALITATE IN OPERA AMINTIRI DIN COPILARIE - ION

Definindu-se ca o categorie estetica a comicului,umorul izvoraste in primul rand printr-o
predispozitie a autorului,din harul cu care el povesteste intamplarile.Acest lucru este valabil si
pentru Ion Creanga,deoarece el creeaza si istoriseste intamplari prin insasi natura lor hazlii:smotritul
matelor,inventivitatea copiilor si permanenta dracariilor,in ciuda agitatiei si nemultumirii
Smarandei.
De fapt,neconcordanta dintre aparenta si esenta,intre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce
vor sa para,nepotrivirea dintre situatii si rezolvarea lor in mod neasteptat constituie
o alta sursa importanta a umorului deoarece aceasta subliniaza incompatibilitatea unor situatii in
general firesti.Opozitia dintre parinti,neconcordanta dintre parerile lor,duelul verbal de un farmec
rar,iata o alta situatie din care se revarsa umorul.La aceasta se adauga antiteza dintre parinti si copiii
reprezentand varste si deci conceptii si mamifestari diferite.
Mama ii cearta pe copiii, ii blesteama,dar violentele de limbaj ascund,dincolo de aparente,o
puternica afectiune.Stefan le da nas odraslelor si le tine hangul nu pentru ca ar fi intru totul de
acord cu ei,ci Mai mult pentru a o necaji pe Smaranda.Prin toate aceste aspecte autorul realizeaza un
comic de situatie provenit din intamplarile prin care trec personajele. 31782xdx33bof6q
Umorul Amintirilor este realizat si prin folosirea unor expresii si cuvinte,zicale si termeni
familiari cu o semnificatie aparte . Expresii ca benchi boghet,ridicam casa in slava,de le
mergea colbul,pughibale spurcate,va croiesc de va merg peticile,
stropsitul de Ion etc. starnesc voia buna,iar zicalele sunt uimitoare fie prin asocierile ce le
realizeaza (Daca-i copil sa se joace;daca-i cal sa traga;si daca-i popa sa ceteasca),fie prin rima lor
surprinzatoare (pielea rea si rapanoasa/ori o bate,ori o lasa).In aceste situatii comicul este de
limbaj,deoarece hazul provine din cuvintele pe care le folosesc personajele,din modul cum se
exprima ele.
Prin oralitatea stilului,autorul creeaza impresia ca nu isi scrie amintirile,ci le povesteste unui
auditoriu imaginar:uite cum te trage apa pe furis la adanc;s-apoi chititi ca se mantuia numai cu
atata?etc do782x1333boof
Uneori,Creanga face unele paranteze in povestire,ca apoi,dandu-si seama,sa revina la firul epic
initial:Hai mai bine despre copilarie sa povestimsau imbina ca in exprimarea populara,vorbirea
directa cu cea indirecta:zicand:Cum nu se dioache calcaiul;zicand:
na!,na!;imi zicea cu zambet uneori:Iesi copile cu parul balan afaraetc.
Oralitatea stilului este sustinuta si de alte mijloace caracteristice vorbirii populare:
prezenta interjectiilor si a repetitiilor (ara;ei;hai;apoi da;taci,taci;na,na;lasalasa;etc),
folosirea unor propozitii eliptice de predicat si a enumeratiilor (lemne la trunchi sunt;
slanina si faina in pod este deavolna;branza in putina asemene;curechi in poloboc,slava
Domnului,cu talanca la oi,cu clestele si vatraiuletc) precum si a proverbelor si a zicatorilor.
Si acest aspect imbinarea maiestrita a modurilor de expunere,ca si celelate deja reliefate
imaginea arhaica a satului,umorul si oralitatea stilului -,justifica parerea lui George Calinescu care
afirma ca marele Creanga e poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune
.Aceasta opinie critica a fost intarita si de Mihail Sadoveanu care preciza faptul ca desi el iese
direct din popor,asta nu inseamna ca e un biet scriitor popular,cum au spus unii,ci cea mai maiastra
si artistica manifestare a poporului in literatura culta.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga Basmul Povestea lui Harap Alb, publicat in Convorbiri lite-rare (1
august 1877) a fost reprodus de M. Eminescu in ziarul Timpul (tot in anul 1877); dupa aproape zece ani va fi
tradus intr-o limba straina si publicat in Rumanische Revue. Dupa o statistica (din 1964), basmul lui I.
Creanga a cunoscut o traducere in 26 de limbi ale lumii. Considerat de Pompiliu Constantinescu sinteza a
basmului romanesc, Povestea lui Harap-Alb cuprinde intreaga filozofie populara. Intre fatalitatea raului si
ideala cautare a binelui, se lamureste in incercarile grele ale fiului de imparat, robit diavolului cu chip de om,
preschimbat in span, si mantuit de bunatatea si curatia lui prin colaborarea uriasilor intrupand principiul
puterii cosmice si ale eticului linear. Iesiti din spatiul inchis al tinuturilor Moldovei, eroii din Povestea lui
Harap-Alb par desprinsi dintr-o adevarata epopee. Harap-Alb apreciaza criticul Pompiliu Constantinescu
incearca absolutul, aservit Diavolului; izbuteste fiindca a infruntat eroic primejdiile, insa termina umanizat
prin iubire satisfacuta. Scopul vietii fiind iubirea, idealul este pe pamant iar tentatia vine numai din
credulitatea in Diavol, care-ti cumpara sufletul speculandu-l, spre folosul lui. Dar cine este bun prin esenta,
precizeaza acelasi critic, daca s-a lasat momit de rau, ispitind absolutul, va triumfa, fiindca n-a sovait.
Rasplata vine, firesc, tot de la viata, iar gravitatea riscului e dovada neindoielnica a moralitatii: resemnarea
dupa incercari repetate din care eroul nu sucomba sub deznadejde, e completata de imprevizibil. Pentru a
intelege si a putea caracteriza personajul principal din basmul Povestea lui Harap-Alb, facem si precizarea ca
Setila, Gerila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila reprezinta duhul pamantului; neutri in intentie, cu
potente supranaturale in momentele supreme de pierzanie, rezolvand de la sine irezol-vabilul. In figurile
simbolice ale basmului, Creanga a prins copcile fanteziei populare, coborand in geniul nativ al rasei si in
filozofia lui asupra vietii. Uriasii razvratiti, in felul lor, au asemanare cu taranii din Humulesti, ei simbolizand
caractere si adevaruri morale sau chiar forte ale naturii cum sunt: frigul Gerila; setea Setila; foamea
Flamanzila. Binele si raul sunt simbolizate de Harap-Alb si Spanul, iar masurarea timpului si a spatiului Ochila
timpul si Pasari-Lati-Lungila spatiul. De asemenea, ispita pierzaniei este reprezentata de Cerb. Pastrand
elementele de sursa folclorica, cum sunt: motivele incercarea puterii; petitul, probele; personajele,
ajutoarele persona-jelor; formulele tipice; intrepatrunderea fabulosului cu realul; orali-tatea stilului,
scriitorul adauga noi elemente care confera basmului calitatea de opera culta. Mentionam dintre acestea:
dramatizarea actiunii prin dialog; umanizarea fantasticului prin comportamentul eroilor, observatiile
psihologice asupra limbajului, mentalitatea gesturilor; comicul, jovialitatea, eruditia paremiologica toate
acestea particularizand ca si Amintirile talentul lui Creanga. Povestea lui Harap-Alb poate fi considerata un
Bildungs-roman cu un subiect miraculos, care, insa, asa cum apreciaza Ibraileanu, ingaduie povestitorului sa
inzestreze caii sai cu insusiri sufletesti si trupesti peste masura omeneasca. Ion Creanga foloseste ca
modalitati: caracterizarea directa (de catre scriitor); autocaracterizarea prin propriile actiuni vorbire,
comportare, gestica ale personajelor; caraterizarea de catre alte personaje. Si aici, ca si in Amintiri, se poate
identifica comicul, specific la Creanga spunerea mucalita, ironia, poreclele, zeflemisirea, diminutive cu
valoare augumentativa; unele caracterizari pitoresti tovarasii de drum ai lui Harap-Alb, unele scene comice
si bineinteles neintrecuta eruditie paremiologica, ce se revarsa in basm la tot pasul, imbogatind nota de
originalitate. Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, s-a hotarat sa-si incerce norocul dupa ce fratii lui n-au izbutit
sa treaca de proba-cursa pe care le-o intinsese tatal lor ca sa le verifice curajul, in scopul ajungerii la fratele
sau, Verde-imparat, pentru a imparati, intrucat acesta avea numai fete. Craiul isi sperie feciorii imbracandu-
se in piele de urs. Pornind de la proverbul Fiecare pentru sine croitor de pane accepta incercarea mezinului.
Bazandu-se pe repectul fata de varstnici si crezand in cuvantul lor, mezinul miluieste cu bani pe baba care-l
ispiteste si-i vorbeste in parabole si care-l sfatuieste sa ceara de la tatal sau: calul, armele si hainele cu care
a fost el mire cu toate acestea putand ajunge acolo unde au ajuns fratii lui. Batrana il atentioneaza ca:
Hainele sunt vechi si ponosite si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punand in mijlocul hergheliei o
tava plina cu jaratec, si care dintre cai o veni la jaratec sa manance, acela are sa te duca la imparatie si are sa
te scape din multe primejdii. Desigur ca, la fel ca orice personaj fantastic, si baba dispare misterios. Pornind
de la ideea ca omul e dator sa incerce, Harap-Alb singur afirma ca va porni si el intr-un noroc si cum o da
Dumnezeu. Dupa ce-l indupleca pe tatal sau, alege calul nazdravan care-l incurajeaza spunandu-i: Sui pe
mine, stapane, tine-te bine, apoi zboara pana la nori, pana la luna, mai iute ca fulgerul, si a treia oara pana
la soare, dupa care-si intreaba stapanul: Ei, stapane, cum ti se pare? Gandit-ai vreodata ca ai sa ajungi:
soarele cu picioarele, luna cu mana si prin nouri sa cauti cununa? Marturisind ca a trecut prin mare
sperietura, fiul de crai ii cere calului: De mi-i duce ca gandul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vantul, tu
mi-i folosi. Fiul de crai repeta incercarea fratilor sai, trecand cu bine proba, facandu-l pe crai sa-si
recunoasca travestiul: Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Imbratisandu-l, craiul isi sfatuieste fiul: in calatoria ta
ai sa ai trebuinta si de rai si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-
ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti. Si la toata intamplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si
el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine in tineretele mele! Na-ti acum si pielea asta de
urs, ca ti-o prinde bine vreodata. Nerespectand sfatul tatalui sau, il asculta pe Span, care, pacalindu-l, il baga
in fantana sa se racoreasca, cerandu-i apoi sa jure credinta, schimbandu-si rolurile si botezandu-l Harap-Alb.
Dupa aceasta incaleca fiecare pe calul sau, si pornesc Spanul inainte, ca stapan, Harap-Alb in urma, ca sluga
Ajunsi la curtea imparatului Verde, Spanul isi joaca rolul mai departe, Harap-Alb fiind obligat a se supune.
Fetele imparatului se indoiesc de apropierea de rudenie cu Spanul pe care-l cred rau si neomenos fata de
Hrap-Alb. Ca in toate basmele si aici se cer trecute probele focului ceea ce face de fapt ca basmul sa devina
si un roman de formare. Sfanta Duminica il sfatuieste pe Harap-Alb sa se supuna soartei ca aceasta este
oranduita de Dumnezeu: asa a trebuit sa se intample, si n-ai cum banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste
omul, ci dupa cum vr Domnul. Cand vei ajunge si tu mare si tare, vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca
stii acum ce e nacazul. Dar pana atunci mai rabda Harap-Alb, (s.n.). E supus probelor de adu-cere a salatilor
si a capului si pielii cerbului din Padurea Ursului si, respectiv, din Padurea Cerbului. Cu ajutorul Sfintei
Duminici reuseste, fiind incurajat: daca-i inainte, te sileste sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l astepti.
Pentru ca asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti s-o intorci cu umarul, macar
sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume si te mantuie. Trimis sa aduca fata lui Ros imparat, Harap-
Alb ocroteste in drum nunta de furnici, primind in dar o aripa ce-i poate servi la nevoie; ajuta albinele,
facandu-le un bustihan, pentru care primeste, de asemenea, o aripa; intalneste, apoi, pe rand, pe Gerila o
dihanie de om care se perpelea pe langa foc; pe Flamanzila foametea sac fara fund sau cine mai stie ce
pricopseala a fi, de nu-l mai poate satura nici Pamantul, pe Setila fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si
impodobit cu darul suptului si caruia incepe a-i tasni apa pe nari si pe urechi, ca pe niste laptoace de mori;
apoi pe vestitul Ochila care vede toate si pe toti altfel de cum vede luma cealalta: numai pe sine nu se vede
cat e de frumosel. Parca-i un bot, chilimbot botit din frunte cu un ochi, numai sa nu fie de diochiu. Si, in
sfarsit, ultimul pe cre-l va lua este Pasari-Lati-Lungila botezat de catre scriitor asa fiind mai potri-vit cu
naravul si apucaturile lui; si el este fiul sagetatorului si nepotul arcasului; braul pamantului si scara ceriului;
ciuma zburatoarelor si spaima domeniilor Ajung la Rosu imparat cel care nu avea mila de om nici cat de
caine un om paclisit si rautacios la culme. Harap-Alb fiindu-le tovaras si partas la toate si la paguba si la
castig, cum spune scriitorul, prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dansii pentru ca nu se poate ca
din cei cinci nespalati cati merg cu Harap-Alb sa nu-i vina vreunul de hac. Pentru ca spune scriitorul,
accentuand situatii de viata reale: Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; putini suie, multi coboara,
unul macina la moara. Cel care macina avand si painea si cutitul taie de unde vr si cat ii place iar tu te uiti si
na-i ce-i face. Pentru ca se adevereste proverbul Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale, situatie de
viata asemanatoare cu cea a lui Harap-Alb, totul iesind cum le-a fi norocul. Calificati ca nise golani care
indraznesc sa-i ceara fata, Rosu imparat ii va supune si el la probe peste care nazdravanii vor trece cu
succes, reusind sa castige fata imparatului, care isi ia cu ea trei smicele si apa vie. Un mare spectacol de
viata il reprezinta scena alegerii samintei de mac, din nisipul maruntel, cand eroul este ajutat de furnici si
cea a identificarii fetei de imparat, cand ii vine in ajutor craiasa albinelor. Dupa ce au luat fata, indreptandu-
se spre imparatia lui Verde imparat, Gerila, Flamanzila si Setila, Pasari-Lati-Lungila si nazdravanul de Ochila
se opresc si zic cu jale: Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci si raul cateodata prinde
bine la ceva. Folosind o splendida proza ritmata, scriitorul precizeaza: Harap-Alb le multameste s-apoi
pleaca linistit. Fata vesel ii zambeste, luna-n ceriu au asfintit. Dar in pieptul lor rasare Ce rasare? Ia, un dor;
soare mandru, luminos si in sine arzatoriu, ce se naste din scanteia unui ochi fermecatoriu! Harap-Alb,
indragostit de fata imparatului Ros, nu-i venea s-o duca Spanului Caci era boboc de trandafir din luna lui
mai, scaldat in roua diminetii, dezmerdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului, de
neatins de ochii fluturilor. Sau, continua scriitorul cum s-ar mai zice la noi in taraneste, era frumoasa de
mama focului; la soare te puteai uita, iar la dansa ba. Comparatiile, hiperbolele, metaforele folosite de
scriitor in conti-nuarea portretului fetei sunt comparabile cu cele ale lui Eminescu, din Calin si ale lui G.
Cosbuc, din Nunta Zamfirei. Sentimentele de dragoste reciproca sunt sugesiv evocate: Harap-Alb o prapadea
din ochi de draga () si ea fura cu ochii, din cand in cand, pe Harap-Alb, si in inima ei parca se petrecea nu stiu
ce poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cantecului: Fugi de-acolo, vina-n coace! / Sezi
binisor, nu-mi da pace!. Bucuria dragostei ii facea pe cei doi sa mearga fara a simti ca merg parandu-li-se
calea scurta si vremea si mai scurta; ziua ceas si ceasul clipa; da, cum e omul cand merge la drum cu
dragostea alaturea. Ajungand la imparatie, surprins de frumusetea fetei, Spanul se repede sa ia in brate fata
de pe cal, dar aceasta il respinge adresandu-i-se: Lipsesti dinaintea mea, Spanule. Doar n-am venit pentru
tine, s-am venit pentru Hrap-Alb, caci el este adevaratul nepot al imparatului Verde. Spanul, vazand ca a fost
data in vileag inselatoria sa, se repede ca un cane turbat si reteaza capul lui Harap-Alb. Fata de imparat pune
capul lui Harap-Alb la loc, il inconjoara cu cele trei smicele de mar dulce, il stropeste cu apa vie si-l invie,
acesta simtindu-se ca dupa un somn greu. Calul lui Harap-Alb il pedepseste pe Span ridicandu-l spre cer si
dandu-i drumul de acolo. Primind binecuvantrea si imparatia de la Verde imparat, Harap-Alb si fata
imparatului Ros au facut o nunta la care au fost poftiti: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor, Craiasa zanelor,
mi-nunea minunilor din ostrovul florilor! si mai fost-au poftite inca: crai, craiese si-mparati, omeni in sama
bogati s-un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu. Veselie mare intre toti era, chiar si saracimea ospata
si bea! Formula de incheiere a basmului este si ea hiperbolizata, fiindca, dupa scriitor, veselia a tinut ani
intregi, tinand si acum, iar cine se duce acolo, b si mananca, iar cine nu, se uita si rabda. Dimensiunile nuntii
din basm sunt comparabile cu cele ale nuntilor din Calin de M. Eminescu si Nunta Zamfirei de G. Cosbuc. Din
intreg basmul, Harap-Alb se caracterizeaza ca un tanar viteaz, indemanatec, harnic, supus, fiind ajutat in
izbanda lui de Sfanta Dumineca, craiesele furnicilor si albinelor, de calul nazdravan si de catre cei cinci colosi
fiindca era bun, credincios in Dumnezeu si in oameni. Confruntarile lui cu ursul, cerbul, turturica etc.
sugereaza si indeletnicirile vechi: vanatul, albinaritul etc. Pe langa caracterizarea directa, retinem:
autocaracterizarea, caraterizarea de catre alte personaje, onomastica personajelor, modalitatile de
expunere naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior, umorul; ironia, autoironia, ceea ce confera
basmului aceeasi autenticitate, apropiindu-l de Amintiri. Pompiliu Constantinescu apreciaza ca: intre
amintirile copilariei si Povestea lui Harap-Alb este acelasi raport de subsecventa ca intre inceputul si sfarsitul
vietii. Creanga nu si-a povestit maturitatea sub forma de memorial; a invaluit-o in mit si a sugrumat-o intr-o
experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a
facut frate cu dracul, ca sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a
creatiei lui artistice. Filozofia surazatoare a lui Harap-Alb, subliniaza criticul, a fost filozofia lui pana in pragul
mortii, iar intelepciunea ei a fost intelepciunea vietii insasi, eterna si plina de umbre si lumini. Asadar,
Povestea lui Harap-Alb este, dupa parerea lui G. Calinescu, un chip de a dovedi ca omul de soi bun se
vadeste sub orice strai si la orice varsta. Dupa Nicolae Manolescu mentalitatea lui Creanga se intemeiaza pe
bun simt si pe natural, acceptand cu duiosie oamenii asa cum sunt, cu intelegeri pentru slabiciunile lor.
Singurele personaje negative din opera lui (daca notiunea ca atare n-ar fi cu totul nepotrivita) sunt acelea
care contrazic natura, ca, de exemplu, omul span sau omul ros. Neiesind din schemele basmului popular,
Creanga retraieste cu ingenuitate intamplarile povestite. Geniul humulestean subliniaza criticul este aceasta
capacitate extraordinara de a-si lua in serios eroii (fabulosi sau nu, oameni sau animale), de a le retrai
aventurile, de a pune cu voluptate in fiecare propriile lui aspiratii nerostite, slabiciuni, vitii, tulburari si
uimiri, adica de a crea viata. El e creatorul unei comedii umane (s.n.) tot asa de profunda si de universala in
tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu. Mentionam printre modalitatile de caracterizare, indeosebi
caracterizarea directa, scriitorul narator, constituindu-se ca un erou asemenea naratiunilor moderne. El
apare ca o voce, ca un re-gistru de intonatii, cum bine apreciaza George Munteanu, in studiul sau
Introducere in opera lui Ion Creanga cu referire la Povesti. Prin interventiile sale, se sugereaza mersul
lucrurilor situatii, peripetii, atitudini ale eroilor el, comentatorul, creatorul, in fond demiurgul, e mai cu sarm
prin ceea ce spune si cum spune decat creaturile sale luate laolalta (s.n.). Amestecandu-se printre eroi,
iesind mereu in fata, Creanga poseda acel simt al adecvarii, neajungand vreodata la efectele distonante
(sentimentalism, mora-lizare, alunecare in filosofare), existand o masura a supunerii care-i da superioritatea
artistului desavarsit, ceea ce l-a apropiat pe Eminescu de marele povestitor. Pentru ca, dupa cum noteaza
Ibraileanu: in Creanga, Eminescu gasea taranul, limba veche si inteleapta, natura. In opera ca si in societatea
lui Creanga, Eminescu gasea un refugiu, o consolare de prezent, de civilizatie, de intelectualism. Analizand
povestile lui Creanga (in studiul mentionat mai sus) din punctul de vedere al artei compozitionale si al
implicarii naratorului, George Munteanu sintetizeaza: La mijloc e o tehnica a participarii si a detasarii de
oamenii evocati de evenimente, o stiinta a oportunitatii de a le alterna in care nu-i cunoastem lui Creanga
egal in proza romaneasca. (C.B.)