Sunteți pe pagina 1din 20

Alcaloizii

Alcaloizii (cuvantul alkaloid provine din fr. Alcal=alcalin si gr. Eidos-aspect) sunt substanţe organice
heterociclice cu azot, de origine vegetală, cu caracter bazic, rezultate în urma metabolismului secundar al
plantelor, care dau reactii caracteristice şi au acţiune asupra organismelor animale, de cele mai multe ori de
natură toxică.

Noţiunea de alcaloid s-a stabilit la începutul secolului al XIX-lea, (Meissner, 1818). Prin alcaloizi se
înţelegea în trecut toate substanţele azotate cu caracter bazic, care aveau acţiune fiziologică asupra
organismelor animale. În grupa alcaloizilor se găseau astfel unele amine, amide, aminoalcooli, aminoacizi,
purine etc.

Istoricul.

Istoricul chimiei alcaloizilor incepe odata cu izolarea morfinei din opiu de chimiştii din Franţa
Ch.Derosn şi Seghiuen şi farmacistul german F.W.Sertiurner.
In 1803 Derosn a comunicat despre izolarea "sării de opiu" - substanţă cristalică cu acţiune narcotică.
Substanţa poseda proprietăţi bazice şi ca Derosn să nu vină în contradicţie cu opinia generală despre
caracterul acid şi neutral al tuturor compuşilor de origine vegetală a lămurit aceasta prin prezenţa
amoniacului nu deplin înlăturat.
Derosn n-a putu obstacolul intelectual al părerii adânc înrădăcinat şi n-a realizat aşa o descoperire
strălucită
Seghiuen izolând substanţe cristalice din opiu de asemenea a constatat, că ele au proprietăţi bazice. Dar
şi el a plecat capul înaintea autorităţii lui Şeele şi a lămurit aceasta prin purificarea neîndestulătoare a
substanţei. Dar totuşi el a făcut o încercare să lămurească proprietăţile bazice a "sării de opiu" presupunând
că ea are caracter dublu -vegetal-animal. Dar mai departe de această presupunere el n-a păşit.
Meritul în acest domeniu îi aparţine colegului lor din Germania Serturner, care in acel moment lucra
farmacist in Westfalia, în Paderborn. In 1805 el a publicat articolul “Despre studiul opiului cu atenţie
priorică la noua substanţă izolată din el". El a izolat din opiu substanţa cristalică, bine solubilă în alcool,
numită de el" substanţă somniferă ", deoarece o socotea substanţa activă a opiului. Dar meritul principal al
lui Sertiurner este acela, că el în această lucrare, pentru prima dată, contra opiniei generale şi-a exprimat
părerea în felul următor: proprietăţile bazice ale " substanţei somnifere " nu sunt rezultatul impurificării şi
nu depind de impurităţile bazelor folosite la izolarea ei, dar sunt specifice ei ca proprietate de sine stătătoare.
Apoi el repetă cercetările cu opiul, izolează şi desenează cristalele substanţei bazice şi-i dă o denumire nouă
" morfină " în cinstea zeului somnului " Morfei". De la acest lucru au trecut 12 ani şi tocmai în 1817
Sertiurner se hotărăşte publice toate rezultatele în articolul "Analiza opiului, despre morfină''. Aşa a fost
descoperit primul reprezentant al unui grup întreg de substanţe vegetale.
In 1819 Meissner a folosit prima dată pentru aceste substanţe denumirea de alkaloid. După cunoaşterea
metodei de extracţie a morfinei au fost izolaţi numeroşi alţi alcaloizi ca: stricnina, brucina, veratrina,
chinina, colchicina, narcotina, tebaina de către farmaciştii francezi Pelletier şi Caventou. De atunci din
plante au fost extraşi în jurul la 1000 alcaloizi numărul lor fiind în continuă creştere.

1
Tabel cu principalii alcaloizi şi datele descoperirilor acestora:

ALCALOIDUL Anul descoperirii Descoperitorii

Morfină 1803 Séguin şi Courtois (simultan), Derosne; Izolată


în 1804 de Sertürner
Narcotină 1817 Robiquet
Stricnină 1818 Pelletier, Caventou; formula de Sir Robert Robinson în 1946
Chinină 1818 Pelletier, Caventou
Brucină 1818 Pelletier, Caventou
Cafeină 1820 Runge, Robiquet
Coniină 1827 Gieseke
Nicotină 1827 Passelt, Reinmann
Atropină 1831 Mein, Geiger, Hessh
Narceină 1832 Pelletier
Codeină 1832 Robiquet
Teobromină 1842 Woskressenski
Papaverină 1848 Merck
Cocaină 1862 Wöhler
Apomorfină 1870 Matthiesen, Wright
Pilocarpină 1875 Gerard, Hardy
Arecolină 1881 Jahns
Teofilină 1888 Kassel
Scopolamină 1892 Shmidt
Yohimbină 1896-1897 Spiegel şi Thomas
Lobelină 1921 Wieland
Alcaloizii din ergot 1918-1950 Jacobs, Stoll
Platifilină 1935 Konovalova şi Orehov
Reserpină 1954 Schlihler şi colab.

Răspândire
În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolaţi din Angiospermae, 10-15% din aceste plante putând
sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o tendinţă pronunţată de biosinteză: Annonaceae,
Apocynaceae, Asteraceae (subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae,
Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae, (Dicotiledonate), Amarylidaceae şi
(Monocotiledonate).
Cantităţile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de obicei în plante se găsesc
amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele
plantelor:

2
atropina - 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;
chinina - prezentă numai în scoarţă, lipseşte în frunze.
Deşi majoritatea alcaloizilor sunt izolaţi din regnul vegetal, s-a confirmat existenţa lor şi în regnul
animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaşte) genurile Buffo, Phyllobates ( potenţial
neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.
Răspândirea alcaloizilor în familiile botanice este diferită. După Sokolov V.S toate familiile plantelor
cu conţinut de alcaloizi se împart în trei grupuri :
1. Familii cu conţinut de alcaloizi mărit, adică familii în care au fost identificate nu mai puţin de
20% de genuri de plante cu conţinut de alcaloizi. De ex.: Papaveraceae, Ranunculaceae, Fabaceae,
Equisetaceae, Solanaceae s.a.
2. Familii cu conţinut de alcaloizi mediu, adică familii în care au fost identificate de la 10 până la
20% de genuri de plante cu conţinut de alcaloizi, printre ele Crassulaceae, Saxifragaceae, Rubiaceae.
3. Familii cu conţinut de alcaloizi micşorat, în care sunt de la 1 până la 10% de genuri de plante cu
conţinut de alcaloizi Anacardiaceae, Malvaceae, Tiliaceae, Coniferae.
Aceste principii active se găsesc în sucul celular sub formă de baze, dar mai ales ca săruri ale acizilor
organici obişnuiţi cum sunt acidul citric, acidul malic, acidul oxalic acidul succinic, acidul tanic, acidul
tartric sau a unor alţi acizi ca acidul aconitic, acidul cafeic, acidul chelidonic, acidul chinic, acidul
clorogenic, acidul meconic, acidul sinapic, acidul veratric, etc. Rareori se întâlnesc ca săruri ale acizilor
anorganici însă foarte frecvent sunt sub formă de combinaţii ale taninurilor.
Alcaloizii sunt repartizaţi la unele plante în toate organele (Atropa belladonna, Colchicum autumnale)
însă în cantităţi diferite. Uneori aceste principii active sunt localizate in rădăcini sau rizomi (Aconitum,
Atropa belladonna, Rauwolfia sp, Veratrum), în frunze (Datura, Hyoscyamus), în scoarţe (Berberis),în
seminţe (Coffea, Strychnos).
Sunt cunoscute cazuri când unele părţi ale plantei sunt foarte bogate în alcaloizi, iar în alte părţi ale
aceleiaşi plante ei lipsesc cu totul sau se conţin în cantităţi foarte mici. De , frunzele verzi ale plantei
Anabasis aphylla conţin aproximativ 2,5% alcaloizi, pe când în rădăcini numai 0,3%.
Trebuie subliniat, că diferite părţi ale uneia şi aceleiaşi plantă se pot deosebi între ele nu numai după
conţinutul cantitativ, dar şi calitativ, deci în diferite părţi ale plantei se pot conţine diferiţi alcaloizi. De
exemplu, rădăcina plantei Glaucium fimbrilligerum conţine numai heleretrină şi sanguinarină, pe când în
părţile aeriene ale ei se conţin numai protopină, coridină şi alocriptopină.
De obicei aceiaşi plantă conţine mai mulţi alcaloizi cu o structură asemănătoare. Astfel, Strychni semina
conţine 8 alcaloizi, Chinae cortex peste 25 de alcaloizi, Catharanthus roseus peste 65. Sunt foarte rare
speciile care conţin un singur alkaloid (Gentianae, Ricinum). La unele dintre specii sau produse vegetale
predomină cantitativ unul sau mai multi denumiţi alcaloizi principali. In Strychni semina- stricnina şi
brucina, Chinae cortex - chinina şi chinidina.
Unii alcaloizi se găsesc numai în anumite plante şi sunt caracteristici pentru aceste specii. Morfina se
găseşte numai în Papaver somniferum, chinina în specii de Cinchona.
Alţi alcaloizi cum sunt hiosciamina şi scopolamina se găsesc în câteva plante din familia Solanaceae.
Sunt unii alcaloizi răspândiţi în specii din familii diferite ca berberina (Berberidaceae, Menispermaceae),
efedrina (Ephedraceae, Malvaceae, Taxaceae, Papaveraceae), sau cafeina (Rubiaceae, Sterculiaceae,
Sapindaceae, etc.).
Cantitatea de alcaloizi în plante sau în produsele vegetale este de obicei sub 1 %, rar între 1 -5% şi în
cazuri excepţionale peste 10% (Chinae cortex, Berberidis cortex).
Speciile cele mai bogate în alcaloizi se găsesc în regiunile tropicale şi subtropicale. In dependenţă de
geografia răspândirii plantelor, alcaloizii se caracterizează prin diferite constante fizice. De exemplu,
temperatura de topire a alcaloizilor, răspândiţi în plantele tropicale se află între 200-250°C, iar în plantele

3
răspândite în zona temperată de la 100°C până la 150', de la tropice la regiunile temperate se micşorează şi
masa moleculară a alcaloizilor.

Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiţi acizi (acid benzoic, citric,
meconic, tartric. etc), sau în combinaţii tanice, însă se mai pot găsi şi sub formă de baze cuaternare sau
terţiare.
Acizii organici care formează cel mai frecvent săruri cu alcaloizii sunt :

Acid aconitic Acid cafeic Acid chelidonic

Acid chinic Acid citric Acid fumaric

Acid malic Acid meconic Acid tartric

Acid veratric

4
Principalii alcaloizi si intrebuintarile lor.

1.MORFINA

Termenul provine de la numele lui Morpheu, zeul visurilor în mitologia greacă. Este principalul agent
activ din opiu (sub formă de meconat), concentraţia sa n extractul de opiu variind între 8 şi 14%, cu o medie
de 10%. Este un analgezic foarte puternic.Face parte din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-zişi alături
de codeină si tebaină.
A fost izolată în 1804 de farmacistul german Friedrich Wilhelm Adam care a numit-o "morphium".
După dezvoltarea acului hipodermic (1853) utilizarea sa a început să fie din ce în ce mai răspândită în
special ca analgezic şi sedative dar şi ca tratament al depresiilor şi al dependenţei de opiu. Heroina
diacetilmorfină) a fost sintetizată din morfină în anul 1874 prin acetilarea celor doi radicali hidroxil ai
moleculei.

1.1Farmacologie

Morfina este un agonist opioid complet, a cărui acţiune se localizează la nivel central, cu o oarecare
predilecţie pentru nucleul arcuat. O mare parte din efectele sale (analgezia supraspinală, euforia, deprimarea
marcată a espiraţiei, inhibarea centrului tusei, mioza, dependenţa fizică, inhibarea motilităţii digestive -
responsabilă de constipaţie) se datorează în special egării la receptorii µ (miu). Legarea la receptorii k
(kappa) determină analgezia de la nivel spinal (mai slabă), disforie, halucinaţii şi depresie respiratorie
redusă. Acţionarea receptorilor δ (delta)amplifică efectele stimulării µ şi k. Este metabolizată destul de rapid
în ficat, prin conjugare cu acidul glucuronic, rezultând 2-, 3-, şi 6-glucuronid-morfină, dar şi prin N-
demetilare, însă într-o proporţie nesemnificativă. Derivatul 6-glucuronid-morfină (M6G) este mai activ
decât morfina, având o afinitate mai mare pentru receptori şi mai puţine efecte adverse.

1.2 Utilizare medicală

a) Căi de administrare

Morfina se administrează de obicei parenteral, sub formă de clorhidrat de morfină. Administrarea orală
(per os) a morfinei nu este avantajoasă, deoarece biodisponibilitatea în acest caz este foarte mică. Sulfatul de
morfină are o biodisponibilitate ceva mai bună la administrarea orală. Se poate administra şi pe cale rectală,
sub formă de supozitoare sau clisme.

b) Indicaţii:

-Dureri intense neoplazice sau traumatice, acute sau cronice, la adulţi.


-Intoxicaţie cu atropină (de elecţie)

5
Utilizarea la copii este contraindicată. Utilizarea morfinei ca antidiareic sau antitusiv este în prezent
anacronică şi chiar contraindicată. În situaţii cu totul excepţionale se poate folosi morfina în tratamentul
tusei severe fără expectoraţie, al diareei severe, sau ca adjuvant pentru anestezia generală.

c) Contraindicaţii

Abdomen acut Insuficienţă respiratorie


Pancreatită acută Astm bronşic
Insuficienţă renală (acută sau cronică) Traumatisme cerebrale

d) Efecte adverse

• Greaţă şi vărsături
• Constipaţie, diminuarea apetitului
• Stop respirator prin paralizia centrului respirator la doze peste cele terapeutice
• Toleranţă la efectul analgetic şi adicţie (dependenţă) la repetarea dozelor.
• Prurit

Statut legal

• În România: drog de mare risc (tabelul II din Legea nr 143/2000 privind


combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri)
• Internaţional: Lista galbenă a Single Convention on Narcotic Drugs:
http://www.incb.org/pdf/e/list/yellow.pdf.

Fruct de Papaver somniferum (Mac), sursa naturală a opiului şi


implicit a morfinei

6
2 CAFEINA

Cafeina (sin. cofeină) este un alcaloid din grupa purinelor, care se se găseşte în cafea, ceai, nuci de cola,
mate, guaraná şi cacao. Este unul dintre cei mai vechi stimulenţi naturali. În 1820, la solicitarea lui Goethe,
farmacistul German Friedlieb Ferdinand Rungef izolează cofeină ură din boabele de cafea. În 1821,
independent de Runge, farmaciştii francezi Pierre Joseph Pelletier, Joseph Bienaimé Caventou si Pierre
Robiquet reuşesc de asemenea sa izoleze cafeina. În anul 1832 Pfaff şi Justus von Liebig descoperă formula
chimică a cofeinei C8H10N4O2) Formula structurală va fi descoperită în 1895 de Hermann Emil Fischer.
Mecanismul de acţiune al cafeinei a fost studiat în secolul XX.

2.2 Denumire şi structură chimica.

Numele de cafeină provine de la cafea, din care a fost izolată pentru prima oară substanţa. După
nomenclatura IUPAC, denumirea cafeinei este 1,3,7- Trimethyl-2,6-purindion sau, pe scurt, 1,3,7-
Trimethylxanthin . Cafeina face parte din grupul purinelor, ca şi teofilina şi teobromina. Structura cafeinei
constă dintr-un inel dublu, care la exterior are o serie de substituenţi, în centru fiind nucleul purinic. Cafeina
pură se prezintă sub formă de cristale prismatice hexagonale incolore, inodore cu gust amar.

2.3 Utilizare si Efecte biologice.

Cafeina este larg utilizată în alimentaţie, prin consumul de cafea.

• o ceaşcă de cafea (150 ml) conţine între 30 - 100 mg de cafeină.


• o ceaşcă de cafea expresso (30 ml) conţine cca. 40 mg de cafeină
• o ceaşcă de cacao conţine 6 mg de cofeină.
• ciocolata conţine cofeină între 15 - 90 mg/100 g.

Cofeina acţionează ca:

• stimulant al SNC
• creşterea pulsului şi tensiunii arteriale
• dilatator bronhial
• diuretic
• stimulant al perstaltismului intestinal

Cafeina este o substanta cu efect stimulant asupra sistemului nervos, care s-a dovedit a avea si
proprietatea de a sustine efortul de scadere in greutate. Se pare ca aportul de cafeina este benefic in ceea ce
priveste scaderea tesutului adipos, in special atunci cand se combina cu efectul termogenic al efedrinei.
Consumarea a 3-6 mg cafeina/kgcorp cu o ora inainte de antrenament s-a dovedit a ameliora performantele
in ceea ce priveste rezistenta, iar valorile produsilor de metabolism in urina este sub cel indicat de Comitetul
Olimpic International. Acesta cantitate se gaseste in 2-4 cani de cafea tare. Efectele termogenice sunt induse
de doze mai mici de cafeina si trebuie avut in vedere ca un consum crescut de cafeina se poate insoti de
efecte secundare.

7
3 Coniină

Coniina, cu formula chimică C8H17N, este primul alcaloid care a fost sintetizat. Prima sinteză a coniinei
a fost făcută de Landenburg în 1886. Acesta a încălzit iodură de metil-piridină la 300° C pentru a obţine 2-
metil piridina. La tratare cu acetaldehidă cu o bază Lewis, 2-propenil-piridina a fost obţinută şi apoi redusă
la (±)-coniină prin reducere cu sodiu în alcool. Separarea enantiomerilor s-a făcut prin cristalizarea
fracţionată a disastereoizomerilor sării obţinute cu acidul (+)-tartric.
O altă sinteză a fost făcută în 1932 de Bergmann şi colaboratorii. Ca materie primă a folosit 2-metil-
piridină şi a fost convertită la compusul corespunzător alchil-litiu folosind litiu-fenil. Substituţia nucleofilă
folosind brom-etan urmată de reducere cu sodiu în etanol la fel ca la sinteza Landenburg. Se mai poate
sintetiza pornind de la α – Picolină, iar prin hidrogenare blândă cu acetat de argint se transformă în conirină.
Prin oxidarea acesteia din urmă se obţine acidul α – picolinic. Coniina se găseşte în cucută (Conium
maculatum L.)si este un compus care face ca planta să fie otrăvitoare; cunoscutul Socrate murind otrăvit cu
extract de cucută.
Coniina este un lichid incolor, greu solubil în apă, solubil în alcool. Se caracterizează printr-o toxicitate
accentuată asupra organismului, care se manifestă prin paralizarea nervilor motori şi a muşchilor. Cantităţi
mari provoacă moartea prin paralizarea centrilor respiratorii.

4 Nicotina

4.1 Proprietăţile chimice ale nicotinei

Nume: (S)-3-(1-metilpirolidinic-2)piridină
Formula chimică: C10H14N2
Masa moleculară: 162,23 g/mol
Densitatea: 1,01 g/mol
Punctul de topire: -7,9˚C
Punctul de fierbere: 247˚C
Nicotina este o amină terţiară constituită dintr-un inel piridic şi unul pirolidinic. Există 2 stereoizomeri
ai nicotinei, (S) – nicotina este izomerul activ ce leagă receptorii nicotin-colinergici şi se găseşte în tabac. În
timpul fumatului, mici cantităţi de (R) – nicotină, un anatagonist slab al receptorilor colinergici, se găseşte
în fumul de ţigară.
Nicotina este un compus anorganic, un alcaloid ce se găseşte natural în planta de tabac, cu
o concentraţie mare în frunze. Reprezintă 0,3-5% din plantă. Este o potentă otravă a nervilor şi este inclusă
în multe insecticide. În concentraţii mai mici, substanţa este un stimulant şi este unul dintre factorii
principali ce conduc la plăcere şi calităţile obişnuinţei de a fuma tabac. Nicotina are efecte cancerigene
limitate, inhibând abilitatea corpului de a distruge potenţiale celule canceroase, oricum nu promovează
dezvoltarea cancerului în celulele sănătoase. Pe lângă prezenţa sa în planta de tabac, ea se mai găseşte, în
cantităţi mai mici, în alţi membri ai familiei solanaceelor, cum ar fi: roşii, cartofi, vinete şi piper verde.
Alcaloizii nicotinei se găsesc deasemenea în frunzele nucii de cocos.
Nicotina este un ulei higroscopic lichid, miscibil cu apa în forma sa iniţială. Este incoloră
în clipa extragerii dar în contact cu aerul şi cu lumina se colorează în brun.Ca bază nitrogenică, nicotina
formează săruri cu acizii care sunt deobicei solizi şi solubili în apă. Nicotina penetrează uşor pielea şi
formează vapori la temperaturi înalte.

8
4.2 Efectele patopsihologice şi toxicitatea nicotinei

Nicotina prezintă un numar de efecte adverse şi toxice, dintre care unele au un potenţial ridicat în
patogenitatea bolilor. Din acest punct de vedere, ele sunt clasificate în:

Efecte acute
Efecte toxice
Toxicitate cronică.

4.2.1. Efectele acute

Efectele acute ale incotinei includ:

-efecte asupra sistemului nervos central: dureri de cap, ameţeală, insomnie, vise anormale, nervozitate;
-dereglări gastrointesitnale: gură uscată, ameţeală, stări de vomă, diaree;
-simptome muscolo-scheletice.
În general, la fumătorii ce urmează un tratament de înlocuire a nicotine, aceste efecte sunt diminuate.
Interpretarea efectelor asupra sistemului nervos central datorate nicotinei la fumătorii ce s-au lăsat recent de
fumat este complicată de poteţialul pericolului simptomelor de renunţare la nicotină ce pot fi similare cu
anumite efecte toxice ale nicotinei.

4.2.2 Efectele toxice

Efectele toxice ale nicotinei includ:

-răni la gură sau ulcere în gură datorate gumei cu nicotină;


-transpiraţie cutanată: mâncărime şi arsuri datorate plasturilor cu nicotină;
-iritaţie nazală cu arsuri, mâncărimi, strănuturi;
-lăcrimarea ochilor datorată spraz-ului nazal cu nicotină.
Mecanismul acestor efecte este complex, însă se pare că include activarea unor aferenţi neuroni locali ,
cu eliberarea de vasodilatarori. Reacţiile locale datorate plasturilor transdermali se rezolvă în circa 24-48 de
ore. Iritaţiile nazale rezultate în urma utilizării spraz-ului cu nicotină în timp de 2-3 zile.

4.2.3. Toxicitatea cornică

Ariile principale ce se bazează pe efectele toxice şi cronice ale nicotinei sunt relaţionate cu următoarele
efecte:

-Boli cardiovasculare, afecţiuni coronariene ale inimii


-Infarctul miocardic acut
-Cardiopatia ischemică
-Agravarea hipertensiunii
-Vindecarea grea a rănilor

9
4.3 Dependenţa de tabac şi nicotină

Unicul punct de vânzare al tabacului este conţinutul său de nicotină –produsele din tabac fără nicotină
nu sunt viabile din punct de vedere comercial. Nicotina este un drog adictiv şi primul scop al fumării
tabacului este doza de nicotină furnizată rapid către receptorii din creier. Acest lucru generează o senzaţie
plăcută pentru fumătorii care, prin experienţă repetată, consolidează rapid în întărirea fiziologică şi
psihologică dependentă prin simptome pronunţate ale renunţării.
Prezenţa nicotinei este necesară, dar nu suficientp pentru ca ea să aibă un puternic impact psihoactiv.
Pentru a obţine impactul, nicotina trebuie furnizată rapid către creier. Inhalarea fumului de tabac este cel
mai înalt mod de transport optimizat pentru administrarea nicotinei datorită absorbţiei prin plămâni ce
furnizează nicotina prin creier rapid şi intensiv. Potenţa efectului nicotinic este creată de viteza de furnizare
nu doar de totalul de nicotină transportat. Viteza de furnizare a nicotinei reprezintă diferenţa fundamentală
dintre ţigări şi produsele NRT ce furnizeazănicotina în rate scăzute şi lente, subadictive. Din acest motiv,
nicotina furnizată din fumul de tabac ar trebui privită ca un drog foarte adictiv şi fumatul ca o cale de
administrare sigură a nicotinei. Riscurile dependenţei din produsele NRT sunt foarte scăzute dar sunt eficace
în atenuarea poftei şi a renunţării.
Chiar dacă nicotina în formă de tabac este un drog legal, ea nu ar trebui privită ca fiind benignă
farmaceologic. Clasificarea drogurilor ca „legal” şi „uşoare” sau „grele” reflectă percepţia publică şi
practicarea întăritoare a legii actuale mai mult decât constituie o clasificare farmaceologică utilă. În termenii
adictivităţii, furnizarea nicotinei în fumul de tabac este un drog „greu” ca şi heroina sau cocaina. Statutul
nicotinei ca fiind după cum se pare un drog legal inoculat şi încercările timp de mulţi ani ale industriei
tabacului să echivaleze adicţia de nicotină cu adicţia faţă de alte substanţe cum ar fi cofeina, cola sau
ciocolata, au distras atenţia supra naturii adictive ale nicotinei din ţigări.

5.Codeina
Codeina, numită şi metilmorfină, este un alcaloid natural din opiu. Concentraţia sa în extractul de opiu
(meconat) variază între 0,7% şi 2,5%. Sinteza industrială a codeinei se face prin O-metilarea morfinei. Are
proprietăţi analgezice mult mai slabe decât morfina, dar este mai avantajoasă decât aceasta în privinţa
acţiunii antitusive şi antidiareice .
5.1 Farmacologie:
Dintre toţi receptorii pentru opioide, codeina are cea mai mare afinitate pentru receptorii µ (miu),
subtipul µ2 (responsabili de efectul antitusiv). Legarea la subtipul µ1, ceva mai slabă, este responsabilă
pentru efectele analgezice. Este metabolizată în ficat la 6-glucuronid-codeină prin conjugare cu acid
glucuronic în proporţie de 80%. Restul trece în norcodeină (2%), morfină (0,5%), 2-glucuronid-morfină
(2%), 6-glucuronid-morfină (0.8%) şi normorfină (2.5%).
Transformarea în morfină şi implicit în 6-glucuronid-morfină, metabolitul cel mai activ, este o reacţie de
O-dealchilare (O-demetilare) catalizată de enzima CYP2D6 a citocromului P450. La un segment al
populaţiei albe de circa 6-10%, enzima CYP2D6 este fie prost tradusă, fie deficitară, astfel încât codeina
este aproape lipsită de efecte analgezice. Tot acest fenomen stă la baza diminuării efectului analgezic al
codeinei de către substanţe care inhibă această enzimă, ca antidepresivele fluoxentin şi citalopram. Există şi
variaţii genetice ale CYP2D6 care, prin metabolizare intensă, produc la doze "antitusive" de codeină
cantităţi de 3-12 ori mai mari de morfină. S-a raportat un caz care a prezentat oprire respiratorie din această
cauză.

10
5.2 Caracterizarea consumului cronic de codeina:

1. Dependenta psihica - de fapt singura caracteristica, atat necesara cat si suficienta pentru a defini
dependenta de drog. Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu este nici necesara, nici
suficienta, prin ea insasi pentru a defini dependenta de drog. Dependenta psihica reprezinta necesitatea de
ordin psihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala "craving" (dorinta intensa de a retrai
efectele substantei psihoactive), si reprezinta cauza recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prin necesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea de
intoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial la continuarea folosirii aceleiasi cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si a simptomelor de retragere (abstinenta) la incetarea
folosirii drogului, ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a unui drog. In cadrul
sindromului de dependenta, dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare secundara, legat de teama
de privare de drog si de incercarea permanenta de a evita senzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari a organismului in ceea ce priveste raspunsul la
administrarea repetata a unei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse sisteme; ca rezultat,
aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul interventiei repetate a
substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este definita ca o stare de adaptare a
organismului in care efectele primare ale unei substante (drog) si recontroalele generate de organism se
echilibreaza de asemenea maniera incat nu functioneaza normal decat in conditiile prizelor regulate de
substanta (drog). La oprirea brutala a administrarii, recontroalele nu mai sunt compensate de efectele
substantei, conducand la o tulburare functionala, adesea cu manifestari clinice zgmomotoase - sindromul de
retragere.
4. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de severitate variabile) care
apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, in special narcotic, la care individul este adictiv si care a
fost consumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita si/sau in doze mari. Exista tendinta ca in
prezent sa se inlocuiasca termenul de "sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul de
retragere, expresie a dependentei fizice, este unul din indicatorii sindromului de dependenta.
5.Euforie.

Desi riscul dependentei in cazul codeinei este scazut la utilizare normala, sunt semnalate cazuri de abuz. Pe
langa utilizarea legitima in preparate farmaceutice antitusive, codeina mai este prezenta in preparate ilicite
(in combinatie cu glutetimida, de ex.), preparate care administrate oral produc euforie comparabila cu
heroina,cu durata de 6-8 ore.
Toleranta se dezvolta mult mai lent comparativ cu morfina, iar riscul de dependenta este mai mic.

6. Cocaina
Cocaina este un stimulat puternic al Sistemului nervos central SNC, care se obţine din frunzele
arbustului de coca (Eritroxylon coca). Unul dintre cele mai răspândite droguri cu un caracter de a produce
dependenţa consumatorului faţă de stupefiant. Din punct de vedere chimic aparţine de grupa alcaloidelor
tropan.
Folosita ca si drog, ocaina este prizata pe nas, datorita proprietatii ei de a trece usor de bariera
mucoaselor si datorita bogatei vascularizatii la acest nivel ; datorita acestei vascularizatii se produc leziuni
ale septului nazal care pot ajunge pana la necroza si perforatie. In prezent, din cocaina s-a produs un derivat,
“kack”, caruia I se atribuie un efect si mai puternic. Prizarea de cocaina determina o stare de euforie, de
bine, cu disparitia senzatiei de foame si oboseala (cultura de coca a fost stimulata de conquistadorii spanioli
pentru ca permitea indigenilor sa munceasca pana la epuizare fara hrana) ; se adauga o senzatie de vioiciune,

11
de vigoare, indrazneala, cu senzatia de usurinta in gandire. In acest timp individul prezinta o stare de
hiperactivitate si hiperexcitabilitate genitala. In faza de toxicomanie apare delirul, halucinatiile, tulburarile
motorii. In final se ajunge la decadere fizica si morala, dupa 5-10 ani de folosire a drogului.
6.1 Utilizare
Frunzele de coca, după ce sunt puse la uscat mai multe zile pe suprafeţe pardosite, sunt amestecate cu
kerosen şi carbonat de calciu, sodiu sau potasiu, după care, timp de o noapte, sunt călcate cu picioarele.
Cocaina, care este un eter, se transformă în carbonat de cocaină, care se dizolvă în kerosen. Soluţia este
filtrată şi se elimină reziduurile, după care se amestecă cu acid sulfuric. Se obţine sulfatul de cocaină sau
pasta de bază care se precipită şi se depune pe fundul vasului. Odată prelucrată, această pastă este pusă la
uscat înainte de a fi purificată, pentru eliminarea kerosenului şi a altor impurităţi reziduale. Pentru aceasta se
adaugă din nou acid sulfuric şi permanganat de potasiu. După filtrare, produsul se amestecă cu amoniac,
înainte de a fi iarăşi filtrat şi uscat. Din pasta purificată obţinută, cocaina este izolată prin adăugare de
acetonă sau eter etilic, pentru distilarea sulfatului de cocaină. În etapa finală, se adaugă acid clorhidric şi
alcool care duc la formarea unui precipitat de clorhidrat de cocaină. Aceasta se cristalizează în timp, luând
forma finală în care se comercializează. Cocaina se găseşte sub diverse forme: - Basuca - cocaina pastă
(baza), cu o puritate de 35%, răspândită în America de Sud, poate fi fumată ca atare sau în amestec cu tabac
sau marijuana. - Cocaina hidroclorică – cocaina de stradă, cu o concentraţie de aproximativ 25-35%, este
amestecată cu adulteranţi şi diluanţi, uneori puritatea putând atinge 100%. Această substanţă poate fi
injectată sau prizată şi este solubilă în apă. - Cocaina bază liberă (Crack) – este obţinută prin extracţie cu
solvenţi şi are o puritate de 100%. Este insolubilă în apă şi de aceea trebuie fumată. - Frunzele de coca pot fi
amestecate sau fierte sub formă de ceai.

Pentru a resimti o senzatie cum ar fi cea de durere, informatia trebuie sã treacã de la un nerv la altul sub
formã de impulsuri pânã ajunge la creier, unde este procesatã si interpretatã ca atare. Cocaina inhibã aceastã
transmitere a informatiei, comunicarea intre terminatiile nervoase fiind astfel imposibilã. Lista afectiunilor
considerate a fi vindecabile cu ajutorul cocainei, lista alcãtuitã de personalitãti medicale ale deceniilor opt si
nouã ale secolului al XIX-lea, este cu adevarat impresionantã si lasã sã se inteleagã faptul cã planta de coca
este un drog miraculos care poate vindeca orice, inclusiv sifilisul.

In 1884 Sigmund Freud a publicat un articol referitor la calitãtile de potential anestezic local ale
cocainei. Un punct de vedere extrem de bizar, care a fost sustinut cu tãrie de cãtre Freud, acesta cãpãtând
astfel de informatii asupra subiectului din prospectele firmelor farmaceutice in cãre se afirma cã drogul
poate fi folosit in tratarea dependentei de morfinã si alcool. Freud nu credea cã si cocaina poate provoca
dependentã. Desi drogul era bine vãzut in acele timpuri, de la sfarsitul secolului, a inceput sã devinã evident
faptul cã folosirea lui poate avea urmãri dezastruoase. Intr-unul dintre cele mai tragice cazuri a fost implicat
chiar un prieten apropiat al lui Freud, dependent de morfinã. Freud isi tratase prietenul cu cocainã, si
devenise chiar el insusi dependent de aceasta. In mai putin de un an el a inceput sã sufere de o intoxicatie si
in scurt timp a decedat. Freud nu a putut renunta la consumul de cocainã vreme de câtiva ani. Dar si el si
altii au inceput sã scrie despre efectele dezastruoase ale consumului de droguri.

Devenise evident faptul cã planta de coca putea fi un bun anestezic, in special in cazurile de chirurgie
ocularã, dar efectele secundare erau atât de neplãcute incât folosirea sa a fost scoasã in afara legii de cãtre
cele mai multe guverne.

12
6.2 Efectele cocainei asupra corpului omenesc

Cocaina are un efect anestezic datoritã interferentei sale in transmiterea informatiilor de la o celulã
nervoasã la alta. Folositã altãdatã ca anestezic local in chirurgia ocularã, s-a descoperit cã afecteazã corneea
si are si alte efecte secundare nedorite.

Cocaina este un potential vasoconstrictor, ce ingusteazã (sau contractã) vasele de sânge. De asemenea,
accelereazã respiratiã si mãreste temperatura corpului, induce starea de vomã. In doze mãrite pot produce o
stare de tremur si convulsii. Aceste efecte de stimulare pot rapid sã conducã la un colaps al sistemului
nervos central, care poate duce la rândul lui la insuficientã respiratorie si/sau stop cardiac si, intr-un final, la
moarte. Dupã expuneri frecvente la efectele cocainei anumite arii ale sistemului limbic (grup de structuri ale
creierului legate de emotivitate si motivatie) sunt mult mai sensibile la un tip de convulsii similare
epilepsiei.

Cocaina produce o puternicã pierdere a apetitului, ceea ce duce la o severã pierdere in greutate si la
dezechilibru alimentar. De asemenea, conduce si la aparitia insomniilor.

Efectele cocainei asupra psihicului includ in mod obisnuit paranoia, delirul de persecutie, halucinatiile
vizuale, auditive si tactile, cresterea numãrului de acte irationale, nervozitatea, neincrederea, depresia si
lipsa motivationalã.

Datoritã solicitãrii sporite a inimii din timpul consumului de cocainã, persoanele cu probleme cardiace,
cum ar fi hipertensiunea sau cei cu probleme cardiovasculare, sunt mult mai expusi unor traumatisme fatale.

Existã rare cazuri de hemoragii cerebrale (sângerãri in interiorul creierului) datorate unei mãriri acute a
presiunii sangvine.

Dacã este administratã intravenos, seringile nesterile pot cauza infectii si boli. Aceste afectiuni pot
include hepatita B, otrãvirea sângelui, inflamarea inimii si a valvelor sale si, bineinteles, S.I.D.A.

Fumatul pastei de cocainã produce grave complicatii: bronsita, tuse persistentã, imagine neclarã,
disfunctii ale circulatiei pulmonare. Folosirea frecventã si vicioasã a cocainei duce la depresie, anxietate,
iritabilitate si la alte boli psihice mentionate anterior.

In ciuda faptului cã este posibil ca folosirea continuã a cocainei sã nu reducã efectele neplãcute ale
renuntãrii la drog, dependentilor le este foarte greu sã renunte, atâta vreme cât il pot obtine cu usurintã.

Răspândirea şi biogeneza alcaloizilor

Plantele producătoare de alcaloizi sunt mult mai răspândite, cele mai multe fac parte din dicotiledonate
şi mai rar din monocotiledonate şi criptogame. Au fost identificaţi în plante peste 1000 de alcaloizi şi se
apreciază că numai 2% din toate specile de plante cunoscute au fost cercetate în ceea ce priveşte conţinutul
lor în alcaloizi.
Un alcaloid apare într-o singură plantă sau în puţine specii aparţinând aceluiaşi gen botanic. Numai
câţiva alcaloizi cu structură simplă se pot găsi în plante aparţinând unor specii mult diferite.

13
O plantă conţine rareori un singur alcaloid,de obicei ea conţine mai mulţi alcaloizi cu structură
asemănătoare, cum este şi cazul frunzelor de coca, a tutunului sau a coajei de chinină.
Conţinutul în alcaloizi al unei plante variază mult cu regiunea, clima şi anotimpul: multe plante
tropicale, deşi se dezvoltă normal, pierd capacitatea de a sintetiza alacaloizi cânt sunt mutate în regiuni cu
climă temperată sau rece. Multe plante nu conţin alcaloizi şi din acest fapt rezultă că ei nu sunt un factor
vital cum sunt de exemplu hidraţii de carbon, aminoacizii, grăsimile şi purinele.
Părerile privitoare la rolul fiziologic al alcaloizilor în plante sunt încă puţin precizate. Alcaloizii ar putea
constitui mijloace de apărare a plantei împotriva insectelor sau a animalelor superioare, dar în acelaşi timp
pot fi consideraţi produşi de dezasimilaţie a proteinelor pe care planta din lipsa unor posibilităţi de excreţie,
îl depune în organele sale. Pentru a doua variantă sunt mai multe obiecţii: este puţin probabil ca planta să
construiască molecule uriaşe şi complicate pentru a fixa un singur atom de azot sau, de ce pentru o funcţiune
fiziologică de importanţa procesului de excreţie s-ar îndeplini pe căi atât de diverse în specii botanice
înrudite, atunci când alte procese de importanţă vitală (asimilaţia bioxidului de carbon, glicoliza) se fac în
toate plantele printr-un mecanism identic.
Pentru sintetizarea alcaloizilor plantele folosesc ca materii prime amino-acizi naturali sau produşi de
degradare biochimică ai acestora.
În biosinteza alcaloizilor joacă un mare rol reacţia Mannich, la care participă o amină(R-NH2), o
aldehidă(R’-CH=O) şi un compus capabil să ia parte la o condensare aldolică sub formă de componentă
metilenică. La rezolvarea problemei biogenezei alcaloizilor au adus contribuţii importante Robinson,
R.B.Woodward. Cunoştinţele din acest domeniu sunt astăzi destul de avansate spre a fi de ajutor, în unele
cazuri la stabilirea structurii alcaloizilor.
Alcaloizii sunt localizaţi de cele mai multe ori în anumite organe ale plantei, frunze, seminţe, rădăcini
sau coajă.
În plante alcaloizii se găsesc ca săruri ale acizilor vegetali obişnuiţi cum sunt acidul citric, acidul malic,
acidul tartric şi acidul oxalic.
Pentru izolarea alcaloizilor se tratează planta mărunţită sau extractul ei apos cu o bază (hidroxid alcalin
sau amoniac) spre a pune în libertate alcaloidul din sărurile sale. Apoi se extrage soluţia cu un dizolvant
(eter, cloroform). În cazul alcaloizilor volatili, cum este nicotina, se foloseşte şi distilarea cu vapori de apă.

Efectele alcaloizilor asupra utilizatorilor

Toate formele stimulează sistemul nervos central, produc excitabilitate, vorbire rapidă şi neclară, lipsa
de aer, frisoane, transpiraţie, insomnie, anestezierea (amortirea) nasului sau gâtului în urma contactului
direct cu praful de cocaina. Provoacă constricţia vaselor sanguine şi creşterea ritmului cardiac. Aceste
modificări provoacă o cerinţă crescută de sânge în corp dar vasele îngustate nu pot transporta cantitatea
cerută, ceea ce creşte riscul de apariţie a suferinţei cardiace şi cerebrale. Iniţial drogul produce scăderea
apetitului şi îl face pe consumator să se simtă mai rapid, mai energic, mai încrezător şi mai puternic.
La doze mai mari consumatorul poate avea iluzii şi halucinaţii, stare paranoică şi simptome de psihoză
(stimulantele pot produce stări psihice grave care pot stimula,de exemplu,schizofrenia. Multe accidente
rutiere, industriale sunt datorate comportamentului straniu şi dezordonat cauzat de excitante). Tensiunea
arterială creşte, şi pot surveni atacuri de inimă sau accidente cerebrale, uneori mortale.
Când efectele diminuează, se instalează frecvent o stare de depresie. Aceasta poate fi atât de gravă încât
poate duce la sinucidere. Stimulenţii duc la dependenţa psihică, iar cercetările demonstrează că dependenţa
poate deveni şi fizică.

14
Depresia este însoţită de oboseală, agitaţie, anxietate (teamă nemotivată) sau insomnie (consumatorii
pot petrece zile în şir fără să poată dormi normal. Dacă acest fapt nu este reglementat cât se poate de
repede ,apar stările psihotice).
Numele crack-ului ("pocnet", "trosnet") provine de la sunetul făcut în timpul încălzirii lui pentru a-l topi
şi a permite astfel inhalarea vaporilor. Efectele sunt similare cu cele ale cocainei, dar mai intense şi durează
mai puţin- 3-10 minute. Din această cauză, consumatorii au tendinta de a creşte cantitatea. Ei simt că pot
scăpa de depresia resimţită doar printr-o nouă doză.
La cocaină efectele apar după câteva minute de la inhalare şi durează 20-60 de minute. Când cocaina
este prizată pe nas, senzaţia de maximă intensitate apare la 15-30 de minute şi apoi scade rapid în
intensitate, ceea ce înseamnă că, pentru menţinerea efectului, la fiecare 20 de minute trebuie administrată o
nouă doză.
La consumatorii de crack faţă de cei care consumă pudră, depresia este semnificativ mai intensă şi mai
profundă iar starea de violenţă este mai accentuată. La consumatoarele gravide, efectele negative asupra
sănătăţii fătului sunt mult mai mari.

Toleranţă şi abuz

Consumul frecvent generează toleranţă şi dependenţă.


Există riscul de a cumpăra cocaină care a fost amestecată cu alte substanţe, unele foarte periculoase. Astfel,
ceea ce poate fi doar iritant şi neplăcut când este folosită calea de administrare nazală, devine mortal daca
este folosită injectarea drept cale de administrare a drogului. Crack-ul e
uneori numit versiunea "fast-food" a cocainei. Consumatorii experimentează o stare de bine rapidă şi
intensă, dar costurile ridicate în cazul unui consum regulat de crack îi determină pe aceştia să devină ei
înşişi traficanţi sau să recurgă la prostituţie sau diverse infracţiuni pentru a face rost de banii necesari pentru
procurarea unei noi doze.

Abuzul de droguri este principala explicaţie a delicvenţei în SUA şi o problemă, care s-a extins pe întreg
continentul american. Liderii luptei împotriva traficului de droguri din 34 de ţări latino-americane - cu
excepţia Cubei - au inaugurat o reuniune fără precedent la Washington pentru a-şi coordona activităţile, în
condiţiile în care numeroase grupuri şi experţi au protestat faţă de ceea ce ei numesc un eşec al războiului
împotriva traficului de droguri. Doar 6% din populatia SUA foloseşte droguri ilegale. Din aceşti 13 milioane
de consumatori, 4,2 milioane sunt dependenţi cronici. Aceşti toxicomani cheltuiesc anual 57 miliarde de
dolari pentru consumul de droguri ilegale. Drogurile se află la radacina tuturor relelor sociale în SUA şi sunt
legate de o treime din accidentele industriale şi infracţiuni precum agresiunile sexuale. Deşi au fost înfiinţate
diferite organizaţii şi campanii împotriva drogurilor, numărul consumatorilor este din ce în ce mai mare şi
culturile ilegale nu au fost micşorate, eventual mutate. Timp de peste un deceniu, Bolivia a ocupat alternativ
cu Peru primele locuri în topul ţărilor producătoare de coca, din care se extrage cocaina ce se exportă pe
pieţele consumatoare. În mai puţin de trei ani, autorităţile boliviene au redus de la 24.500 la 16.000
hectarele culturilor ilegale de coca. Această reducere nu s-a finalizat cu reducerea producţiei, ci cu mutarea
ei în Columbia, unde traficanţii au înlocuit-o cu alte tipuri de culturi. Bolivia şi Peru au cerut ajutorul SUA
în supravegherea zonei munţilor Anzi, supraveghere ce ar fi pus în dificultate zborurile traficanţilor de
droguri. Într-un final această supraveghere s-a realizat, dar numărul hectarelor terenurilor cultivate nu a
scăzut a fost doar împărţit în mai multe regiuni.

15
În paralel cu desfăşurarea conferinţei, în faţa hotelului Shoreham din Washington s-a reunit un grup de
experţi pentru a participa la o manifestatie „împotriva războiului drogurilor". Criticii au denunţat
escaladarea unei militarizări a luptei împotriva drogurilor în America Latina şi înăsprirea pedepselor pentru
consumatorii de droguri, ca doua aspecte ale unei politici, care nu a dus nici la reducerea distribuirii şi nici a
cererii de droguri.

Ergotismul
Ergotismul este o intoxicaţie cronică cu alcaloizi din Cornul secarei, care afectează atât oamenii, cât şi
animalele care consumă în mod prelungit produse ce conţin aceşti alcaloizi toxici.

Este o boală gravă, cu potenţial fatal, care a făcut multe victime în trecut, când nu i se cunoşteau
cauzele. Boala apărea sub formă de îmbolnăviri în masă, ca urmare a consumului de alimente, în special
pâine, preparate din secară cornută (parazitată de scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, care reprezintă
sursa naturală a acestor alcaloizi).

În prezent, există reglementări stricte referitoare la conţinutul de scleroţi în cerealele pentru consum şi
produsele derivate din acestea. Ergotismul natural practic a dispărut. Ca urmare a descoperirii efectelor
farmacologice ale alcaloizilor din cornul secarei, aceştia sunt astăzi utilizaţi în farmacoterapie, fapt care
determină uneori apariţia de cazuri de ergotism medicamentos.

Istoria a consemnat în decursul timpului numeroase cazuri de îmbolnăvire în masă, ale căror simptome
au putut fi asociate ulterior cu alcaloizii din cornul secarei. Cauzele bolii au rămas însă mult timp
necunoscute.

16
1.Ergotismul natural

Cazurile de ergotism natural din trecut erau consecinţa intoxicaţiei cronice cu ergotamină alcaloid
natural prezent în făina de secară cornută, care conţine scleroţi ai ciupercii fitoparazite Claviceps purpurea.
Boala apărea fie prin consumul direct de alimente preparate din cereale contaminate, fie indirect, prin
trecerea alcaloidului în lapte şi afectarea sugarilor alăptaţi la sân de mame intoxicate. Odată cu descoperirea
ciupercii şi a alcaloizilor acesteia, secara cornută a fost exclusă de la consum, iar cazurile de ergotism
natural au scăzut semnificativ.

2.Ergotismul medicamentos

Descoperirea efectelor farmacologice ale alcaloizilor naturali din cornul secarei a determinat folosirea
lor în medicină, în tratamentul anumitor afecţiuni. În farmacoterapia actuală se utilizează atât alcaloizi
naturali din cornul secarei, cât şi derivaţi de semisinteză ai acestora (dihidroergotamina etc.).

Ergotismul medicamentos are două cauze principale:

1) Supradozarea cronică a medicamentelor care conţin ergotamină sau dihidroergotamină.

Acestea se folosesc de ex. în tratamentul migrenei) şi al hipotensiunii arteriale. Depăşirea sistematică a


dozelor recomandate poate determina apariţia ergotismului.

2) Asocieri medicamentoase care potenţează efectul ergotaminei şi al derivaţilor de sinteză.

Efectul alcaloizilor ergotaminici este potenţat când sunt administraţi împreună cu unele medicamente,
prin diverse mecanisme enumerate în continuare.

Inhibarea metabolizării hepatice, ce duce la scăderea eliminării şi creşterea consecutivă a


concentraţiei alcaloizilor în sânge. Atunci când concentraţia sanguină de alcaloizi depăşeşte nivelurile
toxice, pot să apară fenomene de ergotism.

Prin acest mecanism acţionează unele medicamente din următoarele clase:

• antibiotice macrolide (claritromicina eritromicina, josamicina, telitromicina)


• antifungice (voriconazo)
• antiretrovirale: inhibitori de HIV-protează (nelfinavir, ritonavir)
• antiepileptice (stiripentol)
• nitraţii (în special nitroglicerina)

Efecte aditive asupra vaselor sanguine, cu spasm arterial şi manifestări ischemice la nivelul
extremităţilor, ce pot merge până la fenomene de ergotism. Prin acest mecanism acţionează unele din
următoarele medicamente:

• betablocante
• antimigrenoase (sumatriptan)

17
3.Conţinutul în alcaloizi

Este în general de 0,2% din greutatea uscată, dar poate atinge şi 1% din greutatea uscată a ergoţilor. În
aceste condiţii, consumarea a 5 - 10 g de ergoţi poate avea efecte letale. De aceea, există reglementări care
definesc gradul de pericol al substanţelor care conţin ergoţi. Aceste norme se exprimă în general în (%)
pentru cereale şi în μg alcaloizi totali pe kilogram pentru alimente. În general, toxicologii consideră că doza
zilnică maximă care nu duce la efecte toxice pentru oameni este de 0,1 mg/kg corp. Uneori acest prag este
definit ca nivel fără efect toxic. Pentru cerealele se acceptă în general un conţinut de 0,1 în cazul utilizării
lor pentru furaje. Pentru cerealele utilizate pentru panificaţie, normele Uniunii Europene indică o valoare
maximă de 0,05% Aceste valori ar corespunde unor praguri ale conţinutului total de alcaloizi de 2.000 μg/kg
respectiv 1.000 μg/kg, deşi aceste valori nu sunt încă precizate în reglementările în vigoare

Efecte asupra aparatului cardiovascular

Dintre alcaloizii ergotului, ergotamina are efect arteroconstrictor şi venoconstrictor. Derivaţii


hidrogenaţi ai ergotoxinei determină hipotensiune arterială. Creşterea rapidă a concentraţiei plasmatice după
administrarea injectabilă a ergotaminei şi a dihidroergotaminei, duce la o creştere la fel de rapidă a presiunii
sanguine, presiune care revine la normal după câteva ore; acest efect se datorează acţiunii asupra
receptorilor α2 adrenergici.

Efecte asupra uterului

Dintre toţi alcaloizii naturali care au efect asupra uterului, ergometrina este mult mai activă şi mai puţin
toxică comparativ cu ergotamina. Ergometrina şi derivatul său metilat - metilergometrina - sunt utilizaţi cel
mai des în obstetrică. Ele sunt rapid absorbite chiar şi prin administrare orală, vârful plasmatic maxim
înregistrându-se între 60-90 minute, timpul de înjumătăţire fiind de circa 2 ore (ergometrina). Efectul asupra
uterului gravid se observă după 10 minute, în cazul administrării orale.

Efecte în Boala Parkinson

Datorită similarităţii nucleului ergolinic cu o serie de neurotransmiţători (adrenalina, dopamina,


serotonina), anumiţi derivaţi semisintetici şi sintetici ai alcaloizilor din ergot sunt folosiţi pentru tratarea
anumitor simptome ale bolii Parkinson

4.Toxicologie

Intoxicaţiile cu ergot erau destul de des întâlnită în trecut, dar odată cu progresul cunoştinţelor despre
compoziţia ergotului, acestea au dispărut aproape complet. În Evul Mediu intoxicaţia era cunoscută sub
denumirea de focul Sfântului Anton, în prezent intoxicaţia este denumită ergotism. Acesta se datorează
efectelor vasoconstrictoare şi halucinogene ale substanţelor farmacologic active din ergot, având 2 forme de
manifestare:

• Forma gangrenoasă: arsuri la nivelul extremităţilor, cianoza membrelor şi desprinderea


cărnii de pe oase, fără sângerare.
• Forma convulsivantă: debut cu senzaţie de sete foarte accentuată, halucinaţii (intoxicaţii au
comportament de păsări), contracţii musculare dureroase.

18
CUPRINS:

ALCALOIZII GENERALITATI…PAG 1

MORFINA…PAG 5

CAFEINA…PAG 7

CONEINA…PAG 8

NICOTINA…PAG 8

CODEINA…PAG 10

COCAINA…PAG 11

RASPANDIREA SI BIOGENAZA ALCALOIZIILOR…PAG 13

EFECTELE ALCALOIZILOR ASUPRA UTILIZATORILOR…PAG14

TOLERANTA SI ABUZ…PAG 15

ERGOSTISMUL…PAG 16

19
20