===Curs “BALNEOFIZIOTERAPIA SI TEHNICI COMPLEMENTARE”===

CUPRINS:
I. Introducere. Istoricul fizioterapiei ca specialitate. Aplicabilitate in cadrul
patologiei studiate.
- Mijloace si modalitati terapeutice;
- Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice;
- Principii de diagnostic clinic-functional;
- Evaluarea clinic-functionala a pacientului;
- Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si modalitati
terapeutice.
II. Termoterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in cadrul
patologiilor de specialitate.
- Clasificare;
- Reguli de aplicare a termoterapiei;
- Obiective;
- Efectele locale si generale a termoterapiei;
- Motodologii de aplicatii a termoterapiei.
III. Electroterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in cadrul
patologiilor de specialitate.
- Bazele fiziologice ale electroterapiei;
- Curentul galvanic: proprietati fizice, efectele biologice, modaliati de aplicare,
indicatii si contraindicatii;
- Curenti de joasa frecventa aplicati in scop analgesic;
- Curenti de medie frecventa: efectele biologice, modaliati de aplicare, aparate si
tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii;
- Terapia cu curenti de inalta frecventa: actiuni biologice, modaliati de aplicare,
aparate si tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii;
IV. Terapia cu ultrasunete: proprietatile fizice, mecanisme de producerE;
V. Magnetoterapia: actiunea cimpurilor magnetice, efecte fiziologice, modalitati de
aplicare, indicatii si contraindicatii;
VI. Fototerapia cu RUF si RIR;
VII. Laseroterapia: modalitati terapeutice, mecanisme de actiune si indicatiile.

VIII. Terapia cu TENS, acupunctura, presopunctura, tratamentul punctelor si

zonelor trigger ca terapie adjuvanta ap patologiilor de specialitate.

BIBLIOGRAFIE
 I. Introducere. Istoricul fizioterapiei ca specialitate. Aplicabilitate in cadrul
patologiilor studiate

Fizioterapia sau Medicina Fizica actuala dispune de o fundamentare stiintifica

moderna. Metodele fizicale reprezinta doar o parte din arsenalul terapeutic al Medicinii Fizice
si de Recuperare Medicala la care se adauga Balneologia, ca parte traditionala a specialitatii.
Medicina Fizica sau Fizioterapia este o specialitate clinico-terapeutica ce presupune
interdisciplinaritate si care se bazeaza pe cercetarile moderne, clinice si experimentale, menite
sa confirme mecanismele de actiune si efectele agentilor fizicali aplicati.
Factorii sau agentii fizicali sunt reprezentati de:
Termoterapia (terapie utilizand agentul termic) cu varianta sa
Hidrotermoterapia;
Electroterapia (curentul continuu si cei de putere joasa si medie), la care se adauga
diatermia (curentii de inalta frecventa), magnetoterapia, fototerapia (RUV, RIR), laserterapia
de joasa putere, masoterapia (terapie prin masaj);
Kinetoterapia (terapie prin miscare) cu varianta sa, hidrokinetoterapia, terapia
ocupationala etc.
Alaturi de acesti agenti fizicali, specialitatea de Medicina Fizica si Recuperare
Medicala beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii neuromusculare electrice
transcutanate, ale tractiunilor si manipularilor, purtarea de orteze, proteze, prescrierea
medicamentelor adecvate, programe nutritionale adaptate etc.
Preocuparile privind efectele electricitatii asupra corpului omenesc sunt vechi si
dateaza din secolul al 18-lea iar nume precum Charles du Fay, Benjamin Franklin, Johan
Gottlob Krueger, Pivati, Bianchi si Veratti, Richard Lovett, Galvani, Volta, Wilkinson,
Faraday, G.B. Armand Duchenne, Erb, Stanger etc, sunt doar cateva dintre cele care s-au
impus in studiile si descoperirile efecuate, cat si in literatura de specialitate.
Electroterapia a beneficiat de o dezvoltare bazata pe date experimentale de fiziologie
si fiziopatologie inca din a doua jumatate a secolului al 19-lea dar si pe parcursul secolului 20.
Toate aceste date au contribuit la explicarea si intelegerea unor fenomene electrofizice si
electrofiziologice, ceea ce a condus la fundamentarea stiintifica a acestui domeniu terapeutic.
Studiile efectuate si descoperirile realizate de numerosi savanti in domeniu, precum Hodgkin,
Huxley, Nernst, Pfluger, Hermann, Gasser, Sherrington, Raymond etc, au asigurat progresele
obtinute de-a lungul timpului. Aceste progrese au facilitat dezvoltarea si diversificarea
cercetariilor privind amplificarea utilizarii si aplicarii electroterapiei asupra uneor domenii
largi de patologie umana.
Dupa cum se va vedea mai departe, electroterapia isi gaseste utilitarea in sfera:
patologiei reumatismale, inflamatorii si degenerative, neurologice, ortopedice si
posttraumatice, ORL, oro-maxilofaciale, circulatiei periferice, statusului post interventie
chirurgicala etc. Aceleasi afirmatii sunt valabile si in ceea ce priveste aplicarea curentului de
inalta frecventa sau diatermia, cat si in privinta fototerapiei, magntoterapiei si laserterapiei de
joasa putere.
In practica actuala de specialitate s-a recurs la introducerea unor noi metode
terapeutice si la perfectionarea celor deja existente prin combinarea mijloacelor si modalitatilor
terapeutice cunoscute si prezentate succint anterior. Pornind de la domeniile de baza ale
electroterapiei, s- a diversificat aplicarea ultrasunetelor in sistem pulsatil, terapia combinata a
curentilor diadinamici sau de joasa frecventa cu terapia de inalta frecventa, electroterapia
musculaturii slabite, terapia electrica a musculaturii spastice, combinarea curentilor continui
cu cei de joasa freventa, combinatii ale curentilor de medie frecventa, combinatii ale
electroterapiei cu laserterapia de joasa putere etc.
Toate aceste progrese prezentate, obtinute de evolutia cunostiintelor si tehnicilor din
domeniu, cat si de gradul de dezvoltare al aparaturii moderne de specialitate ne conduc la
convingerea ca fizioterapia va avea si in continuare realizari terapeutice spectaculoase in
majoritatea domeniilor de patologie medicala.
1. Mijloace si modalitati terapeutice
Principalele mijloace si modalitati terapeutice ale Fizioterapiei sau Medicinii Fizice si
de Recuperare Medicala se regasesc in stransa interdepenenta cu patologia careia se adreseaza.
Factorii sau agentii fizicali utilizati sunt reprezentati de: termoterapia (terapie utilizand
agentul termic) cu varianta sa, hidrotermoterapia (sau baia terapeutica), electroterapia (curentul
continuu si cei de putere joasa si medie), la care se adauga diatermia (curentii de inalta
frecventa, precum undele scurte si ultrasunetele), magnetoterapia, fototerapia (RUV, RIR),
laserterapia de joasa putere, masoterapia (terapie prin masaj), kinetoterapia (terapie prin
miscare) cu varianta sa, hidrokinetoterapia, hidrokinetoterapia, mecanoterapia, manipularile si
tractiunile, terapia ocupationala etc. Dupa cum aratam, specialitatea de Medicina Fizica si
Recuperare Medicala beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii neuromusculare
electrice transcutanate, ale acupuncturii, electropuncturii si presopuncturii, de purtarea de
orteze si/sau proteze, de prescrierea medicamentelor adecvate, de respectarea unor programe
nutritionale adaptate etc.

2. Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice.

Medicina fizica si de recuperare medicala (fizioterapia) se defineste drept evolutia

unei persoane spre un potential fizic, psihologic, social, vocational si educational maxim, in
concordanta cu infirmitatea psihologica sau anatomica proprie si raportat la limitele
ambientale (sau ale mediului inconjurator).
Procesul de recuperare presupune existenta unei echipe interdisciplinare in care
membrii sai colaboreaza, fiecare persoana are responsabilitati individuale, integrate in efortul
colectiv, organizatia functionand pe nivele ierarhice. Membrii echipei comunica in
permanenta si folosesc acelasi limbaj medical, cat si aceleasi sisteme de referinta in evaluarea
clinica si functionala a pacientilor. Echipa este alcatuita dintr-o serie de specialisti, intre care
si:
a. Specialistul in terapie ocupationala. Acesta evalueaza capacitatea de autoingrijire
a pacientului si ofera variante medicale de rezolvare a diferitelor situatii sau contexte
aparute la domiciliul bolnavului, exploreaza abilitatile vocationale ale pacientilor, asista
ceilalti specialisti la desfasurarea programului de recuperare medicala propriu- zis, educa
familia pacientilor cu deficite functionale etc.
b. Fiziokinetoterapeutul sau kinetoterapeutul. Acesta asista pacientul in aplicarea
programelor complexe de fizioterapie si de reeducare functionala (recastigarea mobilitatii
articulare, a fortei si rezistentei musculare, a coordonarii miscarilor, a sensibilitatii,
recuperarea mersului, ameliorarea sindromului algic musculoscheletal, utilizarea
dispozitivelor de mers, utilizarea aparatelor de reeducare functionala la sala de kinetoterapie,
aplicarea procedurilor de fizioterapie, asigurarea reposturarii corpului prin exercitii si educatie
medicala, realizarea evaluarilor functionale initiale, de etapa si finale etc).
c. Specialistul in terapie recreationala. Acesta utilizeaza activitatile recreationale
in scopul interventiei asupra comportamentului fizic, social sau emotional, spre a
produce o schimbare comportamentala dorita, in vederea cresterii si dezvoltarii normale
sau a recuperarii functionale a pacientilor.
d. Specialistul in orteze si proteze.
e. Asistenta de fizioterapie si recuperare. Este persoana care ii ajuta pe ceilalti
specialisti ai echipei si se asigura si de corecta ingrijire si medicamentatie a pacientilor.
f. Specialistul logoped.
g. Specialistul in psihologie.
h. Asistentul social. Este persoana acre asigura interfata pacientului cu familia si
echipa complexa de recuperare medicala.
i. Consilierul vocational. Acesta evalueaza potentialul vocational real al pacientului,
stabileste obiectivele de indeplinit, organizeaza activitatile in consecinta si se asigura de buna
lor desfasurare.
j. Alti specialisti, precum: dieteticianul, protezare maxilofaciala, specialistul in
medicina dentara, specialistul in audiologie, specialistul in aparatura medicala de specialitate
etc.
Fizioterapia se confrunta ca specialitate cu sindromul algo-disfunctional ce poate
apare la o anumita persoana, intr-un context patologic acut sau intr-unul cronic, inclusiv in
situatia malformatiilor congenitale, accidentelor sau traumatismelor. In timp ce semnele si
simptomele bolii acute dispar, ca urmare a tratamentului prescris si urmat de pacient, in
contextul suferintelor cronice se va considera o notiune noua, aceea de secventialitate a bolii
in termeni de infirmitate, incapacitate si handicap. Orice specialist trebuie sa stie definitia
acestor termeni, sa-i identifice corect la persoanele cu disfunctionalitate clinica si sa stie sa
asiste prin actiuni medicale si socioprofesionale persoanele in cauza.
Infirmitatea reprezinta orice pierdere sau anormalitate a unei structuri sau functii
fiziologice, psihologice sau anatomice. Infirmitatea reprezinta consecinta clinica sau
manifestarea unei boli sau a unei situatii cu implicatii medicale. Ea poate consta intr-o
pierdere anatomica (a unui membru, organ, tesut etc), cat si intr-o disfunctionalitate a unui
organ, aparat sau sistem. Infirmitatea este reprezentata de pierderea unui deget, scaderea
auzului, pierderea sau disfunctionalitatea unei parti din sfera oro-maxilofaciala, reducerea
mobilitatii unei articulatii, perderea de forta musculara, incoordonarea miscarilor,
deposturarea coloanei vertebrale etc. Diagnosticul este clinic.
Incapacitatea reprezinta restrictia sau pierderea aptitudinii de a executa o activitate
considerata pana in acea etapa, normala pentru individul in cauza. Incapacitatea este consecinta
unei infirmitati si se stabileste pe baza diagnosticului functional. Nu orice infirmitate este
obligatoriu urmata de o incapacitate dar orice incapacitate are la baza o infirmitate. De
exemplu, un pacient nu poate deschide usa, nu poate conduce masina, nu se poate aseza pe
scaun, nu poate merge fara a fi asistat la mers, nu pronunta corect cuvintele, nu se poate
alimenta diversificat etc. Se vorbeste astfel, despre incapacitati de locomotie, de dexteritate, de
autoingrijire, de comunicare, situationala etc. Modalitatea in care poate fi cuantificata
incapacitatea sau diagnosticul functional se poate face pe baza capacitatii de a performa
activitatile vietii cotidiene sau de zi cu zi (ADL-activities of daily living).
Handicapul reprezinta dificultatea unei persoane de a realiza relatii normale cu
mediul de viata, relatii in concordanta cu varsta si pregatirea sa, cu sexul, conditiile sociale si
culturale proprii. Handicapul este consecinta unei infirmitati sau a unei incapacitati, cand
acestea intra in conflict cu mediul social, profesional si familial al persoanei respective.
Persoana cu handicap este un infirm sau se afla in incapacitate de face fata normelor generale
si speciale ale mediului ambiental in care traieste, el nu se poate manifesta ca individ cu
personalitate completa si normala. Deci, nu mai poate fi sot, partener de afacere, muncitor,
tata, student, persoana independenta etc. De exemplu, pentru un interpret de muzica, o
afectiune localizata la nivelul articulatiei temporo-mandibulare il pune in incapacitatea de a-si
desfasura activitatea profesionala. Aceasta conduce la handicap profesional, cu deteriorarea
calitatii vietii persoanei in cauza. Se poate vorbi astfel, despre un handicap educational,
ocupational, profesional, familial, economic, de integrare sociala etc. Nu orice infirmitate cu
incapacitate determina handicap.
Pornind de la cele prezentate, fizioterapia si-a conturat obiectivele si a stabilit
metodologia utila in recuperarea medicala a urmatoarelor categorii sau domenii de patologie:
k. Afectiunile aparatului neuromioartrokinetic (NMAK) de origine neurologica,
ortopedico-traumatica si reumatologica (reumatism cronic degenerativ sau inflamator sau
abarticular).
l. Afectiunile cardiovasculare.
m. Afectiunile respiratorii cronice.
n. Afectiunile psihice, inclusiv tulburarile de vorbire.
o. Afectiunile senzoriale (vazul, auzul), inclusiv surdo-mutitatea.
p. Limitat, afectiunile dermatologice, digestive, metabolice, renourinare,
endocrine, inclusiv obezitatea etc.
Mijloacele si metodele fizioterapiei sunt adaptate patologiei careia i se adreseaza si
sunt reprezentate de:
q. Termoterapie.
r. Electroterapia, diatermia (curenti terapeutici de inalta frecventa).
s. Masajul terapeutic.
t. Kinetoterapia.
u. Laserterapia.
v. Hidroterapia.
w. serie de modalitati terapeutice adjuvante, precum biofeedback-ul, terapia
ocupationala, tehnicile de facilitare neuroproprioceptiva, protezarea auzului, vederii,
psihoterapia, terapia educationala etc.
3. Principii de diagnostic clinico-functional.
Interventia terapeutica trebuie sa fie fundamentata pe bazele unei evaluari corecte si
complete deoarece incapacitatea functionala se afla in contextul mai larg al patologiei
preexistente si concomitente. Diagnosticul medical se concentreaza pe antecedentele
pacientului si pe datele examenului clinic, permitand intr-o prima etapa, identificarea corecta a
bolii si stabilirea diagnosticului de boala, urmand ca specialistul in fizioterapie si recuperare
medicala sa stabileasca consecintele functionale ale bolii sau traumatismului si nivelul
functional actual, ceea ce reprezinta diagnosticul de recuperare medicala. Bilantul si
diagnosticul functional corect presupune o buna cunoastere a diferentelor dintre infirmitate,
incapacitate si handicap, la pacientul in cauza. Daca boala nu poate fi abordata pe cale
medicamentoasa si/sau chirurgicala, specialistului in fizioterapie si recuperare medicala ii
revine sarcina sa identifice prioritatile terapeutice si sa stabilesca un program complex de
recuperare medicala, stabilind obiectivele de indeplinit, mijloacele, modalitatile terapeutice si
metodele ce urmeaza a fi utilizate. Evaluarea clinico-functionala a pacientului este urmata
deci, de desfasurarea unui program ce cuprinde si alte modalitati terapeutice, alaturi de cele
clasice, bine cunoscute.
Spre deosebire de alte specialitati medicale, medicina fizica si de recuperare medicala
este comprehensiva, ea nelimitandu-se doar la un singur organ sau sistem functional al
organismului uman. Scopul principal al medicinii de recuperare este acela al readucerii
persoanelor cu diferite grade de disfunctionalitate (infirmitate, incapacitate, handicap) la o
independenta fizica, mentala, sociala si economica, maxim posibila. Drept urmare, trebuie
cunoscute si evaluate corect toate conditiile constatate la pacientul in cauza. In acest context,
ne vor interesa urmatoarele:
a. Aspectele legate de capacitatea de miscare (mobilizare, deplasare). Afectarea
acesteia poate fi subiectiva si/sau obiectiva, tinand de sindromul algic asociat sau doar de
gradul de disfunctionalitate, in sine. Se vor identifica si eventualele necesitati terapeutice si de
reeducare functionala, incluzand dispozitivele de mers sau alt necesar tehnic suplimentar
(orteze, proteze, dispozitive de electrostimulare, scaun cu rotile, carje, baston etc).
b. Aspectele legate de posibilitatea de a executa activitatile din viata cotidiana sau de
zi cu zi, inclusiv activitatile de autoingrijire. Ne intereseaza prezenta subiectiva sau obiectiva
a unor incapacitati, posibilitatile reale de rezolvare, asistenta tehnica si umana de specialitate.
c. Aspectele legate de realizarea capacitatilor/posibilitatilor de comunicare. Accentul
se pune pe identificarea aspectelor subiective si obiectice ale problemei ridicate, posibilitatile
de rezolvare si necesitatea utilizarii unor echipamente adecvate deficitului constatat.
d. Aspectele legate de interactiunea pacient-societate. Impactul social al
disfunctionalitatii poate fi perceput atat la modul subiectiv, cat si la cel obiectiv.
Intereseaza identificarea problemelor sociale ce necesita rezolvare imediata, cat si
posibilitatea de adaptare a unor echipamente si de a solicita insotitor la nevoie.
e. Aspectele psihologice sunt abordate din punctul de vedere al componentei
subiective si a celei obiective, intereseaza posibilitatile terapeutice de corectare si de
promovare a reechilibrarii psihologice a pacientului.
Toate aspectele prezentate vin in sprijinul afirmatiei conform careia tratamentul
problemelor medicale trebuie sa aiba in vedere si aspectele disfunctionale, apreciate cu
ajutorul evaluarii clinico-functionale.

4. Evaluarea clinico-functionala a pacientului.

Evaluarea clinica a pacientului incepe prin consemnarea antecedentelor si a
istoricului bolii si continua cu examenul fizic al pacientului (observatie, palpare, percutie si
auscultatie). Dupa identificarea elementelor examenului fizic care ajuta la stabilirea
diagnosticului de boala, specialistul in medicina fizica si recuperare medicala mai are in fata
doua sarcini de indeplinit:
f. Examinarea amanuntita a pacientului in scopul identificarii elementelor fizice
care definesc incapacitatea si handicapul si care se afla in legatura cu boala.
g. Identificarea restantului fizic, psihologic si intelectual, menit sa confere baza
de plecare in restabilirea independentei functionale.
Segmentele importante ale examenului clinic in fizioterapie si recuperare medicala
sunt reprezentate de: semnele vitale si aspectul general al pacientului, aspectul tegumentelor si
al ganglionilor limfatici, examinarea capului, ochilor, urechilor, nasului, gurii si fundului de
gat, a gatului, toracelui, regiunii precordiale si inimii, a vaselor periferice, a regiunii
abdominale, a sistemului genitourinar si rectului, a sistemului musculoscheletal, examenul
neurologic si cel functional.
In privinta examenului sistemului musculoscheletal, examinatorul trebuie sa posede
abilitati deosebite si experienta spre a putea identifica elemente fizice ce tin de fiecare regiune
a corpului si de fiecare element constituient, precum os, articulatie, cartilaj, ligament, tendon
si muschi. Acestor elemente li se adauga cele obtinute ca urmare a exmenului neurologic.
 Examinarea sistemului neuromioartrokinetic NMAK cuprinde inspectia, palparea,
bilantul articular (aprecierea gradului de mobilitate sau ROM assessement), aprecierea
stabilitatii articulare si bilantul sau testingul fortei musculare.
Inspectia poate identifica scoliozele, cifoza accentuata, hiperlordoza, deformarile
articulare, amputatia unui segment, absenta sau asimetria unor zone sau regiuni ale corpului
(dismetriile de membre), edem, inflamatie, congestie, deformarea tesutului moale, cicatrici,
fasciculatii musculare, atrofie musculara, hipertrofie sau ruptura musculara. Uneori, toate cele
prezentate nu sunt evidente si trebuie cautate cu atentie. Pe parcursul examenului fizic se
apreciaza si manifestarile sindromului dureros, precum si alte manifestari insotitoare.
Palparea sistemului MAK deceleaza si identifica structura de origine (os, tesut moale
sau alta structura anatomica) care confera sensibilitate si diformitate locoregionala. Se vor
palpa toate tesuturile aflate in vecinatatea zonelor cu hemoragie sau cu edem la pacientii cu
modificarea starii de constienta.
Aprecierea gradului de mobilitate sau bilantul articular se face in scop de evaluare
initiala, evaluare a programului de reeducare functionala efectuat, obtinerea feedback-ului
performantei terapeutice, aprecerea capacitatii de lucru sau in scop de studiu. Pentru aprecerea
gradului de mobilitate al unei articulatii se porneste din pozitia anatomica, ca fiind pozitia de
baza sau punctul zero. Exista o serie de factori care conduc la variatiile valorilor gradelor de
miscare obtinute. Acesti factori tin de varsta, sex, conditia fizica, obezitatea, contextul genetic.
Valorile ideale, cu care se compara cele reale, obtinute de la pacienti, reprezinta o valoare
medie propusa. Cand pacientul nu participa la evaluare, masuratoarea este efectuata in
exclusivitate de catre examinator si este pasiva iar cand pacientul insusi efectueaza miscarea,
gradul de mobilitate obtinut este unul activ. Daca comparam valorile activa si pasiva ale unei
miscari dintr-o articulatie, atunci pozitia de start, stabilizarea miscarii, aliniamentul
segmentelor si tipul goniometrului ar trebui sa fie aceleasi. In aprecierea recuperarii functionale
a mainii operate se realizeaza inregistrari grafice ale miscarilor degetelor.
Stabilitatea articulara reprezinta capacitatea elementelor structurale apartinand unei
articulatii de a rezista fortelor care se manifesta inoportun/necorespunzator. Stabilitatea unei
articulatii este determinata de:
h. Gradul de congruenta osoasa.
i. Integritatea structurilor cartilaginoase si capsulare.
j. Tonusul si forta musculara si ligamentara.
k. Fortele care solicita permanent articulatia.
Un exemplu in favoarea celor deja prezentate o reprezinta descrierea articulatiei coxo-
femurale care este congruenta si stabila, in timp ce articulatia glenohumerala se bazeaza pe un
suport musculoligamentar datorita lipsei de congruenta osoasa a capului sferic in relatie cu
fosa glenoidala plata.
Stabilitatea articulara este adesea compromisa prin afectiuni ce solicita frecvent
tratamentele specifice fizioterapiei si recuperarii medicale. De exemplu, sinovita inflamatorie
asociata puseelor bolii reumatismale cronice degenerative sau inflamatorii, slabeste capsula
articulara, cat si ligamentele de vecinatate, iar durerea ce survine va inhiba contractia
musculara periarticulara normala. Aceasta inhibitie predispune articulatia implicata la
susceptibilitate fata de agresiuni din partea fortelor normale si anormale, conducand la
instabilitate articulara. Instabilitatea articulatiilor segmentelor periferice si ale coloanei
vertebrale este des intalnita in situatii neurologice si posttraumatic. Excesul de miscare este
remarcat ca urmare a evaluarii functionale articulare. Studiile radiografiilor efectuate in flexie-
extensie sau executarea unor miscari exagerate asupra segmentelor interesate pot oferi date
importante atunci cand este suspectata o instabilitate articulara neexprimata in mod evident
clinic.
Bilantul articular mai poate evidentia: contractura in flexie prelungita cu aparitia unui
flexum articular, redoare articulara de cauza mecanica si/sau inflamatorie, blocajul articular
(prin prezenta unui corp strain intraarticular cum se intampla in ruptura de menisc sau in
suferintele reumatismale cronice degenerative etc) si ankiloza articulara (fibroasa sau osoasa).
In practica medicala mobilitatea articulara se poate aprecia prin comparatie cu
membrul contralateral. Programele de fizioterapie si recuperare medicala se adreseaza mai
putin gradului maxim de mobilitate articulara, preferandu-se reeducarea functionala a
unghiului functional, numit si unghi util de miscare, ce corespunde zonei de maxima utilitate
articulara in contextul activitatilor zilnice familiale, sociale si profesionale.
Bilantul muscular reprezinta evaluarea obiectiva a tonusului, fortei si rezistentei
musculare la efort. Evaluarea fortei musculare poate releva o hipertonie sau o hipotonie
musculara.
Valorile obtinute difera insa, in functie de varsta, sex, prezenta sindromului dureros,
starea de oboseala a pacientului, lipsa sau slaba motivatie a acestuia, teama, lipsa de intelegere
a testarii efectuate, prezenta unei suferinte de neuron motor central sau periferic, asociata.
Afectiunile neuronului motor periferic vor conduce la pierderea pattern-urilor motorii, in
concordanta cu nivelul/sediul suferintei. De exemplu, intr-o neuropatie periferica, hipotonia
musculara este
prezenta in teritoriul de distributie a radacinii nervoase afectate. Musculatura paretica
sau plegica din sindromul de neuron motor periferic difera de spasticitatea sau rigiditatea din
sindromul de neuron motor central. Bilantul sau testingul muscular se poate realiza corect
doar in urmatorul context: pacientul trebuie sa fie relaxat si sa colaboreze la evaluare,
cunoasterea corecta a anatomiei functionale si a biomecanicii locoregionale, cunoasterea si
controlul sindromului algic asociat, cat si asocierea datelor bilantului articular.
Obiectivarea bilantul muscular se realizeaza prin utilizarea unui sistem de cotare
international, sistem care foloseste scala de la 0-5, cu ajutorul caruia se apreciaza tensiunea in
tendon si masa musculara, forta si rezistenta muschiului.
l. Valoarea 0: nu se simte tensiune nici in tendon, nici in masa musculara, nu
apare schita de contractie, muschiul fiind practic denervat.
m. Valoarea 1: apare tensiune in tendon si in masa musculara iar contractia
musculara este modesta, nefiind urmata de miscarea segmentului.
n. Valoarea 2: se realizeaza o contractie musculara prin care se deplaseaza
segmentul scos de sub forta gravitationala si orice alta rezistenta care s-ar opune
o. Valoarea 3: contractia musculara este suficient de puternica spre a realiza
deplasarea segmentului impotriva gravitatiei dar fara sa existe vreo alta rezistenta
p. Valoarea 4: contractia musculara realizeaza deplasarea segmentului contra
gravitatiei la care se adauga o rezistenta medie.
q. Valoarea 5: contractia musculara este posibila si realizeaza deplasarea
segmentului contra gravitaiei, la care se adauga o rezistenta crescuta (maximala).
Examenul neurologic este la fel de important ca si acela al sistemului MAK,
impreuna alcatuind doua componente de baza ale examenului fizic standard, oferind
clinicianului posibilitatea de a identifica sursa disfunctionalitatii constatate si de a realiza un
program coerent de reeducare functionala a pacientului. Examenul neurologic cuprinde:
aprecierea statusului mental al pacientului, a functiei de vorbire si a limbajului, evaluarea
reflexelor, a nervilor cranieni, a integrarii motorii centrale, aprecierea senzatiilor si
perceptiei. In ceea ce priveste nervii cranieni, trigemenul (V) asigura inervatia muschilor
masticatori si sensibilitatea faciala iar facialul (VII), glosofaringianul (IX), vagul (X), si
hipoglosul (XII) asigura functia gustativa (VII, IX, X), expresia faciala (VII), functia
motorie a articulatiei temporo-mandibulare (VII, IX, X, XII) si functia de deglutitie (IX, X,
XII). Nervul accesor
(XI) asigura functionalitatea muschilor sternocleidomastoidian si trapez. In ceea ce
priveste reflexele, se urmareste prezenta corecta a stretch reflexului muscular, a reflexelor
superficiale segmentare si a celor patologice.
Integrarea motorie centrala este identificata prin aprecierea tonusului muscular, a
coordonarii miscarilor, evidentierea spasticitatii, a rigiditatii si incoordonarii miscarilor,
evidentierea miscarilor involuntare, constatarea apraxiei.
Tulburarile de sensibilitate se refera la aprecierea celei superficiale, a celei profunde
si a integrarii corticale iar tulburarile de perceptie sunt puse in evidenta prin identificarea
agnoziei, a lipsei de orientare stanga-dreapta, precum si prin aplicarea altor teste de perceptie.
Examenul si evaluarea functionala apreciaza consecinta infirmitatii, din momentul in
care a fost identificata, asupra statusului functional al pacientului. Acesta este evaluat la locul
de desfasurare a activitatii solicitate si in diferite situatii. Specialistul este interesat in a
determina statusul functional initial al pacientului in cauza, spre a putea stabili programul de
reeducare functionala si pentru a putea evalua in termeni de comparatie, progresele obtinute.
Nu se pierde din vedere nici evaluarea componentelor care apreciaza capacitatea de
comunicare a pacientului. In contextul prezentat, intereseaza posibilitatea pacientului de a se
alimenta, de a se imbraca, de a-si asigura igiena si toaleta personala, de a se mobiliza in pat, de
a-si asigura transferurile, de a se deplasa cu scaunul cu rotile, de a merge, de a conduce
vehicule.
Literatura de specialitate prezinta o serie de scale menite sa evalueze (sa identifice si
sa cuantifice corespunzator) statusul functional in contextul activitatilor zilnice. Aceste scale
permit aprecierea obiectiva a independentei sau al gradului de dependenta a pacientului in
realizarea diferitelor solicitari functionale, precum si tipul de asistenta (umana, tehnica,
mecanica) sau nevoia unui insotitor. In lumina celor prezentate, nivelele de dependenta sunt:
 Independenta, cand se pot efectua activitati fara asistenta fizica sau verbala.
 Nevoia de control sau supervizare, cand sunt necesare instructiuni verbale sau
alte tipuri de control.
 Nevoia de asistenta, cand este nevoie de ajutorul minim, moderat sau maxim al
altei persoane spre a reliza performantele asteptate.
 Dependenta totala de alta persoana.
Din momentul in care antecedentele pacientului si istoricul bolii sunt cunoscute,
examinarea fizica a fost efectuata, rezultatele notate, specialistul in fizioterapie si recuperare
medicala centralizeaza datele, elaboreaza o lista a problemelor de rezolvat si formuleaza un
plan terapeutic de urmat.

5. Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si

modalitati terapeutice apartinand fizioterapiei.
Agentii fizicali precum caldura, recele, lumina, frictiunea si presiunea au o vechime
de utilizare de mii de ani. Lor li s-au alaturat proceduri precum diatermia, electroterapia si
electrostimularea, masajul terapeutic, terapia prin campuri electromagnetice, laserterapia.
Tratamentele nu au fost nicicand statice, terapia prin miscare jucand in permanenta un rol
cheie in programele de fizioterapie si recuperare medicala.
 Fizioterapia se adreseaza pacientilor cu boli acute sau cronice, carora le asigura
ameliorarea sau diminuarea pana la disparitie a sindromului algic si limitarea
disfunctionalitatii cu promovarea restantului functional.
Principalele mijloace si modalitati terapeutice se adreseaza unui context terapeutic
complex, constand in:
 Pondere crescuta a cazurilor cronice, fata de cele acute.
 Repercursiuni negative ale facilitatilor oferite de gradul inalt de urbanizare, care se
regasesc sub forma sindromului de deconditionare si de dezadaptare fizica la efort si a
dezvoltarii unei patologii de stres psihic.
 Modificare unor obiceiuri cu promovarea altora, intens nocive pentru organismul
umna, precum consumul de alcool, de droguri, fumatul, sedentarismul, supraponderalitatea si
obezitatea de aport, prin dezvoltarea unor obiceiuri nutritionale nesanatoase si asocierea
lipsei de miscare.
 Accentuarea procesului de imbatranirea populatiei, cu polarizarea patologiei
si a preocuparilor teraputice spre geriatrie si gerontologie.
 Cresterea ponderii de aparitie a patologiei posttraumatice, in special in randul
tinerilor.
Avand in vedere cele prezentate, procedurile de fizioterapie si recuperare medicala s-
au mutat din sfera suferintelor acute spre cea a celor cronice, de lunga durata, terapia devenind
complexa si costisitoare pentru pacient si societate.
Curele de intretinere si recuperare functionala erau recomandate in anii trecuti de doua
ori pe an, ajungand ca actual, programele de fizioterapie si de recuperare medicala sa se
desfasoare pe perioade lungi de timp, raportat la gravitatea deficitelor functionale dobandite de
pacienti.
Programele de fizioterapie contin in medie, trei proceduri electrice si sau laserterapie,
care asociaza, de la caz la caz, masajul terapeutic si kinetoterapia ca atare sau efectuata pe
aparate. Numarul de sedinte este cuprins intre 6-10-15-18 zile, dupa care urmeaza o terapie de
intretinere functionala.

II. Termoterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in cadrul

patologiei de specialitate.
Termoterapia reprezinta acel segment al fizioterapiei care foloseste in scop
terapeuticmodificarile fiziologice induse prin provocarea unor schimburi calorice intre
organismul caintreg sau anumite segmente ale lui si mediul inconjurator.
Vorbim in general despre termoterapie care foloseste aplicatiile de caldura (
transferurile de energie termica dinspre un element almediului inconjurator spre organismul
pacientului) si despre crioterapie care folosesteaplicatiile de frig ( transferurile de energie
termica dinspre organism inspre un element almediului inconjurator). Unii autori includ in
termoterapie si proceduri cu aplicatiile de frig panala temperaturi scazand pana la +10 grade
Celsius. Pentru usurarea descrierii procedurilor, vomaplica si noi aceeasi metoda.

Prezentare, clasificare
In ceea ce priveste vectorul aplicat, procedurile de termoterapie se pot clasifica dupa
cum urmeaza:
a. Procedurile umede (hidrotermoterapia), care utilizeaza apa drept vehicul, agent sau
vector termic. Acestea reprezinta cea mai mare parte a termoterapiei si se prezinta sub forma
de comprese, impachetari, bai, dusuri etc.
 b. Procedurile uscate utilizeaza vectori care prezinta o conductibilitate termica mai
mica decat a apei, si anume parafina, namolul, aerul, lumina, nisipul.
In functie de gradul de penetrare in tesuturi al energiei calorice, sunt descrise doua
tipuri de termoterapie:
c. Termoterapia profunda (diatermia, care prezinta efect caloric pana la 3,5-7 cm).
d. Termoterapia superficiala (aplicatiile de parafina, lampile de lumina,
impachetarile, aplicatiile de comprese).
Acest tip de clasificare tine cont de faptul ca se poate realiza o conversie a altor
forme de energie in caldura, asa numita termoterapie de conversie, cum sunt RIR, curentul
electric de inalta frecventa sau ultrasunetele.
In privinta suprafetei pe care se aplica procedura de termoterapie, clasificarea cuprinde:
e. Proceduri locale, aplicate pe suprafete limitate ale corpului, si anume
compresele, cataplasmele, baile sau afuziunile locale.
f. Proceduri partiale, aplicate pe suprafete mai extinse ale corpului sau pe un
hemicorp, si anume impachetari, bai partiale, aplicatii partiale de parafina, bai alternante.
g. Proceduri generale, aplicate pe toata suprafata corpului, precum baia
generala, impachetari generale, afuziuni generale.
Referitor la temperatura utilizata in cadrul procedurii de termoterapie, se poate vorbi
despre:
h. Proceduri de crioterapie, ce utilizeaza agentul termic cu o temperatura aflata sub 0°C.
i. Proceduri reci, clasificate la randul lor in proceduri reci propriu-zise, cu
temperaturi de pana la 20°C si proceduri racoroase, cu temperaturi de pana la 32°C.
j. Proceduri calde, cu temperaturi cuprinse intre 36-45°C, reprezentate de baile calde,
cu temperaturi cuprinse intre 36-37°C, baile hiperterme, cu temperaturi cuprinse intre 38-
39°C si baile intens hiperterme, cu temperaturi de peste 40°C.
k. Proceduri de termoterapie propriu-zisa, care utilizeaza temperaturi cuprinse intre
45- 80-100°C, incluzand aplicatiile de parafina, de namol sau nisip, baile de lumina, sauna.
l. Proceduri alternante, cu aplicatii alternative de cald si rece, vizand, in principal,
stimularea circulatiei locoregionale. Procedurile sunt multiple, pot fi locale, partiale sau
generale, utilizand diferite valori de temperatura ale vectorului termic (sauna, izvoare calde,
dusuri reci, baie de namol).
m. Proceduri ascendente, la care temperatura vectorului termic este crescuta progresiv,
cu rolul de calire a organismului.
n. Proceduri de terapie contrastanta (efectele sunt datorate reflexului hiperemic, ce
apare la expunerea alternativa a organismului sau a unor segmente la agentul termic cald si
rece, in cadrul unei singure proceduri, precum baia sau dusul, de exemplu). Baia contrastanta
este utila, in special in programele terapeutice ale poliartritei reumatoide si in distrofia reflexa
simpatica sau algoneurodistrofia.
Reguli de aplicare a termoterapiei.
Aplicarea procedurilor de termoterapie se supune unor reguli generale, fundamentate
experimental si stiintific, dupa cum este prezentat in cele ce urmeaza:
o. Orice prescriere a unei proceduri de termoterapie este obligatoriu precedata de un
examen clinic complet, pentru a se depista si diagnostica eventualele leziuni tegumentare,
bolile infecto-contagioase intercurente, afectiunile cardiovasculare, sau respiratorii,
endocrino-metabolice, neoplazia etc.
p. Termoterapia se aplica la minimum 30 minute postprandial.
q. Procedurile generale se recomanda sa se aplice dimineata.
 r. Procedurile succesive de termoterapie necesita respectarea unui interval de timp
liber (2 ore) intre ele.
s. Numarul de aplicatii zilnice, recomandate unui pacient trebuie sa fie limitat.
t. Eforturile fizice exagerate, perioadele de stress sau insomnie, alte afectiuni
precum cele de tip colicativ etc, contraindica aplicarea procedurilor de termoterapie.
u. Procedurile de termoterapie generala seintrerup pe perioada ciclului menstrual.
v. Pacientul isi va goli vezica urinara si intestinul inainte de aplicarea
procedurilor.Aplicarea unor excitanti mai puternici necesita avizul medicului
specialist.
w. Pacientilor cu tulburari circulatorii periferice, aplicarea procedurilor reci se face
dupa o incalzire prealabila.
x. Procedurile calde prelungite sau intens hiperterme sunt urmate de o perioada de
racire, in vederea combaterii atoniei vasculare periferice.
y. Medicul specialist stabileste parametrii de temperatura, durata a procedurii,
intensitate, topografie cutanata etc, indicatii ce trebuie respectate
z. Pacientul este supravegheat pe tot parcursul procedurii iar aplicatia se intrerupe
la aparitia oricaror manifestari de intoleranta aparute, pentru prevenirea accidentelor.

Obiectivele termoterapiei se definesc in legatura cu mecanismele sale de actiune. Ele

vizeaza:
aa.Reechilibrarea verigilor fiziologice ale termoreglarii,
bb. Interceptarea verigilor fiziopatologice implicate in afectiunile localizate, in
special la nivelul aparatului locomotor,
cc.Modularea reactivitatii organismului la mediu prin cresterea capacitatii de
aparare imunitara specifica si nespecifica a acestuia,
dd. Cresterea capacitatii de adaptare a organismului la variatiile termice ale mediului.
Factorul termic actioneaza la nivelul aplicatiei, deci locoregional, cat si la nivelul
intregului organism.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia se afla, dupa cum aratam,
in legatura cu reactia organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Aceasta este
caracterizata prin reactia dermovasculara, modificarea frecventei cardiace, a frecventei
respiratiilor si intensitatea reactiei subiective a pacientului la aplicarea stimulului.

Efectele aplicatiei locoregionale a factorului termic (cald-rece) sunt:

ee.Miorelaxant-antispastic,
ff. Analgezic,
gg. Vasculoactiv-hiperemic, antiinflamator-resorbtiv,
hh. Biotrofic prin modularea proceselor metabolice,
ii. Modularea elasticitatii tesutului conjunctiv.
Efectele generale ale aplicatiei factorului termic sunt:
jj. Cresterea performantelor aparatului NMAK (neuromioartrokinetic) la nivelul
tuturor structurilor sale componente, prin cresterea debitului circulator, cresterea elasticitatii
fibrelor musculare si a eficientei contractiei musculare si ameliorarea elasticitatii colagenului
apartinand tesutului conjunctiv,
Inducerea efectului vasoactiv superficial si de profunzime,
Antrenarea mecanismelor de termoreglare (pe calea termoterapiei cu factori
contrastanti cald-rece),
 Inducerea efectului analgezic (pe cale directa, cu scaderea sensibilitatii si excitabilitatii
fusurilor neuromusculare si prin mecanismul controlului portii, cat si indirect, prin modularea
circulatiei, efectul mioralaxant-decontracturant si antiinflmator, secundar).

Contraindicatiile majore ale termoterapiei, regasite si in literatura de specialitate, sunt:

Sindromul inflamator acut,
Hemoragia acuta,
Sindromul ischemic acut,
Discraziile sanguine,
Tulburarile de sensibilitate,
Leziunile tegumentare,
Neoplaziile.

Metodologia aplicatiilor de termoterapie (proceduri umede sau hidrotermoterapia)

Principalele aplicatii de termoterapie (proceduri umede) sunt compresele,
cataplasmele, hidrofoarele, impachetarile, frictiunile, perierile, spalarile, afuziunile, dusurile,
baile.

Compresele reci
Compresele reci sunt indicate in procesele inflamatorii sau dureroase acute iar cele
calde se aplica in procesele subacute sau cronice. Compresele sunt cele mai simple proceduri
de termoterapie, ele constand in aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucati textile,
de dimensiuni variate, inmuiate in apa aflata la temperaturi diferite. In functie de temperatura,
compresele sunt reci, calde, alternante, stimulante si cu aburi. Ele pot fi aplicate pe
extremitatea cefalica, regiunea cervicala, abdomen, torace posterior, regiunea peri si
subombilicala, membre superioare si inferioare. Ca reguli generale, compresa trebuie sa fie
bine intinsa pe suprafata tegumentului, stoarsa, sa nu jeneze circulatia locoregionala,
tegumentele se nu prezinte leziuni sau semnele vreunei suferinte.
Compresele reci se inmoaie in apa rece iar pentru mentinerea temperaturii constante
se schimba din 5 in 5 minute sau se combina cu punga cu gheata, aplicatia variind intre 20-60
minute. Efectele urmarite sunt: antitermic, antispastic, antihemoragic, antiinflamator,
antialgic.
Compresele calde se inmoaie in apa la temperatura de 38-43°C sau de 45-55°C (cele
fierbinti), se aplica acoperite, pentru a li se mentine temperatura constanta, durata procedurii
fiind de 20-60-90 minute. Efectele urmarite sunt: antispastic, analgezic, hiperemiant, resorbtiv
(util in inflamatiile cronice).
Compresele alternante recurg la aplicarea unei comprese calde, de 40-50°C, timp de
2-3 minute, urmata de o compresa rece, de 12-16°C, cu o durata de 30 secunde-1 minut, de 5-
6 ori. Se incepe cu compresa calda si se sfarseste cu cea rece. Efectele urmarite constau in
stimularea circulatiei sanguine si a sistemului neuromuscular.
Compresele stimulante sau Priessnitz necesita doua bucati textile, una mai mica, udata
cu apa la temperatura camerei, stoarsa bine si aplicata pe zona interesata, cealalta compresa
este uscata si se aplica peste prima, depasind-o cu 2-3 cm in dimensiune. Durata procedurii este
de 2-6-12 ore. Efectele aplicatiei constau in stimularea proceselor biologice nervoase si
circulatorii locale, fiind utile si in suferintele cronice, stimuland capacitatea de aparare si
metabolismul local.
Compresele cu aburi constau in aplicarea locala a unei textile uscate, peste care se
aseaza o bucata de textila inmuiata in apa fierbinte, la 60-70°C, bine stoarsa, peste aceasta
aplicandu-se o a treia textila, uscata. Durata procedurii este de 20-60 minute. Efectele acestei
proceduri sunt resorbtiv, analgezic, antispastic.
Compresele cu diferite substante, cum ar fi alcoolul, sulfatul de magneziu, solutie
burov, actioneaza prin factorul chimic aplicat, efectul urmarit fiind acela de scadere a
edemului si inflamatiei locale.

Cataplasmele
Cataplasmele constau in aplicarea la nivelul tegumentului, in scop terapeutic, a unor
substante organice sau anorganice, aflate la temperaturi diferite. Acestea pot fi umede sau
uscate, calde sau reci, frecvent utilizate fiind cele umede si calde.
Cataplasmele umede utilizeaza plante medicinale sau diferite substante care capata,
prin amestecare cu apa calda, un aspect pastos. Amestecul se introduce intr-un saculet sau se
aseaza intre doua bucati de textile si se aplica pe zona de tratat, apoi se acopera cu o bucata de
textila mai groasa, pentru a impiedica racirea. Se mentine 20-30 minute sau pana cand apare o
senzatie de disconfort. Cele mai des folosite cataplasme sunt cele cu paine, tarate, seminte de
in, faina de grau, orz, ovaz, porumb, musetel, menta, nalba, mustar, hrean.
Cataplasmele uscate utilizeaza tarate de grau, de secara, de porumb, sare, nisip, care
se incalzesc in prealabil la o temperatura suportabila, se intriduc intr-un saculet si se aseaza in
stare uscata pe zona de tratat.
Efectele termic si chimic al aplicarii de cataplasme conduc la hiperemie, resorbtie,
antispasticitate, analgezie. Cele mai frecvente indicatii ale aplicarii de cataplasme sunt:
afectiunile reumatismale subacute sau cronice, degenerative sau inflamatorii, afectiunile
tesutului moale, nevralgiile, suferintele colicative abdominale, contracturile musculare.
Impachetarile sunt proceduri de termoterapie care constau in impachetarea unei parti a
corpului sau chiar a corpului in intregime intr-un cearceaf, in parafina, nisip sau namol, peste
care se aplica un cearceaf sau o patura uscata. Impachetarile umede utilizeaza temperaturi de
18-20°C, durata unei impachetari este de 60-80 minute iar dupa procedura se recomanda
aplicarea unei scurte proceduri de racire (baie, dus, spalare), ca dupa oricare alta procedura
hipertermica. Modul de actiune al impachetarilor se bazeaza pe actiunea factorului termic la
nivelul intregului organism si se desfasoara pe parcursul a trei faze, de excitatie
(vasoconstrictie urmata de vasodilatatie, faza durand 15-20 minute, cu efect tonic asupra
organismului), de vasodilatatie (ce continua vasodilatatia primei faze obtinandu-se efect
sedativ) si faza de ascumulare termica in care sunt stimulate mecanismele termolizei, inclusiv
procesul sudoratiei (dureaza pana la 50 minute). Indicatiile impachetarilor umede variaza in
functie de durata:
kk. Cele scurte, de 10-15 minute sunt indicate la pacientii febrili, prin efectul
antitermic, celor astenici, depresivi, prin efectul tonic si pacientilor dismetabolici deoarece
stimuleaza arderile.
ll. Cele de durata medie, de 20-50 minute, sunt indicate in nevroze, stari
anxioase, surmenaj, celor cu tulburari de termoreglare.
mm. Cele prelungite, de 60-90 minute, se recomanda pacientilor cu tulburari
metabolice, obezi, gutosi sau in anumite intoxicatii cronice.
Impachetarile umede sunt contraindicate pacientilor cu boli cardiovasculare, HTA,
celor cu suferinte cronice decompensate, in bolile dermatologice.
Impachetarile uscate partiale sau complete se realizeaza cu o textila uscata, dureaza
90 minute, reprezinta o procedura hiperterma, ce urmareste stimularea intensa a termolizei si
a sudoratiei. Deoarece principalul lor efect este de accelerare a proceselor metabolice, se
indica in hipotiroidie, obezitate, hiperuricemie, intoxicatii cronice, bolile reumatismale
cronice.
Contraindicatiile impachetarilor uscate sunt reprezentate de bolile cardiovesculare,
afectiunile cronice decompensate, starile debile sau casectizante, starile febrile, boli de piele.
Frictiunile sunt proceduri de termoterapie care utilizeaza in scop terapeutic, atat
factorul termic, cat si cel mecanic. Frictiunile pot fi fi reci sau alternante, partiale sau
complete. Modul de realizare consta in manevre de masaj de tip frictiune, altfel spus, miscari
executate cu fermitate la nivelul zonei de tratat care se acopera la inceput cu un prosop inmuiat
in apa rece, la 18-20°C, apoi cu un cearceaf uscat si in fianal, cu o textila groasa uscata, patura.
Frictiunile alternante utilizeaza initial un prosop inmuiat in apa calda, la 38-40°C, apoi unul
inmuiat in apa rece, la 18-20°C, urmand apoi pasii metodologici deja mentionati. Aplicarea
frictiunilor conduce la o activare cardiaca, a metabolismului, excitatie a sistemului nervos,
tonifierea aparatului NMAK (neuromioartrokinetic), avand si actiune sedativa generala, cu
reglarea tulburarilor de somn. In urma aplicatiei complete, initial se produce o reactie de
vasoconstrictie, urmata de faza de vasodilatatie (raspuns in cadrul reactiei dermovasculare, cat
si la factorul mecanic). Frictiunile partiale sunt indicate in surmenaj, astenie, tulburari ale
circulatiei periferice, afectiuni degenerative sau posttraumaice ale aparatului locomotor.
Procedura completa este utila in tulburarile metabolice, obezitate, tulburari ale functiei
tiroidiene, stari depresive. Contraindicatiile procedurii sunt reprezentate de bolile
cardiovasculare, aterosceroza, afectiunile febrile, bolile cronice decompensate, starile
casectice.

Perierile
Perierile reprezinta o procedura al carei efect se bazeaza pe factorul mecanic aplicat cu
ajutorul unei perii, principala sa actiune fiind asupra circulatiei periferice. Se clasifica in uscate
sau umede si pot fi complete sau partiale. Tehnica de aplicare presupune pentru perierile
complete o anumita succesiune, incepandu-se cu gamba stanga, continuandu-se cu piciorul si
glezna, apoi cu coapsa stanga. Se continua cu membrul inferior drept, apoi cu membrele
superioare stang si drept, regiunea cervicala, centura scapulara, si toracele posterior,
abdomenul. La nivelul coloanei vertebrale miscarile sunt longitudinale, la nivelul cutiei
toracice se fac miscari de-a lungul coastelor, din spate in fata iar la nivelul abdomenului se
executa miscari circulare. Perierile umede sunt proceduri alternante, asociind si apa. Durata
unei perieri este cuprinsa intre 15-45 minute. Efectele perierilor se manifesta asupra
circulatiei periferice (determina vasodilatatie), au efect stimulant asupra sistemului nervos, cat
si efect de stimulare a termoreglarii si a metabolismului. Indicatiile procedurii sunt reprezentate
de: tulburarile de circulatie periferica, tulburarile de termoreglare, obezitatea, hipotiroidismul,
sedentarismul si sindromul de deconditionare fizica, sindromul asteno-depresiv, sindromul
fibromialgic, si cele miofasciale.
Contraindicatiile perierilor constau in: arteriopatiile obliterante ale membrelor
inferioare, boala varicoasa, starile si bolile febrile, afectiunile cronice ale organelor in faza de
decompensare, ateroscleroza, HTA.

Spalarile
Spalarile sunt proceduri cu mod de actiune si indicatii asemanatoare frictiunilor, dar
mai blande, data fiind intensitatea mult mai mica a factorului mecanic. Se clasifica in functie
de temperatura in reci, calde si alternante si pot fi partiale sau complete. Procedura se
efectueaza prin spalarea regiunii interesate cu un prosop inmuiat in apa la temperatura
prescrisa.
Indicatiile se refera la starile de convalescenta, dupa unele stari frebrile sau dupa
aplicatii termice.

Afuziunile
Afuziunile reprezinta proceduri prin care se proiecteaza o coloana de apa, fara presiune
asupra corpului, foarte aproape de tegument, pana la aparitia reactiei dermovasculare.
Procedura poate fi rece sau alternanta si completa sau partiala. Efectul este de reglare generala
a echilibrului termic, a metabolismului si de calire a organismului. Indicatiile afuziunilor sunt
reprezentate de tulburarile circulatorii periferice, hipotoniile musculare, starile depresive sau
de suprasolicitare si surmenaj, statusul post aplicatii termice intense. Contraindicatiile
afuziunilor sunt suferintele inflamatorii acute si subacute ale organelor din micul bazin,
metroragiile, afectiunile inflamatorii acute sau subacute ale organelor abdominale.

Dusurile
Dusurile sunt proceduri de termoterapie constand in aplicarea asupra corpului a apei,
aburilor sau aerului cald cu temperaturi si presiuni diferite, de la o anumita distanta. Actiunea
dusurilor se bazeaza pe factorii termic si mecanic iar in functie de temperatura, se impart in
rece, cald, alternant, cu aburi sau cu aer cald. Exista si doua tipuri de dusuri speciale, dusul
masaj si dusul subacval. Dusul rece (temperatura 15-20°C, durata 1-3 minute) are actiune
excitanta asupra sistemului nervos, circulatiei si termoreglarii, fiind util in neurastenii,
surmenaj, tulburari metabolice si de termoreglare sau in scopul calirii organismului. Dusul cald
(38-40-45°C) are actiune calmanta, relaxanta, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii si
degenerative cronice localizate la nivelul aparatului locomotor, stare de stress, oboseala,
nevroze. Dusul alternant (dus cald 38°C cu o durata de 30-40 secunde urmat de un dus rece 10-
20°C, cu o durata de 10-15 secunde). Dusul cu aburi are o durata de 3-6 nminute si are efect de
activare a circulatiei periferice si resorbtiv local. Dusul cu aer cald este insotit de masaj si are
aceleasi indicatii ca si dusul cu aburi. Dusul scotian foloseste alternanta cald (40- 45°C, 10-15
secunde)-rece (18-20°C, 5-10 secunde), apa fiind proiectata de la o distanta de 2- 4 metri si la o
presiune de 1,5-2 atmosfere. Alternanta se repeta de cateva ori. Cei doi factori, cel termic si cel
mecanic, realizeaza un efect excitant asupra sistemului nervos, de tonifiere musculara, de
activare circulatorie si de crestere metabolica. Dusul scotian este indicat in obezitate,
hipotiroidism, tulburari ale circulatiei periferice, tulburari de termoreglare, constipatii, calirea
organismului. Dusul masaj consta in aplicarea mai multor dusuri tip rozeta, cu o temperatura
de 38-40°C, concomitent cu manevre de masaj obisnuite, pentru 10-15 minute. Efectele
dusului masaj sunt reprezentate de hiperemia importanta ce contribuie la resorbtie si si tonifiere
locoregionala. Se indica in sechelele posttraumatice, ale aparatului locomotor, suferintele
tesuturilor moi, nevralgii, constipatie. Dusul subacval consta in aplicarea unui jet de apa sub
presiune (1-8 atmosfere), cu o temperatura identica cu a apei din baie (37-38°C), impactul cu
tegumentul facandu-se la un unghi de 35° si vertical la nivelul articulatiilor, de la o distanta de
20-30 cm, directia de aplicare fiind in sensul circulatiei venoase. Efectele se bazeaza pe
actiunea factorilor termic si mecanic, dusul subacval fiind astfel indicat in deficitele motorii de
diferite cauze, atrofiile musculare, afectiunile posttraumatice, obezitate, hipotiroidism.
Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile cardiace sau cerebrovasculare, ateroscleroza,
HTA, tulburarile circulatorii periferice, tromboflebita, fragilitatea vasculara, hipesensibilitatea
cutanata.
 Baile
Baile sunt proceduri care utilizeaza apa la diferite temperaturi si in diferite stari de
agregare, putandu-se adauga si o serie de substante cu rol terapeutic. Baile sunt proceduri
solicitante, se indica la 30 minute-2-3 ore dupa servirea mesei, in cursul diminetii, nu se
recomanda dupa efort fizic intens sau in stari de tensiune psihica, imersia se face lent,
pacientul este supravegheat iar dupa baie urmeaza o perioada de odihna. Baile pot fi generale
sau partiale.
Baile generale pot fi simple: bai la temperatura de neutralitate termica, bai reci si
racoroase, bai peste temperatura de neutralitate, bai de aburi, bai de aer cald sau pot fi bai
medicinale, care contin diferite substante cu rol terapeutic (iodul, sare, plante medicinale,
bioxid de carbon, oxigen, hidrogen sulfurat). Baile partiale pot fi si ele medicinale. Baile
generale simple pot fi:
- La temperatura de neutralitate termica sau indiferenta termica de 34-35°C si
dureaza 10-30-60 minute, avand o actiune de tonifiere/sedare usoara.
- -Reci (18-22°C) sau racoroase (28-32°C) fiind indicate in obezitate, hipotiroidism,
diabet zaharat, dupa stari de oboseala sau intelectuala intense, fiind contraindicate in afectiunile
cardiace, nevroze, afectiuni ale organelor interne decompensate, boli debilitante, afectiuni
dermatologice si circulatorii periferice. Exista mai multe variante ale bailor reci sau racoroase,
precum: bai de imersiune (15-18°C), indicate in boli infectioase febrile, dupa proceduri de
termoterapie intensa si in stari de astenie fizica, bai cu valuri (28-32°C), avand o durata de 3-4
minute, fiind indicata in stari de astenie, convalescenta, surmenaj, baia de jumatate (-32°C),
pacientul nu intra complet in apa, asociindu-se si alte proceduri, simultane, aplicatia devenind o
metodologie terapeutica, baie cu peria (este o varianta metodologica a aplicatiei de baza).
- Cu temperaturi ce depasesc temperatura de neutralitate termica, putand fi bai calde
(36-37°C, cu o durata de 15-30 minute, se aplica sub forma de bai simple, bai de kinetoterapie
si bai cu masaj), hiperterme (38-39°C, se aplica sub forma de bai hiperterme simple si bai
hiperterme ascendente), si bai intens hiperterme (peste 40°C). Baia calda simpla are actiune
miorelaxanta si sedativa generala, antrenand si procesul de termoreglare. Baia
kinetoterapeutica este o baie simpla, calda, in care se executa, sub apa, exercitii analitice si
globale (sintetice) pasive si active, putandu-se asocia masajul subacval (baia cu masaj) sau
dusul subacval Indicatiile acestor procedure constau in afectiunile posttraumatice, ortopedice,
reumatismale cronice degenerative si inflamatorii, neurologice. Mobilizarea sub apa este facila
si putin dureroasa (efectele sunt antialgic si sedativ, miorelaxant si de crestere a compliantei
tesutului conjunctiv). La randul lor, baile hiperterme produc o suprasolicitare a sistemului
nervos si a aparatului cardiovascular, cat si a proceselor metabolice. Baile hiperterme
ascendente se prefera celor simple. De la o temperatura de 35°C se ajunge la temperaturi ale
apei de pana la 41-43°C, durata baii fiind de 60-90 minute. Cresterea temperaturii centrale va
determina, prin stimularea proceselor de termoreglare, excitatia sistemului nervos, a celui
cardiovascular si cresterea proceselor metassssbolice. Indicatiile acestor bai ascendente,
cuprind bolile reumatismale cronice degenerative si inflamatorii, in special spondilita
ankilozanta. Nevralgiile cronice, nevrite, astm bronsic, intoxicatii cronice, obezitatea.
- Cu aburi, fiind o procedura de termoterapie propriu-zisa in care, temperatura
initiala de 38-42°C a mediului creste treptat la 50-55°C, durata fiind de 5-30 minute, in
functie de rezistenta pacientului, de starea sa de antrenament termic si de scopul urmarit.
Efectul baii asupra organismului este de stimulare extrema cardiaca, respiratorie si
metabolica. Indicatiile acestei bai sunt: procedura de incalzire (premergatoare aplicatiilor
reci), tulburarile de circulatie periferica (pentru baile de scurta durata), obezitatea,
hipotiroidismul, reumatismul cronic degenerativ si inflamator, inafara puseelor acute,
neuropatii periferice, intoxicatii cronice (pentru baile de lunga durata).
- De aer cald, ce recurg la o tehnica asemanatoare baii cu aburi, caldura uscata fiind
mai bine tolerata de cat cea umeda. Datorita marii eficiente a procesului de termoliza a
organismului, se poate ajunge in baie la temperatura de 100°C. O varianta cunoscuta a baii cu
aburi o reprezinta sauna, utilizata in scopul calirii organismului si reechilibrarii sale termice,
fiind o procedura cu factori termici contrastanti. Incaperea in care se desfasoara procedura este
din lemn de pin, aerul este foarte uscat, sistemele de termoreglare sunt eficiente si solicitate la
maximum, se produce termoliza pe calea evaporarii, mai ales prin sudoratie si hiperventilatie,
umiditatea aerului ajungand la 1- 5%.
Baile medicinale utilizeaza, pe langa factorii fizic si termic si factorul chimic.
- Baile cu ingrediente chimice au temperatura apei de 35-37°C, durata de 10-20
minute si utilizeaza iod (50-100 grame iodura de potasiu pentru o baie completa, efectul fiind
cel vasodilatator, scaderea vascozitatii sangelui, reducerea inflamatiei, cresterea capacitatii de
aparare nespecifica a organismului, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii cronice, boala
reumatismala, inflamatiile cronice genitale, nevralgiile, afectiunile dermatologice, se mai
poate folosi si sare de Bazna), sare (6-10 kg de sare pentru o baie generala, efectele fiind
vasodilatatia superficiala, modularea metabolismului general, a echilibrului fosfo-calcic,
cresterea eliminarii de acid uric, efect antiinflamator si resorbtiv), sublimat, sapun.
- Baile cu plante medicinale sau cu substante organice pot contine infuzie de musetel
(500-1000 grame flori de musetel, sau 300-500 grame frunze de menta, indicatiile baii fiind
afectiunile reumatismale, nevralgiile, astenia, anxietatea), de menta, faina de mustar (baia
foloseste o pasta obtinuta din 10-100 grame de faina de mustar si apa la 25°C, care se
introduce intr-un sac care se introduce in apa de baie, efectele fiind revulsiv si excitant pentru
tegument, indicatiile fiind facute pentru afectiuni ale cailor respiratorii superioare, mialgii,
nevrite, boala reumatica degenerativa sau inflamatoare), tarate de grau, malt, amidon (pentru
toate cele trei tipuri de bai de foloseste un decoct din 1-3 kg din faina respectiva, indicatiile baii
fiind afectiunile dermatologice, nevralgiile, afectiunile reumatismale), coaja de stejar sau de
castan ( se foloseste decoctul cu efect astringent asupra pielii, fiind indicat in eczemele acute si
cronice, urticarie, alergii medicamentoase).
- Baile cu gaze pot fi naturale sau artificiale, folosind gaze precum bioxidul de carbon
(temperatura baii este de 30-35°C, dureaza 5-20 minute, efectele fiind de eliberare a histaminei
si acetilcolinei, cu efect vasodilatator periferic, scaderea tensiunii arterial si alungirea diastolei,
indicatiile aplicatiei constand in afectiunile cardiovasculare compensate, HTA, arteriopatiile
obliterante periferice), hidrogenul sulfurat (baia se prepara turnand in apa din cada solutie de
clorura de calciu sau un amestec de sulfat de potasiu cu acid sulfuric sau hiposulfit de sodiu
amestecat cu otet, la 36-37°C, concentratia de 50-200 mg/l, 5-12 minute, indicatiile fiind in
boala reumatismala, suferintele cronice akle sistemului nervos periferic, afectiuni dematologice
si ginecologice cronice), oxigenul (baile cu bule de oxigen si de aer au o temperatura a
aplicatiei de 30-35°C/32-37°C, o durata de 15-20 minute, actiunea principala fiind aceea de
sedare a sistemului nervos central).
Baile partiale se refera la aplicatiile procedurii la maini si la picioare. Temperatura
bailor reci de maini este sub 15°C, dureaza 1-2 minute si au efect decongestiv pentru organele
interne. Cele prelungite (5-10 minute) au efect antiinflamator si antisudoral. Baile calde de
maini au o durata de 10-20 minute, temperatura este cuprinsa intre 37-45°C, ele producand
vasodilatatie periferica si, pe cale reflexa, vasodilatatia coronariana si relaxarea musculaturii
bronsiilor, fiind indicate in afectiuni reumatismale, posttraumatice, afectiuni inflamatorii ale
cailor aeriene, criza de astm bronsic. Baile alternante de maini (temperatura variaza intre 15-
18 si 40°C, durata fiind de 2-3 minute la cald si 20-30 secunde la rece) sunt utile la circulatia
periferica si la descongestionarea organelor toracice, indicatiile fiind tulburarile vasomotorii
locale, afectiunile neurologice periferice, afectiunile posttraumatice. Baile de picioare sunt
identice ca tehnica de aplicare, metodologie si efecte, indicatii si contraindicatii, celor de la
maini.

Metodologia aplicatiilor de termoterapia uscata

Termoterapia uscata utilizeaza procedurile hiperterme care au drept principal scop:
 Modularea capacitatii de aparare nespecifica a organismului, utila in
afectiuni neurologice periferice (nevrite, nevralgii) si diferite boli infectioase.
 Tratamentul afectiunilor reumatismale degenerative si inflamatorii, a
afectiunilor aparatului MAK, in reumatismul abarticular cu suferinte ale tesutului moale.
 Inducerea spasmolizei la nivelul musculaturii netede vasculare (arteriopatie
obliteranta aterosclerotica) in aplicatii cu actiune reflexa, niciodata in aplicatii locale, directe,
cat si inducerea vasodilatatiei periferice generalizate, actiune comandata la nivel central,
hipotalamic
 Distrugerea celulelor neoplazice, sensibile la hipertermie
 Antrenarea proceselor de termoreglare ale organismului.
Termoterapia uscata cuprinde urmatoarele proceduri: impachetarea cu parafina,
impachetarea si onctiunea cu namol, baile de namol, impachetarile cu nisip si baile cu nisip
(psamoterapia), baia de aer cald, baia de lumina, baia de soare, baia de aer.

Impachetarea cu parafina
Impachetarea cu parafina consta in aplicarea parafinei topite pe o anumita regiune a
corpului, tehnicile fiind cele de pensulare, baia de parafina pentru maini si pentru picioare, fesi
parafinate si placi de parafina. Parafina se topeste la 65-70°C, temperatura de utilizare fiind de
50-55°C, grosimea stratului aplicat fiind de 0,5-1,5 cm, durata aplicarii variind intre 20-60
minute. Actiunea parafinei se datoreste factorului termic, ea determinand o incalzire uniforma a
tegumentului de pana la 38-40°C si o hiperemie intensa a tesuturilor subcutanate, alaturi de
procesul de hipersudoratie. Parafina, prin proprietatile sale termopexice, inmagazineaza caldura
si o cedeaza lent organismului, pe masura ce se solidifica. Efectul local este cel de excitatie a
termoreceptorilor, urmat de un raspuns reflex de vasodilatatie periferica important. Indicatiile
aplicatiei de parafina sunt: afectiunile reumatismale degenerative si inflamatorii (poliartita
reumatoida, spondilita ankilozanta) si cele posttraumatice ale aparatului MAK, suferinte ale
sistemului nervos periferic, suferinte ale organelor interne (periviscerite, anexita cronica).
Aplicatiile cu parafina sunt contraindicate in tuberculoza, boli dermatologice, neoplazie,
sindromul hemoragic.

Impachetarile cu namol
Impachetarile constau in aplicarea de namol incalzit la 30-44°C, la nivel locoregional
sau pe toata suprafata tegumentului, durata procedurii fiind de 20-40 minute, actiunea
datorandu-se factorului termic dar si factorilor chimici, reprezentati de substantele continute
de namol.
Indicatiile aplicatiei sunt repezentate de: afectiunile cronice degenerative si
inflamatorii, cat si cele posttraumatice ale aparatului MAK, reumatismul abarticular sau al
partilor/tesuturilor moi, sechelele post rahitism sau post poliomielita, afectiunile cronice
inflamatorii ale aparatului genital la persoanele de sex feminin, sterilitatea. Contraindicatiile
aplicatiilor cu namol sunt: reumatismul cronic inflamator in puseu, HTA, afectiunile cardiace
si cele renourinare, astmul bronsic.

Onctiunile cu namol
Onctiunile cu namol reprezinta o procedura solicitanta, recomandandu-se in scopul
calirii organismului. Alaturi de actiunea alternanta a factorului termic, efectele onctiunii cu
namol se bazeaza si pe actiunea specifica a substantelor resorbite in tegument. Indicatiile
procedurii sunt reprezentate de sechelele posttraumatice ale aparatului MAK, bolile cronice
degenerative, obezitate, hipotiroidism, psoriazis. Contraindicatiile procedurii constau in varsta
inaintata, HTA, ateroscleroza avansata, afectiunile cardiace si cerebrovasculare, convalescenta,
starile febrile, bolile renale, afectiunile cronice degenerative ale aparatului MAK in puseu.
Baile de namol sunt aplicatii generale de namol, se realizeaza in cazi in care apa este
amestecata cu namolul intr-o concentratie de 10-25%, la o temperatura de 36-44°C, durata
procedurii fiind de 15-40 minute. Baia de namol este o procedura extrem de solicitanta, in
special pentru aparatul cardiovascular, datorita factorilor termic si mecanic, aplicati.Indicatiile
si contarindicatiile sunt aceleasi ca si la celelalte proceduri pe baza de namol.

Impachetarile cu nisip si baile cu nisip

Impachetarile cu nisip constau in invelirea totala sau partiala a corpului cu nisip aflat
la temperatura de 45-50°C, pentru o durata de 20-40 minute. Efectele, indicatiile si
contraindicatiile sunt identice cu cele ale altor proceduri hiperterme.

Baia cu aer cald

Baia cu aer cald este o procedura hipertermica uscata care, datorita sudoratiei, se
transforma intr-una umeda. Ca toate procedurile hipertermice uscate, mecanismul de actiune
este cel reflex, prin excitarea receptorilor termici cutanati, raspunsul constand intr-o
vasodilatatie usoara, cu solicitare circulatorie sistemica mai blanda.

Baia de lumina
Baia de lumina face parte din procedurile de termoterapie superficiala, uscata care
incalzesc tesuturile printr-unul sau combinatia dintre cele trei mecanisme: conductie,
conversie si convectie. Baia de lumina utilizeaza actiunea pe care o au asupra organismului
radiatiile infrarosii (RIR) si vizibile, emise de lampi cu incandescenta si se aplica in spatiu
inchis, in dispozitive speciale, pe o durata de 10-20 minute (peste 20 de minute, datorita
sudoratiei, se transforma in procedura umeda, greu de suportat), pacientul este supravegheat,
aplicatia termica fiind urmata fiind de o procedura de racire. Reprezinta o procedura de
termoterapie intensa, pe de o parte, datorita incalzirii aerului din jurul corpului la 60-80°C, pe
de alta parte, prin efectul termic direct, asupra organismului. Datorita faptului ca procesul de
conversie termica se afla pe primul plan, nu se produc arsuri (aerul prezinta capacitate scazuta
de conductie si convectie).
Procedura de aplicatie a RIR se poate realiza si in spatiu deschis, folosind lampile
Sollux (250 wati) sau radiatoarele de IR. In acest mod, procesul de hipersudoratie nu se mai
produce, asupra tegumemntului actionand doar RIR directe, temperatura locala a tegumentului
crescand treptat. Iradierea dureaza 5-15 minute, distanta lampii fata de tegument fiind
cuprinsa intre 40-50-60 cm. Indicatiile aplicatiilor de lumina se refera la procesul de calire a
organismului, obezitatea, suferintele cronice degenerative si cele posttraumatice ale aparatului
NMAK. Contraindicatiile procedurii sunt identice cu cele ale celorlalte aplicatii de
termoterapie uscata.
Tot in categoria de aplicatii ale caldurii uscate, o alta modalitate termoterapeutica
superficiala este reprezentata de “hot pack” (pungi calde) pentru aplicatii locoregionale. Ele
sunt cele mai cunoscute modalitati termice de incalzire conductiva a organismului, incepand cu
tegumentul. Aceasta, deoarece se stie ca procedurile superficiale uscate nu depasesc
combinatia dintre toleranta tegumentara, conductivitatea termica tisulara si raspunsul
organismul de a produce cresteri localizate ale temperaturii, atat in suprafata, cat si in
profunzime (cativa centrimetri). Unele dintre aceste pungi termice contin dioxid de silicon
(silicon dioxide) care, imersat in mediu apos, absoarbe o mare cantitate de apa (de cateva ori
propria greutate), la temperatura respectiva, in cazul de fata, 70-80°C. Procedura dureaza pana
la 30 minute.

Baia de soare
Baia de soare reprezinta expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea directa
a razelor solare, cu o durata progresiva, in functie de varsta pacientului starea sa fiziologica,
afectiunile tratate si cele asociate, sensibilitatea cunoscuta la radiatiile spectrului solar,
anotimp, prezenta simultana a altor factori meteorologici. Actiunea bailor de soare este
complexa, bazandu-se pe efectul termic al RIR, pe efectul radiatiilor luminoase si al celor
ultraviolete (RUV) si pe actiunea celorlalti factori meteorologici. Indicatiile sunt reprezentate
de: rahitismul, reumatismul cronic degenerativ, psoriazisul, tuberculoza osteoarticulara si
ganglionara, afectiunile ginecologice inflamatorii cronice, hipotiroidismul. Contraindicatiile
sunt reprezentate de HTA, bolile cardiace, ateroscleroza avansata, tuberculoza pulmonara,
neoplaziile, hipertiroidism, reumatismul inflamator cronic, in puseu.

Baia de aer
Baia de aer consta in expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea aerului
cald (20- 30°C), racoros (15-20°C) sau rece (4-15°C). Durata procedurii se creste progresiv, de
la 5-10 minute la 1-2 ore, o data sau de doua ori pe zi. Actiunea aplicatiei se bazeaza pe efectul
complexului de factori meteorologici, nu doar a factorului termic vehiculat pe calea aerului, si
se manifesta asupra proceselor de termoreglare, metabolice, de modulare a rezistentei
nespecifice a organismului, a sistemului nervos. Baile de aer se indica in afectiunile
cardiovasculare, respiratorii, anemie, tulburarile functionale ale sistemului nervos.
Contraindicatiile procedurii constau in ateroscleroza avansata, suferintele renourinare
cronice.
Alaturi de toate aceste proceduri de termoterapie prezentate, exista si modalitati care
produc termoterapie de profunzime, acestea fiind ultrasunetele, diatermia cu unde scurte si
diatermia cu microunde. Despre ele se va vorbi la capitolul referitor la electroterapia cu inalta
frecventa.

Aplicatiile de rece sau gheata (crioterapia).

Crioterapia se defineste ca fiind aplicarea la nivelul tegumentului a unor temperaturi
aflate sub 0°C, in scop terapeutic. Vectorii utilizati in acest scop sunt gheata, aerul rece si apa
aflata la o temperatura apropiata de cea de inghet. Gheara se foloseste sub forma de calupuri
si se aplica stationar, cu protectie textila (compresa) sau mobil (miscari de masaj). Exista si
varianta mai agresiva de utilizare a bailor partiale reci de tip whirlpool, la sportivi, dupa
traumatisme musculoligamentare, in scopul recuperarii rapide.
Exista si forma de crioterapie chimica, prin utilizarea unor substante precum kelen
(pulverizare), pentru tratamentul traumatismelor acute sau al punctelor trigger in contextul
metodei cunoscute sub denumirea “spray and stretch”.
Modul de actiune al crioterapiei este pe calea:
- Modificarilor circulatiei periferice, tegumentare, pe baza reactiei dermovasculare.
- Modificarilor temperaturii superficiale (temperatura tegumentara scade pe
parcursul aplicatiei la nivelul temperaturii procedurii, cea subcutanata este cu 3-4°C mai
crescuta fata de cea cutanata iar cea musculara este cu 5-6°C mai crescuta fata de cea
cutanata).
- Scaderii metabolismului local, avand in vedere faptul ca, la scaderea cu
10°C a temperaturii tisulare, metabolismul tisular locoregional scade cu 50%.
- Modificarilor conductibilitatii nervoase datorita scaderii potentialului de
actiune, cresterii perioadei de depolarizare, reducerii vitezei de transmtere a impulsurilor
nervoase, cresterii duratei de latenta, blocarii jonctiunii neuromusculare.
- Modificarilor de contractilitate musculara, cu prelungirea duratei de relaxare,
cresterea initiala a excitabilitatii, urmata de scaderea ei, cresterea initiala a tonusului muscular,
urmata rapid, de scaderea acestuia (astfel, aplicatiile scurte, de 1 minut, cresc performantele
musculaturii striate).
- Cresterii vascozitatii tesutului conjunctiv situat la nivelul aparatului
mioartrokinetic (MAK), inclusiv a celui periarticular.
Efectele aplicarii procedurii de crioterapie sunt mai prelungi decat cele ale aplicatiei
de caldura si sunt prezentate in cele ce urmeaza:
- Cresterea progresiva a timpului de contractie musculara, cu dublarea acestuia dupa
20 de minute de aplicare, insotita de dublarea timpului de relaxare musculara la 10 minute de
aplicare si triplarea acestuia la 20 de minute de aplicare.
- Scaderea rapida a temperaturii cutanate pana la 15-20°C, urmata de o scadere lenta,
insotita de alternarea vasoconstrictiei cutanate cu perioade de vasodilatatie, ceea ce asigura
nutritia locala pe parcursul aplicatiei. La intreruperea crioterapiei temperatura locala creste
rapid, in functie de nivelul scaderii initiale si de reactivitatea individuala. Pentru o aplicatie de
20 de minute, temperatura musculara se mentine insa scazuta pentru inca 60-90 minute, dupa
incetarea procedurii.
- Tonusul muscular ramane scazut pe masura in care tonusul muscular initial era
crescut prin spasticitate sau contractura iar reflexele osteotendinoase, diminuate si ele prin
aplicarea crioterapiei, revin la valori normale dupa 30 minute de la incetarea aplicatiei.
- Analgezia, care este datorata scaderii receptivitatii stimulilor nociceptivi de la
nivelul nociceptorilor, diminuarii transmiterii aferentelor dureroase, efectului “portii” de la
nivel medular si scaderii metabolismului (cu scaderea concomitenta a productiei de substanta
P, cat si a altor neurotransmitatori).
Pornind de la efectele deja prezentate ale crioterapiei, si anume, analgezia, efectul
antispastic- decontracturant, miorelaxant, antiinflamator, indicatiile aplicarii crioterapiei sunt
urmatoarele: suferintele posttraumatice ale aparatului MAK, afectiunile reumatismale
inflamatorii, mai putin cele degenerative, contracturile, retracturile musculare, spasticitatea,
reumatismul abarticular sau al tesutului moale.
Contraindicatiile crioterapiei sunt reprezentate de ischemia locoregionala, sindromul
Raynaud, tulburarile de sensibilitate, crioglobulinemia, alergia a frigore, raspunsul presor a
frigore.
 “Cold pack”-urile reprezinta o alta modalitate de aplicare a crioterapiei, efectele,
tehnica, indicatiile si contraindicatiile procedurii fiind identice cu cele deja prezentate.

III. Electroterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in

patologia de specialitate.

Electroterapia consta in folosirea curentului electric pentru stimularea tesuturilor, cu

scopul vindecarii diferitelor afectiuni sau al recuperarii anumitor functii pierdute ale
organismului. S-a demonstrat ca oasele, cartilajele, ligamentele, tendoanele si diferite celule ale
corpului sunt influentate pozitiv de electricitate. Se considera ca, prin stimularea electrica a
celulelor, tesuturile afectate pot fi vindecate.

Bazele fiziologice ale electroterapiei.

Dupa cum s-a aratat deja, electroterapia reprezinta un mare capitol al terapiei care
recurge la utilizarea factorilor fizicali in scopul mentinerii sau redobandirii starii de sanatate si
de recuperare a restantului functional. Bazele fiziologice sau modalitatile de actiune au fost
prezentate. Ca urmare, acest capitol va aborda o serie de alte aspecte de real folos in
intelegerea modului de actiune si a celui de utilizare a curentilor electrici terapeutici.
Preocuparile fata de electricitate si efectele sale asupra corpului omenesc dateaza de
secole. Progresele din domeniul fizicii si tehnologiei atrag dupa sine realizari terapeutice de
marca. Componentele electronice care intra in componenta echipamentelor electronice fac
parte din doua mari categorii: pasive (rezistoare, condensatoare, comutatoare, cablaje, relee
etc) si active (tuburi electronice, componente semiconductoare si circuite integrate). In
functie de destinatia lor, echipamentele electronice fabricate in prezent se impart in cele
profesionale (destinate laboratoarelor de cercetari, medicinii, tehnicii de calcul etc) sau cele
de larg consum.
Avand in vedere calitatile structurale si functionale ale tesuturilor neuromusculare,
orice agent electric constituie un stimul care este urmat de reactie de raspuns tisular. Stim deja
ca exista stimuli naturali, considerati a fi adecvati si stimuli artificiali, neadecvati. Din prima
categorie fac parte schimbarile care au loc la nivelul terminatiilor nervoase, la nivelul
sinapselor sau prin intermediul receptorilor care pot declansa impulsuri nervoase. Din cea de-
a doua categorie fac parte si stimulii electrici, ei avand proprietatea de a atinge direct
potentialul membranelor celulare, interesand numerosi receptori, provoacand reactii similare
celor obtinute cu excitanti specifici.
Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate iar ca
reactie primara la acest stimul are loc un raspuns local. Excitabilitatea se considera a fi o
reactie secundara a tesuturilor, traducandu-se prin transmiterea mai departe a stimulului
de catre celulele si fibrele nervoase. Raportat la diferitele structuri celulare excitate, au loc
reactii specifice, precum contractia musculara, secretia glandulara etc.
In vederea declansarii unei excitatii, urmata de o reactie adecvata a tesutului tinta,
stimulul aplicat trebuie sa posede o intensitate minima, numita de prag si sa actioneze un
anumit interval de timp, timp minim necesar. Stimulii peste nivelul pragului determina o
reactie care se propaga ca o unda de excitatie ce poate fi masurata la distanta de locul de
excitare. Stimulii de valoarea sub prag au o actiune limitata la locul de excitare. Cresterile
intensitatii peste valoarea pragului nu sunt urmate de cresteri ale raspunsului, ceea ce este
caracteristic structurilor nervoase si corespunde legii “totul sau nimic”. Legea este aplicabila
unei singure celule nervoase. In practica medicala, s-a constata ca daca se excita substratul
tisular format din mai multe celule, reactia este concordanta intensitatii stimulului aplicat
(curentului electric) si suprafetei stimulate. Vom constata contractii musculare de intensitati
diferite.
Celula nervoasa este caracterizata si printr-un echilibru al proceselor fizice si chimice
de o parte si de alta a membranei celulare. Stimularea va transforma aceasta stare, numita de
repaus, determinand o serie de procese fizice si chimice. In stare de repaus celula nervoasa
este caracterizata printr-un potential de repaus, datorat polarizarii electrice a membranei
celulare (exteriorul membranei este pozitiv, in timp ce interiorul este negativ). Ca urmare a
stimularii are loc o modificare a potentialului transmembranar de repaus, constand in
inversarea polaritatilor de-o parte si de alta a membranei celulare. Are loc depolarizarea
membranei cu declansarea potentialului de actiune. Intensitatea minima necesara
pentru declansarea excitatiei reprezinta pragul pentru curentul continuu sau reobaza. Ulterior,
apar procese menite sa restabileasca potentialul de repaus. Procesele de revenire constituie
faza de repolarizare. Pe durata depolarizarii celula nervoasa se afla intr-o perioada refractara,
fiind inexcitabila fata de alti stimuli aplicati. Daca stimulii sunt aplicati cu frecvente mari,
substratul oboseste. Daca insa, frecventele folosite se afla intre valorile de 50-100 Hz, fibrele
nervoase pot fi stimulate un timp mai indelungat, fara sa se instaleze fenomenul de oboseala.
Stimularea electrica se produce la variatii ale intensitatii curentului intr-o perioda
scurta de timp. Daca cresterea intensitatii se va face intr-un interval de timp prelungit,
excitarea nu mai are loc, chiar pentru intensitati crescute ale curentului electric aplicat asupra
substratului.
Explicatia o reprezinta instalarea procesului de acomodare a tesutului excitabil.
Alaturi de intensitatea curentului electric si de viteza de crestere a intensitatii sale in
momentul aplicarii, un rol important il joaca si intensitatea curentului raportata la unitate de
suprafata sau densitatea curentului.
Astfel, pentru stimularea celulelor nervoase si obtinerea unei reactii dorite, ca
urmare a procesului de excitabilitate/excitatie, au mare importanta: densitatea curentului,
viteza de crestere si durata scurgerii sale prin tesut. Un curent de stimulare trebuie sa aiba o
anumita intensitate, sa fie instalat brusc si sa actioneze un interval de timp pentru a produce
depolarizarea membranei, in conditiile in care este necesara o anumita cantitate de
electricitate pe unitate de suprafata (densitate) pentru declansarea fluxului de ioni
transmembranar.
In procesul excitarii au loc modificari caracteristice ale proprietatilor fizice si
fiziologice ale tesuturilor, determinate de sensul de scurgere al curentului electric, cunoscute
sub denumirea de electrotonus. Modificarile aparute la polul negativ (catod) se numesc
catelectronus iar cele de la nivelul polului pozitiv (anod), anelectronus. Pragul de excitabilitate
este mai coborat in zona catodului, deoarece al actioneaza depolarizand membrana, facilitand
influxul de ioni si aparitia excitatiei. La anod, excitabilitatea tisulara scade pana la abolirea sa
totala prin blocaj anodic de hiperpolarizare.
In cazul aplicatiilor de curent continuu si de joasa frecventa, excitatiile electrice
au loc intotdeauna la unul dintre poli. Stimularea la polul negativ este urmata de
aparitia unei excitatii care se numeste secusa de contractie catodica.
In practica medicala, cu ocazia electrodiagnosticului, se observa urmatoarele. Daca
electrodul activ, de dimensiuni mici, se aseaza pe tegument in vecinatatea unei ramificatii
nervoase (in punctul de excitatie nervoasa) si se stimuleaza prin schimbarea alternativa a
anodului cu catodul, se vor remarca:
a. Contractie de inchidere a curentului la catod si una de intrerupere a circuitului la
anod, cat si,
b. Secuse/contractii la deschiderea/intreruperea circuitului la catod si la
inchiderea circuitului la anod.
Acest fenomen este definitoriu in vederea stabilirii corecte a electrodiagnosticului in
leziunile de nerv periferic, respectiv de muschi denervat. In acesata situatie, ordinea
contractiilor se inverseaza. Este un semn de degenerare a nervului afectat. Excitabilitatea
nervului este redusa, pragul de stimulare la catod este ridicat, in timp ce la anod contractia
apare la intensitati mai mici decat la catod. Anodul devine astfel electrod de excitatie.
In vederea masurarii excitabilitatii unui nerv sau muschi se realizeaza stimularea prin
inchiderea unui curent continuu sau prin aplicarea de stimuli dreptunghiulari. Parametrii
electronofiziologici ce caracterizeaza excitabilitatea unui nerv sunt:
c. Reobaza sau intensitatea minima a curentului care poate produce o
excitatie inregistrabila, intr-un timp nedefinit,
d. Timpul util sau timpul minim necesar transportului unei cantitati suficient de mare
de energie care sa modifice potentialul de repaus la nivelul membranei excitabile. Acest timp
minim, la care un curent dreptunghiular, cu valoarea reobazei, produce excitatia de inchidere
a curentului, se numeste timp util. Cu cat intensitatea este mai mare, ca atat timpul util este
mai mic si invers,
e. Cronaxia este timpul util minim necesar pentru a produce o excitatie minima cu un
curent a carui intensitate este egala cu dublul reobzei. Cronaxia este invers proportionala cu
excitabilitatea nervului. Cronaxie scurta, excitabilitate crescuta. Cronaxia este mai scurta la
muschii fazici (rapizi), la grupurile musculare flexoare, la nivelul musculaturii proximale a
membrelor, la nivelul musculaturii membrelor superioare, la punctele motorii proximale ale
unui muschi. Valoarea cronaxiei creste in conditiile leziunilor neurologice de tip central sau
periferic.
Cresterea sau scaderea excitabilitatii neuromusculare se produce fiziologic (post
excitatie) sau in conditii patologice.
Contractia musculara are loc datorita trecerii influxului nervos din nervul motor in
fibra musculara in zona placii motorii, la nivelul sinapsei neuromusculare. Muschiul formeaza
cu nervul o unitate motorie cu caracter de unitate functionala. Acest ansamblu este alcatuit din
neuronul motor aflat in cornul anterior la maduvei spinarii, axonul si colateralele sale, cat si
fibrele musculare aferente cu toate sinapsele respective. Numarul de fibre musculare inervate
de un motoneron medular reprezinta rata de inervatie si difera, in functie de activitatea
desfasurata de muschiul respectiv. Fibrele musculare care apartin unei unitati motorii sunt
inervate intotdeauna sincron. Fibrele musculare ale unei unitati motorii sunt intricate si printre
unitatile motorii de vecinatate, ceea ce asigura gradarea contractiei.
Ar mai fi de mentionat si rolul jucat de ionii de calciu in transmisia excitatiei la
nivelul sinapsei neuromusculare si in initierea contractiei la nivelul miofibrilei. Deficitul de
calciu conduce la cresterea excitabilitatii neuromusculare, muschiul prezentand contractii
spontane.
Orice program de electroterapie trebuie precedat de un diagnostic clinic, paraclinic si
functional adecvat care sa includa si evaluarea precisa a substratului tratat. Aceasta evaluare se
face prin cronaximetrie (faza de excitatie), electromiografie (faza de contractie musculara),
stimulo-detectie (faza de sinteza a procesului de excitatie-contractie), jonctiunea
neuromusculara (raportul dintre cronaxia nervului si cea a muschiului).

Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati fizice, aparatura utilizata,

actiunile biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Proprietatile fizice ale curentului galvanic sau continuu
Curentul electric se caracterizeaza printr-o deplasare de sarcini electrice, numite
electroni, de- a lungul unui conductor. Altfel spus, conductorul electric este corpul prin care
poate trece curentul electric continuu. Daca sensul de deplasare al electronilor este acelasi si
se mentine o intensitate constanta, curentul continuu este constant. Intensitatea curentului
poate varia, crescand sau scazand. Daca aceste cresteri se descresteri au loc ritmic, curentul ia
forma unei curbe ondulatorii si se numeste curent variabil.
Aplicarea terapeutica a curentului continuu se numeste galvanizare. Producerea
curentului continuu se poate face prin metode chimice, mecanice si termoelectrice.

Aparatura utilizata pentru curent continuu

Aparatele folosite in electroterapie si care furnizau doar curent continuu se numeau
galvanostate sau pantostate. Descoperirea si utilizarea semiconductorilor in sistemul de
regresare a curentului a permis obtinerea unui curent continuu bine filtrat si constant, cu
posibilitatea de modulare a formelor de curent oferite. Tendinta actuala este aceea de a
concepe si utiliza aparate complexe, care sa furnizeze diferite forme si tipuri de curenti.
Componentele principale ale unui aparat de curent continuu sunt urmatoarele: sistemul
de alimentare cu curent electric de la retea (curent alternativ sinusoidal de 220 V, priza fiind
impamantata), dispozitivul de redresare, cel de reglare a intensitatii, comutatoare pentru
alegerea formei curentului si schimbarea polaritatii, instrumentul de masura si sistemul de
racordare cu pacientul.

Actiunile biologice ale curentului galvanic, continuu

Actiunile biologice sunt reprezentate in primul rand de modificarile ionice ce apar in
tesuturi sub influenta curentului electric si in al doilea rand de procesele biologice declansate.
Aplicarea curentului galvanic asupra organismului determina efecte polare (la nivelul
electrozilor aplicati) si efecte interpolare produse in interiorul organismului, in regiunea
cuprinsa intre electrozi. Efectele polare constau in fenomenul de electroliza, cu producere de
acid la anod si de baza la catod. Efectele interpolare sunt cele care intereseaza in mod
deosebit. Ele sunt consecinta modificarilor fizico-chimice tisulare generate de trecerea
curentului electric continuu si constau in: bioelectroliza, ionoforeza, electroforeza,
electroosmoza, modificarile potentialului membranar, modularea excitabilitatii
neuromusculare, efectele termice si de inductie electromagnetica, modificari in compozitia
chimica a tesuturilor. Studiile de specialitate au aratat faptul ca trecerea curentului galvanic
prin tesuturi se face aproape in exclusivitate prin electroliza si in mult mai mica masura prin
celelalte fenomene aratate. Electroliza inseamna miscarea anionilor si cationilor in campul
electric.
Pe parcursul aplicarii curentului continuu se constata scaderea rezistivitatii cutanate,
fapt ce necesita cresterea intensitatii curentului la scurt timp de la inceperea procedurii.
Rezistivitatea cutanata inregistraza diferente notabile de la o persoana la alta, cat si la aceeasi
persoana, surprinsa in faze fiziologice diferite sau chiar patologice. Rezistivitatea cutanata
este diferita in functie de: oscilatiile de temperatura ale corpului, ritmurile biologice dirijate
de succesiunea noapte-zi, menstruatie, echilibrul sistemului neuroendocrin, odihna, stres,
perspiratia insensibila momentana, momentul ingestiei alimentelor, lungimea segmentului
strabatut de curentul electric si diametrul segmentului in cauza. Situatiile patologice scad
rezistivitatea cutanata (tulburari psihice, neurastenie, alcoolism, posttraumatisme
craniocerebrale, hiperexcitabilitate simpatica) sau cresc rezistivitatea cutanata (epilepsie,
hemiplegie, mixedem, sclerodermie).

Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efectele si modificarile biologice ale curentului galvanic asupra tesuturilor
organismului se manifesta in special la nivelul substraturilor usor excitabile, precum
structurile nervoase. In terapie, curentul galvanic se introduce lin, spre deosebire de aplicatiile
acestuia in scop diagnostic.
Actiunea curentului continuu se manifesta asupra filetelor nervoase senzitive, asupra
celor motorii si fibrelor vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central, a sistemului
neurovegetativ. Curentul galvanic mai poate influenta si sistemul circulator.
Actiunea asupra fibrelor nervoase senzitive se realizeaza prin intermediul receptorilor
senzitivi din tegument, care inregistreaza la trecerea curentului electric o senzatie de furnicatur
ce creste proportional cu intensitatea curentului, ajungand la senzatia de intepatura
si chiar de arsura sau de durere. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului
sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv, proces
cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi data prin fenomenul de
anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza si scade excitabilitatea dar si pe
baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. La acestea se
adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului nervos central, precum si asupra celui
circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii poate fi explicata astfel.
Catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod activ, produce o scadere a pragului de
excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o
scadere brusca a intensitatii curentului conduce la om contractie musculara prompta. Aceasta
actiune este utilizata in aplicatiile premergatoare cu scop de pregatire a fibrelor musculare,
inaintea tratamentului cu curenti excitatori pentru musculatura denervata.
Actiunea curentului galvanic asupra sistemului nervos central consta in diminuarea
reflexivitatii in aplicatiile descendente si o crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii este aceea de
hiperemie locala. Curentul galvanic are o actiune hiperemianta, de activare a vascularizatiei
locoregionale. Fenomenul are loc prin activarea circulatiei locoregionale cutanate,
superficiale, cat si a celei musculare, din profunzime (in raport cu circulatia de repaus).
Efectul persista intre 15-30 minute dupa intreruperea aplicatiei. Cresterea
vascularizatiei locoregionale are drept consecinte efecte biotrofice si resorbtive, prin
imbunatatirea nutritiei tisulare si drenarea exudatelor si edemelor locale. Reactia se petrece la
polul negativ si dureaza cateva ore dupa incetarea aplicatiei terapeutice. Principalele indicatii
terapeutice vor fi astfel: acrocianoza, angioneuropatiile, crioparesteziile functionale nocturne,
arteriopatiile aterosclerotice, algoneurodistrofiile membrelor.
Sistemului nervos vegetativ reactioneaza diferit, in functie de predominanta tonusului
vagal sau simpatic al pacientului. De asemenea, regiunea de electie pentru a realiza aplicatia o
constituie regiunea cervicala si dorsala superioara, in vederea influentarii sistemului nervos
vegetativ.
In ceea ce priveste sistemul circulator, curentul galvanic descendent accelereaza
afluxul sanguin din mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul
portal, in timp ce curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul
extremitatilor inferioare si de la organele sistemului portal catre inima, favorizeaza transportul
sangelui arterial catre plamani si extremitatile superioare, precum si viteza de circulatie a
sangelui venus de la inima spre plamani.
Ca o concluzie practica, enumerarea principalelor actiuni fiziologice ale aplicatiilor
curentului galvanic conduce la principalele efecte terapeutice:
f. Analgetic, antialgic, prin scaderea excitabilitatii nervoase la nivelul polului pozitiv,
g. Stimulare neuromusculara la nivelul electrodului negativ,
h. Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central,
i. Reglare nespecifica a sistemului neurovegetativ,
j. Biotrofic prin imbunatatirea circulatiei locoregionale si facilitarea drenarii edemelor,
k. Vasodilatator prin hiperemia activa de la nivelul circulatiei tegumentare
superficiale si musculare profunde.

Modalitatile de aplicare ale curentului galvanic

Galvanizarea poate fi aplicata sub forma electrozilor placa, sub forma de baie hidro-
electrolitica sau galvanica (partiala sau patru celulara) si sub forma de iontoforeza
(ionogalvanizarea), cu ajutorul careia se introduc trans-tegumentar o serie de substante
medicamentoase.

Galvanizarea simpla
Galvanizarea simpla utilizeaza electrozi placa confectionati din metal dar care pot fi
inveliti in cauciuc, de diferite dimensiuni, raportat la regiunea care se trateaza si la efectul de
polaritate urmarit. Astfel, se pot aplica doi electrozi de dimensiuni egale sau de marime
diferita.
Electrodul mai mic este cel activ iar alegerea polaritatii este in functie de scopul
urmarit, analgezic (anodul mai mic) sau excitant (catodul este cel mic si activ).
Exista electrozi de forme diferite utilizati in diferite aplicatii, precum cei pentru
tratarea parezelor de nerv facial si a nevralgiilor de trigemen (rotunzi si montati in dispozitive
speciale sau sub forma de masca pe o hemifata).
Dupa cum am mai aratat, pentru obtinerea efectelor analgetice, anodul (pozitiv)
devine electrodul activ (are dimensiuni mai reduse) iar cel de-al doilea electrod va fi plasat
distal de primul, la o distanta nu prea mare. Pentru obtinerea unor efecte vasodilatatoare,
electrozii terbuie sa fie lungi, la fel si durata sedintei.
Exista doua modalitati de amplasare a electrozilor la nivelul regiunii aflate in suferinta
si care trebuie tratata: transversal (de-o parte si de alta sau fata in fata, cum este cazul
articulatiilor periferice, precum genunchi, glezna, pumn, umar etc) sau longitudinal (cu
electrozii amplasati la distanta, utila pentru segmentele lungi sau pentru durerile iradiate pe un
traseu, precum lombosciatopatia).
Exista obligativitatea interpunerii unui strat hidrofil intermediar umed intre
electrod si suprafata de tratat. Acesta are rol izolant si de prevenire a efectelor polare
produse sub electrozi si implicit, a arsurilor cutanate.
Intensitatea curentului aplicat este adaptata scopului urmarit, sensibilitatii si tolerantei
individuale, stadiului evolutiv al suferintei, durata aplicatiei. Se cunoaste faptul ca
sensibilitatea cutanata difera de la o persoana la alta, raportat la fazele fiziologice sau la
existenta unei patologii asociate si este mai mare pe zonele flexoare fata de cele extensoare.
Trebuie sa cunoastem existenta pragului de sensibilitate, identificat prin senzatia de
furnicatura placuta la introducerea lenta a curentului. Pe masura tratamentului va putea creste
toleranta individuala la curentul continuu aplicat. La persoanele sensibile se recomanda
dozarea intensitatii sub nivelul pragului de sensibilitate stabilit. Indiferent de situatie, in cazul
aparititiei senzatiilor de intepatura, presiune, caldura, arsura, intensitatea curentului se scade
la zero, cautandu-se cauza. Se recomanda ungerea tegumentului iritat sau sensibil cu o crème
antiinflamatoare si cicatrizanta si reluarea tratamentului cu intensitatea sub pragul de
sensibilitate.
Aplicatiile care vizeaza stadiile acute beneficiaza de intensitati aflate sub nivelul
pragului de sensibilitate, in timp ce cele care se adreseaza stadiului cronic vor utiliza valori ale
intensitatii aflate peste pragul de sensibilitate. Astfel, daca sunt vizate efectele antialgice,
intensitatea se dozeaza la nivelul pragului (calculat pentru 0,1 mA/cm²). Pentru nevralgiile
acute sau hiperestezii (trigemen, cervicobrahiale, lombosciatica etc), intensitatea se dozeaza
sub nivelul pragului de sensibilitate. Daca sunt vizate efectele vasodilatatoare se utilizeaza
intensitatea peste prag, durate mai mari ale tratamentului si aplicatiile longitudinale.
Densitatea curentului galvanic se defineste ca fiind intensitatea curentului pe unitate
de suprafata iar nivelul acesteia este de 0,1 mA/cm², ceea ce corespunde pragului de
sensibilitate al intensitatii curentului.
In practica de specialitate este recunoscuta relatia care se stabileste intre intensitatea
la aplicare a curentului electric si durata (apreciata in minute) a sedintei de tratament. Durata
este direct proportionala cu marimea electrozilor si invers proportionala cu densitatea
curentului. Este evident ca electrozii de dimensiuni mici vor dezvolta densitati mai mari pe
suprafata tegumentului pe care sunt aplicati ca atare, durata sedintei trebuie scazuta. Invers,
pentru electrozii de dimensiuni mari. Pentru a avea eficienta, durata tratamentului trebuie sa
fie cuprinsa intre 20-30 minute. Chiar si in cazul aplicatiilor cu electrozi mici, aplicati facial
sau transorbital, intensitatea fiind scazuta, va trebui sa se creasca timpul de tratament.
In situatia afectiunilor acute, numarul sedintelor de tratament este de 8-10-12 sedinte
si vor fi efectuate zilnic iar in cazul celor cronice se poate ajunge la 20 de sedinte, putand fi
efectuate zilnic sau la doua zile.
Pacientul va beneficia pe durata galvanoterapiei de o postura antalgica, confortabila,
relaxanta si i se va explica procedura in sine. El va fi posturat in decubit ventral, cu o perna
sub abdomen, spre a evita hiperlordozarea suplimentara a zonei, in cazul suferintelor discale
lombosacrate. Sau va fi posturat in decubut ipsilateral in cazul sindromului algic lombosacrat.
Pentru aplicatiile din zona cervicala, cat si pentru cele transorbitale va fi posturat in decubit
dorsal. Iar pentru cele din zona scapulohumerala poate fi posturat in pozitia sezand.
Se evita aplicarea electrozilor la nivelul zonelor paroase si se va urmari reactia
tegumentului la tratament.

Baile galvanice
Baile galvanice sunt recomandate in vederea tratarii unor regiuni mai extinse sau a
intregului corp. Apa va deveni un mediu de legatura intre substrat (tegument) si electrozi,
curentul electric fiind distribuit pe o suprafata mai mare, densitatea fiind mai redusa, scade
semnificativ riscul aparitiilor arsurilor la intensitatea aplicata pe parcursul procedurii.
Baile galvanice pot fi celulare (mai multe vase sau vane in care sunt introduse
segmentele de corp vizate) sau pot fi generale (corpul este introdus in totalitate).

Galvanoionizarile
Galvanoionizarile reprezinta procedeul prin care se introduc in organism diferite
substante medicamentoase. Curentul galvanic este in masura sa transporte aceste substante
prin tegument si prin mucoase.
 Indiferent de denumire (iontoforeza, ionoterapie, ionogalvanizare, galvanoionoterapie
etc) principiul de actiune al galvanoionizarii consta in disocierea electrolitica a diferitelor
substante medicamentoase adaugate la nivelul electrozilor (polar). Ulterior, are loc deplasarea
anionilor si cationilor formati spre electrozii de semn contrar incarcarii lor electrice, datorita
respingerii lor de catre electrodul de acelasi semn, la nivelul caruia s-au format. Substanta pe
care dorim sa o introducem in organism pe acesta cale se aplica sub forma de solutie la nivelul
stratului hidrofil aflat sub electrodul activ. Solutia se va prepara in apa distilata. Ionul
medicamentos vizat va traversa bariera cutanata sau mucoasa in drumul lui spre polul de semn
opus. Odata ajuns in organism, el va fi preluat de circulatia locoregionala si va fi redistribuit.
De mentionat si faptul ca doar electrolitii solubili in alte lichide decat apa pot traversa bariera
tegumentara si mucoasa. Calea de patrundere o constituie orificiile glandelor sebacee si a
acelor sudoripare. Daca se alcalinizeaza solutia anodica si se acidifiaza solutia catodica, va
creste transferul anionilor si cationilor aplicati initial pe tegument.
Avantajele aplicarii galvanoionizarii sunt urmatoarele:
l. Efectul este demonstrat si cert,
m. Efectul este locoregional dar si la nivelul intregului organism (putand fi luata in
calcul si o reactie reflexa, cutiviscerala, de la nivelul dermatomioamelor),
n. Se poate doza precis substanta medicamentoasa aplicata,
o. Aplicatia are avantajul obtinerii unor efecte asteptate pentru doza scazuta
de medicament, in conditiile in care este protejat si tractul gastrointestinal.
La anod se aplica metale, precum sodiul, potasiul, litiul, calciul, magneziul, zincul,
fierul sau radicali de metale, acetilcolina, morfina, novocaina, corticoizi, sulfamide etc iar la
catod se pot aplica halogeni precum brom, iod, clor sau radicali acizi si saruri ale acizilor
organici.
Domeniile in care se poate aplica galvanoionizarea sunt:
p. Dermatologia (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, degeraturi, eczeme, erizipel,
fistule, furunculoze, hematoame superficiale, prurit idiopatic, sclerodermie, seboree ulcerele
atone),
q. Oftalmologia (conjunctivite, iridociclite, sclerite),
r. Suferintele vasculare (arterite obliterante, trombolebita, limfangite),
s. Reumatologia (artrite, inclusiv poliartrita reumatoida artoze, bursite,
epicondilite, tendinite, tenosinovite, maladia Dupuytren, guta, mialgiile de diferite cauze,
nevralgiile).
Galvanoionizarile transorbitale sau transcerebrale sunt eficente si frecvent utilizate in
practica medicala de specialitate, fiind indicate in sindroamele neurastenice, insomnii,
hiperensiunea arteriala in stadiul neurogen, spasmofilie, sindroame migrenoase, nevralgia de
trigemen, suferinte algice si inflamatorii din sfera medicinii dentare etc.

Indicatiile si contraindicatiile galvanoterapiei

Dupa cum am mai aratat, galvanoionizarea constituie o precedura extrem de utilizata
in electroterapie, avand in vedere paleta patologica larga care poate fi abordata. Aplicarea sa
pe scara larga are in vedere multiplele sale efecte, pornind de la principiile sale de actiune, si
anume: analgezic, modulator neurovegetativ, vasomotor, trofic si de stimulare aexcitabilitatii
neuromusculare. Galvanoionizarea poate fi aplicata atat in stadiile acute, cat si stadiile cronice
de boala. Din cele aratate, rezulta ca aceasta procedura terapeutica isi gaseste utilitatea in
contextul: afectiunilor sistemului nervos (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, afectiuni ale
organelor de simt, sindroame astenonevrorice de suprasolicitare, distonii neurocirculatorii), al
afectiunilor aparatului locomotor (reumatism cronic degenerativ si inflamator, reumatism
abarticular, sechele posttraumatice), al afectiunilor aparatului cardiocirculator (tulburari
circulatorii arteriale sau venolimfatice) si al afectiunilor dermatologice. Principalele
contraindicatii sunt cele care impiedica aplicarea electrozilor pe tegument dar si suferinte care
contraindica electroterapia in general.
Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, modalitati si tehnici de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, modalitati de aplicare,
indicatii si contraindicatii ale curentilor de joasa frecventa
Dupa cum s-a mai aratat, intreruperea curentului continuu realizeaza impulsuri
electrice succedate ritmic, cu efect excitator. Impulsurile obtinute se caracterizeaza prin forma,
amplitudinea impulsului, frecventa de aparitie, durata impulsului si a pauzei, modulatia
impulsurilor (in amplitudine, ritmicitate si durata). Ca urmare a formei lor, impulsurile pot fi
dreptunghiulare, triunghiulare, exponentiale, trapezoidale. Aparatura generatoare de impulsuri
de joasa frecventa este variata, oferind modele care genereaza diferite forme de curenti in
diferite posibilitati de aplicare.
Terapia prin curenti de joasa frecventa se bazeaza pe actiunea caracteristica de
excitare si srimulare a curentului electric asupra substratului neuromuscular. Prin stimularea
electrica are loc procesul de depolarizare la nivelul substratului excitabil. Musculatura
scheletica normal inervata raspunde la impulsuri de durata scurta si cu frecventa rapida.
Frecventele utilizate in scop terapeutic sunt mai crescute, situandu-se in domeniul curentilor
tetanizanti, capabili sa produca o contractie prelungita, care dureaza atat timp cat curentul
strabate muschiul. Efectul terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este
dependent de modul de actiune al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
t. Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate
Aceasta se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare a substraturilor excitabile,
precum tesutul muscular si fibrele nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana
celulara prezinta o frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale.
Musculatura scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si
frecventa relativ rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare
succesive, in timp ce frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic, sunt
urmate de contractii tetanizante.
Formele clasice de curenti utilizati in acest scop sunt curentii dreptunghiulari unici cat
si in trenuri de impulsuri, curentii modulati, curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot
realiza adevarate programe de electrogimnastica musculara.
Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare si placile neuromotorii
prezinta o receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic, principalul efect al acestuia fiind
actiunea excitomotorie cu producerea de contractii musculare pe musculatura cu atrofie de
imobilitate/inactivitate dar cu integritatea fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este
ineficient asupra musculaturii cu degenerescenta totala sau partiala. Disparitia excitabilitatii
faradice este un semn revelator al reactiei de degenerescenta musculara totala sau partiala.
Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu vasodilatatie la actiunea prelungita
a curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si analgezice secundare vasodilatatiei. Prin
aceasta, curentii dreptunghiulari, modulati si faradici sunt indicati in mod particular in unele
nevralgii si nevrite, stari posttraumatice (contuzii, entorse), tulburari ale sensibilitatii cutanate,
profilaxia trombozelor si emboliilor postoperatorii si dupa nastere (postpartum), tulburari ale
circulatiei de intoarcere venolimfatica.
 Indicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati si neofaradici sunt datorate
efectelor excitomotorii si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile de imobilizare sau de alte
cauze dar care care presupun normoinervatie. Daca exista dubii asupra diagnosticului clinic
se recurge la diagnosticul electric, prin cerectarea excitabilitatii neuromusculare a
substratului vizat cu ajutorul aplicarii curentului faradic, la care se aduga determinarea
cronaxiei muschiului respectiv.
Principalele indicatii sunt reprezentate de atrofiile de imobilizare sau de inactivitate
(aparat gipsat, lipsa activitatii fizice prin sedentarism), musculatura slabita a diferitelor
segmente ale corpului prin utilizare deficitara a lor (scolioze, cifoze, picior plat, tulburarile de
ventilatie de tip obstructiv sau restrictiv din cadrul bronhopneumopatiilor cronice nespecifice,
constipatie cronica, postpartum, incontinenta sfincteriana), in vederea prevenirii aparitiei
aderentelor la nivelul partilor moi ale aparatului locomotor. Se va realiza astfel, o
electrogimnastica musculara (inclusiv electrogimnastica respiratorie) menita sa completeze
programele de kinetoterapie.
In anumite conditii (starile posttraumatisme acute ale aparatului locomotor, grupele
musculare disfunctionale din vecinatea celor normale, pareze restante post leziune de nerv
periferic) poate fi necesara o reantrenare musculara. Aceasta consta in stimularea miscarilor
voluntare in vederea refacerii imaginii centrale motorii, dupa o intrerupere a cailor nervoase,
apartinand unor muschi cu inervatie pastrata. Pacientul isi declanseaza el insusi stimulul
electric si reuseste sa-si recapete controlul motor asupra miscarii pierdute, prin fenomenul de
feedback senzitivo-motor, bazat pe procesul de invatare si memorizare.
Principalele contraindicatii sunt reprezentate de paraliziile spastice, spasmele
musculre, musculatura total sau partial denervata.
Metodologia aplicarii curentilor modulati in electrogimnastica musculaturii striate
recomanda aplicatia bipolara si mai rar monopolara (musculatura mica a mainii). Electrozii se
plaseaza la nivelul insertiilor musculare sau pe zonele de trecere muschi-tendon. La aplicatiile
de curent neofaradic, electrodul negativ se plaseaza la nivelul placii neuromotorii a
muschiului afectat. Intensitatea curentului este menita sa produca secuse/contractii musculare
evidente, sa asigure un adevarat antrenament muscular si sa nu suprasolicite muschiul.
Frecventa utilizata este scazuta, durata sedintei fiind cuprinsa intre 20-30 minute, in serii de 8-
12 sedinte pe serie, care se pot repeta.
u. Stimularea selectiva a musculaturii sheletice total denervate
Aceasta se bazeaza pe modul de actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent,
progresiv, in panta, fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie de raspuns, datorita
capacitatii lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de stimulii cu panta este prezent si la
fibrele nervoase senzitive integre. Curentii triunghiulari, cu fronturi de crestere liniare, in
special exponentiale, sunt frecvent utilizati in stimularea selectiva a muschilor scheletici
afectati prin lezarea si deteriorarea integritatii nervilor periferici. Explicatia este aceea ca
degenerescenta nervoasa a condus la pierderea capacitatii de acomodare a muschiului care
poate raspunde astfel la intensitati mai reduse de curent. Utilizarea acestor curenti cu panta
lina de crestere a intensitatii lor va evita excitarea musculaturii normal inervate, precum si a
fibrelor nervoase senzitive.
Electrostimularea cu impulsuri triunghiulare, previne si incetineste atrofia musculara
a musculaturii denervate. Ea devine astfel, o metoda pregatitoare pentru programele
kinetoterapiei de recuperare. Pentru a fi incununata cu succes, terapia trebuie instituita
precoce, imediat dupa producerea leziunii nervoase si aparitia semnelor de denervare,
exprimate prin instalarea modificarilor care insotesc atrofia musculara (la maximum 7-10
zile).
Semnele de leziune ale nervului periferic se stabilesc cu ajutorul
electrodiagnosticului. Se incepe cu diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor
neuromusculare (testul galvanic si cel faradic al excitabilitatii si curba I/t). Acestuia i se poate
adauga electrodiagnosticul de detectie (electromiografia), care permite decelarea
modificarilor calitative si o apreciere mai acurata a modificarilor cantitative. Intensitatea
curentului de stimulare este furnizata de electrodiagnostic.
Metodologia de aplicare a electrostimularii consta in utilizarea tehnicii monopolara
(electrodul negativ de aplica la punctul motor al muschiului afectat) sau bipolara (cei doi
electrozi se aplica pe extremitatile muschiului afectat, electrodul negativ fiind situat distal, la
jonctiunea tendomusculara). Cu cat procesul de denervare este mai accentuat, cu atat mai mult
este necesara cresterea duratei impulsului de stimulare. Se incepe cu un numar scazut de
stimulari pe sedinta, care se repeta in cursul unei zile. Se recomanda 7-14 zile de tratament.
Aplicariile in scop de electrostimulare a musculaturii denervate trebuie sa tina cont de
urmatoarele reguli:
- Se va mentiona obligatoriu miscarea ce trebuie recastigata prin electrostimulare,
- Pacientul participa efectiv si afectiv la programul de electrostimulare,
- Pozitionarea corespuzatoare a pacientului si a segmentului care efectueaza miscarea,
- Articulatia de vecinatate trebuie sa fie indemna,
- Se vor utiliza proceduri pregatitoare ale miscarii, precum termoterapie,
masaj locoregional, electroterapie (diatermie si/sau curent galvanic).
- Tratamentul prin electrostimulare poate dura cateva luni pana la obtinerea fortei
musculare de valoarea 2. Sunt necesare reevaluari periodice ale parametrilor de
electrostimulare (la 10-14 zile interval). Se poate continua cu stimularea selectiva a
muschilor denervati, chiar si dupa introducerea programelor kinetologice.
Terapia musculaturii spastice
Acest tip de terapie se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor muschilor
spastici, prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a muschilor spastici se
adreseaza receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile aferente ce sosesc la maduva
spinarii de la proprioceptorii stimulati, declanseaza efecte de inhibitie a musculaturii spastice,
respectiv efecte de stimulare a antagonistilor corespunzatori. Concomitent, antagonistii
musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce.
Stimulul se realizeaza prin impulsuri de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite electrice
de excitatie, intre ele realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai multe
grupe musculare, de obicei antagoniste. Concret, intensitatea creste progresiv pana la aparitia
unor contractii/secuse musculare puternice. Rezulta astfel o excitatie alternata ritmic a
muschilor agonisti-antagonisti, cu o intarziere intre cele doua circuite excitatorii. Aceste efecte
contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor, printr-o buna corelare functionala a
antagonistilor si agonistilor. Efectul de relaxare a musculaturii spastice se mentine de la 24- 48
de ore la 3-4 saptamani, facilitand astfel aplicarea programelor de kinetoterapie. Aceasra
metoda este utilizata cu succes in tratamentul paraliziilor spastice centrale.
Indicatiile metodei sunt reprezentate de: spasticitatea din parezele sau paraliziile de
origine centrala (in special cea cerebrala infantila sau consecutiva traumatismelor la nastere),
leziunule traumatice medulare si cerebrale (cu exceptia paraplegiilor spastice), parezele
spastice din cadrul scelozei in placi, hemipareze spastice post accidente vasculare cerebrale,
boala Parkinson.
Contraindicatiile terapiei musculaturii spastice utilizand aceasta metoda sunt scleroza
laterala amiotrofica si scleroza difuza in stadiul avansat.
Metodologia metodei este fundamentata de tehnica aplicarii a doua circuite de
excitatie care furnizeaza curenti dreptunghiulari. Se stabileste timpul de intarziere dintre
impulsurile celor doua circuite, precum si durata impulsurilor. Intensitatea curentului trebuie
sa produca o contractie musculara puternica, fara senzatie cutanata neplacuta. Durata
tratamentului pentru o pozitionare segmentara este de 10 minute iar daca se realizeaza mai
multe pozitionari, durata sedintei nu trebuie sa depaseasca 40-50 minute. Se recomanda
sedinte zilnice, pe o durata de 12-18 sedinte. Primul circuit de excitatie se aplica deasupra
musculaturii spastice iar al doilea circuit deasupra musculaturii antagoniste corespunzatoare.
Electrozii se aseaza la nivelul punctelor de excitatie ale muschilor.
Stimularea contractiei musculaturii netede
Stimularea electrica a musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de
sumatie a acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare neglijabila.
Asupra musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata mare si frecventa
scazuta.
Principalele indicatii ale acestei proceduri sunt reprezentate de constipatiile cronice
atone si de atonia vezicala postoperatorie.
Metodologia consta in aplicatia electrozilor de dimensiuni egale asupra musculaturii
vizate, durata sedintei fiind cuprinsa intre 10-50 minute, in cure de 20-25 sedinte, efectuate la
inceput zilnic.
Curentii de joasa frecventa aplicati in scop analgezic.
Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei
dureroase prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai curand,
rezultatul pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor procese de stimulare
propriu- zisa. Releul medular prezinta o importanta deosebita in perceperea durerii, intrucat, la
acest nivel intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia nociceptiva. Transmiterea
sinaptica a durerii este astfel influentata la nivel medular, atat de influxuri venite de la
periferie, cat si de la nivelul formatiunilor nervoase superioare.
\Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa (simtul tactil) blocheaza la nivel
medular transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul
care intervine in aceasta inhibitie poate avea la baza teoria controlului de poarta, conform
careia, are loc un fenomen de inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului posterior
medular), in cadrul unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu diametru
mare, rapid conducatoare, A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc informatiile tactile
generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular, un camp electric negativ, cu
scaderea activarii sistemului de transmitere ascendenta si cu inchiderea consecutiva a portii
sau a barierei de control pentru transmiterea informatiilor nociceptive prin fibrele nervoase
lent conducatoare A-delta si C. In acest mod, durerea nu mai este perceputa la nivel cerebral,
superior.
Daca stimularea periferica a fibrelor specifice pentru durere devine predominanta ca
intensitate, frecventa sau context patologic, poarta de control se deschide prin contrareactie
pozitiva (facilitare presinaptica) si va avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu
perceptia durerii.
Aceste mecanisme de inhibitie a transmisiei si perceptiei durerii au fost confirmate de
analgeziile produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare
(electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati percutan, electrostimularea
cordoanelor medulare posterioare pentru controlul sindroamelor dureroase cronice, prin
intermediul electrozilor implantati in dura mater, stimularea nervoasa electrica transcutanata-
TENS, electropunctura, prin stimularea electrica selectiva a fibrelor A, rapid conducatoare si
inchiderea portii pentru fibrele nociceptive pentru durere).
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa
frecventa utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa
electrica transcutanata (TENS).
Curentii diadinamici (CDD)
Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia curentilor
diadinamici sunt prezentate in continuare.
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene ale curentilor diadinamici
sunt datorate nivelului intensitatii, formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de
aplicare a electrozilor. Astfel:
 Curentul monofazat fix (MF) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat
si efect de tonicizare al peretilor vasculari, ca urmare a actiunii sale vasoconstrictoare. Din
punct de vedere subiectiv, produce senzatia de vibratii, actionand ca un masaj tisular electric
profund. Pe aceasta cale se evidentiaza zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor reflexe.
 Curentul difazat fix (DF) are efectul analgezic maxim prin ridicarea pragului
sensibilitatii la durere si imbunatateste circulatia arteriala prin inhibarea simpaticului. Din
motivele prezentate, este indicat drept forma de introducere pentru aplicatiile in scop
analgezic.
 Perioada scurta (PS) are efect excitator si tonicizant, actionand ca un masaj intens
de profunzime. Prin componenta sa vasoconstrictoare are efect resorbtiv, fiind util in
sufuziunile si hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele
circulatorii periferice. Dupa cateva minute, aplicatia produce si analgezie secundara.
 Perioada lunga (PL) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic. Mai
prezinta, de asemenea, efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si
persistente.
 Ritm sincopat (RS) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Modalitatile de aplicare depind de scopurile terapeutice urmarite. Acestea pot fi:
 Pe punctele dureroase circumscrise. Se utilizeaza electrozi mici, de dimensiuni
egale, polul negativ aplicandu-se direct pe locul dureros iar cel pozitiv la distanta.
 Transversale. Aceste aplicatii se mai numesc si transregionale (de-o parte si de alta
a regiunii dureroase) si se utilizeaza la nivelul articulatiilor periferice mari sau pe masele
musculare ale membrelor sau trunchiului.
 Longitudinale. Electrozii sunt amplasati de-a lungul unui nerv periferic
(electrodul pozitiv, mai mare, se aseaza proximal iar cel mic si negativ se aseaza distal, pe
zona afectata) sau de-a lungul unui traseu vascular.
 Paravertebrale. Electrozii se amplaseaza pe regiunile radacinilor nervoase
(transversal si paralel cu coloana vertebrala, avand catodul pe locul dureros sau de-a lungul
coloanei vertebrale, cu anodul proximal si catodul distal).
 Gangliotrope. Electrozii mici se aseaza cu catodul pe zona ganglionilor
vegetativi respectivi si anodul la distanta.
 Aplicatii mioenergetice. Aceste aplicatii urmaresc tonicizarea unor muschi
normoinervati. Ca atare, catodul se aplica pe locul de emergenta al nervilor motori iar anodul
pe punctele motorii ale muschilor interesati.
 Tehnica de aplicare se supune urmatoarelor reguli:
 Scopul urmarit este cel care conditioneaza dimensiunile electrozilor, amplasarea
si polaritatea acestora.
 Inversarea polaritatii electrozilor ramasi pe locul initial de amplasare, se face in
scop excitator, dinamogen.
 Intensitatea curentului se regleaza printr-o crestere progresiva la valoarea
dorita, corespunzatoare efectului urmarit (excitomotor sau analgezic).
 Se va avea in vedere aparitia fenomenului de acomodare.
 Durata sedintei este de pana la 10 minute in scop analgezic, ajungand la 20-30
minute pentru aplicatiile in scop hiperemiant, vasculotrop.
 Ritmul sedintelor poate fi zilnic, 10 sedinte pe
cura.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
Afectiunile aparatului locomotor
➢ status posttraumatic (cu exceptia fracturilor, rupturilor ligamentare sau
meniscale), contuzii, entorse, luxatii recente, intinderi musculare, redori articulare,
➢ boala reumatismala cronica degenerativa sau inflamatoare: artroze reactivate,
artrite, mialgii,
➢ reumatism abarticular, al tesuturilor moi periarticulare: epicondilite, PSH, tendinite,
Afectiunile neurologice: nevralgie cervico-brahiala, lombosciatica, DVL faza
II, algoneurodistrofie,
Tulburari circulatorii periferice: maladie Raynaud, acrocianoza, boala varicoasa,
status postarsuri sau postdegeraturi, arterioapatie periferica obliteranta,
Aplicatii segmentare pe zone neuroreflexe in vederea modularii functionale a
stomacului, colonului, colecistului, cailor respiratorii in astmul bronsic, migrene.

Curentii Trabert
Curentii Trabert sunt curenti dreptunghiulari, cu efecte analgezice si hiperemiante,
aplicatia lor constand intr-un veritabil masaj cu impulsuri excitatorii. Au cel mai analgezic
efect din domeniul joasei frecvente. Se mai numesc si curenti de ultrastimulare.
Tehnica de aplicatie este bipolara si consta in aplicarea electrodului negativ pe locul
dureros iar cel pozitiv proximal de catod. Efectul analgezic trebuie sa se instaleze la sfarsitul
sedintei de tratament. Intensitatea curentului se creste pana la aparitia senzatiei de vibratie
suportabila. Scaderea acestei senzatii arata aparitia procesului de acomodare. Va trebui sa se
creasca in mod suplimentar intensitatea curentului aplicat. Se recomanda aplicatiile zilnice,
timp de 6-10 sedinte.
Principalele indicatii terapeutice sunt:
- Manifestarile dureroase din radiculopatiile de cauza vertebrogene artrozica, artroze
dureroase, indiferent de localizare (in lumbago electrozii se amplaseaza paravertebral in sens
transversal, in lombosciatica catodul se amplaseaza distal, pe punctul de durere maxima).
- Reumatism inflamator cronic (spondilita ankilopoetica),
- Reumatismul abarticular (PSH, epicondilite),
- Status posttraumatic (contuzii, intinderi sau rupturi ligamentare sau
musculo- tendinoase).

Curentii stohastici
Curentii stohastici, aperiodici sau neregulati au calitatea de a reduce la maximum
reactiile de adaptare/obisnuinta sau acomodare, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea
pragului la durere, precum si durata acestui efect.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata (SNET) sau TENS
TENS reprezinta o modalitate netraumatizanta de combatere a sindromului algic acut
si cronic, de diverse cauze, utilizand curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa.
Aparatele moderne utilizate permit obtinerea unei forme dreptunghiulare a
impulsurilor, permit acoperirea unui domeniu mai larg de reglare a frecventei, duratei si
amplitudinii impulsurilor, cat si dimensiuni, cheltuieli si consum minime ale aparatului si
procedurii in sine.
Tehnica aplicatiei curentilor de stimulare nervoasa presupune:
- Pozitionarea adecvata a electrozilor cu amplasarea lor pe locul dureros, in
vecinatatea lui, la nivelul radacinii nervoase principale a nervului periferic ce strabate
regiunea
dureroasa, pe zonele de referire a durerii si a punctelor trigger. Polaritatea electrozilor
nu are importanta.
- Dozarea intensitatii, care trebuie aleasa in asa fel incat sa se inchida poarta
pentru influxurile dureroase. Pacientul va resimti o senzatie de vibratie sau furnicatura.
- Alegerea frecventei se face prin tatonare.
- Durata impulsului trebuie sa fie reglabila si adaptata frecventei.
- Durata sedintei poate fi aleasa intre 20 minute si o ora.
- Frecventa sedintelor in timp se stabileste de comun acord cu medicul
specialist, in concordanta cu patologia tratata.
Sfera indicatiilor acestei metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
 Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular,
 Starile dureroase posttraumatice,
 Sindromul algic din afectiunile neurologice periferice, nevralgiile
postherpetice, durerile fantoma post amputatie de membre,
 Sindromul algic post anestezie, starile dureroase acute si cronice postoperatorii,
 Cicatricile, aderentele dureroase postoperatorii,
 Durerile din anurii si neoplazii.
Principalele contraindicatii ale aplicatiei TENS sunt:
- Starile dureroase tratabile prin alte mijloace,
- Purtatorii de pacemaker cardiac sau de stimulator al nodului sinocarotidian,
- Hipersensibilitatea la curent,
- Sarcina in primul trimestru,
- Tulburarile de sensibilitate cutanata sau leziunile tegumentare,
- Sindroamele dureroase de origine talamica.
Avantajele acestei metode constau in gama larga a suferintelor dureroase ce poate fi
abordata. Se adreseaza starilor dureroase care nu raspund la alte metode terapeutice sau care
se constituie contraindicatii pentru alte terapii fizicale ce ar putea fi recomandate. Este o
metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de aplicat, desi este doar un tratament simptomatic.

Electropunctura
Electropunctura reprezinta o metoda de combatere a durerii, facand parte din
metodele reflexoterapice. Locul de actiune se afla la nivelul punctelor dureroase reflexe
identice, in marea lor majoritate, cu punctele situate pe meridianele energetice din
acupunctura.
 Patologia indicata este reprezentata de tulburarile functionale, cat si diverse
contracturi musculare produse prin mecanisme neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile organice cu terapie etiopatogenica
cunoscuta, neoplasmul, psihonevrozele, depresia, schizofrenia, sarcina.
Se utilizeaza curenti de joasa frecventa reglabila, la fel si intensitatea este reglabila,
pana la senzatia de usoare furnicaturi. Se aplica mai multi electrozi, care pot trata simultan mai
multe puncte. Varfurile electrozilor efectueaza electrostimulari cu durate de la cateva secunde
la cateva minute, pana la reducerea durerii si contracturii musculare. In functie de stare
initiala, se pot stimula mai multe puncte, concomitent sau succesiv. In fazele acute pot fi
suficiente 2- 6 sedinte, in timp ce in fazele cronice pot fi necesare 10-20 sedinte.
Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie teoria controlului portii.
Electropunctura nu inlocuieste sau nu se suprapune peste procedura TENS.
Contraindicatiile curentilor de joasa frecventa
Curentii de joasa frecventa nu vor fi aplicati pe regiunea precordiala si nici pe
tegumentul care prezinta solutii de continuitate, afectiuni dermatologice sau diferite unguente
aplicate anterior.
Se va verifica calitatea si integritatea electrozilor. Intensitatea nu va depasi valoarea
pragului (0,1 mA/ cm²) in cazurile pacientilor cu tegument sensibil si se va evita regiunea care
prezinta in corporate piese metalice de osteosinteza, endoproteze, sterilete.
Se vor evita starile hemoragice locale, trombozele venoase superficiale si profunde,
uterul gravid, perioada de menstruatie, zonele de edem localizat, cicatricile si aderentele
musculare, pierderea sensibilitatii cutanate, leziunile dermatologice, infectiile localizate.

Curentii de medie frecventa: actiunile biologice, efectele fiziologice,

modalitati de aplicare, aparatura si tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii.
Actiunile biologice
Curentii de medie frecventa utilizati in domeniul medical sunt curenti alternativi
sinusoidali, cu frecvente cuprinse intre 1000 Hz-100 kHz, aparatele folosite furnizand
curentii din gama de frecventa 3-10 kHz. Modul lor de actiune este prezentat in cele ce
urmeaza:
 Se bazeaza pe principiul sumatiei temporare (curentul de medie frecventa
trebuie sa depaseasca un prag de intensitate si un anumit timp util spre a produce excitatia
fibrelor nervoase prin sumatia oscilatiilor de medie frecventa),
 Excitarea este apolara sau ambipolara (excitatia se poate produce la ambii poli,
chiar si concomitent, ceea ce este avantajos pentru electrodiagnostic si terapie, permitand
obtinerea unei excitatii adecvate, transversale prin cuplul structural-functional nerv- muschi,
precum si posibilitatea blocarii reversibile a conductibilitatii nervoase),
 Se pastreaza relatia dintre timpul de excitatie si intensitatea curentului aplicat,
 Aparitia negativarii primare sau locale la stimuli cu intensitate subliminala
prin descresterea potentialului de repaus membranar, cu aparitia depolarizarii reactive,
 Aplicarea este nedureroasa chiar si la intensitati mari ale curentului,
deoarece rezistenta cutanata este scazuta la curentii de medie frecventa, permitand o
penetrabilitate tisuara crescuta,
 Schimbarea rapida a alternantelor curentului il face inexcitabil pentru nervii si
receptorii cutanati si, de asemenea, diminua riscurile efectelor electrolitice urmate de lezarea
tegumentului prin cresterea tolerantei,
 Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru durere si
prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului dureros de cel al
contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop
diagnostic si terapeutic ale curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii
scheletice (producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate), stimularea
musculaturii netede hipotone (prin modulari crescute mai lent si lungi in timp), actiune
analgezica si actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive. Acestora li se adauga o
serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cel miorelaxant si decontracturant,
vasodilatator si trofic, de drenare a edemelor si sufuziunilor endotisulare, cat si de modulare
vegetativa prin stimularea vagului.

Modalitati si tehnici de aplicare.

Curentii de medie frecventa pot fi aplicati in scop diagnostic si terapeutic. Aplicarea in
scop diagnostic se face in vederea evidentierii denervarii musculare, evitandu-se efectuarea
unui test electromiografic. Existenta activitatii electrice spontane la nivelul unui muschi aflat in
repaus caracterizeaza un muschi denervat. Aplicatia locala a unui curent de medie frecventa
reuseste sa produca contractie doar la nivelul unui muschi normal inervat. Intensitatea
curentului necesara producerii unei contractii musculare este cu atat mai mare, cu cat frecventa
este mai mare. La muschii denervati nu s-a putut produce nici o contractie, cu nici un
curent din domeniul mediei frecvente. Astfel, producerea unei contractii musculare utilizand
curenti din domeniul mediei frecvente poate fi considerata relevanta pentru starea de
normalitate si lipsa denervarii.
Aplicatiile in scop terapeutic se pot realiza prin procedeul de aplicatie cu un singur
electrod sau utilizand procedeul prin curent interferential. Procedeul de aplicatie cu un singur
curent de medie frecventa modulat, presupune modularea amplitudinii curentului in ritm de
joasa frecventa. Efectele fiziologice si terapeutice care se constata sunt cele care caracterizeaza
media frecventa, precum: efectele excitomotorii si analgezice, alaturi de care se regasesc si
cele vasodilatatorii, biotrofice, miorelaxante si vegetativo modulatoare sau reglatoare. In
practica medicala se incepe cu un curent de medie frecventa constant si redresat timp de 10
minute, in scopul ameliorarii troficitatii musculaturii. Apoi se trece la formele modulate, in
functie de scopul urmarit: analgezic sau excitomotor. Pentru obtinerea efectului de contractie a
musculaturii netede, media frecventa este modulata in perioada lunga, cu durata mare a
trenurilor de impulsuri, cu frecventa de baza mare, care actioneaza profund si nedureros.
Procedeul prin curent interferential consta in incrucisarea endotisulara a doi curenti de
medie frecventa, cu frecventele diferite, decalate in timp. La locul de incrucisare endotisular
se realizeaza efectele terapeutice prin unde modulate in intensitate. La locul de intalnire a doi
curenti cu frecvente decalate/diferite se produce un camp electric numit camp interferential, in
care directia si amplitudinea curentului de interferenta se modifica repetitiv, avand loc o
amplificare si o scadere pana la disparitia completa a intensitatii. Oscilatia intensitatii se
produce cu o frecventa proprie, care defineste interferenta. Ea variaza progresiv de la 0-100
Hz, astfel incat, actiunea propriu-zisa de stimulare apartine domeniului joasei frecvente.
Avantajele constau in:
- Eficienta terapeutica a curentului interferential, care este data de nivelul de
variatie a amplitudinii sale,
- Prelungirea efectului de stimulare al curentului alternativ de medie frecventa
aplicat (care este datorata modularii intensitatii sale), prevenind instalarea fenomenului de
oboseala,
- Utilizarea acestor frecvente purtatoare din domeniul mediei frecvente
intampina o rezistenta electrica redusa din partea tegumentului,
- Interferentele de joasa frecventa sunt considerate a fi cele mai active din punct
de vedere biologic la nivel celular.
Indicatile generale privind excitoterapia electrica realizata de joasa frecventa
rezultata din interferenta endogena a doi curenti de medie frecventa, deriva din cele doua
posibilitati de aplicatie (variantele modulatiilor de frecventa aplicabile cu curenti
interferentiali). In functie de actiunea fiziologica optima si de efectele urmarite, se aleg
diferite tipuri de frecventa, si anume: frecvente constante (aplicatia numita manual) sau cu
frecvente variabile si modulate ritmic, modalitate numita spectru
Prin modalitatea de aplicatie numita manual se obtin efecte excitomotorii (la
frecvente mici), decontracturante, vasomotorii, biotrofice, cu efecte de reglare
neurovegetativa (la frecvente mijlocii) sau cu afect antialgic (la frecvente rapide), in functie
de frecventa utilizata. Curentii cu frecvente constante si mici determina o excitatie a nervilor
motori (utile in hipotonii musculare). Frecventele mijlocii se aplica in scopul reglarii
disfunctiilor neurovegetative ale organelor toracice, abdominale si pelvine. Frecventele
rapide isi gasesc utilitatea in sindromele dureroase acute.
Modalitatea numita spectru foloseste frecvente variabile (modulate ritmic), ale
curentilor de medie frecventa. Aceste modulatii prezinta efecte excitomotorii (utile in
hipotoniile de inactivitate), efecte analgezice si efecte de activare a functiilor celulare, reglare
a tonusului modificat patologic al tesuturilor, activare circulatorie, drenaj venolimfatic,
electrogimnastica musculara de profunzime etc. De aici rezulta principalele indicatii
terapeutice: tulburarile distrofice tisulare, inclusiv cele din sindromul algoneurodistrofic
posttraumatic, din suferintele artrozice articulare si reumatismale abarticulare, tulburarile
vasculare venolimfatice si tulburarile diskinetice ale organelor abdomino-pelvine.
Prin aplicatiile manual si spectru ale curentului de medie frecventa se urmareste:
cresterea pragului dureros, efectul stimulant si modularea sistemului nervos vegetativ.
Modalitatile de aplicare constau in interferente plana (cei doi curenti realizati dau
nastere unui curent interferential care variaza numai in planuri paralele cu planul format de
directiile acestora), interferenta spatiala (se adauga un al treilea circuit) si interferenta
dinamica (pentru a se exclude existenta directiilor preferentiale se realizeaza o rotire a
vectorului de interferenta maxima la fiecare perioada de interferenta). In acest fel, aparatele
reusesc sa obtina o excitatie succesiva cu amplitudine maxima, in toate directiile din spatiu.
Tehnicile de aplicatie ale curentilor interferentiali de refera la aplicarea statica si la
cea dinamica. Electrozii pot fi placa sau cu vacuum.
Aparatele de curenti interferentiali au reusit sa excluda o serie din neajunsurile
procedurii, realizand evitarea efectelor nedorite de suprafata si obtinerea celor asteptate in
tesuturile din profunzime.
Regulile de aplicare ale curentilor de medie frecventa sunt urmatoarele: pacientul
resimte o senzatie de furnicatura puternica, valorile intensitatii pot fi crescute mai mult, fata
de aplicatiile curentilor de joasa freecventa, in cazul in care se urmareste programul de
gimnastica musculara, intensitatea curentului se creste pana la obtinerea contractiei musculare
dorite, sedintele pot fi prelungite la persoanele cu constelatie vegetativa de tip vagoton, se vor
indica 15-20 minute la o aplicatie, fiind necesare intre 6-16 sedinte pe cura, efectuate zilnic
sau la doua zile.
 Efectele fiziologice
Principalele efecte fiziologice ale curentilor de medie frecventa a caror interferenta
este modulata in joasa frecventa sunt urmatoarele:
 Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici),
 Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente
medii) si indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat,
 Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide),
 Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin
efect direct asupra vasului (care actioneaza ulterior direct asupra musculaturii netede a
vasului si indirect pe structura neurovegetativa a vasului), cat si prin efect indirect, pe
calea gimnasticii musculare (fiind datorata efectului excitomotor muscular), cu producere de
contractii fiziologice,
 Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de
relaxare cu cea de stimulare a tesutului muscular.
Concluzia este aceea ca frecventele mici produc efect excitomotor asupra muschilor
normal inervati, cele medii si cu intensitate subliminala au efect decontracturant si
vasculotrofic iar frecventele rapide au efect antialgic.

Indicatiile curentilor de medie frecventa

Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul
de actiune, efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre
organismul uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
Afectiunile aparatului locomotor:
➢ stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi,
entorse, luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
➢ reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu
diferite localizari),
➢ suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze,
discopatii, mialgii, neuropatii),
➢ suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
➢ sechele post AVC ale membrelor.
v. Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice
cu sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica cronica,
trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita),
Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, dismenoree etc),
Afectiuni ale organelor interne:
➢ status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
➢ pancretita cronica,
➢ gastrita, boala ulceroasa,
➢ distonii functionale intestinale,
➢ suferinte renourinare,
➢ suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale postprostectomie etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
 - Afectiunile febrile de diferite etiologii,
- Neoplasmul,
- Starile casectice,
- Procesele inflamatorii purulente,
- Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale
si la purtatorii de pacemaker cardiac.

Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia cu inalta frecventa pulsatila

si undele decimetrice: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele
fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Terapia prin curenti de inalta frecventa utilizeaza aplicarea terapeutica a campului
electric si magnetic de inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si
microunde) cu frecvente de peste 300 kHz.
Lungimea de unda are mare importanta, deoarece defineste domeniile de aplicabilitate
ale curentilor de inalta frecventa. Aceasta, datorita efectelor fiziologice si terapeutice
demonstrate si dovedite in practica medicala de specialitate.

Undele scurte
Proprietatile fizice ale undelor scurte
Modul de actiune al undelor scurte este dependent de proprietatile fizice ale
curentilor de inalta frecventa, si anume: frecventa foarte mare, fenomenul capacitiv (pot
strabate capacitati pe care curentul de joasa frecventa nu le pot strabate, putand functiona in
circuit deschis), fenomenul inductiv, producerea de energie calorica (intr-un camp
electromagnetic de inalta frecventa, energia electrica se transforma in energie calorica,
incalzind, in special solutiile electrolitice si corpurile metalice), efectul pelicular (propagarea
la suprafata prin conductorii metalici), traversarea cu dificultate a impedantei unei bobine,
propagarea printr-un mediu heterogen nu urmeaza legile aplicabile pentru curentul continuu
si transmiterea de unde electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.
Aparatele de unde scurte cuprind un circuit generator si unul rezonator. Circuitul
generator apartine aparatului, in timp ce cel rezonator (pacientul) cuprinde selful de inductie,
condensatorul variabil, bornele aparatului si electrozii. Pacientul se constituie o capacitate
care variaza in functie de rezistenta electrica a regiunii de tratat, el aprtinand astfel circuitului.

Actiuni biologice, efecte fiziologice

Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
- Nu produc fenomene de polarizare (nu prezinta actiune electrolitica),
- Nu produc excitatie neuromusculara (deoarece durata stimulului este foarte
mica raportat la frecventa inalta a curentului),
- Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul caloric
depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile structurilor tisulare
strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de tegument). Curentii cu
lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se propaga prin conductie, incalzind
tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si stratul celular adipos. Curentii cu
lungime de unde mai mica (undele scurte/decametrice si decimetrice), actioneaza capacitiv,
incalzind preferential tesutul subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de
tegument asigura incalzirea profunda prin cresterea efectului capacitiv.
- Energia calorica se acumuleaza sub tegument si produce efecte terapeutice
derivate din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia, miorelaxare, activarea
metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe
teoria dielectricului neomogen si a dipolului.
Pentru undele scurte si decametrice, actiunea lor se explica prin dispersia energiei la
nivelul strucurilor tisulare. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau conducatoare de
electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre aceste medii
stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la nivelul
suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale electrice.
Curentul electric de inalta frecventa traverseaza lichidele, inclusiv sangele ca un
curent de conductie si dezvolta energie termica. Totodata, prin membrane trece ca un curent
de deplasare, cu consum energetic redus si fara producerea efecului caloric.
Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor, dupa cum se va vedea mai departe.
Efectului caloric prezentat, conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de
inalta freventa asupra organismului. Principalele lor efecte fiziologice asupra substratului sunt
prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
- Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv
tisular, crescand catabolismul,
- Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa,
locala, prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
- Asupra sistemului nervos central si periferic:
- Efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
- Creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si
cronaxia la nivelul sistemului nervos periferic,
- Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii,
- Creste capacitatea imunologica a organismului.
Concluzia este aceea ca efectul terapeutic al curentilor de inalta frecventa este derivat
din actiunea caldurii sau efectul caloric si consta in: hiperemie, analgezie, miorelaxare si
activarea metabolismului.

Modalitati de aplicare
Terapia cu curenti de inalta frecventa asigura aparitia fenomenului de endotermie,
caldura formandu-se endotisular, in interiorul/la nivelul tesuturilor vizate. Efectul este de lunga
durata sau remanent. Aceasta, spre deosebire de alte proceduri care aduc caldura corpului, din
mediul extern (RIR, procedurile de termoterapie). Curentii de inalta frecventa produc o
incalzire endotisulara directa, in timp ce celelalte procedee actioneaza drept stimuli termici,
aportul caloric fiind asigurat/adus organismului prin intermediul tegumentului. Astfel,
incalzirea tesuturilor aflate in profunzime are loc prin intermediul reflexului cutivisceral.
Efectul dureaza doar 2-3 zile.
Modalitatile de aplicare pot fi in camp condensator (circuitul generator este
reprezentat de aparatul de unde scurte iar circuitul rezonator este realizat de electrozii in
campul carora se afla pacientul) si inn camp inductor (energia este transmisa regiunii tratate
printr-un cablu de inductie).
In metoda in camp condensator, sub influenta curentului alternativ de inalta
frecventa, se produce un curent de deplasare la nivelul dielectricului (corpul sau segmentul
corporal de tratat), echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de conductie).
Curentul de deplasare se transforma in interiorul dielectricului in caldura. Electrozii vor fi
amplasati la distanta de tegument pentru a asigura o incalzire omogena a tesuturilor si pentru
a se evita incalzirea superficiala, doar a tegumentului. Electrozii pot fi rigizi sau flexibili.
Muschii si organele interne au rezistenta scazuta fata de tesutul grasos si constanta
dielectrica mare, ca atare, energia de inalta frecventa va trece ca un curent de deplsare, fara
aproduce caldura. In schimb, tesutul subcutanat cu rezistenta crescuta, se va incalzi mult mai
puternic. Prin indepartarea electrozilor de suprafata tegumentara vom putea obtine efecte
termice in profunzime, cu evitarea supraincalzirii tesutului adipos subcutanat si a celui
tegumentar.
Metoda in camp inductor presupune existenta unui cablu de inductie, infasurat in
spirala in jurul regiunii de tratat. In comparatie cu metoda in camp condensator, acesta
metoda realizeaza o incalzire profunda mult mai eficienta la nivelul tesutului muscular.

Tehnica si metologia
Alegerea modalitatii terapeutice este in legatura cu scopul terapeutic urmarit.
Alegerea electrozilor se va face in functie de zona de tratat si de adancimea la care urmarim
sa se produca efectul de incalzire (cei flexibili incalzesc superficial si pot fi utilizati pentru
suprafete plane, electrozi speciali pentru anumite regiuni ale corpului). Mai sunt importante:
dimensiunea electrozilor, distanta acestora fata de zona de tratat, pozitia lor (trebuie sa fie
amplsati paralel cu suprafata tratata) si tipul pozitionarii (transversal, pentru articulatii,
longitudinal, pentru trunchi si membre sau in unghi drept).
Dozarea intensitatii campului de unde scurte variaza in functie de sensibilitatea
individuala la caldura, de regiunea tratata, de felul, dimensiunea si distanta electrozilor fata
de suprafata tratata, de stadiul evolutiv al suferintei si de scopul urmarit. Se are in vedere si
faptul ca un tesut mai bine vascularizat pierde mai repede caldura si i se pot aplica valori mai
mari.
Terapia cu unde scurte conduce la cresterea temperaturii locale cu 1-3°, crestere
apreciata atat subiectiv cat si obiectiv.
In practica medicala de specialitate se foloseste o scala de gradatie a dozelor aplicate,
raportat la efectele asteptate. Astfel:
- Doza I este cea mai slaba doza, numita si rece sau atermica, deoarece nu produce
nici o senzatie, situandu-se sub pragul de excitatie termica a tesuturilor corpului (5-10w),
- Doza II este slaba sau oligoterma, producand o senzatia de caldura greu
perceptibila (30-40w),
- Doza III este medie sau termica si produce o senzatie de caldura placuta (75-100w),
- Doza IV este puternica, forte sau hipertemica, producand o senzatie de
caldura puternica, nu intotdeauna agreata de pacienti (110-250w).
Alegerea dozelor se va face in functie de stadiul evolutiv, acut sau cronic al bolii. In
stadiile acute se prefera dozele slabe, cu durata scurta a tratamentului (5-10 min), in serii
scurte de tratament (6-8 sedinte), zilnic sau la doua zile. In stadiile cronice se recomanda
dozele calde, durate mai mari ale sedintelor (20-30 min) si serii lungi (12-15 sedinte).
Regulile de care trebuie sa se tina cont in cadrul terapiei prin curenti alternativi de
inalta frecventa sunt urmatoarele:
- Pacientului i se va explica procedura in sine si va fi posturat corespunzator si
confortabil, tegumentul trebuie sa fie uscat si sa nu prezinte tulburari de sensibilitate,
 - Nu se accepta materiale metalice (osteosinteza, cercei, inele, agrafe, planul de
sprijin), si nici protezele auditive sau pace maker-ul cardiac,
- La metoda in camp condensator se accepta material textil uscat care sa intre
in componenta dielectricului,
- Se interzice aplicarea procedurii in primele trei luni de sarcina,
- Este interzisa vecinatatea cu aparatele generatoare de joasa frecventa, la mai putin
de 6 metri (electrozii aparatului de unde scurte functioneaza ca o antena de transmisie iar
cablurile aparatului de joasa frecventa functioneaza ca o antene de receptie).

Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere din patologia
medicala, dupa cum reiese si din cele ce urmeaza:
Afectiuni ale aparatului locomotor:
➢ afectiuni reumatice cronice degenerative (gonartroza, spondilodiscartroze etc),
➢ afectiuni reumatice cronice inflamatorii (spondilita ankilozanta,
poliartrita reumatoida),
➢ reumatism abarticular (bursite, tendinite, tenosinovite, periartrita,
sindromul miofascial dureros etc),
➢ sechele posttraumatice, cu sau fara sindrom algoneurodistrofic,
Afectiuni ale sistemului nervos:
➢ ale sistemului nervos periferic: nevralgii si neuromialgii (nevralgia Arnold),
nevralgie cervicobrahiala, nevralgii intercostale, lombosciatalgie, nevrite, pareze, paralizii
(inclusiv a nervilor faciali a frigore), mononeuropatii (de nerv radial, cubital, median),
➢ ale sistemului nervos central (drept metoda adjuvanta de crestere a
vascularizatiei locoregionale cu rol trofic muscular in cazuri de scleroza in placi, sechele
postpoliomielita etc),
Afectiuni cardiovasculare:
➢ in anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau insuficienta
cardiaca (aplicatii precordial-dorsal),
➢ in tulburari ale circulatiei venoase periferice, in vederea ameliorarii circulatiei
de intoarcere in degeraturi, in stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice ale
membrelor (aplicatii lombare reflexe),
Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc),
Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ
functional gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii
cronice nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc),
Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite,
pielocistite, sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice
nespecifice, amenoree, sterilitati secundare, unele mastite etc),
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau
cronice, faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar etc),
Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului,
Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii
dentare, gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc),
Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc),
Tulburari endocrine (dereglari ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancresului etc).
 Principalele contraindicatii ale terapiei cu unde scurte sunt reprezentate de:
- Procedeele inflamatorii acute cu supuratii,
- Manifestarile acute ale afectiunilor reumatice,
- Afectiuni cu tendinta la hemoragie (hemoptozii, ulcer gastrointestinal),
- Neoplasmul,
- Prezenta osteosintezelor metalice, pacemaker cardiac,
- Perioadele ciclului menstrual si sarcina.
- Terapia cu inalta frecventa ulsatila Actiuni biologice, efecte fiziologice
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi
lipsita de efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator
putand fi amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine,
pansament), inclusiv material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie
si osteosinteza, singura contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Frecventa impulsurilor, precum si penetratia endotisulara sunt apreciate in 6 trepte iar
intensitatea energiei de lucru creste proportional cu frecventa. Durata mare a pauzei dintre
impulsuri face ca efectele calorice ale acestei energii sa se disperseze pana la disparitie.
Astfel, efectele biologice sunt remanente iar neajunsurile hipertermiei sunt absente.
Contactul cu tegumentul poate fi mai intim, emitatorul-localizator se poate aplica
deasupra regiunilor sau portiunilor acoperite de imbracaminte, aparate gipsate, materiale
sintetice, pansamente, dar si asupra regiunilor care contin elemente metalice de osteosinteza.
Singura contraindicatie este reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Modul de actiune
Modul de actiune al undelor scurte pulsatile se bazeaza pe datele de observatie
experimentala si clinica. Efectele biotrofice tisulare obtinute sunt datorate urmatoarelor
aspecte:
- Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara,
- Stimuleaza procesele anabolice tisulare,
- Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de
oxigenare tisulara si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara,
- Influenteaza favorabil procesele de regenerare ale tesutului nervos,
- Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand
capacitatile histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara prin:
stimularea activitatea sistemului reticulohistiocitar, cresterea nivelul sanguin al
gamaglobulinelor, cresterea infiltratul leucocitar, stimularea hematopoezei si favorizarea
formarii colagenului din procesele reparatorii tisulare.
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular,
cat si cel stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca
urmare a utilizarii undelor scurte in sistem pulsatil.
Efectele terapiei cu unde scurte aplicate in sistem pulsatil se bazeaza pe modul lor de
actiune si sunt prezentate in cele ce urmeaza:
- Reducerea evidenta a procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul
algoneurodistrofic, posttraumatic,
- Accelereaza procesul de calusare al fracturilor,
- Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios,
 - Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare,
- Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide,
- Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor,
- Previne si amelioreaza cicatricile cheloide,
- Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase dar si a celui peptic,
- Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi,
- Diminua spasticitatea musculaturii netede.
- Indicatiile aplicatiei undelor scurte in regim pulsatil Indicatiile aplicatiei sunt
prezentate in cele ce urmeaza:
- Aparatul locomotor:
➢ favorizeaza calusarea fracturilor cu pana la 50%,
➢ amelioreaza sindromul algoneurodistrofic posttraumatic,
➢ accelereaza vindecarea in suferintele posttraumatice de la nivelul tesuturilor moi,
➢ amelioreaza evolutia postoperatorie a durioamelor plantare si digitale,
➢ intervine favorabil in evolutia osteomielitei,
➢ accelereaza procesul de vindecare in suferintele reumatismale abarticulare
(bursite, tendinite, tenosinovite, capsulite, periartrite etc),
- Afectiuni vasculare (ulcere varicoase ale gambelor, arteriopatii periferice etc),
- Afectiuni ale cailor respiratorii (faringite, bronsite etc),
- Afectiuni din sfera ORL (sinuzite, rinosinuzite etc),
- Afectiuni digestive (boala ulceroasa, colita, rectocolita, diverticulite etc),
- Afectiuni urogenitale (pielonefrite, cistite, inflamatii pelvine etc),
- Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-
oro- maxilare, stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc),
- Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).
Practica medicala de specialitate a subliniat existenta avanatajelor ca urmare a
utilizarii terapeutice a undelor scurte in sistem pulsatil, si anume: lipsa efectelor calorice
locale, hiperemie sau arsuri (fiind utile astfel in procesele infectioase, inflamatorii si
congestive locoregionale), singura contraindicatie este reprezentata de pacemakeul cardiac, nu
are contraindicatie raportata la varsta pacientului, arie extinsa de utilizare, scurteaza timpul de
refacere si vindecare, combate in timp scurt sindromul algic, procedura poate fi aplicata la
nivelul oricarei regiuni ale corpului.

Undele decimetrice
Practica medicala de specialitate utilizeaza si curentul de inalta frecventa cu lungime
de unda particulara, sub denumirea de fizioterapie cu unde decimetrice lungi si scurte sau
microunde.
Actiunea undelor decimetrice la nivelul structurilor celulare consta in producerea unui
fenomen fizic de dispersie polara a moleculelor. La trecerea curentului de inalta frecventa,
moleculele aflate in mediul biologic se comporta ca un dipol. Ele executa mici oscilatii,
orientandu-se astfel sub influenta campului electric, in functie de faza de oscilatie si de
polaritatea proprie. Acest proces mecanic de mobilizare moleculara, dependent de frecventa de
oscilatie a campului electric, se transforma prin frecare la nivelul dielectricului, in caldura.
Energia este preluata de la campul electric.
Incalzirea dielectrica realizata, genereaza efectele fiziologice ce stau la baza aplicatiei
terapeutice. Incalzirea straturilor cutanat si adipos este redusa sau foarte redusa, efectele
termice maxime fiind de profunzime, la nivelul tesutului muscular. Profunzimea optima a
efectului termic al microundelor este pana la 4-5 cm, in comparatie cu undele scurte, a caror
penetrabilitate tisulara este mai redusa (2-3 cm).

Actiunea, efectele biologice si fiziologice ale undelor decimetrice

Aflate sub influenta campului radiant din domeniul undelor decimetrice si ca urmare a
unor fenomene fizice produse de undele electromagnetice, tesuturile reactioneaza prin trei
procese: dispersie, absorbtie si reflexie. Dispersia dipolara moleculara sau orientarea sub
influenta campului electric de inalta frecventa, in functie de faza de oscilatie si de polaritatea
proprie, conduce la frecare moleculara si la producerea caldurii. Absorbtia undelor
electromagnetice de catre tesuturi permite ca energia de inalta frecventa sa fie transformata in
caldura. Cu cat coeficientul de absorbtie este mai mare, penetrabilitatea intratisulara este mai
mica. Reflexia este un fenomen care se produce la limita dintre diferitele tesuturi. Pentru
undele decimetrice reflexia este mai mica fata de cea care apare in cazul microundelor (unde
decimetrice scurte). In cazul microundelor apar undele stationare care conduc la o incalzire
crescuta a tesutului subcutanat, cat si a tesutului muscular subiacent.
In comparatie cu undele scurte, la aplicatiile de unde decimetrice lungi si scurte
(microundele), incalzirea tegumentului si a stratului celular subcutanat este mai redusa,
repartizarea termica in diferitele straturi tisulare este mai uniforma iar efectele termice de
profunzime in straturile musculare, mult mai pertinente.
In practica medicala de specialitate, pentru undele decimetrice lungi se utilizeaza
emitatoarele de camp cilindric sau rotund, cel longitudinal si cel cavitar. Pentru microunde
sunt utilizate emitatoarele longitudinal si cel circular, rotund.

Tehnica de aplicatie
Tratamentul necesita un singur electrod, reprezentat de emitatorul-localizator iar
durata tratamentului este mai scurta. Daca se urmaresc efecte superficiale se alege emitatorul
circular, cilindric sau longitudinal. Pentru procesele de profunzime se aleg cei cavitari.
Electrodul se pozitioneaza la 2-5-10 cm fata de regiunea de tratat, dozarea intensitatii este
raportata la dimensiunea electrodului si la distanta fata de tegument, la grosimea tesutului
subcutanat, la durata aplicatiei (5-10 minute) si la stadiul de evolutie al afectiunii tratate. Sunt
necesare 6-10 sedinte pe cura.

Indicatiile tratamentelor cu unde decimetrice lungi si scurte, sunt urmatoarele:

- actctiuni ale aparatului locomotor:
- reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
- reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite localizari,
- statusul posttraumatic,
- Afectiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite),
- Afectiuni ale aparatului circulator (tulburari vasomotorii functionale, arteriopatii
in primele stadii, ulcere varicoase, sindromul Raynaud etc),
- Afectiuni ale aparatului urogenital si ginecologice (anexite, metroanexite,
salpingite, pielocistite etc),
- Afectiuni din sfera ORL (laringite, sinuzite, otite etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiei de unde decimetrice, sunt:
- Manifestarile patologice functionale si organice, contraindicate termoterapiei,
- Regiunile si zonele slab irigate sau ischemice, in conditii fiziologice si patologice,
- Epifizele osoase la copii aflati la varsta de crestere,
 - Materiale metalice de osteosinteza,
- Iradierea directa a globilor oculari existand pericolul aparitiei cataractei,
- Neoplasmul,
- Procesele inflamatorii acute insotite de supuratie,
- Sarcina si perioada menstruatiei.

IV. Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile

biologice, efectele fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii. Terapia
combinata: ultrasunet si CDD.
Proprietati fizice ale ultrasonoterapiei
Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea aparatelor de fizioterapie care furnizeza
curenti de inalta frecventa, cuprinsa intre 800-1000 kHz, corespunzator unor lungimi de unda
mici.
Aparatele putand fi usor localizate si orientate selectiv.
Prin aplicarea ultrasunetelor pe un substrat biologic se produce un transfer marcat de
energie, prin alternarea starilor de presiune realizate. Acest transfer se apreciaza si se masoara
prin W/cm², definind astfel, intensitatea ultrasunetelor, ceea ce constituie un parametru
terapeutic foarte important.
Propagarea ultrasunetelor se face in linie dreapta, depinzand de felul si forma sursei
de producere, de cuplarea cu mediul in care se propaga si de frecventa (frecventa crescuta,
penetrare mare). Propagarea poate sa fie modificata de dimensiunea mediului strabatut, de
suprafata acestuia, se forma lui, cat si de structura omogena sau neomogena. Viteza de
propagare a ultrasunetelor este o constanta a tesutului strabatut, avand o valoare medie in
tesutul uman de 1500 m/sec. Ea reprezinta produsul dintre lungimea de unda si frecventa.
Desi se vorbeste si despre profunzimea de injumatatire, ca fiind profunzimea la care
energia ultrasonica se injumatateste, de la 1 W administrat la suprafata corpului, acest
parametru pare ca nu este necesar si de luat in consideratie. Scaderea energiei raportat la
adancimea in tesuturi, se afla in legatura cu frecventa aplicata.
La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita dintre
tesutul muscular si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre care si
absorbtia, reflexia si refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si
depinde de mediul de propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul
reflexiei totale, se produce unda stationara, cu directie verticala. Valorile maxime ale vibratiei
vor putea creste marcat, toate particulele mediului fiind in miscare.
Formele de ultrasunete utilizate sunt cele in camp continuu si cele in camp disontinuu
sau cu impulsuri. Ultrasunetul in camp continuu se traduce printr-o unda sonora longitudinala,
neintrerupta, cu actiune continua asupra substratului si care produce asa numitul efect de
micromasaj endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor
pauze, si anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri.
Ultrasunetul cu impulsuri reprezinta o intrerupere ritmica, cu o anumita frecventa a
ultrasunetului in camp continuu. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma si durata
impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia. Impulsurile pot avea forma
dreptunghiulara, trapezoidala sau trinughiulara.

Modul de actiune
Modul de actiune al ultrasunetelor se bazeaza pe efectele fizico-chimice ale acestora:
- Efectul mecanic este reprezentat de vibratia produsa si transmisa din aproape in
aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o frecventa egala cu cea a sursei.
Amplitudinile vibratiilor moleculare sunt direct proportionale cu intensitatea energiei
transmise. Viteza de oscilatie este viteza maxima de vibratie si depinde de intensitatea energiei
capatate.
- Efectul termic sau caloric este datorat transformarii intratisulare a energiei
ultrasonice in energie calorica prin doua modalitati. Prima modalitate este aceea a absorbtiei
energiei ultrasonice de catre mediile tisulare neomogene si degajare de caldura, cu amortizarea
amplitudinilor de vibratie moleculara. Cea de-a doua modaliatate este aceea a frictiunii
particulelor mediului, in special la nivelul de separare dintre doua medii neomogene.
- Efectul de cavitatie consta in producerea de goluri, rupturi, fisuri in interiorul
lichidului traversat, cu formarea unor bule de aer. Acest fenomen se produce ca urmare a
comprimarilor si dilatatiilor succesive realizate de ultrasunete asupra lichidului strabatut. In
perioadele de comprimare, cavitatile dispar si prin refacerea compactului lichidian se
elibereaza mari cantitati de energie cu efecte distructive. In lichidele in care exista si gaze
dizolvate se produce fenomenul de psedocavitatie. Ca urmare a actiunii ultrasunetului,
lichidele se vor degazeifica.
- Efectul de difuziune consta in procesul de crestere a permeabilitatii membranelor.
- Efecte chimice, precum procesele de oxidare, depolarizare si alterare a
structurii substantelor chimice supuse actiunii ultrasunetelor.

Mecanisme de producere
Undele ultrasonore se produc prin procedee: mecanice (punerea in vibratie a unei
lame metalice fixate, avand anumite dimensiuni, precum diapazonul), magnetice (schimbarea
dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodica cu ajutorul unui curent alternativ de o
anumita frecventa) si piezoelectrice (se bazeaza pe proprietatea unor cristale taiate intr-o
anumita sectiune, de a se comprima si dilata intr-un anumit sens, daca sunt supuse la variatii
de potential electric, ceea ce defineste fenomenul piezoelectric invers).
Aparate pentru ultrasonoterapie
Aparatele pentru ultrasonoterapie sunt alcatuite dintr-un generator de inalta
frecventa, cablu de racord si un traductor sau capul de ultrasunet. Traductorul este un
dispozitiv menit sa transforme o forma de energie in energie ultrasonica si invers.
Intensitatea aplicatiei poate varia intre 0,05-3 W/cm², putandu-se folosi traductorul mare sau
mic si forma de camp continua sau discontinua. Durata maxima prescrisa pe intrega
suprafata a capului traductorului putand fi de maximum 10-12 W.

Actiuni biologice
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm²) se produc modificari biologice
tisulare minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare
permitand difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor
oxidative celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere
consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm²) se instaleaza efecte
fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru
valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm², incep sa apara modificari ireversibile, traduse
clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasodilatatie crescuta. Dozele mari potajunge saproduca distructii
celulare si rupturi capilare. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului muscular,
cat si la nivelul sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada de crestere
a copiilor si adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.

Efectele fiziologice
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si
hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin
participarea unei serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva, a
fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid
conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea
consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea.
La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special din
substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra
proprioceptorilor musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin
vasodilatatia arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine
locoregionale, prin participarea sistemului nervos vegetativ.
Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in tratamentul neuroreflex al unor
afectiuni dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa
ale ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
- Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la
T1 (pentru membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona
articulatiei sacroiliace, paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul inferior).
- Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor
periferici sau de-a lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor simpatice de
insotire). Aplicatia incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului, continua ascendent, pe
partea exterioara a articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta iliaca spre lateral, fata posterioara a
marelui trohanter, paravertebral lombar, ascendent pana la nivelul apofizei spinoase a
vertebrei T3. Manevra poate continua ascendent, pe marginea externa a muschiului marele
dorsal, pana la nivelul marginii inferioare a toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile
masajului reflex si este contraindicata in cazul suferintelor cardiace.
- Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne,
pe zonele musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul
miogelozelor) si pe zonele periostale.
- Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul
cu ultrasunete in impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum
cele fibrolitice si cele antiinflamatorii (aflate in legatura cu actiunile vasomotorii si
metabolice).

Metodologia aplicatiilor
Un prim element este acela al alegerii formei de cuplaj: directa, ultrasonoforeza si
indirecta. Cuplajul direct reprezinta forma cea mai des utilizata, aplicandu-se pe suprafetele
corporale
plane, netede si fara leziuni cutanate, prin intermediul unei substante de contact (daca
substanta de contact e densa, scade puterea de penetratie in profunzime.
Ultrasonoforeza reprezinta tot un cuplaj direct care utilizeaza insa substante
medicamentoase incluse in solutia de contact. Patrunderea medicamentului in tegument cu
ajutorul ultrasunetului se poate calcula, stabilindu-se un indice ultrasonoforetic, si este direct
proportionala cu intensitatea si durata aplicatiei. Efectul de profunzime exprimat prin acest
indice este raportat la grosimea straturilor tisulare strabatute, precum si la starea fiziologica a
tegumentului. O aplicatie de termoterapie aplicata anterior, poate creste indicele sonoforetic si
patruderea substantei medicamentoase in tegument.
Cuplajul indirect se realizeaza prin intermediul apei in bai partiale sau generale (mai
rar).
Efectele ultrasonoforezei se pot realiza pe cale directa, in aplicatiile locale sau pe cale
indirecta, neuroreflexa.
Alegerea formei de ultrasunet poate fi in regim continuu sau discontinuu (cu
impulsuri). Ultrasonoforeza cu impulsuri are avantajul de a reduce efectul termic, potentandu-
le pe cele antalgic si decontracturant/miorelaxant.
Alegerea traductorului tine cont de dimensiunile si forma zonei de tratat.
Traductorul poate fi manevrat sau nu. Metoda dinamica sau cinetica este folosita
frecvent deoarece uniformizeaza maximele si minimele de intensitate, cat si efectele
ultrasunetului in structuri tisulare diferite. Se vor executa miscari lente, in ritm constant, de
forma circulara, spirala, sinusoidala etc. Metoda statica sau stationara se utilizeaza mult mai
rar, fiind preferata in aplicatiile pe regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze
si calcificari tendinoase.
Dozarea intensitatii sau a energiei ultrasonice aplicate asupra substratului se exprima
in W/cm² si tine cont de: grosimea straturilor tisulare ale regiunii de tratat, profunzimea
suferinei vizate (straturile profunde pot necesita intensitati mai mari), forma de cuplaj, metoda
de manevrare a traductorului, tipul actiunii (directa sau neuroreflexa), natura suferintei vizate
si stadiul evolutiv (stadiile acute beneficiaza de doze reduse), varsta si starea generala a
pacientilor. Alegerea valorilor de intensitate indica trei tipuri de dozaj: doza mica (0,05-0,4
W/cm²), doza medie (0,5-0,8 W/cm²) si doza mare (0,9-1,2 W/cm²). Practica de specialitate a
demonstrat faptul ca dozele mici au efectele biologice, fiziologice si terapeutice cele mai
favorabile.
Metodologia de tratament trebuie sa se adapteze zonei de tratat. In acest mod, pentru
tesutul cutanat se recomanda in general, intensitati mici, traductorul se manevreaza linear iar
solutia de contact se alege sa fie mai consistenta. Pentru tesutul muscular se pot alege si doze
medii, traductorul va fi manevrat lent, fara presiune, prin miscari sinusoidale, schimband
sensul de miscare la zonele de insertie, in directia fibrelor tendomusculare, nu transversal pe
ele. Pentru tratamentul tesuturilor articulare si osoase (fracturi) se recomanda sa se evite
zonele cu vascularitatie superficiala evidente din jurul marilor articulatii, se pot practica
ferestre in aparatul gipsat pentru a grabi calusarea unei fracturi si nu se va aplica traductorul
pe regiunile de crestere osoasa la copii.
Tehnica aplicatiilor cu ultrasunete tine cont de urmatoarele: se vor exclude de la
tratament starile febrile, extremitatile cu circulatie deficitara vor fi incalzite in prealabil printr-o
procedura de termoterapie, pacientul va fi pozitionat confortabil, durata sedintelor este adaptata
scopului terapeutic urmarit si diagnosticului de boala si variaza de la 5-10-15 minute, ritmul
sedintelor este zilnic sau la doua zile, se vor prefera serii de 6-15 sedinte, tratamentul putandu-
se relua dupa 4-6 saptamani, aplicatia de ultrasunet nu trebuie sa fie urmata imediat de o alta
procedura, nu este indicata succesiunea masaj-ultrasonoterapie sau invers (datoria actiunii
neuroreflexe asemanatoare), nu se aplica concomitent cu rontgenterapia pe aceeasi regiune,
aplicatiile cu ultrasunete pot pregati sedintele de kinetoterapie, in anumite afectiuni se
recomanda terapia combinata cu curentii de joasa frecventa.

Terapia combinata ultrasunet-curenti diadinamici (CDD)

Terapia combinata a curentilor diadinamici (efecte analgezice si hiperemiante) cu
ultrasunetele (efecte miorelaxante) conduce la efecte potentate reciproc.
Indicatia de electie a acestei proceduri combinate este identificarea si terapia selectiva
a punctelor dureroase de natura fibro-conjunctiva apartinand sidromului dureros miofascial
(miogeloze sau trigger points). La acesata se adauga sidroamele dureroase vertebrogene,
bursitele, tendinitele, artroze reactivate, artritele, sechelele posttraumatice ale partilor moi.
Solutia de cuplaj aleasa trebuie sa permita penetrebilitatea ultrasunetelor si buna
conductibilitate electrica pentru curentii diadinamici, asigurand o transmitere
corespunzatoarea energiei catre tesutirile vizate. Electrodul activ este reprezentat de
traductorul de ultrasunet care va fi racordat la polul negativ. Sunt preferate miscarile lente,
circulare sau longitudinale ale traductorului iar intensitatile utilizate sunt mai scazute pentru
ambele aplicatii. Durata tratamentului este de 8 minute, ritmul de aplicare este zilnic sau la
doua zile, in serii de 6-10 sedinte. Sedintele se pot repeta dupa o pauza de 2-3 saptamani.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite,
printre care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt
cele care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam,
analgezic, miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii.
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii.

Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate

sistematizat, in cele ce urmeaza:
- Aparatul locomotor:
- patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
- patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
- reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH,
epocondilite, sindromul algoneurodistrofic etc),
- patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente, scurtarea
perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii fracturilor cu intarziere a
procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, sindromul de deposturare insotit
de sindromul algic, precum posturi algice vicioase, scolioze, deformari ale piciorului),
- Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale
membrelor etc),
- Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite,
dermatomiozite, miozita, sclerodermia progresiva etc),
- Afectiuni neurologice:
- nevralgii si nevrite,
- sechele nevralgice post herpes zoster,
 - nevroamele postamputatie,
- distrofia musculara progresiva (Erb),
- sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala
(pareze centrale, scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson etc),
- Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de
stadiul incipient, bola Raynaud etc),
- Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele
suferinte ale apratului respirator si suferinte digestive cronice precum bronhopatiile cronice,
ulcer gastroduodenel, constipatie cronica, dischinezii biliare),
- Afectiuni ginecologice.

Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:

- Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau
tulburari de sensibilitate cutanata,
-Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara,
Stare generala alterata, casexie,
- Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator,
- Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare,
- Stari febrile acute, indiferent de cauza,
- -Reumatismul articular acut,
- Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac,
- Afectiunile venoase periferice,
- Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale,
precum: aplicatia pe extremitatea cefalica sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul
maduvei spinarii, ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani,
cord, marile vase. Nu se fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la
copii si adolescenti.

V. Terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa: actiunile campurilor

magnetice, efecte fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii.
Actiunile campurilor magnetice de joasa frecventa.
Un camp magnetic este produs de catre un curent electric sau de catre un camp electric
variabil. Campurile magnetice pulsatile produse de un curent electric sau de un camp electric
variabil conduc la o serie de efecte biologice de care beneficiaza fizioterapia.
Un prim mecanism de actiune este cel al modularii metabolice. Aceasta, deoarece
prin actiunea campurilor magnetice asupra structurilor biologice au loc modificari energetice
la suprafata celulara, cu activarea schimburilor transmembranare (inclusiv cresterea difuziunii
oxigenului intracelular si a productiei de ATP intramitocondrial), intensificarea proceselor
enzinatice si accentuarea, in consecinta, a metabolismului celular.
Studiile de specialitate au demonstrat fenomenul de neoformatie vasculara la nivelul
tesuturilor slab vascularizate, aspect util in tratamentul tulburarilor circulatorii periferice. De
asemenea, s-a constatat accentuarea aparitiei tesutului de granulatie reparator in procesul de
vindecare al plagilor, alaturi de cresterea vascularizatiei locoregionale. Se explica astfel
accelerarea inchiderii plagilor cu leziuni tegumentare, inclusiv necrotice.
O alta consecinta a accelerarii proceselor metabolice, in special a aportului crescut de
oxigen intracelular, este reprezentata de cresterea capacitatii de sinteza a colagenului la
nivelul celulei cartilaginoase, cu rezultate superioare in recuperarea functionala a artrozelor
vechi, deformante.
Un alt mecanism de actiune al magnetoterapiei il constituie, pe langa intrarea si
utilizarea ameliorata a oxigenului intracelular, si activarea electronilor in transmiterea energiei
necesara activarii suplimentare a enzimelor oxidative intracelulare, precum citocromoxidaza,
peroxidaza, care vor conduce astfel la o utilizare normala a oxigenului.
Efecte fiziologice
Bazele fiziologice ale terapiei cu campuri magnetice reprezinta elementele
fundamentale ale intelegerii mecanismelor de actiune. Orice agent fizic extern, care
actioneaza asupra substratului cu o intensitate si durata corespunzatoare, poate influenta
echilibrul ionic al celulelor, modificand permeabilitatea membranelor celulare si antrenand
reactii de tip ergotrop catabolic, eliberator de energie celulara sau trofotrop, anabolic, de
refacere energetica. Actiunea campului magnetic se manifesta direct asupra celulei prin
modificari metabolice intracelulare (ca rezultat direct al energiei campului magnetic sau
campului electric rezultat) sau indirect, prin intemediul noilor substante rezultate din
modificarile fizico-chimice ale moleculelor proteice intracelulare. In lumina celor aratate,
efectele fiziologice ale magnetoterapiei sunt:
- Modularea proceselor metabolice celulare. Modularea are loc in sens catabolic
cand se utilizeaza campul magnetic intrerupt, cu stimularea activitatii cortico si
medulosuprarenalei, a hipofizei si tiroidei. Modularea se petrece invers, in sens anabolic, la
utilizarea campului magnetic in regim continuu.
- Modularea activitatii sistemului neuromuscular. Magnetoterapia in forma
regimului intrerupt creste intensitatea de contractie a muschilor fazici, influentand, mai ales
amplitudinea traseului EMG, in comparatie cu regimul continuu care creste mai ales
ritmicitatea descarcarilor. Regimul continuu se manifesta in special pe musculatura tonica.
Studiile de specialitate au demonstrat scaderea marcata a excitabilitatii neuromusculare la
pacientii care au beneficiat de magnetodiaflux.
- Influentarea sistemului nervos central si a celui vegetativ. Campurile magnetice
aplicate in regim continuu au efect tranchilizant, sedativ, fiind utile in sindroamele sau starile
nevrotice. Campurile magnetice intrerupte imprima o predominanta simpatica, fata de cele
intrerupte care promoveaza parasimpaticotonia. Studiile efectuate au stabilit efectele sedative,
simpaticolitice si trofotrope ale formelor intrerupte de camp magnetic si efecte excitatorii,
hipersimpaticotonice si ergotrope ale formelor continui ale campului magnetic aplicat in scop
terapeutic.
Este subinteles faptul ca alegerea tipului sau formei campului magnetic aplicat va tine
cont de tipul constitutional si de reactivitatea neurovegetativa individuala. Se vor urmari
simptomele de inadaptabilitate la forma de regim a campului magnetic aplicat si se vor
diferentia fata de starile minore de disconfort fizic sau psihic ce pot fi acuzate de unii pacienti
pe parcursul primelor 3-6 sedinte.
De asemenea, atunci cand se alege forma de aplicare a campului magnetic, este
indicat sa se tina cont si de bioritmul pacientului. Acest bioritm variaza in diferitele momente
ale zilei.
In ceea ce priveste valoarea frecventei campului magnetic alternativ utilizat, aceasta
trebuie sa fie adaptata modului de reactie a sistemului nervos vegetativ al persoanei vizate.
Valorile frecventelor situate sub 10 Hz au un efect vagotonizant iar cele de 50 Hz au un efect
de stimulare a sistemului nervos vegetativ, in sensul unei simpaticotonii.
 Modalitati de aplicare
Modalitatile de aplicare ale campurilor magnetice de joasa frecventa sunt trei, fiecare
dintre ele cu posibilitatea de modulare in trei variante de baza: forma continua, forma
intrerupt ritmic si forma intrerupt aritmic. Ele pot fi modulate in trei variante de frecventa.
Alegerea formulelor de aplicare este adaptata scopului urmarit, afectiunii tratate, terenului
costitutional si reactivitatii neurovegetative a pacientului.
Aparatul poate dispune de mai multe tipuri de bobine: circulare (cervicala si lombara)
si localizatoare, de forma paralelipipedica. Bobinele circulare sunt utilizate in aplicatii
generale. In mod particular, bobina cervicala actioneaza pe calea reglarii neurovegetative.
Bobinele localizatoare sunt capabile sa genereze campuri magnetice de intensitati mai mari
decat cele circulare dar limitate doar la zona de aplicare.
Pentru o buna si eficienta desfasurare a sedintelor de tratament cu campuri magnetice
de joasa frecventa, trebuie respectate o serie de reguli, dupa cum urmeaza:
 Aparatul generator de campuri magnetice de joasa frecventa trebuie sa fie
amplasat intr-o incapere separata de restul aparatelor de fizioterapie,
 Planul de sprijin al pacientului nu trebuie sa prezinte metal,
a. Se vor indeparta de pe corp toate obiectele metalice, cat si ceasurile, procedura nu
se va aplica la persoanele purtatoare de materiale de osteosinteza metalica si nici la
persoanele purtatoare de pacemaker cardiac,
b. Extremitatea cefalica este bine sa se pozitioneze spre nord,
c. Alegerea metodei de aplicatie, a formelor de camp magnetic utilizate, a
frecventei, durata sedintei si numarul acestora sunt in functie de scopul urmarit si de
patologia careia se adreseaza.
Indicatiile terapiei
Indicatiile terapiei prin curenti magnetici de joasa frecventa sunt prezentate in cele ce
urmeaza:
- Afectiunile reumatismale beneficiaza de terapia prin campuri magnetice datorita
scaderii procesului inflamator articular si abarticular, scaderii contracturii musculare
antalgice si cresterii pragului cortical la durere. Principalele suferinte vizate sunt:
- -reumatismul cronic degenerativ care asociaza si distonie neurovegetativa sau
stare astenonevrotica, mai putin localizarile periferice precum gonartroza sau coxartroza
secundara,
- reumatismul abarticular care beneficiaza de regimul continuu, mai putin
discopatiile vertebrale lombare exprimate prin lombosacralgii sau lombosciaticele de stadiul II
sau III pentru care eficienta este mai redusa,
- reumatismul inflamator cronic beneficiaza de terapia adjuvanta prin campuri
magnetice, datorita actiunii asupra permeabilitatii celulare si vasculare locoregionale, cat si
asupra modularii neuroendocrinometabolice generale. Se constata reducerea semnificativa a
procesului inflamator cu ameliorarea sindromului algic si cresterea mobilitatii articulare si a
functionalitatii generale. In poliartrita reumatioida s-au constata evolutii favorabile in stadiile
I si II.
- Sechelele posttraumatice beneficiaza de aceasta terapie datorita efectelor sale
demonstrate in ceea ce priveste grabirea consolidarii fracturilor. Principalele suferinte vizate,
sunt:
- fracturile, prin accelerarea formarii calusului si pseudartrozele,
- sechelele postfracturi de membre, asociind sau nu algoneurodistrofie
posttraumatatic din primele doua stadii,
 - plagi, contuzii, hematoame musculare, entoese, stari postrupturi musculotendinoase.
 Afectiunile neuropsihice, precum nevrozele si distoniile neurovegetative.
Studiile de specialitate au demonstrat rezultate favorabile in reactiile si tulburarile
nevrotice si comportamentale la copii, precum si in tulburarile motorii de tipul ticurilor. In
nevrozele astenice si anxioase, in nevrozele infantile cu comportament agresiv se indica
forma continua iar in psihastenii, nevroze depresive, in formele cere asociaza cenestopatii se
indica formele intrerupt ritmic sau aritmic. La persoanele adulte s-a constatat ameliorarea
urmatoarelor simptome: insomnia, irascibilitatea, agitatia psihomotorie, cefaleea,
cenestopatia asociata. De asemenea, s-a constatat si modularea benefica a nevrozelor pe
fondul dereglarilor endocrine, precum tulburarile de menopauza, cele care insotesc
hiperfoliculinemia, hipertiroidismul.
Distoniile neurovegetative in formele cu hipersimpaticotonie beneficiaza de forme
continua a terapiei prin campuri magnetice iar in formele cu predomonanta parasimpatica
sunt utile formele intrerupte, utilizand oricare din cele trei tipuri de regimuri de frecventa.
In ceea ce priveste afectiunile organice ale sistemului nervos, principala indicatie o
constituie sindromul spastic, indiferent de cauza acestuia, precum si infirmitatea motorie
cerebrala sau centrala la copii. Utilizarea campurilor magnetice in sindroamele neurologice
spastice este indicata in asociere cu kinetoterapia, pe care o faciliteaza prin relaxarea
contracturii musculare care se obtine.
 Afectiuni cardiovasculare
Campurile magnetice terapeutice actioneaza asupra substratului cel putin prin doua
mecanisme: primul este cel al reglarii vasomotorii, cat si a hemodinamicii prin influentarea
sistemului nervos vegetativ iar cel de-al doilea este reprezentat de actiunea locala de
intensificare a respiratiei tisulare cu cresterea consecutiva a consumului de oxigen si o
crestere a vascularizatiei si a metabolismului locoregional in consecinta.Suferintele vizate
sunt:
 Bolile vasculare periferice functionale de tipul bolii sau sindromului Raynaud,
acrocianozei etc, beneficiaza de efectul simpaticolitic si sedativ al formei continui.
 Bolile vasculare periferice organice, precum trombangeita obliteranta, ateroscleroza
obliteranta si arteriopatia diabetica pot brnrficia in primele stadii, fara tulburari trofice, de
terapie cu campuri magnetice. In plus, acest tip de terapie are si efecte favorabile asupra
diabetului zaharat, in sensul cresterii secretiei de insulina, a tolerantei la glucide si de scadere a
glicemiei.
 Sindromul de involutie a ateroscleroticului varstnic,
 Hipertensiunea arteriala, in special cea esentiala in primele stadii evolutive, cat si
in cazul hipertensiunii labile, din cadrul sindroamelor hiperkinetice.
 Afectiunile respiratorii
Suferinte precum astmul bronsic, bronsita cronica astmatiforma, traheobronsita
spastica, astmul nevrotic beneficiaza de terapia prin campuri magnetice, abilitatea
clinicianului constand in alegerea formei, in functie de forma bolii si de reactivitatea
neurovegetativa a pacientului in cauza.
 Afectiunile digestive
Bolile digestive care recunosc in patogenie o serie de dezechilibre neuroumorale cu
dominanata parasimpatica si raspuns la nivelul functiilor secretorie si motorie sunt
beneficiarele terapiei cu campuri magnetice. Astfel, ulcerul gastroduodenal, gastritele
cronice (in formele cu hiperclorhidrie se utilizeaza forme continua iar in cele cu hipoclorhidrie
forma intrerupta ritmic), enterocolopatia cronica nespecifica, sindromul de colon iritabil,
dischineziile biliare (cele cu hipertonie si hiperkinezie beneficiaza de aplicatii in forma
continua, asemanator colonulu iritabul iar cele cu hipotonie veziculara beneficiaza de formele
ritmic intrerupt).
 Afectiunile endocrine
Diabetul zaharat in formele insulinoindependente, cat si stadiul neurogen al
hipertiroidiei beneficiaza de terapia cu campuri magnetice.
 Afectiunile ginecologice
Dismenoreea functionala (prin influentarea terenului neuropsihic, campul magnetic in
forma continua conduce la ameliorarea fenomenelor nevrotice si vegetative, precum
ameteli/vertij, cefalee, astenie, tulburari dispeptice etc), tulburarile menstruale functionale
(precum hipermenoreea, menometroragia functionala, hipo sau oligomenoreea etc, care se
datoreaza dereglarii raportului hormonal estro- progesteronic), metroanexite cronice
nespecifice, cervicite cronice nespecifice, tulburarile de menopauza si perimenopauza
inregistreaza rezultate cel putin satisfacatoare, ca urmare a aplicarii campurilor magnetice in
scop terapeutic.
Contraindicatiile magnetoterapiei
Contraindicatiile aplicatiilor sunt reprezentate de: sarcina, purtatorii de pace-maker,
bolile hematologice severe, starile hemoragipare, bolile infectioase, starile febrile, tumorile
maligne, insuficienta hepatica, renala, cardiaca decompensata, sindroamele endocrine severe,
tuberculoza pulmonara sau cu localizari extrapulmonare, forma activa, psihozele
decompensate, epilepsia.
Magnetoterapia aplicata local
Magnetoterapia locala ofera rezultate foarte bune in privinta calusarii fracturilor si al
rezolvarii pseudartrozelor.
Se stie faptul ca structura osului depinde de functia sa. Studiile de specialitate au aratat
faptul ca osul deshidratat poseda proprietati piezoelectrice. Sarcinile piezoelectrice ale osului
reprezinta un semnal suficient in vederea activarii celulelor osoase, ducand la formarea sau
resorbtia tesutului osos. Fenomenul piezoelectric este datorat proteinei colagenice
(componenta organica tesutului osos).
Cand osul este supus unor tensiuni mecanice exterioare, el reactioneaza prin
potentiale electrice de presiune, care dezvolta sarcini pozitive pe partea convexa si sarcini
negative pe cea concava. In situatia consolidarii vicioase a fracturilor, zonele concave devin
sediul unei neoformatii osoase sau osteogeneza, in timp ce zonele conexe, electropozitive,
devin sediul unei osteoresorbtii.
La nivelul osului exista insa si potentiale bioelectrice stabile sau bazale, care se
manifesta la suprafata osului, electropozitivitaea fiind fata de cavitatea medulara.
In caz de fractura apare potentialul de fractura, prin cresterea potentialului negativ la
nivelul sediului de fractura, ca urmare a unor perturbari a activitatii celulare normale
(raspunzatoare de potentialul stabil de suprafata). Aceasta modificatre a potentialului electric
a fost pusa pe seama tulburarilor sistemului de inervatie locala.
Diferitele forme de energie, inclusiv electromagnetica au un posibil potential de
stimulare a osteogenezei. Aceasta stimulare trebuie sa tina cont de integritatea sistemuluin
nervos care a fost afectata in cazul unei fracturi.
Evaluarea raspunsului osteogenetic se poate realiza prin stimularea endostului, a
periostului sau a corticalei osoase, precum si prin stimularea fracturilor recente si stimularea
pseudartrozelor confirmate.
Aplicarea campurilor magnetice in scopul osteogenezei a condus la obtinerea
urmatoarelor efecte: cresterea capacitatii de penetrare a vaselor sanguine dinspre periferia
osului, participand astfel la remanierea osoasa, similar osificarii encondrale normale si
stimularea utilizarii calciului la nivel condrocitar, cu producerea calcificarii tesuturilor
fibrocartilaginoase la nivelul zonei de psudartroza.

VI. Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile

biologice, efectele fiziologice, modalitati sau tehnica de aplicare, indicatii si
contraindicatii.
Fototerapia sau utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase reprezinta un alt
domeniu al medicinii fizice. Lumina utilizata in scop terapeutic poate fi naturala sau
artificiala, situatie in care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca
fiind rezultatul transformarii energiei electrice.
Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul fototerapiei, cuprind doar
zonele radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete, ocupand deci, o gama
restransa din intregul spectru electromagnetic.
Proprietati fizice
Natura luminii este fundamentata de cele doua teorii, cea ondulatorie sau
electromagnetica si cea corpusculara, fotonica sau cuantica.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea
sa de a fi absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si
fotochimice. In aceasta idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate (RIR, RUV si radiatiile
vizibile) au proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri interpuse si de a se transforma
in caldura. Actiunile fizico-chimice ale fototerapiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
 Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si
ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale particulelor
incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica radiatiei. Orice radiatie a
unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia termica reprezinta energia radianta
emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie luminoasa, caracterizat de lungimea sa de
unda si de intensitatea acesteia, este determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu
cat corpurile au temperaturi mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru
valori progresiv crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii,
sunt emise si cele vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb
energie radianta.
 Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita,
alta parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile,
independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care absoarbe
toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv radiatiile.
Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa. Filtrele pot selecta
anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina sau fototerapie.
 Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele
luminoase vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie
inferioara radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor
variaza cu natura compozitiei lor.
 Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte,
numite fotoelectrice.
 Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea
de a determina transformari fotochimice destul de variate. RIR au efect secundar, de
intensificare a acestor procese, prin actiunea lor termica. Dinamica reactiilor chimice este
influentata de temperatura.
Actiunile biologice ale luminii
Radiatiile luminoase sunt absorbite de catre componentele tisulare in mod diferit.
Numai radiatiile luminoase absorbite sunt in masura sa actioneze asupra celulelor. Mai mult,
fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de unda a
radiatiilor aplicate si absorbite.
Cu cat radiatiile au o lungime de unda mai mica, cu atat efectele sunt mai puternice si
mai nocive asupra celulei vii. Microorganismele, inclusiv bacteriile, nu sunt influentate de
radiatiile vizibile dar sunt distruse de RUV. Acestea produc modificari importante si asupra
permeabilitatii tisulare si a reactiilor enzimatice.
Actiunile biologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
 RUV au capacitatea dea altera metabolismul si activitatea celulara.
 Transformarea ergosterolului din epiderm (stratul cornos tegumentar) in vitamina
D si inducerea keratinizarii.
 Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid al radiatiilor
ultraviolete cu lungimea de unda de 280 mµ din grupul C (efectul bactericid se produce prin
coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se adauga cel trofic asupra plagilor
superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si prin efect de stimulare a imunogenezei.
 Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza in functie de lungimea de unda,
radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile superficiale ale tegumentului, catre cele
profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile ultraviolete se opresc in straturile superficiale
ale epidermului.
Actiunea luminii asupra tegumentului
Tegumentul se constituie un ecran fiziologic fata de radiatiile infrarosii (RIR).
Permeabilitatea tegumentara variaza in functie de lungimea de unda a radiatiei, de propria sa
grosime si de umiditate. Pentru RIR in practica medicala se foloseste urmatoarea clasificare:
 A-sunt RIR penetrante in functie de pigmentatie, de temperatura, de doza etc.
(lungimi de unda cuprinse intre 760-1500 mµ).
 B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre
1500- 5000 mµ).
 C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda
mai mari de 5000 mµ).
In cele ce urmeaaza unt prezentate efectele RIR. Acestea prezinta efect caloric cu atat
mai profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai scurta (A). Se produce o vasodilatatie
tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40
minute si care este urmat rapid de o pigmentatie patata, marmorata (B). Acestei vasodilatatii i
se adauga un usor edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii
leucocitare perivasculare. RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce
arsuri, alterari sau chiar distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar
distructii vasculare, edem pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in
final, escare cu necrozare tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale
substantelor continute interstitial, perivascular. Iradierea moderata cu RIR grupa A produce
vasodilatatie subpapilara, accentuarea fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin,
accelerarea reactiilor biochimice catalitice cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea
biotroficitatii. Este stimulata resorbtia produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si
sunt stimulate terminatiile nervoase cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor.
 Iradierile moderate accelereaza formarea pigmentului melanic, modificand eritemul
actinic produs de ultraviolete, este stimulata regenerarea celulelor epidermice, sunt activate
secretiile glandelor endocrine si este stimulat metabolismul general.
Radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in
straturile superficiale sle epidermului. Gradul de penetratie este raportat la lungimea lor de
unda. Pentru RUV se foloseste urmatooarea clasificare:
 A-sunt RUV tip I sau unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 mµ).
 B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise de lampile cu mercur (315-280 mµ).
 C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop terapeutic, emise prin
descarcari electrice in vapori cu mercur (280-180 mµ).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele
mai scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa
legatura cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de
la nivelul aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind
urmat de pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are
debut precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari,
dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce,
putin intensa, cu tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani.
Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are
un debut la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o
pigmentatie cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru
grade, dupa cum urmeaza:
 Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia
de radiatii ultraviolete.
 Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind inconstanata,
putin exprimata, disparand rapid, fara urme.
 Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de 4-6
ore, prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o senzatie
moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o exfoliere cutanata fina,
furfuracee.
 Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta de
rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de fragilitate
cutanata si prurit dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintr-
a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a
15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei cruste.
 Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile, necesitand
bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat, dureros, epidermul se
decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in aproximativ 20 de zile.
Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare, inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului,
mergand pana la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la
stratul mucos, insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin
capilar, cu posibile alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si
infiltratii de hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari
degenerative, cu regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa
retrocedarea fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea
progresiva a celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea
stratului epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa
prin cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa
expunerea la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale.
Astfel, lumina este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza
producerea accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii
are loc, fie prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii
rapide, in 2-4 zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul
actinic. In producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I,
bogat reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid,
dupa o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea
individuala, cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare
din tegument, prin indepartarea sa odata cu descuamarea celulelor epidermale. Nuanta
pigmentatiei melanice difera in functie de sursa, fiind aramie dupa expunerea la radiatia
solara si cu o tenta cenusie la iradierile provenite din surse artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin
hipertrofie a stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza
un proces de keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In
paralel, are loc o stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de
termoreglare pe calea sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare
a activitatii pielii, asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele
care s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie:
 Persoane la care eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite,
 Persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb, eritemul este puternic si
apare la doze mici de radiatii ultraviolete,
 Persoane la care pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa
doze mari de radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale
reactiilor cutanate fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al
celui
vegetativ, reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea
de umiditate a tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul,
climatul si regiunea geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori
fizici, contexte patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de
unda, dozele aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor
persoane fata de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
 Efectele fiziologice ale luminii
Efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
 Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale
organismului uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand
glicemia proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la diabetici,
in paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular. Corespunzator
iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca urmare a expunerii la
RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei. Se observa si o crestere a absorbtiei
intestinale a calciului si fosforului alimentar, o scadere a eliminarilor de calciu, cat si o mai
intensa utilizare a acestuia (alaturi de fosfor) de catre tesuturi, efecte determinate de
producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel,
rolul jucat de vitamina D in tratamentul rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si schimbarii
dentitiei, al lactatiei precoce etc.
 S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor
componente sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de leucocite,
scaderea timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei si scaderea
valorilor colesterolului sanguin.
 Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime,
de la nivelul musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor
neurovegetative la distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde). In perioada aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste si
tensiunea arteriala scade.
 Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen
absorbit, miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul
tegumentului excita pe cale reflexa centrul respirator).
 Expunerea la radiatiile ultraviolete conduce la cresterea motricitatii
gastrointestinale, la stimularea secretiei acide gastrice (sub actiunea histaminei crescute de la
nivelul tegumentului si de la nivelul vaselor sanguine gastrice si/sau prin mecanism reflex),
precum si la stimularea secretiei salivare si pancreatice.
 Prin intermediul substantelor chimice produse in tegument, ca urmare a expunerii
la radiatiile luminoase (inclusiv RUV) are loc o stimulare a glandelor paratiroide cu
hipersecretie de parathormon care normalizeaza metabolismul calciului, avand astfel, efecte
favorabile in rahitism. Tot pe calea substantelor de tip histaminic care iau nastere in epiderm,
are loc accentuarea functiei glicoreglatoare la nivelul pancreasului endocrin, cu hipoglicemie
consecutiva si o scadere a activitatii secretorii tiroidiene.
 Radiatia luminoasa influenteaza in mod consistent sistemul neurovegetativ. In acest
context, RIR aplicate in doze moderate, au initial o actiune excitanta asupra sistemului nervos,
urmata de o faza de sedare prelungita, putand ajunge pana la somn. Sub actiunea RIR scade
cronaxia nervilor si creste contractilitatea musculara (la valori moderate ale expunerii).
Lumina influenteaza sistemul nervos central si centrii
vegetativi subcorticali prin intermediul ochiului. Culoarea rosie se stie ca are efect
stimulant, in timp ce culoarea albastra are efect sedativ. Radiatiile ultraviolete actioneaza
asupra sistemului nervos vegetativ prin scaderea reflexa a tonusului simpatic, desi unii autori
confera RUV un efect de excitare a componentei parasimpatice pe calea mediatorilor de tip
histaminic eliberati, determinand vasodilatatie, hipotensiune arteriala, toleranta crescuta la
glucoza. La nivelul sistemului nervos periferic, RUV au efect de scadere a excitabilitatii si
sensibilitatii dureroase, mergand pana la analgezie, conferita de actiunea dozelor mari de
radiatii asupra filetelor simpatice vasomotorii din derm si a vaselor tegumentare superficiale
(pe cai umorale) sau pe calea reflexelor cu punct de plecare tegumentar. Astfel, aplicatiile cu
doze eritem de RUV asupra sistemului nervos periferic isi gasesc utilitatea terapeutica intr-o
serie de nevralgii, precum cea sciatica, intercostala, Arnold, trigeminala etc.
 De mentionat faptul ca melanomul malign sau cancerul cutanat uman nu
poate fi produs de aplicatiile terapeutice cu radiatii ultraviolete, in conditiile in care sunt
respectate precautiile, indicatiile si standardele stabilite pentru terapie.
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei
utilizate. Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei:
 Stimularea tegumentara.
 Pigmentatia cutanata.
 Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda
eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
 Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic
si in prevenirea rahitismului.
 Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe
zone circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase).
Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la nivelul
straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a transmiterii
durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o actiune la nivel central.
Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din artroze sau cele periarticulare
(epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc).
 Stimularea hematopoezei.
 Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit de
util in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
 Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman,
conducand la efecte psihologice pozitive.
Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora
asupra organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia
edemelor superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie

Tehnica aplicarii radiatiilor infrarosii

Sursele de RIR sunt reprezentate de lampile cu incandescenta si radiatoarele cu
rezistente metalice. Principiul lor de functionare este realizarea unei energii calorice, capabile
de emisiune spectrala.Lampile electrice cu incandescenta sau becurile emit un spectru care
contine in majoritate radiatii rosii si infrarosii si intr-o masura foarte mica, radiatii vizibile si
putine ultraviolete.
Aplicatiile terapeutice cu RIR se realizeaza prin doua modalitati: in spatiu inchis
(baile de lumina) si in spatiu deschis (lampile Sollux).
Baile de lumina sunt proceduri care utilizeaza actiunea radiatiilor infrarosii si vizibile
asupra organismului. Aceste radiatii sunt emise de lampi cu incandescenta si sunt aplicate in
spatiu inchis. Radiatiile infrarosii vor actiona direct asupra organismului dar si indirect,
incalzind aerul si determinand prin intermediul acestuia o incalzire substantiala a corpului,
producand sudatie si scadere poderala. Baia de lumina poate fi considerata o procedura de
termoreglare intensa, prin inducerea termolizei. Dispozitivele utilizate in acest scop sunt sub
forma unor dulapuri adaptate scopului urmarit. Temperatura aerului se incalzeste pana la 60-
90°C. Doar 1/3 din caldura produsa de dispozitiv este preluata de organism. Baia de lumina
generala este bine tolerata de catre organism, fiind mai eficienta din punct de vedere terapeutic,
fata de baia cu aburi (nu se produc combustii sau arsuri, datorita capacitatii termice mult mai
reduse in comparatie cu apa). Procedura poate fi aplicata ca preincalzire in hidroterapie. La o
durata de 20-30 minute, procedura capata un caracter de termoterapie in sine, cu producerea
cresterii temperaturii centrale de pana la 38,5°C. Pentru baile de lumina generale, pacientul se
dezbraca si i se aseaza o compresa rece pe frunte. Tehnica bailor de lumina consta in:
cunoasterea scopului terapeutic si durata dorita (realizandu-se doar o preincalzire de 5-10
minute sau o sudatie pronuntata pentru o durata de 20-30 minute a procedurii), sensibilitatea si
toleranta pacientului, stabilirea localizarii aplicatiei (superioara, inferioara sau locoregionala),
asocierea cu o procedura de racire la final) temperatura apei coboara pana la 22°C.
Aplicatiile radiatiilor infrarosii in spatiu deschis se realizeaza utilizand lampi de tip
Sollux si radiatoarele de infrarosii. In acest mod, aplicatia de RIR nu produce transpiratie (nu
se incalzeste aerul din jurul corpului, actiunea fiind pe cale directa, a radiatiilor trimise catre
tegument). Se obtine cresterea temperaturii locale cutanate (pacientul resimte senzatia de
caldura progresiva) urmata de o inrosire neuniforma si chiar de pigmentatie. Tehnica de
aplicare tine cont de distanta de la sursa la tegumentul iradiat (in medie este de 50-80 cm),
intensitatea radiatilor poate fi moderata (producerea unei senzatii agreabile), medie (senzatie
pertinenta si suportabila), puternica sau foarte puternica, pana la limita de toleranta a
pacientului, durata sedintei variind intre 5-20 minute (in functie de scopul urmarit, antialgic,
antispastic, antiinflamator, activare circulatorie sau stimulare a metabolismului), stabilirea
regiunii de tratat si supravegherea pacientului.

Indicatiile tratamentului cu RIR

Dupa cum s-a vazut, daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe
suprafete limitate se numesc aplicatii locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi
Sollux iar daca aplicatiile se realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete
corporale, se vor numi bai de lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au drept indicatii, urmatoarele:
 Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop
resorbtiv si antiedematos,
 Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ,
 Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita,
insotite de sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic,
 Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in
puseu acut, cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite,
artralgii, periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
 Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor,
 Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de
tipul arteriopatiei obliterante insotiye de tulburari trofice,
 Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie,
cat si efectul de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
 Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea,
hipotiroidismul, diabetul zaharat, diatezele urice,
 Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice
vertebro- periferice), cat si cel abarticular,
 Intoxicatiile cronice profesionale,
 Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine,
 Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul
pulmonar, bronsite cronice etc).
Principalele contraindicatii
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele
recente, statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Tehnica indicatiilor terapiei cu RUV
In practica medicala de specialitate se folosesc lampile cu mercur in scopul furnizarii
de RUV. Conditia de baza de la care se pleaca in tratamentul cu RUV este stabilirea
sensibilitatii pacientului si dozarea in consecinta a aplicatiei locale sau generale. Actiunile
biologice ale RUV sunt in functie de lungimea de unda si de intensitatea de iradiere.
Activitatea unei radiatii este egala cu doza pe unitatea de timp. Ca atare, devine necesara
masurarea cantitatii de RUV iradiate asupra pacientului. In practica medicala de specialitate
exista o serie de modalitati prin care se receptioneaza si se dozeaza radiatiile oferite
organismului uman.
Astfel, exista metode fizico-chimice (utilizeaza receptori termici sau actinotermici-
dispozitive care absorb RUV si le transforma in caldura, receptori fotoelectrici-masoara RUV
prin celule fotoemitatoare sau fotoelectrice, receptorii fotochimici-se bazeaza pe capacitatea
luminii de a declansa reactii chimice), metode actinobiologice (se bazeaza pe efectul bactericid
sau de producere al eritemului tegumentar al RUV).
Dintre toate metodele prezentate, in practica medicala se utilizeaza o metoda simpla,
care consta in masurarea timpului necesar pentru obtinerea celui mai slab eritem pe tegument.
Metoda se numeste biodozimetrie si stabileste biodoza necesara prescriptiei terapeutice.
Biodoza sau doza terapeutica este timpul minim necesar pentru aparitia celui mai slab eritem
la RUV (primul eritem perceptibil, care dispare dupa 24 ore). Pentru aprecerea biodozei se
folosesc biodozimetre.
La citirea rezultatului poate sa nu se constate eritem, sa apara un eritem precoce, rosu-
inchis, ce dureaza o ora (este datorat unei sensibilitati anormale) sau sa apara eritemul clasic a
carui intensitate poate avea patru grade. Aceste grade sunt: gradul I (culoarea rosie de
intensitate slaba), gradul II (culoarea rosie este mai accentuata si este urmata de pigmentatie),
gradul III (reactie pala, incojurata de un lizereu rosu aprins, urmata de descuamare) si gradul
IV (rosu aprins cu aspect de arsura, insotit de edem).
Tehnica biodozimetriei consta in citirea eritemului aparut dupa 12-24 ore si se
considera prima zona (sunt mai multe zone acoperite care se descopera progresiv, la un
interval de timp) la care a aparut cel mai slab eritem, durata ei de expunere constituind
biodoza pentru pacientul respectiv.
Pornind de la biodoza, specialistul prescrie tratamentul in functie de scopul urmarit.
Tratamentului cu RUV se poate realiza utilizand surse artificiale sau naturale. Sursele
artificiale asigura iradierea locala sau generala. Iradierea se poate face unor colective de
persoane sau individual. Iradierea individuala se poate face in pozitii statice (ortostatism,
sezand sau decubit) cat si in miscare. Pacientul este complet dezbracat, poarta ochelari de
protectie cu lentile de sticla colorata. Sursa este perpendiculara pe tegument si la o distanta de
60-100 cm. In mod terapeutic, iradierile cu RUV cresc progresiv ca durata de aplicatie,
ajungand la 5 minute, pentru 10-20 de sedinte, efectuate zilnic. Se mai pot face si aplicatii de
la 150 cm distanta, pentru un interval de timp de 15 minute si 15 sedinte.
Doza de iradiere este in functie de scopul urmarit, de sursa utilizata si de rezultatul
biodozimetriei. Dozele slabe, suberitematoase si eritemul de gradul I se recomanda sa se
aplice zilnic sau la doua zile, si sunt indicate in rahitism, tetanie-spasmofilie, la prematuri,
adulti in stari de debilitate, instabilitatea termoreglarii, unele dermatoze, tulburari trofice
cutanate. Dozele medii sau eritemul de gradul II se aplica bisaptamanal sau la doua zile si se
indica in scopuri de stimulare generala a organismului, dereglari endocrine, suferinte insotite
de incetinirea proceselor metabolice, disfunctii circulatorii periferice, astm bronsic. Doza forte
sau eritemul actinic de gradul III se aplica o data la 7-14 zile si este indicata mai ales in
iradierile locale ale unor afectiuni dermatologice. Repetarea seriilor se de tratament poate face
dupa 6 saptamani.
Iradierile locale sau aplicatiile in doze eritem se realizeaza pe arii restranse, produc
un eritem cutanat putrenic, se executa dupa stabilirea prealabila a biodozei, in functie de
scopul terapeutic urmarit. Astfel, se pot prescrie 3-5 biodoze sau durate de expunere.
Succesiunea sedintelor este zilnica sau la doua zile. Se recomanda in reumatismul cronic
degenerativ vertebro periferic (lombosacralgii, lombosciatica, cervicobrahialgii, gonartroze,
coxartroze etc), artrite, nevralgii (inclusiv de trigemen), neuromialgii (sindromul miofascial),
dermatologie, astm bronsic.
Helioterapia reprezinta terapia diferitelor afectiuni cu RIR si RUV provenite din sursa
naturala (soarele). Expunerea se va face progresiv atentie deosebita acordandu-se persoanelor
cu sensibilitate deosebita (varstnici, persoane cu debilitate pronuntata, copii, persoanele
blonde). Expunerea se incepe cu zonele caudale si se termina cu cea craniana. Se poate ajunge
pana la o expunere de 3 ore, pana in momentul aparitiei si desavarsirii pigmentatiei. Se pot
face 1-3 sedinte de expunere pe zi. Efectele maxime si benefice asupra organismului sunt
cele obtinute ca urmare a expunerii in intevalul de timp 9-11 dimineata.
Indicatiile tratamentului cu RUV
Indicatiile expunerii la RUV deriva din multiplele beneficii ale terapiei cu RUV
asupra organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor fiziologice si
clinice constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in diferite
domenii de patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
 Afectiunile dermatologice.
➢ Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In
contextul psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem
de gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta cutanata),
tratamente locale asociate aplicatiilor de substante chimice
fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu lampa la distanta, utilizand doze
slab eritematoase.
➢ Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste
descuamarea stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate
utiliza tehnica de asociere cu unguente ce contin fotosensibilizatori.
➢ Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta
situatie, se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe un
camp cutanat, in asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub forma de
badijonari.
➢ Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2
saptamani interval).
➢ In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de
2-3 biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze suberitematoase.
➢ Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-
se la suprafata de extindere.
➢ Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
➢ Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de
aparitia leziunilor, putandu-se iradia si nevralgia restanta.
➢ Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului
troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire a
circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a tesuturilor
vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri locoregionale, de
pana la 100 ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate invecinate se iradiaza cu doze
slabe, de gradul I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile cu vapori de mercur.
➢ Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele
mamelonare, piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
 Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de
expunerea la ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant si de
imbunatatire a starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii
de 12 sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic
(2-4 biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea
fizica (se pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate
progresiv).
 Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
➢ Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale.
Aplicatiile generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea
de vitamina D si pigmentare, cat si la stimularea generala a organismului. Se utilizeaza
iradierile generale progresive, cate 15 sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate
la nivelul articulatiilor afectate, diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si
ameliorand troficitatea cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase cutanate
prin biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
➢ Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu
doze stabilite prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
➢ Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de
iradieri generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin
actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata anterioara a
articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru
articulatia coxofemurala, regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea interna
si suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc si de aceasta
data dupa biodozimetrie.
➢ Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem
mai moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
 Tuberculoza.
 Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
 Sindroamele neurovegetative
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin
hiperkinezie cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie
secretorie si motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula
biliara etc) pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze
sedative, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
 Tulburarile endocrine.
Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes
de iradierile terapeutice generale cu RUV.
 Astmul bronsic
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze
eritem pe torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3 saptamanal.
 Afectiuni din sfera ORL
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri
locale in doze eritem.
 Afectiuni stomatologice
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
 Afectiunile din domeniul obstetricii si ginecologiei
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum,
hipogalactii, amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale
progresive cu RUV.
 Afectari ale starii generale
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli
infectioase, consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom anemic, la
persoanele inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in unele cazuri de
insomnie, surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se recomanda aplicatii
generale , progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl,
in serii de 15-20 sedinte pe cura. Acestei terapii I se asociaza vitaminomineralo
terapie, regim alimentar si de odihna adecvat.
 Aplicatiile in scop profilactic.
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul
organismului neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o doza
suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei
Contraindicatiile tratamentului cu RUV pot fi absolute sau relative si se refera, atat la
persoanele care efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste contraindicatii
sunt reprezentate de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala, anomaliile de
pigmentatie, hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa, neoplaziile,
casexiile de orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta cardiaca,
ateroscleroza in faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom
hemoragipar, tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la
patologia oculara care poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de
RUV, precum: conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.
cavitatea bucala).

VII. Laserterapia: modalitate terapeutica cu larga aplicabilitate in patologia

 de specialitate.

Laserterapia, mecanisme de actiune

Laserterapia este o procedura terapeutica noninvaziva, utilizata in practica de zi cu zi
in cabinetele de fizioterapie. La baza terapiei Laser se afla teoria clasica, conform careia,
natura luminii este considerata a fi duala, intre particula sau corpuscul si unda
electromagnetica. Desi acesta dualitate nu poate fi explicata pe deplin, ea descrie cel mai
acurat natura primordiala a luminii. Denumirea de Laser provine de la initialele din limba
engleza ale cuvintelor care exprima faptul ca aceasta este o “emisie stimulata de radiatie
luminoasa amplificata”, mai exact, “Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation”. Daca radiatia Laser este de mare intensitate, prin cantitatea mare de energie
transmisa substratului, apare efectul termic, distructiv, utilizat in chirurgie si
microchirurgie in scopul de a taia, distruge, evapora, cauteriza tesuturile tinta. Daca
intensitatea radiatiei Laser este scazuta, utilizarea sa este aceea de a stimula sau biostimula
substratul cu efecte benefice, dupa cum se va arata mai departe.
Proprietatile radiatiei Laser sunt: o singura lungime de unda sau o singura intensitate
(monocromatismul), este polarizata total, orientarea in spatiu a undelor realizandu-se dupa o
directie bine stabilita (ceea ce caracterizeaza polarizarea liniara) si este coerenta, orientarea in
timp a tuturor undelor radiatiei Laser este absoluta, astfel incat minimumul si maximumul
tuturor undelor sunt identice in propagarea lor in timp.
Unda Laser de putere si intensitate scazuta, bine controlata si care nu depaseste 500
mW are un efect stimulator excelent asupra substratului biologic pe care se aplica.
In vederea terapiei cu Laser, ne vor interesa parametrii fizici ai acestuia pentru a putea
recomanda o aplicatie terapeutica eficienta. Parametrii fizici ai laserului sunt prezentati in cele
ce urmeaza, si anume:
a. Lungimea de unda (fiind monocromatic, laserul are o singura lungime de
unda masurata in nm),
b. Puterea de iesire (puterea de iesire este fie cea maxima-amplitudinea
maxima a impulsurilor, fie cea medie si este masurata in mW).
c. Frecventele de modulatie (numar de oscilatii pe secunda, se masoara in Hz),
d. Densitatea de putere sau doza (se masoara in J/cm² si reprezinta energia emisa
intr-un interval de timp, pe unitate de suprafata pe care s-a efectuat emisia).
Raportat la o suita de parametri, intre care si cei prezentati, aparatele Laser se pot
clasifica in functie de:
e. Sursa.
Se va face astfel referire la lasere care au drept sursa substanta solida si se numesc
lasere cu rubin, la cele cu substanta lichida, cele cu substanta gazoasa (cu helium-neon sau cu
argon) si la cele cu semi-conductor (Ga-As, GaAiAs), ca fiind cele mai recent utilizate. Aceste
lasere cu semi-conductori ca sursa de emisie pentru radiatia Laser au avantajul de a avea
dimensiuni mici, de a fi robuste si fiabile, de a permite utilizarea oricarei lungimi de unda.
f. Lungimea de unda.
Lungimea de unda a laserului bazat pe semi-conductor poate fi intre 400-500 nm
(laser albastru), 500-550 nm (laser verde), 600-700 nm (laser rosu) si 700-950 nm (laser
infrarosu). Gradul de penetrare a radiei Laser intratisular depinde de lungimea de unda a
acesteia. Cele mai folosite lungimi de unda sunt cele din spectrul rosu si infrarosu.
Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care intensitatea
si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se recomanda a se
utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale mucoaselor. Se recomanda
utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW.
Laserul in spectrul infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in
tesuturi, dincolo de 2-3 cm adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea
suferintelor de profinzime, precum cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase,
meniscale, discale etc. Se recomanda utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel putin
50 mW.
g. Modul de lucru.
In contextul acestei prezentari, laserele pot fi pulsatile (impulsuri de durata foarte
scurta), lasere continui si lasere cu pulsatie modulata, lungimea de unda depinzand de
frecventa si natura substratului iradiat. Si puterea acestui ultim tip de lasere variaza de la
cativa mW la sute de mW.
h. Tipul radiatiei.
Radiatia poate fi convergenta (radiatia punctuala), divergenta sau scanner (utilizat
pentru suprafete extinse).
i. Puterea laserului.
Raportat la puterea de iesire a laserului, acesta poate fi sub 1 mW, sub 5 mW
(densitatea de iesire fiind la nivelul sondei sub 25 W/m²) si sub 500 mW.
j. Forma.
Laserul poate fi sub forma de stilou, de buzunar, dispozitive de cabinet sau baza de
recuperare.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere
sau laser non-invaziv vor fi prezentate in cele ce urmeaza:
k. Analgezia,
l. Miorelaxarea, decontracura musculara,
m. Efect entiedematos, de combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic,
n. Biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
o. Efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi
fiziopatologice, actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste
efecte constau in imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare,
in special a ciclului Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a
glucozei, stimularea sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a
procesului de fagocitoza, activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor
metabolice la nivel celular (atat prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a
transportului de calciu, cat si prin activarea sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel
locoregional a profilului unor mediatori ai inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii
(endorfine).
Indicatiile laserterapiei
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum:
alveolita, analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia
dificila, fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular,
nevralgi trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative.
Efectele Terapeutice preponderente sunt cel analgesic, antiflogistic, antiedenatos,
biostimulator, vasodilatator .

VIII. TENS, acupunctura, electropunctura, presopunctura, tratamentul

punctelor si zonelor trigger ca terapie adjuvanta a patologiei de specialitate.

Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET

Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in
practica medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce
trebuie investigat deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie
de posibilitati de interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea
nemedicamentoasa (TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie,
electrostimulare spinala, electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici
complementare, precum tehnici de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de
conditionare (ergoterapie, meloterapie etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau
electrostimulare fac parte din abordarile terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau
una centrala a fibrelor nervoase. Aceste stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca
la diferite nivele ale sistemului nervos o inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin
activarea diferitelor mecanisme, precum gate-control si/sau eliberarea de endorfine la nivel
central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o tehnica de electrostimulare periferica.
Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata amplasati la nivelul
traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea acestor trasee. Se va obtine o
electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect iar intensitatea
curentului este adecvata.
Modul de actiune al electroanalgeziei este explicat prin urmatoarele:
p. Senzatia de furnicatura placuta indusa de stimulii electrici este in masura sa
inhibe senzatia dureroasa si sa ridice pragul durerii induse (analgezia este produsa prin
diminuarea tensiunii din fibrele nervoase care transmit informatia dureroasa si prin
desensibilizarea receptorului la stimularea cu curenti electrici de inalta frecventa si joasa
intensitate),
q. Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare, prin stimularea
cu curent de joasa frecventa si de inalta intensitate.
Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau
electroanalgezie prin TENS-conventional poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de
actiune ale aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor de joasa frecventa.
In aceasta idee, modul sau mecanismul de actiune va fi prezentat in cele ce urmeaza.
Receptorii pentru durere sunt ramificatii ale dendritelor neuronilor senzitivi care iau
parte la alcatuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanati au prag de excitabilitate diferit,
fiind capabile sa conduca impulsuri generate in circumstante deosebite. Fibrele sau caile
sensibilitatii somatice ajung la maduva spinarii pe calea radacinii posterioare. Axonii
neuronilor senzitivi din maduva spinarii (din ganglionul spinal) fac sinapsa cu neuronii de
releu localizati in substanta cenusie a cornului posterior medular. De retinut faptul ca
nociceptorii cutanati (extero si mecanoceptori) au actiune excitatoare independenta asupra a
cel putin doi neuroni din cornul posterior medular. Axonii neuronilor medulari se proiecteaza
la randul lor la diferite nivele ale encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia
mai fac o statie la nivelul subcortical (conducere subcorticala a durerii), proiecteaza
informatiile continute la nivelul cortexului cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii
analgezice a stimulilor electrici au fost emise o serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului
de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul cailor de conducere a durerii cu alti
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare
astfel teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia
durerii la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor
metode de electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii
stohastici (toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns
la dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum:
r. Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat
(controlul durerii acute),
s. Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii
cronice, prin intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
t. Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea
controlului sindroamelor dureroase acute sau cronice,
u. Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare,
cu inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
v. Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt pozitive
iar daca este catodul, undele sunt negative),
 w. Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
x. Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la
alta, chiar daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant
la nivelul zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona.
Aplicarea electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si
radacinile spinale corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta
punctelor dureroase cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund
punctelor de acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta
electrica la nivel cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici
de intensitate foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura.
Exista aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv
reprezinta un focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine
dureros si daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da
nastere unor fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame
dureroase caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de
mentionat: periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile,
cefaleeea musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie
numeroasa din domeniul medicinii sportive.
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:
y. Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate
joasa (frecventa este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata
impulsului este de 60-150 µsec),
z. Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta
(frecventa este cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200-300
µsec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa
inalta si o intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt
cele groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul
fiind cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind
reversibila medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa,
intensitatea curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele
motorii, locul actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza
prin producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila
medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la
vibratie, deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de
inceput al senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza
relativ putin, 30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute,
fara sa fie insotita de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce
intensitatea curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia
fata de sediul durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar
adaptabilitatea fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
Caracteristicile TENS-ului tip electropunctura sunt prezentate in cele ce urmeaza:
modul de inceput a senzatiei de analgezie se instaleaza lent, durata fiind mai mare, de 2-6
ore, senzatiile percepute de pacient fiind cele ale unor contractii ritmice, puternice, situate la
limita suportabilitatii. Zonele optime de stimulare au o tolerabilitate scazuta iar in privinta
zonelor optime de stimulare, corelarea se face cu punctele din regiunea dureroasa sau mai
indepartata. Durata de stimulare este de maximum 45-60 min pe zi, putandu-se repeta pe
durata unei zile. Adaptarea fibrelor nervoase la procedura este rara. Intensitatea curentului se
va creste progresiv, pentru a se putea obtine a senzatie constanta. Daca pacientul manifesta o
sensibilitate anormala a tegumentului, intensitatea trebuie redusa. Daca exista o revenire a
durerii spontane, datorita sensibilitatii pacientului, senzatia poate deveni neplacuta. Daca insa,
revenirea spontana a durerii are loc pe parcursul stimularii, se va reduce intensitatea
curentului, in limitele posibilului, fara sa se intrerupa simularea.
Durata stimularii sau a terapiei prin electrostimulare depinde de la caz la caz,
deoarece pot fi necesare mai multe cicluri de tratament pentru o terapie de fond a durerii sau
pot fi suficiente cateva sedinte care se efectueaza la nevoie (durere), uneori chiar de pacienrul
insusi. Ca urmare a terapiei aplicate, exista posibilitatea disparitiei durerii, a reaparitiei sale la
intervale diferite de timp sau situatii in care ameliorarile raman modeste, sub nivelul asteptat.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
- Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie ortopedica, dupa
rahianestezie,
- Durerea posttraumatisme in antecedente,
- Durerea din stomatologie sau patologia medicinii dentare,
- Angina pectorala,
- Durerea cronica la persoanele varstnice, la cei ce sufera de probleme psihice majore, la
cei cu diferite sensibilitati la stimularile fazice, in cazul durerilor slab localizate sau difuze,
dureri viscerale sau neoplazice.
Limitele electrostimularii (electroanalgeziei de tip conventional) constau in:
- Dificultatea in a repera zonele dureroase sau punctele trigger,
- Durerea cronica, datorita riscului de corticalizare si memorizare a suferintei,
- Existenta unui factor organic care actioneaza ca un stimul continuu, responsabil de
persistenta durerii cronice acuzate de pacient,
- Prezenta factorilor de natura psihica, pacientul pierzand increderea in procedurile
analgezice anterioare pe care le-a utilizat, in situatia in care acestea au esuat.
- Drept alternativa fata de metoda electroanalgeziei prin TENS-conventional (utilizarea
curentului de inalta frecventa si intensitate joasa) a fost propusa utilizarea electrostimularii
prin curenti de joasa frecventa si intensitate inalta, ceea ce va conduce la obtinerea unui
spasm muscular. Datorita faptului ca exista pacienti care nu tolereaza asemenea tip de
stimulare electrica pe o durata mai mare de timp, aceasta metoda este limitata doar la
persoanele care pot tolera fara probleme procedura. Efectul analgezic al acestui tip de
electrostimulare de intensitate inalta si frecventa joasa, se afla in legatura cu eliberarea
endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin curenti TENS-tip electropunctura. Aditional,
se constata si efecte vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase
acute si cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
a. Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
a. Starile dureroase posttarumatice,
b. Durerile din afectiunile neurologice periferice,
 c. Nevralgiile postherpetice,
d. Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
e. Durerile postanestezie,
f. Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
g. Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
h. Sindromul algic care insoteste anuriile,
i. Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
b. Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
a. Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe
ale ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
b. Aplicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui, faringelui (se
pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe regiunea anterioara a
gatului),
c. Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul
mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate cutanata
su mucoasa),
d. In apropierea ochilor
e. Sarcina in primul trimestru,
f. Durerile psihogene,
g. Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
h. Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic
corespunzator. Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
i. Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa
de raspuns la terapia TENS-conventional),
j. Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru
diagnosticarea unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se putea
stabili diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
k. Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile
prelungite anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare
TENS- conventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau
cea corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara,
pacientii care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
l. Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute
privind mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum cea a
controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak si Wall) si
descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
- Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si
conexe, cu dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
- Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror
parametrii ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si nedorite
minime, aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie, durere
posttraumatism in antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee, durere
musculara, durere a partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice (durerea fantoma
post amputatie de membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
- Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau
de vibratie,
- Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in
profunzime, -sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular
(activand gate-controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate scazuta)
sau predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind deci encefalul
(daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip electropunctura),
- Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul
corespondentei portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea
dureroasa respectiva sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune,
numite puncte trigger (care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
m. Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un
tratament simptomatic al durerii.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura, punctele trigger
Acupunctura face parte din medicina traditionala chineza, care se axeaza pe o serie
de principii de baza, precum:
c. Prin corpul omului circula in mod ciclic energii, care provin din cosmos si de
pe pamant,
a. In toate fiintele vii exista o bipolaritate (ING si IANG),
b. Energiile circula de-a lungul unor canale invizibile, numite meridiane,
c. Pe aceste meridiane se gasesc anumite puncte care, daca sunt stimulate, pot
ameliora anumite boli,
d. La nivelul suprafetei corpului (tegumentului) sunt proiectate toate organele corpului,
e. Viata se supune legii celor cinci elemente.
Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre lume,
subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din materie
si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG. Aceste
forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate fenomenele si
lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant,
din aer si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic,
patrunzand prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in
scurgerea acestor energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte.
Pentru evitarea imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda,
alaturi de acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica. Dupa cum aratam, prin
corpul omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin niste
canale numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar de 24,
cate 12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are
un traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il
deserveste si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care
se afla in legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre acestea,
meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor principale
care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite puncte care,
stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a lungul timpului,
chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de pe piele deveneau
dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor principale, pe parcurs
descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de medici vraci care
atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active cu ajutorul
varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii,
prezente inca de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de
vedere terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele
se mai gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se
afla la nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu
depaseste 4 mm² iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O
serie de cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice,
printre care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate.
Punctele pot fi stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea
curentului electric special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin
injectarea de diverse substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita
meridian sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase,
proiectate pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina
occidentala, denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a
stabili pe piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala.
Fiecarui organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat
aceste zone dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa
s-a nascut masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone,
asupra organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus
la nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci
elemente, apa, lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare.
Gratie acestei legi, s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale
chineze, valabile si astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii,
mecanismele fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda
stimularii nervoase electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o
metoda de tratament ce poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame
algice ce nu raspund la alte metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor
de realizat/executat si cu rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il
constituie stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii
pentru conducerea informatiilor prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din
metodele de reflexoterapie deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il
reprezinta zonele sau punctele dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere
de 80%. Datele parametrilor electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se
coreleze cu anumite stari functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
b. Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
c. Neoplaziile,
d. Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
e. Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate
reglabila si senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi
electrozi (3 sau 4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul
varfurilor electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu
durate de la cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si
relaxarea musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute
sunt necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-
20 sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie
de pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului
portii, de catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la
care intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine
stabilite, aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj,
numit presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia.
Incaperea in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita
corespunzator, pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar
persoana care aplica presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie
comoda, ambele maini libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii,
leziuni, bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni
reprezinta contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi
prezentata in cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua
cu masarea acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In
functie de indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de
tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel,
cu varful degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus
acelor de ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv.
Dispersia corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a
tonusului muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor
datorate lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa
cu unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a fi
masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze
X, a fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se
intrerupe, urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi
executate dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o
actiune generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic
(responsabil de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale,
manevrele Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra
consta in presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7
secunde, urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat
presiunea, cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii
prelungesc sedinta pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte,
precum:
- Sindromul migrenos,
- Insomnii,
- Durerile din bolile reumatice,
- Tulburarile psihice minore,
- Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate
spectaculoase daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a
constituit, aceste metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
- Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia,
constipatiile, sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
- Alcoolismul si tabagismul,
- Sindromul alergic,
- Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile,
cervicocefalalgiile, lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor
periferice, algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
- Contracturile musculare de tipul torticolisului,
- Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
- Disfunctiile sexuale,
- Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
- Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala,
hipertensiunea arteriala),
- Astmul bronsic, sinuzita,
- Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen,
paralizia faciala),
- Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
- Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
- Tulburarile psihice minore.

Bibliografie

1. Andrei Ionescu, Masajul-procedee tehnice, metode, efecte, aplicatii in sport,

Editura All, Bucuresti, 1994,
2. Andrei Radulescu, Electroterapie, Editura Medicala, Bucuresti, 1991,
3. Corneliu Burlibasa, sub redactia, Chirurgie orala si maxilofaciala, Editia a
II-a, Editura Medicala, 1999,
4. Joel A. DeLisa, editor-in-chief, Bruce M. Gans, editor, Rehabilitation
Medicine, second edition, J.B. Lippincott Company, Philadelphia, 1993,
5. Elena Luminita Sidenco, Masajul in Kinetoterapie: masajul terapeutic clasic,
tehnici de masaj reflex, tehnici complkementare, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de
Maine, 2002,
6. Georgiana Ozana Tache, Bazele teoretice ale kinetoterapiei de recuperare-note
de curs, Disciplina Teoria si Metodologia Kinetoterapiei de Recuperare, Editura APP,
Bucureşti, 1998. (ISBN 973-9073-10-7).
7. D. Barbu, D.L. Niculescu, Fl. Bica, autori. N. Gorun, Fl. Purghel, Georgiana Tache,
R. Radulescu, colaboratori. Elemente de patologie a cotului, Editura Publistar, Bucuresti,
1999. (ISBN 973-95-121 0 5).
8. Georgiana Ozana Tache, sub redactia Mircea Beuran, Ghid de Medicina Fizica
si Recuperare Medicala, Bucuresti, 2001. (ISBN 973-9161-87-1).
9. Georgiana Ozana Tache, Activitati de educatie fizică si sportive in
recuperarea medicala, Editura APP, Bucuresti, 2002. (ISBN 973-9073-14-1).
10. Georgiana Ozana Tache, Tehnici de kinetoterapie de crestere a fortei si
rezistentei musculare, Editura APP, Bucuresti, 2003. (ISBN 973-9073-12-3).
11. Liviu Pendefunda, Neurologie practica, Iasi, Editura Contact International, 1993,
 12. Sabin Ivan, Presopunctura, un masaj la indemana oricui, Editia a II-a
Editura Medicala, Bucuresti, 1992,
13. Tudor Sbenghe, Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare,
Editura Medicala, Bucuresti, 1987.