Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fizioterapie
Fizioterapie
Bucuresti
Facultatea de Medicina Dentara
Bucuresti, 2006
Cuprins:
Kinetoprofilaxie si kinetoterapie.
Alaturi de kinetologia de recuperare exista kinetoprofilaxia anumitor afectiuni, precum: unele
boli ale aparatului locomotor (afectiunile reumatismale cronice, tulburarile de postura si
aliniament ale corpului, unele deficite congenitale, sechele definitive organico-functionale),
unele boli ale aparatului cardiovascular, unele boli de nutritie si metabolism, unele boli ale
aparatului respirator, bolile functionale ale sistemului nervos. Se deosebeste kinetoprofilaxia
primara (practicarea exercitiului fizic in vederea mentinerii starii de sanatate), de
kinetoprofilaxia secundara (pacientii sunt educati sa invete sa-si trateze deficitele functionale
si sa realizeze compensari).
Biofeedback-ul reprezinta un instrument clinic recunoscut inca din 1960. La timpul repectiv
trei surse stiintifice s-au unit spre a forma curnetul larg al biofeedback-ului modern:
electromiografia, electroencefalografia si studiul cardiovascular realizat de catre
psihofiziologisti. In timp ce ultimele doua surse sunt importante influienta lor asupra
recuperarii a fost limitata. Aplicarea in domeniul reabilitarii s-a nascut din munca de cercetare
si diagnosticul realizat prin EMG (electromiografia). Practicienii au fost constienti de ajutorul
considerabil oferit de feedback-ul imediat al semnalelor mioelectrice. Sunetul potentialelor
unitatii motorii poate grada intensitatea dorita a contractiei solicitand adesea ajutorul
pacientului.
In recuperare biofeedbackul electromiografic (EMGBF) si-a castigat locul sau in tratamentul
leziunilor de neuroni motori centrali, in special in ceea ce priveste musculatura retracturata
dar si producand relaxare asupra musculaturii spastice a pacientilor post-accident vascular
cerebral. EMGBF este util si in paralizia cerebrala si tulburarile musculo-scheletale in special
torticolisul spasmodic.
Biofeedback-ul se defineste ca o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, spre a
evidentia persoanelor unele dintre evenimentele lor fiziologice interne, normale sau anormale,
sub o forma de semnale auditive si vizuale care ii invata sa manipuleze aceste altfel
involuntare si nesimtite evenimente, prin manipularea semnalelor afisate. Tehnica introduce
vointa unei persoane intr-un loc al unuei bucle de feedback, deschisa; in ciuda acestui nume
artificial de biofeedback, un termen abordat de catre oamenii de stiinta si cliniceni dintr-o
serie de motive, inclusiv lingvistice. Spre deosebire de raspunsurile conditionate, omul trebuie
sa isi doreasca in mod voluntary sa schimbe semnalele spre un anumit scop.
Invatand pacientii sa-si controleze o paleta larga a proceselor fiziologice conduce la obtinerea
unor rezultate terapeutice extraordinare. De aceasta metoda beneficiaza in special pacientii cu
paralizie NMC si spastici date datorata leziunilor cerebrale.
In recuperare, cel mai util feedback este cel mioelectric sau EMG. Cuvantul electromiografic
nu e totusi o alternativa potrivita a acestei forme de biofeedback, deoarece pacientul si
clinicianul nu vad direct electromiograme sau o electromiografie. In schimb, semnalele
mioelectrice de la muschi sunt transformate in semnale acustice si vizuale care sunt usor de
inteles.
Biofeedback-ul pozitional. Aceasta tehnica este indicata cand scopul antrenamentului este
reglarea miscarilor, oferind pacientului posibilitatea de a recruta voluntar si de a relaxa
grupele musculare potrivite. Position sau movement feedback se foloseste spre a antrena
momentul potrivit si coordonarea necesare controlului miscarii. Exemple ale aplicarii position
biofeedback in recuperarea neurological includ:
antrenarea controlului pozitiei capului
coordonarea si controlul miscarilor mainii in ataxie si dupa chirurgia mainii
antrenarea pozitiei articulatiei genunchiului la copii cu paralizie cerebrala, la adultii cu
hemiplegie si purtatorii de proteze
Suplimentar, position feedback poate fi utilizat in recuperarea post-AVC cand muschiul ce
trebuie motorizat este inaccesibil sau dificil de a fi izolat (antrenamentul pronatiei si supinatiei
antebratului).
Biofeedbackul de presiune sau forta. Monotorizarea fortei poate fi indicata cand este necesara
informatia referitoare la nivelul fortei sau cantitatea de forta transmisa printr-un segment al
corpului sau printr-un dizpozitiv de asistare. De exemplu: pentru antrenarea ortostatismului
sau mersului, simetric poate fi utilizata monotorizarea fortei transmisa de-a lungul unei
extremitati la adultii si copiii hemiplegici. In mod asemanator, utilizarea unui feedback care
poate ajuta la antrenarea pacientilor hemiplegici spre a-si monotoriza cantitatea fortei care se
manifesta sau care ia nastere asupra unui dispozitiv de asistenta la mers. Secundar
monitorizarea incarcarii membrului este o potentiala unelta de evaluare menita sa analizeze
mersul.
Biofeedbackul temperaturii si a fluxului sanguin periferic. Controlul temperaturii sau a
fluxului sanguin periferic al extremitatiilor a devenit un instrumnent important al fiziologilor
clinicieni.
Biofeedbackul presiunii sanguine. Acest biofeedback presupune pletismografia obisnuita.
Pacientii sunt antrenati sa-si modifice iesirile cu sustinerea adaugata a antrenamentului de
relaxare pe calea EMGBF si a contorului temperaturii la nivelul extremitatii.
Antrenamentul controlului sfincterian. Acest antrenament utilizeaza traductori de presiune
introdusi in calanul anal sau vaginal astfel incat pacientii continenti beneficiaza de
monotorizare electronica asociata cu o forma modificata de conditionare operanta.
Biofeedback respirator.
Alte tehnici. Aproape toate functiile fiziologice de la clipit pana la activitatea stomacului si
intestinului sunt in investigatie cu senzori potriviti.
Domenii de aplicare:
Psihoterapie.
Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG prin care sa
monotorizeze nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica inrudita, antrnamentul
autogenic care nu presupune un echipament EMG specific. Domeniile controlului mioelectric
si a relaxarii musculare s-au unit la jumatatea anilor 1960. A putut fi dezvoltata astfel o
tehnica de ameliorare a tensiunii din durerile de cap. Acest tip de aplicatie a feedbackului
mioelectric a crescut si domina intregul domeniu. In timp ce recuperarea medicala se refera la
relaxare sau la reantrenarea musculaturii emiparetice, fiziologistii cliniceni si specialistii
medicinii psihosomatice isi limiteaza munca clinica la relaxarea profunda, combinand adesea
tehnicile jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de relaxarea instrumentala. In anii
1970 forma biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta forma, alphafeedback a fost
eliminate. In zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF singur sau in combinatie cu
feedbackul termic si adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele primare sunt durerea de cap
tensionara, durerile cornice de spate sin anxietatea. Relaxarea profunda se adreseaza direct
cauzei (tensiunii musculare). Un bun psihoterapeut isi poate invata pacientul sa se
autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe termen lung. Relaxarea corporala, generala sau
totala este utila in reabilitarea, alaturi de relaxarea tintita asupra musculaturii specifice aflate
in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii (torticolisul spasmzoic) si paralizie cerebrala, la
fel si la cei care au suferit un AVC si au spasticitate, terapia de relaxare mareste antrenamentul
performantei motorii imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice.
Managementul durerii cronice. Principala tinta a terapiei prin BF o constituie durerile de cap
tensionale, vasculare de tip migrenos, dar mai ales durerea cronica la nivelul spatelui si
extremitatilor.
Boala raynaud. Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin biofeedback
permitand ca 80% dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si autoregleze simptomele
cauzate de vazospasmul idiopatic la nivelul mainilor. Se utilizeaza un program care combina
EMG si feedbackul temperaturii pieli cu antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala. Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in vederea
antrenamentului BMF a planseului pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala sau ambele.
Biofeedback in domenii paraclinice precum medicina sportive si psihoimunologie.
Tratamentul si medicina de recuperare.
Specialistul care utilizeaza instrumentele de BF trebuie sa fie familiarizat cu elementele
fundamentale si terminologia electronicii fundamentale. Majoritatea dispozitivelor EMGBF
sunt imaginate pentru psihoterapie. Totusi ele sunt utilizate si intr-o serie de situatii care
privesc recuperarea medicala. Cand are loc relaxarea nu se aude nici un sunet sau nu este nici
un semnal visual in timp ce intensitatea semnalelor este mare cand activitatea musculara este
crescuta. Linistea de pe perioadele de activitate musculara crescuta este utila spre a invata
relaxarea musculaturii spastice atunci cand se utilizeaza o metoda opusa. Electrozii
tegumentali sau de suprafata sunt utilizati cu precadere in EMGBF. Se mai pot utilize
electrozi ce se insera transcutanat in situatia musculaturii ce nu poate fi izolata usor de catre
electrozii de suprafata. Cateodata se folosesc electrozi ac in cazurile in care nu exista semen
de activitate. Amplasarea electrozilor pentru reeducarea musculature slabit necesita precizie.
Electrozii trebuie plasati deasupra musculatuii tinta pe o suprafata de izolare anatomica
relative fata de musculature de vecinatate. Spatiul mare intre electrozi conduce la incrucisarea
reactiei (amplasati deasupra tibialului anterior ei vor receptiona semnale de la un
gastrocnemian spastic).
Baze neurologice ale EMGBF. Receptorii cutanati, proprioceptorii si imputurile vizuale si
auditive sunt armonizate la nivelul controlului precum cel de la nivelul cerebelului.
Plasticitatea si capacitatea de reinvatare a creierului trebuie considerate ca un fenomen mai
complex in comparatie cu rolul preluat de catre ariile specializate ale cortexului vecin. Poate
fi implicata activare unor cai care n-au fost antrenate inainte prin selectia naturala a celor mai
bune cai. Alturi de aceasta idee unii autori invoca posibilitatea infloririi dendridice care apare
in stadiile de reinvatare si care ar sta la baza recastigarii abilitatilor.
Aplicatii clinice in recuperare.
EMGBF si de forta la pacientii post-AVC.
Afectiunile membrelor inferioare precum:
extensia de sold si de genunchi (combinatia este o componenta importanta of stance
phaze of gait). EMGBF poate fi incorporat in cadrul exercitiilor care antreneaza
individual muschiul marele fesier. La fel EMGBF poate fi utilizat sa incurajeze
recrutarea cvadricepsului sau relaxarea hamstrings sau ambele.
flexia soldului cu extensia genunchiului
extensia soldului cu flexia genunchiului
abductia soldului
dorsiflexia gleznei
subluxatia de sold este o problema comuna printre pacientii cu hemiplegie flasca
Antrenamentul ambulatiei sau mersului utilizeaza EMGBF si de pozitie alaturi de force BF
menit sa antreneze muculatura specifica sau miscarile necesare pentru ambulatie. Atat faza de
stabilizare, cat si cea de balans.
Afectiunile membrului superior.
cotul si antebratul
combinatii ale miscarilor membrului
pumn si degete.
Biofeedbackul in alte situatii.
Leziunile spinale.
Paralizia cerebrala si traumatismele craniocerebrale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se asociaza
blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulare, crampa scriitorului si
distorniile torsionale sevre ale torsolui.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o leziune a
nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a simetriei faciale si
a functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara permite pacientului de a
procesa elementele vizuale si auditorii care reprezinta o continua acoperire a evenimentelor
fiziologice de care in mod normal nu e constient. Aceasta procedura permite pacientului sa
castige un control funcitonal al muschiului pe calea monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in reantrenarea
functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si nervilor lor motorii.
Concluzii.
BF clinic, in special EMGBF recunoaste drept principala si sigura aplicatie in reantrenarea
abilitatiilor motorii si in inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a traumatismelor craniene la
toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea informatiilor de la senzori electronici
privind functiile fiziologice pornind de la temperatura pielii, la presiune si la schimbarii
unghiului articular.
10.TENS, acupunctura, electropunctura, presopunctura,
tratamentul punctelor si zonelor trigger ca terapie adjuvanta a
patologiei de specialitate.
Leziunile traumatice ale partilor moi, orofaciale reprezinta ansamblul tulburarilor locale si
generale rezultate prin actiunea violenta a unui agent traumatizant. Intereseaza pielea si
mucouasa precum si elementele caracteristice zonei (sistem muscular, glande salivare, canal
lacrimal, nerv facial etc.). In functie de integritatea mucoasei sau tegumentelor, traumatismele
partilor moi se impart in 2 categorii distincte din punct de vedere simptomatic, evolutiv si
terapeutic: leziuni traumatice inchise si leziuni traumatice deschise.
Leziunile traumatice inchise ale partilor moi se numesc contuzii.
Contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte si se manifesta clinic sub forma de
echimoza, hematom, serom, stupoare musculara (contuzie musculara), zdrobire musculara.
Tratamentul acestora consta in aplicarea imediata de comprese umede reci pentru a provoca
vasoconstrictia si a diminua edemul si sangerarea intratisulara. Daca contuzia are caracter
extensiv se aplica un pansament compresiv uscat sau umed.
Leziunile traumatice ale partilor noi sunt solutii de continuitate tegumentara sau a mucoasei si
constau in escoriatie (zgarietura, abraziunea) si plagi.
Fracturile mandibulei.
Prin forma si functiile sale mandibula este expusa traumatismelor soldate cu fracturi. Cauzele
care produc solutia de continuitate osoasa pot fi traumatice, patologice si chirurgicale. In
cursul traumatismelor oro-maxilo-faciale pot fi interesate partile moi perimandibulare,
scheletul osos si centrii de crestere, dintii si parodontiul, articulatia temporomandibulara.
Vindecarea fracturilor mandibulare se poate face direct fara calus (este mai rapida si se
numeste videcare primara) si indirecta prin formare de calus (este mai lenta si se numeste
vindecare secundara). Durata imobilizarii mandibulo-maxilare pentru fracturile de mandibula
este variabila in fucntie de varsta si de complexitatea cazului clinic: pentru copii este de 3-4
saptamani, pentru adulti este de 4-6 saptamani, iar pentru varsnici si cei cu complicatii este de
6-8 saptamani. Tratamentul functional are ca obiectiv principal recuperarea functionala a
articulatiei temporomandibulare. Exercitiile de antrenament muscular sau de reeducare a
miscarilor mandibulei sunt de lunga durata, saptamani, luni, in functie de forma clinica a
fracturii. Ele se fac zilnic sau de cateva ori pe zi in sedinte de cate 20-40 min, dupa ce s-a
obtinut relaxarea musculara prin masaje, aplicarea de comprese sau infrarosii. Exercitiile
pasive sunt realizate cu ajutorul clemelor de rufe pe durata a 10-15 minute. Ele sunt urmate de
exercitii active, de protractie, diductie, inchidere, deschidere rectilinie. Se executa 10-20 de
exercitii mentinand fiecare contractie cate 8-10 secunde. Miscarea de baza este protractia in
directia contralaterala partii fracturate (fracturile apofizei condiliene).
Fracturile de masiv facial.
Aceste fracturi se mai numesc si fracturi ale maxilarului sau fracturi ale etajului mijlociu ale
fetei. Leziunile traumatice antreneaza 3 elemente anatomice participante ale focarului de
fractura: partile moi, scheletul osos, dintii si parodontiul marginal.
Traumatismele dentoparodontale.
Leziunile dentoparodonale sunt printre cele mai comune afectiuni traumatice orale. Leziunile
dentare pot consta in afectiuni ale structurii dure cu sau fara interesarea camerei pulpare, cu
sau fara afectarea parodontala. Clasificarea cuprinde: fracturi coronale, fracturi radiculare si
luxatii.
14.Fizioterapia in patologia articulatiei temporo-mandibulare:
prezentarea mijloacelor si modalitatilor fizioterapeutice,
clasificare, particularitati terapeutice
ATM este formata din condirul mandibular si fosa mandibulara a osului temporal cu
tuberculul articular, cele 2 componente osoase fiind separate prin discul articular. ATM este
considerata a fi o articulatie sinoviala compusa, considerand ca discul articular functioneaza
ca un element osos nemineralizat care permite miscarile complexe de la acest nivel. Fosa
mandibulara sau fosa glenoida are o forma elipsoidala, tuberculul articular sau condilul
temporar are o forma convexa, prezentand o suprafata articulara posterioara si o muchie,
asigurand realizarea miscarilor de inchidere-deschidere, condilul mandibular are o forma
elipsoidala cu axul mare, orientat transversal. Discul articular sau meniscul este format din
tesut conjunctiv dens, lipsit de vase si fibre nervoase. Discul este flexibil, in timpul miscarilor
putandu-se adapta nevoilor functionale ale suprafetelor articulare. Discul este atasat posterior
de un tesut conjunctiv lax numit tesut retrodiscal. Tesutul acesta este limitat superior de o
lama de tesut conjunctiv bogata in fibre elastice, care constituie lamina retrodiscala
superioara. Aceasta leaga posterior discul de osul temporar. La marginea inferioara a tesutului
retrodiscal se afla lamina retrodiscala inferioara, care leaga posterior discul de condilul
mandibular, fiind fomata din fibre de colagen. Restul tesutului retrodiscal este atasat posterior
ligamentului capsular care inconjoara intreaga articulatie (capsula ligamentala).
Legaturile superioara si inferioare ale portiunii anterioare a discului apartin, de asemenea,
ligamentului capsular fiind formate tot din fir de colegen. Superior, acestea realizeaza legatura
cu suprafata articulara o osului temporar iar inferior cu condilul mandibular. Suprafetele
articulare ale osului temporar si condilului mandibular sunt captusite cu tesut conjunctiv dens
si nu cu cartilaj hialin ca-n maroritatea articulatiilor. Aceasta asigura o rezistenta mai mare si
o capacitate reparatorie intensa. Discul este atasat de ligamentul capsular si median si lateral,
despartind astfel articulatia in 2 cavitati distincte, superioara si inferioara. Aceste cavitati sunt
captusite de membrana sinoviala, aceasta produce lichidul sinovial.
Ligamentele functionale ale ATM sunt ligamentele colaterale, ligamentul capsular care
inconjoara intreaga articulatie (capsula ligamentara) si ligamentul temporomandibular. In
deschiderea gurii, pe o distanta de 20-25 mm condilii executa o miscare de rotatie pura in
jurul unui ax.
Fiind o articulatie compusa, atat din punct de vedere structural si functional, ATM este
impartita in 2 sisteme distince: unul inferior, constituit din condilul mandibular si discul
articular (miscare de rotatie cecorespunde unei deschideri limitate a gurii) si un al doilea
sistem care alcatuieste compartimentul superior, complexul condil-disc (miscrile ample de
deschidere a gurii).
Evaluarile diagnostice apreciaza sensibilitatea, zgomotele articulare, modul in care sa fac
miscarile mandibulare, amplitudinea in directia miscarilor de deschidere, ca si a celor de
laterelitate si propulsie, apreciaza musculatura masticatorie ca si cea cervicala, examenul
odontal apreciaza eventualele edentatii, modificarile in pozitia dintiilor, mobilitatea, ocluzia.
Acestora li se adauga electromiografia, radiografiile, artrografiile, tomografiile, examenul
RMN, si artroscopia.
Disfunctia temporomandibulara.
Se numeste si sindrom algodisfunctional, ocluzo-articular sau sindrom dureros miofacial,
fiind o afectiune foarte frecventa, polisimptomatica, fiind considerata ca un defect de adaptare
a structurilor articulare la o serie de tulburari ocluzale sau miscari parafunctionale, la care se
adauga unele tulburari pshihice si stresul emotional.
Activitatiile sistemului masticator pot fi functionale (masticatie, deglutitie, fonatie) si
parafunctionala sau nonfunctionale (frecarea sau strangerea dintiilor, miscari involuntare ale
mandibulei care insotesc anumite ticuri). Activitatiile musculare parafunctionale sunt capabile
sa produca disfunctii temopromandibulare. Hiperactivitatea musculara nu este singura
responsabila de aparitia disfunctiilor, adaugandu-se alti factori, cum ar fi traumatismele, bolile
sistemice, tulburarile de crestere. Cand activitatea musculara nu este asociata cu masticatia,
deglutitia sau fonatia, ea este prin definitie parafunctionala. Studiile arata faptul ca muschii
masticatori pot fi activi si in timpul perioadelor nonfunctionale. Fiecare structura a sistemului
masticator poate tolera un anumit nivel al fortei dezvoltate de hiperactivitatea musculara.
Cand fortele aplicate asupra acestor structuri depasesc nivelul critic apare ruperea lantului
functional si depasirea nivelului de toleranta structurala, mai mult fiecare persoana are o
capacitate proprie de adaptare la o imperfectiune. Acest nivel individual de adaptare este
considerat toleranta fiziologica.
Simplul fapt ca activitatea parafunctionala creste, nu inseamna automat aparitia unei crize.
Atunci cand cresterea nu depaseste toleranta structurala a fiecarei componente, a aparatului
dentomaxilar, criza nu se instaleaza. In momentul in care activitatea parafunctionala depaseste
toleranta structurala a unei componente aceasta va ceda. Daca se intervine pentru rezolvarea
disarmoniilor ocluzale, activitatea parafunctionala va scadea, si disfunctia va fi rezolvata. De
exemplu, etiologia disfunctiei temporomandibulare trebuie sa includa mai mult decat
malocluzia, deoarece adesea, simptomele apar fara nici o legatura cu vreo schimbare a
conditiei ocluzare. In final, se poate spune ca disfunctia temporomandibulara este considerata
ca un deficit de adaptare a structurilor articulare la o serie de tulburari ocluzale, parafunctii, la
care se adauga o serie de tulburari phihice, printre care si stresul.
Anatomo-patologic, modificarile de mecanica si structura ale discului sunt insotite si de
modificari ale capsulei articulare, ale fibrelor pterigoidianului extern si ale structurilor osoase
mandibulare si temporare si ale sinoviei. In stadiul de debut se produc modificari inflamatorii,
reversibile, spontan sau dupa inlaturarea factorilor cauzali. Ulterior, modificarile functionale
se agraveaza si atrag dupa sine modificari morfologice ale structurilor endoarticulare de tip
inflamator sau degenerativ.
Simptomatologia disfunctiilor temporomandibulare este polimorfa, ea vizand dentatia,
musculatura si articulatia temporomandibulara. Simptomele musculare sunt alarmante,
bolnavul acuzand un disconfort muscular de la jena pana la dureri insuportabile (mialgii).
Contracturile musculare sunt urmate de miospasme si ulterior de miozite. Orice miospasm
neremis in 10-14 zile poate fi considerat miozita.
Sindromul algic se localizeaza la nivelul muschiului contractat sau iradiaza locoregional, sunt
exagerate de frig stari fiziologie, fiind calmate de caldura sau repaus. Asocierea durerilor
maseterine cu cele temporale si submandibulare este considerata patognomonica pentru
tulburarile de ocluzie.
Simptomatologia articulara temporomandibulara apare tarziu, durerile articulare aparand la
mobilizarea mandibulei cand se mesteca alimente dure sau lipicioase, durerea fiind datorata
tesuturilor moi periarticulare. Se pot asocia zgomote percepute de pacient in articulatie sub
forma de cracmente sau frecaturi. Salturile condiliene sunt recunoscute in urma studiului
miscarii verticale a mandibulei care nu se mai realizeaza in linie dreapta ci in zig zag.
O complicatie mai rara in cadrul disfunctiei temporomandibulare este hipomobilitatea
mandibulara, datorata fie reactiei inflamatorii secundare a muschilor si elementelor capsulare,
fie contracturii spastice produse de dezechilibrul ocluzal. Mai frecvent intalnita este
hipermobilitatea mandubulei, referindu-ne la subluxatia anterioara (recidivanta, habituala) si
la luxatia temporomandibulara acuta de tip anterior, definita ca o dizlocare completa a
condilului din cavitatea glenoida.
Tratamentul este medicamentos, infiltratii periarticulare cu xilina sau intraarticulare cu
hidrocortizon.
Tratamentul cu agenti fizici este de 5 tipuri si anume: termoterapia (caldura fiind emisa de o
sursa de raza infrarosii sau la laser cu CO2), crioterapia folosind kelenul, masajul tesuturilor
din zona dureroasa, TENS, terapia de relaxare a muschilor, tratamentul paliativ se poate
realiza fie prin blocaj intermaxilar, fie practicand o serie de exercitii de gimnastica a
musculaturii mobilizatoare a mandibulei.
Afectiunile inflamatorii si degenerative ale ATM.
Cea mai mare parte a afectiunilor endoarticulare sunt urmarea disfunctiei
temporomandibulare care produc initial modificari in relatia disc-condil cu aparitia
fenomenelor inflamatorii ale capsulei discului, tesutului retrodiscal sau ale articulatiei in
totalitate. Cand factorii cauzali ai disfunctiei se mentin apar fenomeme de inflamatie cronica,
degenerativa de tip artrozic, care deformeaza capetele articulare.
Capsulita si sinovita reprezinta un proces inflamator ce intereseaza capsula articulara si
sinovia, cu modificari ale compozitiei lichidului sinovial. Etiologia e reprezentata de
traumatismele acute, deschiderile exagerate ale gurii, miscarile masticatorii exagerate,
modificarile adaptarii structurilor discale care antreneaza tulburari in mecanica articulatiei si
procese inflamatorii de vecinatate. Clinic durerea miscarilor mandibulei poate fi insotita de
spasme musculare. Tratamentul este analgezic, antiinflamator, fizical (unde scurte si laser in
doze antiinflamatorii), kinetoterapie.
Retrodiscita este un proces inflamator localizat la nivelul tesutului retrodiscal a carei inervatii
senzitiva este foarte bogata. Suferinta apare ca urmare a unui trumatism acut sau in urma unei
malocluzi instalata brusc. Se poate ajunge la hemartroza urmata de aparitia anchilozei.
Tratamentul consta in repaus functional, 3-4 zile, dupa care se incepe kinetoterapia prin
miscari de deschidere, de lateralitate si protactie pentru a preveni aparitia anchilozei.
Artritele reprezinta un proces inflamator ce intereseaza toate structurile ATM, in anumite
forme clinice, putand sa produca modificari degenerative. Sunt descrise 5 forme clinice de
artrita: traumatice, infectioase, reumatoide, gutoase si degenerative de tip artrozic.
Tabloul clinic se caracterizeaza prin dureri, limitarea miscarilor active si semne de inflamatie
acuta. Tratamentul consta in kinetoterapie, activa si pasiva a articulatiei si mecanoterapie
pentru a preveni instalarea constrictiei si a anchilozei. In mod particular artritele degerenative
de tip artrozic sunt insotite de cracmente intraarticulare, crepitatii sau frecaturi, cat si printr-o
hipermobilitate mandibulara (subluxatia anterioara recidivanta autoreducitbila). Tratamentul
chirurgical clasic sau artroscopia pot fi urmate de procedee ale medicinii fizice cat si de
kinetoterapie.
Leziunile traumatice
Aceste leziuni cuprind contuzile ATM (repaus articular pentru 4-5 zile, infiltratii,
kinetoterapie si mecanoterapie), plagile articulare (kinetoterapia se incepe la 6-7 zile dupa
sutura) si este urmata de mecanoterapie, precedata eventual de infiltratii anestezice
periarticulare), luxatii acute temporomandibulare (sunt anterioare, posterioare si laterale, iar
tratamentul consta in reducerea luxatiei si imobilizarea temporara a mandibulei si ulterior
fizioterapia si kinetoterpia care vizeaza tratamentul hipermobilitatii mandibulare).
Constrictia mandibulei
Aceasta consta in limitarea permanenta, totala sau partiala, a miscarilor mandibulei datorile
unor imbolnaviri sau sechele dupa procesele patologice ale tesuturilor periarticulare. Se
instaleaza o hipertonie care beneficiaza de kineto si mecanoterapie, asociata cu agenti fizicari.
Mecanoterapia se face cu ajutorul unor dispozitive care deschid pasiv gura, dilatand lent si
bland mandibula cu 1-2 mm pe zi, exercitiile continuand 30-40 zile.
Anchiloza temporomandibulara
Ankiloza reprezinta limitarea permanenta a miscarilor mandibulei datorita organizarii unui
tesut osos care sudeaza mandibula de osul temporar, ducand la disparitia articulatiei.
Tratamentul este chirurgical urmat de mecanoterapie pana la reluarea spontana a miscarilor
care se incep in a 4-a zi. Dupa ce s-a restabilit complet functia masticatorie se recomanda
interventii plastice (osteotomi, osteoplasti) care sa corecteze efectele osoase dupa anchiloza.
Afectiunile congenitale si de dezvoltare.
In literatura de specialitate se mentioneaza si afectiunile congenitale si de dezvoltare, precum
aplazia condilului mandibulare, hipoplazia condilului mandibular si hiperplazia uni sau
bilaterala beneficiaza de plastii, de aditie cu material autolog sau bioceramic.
Tumorile ATM.
Cea mai frecventa tumora ATM este osteomul mandibular, urmat de tumora mieloplaxe,
osterocondrom, comdrom, fibromixom, si mai rar tumori maligne primare.
15.Fizioterapia durerii regiunii orale si maxilofaciale, inclusiv
durerea din cancer. Prezentarea mijloacelor si modalitatilor
fizioterapeutice, clasificare, particularitati terapeutice
Durerea este subiectiva si exprima o experienta senzoriala si emotiva neplacuta, asociata unor
leziuni tisulare reale sau doar potentiale si chiar imaginare. Anamneza urmareste sa localizeze
durerea, contextul aparitiei sale, sa stabileasca caracteristicile temporale ale durerii si
modalitatea de aparitie sau de instalare, timpul scurs de la debutul durerii pana in momentul
prezentarii pacientului la medic, intensitatea si durata durerii.
Raportat la sediul sau localizarea durerii, aceasta poate fi locala (traumatisme, inflamatii,
tumori), proiectata (reprezinta un raspuns dureros localizat in zona de distributie periferica a
nervului senzitiv care a transmis impulsurile aferente primare, cum se intampla in nevralgia
esentiala de trigemen), durerea transmisa, iradiata sau reflectata (aria de perceptie a durerii nu
coincide cu locul de declansare a ei sau cu punctul de plecare al impulsului, durerea fiind
transmisa spre periferie in alt loc decat cel cauzal, nu neaparat de-a lungul unei cai anatomice
precis definite, cum se intampla in patologia oro maxilo-faciala).
Durerea reprezinta un semnal de alarma a organismului si implica receptia sau perceptia ei,
starea afectiva sau emotionala si reactia la durerea resimtita. Exista mai multe criterii de
clasificare a durerii, printre care si cel care se refera la caracteristicile durerilor iar durerile
oro-faciale sunt grupate in acest context in: somatice, neurogene si psihogene.
Durerea somatica poate fi superficiala (cutanata sau muco-gingivala) sau profunda.
Cea profunda este, la randul ei, musculoscheletala (durere musculara, articulara, osoasa si
periostala, durerea localizata la nivelul tesutului conjunctiv si dentoparodontala) sau viscerala
(durere pulpara dentara si durere vasculara, precum nevralgia migrenoasa, odontalgia atipica,
migrena atipica, migrena clasica si durerea vasculara inflamatorie).
Durerea somatica superficiala provine din excitarea receptorilor nociceptivi din tesuturile
cutanate si din mucoase (exteroceptori) . Este o durere acuta si se declanseaza in momentul
actiuni agentului cauzal care poate produce si leziuni cutanoemucuase. Localizarea durerii
este precisa, durata durerii este limitata la timpul de actiune a excitantului, intensitatea durerii
este in concordanta cu actiunea stimulului, caracterul dureri este ascutit sau sub forma de
usturime, arsura, intepatura, declansarea durerii este data de contactul direct cu agentul cauzal
iar iradierea durerii este absenta, durerea ramanand localizata in zona de actiune a stimulului
dureros.
Durerea somatica, superficiala nu se insoteste decat in mod exceptional, de simptome asociate
vegetative sau motorii. Cand leziunile mucuoase sau cutanate sunt in contact direct cu
musculatura si cand durerea are caracter intens, se poate provoca contractie musculara
(trismus) sau reactii reflexe in timpul masticatiei. Durerea nu prezinta un orar temporal,
cedeaza la anestezia topica sau la cea prin infiltratie, ceea ce reprezinta o proba de diagnostic
referential fata de durerea profunda sau fata de durerile reflectate, transferate sau iradiate.
Durerea somatica profunda apare ca o consecinta a stimularii structurilor stomatice si
viscerale mai profunde si a amestecului de senzatii propoiceptive si interoceptive. Aceasta
durere raspunde la o stimulare mai intensa si este mai putin concordanta cu stimulul din
punctul de vedere al intensitatii si duratei. Localizarea durerii este mai difuza, durerea iradiaza
sau conduce la spasme musculare.
Exista 2 tipuri de durere profunda: durerea musculoscheletara si durerea viscelala.
Durerea musculoscheletara este propie tesuturilor care deriva din mezodern: muschi, oase,
articulatii, tendoane, ligamente, tesuturi conjunctive care se afla in legatura cu functiile
biomecanice. Durerea se poate manifesta local sau transferat reflectat (durerea odontogena
sau alveolara superioara).
Durerea care provine de la structurile musculoscheletare este inclusa ca parte a sindromului
disfunctie mandibulara. Durerea musculara isi are originea in contractiile musculare sustinute,
cauzate printre alti factori, si de pozitile anormale de postura ale mandibulei.
Durerea articulatiei temporomandibulare este si ea o durere somatica porfunda, propioceptiva,
se manifesta ca o durere difuza periauriculara, neputandu-se preciza daca durerea apartine
capsulei, ligamentelor, suprafetelor articulare sau discului (meniscului articular) si
ligamentelor lui. Durerea osoasa are drept cauza procesele patologice osoase traumatice sau
inflamatorii si mai rar tumorale sau osteosclerotice. Osul nu dispune insa de receptori
nociceptivi, durerea fiind proiectata, impulsurile plecand din perios. Durerea periostala este la
fel de intensa ca si cea intraosoasa, exemplul tipic fiind cea din acesul vestibular. Durerea
dentoparodoctala este cea mai frecventa durere orofaciala, dintii fiind considerati drept
sturcturi viscelare dar care functioneaza ca parte a sistemului musculoscheletic masticator. In
cadrul aceluiasi organ dental se poate face diferenta intre durerea viscelara pulpara si cea
periodontala (somatica profunda). Caracterul special al durerii periodontale este conferit de
particularitaiile anatomice ale acestui tesut. Paradontiul profund este dotat cu propioceptori
specializati pentru cerintele biomecanice, drept pentru care durerea care pleaca de la acest
nivel este de tip somatic profund si se aseamana cu ce provenind de la muschi, oase,
articulatii, tendoane, ligamente si tesuturi cojunctive. Receptorii din ligamentele periodontale
sunt capabili sa localizeze pozitia stimulului nociceptiv. Pe de alta parte, durerea periodontala
provenita din tesuturile parodontului superficial (gingival) este de tip somatic superficial,
avand toate caracterele durerilor superficiale exteroceptive. Spre deosebire de durerea
viscelara pulpara, cea periodontala nu este infulientata de stimuli termici si nu iradiaza, iar ca
intensitate este mai moderata fata de cea pulpara, fiind insotita frecvent si de adenopatie
submandibulara sau sumentoniera.
Durerea viscerala cuprinde durerea pulpara si durerea vasculara.
Durerea pulpara dentala prezinta o slaba localizare, iradiere la alti dinti sau la alte tesuturi,
durerea fiind difuza, stimuli durerosi fiind tributari nervului trigemen. Intensitatea durerii este
variabila, in pulpita acuta durerea raportandu-se la pozitia corpului si capului, durata poate fi
intermitenta sau continua cu exacerbari putand dura secunde sau ore-zile, durerea poate fi
spontana sau provocata de stiluli termici, chimici, mecanici, orarul durerii poate fi diurn sau
nocturn, predominand noctur. Dupa cum se vede, durerea odontoparodontala este datorata
parodontiului si pulpei, suferinta putand fi izolata sau concomitenta, tabloul clinic prezentand
o simptomatologie combinata periodontala (somatica profunda) si pulpara (viscelala)
predominand una sau cealalta dintre simptomatologi.
Durerea vasculara este o durere cu caracter somatic profund corespunzand teritoriului de
distributie a unui vas arterial, caracterul principal al durerii vasculare fiind cel pulsatir, in
crize. Nevralgia sau cefalagia migrenoasa se manifesta ca o durere intensa hemicefalica
precedatade semne premonitorii precum congestia fetei urmata de paloare. La instalarea
cefalagiei apare o vasodilataie pronuntata in teritoriul arterelor, durerea are caracter pulsatir,
compresiunea pe artera temporala superficiala, diminua afluxu sanguin in zona si calmeaza
durerea, calmare care se poate obtinesi prin derivate de ergotamia sau alti agenti
vasoconstrictori.
Migrena comuna sau atipica este o cefalagie hemicraniana cu caracter pulsatir, este
acompaniata de rinoree, edem conjunctival si hiperlacrimare lipsind reactiile autonome (grata,
varsaturi).
Migrena clasica este o cefalagie ce se deruleaza in etape precedata desimptome prodomale
urmate de stadiu cefalagic sub forma de hemicranie cu localizare orbitala, oculara, frontala si
mai rar temporala si ocivitocervcala. Criza dureaza cateva ore si cedeaza in cursul somnului,
durerea fiind insotita de fenomene vegetative, hiperlacrimare, greata si varsaturi. Punctele de
emergenta ale nervului trigemen sunt sensibile la palpare.
Durerea neurgena este localizata in limitele de distributie periferica a ramurii nervoase
afectate. Se clasifica in 2 grupe de dureri nevralgice: paroxistice si cele cu fond dureros
continuu. Durerile nevralice paroxistice cuprind nevralgia trigeminala esentiala, nervralgia
glosofaringiana esentiala si nevralgia nervului laringeu superior. Durerile nevralgice
parosistice se caracterizeaza prin integritatea anatomica a nervului afectat, instalarea
imprevizibila a crizei dureroase, intensitatea neobisnuit de mare a durerii, localizarea
unilaterala, caracter paroxistic cu durata foarte scurta, secunde, minute. Se mai numesc
nevralgii primare.
Durerile din grupa nevralgiilor cu caracter continuu cuprind durerile nevralgice tipice cu fond
dureros continuu si durerile nevralgice atipice care cuprind sindroamele nervoase nevritice (de
origine odontogena, nazala, sinuzala, auriculara, salivara si din procesele inflamatorii ale
oaselor maxilare), sindroame dureroase postraumatice (durerea stimulata, cauzalgie, anestezia
dureroasa, durerea faciala fantoma) si durerea faciala atipica.
Durerile din grupa acestor nevralgii exprima leziunile inflamatorii, traumatice, tumorale,
degenerative in teritoriul ramurii nervoase afectate si care pot fi puse in legatura cu puseul
dureros. Instalarea este treptata, intensitatea este moderata, durerea are caracter continuu,
dureaza minute, ore fiind localizata uni sau bilateral, durerea fiind secundara altor patologi.
Prin excelenta, nevralgia trigeminala esentiala proxistica beneficiaza de tratament cu T.E.N.S.
care se bazeaza pe teoria portii de control a mecanismului durerii. Este utila si crioterapia.
Sindroamele dureroase nevritice definesc o inflamatie a nervilor si se exprima subiectiv prin
durere. Durerile nevritice de origine dentara se afla in legatura cu structurile
dentoparodontale. Durerile nevritice de origine nazala sunt dureri transferate, fiind generate
de inflamatia mucuoasei vestibulului nazal superior, mijlociu si inferior ca si a cornetelor
nazale. Durerile nevritice de origine sinusala apar secundar infectiilor din aceste cavitati,
localizarea durerilor (trigeminala) putand trada o sinuzita frontala, sinuzita etmoidala si
sfenoidala si sinuzita maxilara.
Durerea psihogena nu are la baza o modificare patologica somatica ce poate fi depistata prin
examinari obiective, fiind rezultatul unor corelatii psihoafective ale bolnavului. In practica
medicala se poate constata trecerea de la durerea cu stimuli de origine obiectiva la durerea de
origine subiectiva. Explicatia care cuprinde atat aspectele obiective cat si cele subiective se
gaseste in teoria portii de control a durerii, teorie propusa de care Melzack si Wall in
incercarea de a explica modul in care diversele mecanisme phsihofiziologie influienteaza
procesul de perceptie a durerii. Teoria portii de control presupune existenta unor mecanisme
neurofiziologice, localizate in coarnele dorsale ale maduvei spinarii care functioneaza ca o
poarta sau ca un prag crescand sau descrescand propietatiile semnalelor nervoase transmise de
la periferie spre centru. Tratamentele acestei dureri sunt psihoterapeutice si urmaresc in
principal actiunea asupra mecanismelor portii de control a durerii. Intre tehnicile utilizate in
acest context se numara tehnicile de relaxare, strategiile psihoterapeutice cognitive,
biofeedbackul, hipnoza, acupunctura, tratamentul medicamentos. Biofeedback-ul este tehnica
fiziterapeutica prin care, cu ajutorul aparatelor electronice de amplificare, se urmareste
trecerea sub control consitent ai unor parametrii biofiziologici. Initial, aceste tehnici au fost
utilizate cu rezulate bune pentru durerea migrenoasa si alte cefalalgi vasculare, in care
pacientul s-a antrenat pentru contorlul dilatarii vaselor craniene printr-o tehnica de conrol
manual a temperaturii. Pentru durerea miofasciala se foloseste biofeedbackul electromagnetic.
Prin aceasta tehnica se folosesc semnale de microvoltaj de la muschi precum ridicatorii
mandibulei, pacientul fiind astfel antrenat sa-i relaxeze musculatura, sa-si reduca tensiunea
musculara si sa-si scada durerea. Acupunctura se bazeaza pe meridianele enrgetice,
urmarindu-se echilibrarea energetica prin utilizarea acelor.
16.Fizioterapia in pareza si paralizia de nerv facial. Prezentarea
mijloacelor si modalitatilor fizioterapeutice
Nervul facial isi are nucleul de origine in punte si apare extracranian prin gaura stilo-
mastoidiana, apoi se angajeaza in parotida unde se divide intr-un ram superior
(temporofacialul) si unul inferior (cervicofacialul). La iesirea sa din gaura stilo-mastoidiana,
facialul emite o ramura senzitiva pentru conductul auditiv extern (ramura senzitiva auriculara
posterioara), un ram pentru muschiul digastric si un ram pentru muschiul stiloidian.
Din punct de vedere motor, facialul inerveaza muschii frontal, orbicularul pleoapelor,
spancenosul, muschii obrazului, ai buzei superioare si ai aripii nasului (ramul temporofacial),
muschii buzei inferioare, barbiei si pielosul gatului (ramul cervicofacial). Drept actiune are rol
in miscarile fetei, asigurand mimica spontana si expresiva, cat si mimica voluntara, jucand rol
si in acomodarea la sunete.
Din punct de vedere senzitiv, prin intermediul nervului Wriesberg, asigura sensibilitatea unei
portiuni din conca auriculara, conductul auditiv extern, fata externa a timpanului (zona
Ramsay Hunt). Din punct de vedere sensorial, nervul facial culege sensibilitatea gustative din
2/3 anterioare ale limbii, inervata de lingual, ram din trigemen, pe care le transmite prin
nervul coarda timpanului la ganglionul geniculat si prin intermediul nervului Wriesberg, la
nervul gustative superior.
Din punct de vedere vegetativ, fibrele din parasimpaticul cranian inerveaza glanda lacrimala a
carei secretie o controleaza iar fibrele ce vin de la nucleul saliver superior inerveaza glandele
submaxilara si sublinguala, avand rol in actul salivatiei. Prin fibrele vasodilatataoare, are rol
in asigurarea circulatiei la nivelul unor artere cefalice. Etiologia suferintelor nervului facial
sunt diferite: dismetabolica, traumatica, tumorala, infectioasa, vasculara.
Paralizia faciala a frigore este o entitate patologica frecvent intalnita in practica medicala.
Debutul este, de obicei, brusc, dupa o expunere la frig, si se manifesta prin dureri
retroauriculare si instalarea unei asimetrii faciale, cu imposibilitatea inchiderii ochiului si
devierea gurii spre partea opusa, cea sanatoasa. Se constata stergerea pliurilor si santurilor
hemifruntii si a fetei de aceeasi parte, cu deschiderea larga a fantei palpebrale (largoftalmie)
prin paralizia orbicularului pleoapelor si scurgerea lqacrimilor pe obraz (epiphora), pleoapa
inferioara este cazuta si se afla in ectropion, comisura bucala este ascutita si coborata de
partea paraliziei, gura fiind deviate spre partea opusa. De asemenea, varful nasului este deviat
iar nara este largita si turtita. Pacientul nu poate increti fruntea, nu se poate incrunta sin nu
poate inchide ochiul de poartea bolnava. Devierea gurii se accentueaza cand pacientul executa
miscarea de de deschidere a gurii sau de aratare a dintilor. Din punct de vedere dynamic,
miscarile fetei din contextual plansului sau rasului, conduc la accentuarea celor deja aratate.
Consecinta paraliziei de facial este impoibilitatea de a pronunta labialele (b, m, p),
impposibilitatea de afluiera sau de a sufla si tulburari ale actului masticator (prin paralizia
muschiului bucinator, alimentele raman intre arcada dentara si obraz.
Reflexele naso-palpebral, corneean, cohleo-palpebral sunt abolite de partea paraliziei
Din punct de vedere al sensibilitatii obiective se constata dureri cu character de arsura situate
retroauriculare cat si la nivelul regiunii pavilionului urechii de partea paralizata.
Din pounct de vedere vegetative se constata o hiperlacrimatie, hiposecretie salivara si
sudorala. Cand exista doar o pareza faciala a frigore, semnele statice nu sunt relevante pentru
o asimetria faciala care poate fi evidentaiata insa prin anumite miscari. Cand pacientul inchide
ochii, de partea leziunii, genele nu sunt ascunse de pleoape si par mai lungi iar dintii
subliniaza asimetria cand pacientul este rugat sa ii arate, gura deviind spre partea sanatoasa.
Examenul electric arata o hipoexcitabilitate electrica ce poate evolua spre inexcitabilitate, in
functie de severitatea suferintei, conducand la degenerescenta electrica partiale sau totala.
Traseul EMG este de tip neurogen. Atat examenuul electric, cat si cel clasic dar si cel EMG,
pot aprecia intensitatea leziunii si posibilitatile de regenerale ale nervului facial.
Formele clinice ale paraliziei de nerv facial sunt: paralizia faciala periferica completa,
paralizia faciala frusta, in care semnele sunt discrete, diplegie faciala, paralizie faciala
recidivanta, paralizia faciala in bascula, paralizia faciala incompleta (prin sectionarea
incompleta a ramurilor terminale ale facialului, dupa traversarea glandei parotide), paralizia
de facial asociata altor forme de de lezine si suferinta.
Formele etiologice: leziunea de facial la nivelul protuberantei inferioare (poate fi interesat si
nervul oculomotor extern), leziunea in portiunea radiculara a nervului facial (pot fi afectati
simultan si nervii VIII, V, VI si cerebelul), lexiunea in conductul auditiv intern (se asociaza cu
paralizie de nervi VIII si VIII bis si otoragie), leziunea la nivelul apeductului lui Fallope
(sediul cel mai frecvent al suferintei), leziunea la nivel facial, in vecinatatea otomastoidiana
sau suferinta nervului facial in leziuni sau alte boli complexe sau leziuni asociate.
Evolutia paraliziei de facial este in raport cu etiologia si intensitatea leziunii. In forma sa
usoara, paralizia de facial se vindeca in decurts de 2-3 saptamanai. In formela grave,
afectiunea se vindeca in 2-3 luni. Aprecierea diagnosticului se face in raport cu modificarile
de excitabilitate.
Tratamentul paralizei faciale poate fi etiologic, chirurgical, fizicalkinetic. Tratamentul
etiologic se adreseaza factorului causal si consta in tratament antiinfectios, tratamentul
leziunilor traumatice, tartamentul medicamentos al paraliziei faciale a frigore, corticoterapie,
alte preparate antiinflamatorii, vitaminomineraloterapie, vasodilatatoare.
Terapia fizicala consta in aplicarea de termoterapie locala, la nivelul regiunii retroauriculare
mastoidiene: unde scurte, ultrasonoterapie si curenti diadinamici,galvanoionizari cu IK,
transauricular, masaj facial manual si electric, cand nu asociaza si spasm facial.
17.Bibliografie