BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

I INTRODUCERE

Jacques Ruef spunea : " L’Europe se fera par la monnaie ou elle ne se

fera pas ".
Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene din 10 decembrie 1991 care a
avut loc la Maastricht (în Olanda), a decis cea mai importantǎ reformǎ din
istoria Uniunii. La aceastǎ reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţǎrilor membre
ale UE au cǎzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea
Economică şi Monetarǎ şi introducerea monedei unice - EURO.
Tot aici s-au stabilit principiile, paşii de urmat şi au fost delimitate cu
exactitate etapele în vederea realizǎrii acestor obiective considerate la acea
vreme destul de “îndrǎzneţe” de cǎtre unii observatori .
Lucrarea de faţă îşi propune sǎ realizeze o scurtǎ incursiune în ceea ce
reprezintǎ Uniunea Economicǎ şi Monetarǎ, sǎ analizeze raţiunile adoptǎrii
unei politici monetare unice şi sǎ rǎspundǎ întrebǎrilor referitoare la modul
implementǎrii acestei politici în întreaga zonǎ delimitatǎ de moneda unicǎ Euro
dupǎ introducerea acesteia; toate acestea au drept scop completarea şi
aprofundarea cunoaşterii acestui mecanism complex şi de mare anvergură
care asigură funcţionarea şi consolidarea Uniunii Europene ca unul dintre cele
mai puternice conglomerate economice ale lumii. De asemenea, lucrarea
încearcă să surprindă mai ales aspectele referitoare la integrarea monetară,
Uniunea Economică şi Monetară reprezentând “cea de-a doua mare
străpungere în dezvoltarea integrării europene, realizată în deceniul trecut”
după cum afirma chiar Teodor Stolojan. Acestă dimensiune monetară a Uniunii
Europene îşi are punctul culminant în introducerea monedei unice Euro, fapt ce
a reprezentat nu numai renunţarea statelor membre la dreptul de a bate
monedă ci şi încredinţarea politicii lor monetare unui organism supranaţional.
Pentru a face posibilǎ implementarea mǎsurilor de politicǎ monetarǎ în
toate cele 12 state participante la UEM dar şi pentru a facilita procesul de
supraveghere al modului în care acestea sunt aplicate s-a conştientizat, de

1
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
cǎtre toţi reprezentanţii statelor participante, necesitatea constituirii unui
organism nou, supranaţional şi independent atât faţă de guvernele statelor
participante la Uniunea Economicǎ şi Monetarǎ cât şi faţǎ de organismele
comunitare.
În acest context, la 30 iunie 1998 a fost inauguratǎ Banca Centralǎ
Europeanǎ – cea mai nouǎ instituţie a Uniunii Europene şi pilonul central al
Uniunii Economice şi Monetare. Începând din 1 ianuarie 1999, acesta,
continuând activitatea fostului Institut Monetar European, şi-a asumat
responsabilitatea de a implementa politica monetarǎ europeanǎ. În calitate de
autoritate monetară supremă a zonei Euro şi componentă a Sistemului
European al Băncilor Centrale, alături de celelalte 12 bănci centrale
participante, BCE defineşte politica monetară a Euroland-ului, realizează
tranzacţii internaţionale, păstrează şi administrează rezervele valutare ale
statelor membre.
Rolul BCE este şi acela de a controla, prin instrumente şi proceduri
financiar-bancare, politica monetară unică a UE pentru a asigura stabilitatea
preţurilor, supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European şi utilizarea
monedei Euro.
Lucrarea face referire la modelul de organizare şi funcţionare al acestei
instituţii, la funcţiile ce i-au fost atribuite concentrându-se îndeosebi asupra
instrumentelor adoptate în vederea îndeplinirii acestor funcţii şi realizarea
obiectivului principal stabilit prin chiar Statutul Băncii Centrale Europene.În final
este analizată situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit candidate la
aderare şi impactul pe care acest proces, odată finalizat, îl va avea atât asupra
Uniunii Europene lărgite cât şi asupra respectivelor state. În acest context, al
aderării, analiza succintă la adresa României a urmărit evidenţierea situaţiei
economice de ansamblu a ţării noastre, măsura în care sunt îndeplinite criteriile
de convergenţă precum şi obiectivele urmărite în domeniul valutar-monetar de
către autorităţile în drept cu scopul integrării României în structurile economice
europene.
Crearea Uniunii Economice şi Monetare, cu toate transformările pe care
aceasta le-a adus reprezintă una dintre cele mai remarcabile realizări ale
secolului 20 având o uriaşă semnificaţie nu numai pentru Europa, ci şi pentru

2
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
întregul sistem economic şi monetar internaţional. Cunoaşterea mecanismelor
care au condus la această convergenţă monetară şi susţin mai departe
dezvoltare ei reprezintă nu numai o necesitate ci şi o cerinţă elementară pentru
integrarea în noua societate europeană.

CAPITOLUL I. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

1.1. Aspecte generale ale evoluţiei

În decembrie 1985, Consiliul Comunitǎţii Europene a adoptat Actul Unic ca
expresie a hotǎrârii ţǎrilor membre ale Comunitǎţii de a desǎvârşi procesul de
integrare pe care Tratatul de la Roma l-a stabilit în sensul realizǎrii unui spaţiu
economic integrat pe baza unei triple libertǎţi de circulaţie: a persoanelor, a
mǎrfurilor şi serviciilor şi a capitalurilor.
Obiectivul Actului Unic era de a deschide pentru Europa o nouǎ etapǎ a
liberalizǎrii în domeniul mişcǎrii capitalurilor şi schimburilor de servicii în spiritul
Tratatului de la Roma, ceea ce era deja realizat la acea datǎ în domeniul
schimbului de mǎrfuri.
În concordanţǎ cu ideile Actului Unic, se urmǎrea sǎ se asigure la sfârşitul
anului 1992 o mare piaţǎ unificatǎ fǎrǎ frontiere, în special în materie bancarǎ
şi financiarǎ care sǎ aducǎ o reconsiderare a perspectivelor în domeniu. Pânǎ
la aceastǎ datǎ era recunoscutǎ libertatea de stabilire, de a întreprinde
activitǎţi bancare în oricare din ţǎrile Comunitǎţii, în condiţii identice stabilite de
statul respectiv pentru oricare din cetǎţenii sǎi. Însǎ elaborarea acestui
document urmǎrea un alt obiectiv, şi anume de a permite bǎncilor libera
prestaţie de servicii fǎrǎ a se ţine cont de frontierele existente, respectiv
facultatea de a efectua toate operaţiunile de intermediere oriunde în cadrul
Comunitǎţii Europene fǎrǎ a fi necesar sǎ aibǎ unitǎţi proprii în ţara în cauzǎ
(ceea ce semnificǎ faptul cǎ banca este supusǎ numai reglementǎrilor
autoritǎţilor de control din ţara de origine). Prin aceasta, practic, se asigurǎ
unei bǎnci date dintr-o ţarǎ a Comunitǎţii Europene posibilitatea de a acţiona,
pe baza autorizaţiei de funcţionare din ţara sa, în oricare din celelalte ţǎri, fǎrǎ
nici o altǎ formalitate suplimentarǎ.

3
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Astfel, armonizarea reglementǎrilor care se aplicau activitǎţilor bancare şi
financiare a devenit cu atât mai necesarǎ în condiţiile proclamǎrii unanime
pentru armonizarea deplinǎ a pieţei capitalurilor, aceasta fiind frânatǎ de
caracteristicile naţionale ale pieţelor monetare care decurg mai ales din nivelul
inflaţiei.
Tratatul Uniunii Europene (cunoscut şi ca „Tratatul de la Maastricht”), care s-
a încheiat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, constituie
suportul juridic al Uniunii Economice şi Monetare (UEM), propunându-şi să
asigure cadrul necesar pentru realizarea următoarelor obiective:
a) Promovarea progresului economic şi social, echilibrat şi durabil,
concomitent cu asigurarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă;
b) Afirmarea mai intensă pe plan internaţional prin trasarea politicilor
externe şi de securitate comune;
c) Constituirea unei cetăţenii a Uniunii cu scopul de a consolida protecţia
drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele membre;
d) Asigurarea libertăţii de mişcare a persoanelor pe teritoriul Uniunii precum
şi adoptarea de măsuri adecvate pentru controlul graniţelor externe,
azilului, emigrării, prevenirii şi limitării criminalităţii.
La acest tratat s-au incorporat sub formă de anexe statuturile Sistemului
European al Băncilor Centrale (statutul SEBC) şi al Băncii Centrale Europene
(BCE). Tratatul de la Maastricht a adoptat propunerile din raportul Delors (aprilie
1989) care prevedea 3 etape (faze), nedatate pentru edificarea UEM şi anume:
- prima fază constă în liberalizarea circulaţiei capitalului între statele
membre, adoptarea de măsuri în statele membre în vederea îndeplinirii
criteriilor de convergenţă, lărgirea pieţei unice precum şi adoptarea de
reforme pentru sporirea cooperării în domeniile economic, monetar şi
fiscal. În acelaşi timp s-a intensificat activitatea de cooperare între băncile
centrale;
- a doua fază este faza premergătoare introducerii monedei EURO şi
marchează înfiinţarea Institutului Monetar European, liberalizarea
circulaţiei mărfurilor, asigurarea convergenţei pe plan economic precum şi
creşterea independenţei băncilor centrale;

4
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
- a treia fază constǎ în eliminarea marjelor de fluctuaţie şi fixarea irevocabilǎ
a paritǎţilor ceea ce semnificǎ înfǎptuirea deplinǎ a UEM bazatǎ pe
moneda unicǎ şi înfǎptuirea BCE.
Construcţia Uniunii Monetare Europene se confrunta din start cu unele
discordanţe:
 un grad de solidaritate financiarǎ foarte redus, în condiţiile absenţei
integrǎrii politice;
 o politicǎ monetarǎ centralizatǎ, în condiţiile în care statele membre
derulau politici economice şi bugetare independente.
Aceste premize, puţin încurajatoare funcţie de scopul propus, au avut ca
rezultat convenirea asupra necesitǎţii de a asigura o convergenţǎ minimalǎ în
probleme de bazǎ ale eficienţei economice şi sociale, cum sunt:
 gradul de control al inflaţiei;
 nivelul şi stabilitatea ratei dobânzii;
 gradul de echilibrare a finanţelor publice;
 stabilitatea cursului valutar.
Astfel au fost promovate criteriile de convergenţǎ necesare a fi îndeplinite
pentru a participa la UEM:
1)rata inflatiei sǎ nu depǎşeascǎ, timp de un an, cu mai mult de 1,5% nivelul
mediu al inflaţiei înregistrat în acele ţări membre (cel mult 3) care au
înregistrat cele mai bune performante în lupta contra inflaţiei (calculată prin
Indicele Preţurilor de Consum);
2)rata dobânzii nominale pe termen lung (la obligaţiunile de stat pe termen
lung) să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor pe termen
lung din statele cu inflaţia cea mai scăzută;
3)deficitul bugetar (al bugetului consolidat) să nu fie excesiv, să nu
depăşească 3% din PIB;
4)datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
5)moneda naţională să fi făcut parte din SME cel puţin 2 ani premergători
examinării în vederea aderării, fără devalorizări şi fără să cunoască
tensiuni grave.
În data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene (format din şefii de stat
sau de guvern ai ţărilor membre) a decis în unanimitate că 11 state membre
5
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
(Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania) îndeplineau condiţiile necesare pentru adoptarea
monedei unice la 1 ianuarie 1999. Drept urmare, aceste ţări au participat în a 3-
a etapă a UEM încă de la început; la 1 ianuarie 2001, ca urmare a deciziilor
adoptate în anul 2000, Grecia a devenit al 12-lea stat membru al zonei Euro1.
La 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante l-au
desemnat pe preşedintele, vicepreşedintele şi pe cei 4 membri ai Comitetului
Executiv al Băncii Centrale Europene care şi-au ocupat funcţiile începând din 1
iunie 1998, data constituirii Sistemului European al Băncilor Centrale şi a BCE.
Organismul care a precedat BCE fusese Institutul Monetar European care s-a
creat la începutul fazei a 2-a având ca principală misiune îndeplinirea
activităţilor preparatorii pentru SEBC.
La 1 ianuarie 1999 s-a iniţiat procesul de introducere al monedei EURO cu
fixarea irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor participante; aceasta a
devenit moneda legală iar ECU a incetat să mai existe. Din acel moment politica
monetară şi de schimb au început să fie definite prin raportare la EURO,
îndeplinirea lor fiind sarcina BCE. Pe parcursul a 2 ani, Eurosistemul precum şi
autorităţile naţionale şi comunitare au condus procesul de trecere la moneda
unică în sectorul financiar şi în special în cel bancar.
Pentru a menţine însă deplina convergenţă economică, statele participante
la UEM trebuie să îndeplinească unele prevederi şi după introducerea monedei
unice, adică după ce criteriile de convergenţă au fost îndeplinite – prevederi
impuse prin senarea Pactului de Stabilitate şi Creştere. Adoptat de Consiliul
European de la Dublin (decembrie 1996) şi redefinit printr-o rezoluţie dată în
urma summit-ului de la Amsterdam (iunie 1997), Pactul de Stabilitate şi Creştere
fixează regulile de conducere a politicii fiscale după introducerea monedei
unice. Punctul de plecare îl reprezintă principala regulă stabilită la Maastricht –
un deficit bugetar nu mai mare de 3% din PIB, în afară de cazul producerii unor
„circumstanţe excepţionale”2 care să determine depăşirea plafonului. Pactul
recunoaşte în mod automat circumstanţele excepţionale atunci când PIB-ul
scade cu cel puţin 2%; în schimb, dacă scăderea producţiei este cuprinsă între

1
*** Informe general sobre la actividad de la Unión Europea 2001, Oficina de Publicaciones
Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001, p.37.
2
PRODI, R. – O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 42;
6
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
0,75-2%, Consiliul Ecofin decide, cu majoritate calificată, existenţa sau nu a
acestor circumstanţe. Dacă, în absenţa circumstanţelor excepţionale, un deficit
excesiv nu este corectat prin măsuri adecvate, statul membru în cauză este
obligat să efectueze un depozit fără dobândă la Uniunea Europeană în valoare
egală cu 0,2% din PIB plus o zecime din ceea ce depăşeşte deficitul de 3%
adimis, până la maxim 0,5% din PIB. În condiţiile în care deficitul se menţine
excesiv timp de 2 ani acest depozit devine definitiv.
Prin rezoluţia Consiliului de la Amsterdam asupra Pactului, statele membre
se angajează să respecte obiectivul pe termen mediu privind asigurarea unui
buget egal sau mai mare comparativ cu cel fixat în programele lor de stabilitate
şi convergenţă, fapt ce le va permite să facă faţă fluctuaţiilor ciclice normale,
menţinând un deficit inferior valorii de referinţă de 3% din PIB.

1.2. Cadrul instituţional al Eurosistemului şi Sistemului European al Bǎncilor

Centrale
SEBC şi BCE s-au constituit conform prevederilor Tratatului de Constituire a
Comunităţii Europene şi a Protocolului la Tratatul asupra Uniunii Europene cu
scopul de a asigura funcţionarea Uniunii Europene, la baza creării sale aflându-
se sistemul federal.
Sistemul European al Băncilor Centrale este format din BCE şi băncile
centrale ale celor 15 state membre ale UE. Băncile Centrale Naţionale ale
Regatului Unit al Marii Britanii, Danemarcei şi Suediei fac parte din SEBC dar
continuă să îndeplinească politicile monetare naţionale şi nu participă efectiv la
luarea deciziilor de politică monetară unică.
Termenul de Eurosistem care nu apare exprimat propriu-zis în Tratatul
Comunităţii Europene se referă la SEBC atunci când acesta acţionează ca
autoritate monetară în zona Euro. „Deci Eurosistemul desemnează BCE şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre care au adoptat moneda unică” 3.
Începându-şi activitatea la 1 ianuarie 1999, Eurosistemul este cel care defineşte
şi execută propriu-zis politica monetară unică în cele 12 ţǎri care au adoptat
euro. Din 1 ianuarie 2001, Banca Greciei devine cel de-al 12 membru al
Eurosistemului.
3
*** Quien es quien en la Unión Europea. Anuario interinstitucional, Oficina de Publicaciones
Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001, p. XI;
7
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Conform principiului subsidiaritǎţii, BCE apeleazǎ la bǎncile centrale
naţionale în scopul îndeplinirii funcţiilor atribuite SEBC, în mǎsura în care se
apreciazǎ cǎ este posibilǎ şi adecvatǎ menţinerea unui grad ridicat de
descentralizare şi executare a politicii monetare. Astfel se utilizeazǎ
infrastructura şi experienţa bǎncilor centrale naţionale pentru a obţine un nivel
cât mai ridicat de eficienţǎ în ceea ce priveşte instrumentarea politicii monetare
comune.
Prin litera Tratatului, obiectivele Sistemului European al Bǎncilor Centrale au
fost aliniate la principiile Bundesbank-ului, care a avut o experienţǎ pozitivǎ
menţinutǎ de-a lungul deceniilor în asigurarea stabilitǎţii monetare, fapt care s-a
datorat, în principal, interzicerii prin lege de a nu se susţine politica economicǎ a
guvernului federal german. Astfel, s-a hotǎrât ca prin SEBC sǎ se asigure
controlul central asupra inflaţiei. Obiectivele stabilite de cǎtre aceasta nu pot fi
luate decât prin decizia unanimǎ a Consiliului Uniunii Europene. Parlamentul
European nu are nici o influenţǎ asupra obiectivelor politicii monetare.
Pentru a-şi îndeplini misiunea fundamentalǎ care este cea de menţinere a
stabilitǎţii preţurilor, Eurosistemul şi-a asumat, începând din 1 ianuarie 1999,
urmǎtoarele funcţii4:
1. de a defini şi executa politica monetarǎ unicǎ;
2. de a realiza operaţiuni de schimb de acord cu politica valutară stabilitǎ;
3. de a pǎstra şi administra rezervele oficiale în valutǎ ale ţǎrilor membre,
fǎrǎ a prejudicia competenţele pe care acestea continuǎ sǎ le deţinǎ pe
teritoriile proprii;
4. de a promova o bunǎ funcţionare a sistemului de plǎţi TARGET în UE.
Eurosistemul contribuie la o cât mai bunǎ gestiune a politicilor aplicate de
autoritǎţile competente referitor la supravegherea prudenţialǎ a instituţiilor de
credit şi asigurarea stabilitǎţii sistemului financiar. De asemenea este consultat
asupra problemelor care intrǎ în aria sa de competenţǎ, mai ales în ceea ce
priveşte legislaţia comunitarǎ sau naţionalǎ. În scopul îndeplinirii funcţiilor
Eurosistemului, BCE, asistat de bǎncile centrale naţionale culege informaţiile

4
NAUDIN, F. - The European Central Bank, Kogan Page Ltd.,
London, 2000, p. 104;

8
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
statistice necesare de la autoritǎţile naţionale competente sau direct de la
agenţii economici.
În scopul asigurǎrii independenţei Sistemului European al Bǎncilor Centrale,
atât faţǎ de Comisia Europeanǎ, cât şi faţă de guvernele statelor membre,
bǎncile centrale naţionale, cu toate cǎ vor continua sǎ aparţinǎ guvernelor lor,
sunt supuse cerinţelor de a deveni independente de sistemul politic din propria
lor ţarǎ.
„Fiecare dintre bǎncile centrale componente are personalitate juridicǎ proprie,
conform legislaţiei naţionale din ţǎrile respectivǎ”5. Bǎncile centrale naţionale din
zona Euro, care sunt parte integrantǎ a Eurosistemului, executǎ funcţiile care le-
au fost încredinţate potrivit normelor stabilite de organele de decizie ale BCE.
Acestea colaboreazǎ în vederea soluţionǎrii diferitelor probleme şi îndeplinirii
sarcinilor SEBC prin participarea reprezentanţilor lor în diferitele comitete ale
acestuia. De asemenea, bǎncile centrale naţionale pot exercita funcţii externe
Eurosistemului numai dacǎ Consiliul Guvernatorilor considerǎ cǎ respectivele
funcţii interfereazǎ cu obiectivele şi sarcinile Eurosistemului.
Modul de organizare al SEBC precum şi relaţiile dintre componentele sale
sunt prezentate în figura următoare:
Figura 1. Sistemul European al Bǎncilor Centrale

5
*** Informe anual 2001. Banco Central Europeo
Frankfurt am Main, Allemania, 2002, p.188.

9
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
SEBC

Bǎncile
centrale
naţionale ale
statelor
BCE membre ale
CONSILIUL GUVERNATORILOR
-membrii Comitetului Director
UE
-guvernatorii bǎncilor centrale
naţionale ale
statelor membre ale UEM MEMBRE ALE UNIUNII
CONSILIUL DIRECTOR ECONOMICE ŞI
-Preşedinte:Wim Duisemberg MONETARE
-Vicepreşedinte: Lucas Papademos
-Patru membri cu drept de vot:
Otmar Issing,Tommaso Padoa,
Eugenio Domingo, Sirkka
Hämäläinen
CONSILIUL GENERAL NON-MEMBRE ALE
-Preşedintele BCE UNIUNII ECONOMICE ŞI
-Vicepreşedintele BCE MONETARE
-Guvernatorii bǎncilor naţionale ale
statelor
membre UE

Sursa: PETRA, M. A. - Finanzas Internacionales, Ediciones Académicas

S.A., Madrid, 2001, p. 130
Lipsit de personalitate juridicǎ, SEBC acţioneazǎ prin intermediul BCE şi al
bǎncilor centrale naţionale care îl compun. Organele sale de conducere sunt
cele ale BCE, aceasta fiind instituţia centralǎ de conducere, cu sediul în
Frankfurt, în aşa-zisul Eurotower.
Strategia de politicǎ monetarǎ adoptatǎ de Eurosistem are drept obiectiv
menţinerea stabilitǎţii preţurilor, înglobând douǎ aspecte:

- procesul de decizie internǎ al bǎncii centrale;

- prezentarea acţiunilor de politicǎ monetarǎ publicului.

Fǎrǎ a prejudicia acest obiectiv, Tratatul (art.105.1) stabileşte cǎ

Eurosistemul va sprijini politicile generale ale Comunitǎţii cu scopul de a
contribui la realizarea obiectivelor comunitare6.Puterea de acţiune a SEBC este
considerabilǎ deşi între componentele sale se manifestǎ relaţii de tip sistemic.

6
Articolul 2 al Tratatului stabileşte cǎ misiunea Comunitǎţii este “promovarea unei dezvoltǎri
armonioase, echilibrate şi susţinutǎ a activitǎţilor economice în ansamblul Comunitǎţii, egalitatea în
drepturi între bǎrbat şi femeie, o extindere durabilǎ şi neinflaţionistǎ[…], un grad înalt de convergenţǎ a
performanţelor economice, locuri de muncǎ şi un nivel ridicat al produsului social, ridicarea nivelului şi a
calitǎţii vieţii, cooperare economicǎ şi socialǎ precum şi solidaritate între statele membre”.
10
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Membrilor organelor de decizie ale BCE şi ale bǎncilor centrale naţionale li s-a
garantizat statutul de independenţǎ totalǎ faţǎ de guvernele naţionale şi
instituţiile comunitare. Deciziile lor de politicǎ monetarǎ sunt irevocabile atâta
timp cât urmǎresc garantizarea stabilitǎţii preţurilor (structurǎ bazatǎ pe modelul
german); singurele limite sunt cele impuse de Tratat în ceea ce priveşte
obligaţia SEBC de a sprijini politicile economice generale ale Comunitǎţii în
scopul atingerii obiectivelor stabilite. De asemenea, BCE are obligaţia sǎ
informeze Consiliul şi Parlamentul European o datǎ pe an asupra activitǎţilor pe
care le desfǎşoarǎ, eventualele conflicte care apar fiind soluţionate de Curtea
de Justiţie.

Totuşi, autonomia SEBC este limitatǎ în ceea ce priveşte rata de schimb a

monedei EURO faţǎ de restul valutelor internaţionale. În principiu,
responsabilitǎţile de control şi supraveghere a sistemului bancar nu intrǎ în
sfera puterii de acţiune a BCE în afarǎ de cazurile în care Consiliul dispune
acest lucru.

Pe de altǎ parte, SEBC trebuie sǎ desfǎşoare un proces decizional credibil şi

consistent de-a lungul timpului, ceea ce reclamǎ stabilirea unui cadru de acţiune
bine delimitat care sǎ orienteze folosirea instrumentelor de politicǎ monetarǎ
spre realizarea obiectivului propus.

Banca Centrală Europeană a fost inaugurată la 30 iunie 1998. La

1 ianuarie 1999 ea şi-a asumat responsabilitatea de a implementa politica
monetară europeană, aşa cum a fost ea definită de Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC). Organele de conducere ale BCE (Consiliul
Guvernatorilor si Comitetul Executiv) conduc SEBC, a cărui sarcină este de a
administra circulaţia banilor, de a conduce operaţiunile externe, de a deţine şi
administra rezervele străine oficiale ale Statelor Membre şi de a promova
operarea eficientă a sistemelor de plăţi. BCE a preluat sarcinile precursorului
său, Institutul Monetar European (IME). Sistemul European al Băncilor Centrale
(ESCB) este format din Banca Centrală Europeană (ECB) şi băncile centrale
naţionale din Uniunea Europeană. Băncile centrale naţionale ale Statelor
Membre care nu au adoptat euro pot să elaboreze politici monetare naţionale,
dar nu iau parte la elaborarea şi implementarea politicii monetare pentru zona
11
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
euro. Statele Membre participante la zona euro sunt 12 State Membre ale UE
au adoptat moneda unică. Acestea sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. 11
dintre acestea au adoptat euro la 1 ianuarie 1999, în timp ce Grecia ia parte la
proces începand cu 1 ianuarie 2001.

Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă o instituţie singulară

şi complexă.
a) singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a mai fost creată
prin voinţa politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat;
b) complexă datorită faptului că reprezintă vârful Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC), care influenţează băncile centrale naţionale.

Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a două

caracteristici de bază: este o bancă centrală şi o instituţie supranaţională.
Este bancă centrală deoarece:
 administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar in euro;
 joacă un rol important în conducerea politicilor economice;
 se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a resurselor umane;

Este instituţie supranaţională pentru că:

 organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut şi Sistemul
Monetar European (SME) lansat în 1979 şi care a supravieţuit până la
apariţia euro;
 este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană;
 este instanţă federală în UE;

Obiectivul primordial al Băncii Centrale Europene este de a menţine

stabilitatea preţurilor. Fără a aduce vreun prejudiciu acestui obiectiv, Banca

12
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Centrală Europeană are misiunea de a sprijini politicile economice ale
Comunităţii Europene , acţionând în conformitate cu principiile economiei de
piaţă ale liberei concurenţei, favorizând o alocare eficientă a resurselor.
Sarcinile principale asumate de către Banca Centrală Europeană sunt:
 de a implementa politica monetară a Comunităţii
 de a desfăşura operaţii de FX
 de a deţine şi administra rezervele oficiale ale ţărilor membre
 de a promova un sistem de plăţi eficient

BCE trebuie să fie consultată ori de câte ori se are în vedere emiterea
unor acte legale juridice care să aibă legătură cu competenţele ei. BCE are
menirea de a contribui astfel la desfăşurarea cu eficienţă de către autorităţile
competente din ţările membre a politicilor de supraveghere prudenţială a
instituţiilor de credit şi pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar.
BCE este singura instituţie care are dreptul de a autoriza emiterea de
bancnote în interiorul Comunităţii Europene. BCE şi băncile centrale naţionale
(BCN) pot emite astfel de bancnote, numai ele având caracter oficial în
interiorul Comunităţii Europene.
Fiecare stat membru are datoria să asigure compatibilitatea legislaţiei
naţionale şi a statutului băncii centrale naţionale cu Tratatul Comunitar şi cu
statutul BCE. Regulamentele emise de BCE sunt obligatorii în statele membre.
Capitalul social al băncii centrale europene este de aproximativ 5
milioane Euro. Acest capital s-a format prin contribuţia băncilor centrale ale
celor 12 ţări membre precum şi a cotelor părţi subscrise de către băncile
centrale ale unor ţări nemembre. Calculul acestor contribuţii s-a făcut în funcţie
de PIB şi de mărimea populaţiei şi urmează a fi plătit în întregime.
BCE dispune de un grad considerabil de independenţă. BCE este prima
bancă centrală din istorie fără un guvern alături care să-i influenţeze deciziile.
Conform art. 7 al statului “nici BCE, nici o bancă centralaă naţională, nici un
membru din organismele lor de conducere nu pot solicita sau accepta
instrucţiuni de la instituţiile sau organismele Comunităţii, de la guvernele
statelor membre sau de la vreun alt organism”. Cu cat o bancă centrală este
mai independentă, cu atât mai puţin va fi influenţată politica monetară pe care o

13
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
practică de presiunile guvernului, orientate îndeosebi spre creşterea
cheltuielilor publice, generatoare de inflaţie.
Uniunea Europeană trebuie să accepte politicile BCE fără nici un
amestec sau interferenţă temporară. Statutul care garantează independenţa
BCE este extrem de dificil de modificat, întrucăt ar necesita o revizuire a
Tratatului asupra Uniunii Europene.

II CONTEXTUL APARIŢIEI BĂNCII CENTRLE EUROPENE

BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între statele

membre şi reprezintă o etapă spre o integrare politică.
1. Începuturile cooperării monetare
a) Primele proiecte au apărut o dată cu Planul Barre depus în februarie
1969 la cererea Comisiei.

Acesta prevedea:
 interdependenţa între integrarea economică şi monetară
 convergenţa performanţelor economice a coordonării politicilor
bugetare şi monetare
Planul Werner din 1970 se axează pe concluziile Barre iar perspectiva
sa generală era uniunea economică şi monetară.
Principalele concluzii:
 să fie păstrate, dar pe lângă acestea să fie creată o monedă
unică. uniunea economică şi monetară are nevoie de o convergenţă a
economiilor naţionale;
 mişcările de capital trebuiesc să fie totale şi fără restricţii;
 fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede;
 simbolurile monetare naţionale

Acordul de la Bruxelles din 9 februarie 1971 a fost fondat pe concepţiile

planului Werner dar au întâmpinat greutăţi în cursul crizei care a afectat anii
1970.
14
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

b) Adaptările în faţa crizei din anii ’70

Ordinul monetar internaţional de la Bretton-Woods s-a dizolvat la
sfârşitul anilor 1960. La 15 august 1971 preşedintele Statelor Unite, R. Nixon,
suspendă convertibilitatea dolarului în aur; deci Sistemul Monetar Internaţional
era muribund. CEE a prezervat în ciuda evenimentelor interdependenţa şi
solidaritatea între monedele statelor membre.
În 1972 la Paris se discută de uniunea economică şi monetară
prevăzută pentru sfârşitul deceniului şi a fost lansat Fondul European de
Cooperare Monetară (FECOM) la 3 aprilie 1973 cu sediul provizoriu la
Luxemburg.
FECOM, instituţie de tip federal, avea următoarele funcţii:
• gestionarea coordonată a preţurilor de schimb
• era un mecanism de multilateralizare şi compensare a Băncilor
Centrale din cadrul Comunităţii
• gestionarea creditelor pe termen scurt între statele membre

În octombrie 1973 are loc criza petrolului care a dus la stagnarea

planurilor CEE, iar abia în 1979 la summit-ul de la Berna se lansează Sistemul
Monetar European (SME).

2. Principiile Sistemului Monetar Internaţional

• o monedă coş (ecu)

• participarea la mecanismele de schimb europene nu este
obligatorie, dar intervenţiile trebuiesc să fie simetrice
• rezerve comune pentru susţinerea monedelor statelor
membre aflate în dificultate

FECOM va fi integrată în SMI iar funcţiile sale se extind astfel:

A) ECU public:
• FECOM primeşte rezerve provenite de la statele membre şi
emite ECU publici numiţi şi ECU oficial
15
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
• acesta va crea un fond de creditare către băncile naţionale ale
ţărilor membre cu posibilitatea schimbării lor în această monedă
coş a mărcii naţionale
• operaţiile financiare şi de susţinere a băncilor centrale
• ECU public circulă exclusiv între băncile centrale din interiorul
SMI
• este o monedă de bancă, fără particularităţi fizice

B) ECU privat:
• devine unitatea de cont în care se realizează contractele private
• este modalitatea de plată în transferurile scripturale
• are 3 funcţiuni monetare:
a) unitate de cont
b) rezervă de valoare
c) modalitate de plată
ECU privat este totuşi o monedă incompletă deoarece nu are statutul oficial de
monedă, nu există o legătură între sfera ECU public şi cel privat. Până la urmă
a ECU privat a fost tratat drept o deviză străină.
3. Ultima treaptă

a) Raportul Delors a fost prezentat în iunie 1989 la summit-ul de la

Madrid şi defineşte caracteristicile unei uniuni economice şi monetare.
Uniunea economică – principii:
- o piaţă unică susţinută de către o politică de concurenţă
- politici de ajustare structurală şi dezvoltare regională
- o coordonare a politicilor macroeconomice
- reguli bugetare stricte pentru fiecare stat
Uniunea monetară – principii:
- o convertibilitate totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor
membre între ele
- o fixare irevocabilă a parităţilor
- integrarea completă a pieţelor monetare şi financiare

16
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
b) Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht şi reia toate orientările propune de către raportul Delors şi anume:

I) Existenţa unei monede unice

II) O derulare pe trei etape:

1) libera circulaţie a capitalurilor (1 iulie 1990)
2) crearea Institutului Monetar European cu sediul la Frankfurt
3) moneda unice să fie euro începând cu anul 1999
III) Criterii de convergenţă nominală:
a) criteriul stabilităţii preţurilor (procentul de inflaţie nu trebuie să
depăşească mai mult de 1,5% în raport cu cele trei state cu rezultatele
cele mai bune în materie)
b) criteriul de convergenţă al preţurilor curente
c) criteriul de participare la mecanismul de schimb din cadrul
SME
d) criteriul finanţelor publice care prevede ca un stat membru nu
trebuie să aibă un deficit excesiv (deficitul public din PIB nu trebuie să
depăşească 3%, iar datoria publică 60% din PIB)

IV) Statele derogatoare posibile (se pot găsi în două forme)

1)Clauza „opting-out” – este clauza stipulată în tratat prin care un stat

membru poate să adere sau nu la Uniunea Europeană Monetară (UEM) ca
în cazul Regatului Unit şi Danemarcei.
17
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
2) „Non-respectul” criteriilor - reprezintă nerespectarea criteriilor de
convergenţă ceruţi.

La 3 mai 1998, 11 state ale Uniunii din 15 au fost calificate de către o decizie a
Consiliului Uniunii Europene. Două state nu îndeplineau criteriile de
convergenţă şi aceste sunt: Grecia şi Suedia; iar două au apelat la clauza
derogatoare (Danemarca şi Regatul Unit).

V) Lansarea euro

Din primele ale lunii ianuarie 1999 anul 2002, euro devine monedă scripturală;
iar lansarea în circulaţie a monedei se va face începând cu data de 1 ianuarie
2002 până la 1 iulie 2002.

Belgian franc 40.3399 Deutsche Mark 1.95583

Greek drachma 340.750 Spanish peseta 166.386

French franc 6.55957 Irish pound 0.787564

Luxembourg franc
Italian lira 1936.27
40.3399
Dutch guilder 2.20371 Austrian schilling 13.7603
Portuguese escudo
Finnish markka 5.94573
200.482

Raporturile de preţ a monedelor statelor membre în corelaţie cu noua monedă

europeană.

18
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

III ARHITECTURA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR

CENTRALE

Sistemul European al Băncilor Centrale este cuprins din:

- Banca Centrală Europeană (BCE)
- Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor
membre Uniunii Europene chiar dacă aparţin sau nu zonei euro.
S-au creat două zone:
a) Eurosistemul - cuprinde statele în care circulă euro (11 state ale UE)
b) SEBC - cuprinde Eurosistemul şi alte 4 bănci ale statelor din UE care nu au
adoptat moneda unica având un statut special: li se permite să aibă propria
politică monetară, dar nu pot lua parte la deciziile care vizează politica
monetară din Zona Euro

1. Principii generale:

a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip

federal unde deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii
Centrale Europene;
b) Independenţa; de aici rezultă că SEBC este independent faţă de
puterea politică şi anume:
- Independenţa instituţională care interzice acceptarea de
instrucţiuni ce nu aparţin sferei SEBC
- Independenţa personală ce decurge din statutul
decidenţilor
- Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţia de a
stăpâni inflaţia

19
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
- Independenţa financiară provine din capitalul şi din
resursele proprii ale SEBC-ului;
Atât Tratatul de la Maastricht cât şi statutul SEBC conţin prevederi clare
referitoare la independenţa BCE şi a SEBC. În exercitarea misiunii lor, nici
BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici vreun membru al organelor lor de
decizie nu pot solicita sau acepta instrucţiuni de la instituţiile comunitare, de la
guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism.

c) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;

d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor
între Uniunea Europeană şi statele membre;
e) Transparenţa -Tratatul de la Maastricht prevede cerinţe stricte de
raportare ale BCE către Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia
Europeană, Consiliul Europei, precum şi obligativitatea informarii
publicului larg. În acest sens, sunt organizate conferinţe de presă
imediat după încheierea primei şedinţe a Consiliului Guvernatorilor din
fiecare lună. Cu această ocazie, preşedintele BCE prezintă o declaraţie
in extenso privind opinia Consiliului asupra situaţiei economice şi
perspectivele evoluţiilor preţurilor, urmată de o sesiune de întrebări şi
răspunsuri. Declaraţiile periodice sunt complete prin publicarea unui
buletin lunar şi prin publicarea săptămânală a bilanţului Eurosistemului.

f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe

care Tratatul le-a fixat;
g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene
h) Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene

2. Organismele oficiale ale BCE

Banca Centrală Europeană, înfiinţată la 1 iunie 1998 şi devenită

operaţională la 1 ianuarie 1999 cu sediul într-un zgârie-nori argintiu din inima

20
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
oraşului Frankfurt, tradiţionala capitală bancară a Germaniei, are următoarele
structuri:
• Consiliul Guvernatorilor, format din membrii Comitetului Director şi
guvernatorii băncilor centrale, se reuneşte de cel puţin zece ori pe an
pentru a decide asupra problemelor monetare. Fiecare membru dispune
de un vot, iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă; în caz de
egalitate, votul preşedintelui este preponderent. Consiliul Guvernatorilor
poate să voteze dacă se întruneşte cvorumul de două treimi din membri.
În vederea adoptării unor decizii, voturile membrilor sunt ponderate
conform repartiţiei capitalului subscris la BCE de băncile centrale
naţionale. Consiliul Guvernatorilor adoptă orientările şi deciziile
necesare îndeplinirii sarcinilor încredinţate de SEBC.
Responsabilităţi:
o defineşte politica monetară a Eurosistemului
o ia deciziile privind obiectivele monetare intermediare şi a
aprovizionărilor în rezerve a Eurosistemului
o decide recursul la alte metode operaţionale de control monetar
o reglementează limita rezervelor obligatorii
o autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro şi a volumului
acesteia
o decide asupra regulilor contabile şi de informaţii ale operaţiunilor
Băncilor Centrale Naţionale
o adoptă regulamentul interior al BCE şi a organelor de decizie.
Membrii Consiliului Guvernatorilor sunt:
• Willem F. Duisenberg, preşedintele BCE
• Lucas D. Papademos, vicepreşedinte
• Eugenio Domingo Solans, membru al Comitetului Director
• Sirkka Hämäläinen, membru al Comitetului Director
• Otmas Issing, membru al Comitetului Director
• Tomasso Padoa-Schio guvernator, Banca ppa, membru al
Comitetului Director
• Guy Quaden, guvernator, Banca Naţională a Belgiei

21
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
• Ernst Welteke, preşedinte, Bundesbank
• Nicholas C. Garganas, guvernator, Banca Greciei
• Jaime Caruana, guvernator, Banca Spaniei
• Jean-Claude Trichet, guvernator, Banca Franţei
• John Hurley, guvernator, Banca Centrală a Irlandei
• Antonio Fazul, guvernator, Banca Italiei
• Yves Mersch, guvernator, Banca Centrală a
Luxemburgului
• Nout Wellink, preşedinte, Banca Olandei
• Klaus Liebscher, guvernator, Banca Naţională a
Austriei
• Vitor Manuel Ribeiro Constâncio, guvernator, Banca
Portugaliei
• Matti Vanhala, guvernator, Banca Finlandei

• Comitetul Director este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi

patru membri numiţi de comun acord de guvernele statelor membre la
nivelul şefilor de stat şi de guvern, la recomandarea Consiliului Europei
şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului
Guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă
profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.
Mandatul lor are o durată de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Membrii Comitetului Director pot fi cetăţeni ai statelor membre, nu pot
exercita alte profesii remunerate sau neremunerate cu excepţia cazurilor
în care Consiliul Guvernatorilor acordă o derogare excepţională. Fiecare
membru prezent la şedinţe are dreptul să voteze şi dispune în acest
scop de un vot. Deciziile sunt adoptate cu majoritate simplă a voturilor
exprimate, iar în caz de egalitate, votul preşedintelui este preponderent.

Responsabilităţi:
o pune în practică politica monetară adoptată de Consiliul
Guvernatorilor

22
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
o transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţionale
o pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor
o are responsabilitatea afacerilor curente a BCE
Preşedintele prezidează Consiliul guvernatorilor şi Comitetul Director al
BCE şi reprezintă banca în exterior.

• Consiliul General se constituie din preşedinte, vicepreşedinte şi

guvernatorii băncilor centrale naţionale. Ceilalţi membri ai Comitetului
Director pot participa fără drept de vot la reuniunile Consiliului General.
Responsabilităţi:
o execută sarcinile tranzitorii;
o sprijină îndeplinirea funcţiilor consultative, colectarea
informaţiilor statistice, elaborarea rapoartelor de activitate;
o stabileşte regulile necesare standardizării procedurii contabile şi
informării asupra operaţiilor băncilor centrale naţionale;
o stabileşte condiţiile de angajare a personalului BCE;

În vederea coordonării politicilor monetare ale statelor membre a

funcţionat un Comitet Monetar care a fost înlocuit odată cu trecerea la cea
de-a treia etapă de către Comitetul Economic şi Financiar care are
următoarele misiuni:
o formularea avizelor, fie la cererea Consiliului Europei sau
Comisiei, fie din proprie iniţiativă;
o urmăreşte situaţia economică şi financiară a statelor membre ale
Comunităţii şi prezintă raportul Consiliului Europei şi Comisiei
Europei în legătură cu acestea;
o pregăteşte lucrările Consiliului Guvernatorilor care se referă la
anumite articole din tratat;
o cel puţin o dată pe an examinează circulaţia capitalurilor şi
efectuarea plăţilor care rezultă din aplicarea tratatului şi din
măsurile adoptate de Consiliu, propune soluţii de îmbunătăţire şi
prezintă un raport comisiei şi consiliului în legătură cu rezultatele
examinării;
23
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Ulterior a luat fiinţă Institutul Monetar European (IME), cu următoarele

sarcini principale:
o întărirea cooperării între băncile centrale naţionale;
o întărirea coordonării politicilor monetare naţionale ale statelor
membre, având ţintă finală stabilitatea preţurilor;
o supervizarea funcţionării SME;
o facilitatea folosirii monedei unice, dezvoltarea sa şi funcţionarea
în bune condiţii a sistemului de clearing;
o pregătirea instrumentelor şi procedurilor necesare pentru ducerea
la îndeplinire a politicii monetare unice;
o promovarea armonizării informaţiilor statistice;
o pregătirea regulilor pentru operaţiile BCN;
o promovarea plăţilor transfrontaliere eficiente;
o supravegherea pregătirii tehnice a bancnotelor euro;

IME poate (cu două treimi majoritate la vot) formula opinii şi recomandări
cu privire la orientarea politicii monetare şi valutare în fiecare stat membru.
Când un stat membru se confruntă cu probleme serioase, dezechilibre
ale balanţei de plăţi, şi astfel de probleme pot crea dificultăţi în funcţionarea
pieţei comune, Comisia Europeană poate recomanda acelui stat membru
implementarea unor măsuri, iar în cazul când acele măsuri se dovedesc
insuficiente sau nu au rezultatul scontat, Comisia poate recomanda Asistenţă
Mutuală. Dacă nici în acest caz nu se obţin rezultate, statului membru în
dificultate i se recomandă implementarea unei politici protecţioniste adecvate.

Comisia Europeană şi IME au urmărit progresele statelor membre în

ceea ce priveşte:
 obţinerea unei înalte stabilităţi a preţurilor
 menţinerea unei poziţii financiare adecvate
 aplicarea regulilor de fluctuaţii valutare în interiorul marjelor admise

24
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
 convergenţa obţinută de statele membre şi participarea lor la
mecanismul de schimb valutar

3 Reguli ce privesc personalul Băncii Centrale Europene

Angajaţii băncii(aproximativ 500) pot fi orice persoană care a obţinut un

contrast de angajare pe o perioadă nedefinită sau pe o perioadă mai mare de
un an într-o poziţie în interiorul BCE.
Privilegiile şi imunitatea de care beneficiază angajaţii trebuie să fie în
concordanţă cu interesele BCE. Aceste privilegii şi imunităţi nu vor scuti
personalul de a-şi îndeplini obligaţiile şi nu se vor sustrage de la îndeplinirea
legilor. Personalul îşi va realiza îndeplinirile cu conştiinciozitate şi nu în interes
propriu. Ei trebuie să se comporte într-o manieră corespunzătoare cu poziţia lor
şi BCE.
Ei nu au dreptul să participe la tranzacţii economice sau financiare care
ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea. În plus, politica personală de
investiţie şi activitatea financiară private vor fi în concordanţă cu veniturile şi
averea lor. Membrii vor fi obligaţi să respecte regulamentele şi după ce nu vor
mai fi în serviciul BCE. Dacă deciziile lor se interferează cu interesele proprii,
vor informa Comitetul Director. Membrii trebuie să direcţioneze acţiunile lor în
serviciul BCE; ei nu pot primi sau accepta nici un fel de remuneraţii externe
BCE.

Cu excepţia permisiunii Comitetului Director, membrii nu au dreptul să:

 divulge publicului informaţii sau materiale obţinute în timpul slujbei
 folosească informaţii sau materiale în scopuri personale sau private pentru
a treia parte
Angajaţii nu vor fi făcuţi răspunzători pentru nici un fel de prejudiciu
cauzat băncii sau unei a treia părţi cu excepţia cazurilor de neglijenţă excesivă
sau comportament necorespunzător
BCE va deschide un dosar personal fiecărui angajat.

25
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

IV POLITICA MONETARĂ A BĂNCII CENRALE EUROPENE

Politica monetară a SEBC a fost creată de către Institutul Monetar

European (IME).

1. Strategiile Băncii Centrale Europene

O strategie de politică monetară reprezintă ansamblul de proceduri care

fondează coerenţa deciziilor luate de o bancă centrală pentru a atinge
obiectivul său final. Obiectivul principal al SEBC reprezintă menţinerea
stabilităţii preţurilor şi susţinerea politicilor economice în Comunitate.
Strategia BCE în ceea ce priveşte politica monetară este una flexibilă,
având 3 elemente principale:
• controlul ofertei de moneda în euro;
• monitorizarea directă a ratelor inflaţiei în Zona Euro;
• examinarea altor indicatori cu privire la preţuri;

a) Afirmarea caracterului monetar al inflaţiei

Inflaţia, fără prezenţa monetară şi nivelul general al preţurilor nu ar

putea exista, cauza principală a acesteia reprezentând-o creşterea
necontrolată a preţurilor corespunzător cu masa monetară în circulaţie.
Deşi BCE are şi alte responsabilităţi, controlul inflaţiei este obiectivul cel
mai important, întrucât inflaţia este una dintre cele mai grave ameninţări pentru
stabilitatea şi creşterea economică, determină sporirea nesiguranţei cu privire
la rezultatele deciziilor în afaceri şi la profitabilitate, efecte negative asupra
costului capitalului, distorsionarea mecanismelor economice de piaţă,
încurajarea activităţilor neproductive.
Ca orice bancă centrală, BCE îşi îndeplineste acest obiectiv în primul
rând prin influenţarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare.

26
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Avantajele stabilităţii preţurilor se bazează pe patru argumente:
 eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a preţurilor relative
 diminuarea preţurilor curente de interes nominal
 economia din punct de vedere a resurselor reale care este mobilizată
pentru a reduce efectele de incertitudine asupra preţurilor viitoare
 dispariţia efectelor inflaţioniste asupra repartiţiei patrimoniilor reale şi
financiare şi asupra repartiţiei veniturilor între creditori şi debitori
Nici o bancă centrală nu dispune de instrumente de politică monetară
care să îi permită controlul direct asupra nivelului preţurilor.

b) Căutarea unei credibilităţi operaţionale

O politică monetară utilizează anumite instrumente pentru a-şi atinge

obiectivele finale. Uneori pentru a ajunge şi a controla ţinta finală este mai uşor
de a întrebuinţa un obiectiv intermediar; deci se poate vorbi de ţinte finale şi
ţinte intermediare.

INSTRUMENTE → ŢINTĂ INTERMEDIARĂ → ŢINTĂ FINALĂ

Pentru ca un obiectiv intermediar să fie competent trebuiesc luate în calcul:

 să fie un indicator fiabil evoluţiei obiectivului final, adică să existe o
puternică relaţie între aceştia doi
 trebuie să fie urmărit şi controlat de autorităţile monetare
 trebuie să aibă caracter de confidenţialitate
Obiectivele intermediare a politicii monetare sunt de trei tipuri:

Agregate monetare
Taxa de interes
Taxa de schimb

Credibilitatea operaţională
- eficacitate
- transparenţă
27
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
- responsabilitate din partea BCE
- orientare pe termen mediu - anticipări inflaţioniste pe termen mediu
- continuitate
- coerenţă cu statutul de independenţă a SEBC

c) Linia strategică adoptată

Institutul Monetar European (IME) a reţinut două strategii posibile pentru

Banca Centrală Europeană:
 un obiectiv monetar ca ţintă intermediară
 o ţintă directă asupra inflaţiei

Obiectivul monetar ca ţintă intermediară se bazează pe compararea evoluţiilor

prevăzute şi constatate a agregatelor monetare ca ţintă. Dacă creşterea
înregistrată a unui agregat monetar este mai rapidă decât creşterea anticipată,
politica monetară trebuie să devină mai restrictivă.

Ţintă directă asupra inflaţiei se bazează pe compararea inflaţiei prevăzute cu

cea realizată.
La 13 octombrie 1998 BCE nu a dorit să adopte nici una din strategiile
propuse de către IME şi a decis să-mi impună propria politică monetară
îndreptată asupra unui obiectiv final reprezentat de preţ şi a unui obiectiv
intermediar reprezentat de un agregat monetar.
Pentru a pune în aplicare aceste două strategii BCE s-a ajutat de cele
patru recomandări ale IME:
- a fixa un obiectiv cuantificat pentru inflaţie
- a fixa un obiectiv cuantificat pentru masa monetară
- a utiliza o gamă de indicatori
- a fi prospectivă

2. Tabloul politicii monetare a BCE

Prezentarea conţinutului exact şi detaliat al politicii monetare :

28
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
a) un obiectiv al inflaţiei strict cuantificat
- Un nivel al inflaţiei < 2% pe termen mediu. Acesta subliniază faptul că
BCE fixează limitele precise a valorii maxime a inflaţiei compatibilă cu
stabilitatea preţurilor ;
- Recurgerea la indicele IPCA (Indicele de Preţ a Consumului
Armonizat). Aceste indice a fost creat pentru a evalua mărimea
inflaţiilor naţionale în cursul celei de-a II-a faze a Uniunii Economice
Monetare, şi este calculat lunar pentru fiecare Eurostat.
b) o ţintă monetară
 Agregat monetar la nivelul preţurilor.
În concepţia BCE inflaţia reprezintă în ultimă instanţă un fenomen monetar
şi deci va trebui să controleze tendinţa evoluţiei masei monetare, rezultând
un aşa numit agregat monetar.
 Alegerea agregatului M3
Un agregat monetar se defineşte ca fiind suma monedei în circulaţie şi
atragerea anumitor exigibilităţi ale instituţiilor financiare. Aceste exigibilităţi
trebuie să aibă un caracter puternic monetar din punct de vedere al
agenţilor economici şi deci ne îndreptăm către lichiditate.
În sens mai restrâns şi imediat, moneda reprezintă o monedă fiduciară
(bancnote şi monezi) şi ansamblul depozitelor la vedere deţinute de public.

M1(40%) = Monedă fiduciară (7%)

(agregat restrâns) (+) Depozite la vedere (33%)

M2 (88%) = M1 (40%)
(agregat intermediar) (+) Depozite la termen <2 ani(20%)
(+) Depozite rambursabile cu preaviz
≤3 luni (28%)
M3 (100%) = M2 (88%)
(+) Pensiuni (4%)
(+) Titluri monetare şi intrumente din
piaţa monetară (6%)

29
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
(+) Titluri de creanţă cu o durată
≤2 ani (2%)

 O creştere anuală de referinţă pentru M3

Consiliul Guvernatorilor a anunţat la data de 1 decembrie 1998 o valoare de
referinţă cuantificată pentru creşterea M3 pentru anul 1999. Aceasta va trebui
să fie de 4,5%.

c) tendinţele inflaţioniste
• Cauzele non-monetare ale mişcării generale a preţurilor:
- factori exogeni (creşterea TVA-ului)
- factori endogeni
Recurgerea la o gamă largă de indicatori ca:
- evoluţia patrimoniilor financiare private
- evoluţia salariilor
- Indicatorii ofertei:
- procentul şomajului
- procentul utilizării capacităţii de producţie
- evoluţia costurilor salariale
- costul materiilor prime
- evoluţia procentului de schimb
- subvenţiile asupra producţiei
- evoluţia preţurilor industriale
- distanţa între producţia potenţială şi cea efectivă

3. Instrumentele şi procedurile de politică monetară

Instrumentele şi procedurile de politică monetară fixează cadrul

operaţional al politicii dusă de către BCE. Aceasta se află în raport cu trei
instrumente:
 Operaţiile de OPEN MARKET din care fac parte:

30
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
- operaţii de cesiune temporară
- operaţi ferme (vânzare-cumpărare de active de către SEBC)
- emisiunea de certificate de datorii de către BCE
- operaţii de schimb de devize a SEBC-ului
- lichidităţi în alb (depuneri la termen remunerate, efectuate de
bănci la SEBC)
Operaţiunile de open market au un rol important pentru că oferă
posibilitatea manevrării ratei dobânzii, gestionării situaţiei lichidităţilor
bancare şi orientării politicii monetare. În cadrul acestor operaţiuni un loc
important îl au operaţiunile de refinanţare, cunoscute şi sub numele de
reverse transactions, prin care BCE imprumută băncilor centrale
naţionale banii de care acestea au nevoie, cumpărând în schimb titluri
guvernamentale, cu obligatia ca băncile centrale naţionale să le
achiziţioneze înapoi în termen de 2 săptămâni.

 Facilităţile permanente permit furnizarea sau retragerea de lichiditate

ca:
- facilitatea de împrumut marginal
-facilitatea de depozit
Facilităţile permanente au scopul de a oferi sau de a absorbi
lichidităţile zilnice, de a indica orientarea generală a politicii monetare şi
de a limita ratele dobânzii pe piaţă. În această categorie se include două
facilităţi permanente, administrate de băncile centrale naţionale într-o
manieră descentralizată: facilitatea împrumutului marginal prin care se
pot obţine lichidităţi de pe o zi pe alta în schimbul unor active eligibile şi
facilitatea depozitului care permite efectuarea unor depozite pe termen
scurt ale băncilor centrale naţionale la BCE, atunci când acestea dispun
de lichidităţi excedentare. Rata dobânzii practicată în cazul facilităţii
împrumutului marginal serveşte drept plafon superior pentru rata
dobânzii interbancare, în timp ce rata dobanzii. în cazul facilităţilor
depozit are rolul de plafon inferior. Motivaţia este simpla: nici o bancă
naţională nu se va împrumuta la o rată a dobânzii mai mare decât ar
putea obţine de la BCE şi nu va acorda credite unei alte instituţii decât

31
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
BCE la o rată mai scazută, având în vedere că facilitatea depozitului nu
impune nici o limită superioară a sumei.

 Rezervele obligatorii

Cele trei instrumente (operaţii) sunt în acord cu:

• Contrapartidele exigibile a pieţei monetare care reprezintă un
ante-contract într-o operaţie financiară şi trebuie să răspundă la anumite criterii
de exigibilitate
• Activele exigibile unde toate operaţiile de credit a SEBC trebuie să
fie efectuate asupra unei baze de siguranţă (art.18 ce priveşte Protocolul
asupra SEBC şi BCE)
• Sisteme de plăţi ce abordează atât operaţiile de plăţi cât şi cele de
titluri de valoare. SEBC a pus în funcţiune două tipuri de mecanisme de plăţi:
a) Sistemul TARGET (acronimul lui Trans-european Automated
Real – time Gross settlement Express Transfer) pentru plăţile interbancare.
b) Sistemul de plăţi a titlurilor de valoare

V AUTORITATEA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

1 Introducere

Un moment semnificativ în schimbările mondiale majore poate fi

considerat crearea BCE, o instituţie internaţională cu un statut unic. Ea are
responsabilitatea majoră asupra politicii monetare în Euroland, unul din cele
mai mari conglomerate economice din lume. Cu toate că acoperă un număr
limitat de membri şi îşi focalizează activitatea asupra unei anumite regiuni
geografice, BCE se poate integra totuşi în grupul instituţiilor financiare
internaţionale puternice, ca de exemplu BRI, FMI ori al băncilor centrale şi al
trezoreriilor din SUA şi Japonia.

Toate instituţiile cer autoritate pentru a deveni efective, dar nu toate

instituţiile achiziţionează autoritatea pentru a realiza acest deziderat.

32
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Autoritatea nu de acordă de către un organ superior. Autoritatea este o
dispoziţie relaţională în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată
de către aceia care se supun. În timp ce autoritatea sunt adesea
interschimbabile, ele nu trebuie puse în poziţie conflictuală; autoritatea poate
să existe şi fără putere, în timp ce puterea nu conferă în mod necesar
autoritate. Ne punem în mod firesc şi întrebarea: cum reuşesc instituţiile
internaţionale să câştige autoritate, care la rândul ei le oferă efectivitatea? Care
este baza autorităţii instituţionale a BCE?

2 Extensia comunitară a autorităţii

În cazul analizat, trebuie să procedăm la o obligatorie plasare a

fenomenului autorităţii în cadrul unei comunităţi. Noţiunea de comunitate
conectează indivizii dintr-un spaţiu social şi întru-un anumit timp. Comunitatea
reprezintă de asemenea o conectare materială între diferitele colective de
agenţi; se pune la dispoziţia agenţilor suport şi resurse pentru realizarea
misiunilor şi obiectivelor acestora. In extenso, terenul comunităţii pune la
dispoziţie baza materială şi ideatică pe care se construieşte autoritatea
instituţională.

Pentru BCE, problema autorităţii în termeni comunitari poate fi

analizată pe mai multe nivele:
 statele membre ale UE constituie un teren comunitar unde se poate
pune problema autorităţii;
 clasa socială poate fi considerată un alt teren comunitar unde se poate
ridica problema autorităţii; de exemplu, capitalul transnaţional, clasa
oamenilor e afaceri cu orientare predominantă pan-europeană, precum
şi cadrul agricol de dimensiuni mari sunt numai o parte din forţele care
şi-au arătat disponibilitatea monetară;

Autoritatea instituţională a BCE nu poate fi acordată, oferită, delegată.

Ea trebuie să fie construită în cadrul actualelor relaţii care prevalează în UE.
Acest proces se poate realiza printr-o îngemănare balansată între

33
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
autonomia instituţională a BCE şi includerea în structura de decizie a
reprezentanţilor semnificativi ai comunităţii. Natura problematică a autorităţii
este tratată deseori în Economia Politică Internaţională ori în tratatele de
Relaţii Internaţionale. Autoritatea este considerată în termeni ai competenţei
şi anume ca relaţie între sarcinile unei instituţii, resursele şi puterea
legislativă care i se conferă. În acest fel, autoritatea este considerată ca un
produs derivat. Însă obţinerea unei puteri economice, militare sau sociale
poate fi un element crucial al autorităţii, dar nu poate fi redus numai la
aceasta; trebuie să fie luate în considerare şi relaţiile sociale şi politice care
preced formele de putere de mai sus. La rândul lor, teoriile „regimului”
recunosc semnificaţia angajamentelor constituţionale pentru instituţii; în
ceea ce priveşte autoritatea lor, fac referire la normele şi valorile interstatale
şi folosesc aceste elemente pe lângă resursele materiale în procesul de
considerare a puterii şi a autorităţii în politicile internaţionale. Teoriile
„regimului” sunt un pas înainte faţă de teoriile „puterii statale”. Pentru teoriile
„regimului”, autoritatea derivă dintr-o combinaţie complexă a resurselor
materiale şi ideatice emanând de la stat. Putem observa că în accepţiunea
susţinătorilor acestor teorii, autoritatea rămâne un produs derivat al statelor.

Un progres în analiza autorităţii comunitare îl constituie teoriile

care, pe lângă mecanismele prezentate mai sus, aduc la rampă şi
mecanismele şi circumstanţele cadrului complex al deciziilor şi al celor care
sunt puşi să ia decizii cu aplicativitate transnaţională. Tot în acest context
unii analişti fac referire la „internaţionalizarea” prestaţiei statelor şi a relaţiilor
acestora cu societatea civilă globalizată. Legat de aceasta, în construirea
autorităţii, pe lângă resursele materiale şi balanţa puterii, trebuie luat în
considerare şi consensul ideatic între diversele societăţi. În cazul BCE, va
trebui să analizăm deci comunităţile care constituie terenul central pe care
operează această bancă, modul cum aceste comunităţi şi BCE intră în
relaţii reciproce şi cerinţele pe care se bazează autoritatea BCE.

3 Conexiuni cu instituţiile europene

34
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Autoritatea BCE depinde în mare măsură de relaţiile reciproce dintre
această instituţie şi agenţii europeni. Se pot identifica două categorii de
comunităţi principale în care operează BCE. O primă categorie cuprinde
instituţiile publice cum ar fi guvernele statelor membre, membrii participanţi
la SEBC, organisme ale UE şi câteva instituţii internaţionale de bază
angajate în activităţi similare în ceea ce priveşte sistemul financiar global
(BRI, Federal Reserve din SUA, Banca Japoniei…). Cealaltă categorie
include comunităţile de afaceri şi financiare din Europa şi anumite grupări
ale societăţii civile din Europa. Prima categorie cuprinde autorităţi cruciale
pentru legitimitatea politică a BCE.
Realitatea atestă faptul că instituţiile publice din Europa îşi extind
suportul reprezentat de BCE şi conlucrează activ la realizarea succesului
acestei bănci.

Politica monetară trebuie să lucreze direct şi efectiv prin sistemul

financiar. Aceasta impune cu acuitate realizarea unei relaţii de conlucrare
solidă între BCE şi sistemul bancar şi financiar, din cel puţin trei motive:
 Un mare număr de politici monetare acţionează cel mai bine prin
intermediul sistemului financiar şi bancar, cum ar fi nivelul rezervelor,
angajarea în operaţiuni de piaţă deschise, stabilirea nivelului ratelor
dobânzii. Cu toate că aceste instrumente monetare afectează toţi actorii
economici, ele devin direct efective dacă băncile cooperează la
implementarea lor.
 Băncile centrale sunt împrumutători de ultim resort ai instituţiilor
bancare, ceea ce înseamnă că în situaţii de criză, băncile centrale
trebuie să se bazeze pe informaţii complete şi corecte şi pe relaţii de
lucru bine stabilite dacă doresc să acţioneze rapid şi în interesul
nemijlocit al sistemului financiar.
 În multe ţări, băncile centrale emit şi implementează regulamentele de
funcţionare a băncilor.

Deci băncile centrale trebuie să fie solid implicate în comunitatea

financiară din zona lor geografică şi politică. În cazul BCE, această

35
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
implicare nu se va realiza uşor. Pe de o parte, BCE nu are poziţia de
autoritate care emite regulamente privind funcţionarea băncilor şi altor
instituţii financiare care operează în zona jurisdicţiei acesteia. Misiunea ei
de bază este de a realiza stabilitatea preţurilor. Informaţiile în privinţa
sistemului financiar şi bancar din ţările membre vor parveni la BCE prin
intermediul SBCE. Mai mult BCE nu va acţiona ca împrumutător de ultim
resort pentru băncile din UE. Acest rol rămâne să fie executat de băncile
centrale din ţările membre. Această lipsă de implicare directă va fi suplinită
prin conlucrarea bună care se aşteaptă între BCE şi BCN ale ţărilor
membre.

Este important de menţionat că BCE nu are responsabilitatea

ultimă în stabilirea cursurilor de schimb ale monedei euro. Poziţia BCE este
mai mult consultativă în această privinţă. Dar are o responsabilitate
puternică „de facto” deoarece ea trebuie să organizeze intervenţia şi să
folosească instrumentele de politică adecvate pentru sprijinirea euro în a-şi
menţine cursurile la nivelele stabilite de Consiliul Miniştrilor din UE sau\şi de
Ecofin. În această direcţie, BCE are o influenţă puternică în structurarea
aranjamentelor monetare pe care le semnează UE cu terţii.

S-ar putea trage concluzia că BCE va fi slab integrată în

comunitatea financiară europeană cu excepţia organismelor UE şi SBCE.
Însuşi mandatul ei o îndepărtează de poziţia de emitent de regulamente cu
privire la activitatea băncilor din UE. Marginal se poate identifica legătura
directă a BCE cu băncile cel puţin în două domenii deoarece :
 ea va fi integrată în sistemul de plăţi interbancare TARGET
 poate cere băncilor să facă depozite la BCE pentru îndeplinirea unor
cerinţe privind rezervele
Mai ales acest ultim domeniu va pune BCE în relaţie directă cu
cele mai importante bănci europene, de care depinde în mod critic
operarea sistemului financiar european. Una din pârghiile prin care BCE îşi
poate impune autoritatea în rândul comunităţilor şi instituţiilor din UE este
acela de realiza cu succes sarcinile sale într-o perioadă mai lungă prin

36
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
folosirea unui mix de politici monetare care să aibă şi rezultate pozitive.
BCE se va bucura totuşi de autoritate, aceasta având în vedere puterea
legală a UE care stă în spatele BCE.

Prerogativele legale ale UE sunt absolut necesare pentru a

sancţiona autoritatea BCE. Aceste sancţiuni îşi trag puterea lor în primul
rând din statutul legal al banilor şi dependenţa absolută a creditului de
„legalfiat”. Forţa legii constituie sancţiunea ultimativă în problemele
financiare, fără de care instituţiile financiare nu pot funcţiona într-o
economie monetizată. Dependenţa economiei europene de trendul legal şi
de credit cere ca forţa legii sie efectivă şi, atât timp cât UE şi statele
membre sprijină şi se află în spatele uniunii monetare şi a BCE, nu se vor
putea ivi situaţii în care instituţii şi indivizi să poată anula şi deregla poziţia
BCE şi a membrelor SBCE.

Alte reflecţii asupra autorităţii în cazul instituţiilor internaţionale

vizează şi următoarele aspecte:
• crearea unei noi ordini a lucrurilor nu este lipsită de risc, ceea ce
este şi cazul uniunii monetare din Europa; cele menţionate mai
sus acoperă o problematică importantă de dezbătut în literatura de
specialitate, şi anume cum să se asigure Băncii Centrale
Europene o autonomie necesară pentru a pune efectiv în practică
politica ei monetară;
• analiza efectuată mai sus ne poate împinge să gândim şi despre
instituţionalizarea autorităţii unor instituţii internaţionale mai
generale, cum ar fi FMI, OMC, BRI; şi pentru aceste instituţii
realizarea autorităţii este legată printre altele şi de transparenţa
lor, precum şi de implicarea lor în zonele şi procesele de proximă
vecinătate a participanţilor\ membrilor; transparenţa arat iau decizii
şi pe ce bază, invitând totodată părţile la critică şi dialog;
• domeniul de suferinţă în ceea ce priveşte autoritatea acestor
instituţii este dat de relaţiile ambigue dintre respectivele instituţii şi
statele membre; aceasta nu influenţează capacitatea acestor

37
 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
instituţii de a-şi desfăşura activitatea, dar slăbeşte capacitatea lor
de a acţiona cu autoritate;
Se poate spune cu tărie că fără autoritate o instituţie este pur şi
simplu o nouă cale de distribuire a resurselor materiale şi a cărei utilitate nu
este evidentă fondatorilor la ivirea primelor semne de criză.

BIBLIOGRAFIE:

KIRITESCU, COTIN 1) “Moneda, mica enciclopedie”

2) “Relatiile valutar - financiare internationale”
TEULON, FREDERIC “Sistemul Monetar International”
Internet:
www.Google.com/banca centrala europeana.com
www.para –universitar/biblioteca virtuala para_un.com

38