Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bucuresti
Facultatea de Medicina Dentara
Bucuresti, 2005
Cuprins:
1
Introducere. Istoricul fizioterapiei ca specialitate. Aplicabilitate in cadrul patologiei
studiate........................................................................................................................................4
1.1
Prezentarea principalelor mijloace si modalitati terapeutice......................................8
1.2
Mecanisme de actiune ale agentilor terapeutici utilizati (bazele fiziologice si
fiziopatologice, biomecanica loco-regionala).......................................................................11
1.3
Domenii de patologie, inclusiv cea dentara si oro-maxilofaciala.............................63
2
Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice......................................................................104
2.1
Principii de diagnostic clinico-functional...............................................................106
2.2
Evaluarea clinico-functionala a pacientului............................................................107
2.3
Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si modalitati
terapeutice apartinand fizioterapiei.....................................................................................110
3
Termoterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in cadrul patologiei de
specialitate...............................................................................................................................112
3.1
Aplicatiile de caldura si rece...................................................................................112
3.2
Aplicatiile de rece sau gheata (crioterapia).............................................................122
4
Electroterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in patologia de
specialitate...........................................................................................................................124
4.1
Bazele fiziologice ale electroterapiei......................................................................124
4.2
Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii..............126
4.3
Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice,
efectele fiziologice, modalitati si tehnici de aplicare, indicatii si contraindicatii...............131
4.4
Curentii de medie frecventa: actiunile biologice, efectele fiziologice, modalitati de
aplicare, aparatura si tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii.......................................139
4.5
Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia cu inalta frecventa pulsatila si
undele decimetrice: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele
fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii............................................142
4.6
Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice,
efectele fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii. Terapia combinata:
ultrasunet si CDD................................................................................................................149
4.7
Terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa: actiunile campurilor magnetice,
efecte fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii..............................155
4.8
Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, modalitati sau tehnica de aplicare, indicatii si
contraindicatii.....................................................................................................................160
5
Masajul locoregional: modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in patologia de
specialitate. Tehnici, actiune fiziologica, clasificari, efecte, indicatii si contraindicatii.
Criomasajul.............................................................................................................................172
6
Kinetologia medicala locoregionala: modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in
patologia de specialitate..........................................................................................................187
6.1
Kinetoprofilaxie si kinetoterapie.............................................................................187
6.2
care au derivat, aparitia unor metode kinetoterapeutice specifice care se adreseaza patologiei
coloanei vertebrale lombare, ale lui Williams, promovarea cresterii fortei musculare prin
culturism dar si prin tehnica introdusa de Thomas, De Lorme si Watkins pentru tonifierea
musculara prin exercitii cu rezistenta progresiva, introducerea tehnicilor de izometrie scurta
de catre Hettinger si Muller care au revolutionat si metodologia antrenamentului sportiv,
aplicarea tehnicilor de facilitare neuromusculara de catre Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood,
Stockmeyer, Brunnstrom s.a., aparitia metodelor de biofeedback, a metodei conditionarii
operationale, a tehnicilor bazate pe componenta motivationala sau pe efectul tranchilizant al
exercitiului fizic.
Masajul a fost utilizat de-a lungul istoriei omenirii datorita efectelor sale benefice, asigurand
ameliorarea disconfortului si a sindomului dureros. Radacinile sale se regasesc in China
antica, in urma cu 4800 de ani. Egiptenii, budistii, persanii si japonezii au utilizat tehnicile de
masaj si miscarile sau manipularile in terapia unui numar mare de afectiuni si imbolnaviri. In
secolul al 15-lea Hippocrate a subliniat utilizarea masajului ca modalitate terapeutica intr-o
serie de afectiuni. Ulterior, grecii, apoi francezii, suedezii, englezii s.a. au recurs la masaj ca
fiind un mijloc terapeutic important, stabilind tehnici de aplicare si metodologie de lucru.
Literatura de specialitate a secolului al 20-lea, subliniaza efectele favorabile ale masajului
terapeutic asupra unora dintre segmentele corpului, aflate la distanta de zona masata, numind
acest fenomen drept masaj reflex sau masaj al tesutului conjunctiv (dupa cum il numesc
terapeutii din S.U.A.).
In contextul cautarilor unor terapii alternative, omenirea a incercat sa raspunda de-a lungul
timpului la intrebarile referitoare la ce este lumina si cum actioneaza ea asupra ochiului in
principal, si asupra intregului organism, in secundar. Efectul luminii de mare intensitate
asupra ochiului a fost constatat in urma cu mii de ani. Arsurile retiniene sunt cauza scaderii
acuitatii vizuale si se datoreaza RIR din spectrul luminii solare, atunci cand sunt receptionate
neprotejat. Prima referire la teoria luminii de mare intensitate si la teoria laserelor a fost facuta
de Einstein, cand s-au introdus si notiunile de emisie spontana si emisie stimulata. Dupa
amplificarea de microunde prin emisie stimulata a radiatiei, atentia cercetatorilor s-a orientat
asupra obtinerii aceluiasi efect la frecvente cu cateva ordine de marire mai mari, obtinandu-se
amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiatii. Altfel spus, Light Amplification by
Stimulated Emission of Radiation sau LASER.
In anul 1960 laserul cu rubin este folosit in oftalmologie pentru fotocoagulare iar in 1962
cercetatorii romani de la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti obtin efect laser in
amestecul He-Ne. Ulterior, se descopera laserul cu semiconductori. Din 1964 incepe folosirea
laserelor cu CO2 in afectiunile dermatologice, inclusiv in cancerele de piele. Ulterior, laserele
cu CO2 sunt utilizate in neurochirurgie, chirurgie generala, cat si vasculara, chirurgie plastica
si reparatorie, in sfera afectiunilor ORL, in oncologie, ortopedie-traumatologie. Din 1992
laserul Nd-YAG este utilizat in artroscopia genunchiului si a umarului.
Terapia de biostimulare laser este utilizata astazi in diferite domenii de patologie, precum:
osteoporoza, bolile reumatismale, suferintele neurologie, cele din sfera ORL, inclusiv algiile
periferice, posttraumatica, dermatologie, sfera oro-maxilofaciala etc.
In cele ce urmeaza sunt trecute in revista principalele mijloace si modalitati terapeutice prin
care Medicina Fizica si de Recuperare Medicala reuseste sa asigure profilaxia sau sa reeduce
functional o serie de afectiuni insotite de deficite motorii de diferite grade.
Biofeedback-ul este recunoscut drept procedura terapeutica in jurul anilor 1960. In contextul
fizioterapiei insa, biofeedback-ul este mentionat inca de la inceputul secolului al 20-lea, cand
Jacobson a utilizat un echipament rudimentar cu ajutorul caruia a evidentiat starea de tensiune
din masa musculara, in vederea obtinerii terapeutice a starii de relaxare ulterioara.
Din practica medicala si din studiile de specialitate se remarca tendinta unui numar din ce in
ce mai mare de persoane de a renunta la serviciile oferite de industria farmaceutica si de a
inlocui medicamentele cu remedii naturale, precum cele reprezentate de plantele medicinale,
homeopatie, acupunctura, diete speciale si adaptate, fizioterapie, masaj, presopunctura etc.
Toate aceste metode de tratament formeaza un nou capitol al medicinii, numit bioterapie.
Vorbind despre acupunctura, este de subliniat faptul ca practicile medicinii chineze au rezistat
timp de 5000 ani, pentru ca astazi sa fie de mare actualitate. La randul sau, presopunctura sau
acupunctura fara ace are o istorie mai mult sau mai putin recenta, raportat la interesul pe care
l-a suscitat aceasta modalitate terapeutica asupra specialistilor preocupati de medicina
alternativa.
Electroterapia
Electroterapia este o metoda de baza a Fizioterapiei, fundamentata de progresele legate de
industria electronica. Principiul de actiune al stimului electric asupra organismului se afla in
legatura cu cunoasterea si intelegerea notiunilor fundamentale de electrofiziologie a
structurilor neuromusculare, avand in vedere faptul ca orice agent electric aplicat asupra
acestor tesuturi constituie un stimul care produce o reactie locoregionala, la distanta sau la
nivelul intregului organism. Modul de actiune al curentilor electrici terapeutici se bazeaza pe
proprietatile de iritabilitate si excitabilitate ale substratului (celule vii) de a reactiona.
Metodologia de aplicare tine cont de durata si intensitatea stimului electric, de tipul de curent
utilizat, de indicatii si contraindicatii terapeutice.
Curentul continuu este frecvent utilizat pentru proprietatile sale terapeutice, dovedite
experimental si clinic, aplicarea sa fiind cunoscuta sub numele de galvanizare. Daca se
asigura si vehicularea unor substante dincolo de bariera tegumentara sau mucoasa, procedeul
se numeste galvanoionizare. De mentionat faptul ca galvanoterapia mai poate fi aplicata si sub
forma bailor galvanice, procedeu utilizat in special in Statiunile Balneare si mai putin in
Bazele de Fizioterapie si de Recuperare Medicala ale Spitalelor sau in Sectiile de Recuperare
Medicala.
Curentii electrici terapeutici de joasa frecventa sunt caracterizati prin impulsuri electrice
succedate ritmic, singulare sau in serii, avand efecte excitatorii sau analgezice. Terapia prin
curenti de joasa frecventa se refera la stimularea musculaturii normoinervate, a celei
denervate, la terapia musculaturii spastice dar si la aplicatiile in scop analgezic si la
electropunctura. Modalitatile de aplicare tin cont de patologia careia se adreseaza, de
indicatiile si contraindicatiile aferente.
Curentii terapeutici de medie frecventa au in principal efect de stimulare asupra musculaturii
scheletice, actiune analgezica si vasomotorie, precum si o serie de efecte derivate de la cele
prezentate. Modalitatile de aplicare, patologia careia se adreseaza si contraindicatiile aferente
sunt dependente de frecventa curentului vor fi prezentate in capitolele ce urmeaza.
Terapia cu inalta frecventa
Terapia cu inalta frecventa se refera la aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de
inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice cuprinzand terapia cu ultrasunete, cu unde
scurte, precum si cu unde decimetrice si microunde. Efecte terapeutice superioare se obtin si
prin utilizarea adecvata a inaltei frecvente pulsatile. Modul de actiune, indicatiile terapeutice
si contraindicatiile sunt subordonate capitolului de patologie caruia i se adreseaza. In practica
medicala de specialitate se utilizeaza combinatia terapiei cu ultrasunete cu cea de joasa
frecventa, in vederea obtinerii unor efecte terapeutice superioare si persistente in timp.
Magnetoterapia
Magnetoterapia se bazeaza pe efectele biologice, fiziologice si fiziopatologice ale aplicatiei
unui camp magnetic alternativ sau in impulsuri. In contextul terapiei cu camp magnetic de
joasa frecventa intervine fenomenul de inductie magnetica care explica o serie dintre efectele
terapeutice care iau nastere intr-un organism amplasat intr-un astfel de camp. Bazele
fiziologice ale terapiei cu campuri magnetice, modalitatile de aplicare, indicatiile si
contraindicatiile acestui tratament vor fi prezentate in cadrul capitolului respectiv.
Fototerapia
Fototerapia reprezinta utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase. Terapia cu lumina
poate fi asigurata de o sursa naturala sau artificiala. Sursa naturala a energiei radiante
luminoase este soarele iar utilizarea ei in scop terapeutic se numeste helioterapie. Energia
radianta luminoasa furnizata de aparatele medicale este rezultatul transformarii energiei
Terapia ocupationala
Terapia ocupationala sau ergoterapia se incadreaza in sfera unui complex de metode de o mare
variabilitate crae au drept scop reeducarea deficitelor functionale, utilizand in acest sens
exercitii si procedee fizice din diverse activitati umane obisnuite, precum cele de munca,
divertisment, de viata etc.
Laserterapia
Laserterapia de joasa putere promoveaza o cale eficienta de producere a analgeziei si de
asigurare a accelerarii reparatiei tisulare intr-o multitudine de situatii patologice. Laserele
utilizate sunt cu He-Ne sau cu diode cu RIR. Principiul terapeutic este de crestere a
temperaturii locale cu augmentare circulatorie si metabolica locoregionala. Modalitatile
terapeutice si tehnica de aplicare, precum si indicatiile si contraindicatiile terapiei cu laser de
joasa putere sunt adaptate domeniului terapeutic caruia i se adreseaza. Acesta este foarte larg,
incluzand, printre altele si patologia locoregionala oro-bucomaxilara.
Biofeedback-ul
Biofeedback-ul reprezinta o metoda terapeutica adjuvanta celor prezentate anterior si care se
defineste ca fiind o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, in scopul
evidentierii sub forma de semnal acustic si/sau vizual a unora dintre evenimentele fiziologice
interne organismului uman. Aceste informatii ajuta la manipularea evenimentelor involuntare
sau greu de perceput prin manipularea semnalelor astfel receptionate. Tehnica plaseaza vointa
umana intr-un loc liber al unei bucle deschise de feedback, primind numele de biofeedback. In
literatura de specialitate se face referire la biofeedback-ul electromiografic, la cel postural, de
presiune sau termic, al tensiunii arteriale, respirator etc. Cea mai larga aplicabilitate a
biofeedback-ului este reprezentata de fizioterapie, asigurand terapia de relaxare, facilitand
antrenamentul autocontrolat la efort fizic si asigurand control mioelectric.
Astazi, tehnica biofeedback-ului se foloseste ca atare sau in asociere cu termoterapia, tehnicile
kinetologiei de recuperare sau profilactice, tehnicile de meditatie etc. Domeniile de activitate,
indicatiile si limitele, contraindicatiile, tehnicile si modalitatile de aplicare vor fi descrise pe
larg la capitolul respectiv.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS
SNET sau TENS constituie o metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute
sau cronice, de diferite cauze. Utilizarea stimulilor electrici in tratamentul sindromului
dureros este o practica veche, legata de istoria electroterapiei. Ea consta in folosirea unui
curent de joasa frecventa in scop electroanalgezic.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura sau terapia punctelor trigger
Acupunctura, electropunctura, presopunctura si terapia punctelor trigger sunt considerate
terapii analgezice, aplicate drept tratament alternativ, adaptat patologiei de specialitate.
Convectia reprezinta pierderea de caldura dinspre organism spre mediu prin intermediul
curentilor de convectie, ceea ce asigura 12% din termoliza de repaus, incluzand si pierderile
de caldura de la nivelul cailor respiratorii.
Evaporarea reprezinta 25% din termoliza de repaus, este asigurata de catre tegument si caile
respiratorii in proportii egale si intensitatea ei depinde de mai multi factori, precum:
temperatura mediului ambiant, gradul sau intensitatea efortului fizic desfasurat, suprafata
tegumentara de schimb, temperatura tegumentului, prezenta curentilor de aer, gradul de
saturare cu vapori de apa a mediului ambiant. Pentru temperaturi de peste 34,5-35C ale
mediului ambiant, evaporarea devine principalul mijloc de termoliza, odata cu intrarea in
activitate a glandelor sudoripare. In conditii de caldura si umiditate crescuta, evaporarea nu
mai poate fi activata. Este inclusa si perspiratia insensibila. Evaporarea este un proces activ,
consumator de energie.
Termoliza se realizeaza in proportie de 85% la nivelul tegumentului, prin cele patru
mecanisme prezentate, restul de 15% pierzandu-se pe cale respiratorie.
Pierederea caldurii in mediu este influentata si de unii factori biologici, precum: debitul
circulator, secretia sudoripara (intra in actiune la temperaturi ale mediului care depasesc
34,5C), grosimea tesutului celular subcutanat, suprafata corpului expusa contactului cu
mediul.
In ansamblu, in conditii de temperatura crescuta a mediului ambiant, sunt activate
mecanismele de termoliza, precum: vasoldilatatia cutanata, sudatia, polipneea, anorexia,
apatia, inertia, scaderea secretiei hormonilor tiroidieni.
Dupa cum aratam, sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci
elemente: stimulul variabil (temperatura), sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul
variabil, setul de valori considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care
pot modifica prin activitatea lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care integreaza
aferentele de la sistemul senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi normale si
activeaza efectorii pe calea eferentelor.
Stimulul termic este receptionat de catre receptorii termici aflati in periferie numiti si
receptori periferici (de la nivelul tegumentului, mucoasei bucale etc, de tipul terminatiilor
nervoase libere amielinice, receptorilor de tip corpuscul Krause si Ruffini care sunt prezenti la
nivelul fetei si mainilor si de tipul terminatiilor nervoase libere, neincapsulate) si de catre cei
situati la nivel central sau receptori centrali (asezati in jurul centrilor termici precum
hipotalamus, talamus etc, fiind excitati direct de temperatura sangelui care iriga zona).
Transmisia aferentelor termice se face prin fibre mielinice de tip A delta si prin fibre
amielinice C. Fibrele ce transmit informatia termica de la nivelul fetei, merg pe calea nervului
trigemen. In final, dupa ce a ajuns la cortex, informatia termica ajunge in centrii hipotalamici
ai termoreglarii.
Centrul termogenetic se afla la nivelul hipotalamusului posterior si este stimulat pe cale
reflexa, primind excitatii de la receptorii periferici. Raspunsul consta in reactii de tip
simpatoadrenergic, somatic sau endocrin. Reactiile simpatoadrenergice sau vegetative sunt
reprezentate de modularea secretiei sudoripare, a circulatiei tegumentare, piloerectie si
modificari metabolice. Daca temperatura unei zone cutanate scade sub 15C, vasoconstrictia
initiala este urmata de vasodilatatie, ca mecanism de protectie fata de ischemia locala.
Reactiile somatice se refera la modificarile de tonus si de forta musculara. Reactiile endocrine
se bazeaza pe stimularea axului hipotalamo-hipofizo-tiroidian, cu cresterea termogenezei si
scaderea termolizei la frig.
Centrul antitermic este situat la nivelul hipotalamusului anterior si poate fi stimulat pe cale
reflexa, cat si pe calea directa, a sangelui care il iriga, conducand la reactii simpatocolinergice
respective. Atat pe perioada depolarizarii, cat si pe durata perioadei imediat urmatoare, cea de
repolarizare, se instaleaza o perioada refractara la orice alt stimul aplicat.
La o stimulare artificiala, prin aplicarea curentului electric, fibra nervoasa mielinica poate
conduce un numar de stimuli pe unitatea de timp. Dupa un timp, la frecvente prea mari de
stimulare cu impulsuri electrice, perioada refractara creste si frecventa maxima transmisa
scade. Astfel, se instaleaza fenomenul de oboseala, tipic unui sistem care functioneaza dupa
cum s-a aratat, conform asa zisei legi totul sau nimic. Fenomenul de oboseala nu mai apare
la frecvente scazute de stimulare.
Studiul transformarii stimularii prin curent electric in excitatie la nivelul substratului sau
tesutului tinta se refera la identificarea unor agenti artificiali de natura electrica usor de
manipulat si cu posibilitati precise de dozare a parametrilor sai (dozarea intensitatii, durata de
actiune, viteza de crestere sau variatia intensitatii curentului raportata la unitatea de timp,
unitatea de suprafata stimulata, densitatea curentului sau intensitate raportata la suprafata de
aplicare, care este dependenta si de marimea electrodului aplicat).
Daca cresterea intensitatii curentului electric are loc intr-un interval de timp prelungit,
excitarea nu se mai produce, chiar si la valori crescute ale intensitatii curentului electric
aplicat. Acest fenomen poarte denumirea de acomodare a tesutului excitabil.
In procesul stimularii electrice, urmat de excitatie, au loc modificari caracteristice ale
proprietatilor fizice si fiziologice ale tesuturilor/substratului, determinate de sensul de
scurgere a curentului, numite electrotonus. Pragul de excitabilitate este mai scazut la catod
(polul cu incarcatura negativa) iar excitabilitatea tisulara este mai crescuta, aparand
depolarizarea locoregionala, chiar la intensitati mici ale stimulului aplicat.
Masurarea excitabilitatii unui nerv sau muschi se apreciaza cu ajutorul stimularii prin
inchiderea unui curent continuu sau prin aplicarea unor impulsuri de joasa frecventa. In acest
context se defineste reobaza, ca fiind intensitatea minima a curentului care poate produce o
excitatie (ce poate fi inregistrata), intr-un timp nedefinit. Excitatia adecvata se raporteaza si la
densitatea curentului aplicat, dependenta la randul sau de dimensiunea electrodului utilizat
(electrod mic-densitate mare).
De asemenea, un alt element il reprezinta cronaxia, ca fiind timpul util minim necesar pentru a
produce o excitatie minima cu un curent a carui intensitate este egala cu dublul reobazei. In
conditii patologice, de cauza neurologica centrala si periferica, transmiterea neuromusculara a
influxului nervos este perturbata, situatie in care, valoarea cronaxiei muschiului striat creste.
Cele prezentate sunt deosebit de utile in privinta studiului caracteristicilor excitabilitatii nervsubstrat efector (muschi), avand aplicatie directa in diagnosticul si tratamentul afectiunilor
neuromusculare.
In situatie fiziologica, intrarea in functiune a muschilor (contractia musculara) este consecinta
stimularii nervului. Influxul trece din nervul motor spre fibra musculara la nivelul placii
motorii, care reprezinta sinapsa neuromusculara. Nervul formeaza cu muschiul pe care il
enerveaza o unitate functionala motorie.
Inaintea aplicarii unei electroterapii neuromusculare este necesara o evaluare diagnostica
precisa a substratului de tratat prin cronaximetrie (studiaza faza de excitatie), electromiografie
(studiaza faza de contractie musculara), stimulo-detectie (studiaza sinteza excitatie-contractie)
si raportul dintre cronaxia nervului si a muschiului (studiaza jonctiunea neuro-musculara).
Electroterapia propriu zisa se refera la aplicatiile curentului continuu, a celui de joasa si medie
frecventa asupra organismului uman. Curentul continuu, galvanic sau galvanizarea se bazeaza
pe proprietatea curentului electric de a produce o deplasare de sarcini electrice (electroni), dea lungul unui conductor. Conductor electric poate fi considerat si corpul uman, prin care poate
La randul lor, curentii de joasa frecventa se obtin prin intreruperea unui curent continuu cu
ajutorul unui intrerupator reglat electronic, producandu-se impulsuri electrice succedate
ritmic, cu efect excitator. Curentii cu impulsuri se caracterizeaza prin forma (dreptunghiulara,
triunghiulara, trapezoidala, sinusoidala si forme derivate, precum curentii faradici,
neofaradici, diadinamici), amplitudinea impulsurilor, frecventa lor (intre 500 impulsuri pe
secunda si 5 impulsuri pe minut), durata impulsului si a pauzei, modulatia lor (in amplitudine,
ritmicitate si durata).
Efectul terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de
actiune al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate se bazeaza pe actiunea
caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum tesutul muscular si fibrele
nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara prezinta o
frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale. Musculatura
scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si frecventa
relativ rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare
succesive, in timp ce frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic,
sunt urmate de contractii tetanizante. Formele clasice de curenti utilizati in acest scop
sunt curentii dreptunghiulari unici cat si in trenuri de impulsuri, curentii modulati,
curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot realiza adevarate programe de
electrogimnastica musculara. Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare
si placile neuromotorii prezinta o receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic,
principalul efect al acestuia fiind actiunea excitomotorie cu producerea de contractii
musculare pe musculatura cu atrofie de imobilitate/inactivitate dar cu integritatea
fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este ineficient asupra musculaturii cu
degenerescenta totala sau partiala. Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu
vasodilatatie la actiunea prelungita a curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si
analgezice secundare vasodilatatiei.
Stimularea selectiva a musculaturii total denervate, care se bazeaza pe modul de
actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv, in panta (impulsuri
exponentiale de lunga durata), fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie
de raspuns, datorita capacitatii lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de
stimulii cu panta este prezent si la fibrele nervoase senzitive integre. Explicatia este
aceea ca degenerescenta nervoasa a condus la pierderea capacitatii de acomodare a
muschiului care poate raspunde astfel la intensitati mai reduse de curent.
Terapia musculaturii spastice se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor
muschilor spastici, prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a
muschilor spastici se adreseaza receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile
aferente ce sosesc la maduva spinarii de la proprioceptorii stimulati declanseaza efecte
de inhibitie a musculaturii spastice, respectiv efecte de stimulare a antagonistilor
corespunzatori. Concomitent, antagonistii musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi
amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce. Stimulul se realizeaza prin impulsuri
de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite electrice de excitatie, intre ele
realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai multe grupe musculare,
de obicei antagoniste. Aceste efecte contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor,
printr-o buna corelare functionala a antagonostilor si agonistilor. Efectul de relaxare a
musculaturii spastice se mentine intre 24-48 de ore si 3-4 saptamani.
Stimularea contractiei musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de
sumatie a acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare
Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului
dureros de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic a curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate, stimularea musculaturii
netede hipotone, actiune analgezica, actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive,
o serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cele decontracturante-miorelaxante,
trofice prin vasodilatatia produsa si de stimulare vagala.
Terapia prin curenti de inalta frecventa
Acest tip de terapie utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de inalta
frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si microunde) cu frecvente de
peste 300 kHz.
Modul de actiune este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de inalta frecventa, si
anume: fenomenul capacitiv, putand functiona in circuit deschis, fenomenul inductiv,
producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta frecventa, energia
electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile electrolitice), efectul
pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii metalici), transmiterea de unde
electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
Nu produc fenomene de polarizare si nici de excitatie neuromusculara.
Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile
structurilor tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de
tegument). Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se
propaga prin conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si
stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele scurte sau
decametrice si cele decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul
subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin efect capacitiv.
Produc efecte terapeutice derivate din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia,
miorelaxare, activarea metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau
conducatoare de electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene.
Intre aceste medii stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar
la nivelul suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale
electrice. Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor.
Efectul caloric conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta freventa
asupra organismului.
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament),
La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita dintre tesutul
muscular si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre care si
absorbtia, reflexia si refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si
depinde de mediul de propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul
reflexiei totale, se produce unda stationara, cu directie verticala, valorile maxime ale vibratiei
putand creste marcat, toate particulele mediului fiind in miscare.
Ultrasunetele pot fi folosite in camp continuu, producandu-se asa numitul efect de micromasaj
endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor pauze, si
anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma
si durata impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia.
Undele ultrasonore se produc prin procedeu mecanic (vezi diapazonul), magnetic si
piezoelectric. Modul de actiune al ultrasunetelor se bazeaza pe efectele mecanic, termic, de
cavitatie, de difuziune si chimic. Efectul mecanic este reprezentat de vibratia tisulara produsa,
vibratiile transmitandu-se din aproape in aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o
frecventa egala cu a sursei. Amplitudinile acestor vibratii moleculare depind de intensitatea
energiei transmise. Efectul termic este datorat absorbtiei energiei ultrasunetelor de catre
mediile neomogene strabatute, cu degajare de caldura si amortizare a amplitudinilor vibratorii
dar si frictiunii particulelor mediului la nivelul de separare a doua medii cu densitati diferite.
Acest efect este mai pronuntat in mediile neomogene, precum cele reprezentate de tesuturile
corpului uman. Efectul de cavitatie este un fenomen care consta in producerea de cavitati,
goluri, rupturi, fisuri in interiorul lichidului traversat, formandu-se bule de aer. Acestea sunt
datorate compresiunilor si dilatarilor succesive ale lichidului strabatut de ultrasunete, cand are
loc eliberarea unei mari cantitati de energie, cu efecte distructive. In practica terapeutica,
fenomenul este mult diminuat, nu prezinta pericole si se numeste fenomen de pseudocavitatie.
Efectul de difuziune consta in cresterea permeabilitatii membranare iar cel chimic intr-o serie
de procese de oxidare, reducere, depolarizare si de alterare a structurii substantelor chimice
supuse actiunii ultrasunetelor.
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm) se produc modificari biologice tisulare
minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare permitand
difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor oxidative
celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere
consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm) se instaleaza efecte
fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru
valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm, incep sa apara modificari ireversibile, traduse
clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasodilatatie crescuta. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului
muscular, cat si la nivelul sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada
de crestere a copiilor si adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si
hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea
unei serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva,
transcutanata a fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate,
rapid conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu
inchiderea consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului. Eritemul produs de RUV cu
lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut precoce, din primele 3-6 ore, cu
maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari, dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o
descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce, putin intensa, cu tenta cenusie si care
dureaza 2-4 saptamani. Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din
radiatia solara, are un debut la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile,
fiind urmat de o pigmentatie cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum este prezentat in cele ce urmeaza.
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de radiatii
ultraviolete. Gradul I in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind inconstanata,
putin exprimata, disparand rapid, fara urme. Gradul II in care eritemul apare pe suprafata de
tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore, prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un
grad de senzatie dureroasa, de o senzatie moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la
1-2 saptamani de o exfoliere cutanata fina, furfuracee). Gradul III in care eritemul depaseste
suprafata de tegument expusa, are o tenta de rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de
arsura cu edem, este insotit de fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile.
Pigmentatia incepe dintr-a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva
saptamani iar dintr-a 15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei
cruste). Gradul IV in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile, necesitand
bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat, dureros, epidermul se
decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in aproximativ 20 de zile.
Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare, inconjurate de halou
pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a
celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului
epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin
cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea
la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina
este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea
accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie
prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4
zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In
producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat
reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa
o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala,
cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument,
Tractiunile si tensiunile sunt procedee de masaj care actioneaza in special asupra articulatiilor
si a tesuturilor moi periarticulare. Prin tractiunea in axul lung al membrului masat se
urmareste realizarea unei intinderi si a unei alungiri in limitele fiziologice a elementelor
articulare si periarticulare cu decoaptarea si detensionarea structurilor vizate. Tractiunile se
executa dupa masajul articulatiei in cauza, realizandu-se o buna mobilitate articulara si
relaxarea musculaturii satelite articulatiei respective. Prin aplicarea tractiunilor se urmareste
prevenirea si combaterea redorilor articulare, prevenirea si combaterea aderentelor tisulare
periarticulare, a modificarilor artozice sau a altor procese degenerative sau proliferative intrasau extraarticulare. Elongatiile terapeutice ale coloanei vertebrale se realizeaza cu ajutorul
unor mese de elongatie care conduc la intinderea in lungime a corpului situat in pozitia de
decubit dorsal, aflat pe un plan orizontal sau oblic. Tensiunile sunt miscari active sau pasive
care ase asociaza kinetoterapiei analitice.
Scuturarile reprezinta manevre secundare de masaj, inrudite cu tractiunile si tepidatiile.
Scuturatul se executa dupa aplicarea celorlalte manevre de masaj si necesita o buna relaxare
musculara. Efectele scuturarilor sunt: relaxarea sau stimulare generala, in functie de tehnica
utilizata si de scopul urmarit.
Alte procedee de masaj pot fi considerate ciupirile, pensarile sau ridicarile tesuturilor vizate.
Pensarile se aplica pe portiunile carnoase ale membrelor iar ridicarea muschilor se executa, in
special pe regiunea spatelui. Pensarile au rol excitant.
Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale (efectul sedativ asupra nevralgiilor,
miagiilor, artralgiilor, efectul hiperemic si efectul resorbtiv), cat si in efecte generale, precum
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, augmentarea metabolismului bazal si
imbunatatirea starii generale a pacientului.
Efectele masajului sunt datorate prezentei exteroceptorilor cutanati si a proprioceptorilor din
muschi, tendoane si ligamente, pe calea declansarii la nivelul sistemului nervos a reflexelor
regionale si la distanta. Prin actiunea sa la nivelul zonelor de proiectie viscerala (Head),
manevrele de masaj pot actiona pe cale reflexa in sensul ameliorarii functiei unui organ. Pe
calea reflexelor neuovegetative, mai ales vasculare masajul poate influienta circulatia
superficiala cat sip e cae profunda, declansand mecanisme vasculare. Masajul determina
formarea unor produse metabolice care trec in circulatia generala actionanand la distanta
(histamia, ce determina vazodilatatie, sau colina care stimuleaza peristaltismul abdominal).
Efectul important al masajului este cel mechanic asupra lichidelor interstitiale realizand o
actiune puternic rezorbtiva. Propietatiile fiziologice ale masajului clasic sunt efectul analgetic
(local si superficial dar si la distanta si in profunzime prin activarea zonelor de reflectie
Head), efectul decontracturant sau stimulant (masajul devine o tehnica de pregatire a altor
proceduri sau o tehnica utila in scopuri terapeutice), efectul trofic prin activarea circulatiei
arteriale si venolimfatice (crescand astfel metabolismul bazal si activand eliminarea
deseurilor, atat prin accelerarea fluxului venolimfatic, cat si prin antrenatrea celulelor
adipoase), actiune generala reflexa atat asupra aparatului circulator, cat si a celui respirator,
actiune psihologica benefica cu inducerea starii generale de bine.
Mecanismele de actiune ale masajului sunt: excitarea receptorilor cutanati (ceea ce determina
pe cale reflexa efecte locale, regionale si generale), activarea receptorilor vasculari (cu
declansarea unor reflexe neuro-vegetative urmate de efecte locale, regionale si generale),
eliberarea de metaboliti activi (cu efecte loco-regionale si la distanta), cat si efect mecanic si
resorbtiv, pe cale directa.
Manevrele prezentate ale masajului classic au calitatea de pregati musculatura pentru
programele de kinetoterapie care urmeaza (ducand la hiper sau hipotonie musculara, in functie
de manevra utilizata si scopul sedativ sau excitant, urmarit).
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie
a aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara.
Acestora li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii
fortei musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom
fiziopatologic muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai
executa lucru mecanic).
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic.
Aceste afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile
musculare cu mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
pot fi influentate prin metodologia kinetoterapeutica. Acestora li se adauga tulburarile in
coordonarea miscarilor voluntare si tulburarile de sensibilitate.
Mecanoterapia, scripetoterapia, arcuri, suspensoterapia, manipularile, tractiunile si
elongatiile, hidrokinetoterapia
Mecanoterapia reprezinta un mod particular de gimnastica medicala care utilizeaza aparate
mecanice bazate pe sistemul parghiilor. Aceste aparate pot fi actionate de forta musculara a
pacientului sau de o forta exterioara (motoare, contragreutati, forta aplicata de catre
kinetoterapeut) si permit scaderea si cresterea efortului muscular, in functie de situatie. Intr-o
acceptiune mai larga, alti clinicieni au inclus in notiunea de mecanoterapie toate metodele
care utilizeaza diferite instalatii si aparate mai simple sau mai complexe, precum, instalatiile
de scripeti, arcurile, custile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice,
patinele etc.
In fapt, istoric vorbind, mecanoterapia a utilizat aparate tip Zander, dupa numele medicului
suedez care a introdus in practica de recuperare medicala primele aparate mecanice bazate pe
sistemul parghiilor si care au fundamentat la timpul respectiv notiunea de mecanoterapie.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc.
Sistemul scripete greutate faciliteaza manipularea unor greutati, avand si avantajul de a
modifica directia unei forte, fara vreo schimbare a marimii acestei forte. Acest sistem
realizeaza rezistenta unei miscari printr-o greutate aplicata la capatul unei corzi reflectate
peste un scripete si prinsa la celalalt capat de segmentul in miscare. Sistemul permite prin
acelasi montaj, dar cu miscarea efectuata in sensul opus, facilitarea acestei miscari, pana la
realizarea miscarii pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat in special in exercitiile
kinetice ale membrelor. O caracteristica a acestui sistem este faptul ca el permite sa se
mentina aceeasi forta pentru o greutate/rezistenta data, pe tot parcursul miscarii, spre
deosebire de montajele cu arcuri sau cu elastice. Montajele scripetoterapiei sunt extrem de
variate si ele se realizeaza adaptat, pentru fiecare pacient in parte. In practica se folosesc si
scripeti mobili, cu scopul de a usura ridicarea greutatilor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor miscari autopasive, in special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sanatos (care reprezinta bratul fortei), pacientul
tractioneaza coarda scripetelui, care este prinsa la celalat capat de segmentul ce urmeaza a fi
mobilizat pasiv (bratul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiva simetrica (montajul
realizeaza miscarea ambelor membre, sanatos si bolnav in acelasi sens) si autopasiva
asimetrica (montajul realizeaza miscarile celor doua membre in sensuri opuse).
Sistemul Guthrie Smith utilizeaza arcurile, resorturile, benzile si cordoanele elastice drept
rezistenta sau ca forta de tractiune in cadrul programelor kinetice se reeducare functionala
musculoarticulara. Sistemul se bazeaza pe faptul ca un corp elastic, sub influenta unei forte
externe, isi modifica forma, pentru a reveni la cea initiala odata cu incetarea solicitarii. Gradul
de deformare este proportional cu cheltuiala energetica ce a stat la baza deformarii. Daca se
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.Varianta de utilizare a acestui sistem o constituie
tractiunea arcului pentru decoaptari articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu
principii mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia
reuseste sa scoata corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai
multe tipuri de suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si
suspendarea excentrica. Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de
suspendare in raport cu pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc,
putandu-se obtine astfel, decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara.
Principiile mecanice au rasunet asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit.
Suspendarea unui membru scoate din activitate musculatura centurii respective, permitand
actiuni exclusiv de mobilizare activa analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus.
Alegerea tipului de suspendare permite obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din
suspendare se poate realiza un testing muscular real. Suspendarea membrelor superioare este
o metoda auxiliara foarte importanta in terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate si
grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii exacte, numita metoda osteopatica.
Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga chiropractica sau chiropraxia. In
practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale articulatiilor periferice,
beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerata un gest precis, ce necesita un diagnostic corect, presupune lipsa
durerii la executie si se supune regulii miscarii contrare, avand in vedere faptul ca se
utilizeaza directia de mobilizare in sensul opus directiei blocate si dureroase.
Manipularea trebuie sa fie precedata de testarea tuturor directiilor de miscare ale segmentului
vertebral interesat. In concordanta cu principiile de nondoloritate si miscare contrata ale
manipularii, nu se va manipula un segment care are toate directiile de miscare blocate si
dureroase.
cel putin doi neuroni din cornul posterior medular. Axonii neuronilor medulari se proiecteaza
la randul lor la diferite nivele ale encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia
mai fac o statie la nivelul subcortical (conducere subcorticala a durerii), proiecteaza
informatiile continute la nivelul cortexului cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii
analgezice a stimulilor electrici au fost emise o serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului
de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul cailor de conducere a durerii cu alti
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum: electrostimularea nervilor periferici
cu electrozi implantati/percutanat (controlul durerii acute), electrostimularea cordoanelor
posterioare medulare pentru controlul durerii cronice, prin intermediul electrozilor implantati
in dura mater (stimulare antidromica),stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau
SNET, in vederea controlului sindroamelor dureroase acute sau cronice, electropunctura
permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru
fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel
cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate
foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista
aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un
focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si
daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor
fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase
caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat:
periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea
musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie numeroasa din
domeniul medicinii sportive.
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa joasa si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele
groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind
cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea
curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul
actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin
producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de intensitate inalta si frecventa joasa, se
afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin curenti TENS-tip
electropunctura. Aditional, se constata si efecte vasodilatatoare.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura, punctele trigger
Acupunctura face parte din medicina traditionala (chineza) care se axeaza pe o serie de
principii de baza. Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre
lume, subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din
materie si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG.
Aceste forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate
fenomenele si lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila
materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant, din aer
si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic, patrunzand
prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in scurgerea acestor
energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte. Pentru evitarea
imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda, alaturi de
acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica.
Prin corpul omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin
niste canale numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar
de 24, cate 12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare
meridian are un traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe
care il deserveste si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului
cu care se afla in legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai
afla si meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor
prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie
deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele
dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor
electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari
functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare.
Efectul analgezic.
Mialgia tensionala.
Producerea hiperemiei.
Resorbtia hematoamelor.
Bursitele, tenosinovitele.
Fibrozita, fibromialgia.
Tromboflebita superficiala.
Tulburarile de sensibilitate.
Neoplazia.
Edemul, ischemia.
Tegumentele atrofice.
Cicatrici tegumentare.
La polul opus, indicatiile generale ale aplicatiei locale de rece sunt urmatoarele:
Traumatismul musculoscheletal acut; edemul, hemoragia, analgezia.
Sindromul algic.
Spasmul muscular
Spasticitatea.
Intoleranta le rece.
Alergia la rece.
Tulburarile de sensibilitate.
Toate aspectele prezentate ne permit sa definim domeniile de patologie care beneficiaza de
termoterapie (agentul terapetic fiind cel termic, cald-rece), precum si contraindicatiile si
precautiile in legatura cu acest tip de terapie.
Electroterapia
Domeniile de patologie in care este indicata electroterapia se afla in legatura cu reactia
organismului la aplicarea stimulului electric. Aceasta este caracterizata prin efectele sau
actiunea curentului electric asupra fibrelor nervoase senzitive, asupra celor nervoase motorii
si vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central si neurovegetativ si asupra
sistemului circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra organismului conduce la o serie de efecte terapeutice, ce
vor conditiona si indicatiile sau domeniile de patologie in care isi gaseste utilitatea, si anume:
Efectul analgezic sau antialgic, datorat scaderii excitabilitatii nervoase la nivelul
polului pozitiv (anod) si resorbtiei metabolitilor din procesele inflamatorii.
Stimularea neuromusculara la nivelul electrodului negativ (catod).
Parkinson.
Principalele contraindicatii cunoscute ale electroterapiei musculaturii spastice sunt scleroza
laterala amiotrofica si scleroza difuza avansata.
Stimularea electrica a musculaturii netede se poate realiza prin aplicarea impulsurilor
exponentiale iar principalele indicatii ale procedurii, sunt: constipatia cronica atonica, atonia
vezicala postoperatorie, contractiile uterine primare slabe la nastere.
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS). Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia
curentilor diadinamici sunt prezentate in continuare:
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene sunt datorate nivelului intensitatii,
formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a electrozilor.
Curentul MF (monofazat fix) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si
efect vasoconstrictor,
Curentul DF (difazat fix) are efectul analgezic maxim, imbunatateste circulatia
arteriala prin hipertonie simpatica,
PS (perioada scurta) are efect excitator, actionand ca un masaj intens de profunzime si
prin componenta sa vasoconstrictoare avand efect resorbtiv, util in sufuziunile si
hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele circulatorii
periferice, producand si analgezie secundara,
Status posttraumatic.
Curentii stohastici sau aperiodici au calitatea de a reduce la maximum reactiile de
adaptare/obisnuinta, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea pragului la durere, precum
si durata acestui efect.
TENS reprezinta o modalitate de combatere a sindromului algic acut si cronic, de diverse
cauze, utilizand curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa. Sfera indicatiilor
acestei metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular.
Hipersensibilitatea la curent.
Pancretita cronica,
Gastrita, boala ulceroasa,
Distonii functionale intestinale,
Suferinte renourinare,
Suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
Afectiunile febrile de diferite etiologii.
Neoplasmul.
Starile casectice.
Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala,
prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA).
Asupra sistemului nervos central:
Afectiuni cardiovasculare:
In anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau insuficienta cardiaca
(aplicatii precordial-dorsal),
In tulburari ale circulatiei venoase periferice, in vederea ameliorarii circulatiei de
intoarcere in degeraturi, in stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice ale
membrelor (aplicatii lombare reflexe).
Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc).
Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ functional
gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii
cronice nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc).
Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite, pielocistite,
sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice nespecifice,
amenoree, sterilitati secundare, unele mastite etc).
Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau
cronice, faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar
etc).
Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului.
Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii dentare,
gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc).
Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc).
Neoplasmul.
Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-oromaxilare, stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc).
Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).
Terapia cu inalta frecventa, cu valori mari ale frecventelor utilizate, precum undele
decimetrice scurte sau microundele este eficienta prin efectele termice produse. In acest
context, indicatiile tratamentelor cu unde decimetrice scurte sunt urmatoarele:
Afectiuni ale aparatului locomotor:
Reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
Reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite localizari,
Statusul posttraumatic.
Neoplasmul.
Sarcina si menstruatia.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre
care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt
cele care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam, analgezic,
miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii. Efectelor
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si
cele antiinflamatorii.
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in cele
ce urmeaza:
Aparatul locomotor:
Patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
Patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
Reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epocondilite,
sindromul algoneurodistrofic etc),
Patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente, scurtarea
perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii fracturilor cu intarziere a
procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, sindromul de
deposturare insotit de sindromul algic, precum posturi algice vicioase, scolioze,
deformari ale piciorului.
Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor).
Afectiunile endocrine.
Diabetul zaharat in formele insulinoindependente, cat si stadiul neurogen al
hipertiroidiei beneficiaza de terapia cu campuri magnetice.
Afectiunile ginecologice.
Dismenoreea functionala (prin influentarea terenului neuropsihic, campul magnetic in
forma continua conduce la ameliorarea fenomenelor nevrotice si vegetative, precum
ameteli/vertij, cefalee, astenie, tulburari dispeptice etc), tulburarile menstruale
functionale (precum hipermenoreea, menometroragia functionala, hipo sau
oligomenoreea etc, care se datoreaza dereglarii raportului hormonal estroprogesteronic), metroanexite cronice nespecifice, cervicite cronice nespecifice,
tulburarile de menopauza si perimenopauza inregistreaza rezultate cel putin
satisfacatoare, ca urmare a aplicarii campurilor magnetice in scop terapeutic.
Contraindicatiile magnetoterapiei sunt reprezentate de: sarcina, purtatorii de pace-maker,
bolile hematologice severe, starile hemoragipare, bolile infectioase, starile febrile, tumorile
maligne, insuficienta hepatica, renala, cardiaca decompensata, sindroamele endocrine severe,
tuberculoza pulmonara sau cu localizari extrapulmonare, forma activa, psihozele
decompensate, epilepsia.
Magnetoterapia aplicata local ofera rezultate foarte bune in privinta calusarii fracturilor si al
rezolvarii pseudartrozelor. Mecanismele de actiune sunt explicate prin stimularea endostului,
a periostului sau a corticalei osoase cu cresterea capacitatii de penetrare a vaselor sanguine
dinspre periferia osului, participand astfel la remanierea osoasa similar osificarii encondrale
normale. De asemenea, are loc stimularea utilizarii calciului la nivel condrocitar, cu
producerea calcificarii tesuturilor fibrocartilaginoase la nivelul zonei de psudartroza.
Terapia cu RIR
Daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe suprafete limitate se numesc
aplicatii locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi Sollux iar daca aplicatiile se
realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete corporale, se vor numi bai de
lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au urmatoarele indicatii:
Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop resorbtiv si
antiedematos.
Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ.
Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita, insotite
de sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic.
Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in puseu
acut, cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite,
artralgii, periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si
efectul de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea, hipotiroidismul,
diabetul zaharat, diatezele urice.
Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebroperiferice), cat si cel abarticular.
Intoxicatiile cronice profesionale.
tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri
locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate
invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile
cu vapori de mercur,
Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare,
piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc,
Suferinte din domeniul pediatriei.
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de
expunerea la ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor
relaxant si de imbunatatire a starii generale a organismului aflat in crestere. Indicatiile
terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic
(2-4 biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara),
debilitatea fizica (se pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul
(biodoze eritem aplicate progresiv).
Reumatologie.
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale. Aplicatiile
generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea de vitamina
D si pigmentare, cat si la stimularea generala a organismului. Se utilizeaza iradierile
generale progresive, cate 15 sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la
nivelul articulatiilor afectate, diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si
ameliorand troficitatea cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase
cutanate prin biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu doze
stabilite prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de iradieri
generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin
actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata
anterioara a articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata
dorsala, pentru articulatia coxofemurala, regiunea trohanteriana, pentru genunchi se
iradiaza regiunea interna si suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de
iradiere se stabilesc si de aceasta data dupa biodozimetrie.
Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem mai
moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
Tuberculoza. Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei
pulmonare.
Sindroamele neurovegetative.
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin
hiperkinezie cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala),
hiperkinezie secretorie si motorie gastrointestinala (sindroame spatice
gastrointestinale, dischinezie vezicula biliara etc) pot fi reglate si normalizate prin
aplicatii terapeutice generale de RUV in doze sedative, cu o frecventa de 2-3 sedinte
saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
Tulburarile endocrine.
Spondilita ankilozanta.
se executa cu aparate sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau
utilizeaza diferite surse de energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul,
tesutul moale subcutanat, muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile
si organele din profunzime. Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic
sau periferic si se adreseaza in mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul
tesuturilor si al organelor situate in profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund.
Daca se prelucreaza integral partile moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj
somatic extins iar daca este limitat doar la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans.
La randul sau, masajul partial sau restrans poate fi regional, segmentar sau local. Masajul
regional are drept domeniu de aplicabilitate suferintele situate la nivelul trunchiului (spate,
torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se aplica pe portiuni anatomice distincte, in
special la membre (umeri, brate, antebrate, maini, solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel
local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor zone restranse de tegument, tesut
subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi
cele fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare
sau ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se
mai face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si
procedeele de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta
forme comune (toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si
forme speciale, care se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului
(masajul cosmetic efectuat in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul
mai poate fi executat pe pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele
folosite pot fi incorporate substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera
tegumentara sau nu se aplica nici un fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop
fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica
locoregional) sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa.
Masajul poate fi efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor,
activeaza functiile organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic
(mentinerea starii de sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de
oboseala) sau in scop terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex
al unor leziuni sau tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor.
Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul spatelui (util in activitatile sportive, in
vederea combaterii oboselii musculare sau se poate asocia cu succes kinetoterapiei din
insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile coloanei vertebrale precum scolioze,
hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice degenerative si inflamatorii ale
coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza, spondilita ankilozanta sau din
cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice), masajul peretelui toracic (este
recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a insuficientelor functionale ale
aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a persoanelor aflate in convalescenta
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la
nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe
tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o
modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la nivelul
celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare.
Indicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile reumatismale,
in special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile musculare si
contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica presiunea cu cele
doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile neurologice care
evolueaza cu stare de congestie cerebrala.
Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special utilizand
manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de exemplu, in
gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian sunt utile in
torticolis sau in diferite nevralgii.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in
vederea abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si fasciilor musculare. Masajul pielii
capului se realizeaza in alopecii, cefalee, migrene, algii aflate in legatura cu segmental
cervical sau posttraumatic. Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic,
utilizeaza drept principala metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si
inervata (inervatia motorize este asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este
asigurata de nervul lacrimal-ram din nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar
inferior si din ramuri din nervul maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea
fruntii predomina glandele sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Indicatiile masajului tin cont de:
Scopul urmarit sedativ sau stimulant.
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive.
Boli, tulburari si leziuni ale sistemului endocrin si nervos sau ale aparatului locomotor,
pana ce se gasesc in stadiul de vindecare.
Tumorile canceroase in forma generalizata si unele boli psihice cu caracter excitativ si
confuzional reprezinta contraindicatii categorice ale masajului, indiferent de procedeu,
Exista unele contexte care conduc la restrictii in aplicarea masajului, precum
sensibilitatea specifica, lipsa de profesionalism tehnic a aplicantului, dezinteresul si
neincrederea pacientului fata de procedura in sine.
Biofeedback-ul
Domenii de aplicare ale biofeedbackului sunt reprezentate de:
Psihoterapie. Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG
prin care sa monotorizeze nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica
inrudita, antrnamentul autogenic care nu presupune un echipament EMG specific.
Domeniile controlului mioelectric si a relaxarii musculare s-au unit la jumatatea anilor
1960. A putut fi dezvoltata astfel o tehnica de ameliorare a tensiunii din durerile de
cap. Acest tip de aplicatie a feedbackului mioelectric a crescut si domina intregul
domeniu. In timp ce recuperarea medicala se refera la relaxare sau la reantrenarea
musculaturii emiparetice, fiziologistii cliniceni si specialistii medicinii psihosomatice
isi limiteaza munca clinica la relaxarea profunda, combinand adesea tehnicile
jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de relaxarea instrumentala. In anii
1970 forma biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta forma, alphafeedback a
fost eliminate. In zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF singur sau in
combinatie cu feedbackul termic si adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele primare
sunt durerea de cap tensionara, durerile cornice de spate sin anxietatea. Relaxarea
profunda se adreseaza direct cauzei (tensiunii musculare). Un bun psihoterapeut isi
poate invata pacientul sa se autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe termen lung.
Relaxarea corporala, generala sau totala este utila in reabilitarea, alaturi de relaxarea
tintita asupra musculaturii specifice aflate in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii
(torticolisul spasmzoic) si paralizie cerebrala, la fel si la cei care au suferit un AVC si
au spasticitate, terapia de relaxare mareste antrenamentul performantei motorii
imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice. Managementul durerii cronice. Principala tinta a terapiei
prin BF o constituie durerile de cap tensionale, vasculare de tip migrenos, dar mai ales
durerea cronica la nivelul spatelui si extremitatilor.
Boala Raynaud. Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin
biofeedback permitand ca 80% dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si
autoregleze simptomele cauzate de vazospasmul idiopatic la nivelul mainilor. Se
utilizeaza un program care combina EMG si feedbackul temperaturii pieli cu
antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala. Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in
vederea antrenamentului BMF a planseului pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala
sau ambele.
Biofeedback in domenii paraclinice precum medicina sportive si psihoimunologie.
timp ce intensitatea semnalelor este mare cand activitatea musculara este crescuta.
Linistea de pe perioadele de activitate musculara crescuta este utila spre a invata
relaxarea musculaturii spastice atunci cand se utilizeaza o metoda opusa. Electrozii
tegumentali sau de suprafata sunt utilizati cu precadere in EMGBF. Se mai pot utilize
electrozi ce se insera transcutanat in situatia musculaturii ce nu poate fi izolata usor de
catre electrozii de suprafata. Cateodata se folosesc electrozi ac in cazurile in care nu
exista semen de activitate. Amplasarea electrozilor pentru reeducarea musculature
slabit necesita precizie. Electrozii trebuie plasati deasupra musculatuii tinta pe o
suprafata de izolare anatomica relative fata de musculature de vecinatate. Spatiul mare
intre electrozi conduce la incrucisarea reactiei (amplasati deasupra tibialului anterior ei
vor receptiona semnale de la un gastrocnemian spastic).
Baze neurologice ale EMGBF sunt prezentate in cele ce urmeaza. Astfel, receptorii cutanati,
proprioceptorii si inputurile vizuale si auditive sunt armonizate la nivelul controlului precum
cel de la nivelul cerebelului. Plasticitatea si capacitatea de reinvatare a creierului trebuie
considerate ca un fenomen mai complex in comparatie cu rolul preluat de catre ariile
specializate ale cortexului vecin. Poate fi implicata activare unor cai care n-au fost antrenate
inainte prin selectia naturala a celor mai bune cai. Alaturi de aceasta idee unii autori invoca
posibilitatea infloririi dendridice care apare in stadiile de reinvatare si care ar sta la baza
recastigarii abilitatilor.
Aplicatiile clinice in recuperare sunt reprezentate de:
EMGBF si de forta la pacientii post-AVC.
Afectiunile membrelor inferioare precum:
Extensia de sold si de genunchi (combinatia este o componenta importanta a fazei de
stabilitate a mersului). EMGBF poate fi incorporat in cadrul exercitiilor care
antreneaza individual muschiul marele fesier. La fel, EMGBF poate fi utilizat sa
incurajeze recrutarea cvadricepsului sau relaxarea hamstrings sau ambele,
Flexia soldului cu extensia genunchiului,
Extensia soldului cu flexia genunchiului,
Abductia soldului,
Dorsiflexia gleznei.
Antrenamentul ambulatiei sau mersului utilizeaza EMGBF si de pozitie alaturi de
force BF menit sa antreneze muculatura specifica sau miscarile necesare pentru
ambulatie (faza de stabilitate si faza de balans).
Subluxatia de sold este o problema comuna printre pacientii cu hemiplegie flasca.
Afectiunile membrului superior:
Cotul si antebratul,
Combinatii ale miscarilor membrului,
Pumn si degete.
Biofeedbackul in alte situatii, este reprezentat de:
Leziunile spinale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se
asociaza blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulara, crampa
scriitorului si distoniile torsionale severe ale torsului.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o
leziune a nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a
simetriei faciale si a functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara
permite pacientului de a procesa elementele vizuale si auditorii care reprezinta o
continua acoperire a evenimentelor fiziologice de care in mod normal nu e constient.
Aceasta procedura permite pacientului sa castige un control funcitonal al muschiului
pe calea monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in
reantrenarea functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si
nervilor lor motorii.
In concluzie, BF clinic, in special EMGBF, recunoaste drept principala si sigura aplicatie,
reantrenarea abilitatiilor motorii si inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a traumatismelor
craniene la toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea informatiilor de la senzori
electronici privind functiile fiziologice pornind de la temperatura pielii, la presiune si la
schimbarii unghiului articular.
Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET
Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica
medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie
investigat deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de
posibilitati de interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea
nemedicamentoasa (TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie,
electrostimulare spinala, electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici
complementare, precum tehnici de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de
conditionare (ergoterapie, meloterapie etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau
electrostimulare fac parte din abordarile terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau
una centrala a fibrelor nervoase. Aceste stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca
la diferite nivele ale sistemului nervos o inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin
activarea diferitelor mecanisme, precum gate-control si/sau eliberarea de endorfine la nivel
central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o tehnica de electrostimulare periferica.
Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata amplasati la nivelul
traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea acestor trasee. Se va obtine o
electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect iar intensitatea
curentului este adecvata.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS, constituie o
metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute si cronice, de diferite cauze,
utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri dreptunghiulare, furnizati prin intermediul
unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului pacientilor. Termenul de stimulare folosit,
contravine mecanismului de actiune care consta in inhibare a transmiterii durerii, fara ca
acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie
ortopedica, dupa rahianestezie.
Durerea posttraumatisme in antecedente.
Angina pectorala.
Nevralgiile postherpetice,
Durerile postanestezie,
Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale
ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
Alicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui,
faringelui (se pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe
regiunea anterioara a gatului),
Durerile psihogene,
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei legi,
s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze, valabile si
astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor
prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie
deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele
dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor
electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari
functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
Neoplaziile,
Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
Sindromul migrenos,
Insomnii,
Sindromul alergic,
Disfunctiile sexuale,
Specialistul in psihologie.
Asistentul social. Este persoana acre asigura interfata pacientului cu familia si echipa
complexa de recuperare medicala.
Consilierul vocational. Acesta evalueaza potentialul vocational real al pacientului,
stabileste obiectivele de indeplinit, organizeaza activitatile in consecinta si se asigura
de buna lor desfasurare.
Alti specialisti, precum: dieteticianul, protezare maxilofaciala, specialistul in medicina
dentara, specialistul in audiologie, specialistul in aparatura medicala de specialitate
etc.
Fizioterapia se confrunta ca specialitate cu sindromul algo-disfunctional ce poate apare la o
anumita persoana, intr-un context patologic acut sau intr-unul cronic, inclusiv in situatia
malformatiilor congenitale, accidentelor sau traumatismelor. In timp ce semnele si
simptomele bolii acute dispar, ca urmare a tratamentului prescris si urmat de pacient, in
Masajul terapeutic.
Kinetoterapia.
Laserterapia.
Hidroterapia.
Aprecierea gradului de mobilitate sau bilantul articular se face in scop de evaluare initiala,
evaluare a programului de reeducare functionala efectuat, obtinerea feedback-ului
performantei terapeutice, aprecerea capacitatii de lucru sau in scop de studiu. Pentru aprecerea
gradului de mobilitate al unei articulatii se porneste din pozitia anatomica, ca fiind pozitia de
baza sau punctul zero. Exista o serie de factori care conduc la variatiile valorilor gradelor de
miscare obtinute. Acesti factori tin de varsta, sex, conditia fizica, obezitatea, contextul
genetic. Valorile ideale, cu care se compara cele reale, obtinute de la pacienti, reprezinta o
valoare medie propusa. Cand pacientul nu participa la evaluare, masuratoarea este efectuata in
exclusivitate de catre examinator si este pasiva iar cand pacientul insusi efectueaza miscarea,
gradul de mobilitate obtinut este unul activ. Daca comparam valorile activa si pasiva ale unei
miscari dintr-o articulatie, atunci pozitia de start, stabilizarea miscarii, aliniamentul
segmentelor si tipul goniometrului ar trebui sa fie aceleasi. In aprecierea recuperarii
functionale a mainii operate se realizeaza inregistrari grafice ale miscarilor degetelor.
Stabilitatea articulara reprezinta capacitatea elementelor structurale apartinand unei articulatii
de a rezista fortelor care se manifesta inoportun/necorespunzator. Stabilitatea unei articulatii
este determinata de:
Gradul de congruenta osoasa.
efectuate, prezenta unei suferinte de neuron motor central sau periferic, asociata. Afectiunile
neuronului motor periferic vor conduce la pierderea pattern-urilor motorii, in concordanta cu
nivelul/sediul suferintei. De exemplu, intr-o neuropatie periferica, hipotonia musculara este
prezenta in teritoriul de distributie a radacinii nervoase afectate. Musculatura paretica sau
plegica din sindromul de neuron motor periferic difera de spasticitatea sau rigiditatea din
sindromul de neuron motor central. Bilantul sau testingul muscular se poate realiza corect
doar in urmatorul context: pacientul trebuie sa fie relaxat si sa colaboreze la evaluare,
cunoasterea corecta a anatomiei functionale si a biomecanicii locoregionale, cunoasterea si
controlul sindromului algic asociat, cat si asocierea datelor bilantului articular.
Obiectivarea bilantul muscular se realizeaza prin utilizarea unui sistem de cotare international,
sistem care foloseste scala de la 0-5, cu ajutorul caruia se apreciaza tensiunea in tendon si
masa musculara, forta si rezistenta muschiului.
Valoarea 0: nu se simte tensiune nici in tendon, nici in masa musculara, nu apare schita
de contractie, muschiul fiind practic denervat.
Valoarea 1: apare tensiune in tendon si in masa musculara iar contractia musculara este
modesta, nefiind urmata de miscarea segmentului.
Valoarea 2: se realizeaza o contractie musculara prin care se deplaseaza segmentul
scos de sub forta gravitationala si orice alta rezistenta care s-ar opune
Valoarea 3: contractia musculara este suficient de puternica spre a realiza deplasarea
segmentului impotriva gravitatiei dar fara sa existe vreo alta rezistenta
Valoarea 4: contractia musculara realizeaza deplasarea segmentului contra gravitatiei
la care se adauga o rezistenta medie.
Valoarea 5: contractia musculara este posibila si realizeaza deplasarea segmentului
contra gravitaiei, la care se adauga o rezistenta crescuta (maximala).
Examenul neurologic este la fel de important ca si acela al sistemului MAK, impreuna
alcatuind doua componente de baza ale examenului fizic standard, oferind clinicianului
posibilitatea de a identifica sursa disfunctionalitatii constatate si de a realiza un program
coerent de reeducare functionala a pacientului. Examenul neurologic cuprinde: aprecierea
statusului mental al pacientului, a functiei de vorbire si a limbajului, evaluarea reflexelor, a
nervilor cranieni, a integrarii motorii centrale, aprecierea senzatiilor si perceptiei. In ceea ce
priveste nervii cranieni, trigemenul (V) asigura inervatia muschilor masticatori si
sensibilitatea faciala iar facialul (VII), glosofaringianul (IX), vagul (X), si hipoglosul (XII)
asigura functia gustativa (VII, IX, X), expresia faciala (VII), functia motorie a articulatiei
temporo-mandibulare (VII, IX, X, XII) si functia de deglutitie (IX, X, XII). Nervul accesor
(XI) asigura functionalitatea muschilor sternocleidomastoidian si trapez. In ceea ce priveste
reflexele, se urmareste prezenta corecta a stretch reflexului muscular, a reflexelor superficiale
segmentare si a celor patologice.
Integrarea motorie centrala este identificata prin aprecierea tonusului muscular, a coordonarii
miscarilor, evidentierea spasticitatii, a rigiditatii si incoordonarii miscarilor, evidentierea
miscarilor involuntare, constatarea apraxiei.
Tulburarile de sensibilitate se refera la aprecierea celei superficiale, a celei profunde si a
integrarii corticale iar tulburarile de perceptie sunt puse in evidenta prin identificarea
agnoziei, a lipsei de orientare stanga-dreapta, precum si prin aplicarea altor teste de perceptie.
Examenul si evaluarea functionala apreciaza consecinta infirmitatii, din momentul in care a
fost identificata, asupra statusului functional al pacientului. Acesta este evaluat la locul de
desfasurare a activitatii solicitate si in diferite situatii. Specialistul este interesat in a determina
statusul functional initial al pacientului in cauza, spre a putea stabili programul de reeducare
Nevoia de control sau supervizare, cand sunt necesare instructiuni verbale sau alte
tipuri de control.
Nevoia de asistenta, cand este nevoie de ajutorul minim, moderat sau maxim al altei
persoane spre a reliza performantele asteptate.
Dependenta totala de alta persoana.
Din momentul in care antecedentele pacientului si istoricul bolii sunt cunoscute, examinarea
fizica a fost efectuata, rezultatele notate, specialistul in fizioterapie si recuperare medicala
centralizeaza datele, elaboreaza o lista a problemelor de rezolvat si formuleaza un plan
terapeutic de urmat.
Avand in vedere cele prezentate, procedurile de fizioterapie si recuperare medicala s-au mutat
din sfera suferintelor acute spre cea a celor cronice, de lunga durata, terapia devenind
complexa si costisitoare pentru pacient si societate.
Curele de intretinere si recuperare functionala erau recomandate in anii trecuti de doua ori pe
an, ajungand ca actual, programele de fizioterapie si de recuperare medicala sa se desfasoare
pe perioade lungi de timp, raportat la gravitatea deficitelor functionale dobandite de pacienti.
Programele de fizioterapie contin in medie, trei proceduri electrice si sau laserterapie, care
asociaza, de la caz la caz, masajul terapeutic si kinetoterapia ca atare sau efectuata pe aparate.
Numarul de sedinte este cuprins intre 6-10-15-18 zile, dupa care urmeaza o terapie de
intretinere functionala.
Eforturile fizice exagerate, perioadele de stress sau insomnie, alte afectiuni precum
cele de tip colicativ etc, contraindica aplicarea procedurilor de termoterapie.
Procedurile de termoterapie generala seintrerup pe perioada ciclului menstrual.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia se afla, dupa cum aratam, in
legatura cu reactia organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Aceasta este
caracterizata prin reactia dermovasculara, modificarea frecventei cardiace, a frecventei
respiratiilor si intensitatea reactiei subiective a pacientului la aplicarea stimulului.
Efectele aplicatiei locoregionale a factorului termic (cald-rece) sunt:
Miorelaxant-antispastic,
Analgezic,
Vasculoactiv-hiperemic, antiinflamator-resorbtiv,
Hemoragia acuta,
Discraziile sanguine,
Tulburarile de sensibilitate,
Leziunile tegumentare,
Neoplaziile.
Metodologia aplicatiilor de termoterapie (proceduri umede sau hidrotermoterapia)
Principalele aplicatii de termoterapie (proceduri umede) sunt compresele, cataplasmele,
hidrofoarele, impachetarile, frictiunile, perierile, spalarile, afuziunile, dusurile, baile.
Compresele reci
Compresele reci sunt indicate in procesele inflamatorii sau dureroase acute iar cele calde se
aplica in procesele subacute sau cronice. Compresele sunt cele mai simple proceduri de
termoterapie, ele constand in aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucati textile, de
dimensiuni variate, inmuiate in apa aflata la temperaturi diferite. In functie de temperatura,
compresele sunt reci, calde, alternante, stimulante si cu aburi. Ele pot fi aplicate pe
extremitatea cefalica, regiunea cervicala, abdomen, torace posterior, regiunea peri si
subombilicala, membre superioare si inferioare. Ca reguli generale, compresa trebuie sa fie
bine intinsa pe suprafata tegumentului, stoarsa, sa nu jeneze circulatia locoregionala,
tegumentele se nu prezinte leziuni sau semnele vreunei suferinte.
Compresele reci se inmoaie in apa rece iar pentru mentinerea temperaturii constante se
schimba din 5 in 5 minute sau se combina cu punga cu gheata, aplicatia variind intre 20-60
minute. Efectele urmarite sunt: antitermic, antispastic, antihemoragic, antiinflamator,
antialgic.
Compresele calde se inmoaie in apa la temperatura de 38-43C sau de 45-55C (cele
fierbinti), se aplica acoperite, pentru a li se mentine temperatura constanta, durata procedurii
fiind de 20-60-90 minute. Efectele urmarite sunt: antispastic, analgezic, hiperemiant, resorbtiv
(util in inflamatiile cronice).
Compresele alternante recurg la aplicarea unei comprese calde, de 40-50C, timp de 2-3
minute, urmata de o compresa rece, de 12-16C, cu o durata de 30 secunde-1 minut, de 5-6
ori. Se incepe cu compresa calda si se sfarseste cu cea rece. Efectele urmarite constau in
stimularea circulatiei sanguine si a sistemului neuromuscular.
Compresele stimulante sau Priessnitz necesita doua bucati textile, una mai mica, udata cu apa
la temperatura camerei, stoarsa bine si aplicata pe zona interesata, cealalta compresa este
uscata si se aplica peste prima, depasind-o cu 2-3 cm in dimensiune. Durata procedurii este de
2-6-12 ore. Efectele aplicatiei constau in stimularea proceselor biologice nervoase si
circulatorii locale, fiind utile si in suferintele cronice, stimuland capacitatea de aparare si
metabolismul local.
Compresele cu aburi constau in aplicarea locala a unei textile uscate, peste care se aseaza o
bucata de textila inmuiata in apa fierbinte, la 60-70C, bine stoarsa, peste aceasta aplicandu-se
o a treia textila, uscata. Durata procedurii este de 20-60 minute. Efectele acestei proceduri
sunt resorbtiv, analgezic, antispastic.
Compresele cu diferite substante, cum ar fi alcoolul, sulfatul de magneziu, solutie burov,
actioneaza prin factorul chimic aplicat, efectul urmarit fiind acela de scadere a edemului si
inflamatiei locale.
Cataplasmele
Cataplasmele constau in aplicarea la nivelul tegumentului, in scop terapeutic, a unor substante
organice sau anorganice, aflate la temperaturi diferite. Acestea pot fi umede sau uscate, calde
sau reci, frecvent utilizate fiind cele umede si calde.
Cataplasmele umede utilizeaza plante medicinale sau diferite substante care capata, prin
amestecare cu apa calda, un aspect pastos. Amestecul se introduce intr-un saculet sau se
aseaza intre doua bucati de textile si se aplica pe zona de tratat, apoi se acopera cu o bucata de
textila mai groasa, pentru a impiedica racirea. Se mentine 20-30 minute sau pana cand apare o
senzatie de disconfort. Cele mai des folosite cataplasme sunt cele cu paine, tarate, seminte de
in, faina de grau, orz, ovaz, porumb, musetel, menta, nalba, mustar, hrean.
Cataplasmele uscate utilizeaza tarate de grau, de secara, de porumb, sare, nisip, care se
incalzesc in prealabil la o temperatura suportabila, se intriduc intr-un saculet si se aseaza in
stare uscata pe zona de tratat.
Efectele termic si chimic al aplicarii de cataplasme conduc la hiperemie, resorbtie,
antispasticitate, analgezie. Cele mai frecvente indicatii ale aplicarii de cataplasme sunt:
afectiunile reumatismale subacute sau cronice, degenerative sau inflamatorii, afectiunile
tesutului moale, nevralgiile, suferintele colicative abdominale, contracturile musculare.
Impachetarile sunt proceduri de termoterapie care constau in impachetarea unei parti a
corpului sau chiar a corpului in intregime intr-un cearceaf, in parafina, nisip sau namol, peste
care se aplica un cearceaf sau o patura uscata. Impachetarile umede utilizeaza temperaturi de
18-20C, durata unei impachetari este de 60-80 minute iar dupa procedura se recomanda
aplicarea unei scurte proceduri de racire (baie, dus, spalare), ca dupa oricare alta procedura
hipertermica. Modul de actiune al impachetarilor se bazeaza pe actiunea factorului termic la
unei perieri este cuprinsa intre 15-45 minute. Efectele perierilor se manifesta asupra circulatiei
periferice (determina vasodilatatie), au efect stimulant asupra sistemului nervos, cat si efect de
stimulare a termoreglarii si a metabolismului. Indicatiile procedurii sunt reprezentate de:
tulburarile de circulatie periferica, tulburarile de termoreglare, obezitatea, hipotiroidismul,
sedentarismul si sindromul de deconditionare fizica, sindromul asteno-depresiv, sindromul
fibromialgic, si cele miofasciale.
Contraindicatiile perierilor constau in: arteriopatiile obliterante ale membrelor inferioare,
boala varicoasa, starile si bolile febrile, afectiunile cronice ale organelor in faza de
decompensare, ateroscleroza, HTA.
Spalarile
Spalarile sunt proceduri cu mod de actiune si indicatii asemanatoare frictiunilor, dar mai
blande, data fiind intensitatea mult mai mica a factorului mecanic. Se clasifica in functie de
temperatura in reci, calde si alternante si pot fi partiale sau complete. Procedura se efectueaza
prin spalarea regiunii interesate cu un prosop inmuiat in apa la temperatura prescrisa.
Indicatiile se refera la starile de convalescenta, dupa unele stari frebrile sau dupa aplicatii
termice.
Afuziunile
Afuziunile reprezinta proceduri prin care se proiecteaza o coloana de apa, fara presiune asupra
corpului, foarte aproape de tegument, pana la aparitia reactiei dermovasculare. Procedura
poate fi rece sau alternanta si completa sau partiala. Efectul este de reglare generala a
echilibrului termic, a metabolismului si de calire a organismului. Indicatiile afuziunilor sunt
reprezentate de tulburarile circulatorii periferice, hipotoniile musculare, starile depresive sau
de suprasolicitare si surmenaj, statusul post aplicatii termice intense. Contraindicatiile
afuziunilor sunt suferintele inflamatorii acute si subacute ale organelor din micul bazin,
metroragiile, afectiunile inflamatorii acute sau subacute ale organelor abdominale.
Dusurile
Dusurile sunt proceduri de termoterapie constand in aplicarea asupra corpului a apei, aburilor
sau aerului cald cu temperaturi si presiuni diferite, de la o anumita distanta. Actiunea dusurilor
se bazeaza pe factorii termic si mecanic iar in functie de temperatura, se impart in rece, cald,
alternant, cu aburi sau cu aer cald. Exista si doua tipuri de dusuri speciale, dusul masaj si
dusul subacval. Dusul rece (temperatura 15-20C, durata 1-3 minute) are actiune excitanta
asupra sistemului nervos, circulatiei si termoreglarii, fiind util in neurastenii, surmenaj,
tulburari metabolice si de termoreglare sau in scopul calirii organismului. Dusul cald (38-4045C) are actiune calmanta, relaxanta, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii si degenerative
cronice localizate la nivelul aparatului locomotor, stare de stress, oboseala, nevroze. Dusul
alternant (dus cald 38C cu o durata de 30-40 secunde urmat de un dus rece 10-20C, cu o
durata de 10-15 secunde). Dusul cu aburi are o durata de 3-6 nminute si are efect de activare a
circulatiei periferice si resorbtiv local. Dusul cu aer cald este insotit de masaj si are aceleasi
indicatii ca si dusul cu aburi. Dusul scotian foloseste alternanta cald (40-45C, 10-15
secunde)-rece (18-20C, 5-10 secunde), apa fiind proiectata de la o distanta de 2-4 metri si la
o presiune de 1,5-2 atmosfere. Alternanta se repeta de cateva ori. Cei doi factori, cel termic si
cel mecanic, realizeaza un efect excitant asupra sistemului nervos, de tonifiere musculara, de
activare circulatorie si de crestere metabolica. Dusul scotian este indicat in obezitate,
hipotiroidism, tulburari ale circulatiei periferice, tulburari de termoreglare, constipatii, calirea
organismului. Dusul masaj consta in aplicarea mai multor dusuri tip rozeta, cu o temperatura
de 38-40C, concomitent cu manevre de masaj obisnuite, pentru 10-15 minute. Efectele
dusului masaj sunt reprezentate de hiperemia importanta ce contribuie la resorbtie si si
tonifiere locoregionala. Se indica in sechelele posttraumatice, ale aparatului locomotor,
suferintele tesuturilor moi, nevralgii, constipatie. Dusul subacval consta in aplicarea unui jet
de apa sub presiune (1-8 atmosfere), cu o temperatura identica cu a apei din baie (37-38C),
impactul cu tegumentul facandu-se la un unghi de 35 si vertical la nivelul articulatiilor, de la
o distanta de 20-30 cm, directia de aplicare fiind in sensul circulatiei venoase. Efectele se
bazeaza pe actiunea factorilor termic si mecanic, dusul subacval fiind astfel indicat in
deficitele motorii de diferite cauze, atrofiile musculare, afectiunile posttraumatice, obezitate,
hipotiroidism. Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile cardiace sau cerebrovasculare,
ateroscleroza, HTA, tulburarile circulatorii periferice, tromboflebita, fragilitatea vasculara,
hipesensibilitatea cutanata.
Baile
Baile sunt proceduri care utilizeaza apa la diferite temperaturi si in diferite stari de agregare,
putandu-se adauga si o serie de substante cu rol terapeutic. Baile sunt proceduri solicitante, se
indica la 30 minute-2-3 ore dupa servirea mesei, in cursul diminetii, nu se recomanda dupa
efort fizic intens sau in stari de tensiune psihica, imersia se face lent, pacientul este
supravegheat iar dupa baie urmeaza o perioada de odihna. Baile pot fi generale sau partiale.
Baile generale pot fi simple: bai la temperatura de neutralitate termica, bai reci si racoroase,
bai peste temperatura de neutralitate, bai de aburi, bai de aer cald sau pot fi bai medicinale,
care contin diferite substante cu rol terapeutic (iodul, sare, plante medicinale, bioxid de
carbon, oxigen, hidrogen sulfurat). Baile partiale pot fi si ele medicinale. Baile generale
simple pot fi:
La temperatura de neutralitate termica sau indiferenta termica de 34-35C si dureaza
10-30-60 minute, avand o actiune de tonifiere/sedare usoara.
Reci (18-22C) sau racoroase (28-32C) fiind indicate in obezitate, hipotiroidism,
diabet zaharat, dupa stari de oboseala sau intelectuala intense, fiind contraindicate in
afectiunile cardiace, nevroze, afectiuni ale organelor interne decompensate, boli
debilitante, afectiuni dermatologice si circulatorii periferice. Exista mai multe variante
ale bailor reci sau racoroase, precum: bai de imersiune (15-18C), indicate in boli
infectioase febrile, dupa proceduri de termoterapie intensa si in stari de astenie fizica,
bai cu valuri (28-32C), avand o durata de 3-4 minute, fiind indicata in stari de astenie,
convalescenta, surmenaj, baia de jumatate (-32C), pacientul nu intra complet in apa,
asociindu-se si alte proceduri, simultane, aplicatia devenind o metodologie terapeutica,
baie cu peria (este o varianta metodologica a aplicatiei de baza).
Cu temperaturi ce depasesc temperatura de neutralitate termica, putand fi bai calde
(36-37C, cu o durata de 15-30 minute, se aplica sub forma de bai simple, bai de
kinetoterapie si bai cu masaj), hiperterme (38-39C, se aplica sub forma de bai
hiperterme simple si bai hiperterme ascendente), si bai intens hiperterme (peste 40C).
Baia calda simpla are actiune miorelaxanta si sedativa generala, antrenand si procesul
de termoreglare. Baia kinetoterapeutica este o baie simpla, calda, in care se executa,
sub apa, exercitii analitice si globale (sintetice) pasive si active, putandu-se asocia
masajul subacval (baia cu masaj) sau dusul subacval Indicatiile acestor proceduri
constau in afectiunile posttraumatice, ortopedice, reumatismale cronice degenerative si
inflamatorii, neurologice. Mobilizarea sub apa este facila si putin dureroasa (efectele
sunt antialgic si sedativ, miorelaxant si de crestere a compliantei tesutului conjunctiv).
La randul lor, baile hiperterme produc o suprasolicitare a sistemului nervos si a
aparatului cardiovascular, cat si a proceselor metabolice. Baile hiperterme ascendente
se prefera celor simple. De la o temperatura de 35C se ajunge la temperaturi ale apei
de pana la 41-43C, durata baii fiind de 60-90 minute. Cresterea temperaturii centrale
va determina, prin stimularea proceselor de termoreglare, excitatia sistemului nervos, a
celui cardiovascular si cresterea proceselor metassssbolice. Indicatiile acestor bai
ascendente, cuprind bolile reumatismale cronice degenerative si inflamatorii, in
Procedura de aplicatie a RIR se poate realiza si in spatiu deschis, folosind lampile Sollux (250
wati) sau radiatoarele de IR. In acest mod, procesul de hipersudoratie nu se mai produce,
asupra tegumemntului actionand doar RIR directe, temperatura locala a tegumentului
crescand treptat. Iradierea dureaza 5-15 minute, distanta lampii fata de tegument fiind
cuprinsa intre 40-50-60 cm. Indicatiile aplicatiilor de lumina se refera la procesul de calire a
organismului, obezitatea, suferintele cronice degenerative si cele posttraumatice ale aparatului
NMAK. Contraindicatiile procedurii sunt identice cu cele ale celorlalte aplicatii de
termoterapie uscata.
Tot in categoria de aplicatii ale caldurii uscate, o alta modalitate termoterapeutica superficiala
este reprezentata de hot pack (pungi calde) pentru aplicatii locoregionale. Ele sunt cele mai
cunoscute modalitati termice de incalzire conductiva a organismului, incepand cu tegumentul.
Aceasta, deoarece se stie ca procedurile superficiale uscate nu depasesc combinatia dintre
toleranta tegumentara, conductivitatea termica tisulara si raspunsul organismul de a produce
cresteri localizate ale temperaturii, atat in suprafata, cat si in profunzime (cativa centrimetri).
Unele dintre aceste pungi termice contin dioxid de silicon (silicon dioxide) care, imersat in
mediu apos, absoarbe o mare cantitate de apa (de cateva ori propria greutate), la temperatura
respectiva, in cazul de fata, 70-80C. Procedura dureaza pana la 30 minute.
Baia de soare
Baia de soare reprezinta expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea directa a
razelor solare, cu o durata progresiva, in functie de varsta pacientului starea sa fiziologica,
afectiunile tratate si cele asociate, sensibilitatea cunoscuta la radiatiile spectrului solar,
anotimp, prezenta simultana a altor factori meteorologici. Actiunea bailor de soare este
complexa, bazandu-se pe efectul termic al RIR, pe efectul radiatiilor luminoase si al celor
ultraviolete (RUV) si pe actiunea celorlalti factori meteorologici. Indicatiile sunt reprezentate
de: rahitismul, reumatismul cronic degenerativ, psoriazisul, tuberculoza osteoarticulara si
ganglionara, afectiunile ginecologice inflamatorii cronice, hipotiroidismul. Contraindicatiile
sunt reprezentate de HTA, bolile cardiace, ateroscleroza avansata, tuberculoza pulmonara,
neoplaziile, hipertiroidism, reumatismul inflamator cronic, in puseu.
Baia de aer
Baia de aer consta in expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea aerului cald (2030C), racoros (15-20C) sau rece (4-15C). Durata procedurii se creste progresiv, de la 5-10
minute la 1-2 ore, o data sau de doua ori pe zi. Actiunea aplicatiei se bazeaza pe efectul
complexului de factori meteorologici, nu doar a factorului termic vehiculat pe calea aerului, si
se manifesta asupra proceselor de termoreglare, metabolice, de modulare a rezistentei
nespecifice a organismului, a sistemului nervos. Baile de aer se indica in afectiunile
cardiovasculare, respiratorii, anemie, tulburarile functionale ale sistemului nervos.
Contraindicatiile procedurii constau in ateroscleroza avansata, suferintele renourinare cronice.
Alaturi de toate aceste proceduri de termoterapie prezentate, exista si modalitati care produc
termoterapie de profunzime, acestea fiind ultrasunetele, diatermia cu unde scurte si diatermia
cu microunde. Despre ele se va vorbi la capitolul referitor la electroterapia cu inalta frecventa.
Exista si forma de crioterapie chimica, prin utilizarea unor substante precum kelen
(pulverizare), pentru tratamentul traumatismelor acute sau al punctelor trigger in contextul
metodei cunoscute sub denumirea spray and stretch.
Modul de actiune al crioterapiei este pe calea:
Modificarilor circulatiei periferice, tegumentare, pe baza reactiei dermovasculare.
si chiar de arsura sau de durere. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului
sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv, proces
cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi data prin fenomenul de
anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza si scade excitabilitatea dar si pe
baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. La acestea se
adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului nervos central, precum si asupra celui
circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii poate fi explicata astfel.
Catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod activ, produce o scadere a pragului de
excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o
scadere brusca a intensitatii curentului conduce la om contractie musculara prompta. Aceasta
actiune este utilizata in aplicatiile premergatoare cu scop de pregatire a fibrelor musculare,
inaintea tratamentului cu curenti excitatori pentru musculatura denervata.
Actiunea curentului galvanic asupra sistemului nervos central consta in diminuarea
reflexivitatii in aplicatiile descendente si o crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii este aceea de hiperemie
locala. Curentul galvanic are o actiune hiperemianta, de activare a vascularizatiei
locoregionale. Fenomenul are loc prin activarea circulatiei locoregionale cutanate,
superficiale, cat si a celei musculare, din profunzime (in raport cu circulatia de repaus).
Efectul persista intre 15-30 minute dupa intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei
locoregionale are drept consecinte efecte biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei
tisulare si drenarea exudatelor si edemelor locale. Reactia se petrece la polul negativ si
dureaza cateva ore dupa incetarea aplicatiei terapeutice. Principalele indicatii terapeutice vor
fi astfel: acrocianoza, angioneuropatiile, crioparesteziile functionale nocturne, arteriopatiile
aterosclerotice, algoneurodistrofiile membrelor.
Sistemului nervos vegetativ reactioneaza diferit, in functie de predominanta tonusului vagal
sau simpatic al pacientului. De asemenea, regiunea de electie pentru a realiza aplicatia o
constituie regiunea cervicala si dorsala superioara, in vederea influentarii sistemului nervos
vegetativ.
In ceea ce priveste sistemul circulator, curentul galvanic descendent accelereaza afluxul
sanguin din mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in
timp ce curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul extremitatilor
inferioare si de la organele sistemului portal catre inima, favorizeaza transportul sangelui
arterial catre plamani si extremitatile superioare, precum si viteza de circulatie a sangelui
venus de la inima spre plamani.
Ca o concluzie practica, enumerarea principalelor actiuni fiziologice ale aplicatiilor curentului
galvanic conduce la principalele efecte terapeutice:
Analgetic, antialgic, prin scaderea excitabilitatii nervoase la nivelul polului pozitiv,
Galvanizarea poate fi aplicata sub forma electrozilor placa, sub forma de baie hidroelectrolitica sau galvanica (partiala sau patru celulara) si sub forma de iontoforeza
(ionogalvanizarea), cu ajutorul careia se introduc trans-tegumentar o serie de substante
medicamentoase.
Galvanizarea simpla
Galvanizarea simpla utilizeaza electrozi placa confectionati din metal dar care pot fi inveliti in
cauciuc, de diferite dimensiuni, raportat la regiunea care se trateaza si la efectul de polaritate
urmarit. Astfel, se pot aplica doi electrozi de dimensiuni egale sau de marime diferita.
Electrodul mai mic este cel activ iar alegerea polaritatii este in functie de scopul urmarit,
analgezic (anodul mai mic) sau excitant (catodul este cel mic si activ).
Exista electrozi de forme diferite utilizati in diferite aplicatii, precum cei pentru tratarea
parezelor de nerv facial si a nevralgiilor de trigemen (rotunzi si montati in dispozitive speciale
sau sub forma de masca pe o hemifata).
Dupa cum am mai aratat, pentru obtinerea efectelor analgetice, anodul (pozitiv) devine
electrodul activ (are dimensiuni mai reduse) iar cel de-al doilea electrod va fi plasat distal de
primul, la o distanta nu prea mare. Pentru obtinerea unor efecte vasodilatatoare, electrozii
terbuie sa fie lungi, la fel si durata sedintei.
Exista doua modalitati de amplasare a electrozilor la nivelul regiunii aflate in suferinta si care
trebuie tratata: transversal (de-o parte si de alta sau fata in fata, cum este cazul articulatiilor
periferice, precum genunchi, glezna, pumn, umar etc) sau longitudinal (cu electrozii amplasati
la distanta, utila pentru segmentele lungi sau pentru durerile iradiate pe un traseu, precum
lombosciatopatia).
Exista obligativitatea interpunerii unui strat hidrofil intermediar umed intre electrod si
suprafata de tratat. Acesta are rol izolant si de prevenire a efectelor polare produse sub
electrozi si implicit, a arsurilor cutanate.
Intensitatea curentului aplicat este adaptata scopului urmarit, sensibilitatii si tolerantei
individuale, stadiului evolutiv al suferintei, durata aplicatiei. Se cunoaste faptul ca
sensibilitatea cutanata difera de la o persoana la alta, raportat la fazele fiziologice sau la
existenta unei patologii asociate si este mai mare pe zonele flexoare fata de cele extensoare.
Trebuie sa cunoastem existenta pragului de sensibilitate, identificat prin senzatia de
furnicatura placuta la introducerea lenta a curentului. Pe masura tratamentului va putea creste
toleranta individuala la curentul continuu aplicat. La persoanele sensibile se recomanda
dozarea intensitatii sub nivelul pragului de sensibilitate stabilit. Indiferent de situatie, in cazul
aparititiei senzatiilor de intepatura, presiune, caldura, arsura, intensitatea curentului se scade
la zero, cautandu-se cauza. Se recomanda ungerea tegumentului iritat sau sensibil cu o crme
antiinflamatoare si cicatrizanta si reluarea tratamentului cu intensitatea sub pragul de
sensibilitate.
Aplicatiile care vizeaza stadiile acute beneficiaza de intensitati aflate sub nivelul pragului de
sensibilitate, in timp ce cele care se adreseaza stadiului cronic vor utiliza valori ale intensitatii
aflate peste pragul de sensibilitate. Astfel, daca sunt vizate efectele antialgice, intensitatea se
dozeaza la nivelul pragului (calculat pentru 0,1 mA/cm). Pentru nevralgiile acute sau
hiperestezii (trigemen, cervicobrahiale, lombosciatica etc), intensitatea se dozeaza sub nivelul
pragului de sensibilitate. Daca sunt vizate efectele vasodilatatoare se utilizeaza intensitatea
peste prag, durate mai mari ale tratamentului si aplicatiile longitudinale.
Densitatea curentului galvanic se defineste ca fiind intensitatea curentului pe unitate de
suprafata iar nivelul acesteia este de 0,1 mA/cm, ceea ce corespunde pragului de sensibilitate
al intensitatii curentului.
Efectul este locoregional dar si la nivelul intregului organism (putand fi luata in calcul
si o reactie reflexa, cutiviscerala, de la nivelul dermatomioamelor),
Aplicatia are avantajul obtinerii unor efecte asteptate pentru doza scazuta de
medicament, in conditiile in care este protejat si tractul gastrointestinal.
La anod se aplica metale, precum sodiul, potasiul, litiul, calciul, magneziul, zincul, fierul sau
radicali de metale, acetilcolina, morfina, novocaina, corticoizi, sulfamide etc iar la catod se
pot aplica halogeni precum brom, iod, clor sau radicali acizi si saruri ale acizilor organici.
Domeniile in care se poate aplica galvanoionizarea sunt:
Dermatologia (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, degeraturi, eczeme, erizipel,
fistule, furunculoze, hematoame superficiale, prurit idiopatic, sclerodermie, seboree
ulcerele atone),
Oftalmologia (conjunctivite, iridociclite, sclerite),
vederea refacerii imaginii centrale motorii, dupa o intrerupere a cailor nervoase, apartinand
unor muschi cu inervatie pastrata. Pacientul isi declanseaza el insusi stimulul electric si
reuseste sa-si recapete controlul motor asupra miscarii pierdute, prin fenomenul de feedback
senzitivo-motor, bazat pe procesul de invatare si memorizare.
Principalele contraindicatii sunt reprezentate de paraliziile spastice, spasmele musculre,
musculatura total sau partial denervata.
Metodologia aplicarii curentilor modulati in electrogimnastica musculaturii striate recomanda
aplicatia bipolara si mai rar monopolara (musculatura mica a mainii). Electrozii se plaseaza la
nivelul insertiilor musculare sau pe zonele de trecere muschi-tendon. La aplicatiile de curent
neofaradic, electrodul negativ se plaseaza la nivelul placii neuromotorii a muschiului afectat.
Intensitatea curentului este menita sa produca secuse/contractii musculare evidente, sa asigure
un adevarat antrenament muscular si sa nu suprasolicite muschiul. Frecventa utilizata este
scazuta, durata sedintei fiind cuprinsa intre 20-30 minute, in serii de 8-12 sedinte pe serie,
care se pot repeta.
Stimularea selectiva a musculaturii sheletice total denervate
Aceasta se bazeaza pe modul de actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv,
in panta, fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie de raspuns, datorita capacitatii
lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de stimulii cu panta este prezent si la fibrele
nervoase senzitive integre. Curentii triunghiulari, cu fronturi de crestere liniare, in special
exponentiale, sunt frecvent utilizati in stimularea selectiva a muschilor scheletici afectati prin
lezarea si deteriorarea integritatii nervilor periferici. Explicatia este aceea ca degenerescenta
nervoasa a condus la pierderea capacitatii de acomodare a muschiului care poate raspunde
astfel la intensitati mai reduse de curent. Utilizarea acestor curenti cu panta lina de crestere a
intensitatii lor va evita excitarea musculaturii normal inervate, precum si a fibrelor nervoase
senzitive.
Electrostimularea cu impulsuri triunghiulare, previne si incetineste atrofia musculara a
musculaturii denervate. Ea devine astfel, o metoda pregatitoare pentru programele
kinetoterapiei de recuperare. Pentru a fi incununata cu succes, terapia trebuie instituita
precoce, imediat dupa producerea leziunii nervoase si aparitia semnelor de denervare,
exprimate prin instalarea modificarilor care insotesc atrofia musculara (la maximum 7-10
zile).
Semnele de leziune ale nervului periferic se stabilesc cu ajutorul electrodiagnosticului. Se
incepe cu diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor neuromusculare (testul galvanic si
cel faradic al excitabilitatii si curba I/t). Acestuia i se poate adauga electrodiagnosticul de
detectie (electromiografia), care permite decelarea modificarilor calitative si o apreciere mai
acurata a modificarilor cantitative. Intensitatea curentului de stimulare este furnizata de
electrodiagnostic.
Metodologia de aplicare a electrostimularii consta in utilizarea tehnicii monopolara
(electrodul negativ de aplica la punctul motor al muschiului afectat) sau bipolara (cei doi
electrozi se aplica pe extremitatile muschiului afectat, electrodul negativ fiind situat distal, la
jonctiunea tendomusculara). Cu cat procesul de denervare este mai accentuat, cu atat mai mult
este necesara cresterea duratei impulsului de stimulare. Se incepe cu un numar scazut de
stimulari pe sedinta, care se repeta in cursul unei zile. Se recomanda 7-14 zile de tratament.
Aplicariile in scop de electrostimulare a musculaturii denervate trebuie sa tina cont de
urmatoarele reguli:
Se va mentiona obligatoriu miscarea ce trebuie recastigata prin electrostimulare,
Curentul difazat fix (DF) are efectul analgezic maxim prin ridicarea pragului
sensibilitatii la durere si imbunatateste circulatia arteriala prin inhibarea simpaticului.
Din motivele prezentate, este indicat drept forma de introducere pentru aplicatiile in
scop analgezic.
Perioada scurta (PS) are efect excitator si tonicizant, actionand ca un masaj intens de
profunzime. Prin componenta sa vasoconstrictoare are efect resorbtiv, fiind util in
sufuziunile si hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele
circulatorii periferice. Dupa cateva minute, aplicatia produce si analgezie secundara.
Perioada lunga (PL) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic. Mai prezinta,
de asemenea, efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si
persistente.
Ritm sincopat (RS) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Modalitatile de aplicare depind de scopurile terapeutice urmarite. Acestea pot fi:
Pe punctele dureroase circumscrise. Se utilizeaza electrozi mici, de dimensiuni egale,
polul negativ aplicandu-se direct pe locul dureros iar cel pozitiv la distanta.
Transversale. Aceste aplicatii se mai numesc si transregionale (de-o parte si de alta a
regiunii dureroase) si se utilizeaza la nivelul articulatiilor periferice mari sau pe
masele musculare ale membrelor sau trunchiului.
Longitudinale. Electrozii sunt amplasati de-a lungul unui nerv periferic (electrodul
pozitiv, mai mare, se aseaza proximal iar cel mic si negativ se aseaza distal, pe zona
afectata) sau de-a lungul unui traseu vascular.
Paravertebrale. Electrozii se amplaseaza pe regiunile radacinilor nervoase (transversal
si paralel cu coloana vertebrala, avand catodul pe locul dureros sau de-a lungul
coloanei vertebrale, cu anodul proximal si catodul distal).
Gangliotrope. Electrozii mici se aseaza cu catodul pe zona ganglionilor vegetativi
respectivi si anodul la distanta.
Aplicatii mioenergetice. Aceste aplicatii urmaresc tonicizarea unor muschi
normoinervati. Ca atare, catodul se aplica pe locul de emergenta al nervilor motori iar
anodul pe punctele motorii ale muschilor interesati.
Tehnica de aplicare se supune urmatoarelor reguli:
Scopul urmarit este cel care conditioneaza dimensiunile electrozilor, amplasarea si
polaritatea acestora.
Inversarea polaritatii electrozilor ramasi pe locul initial de amplasare, se face in scop
excitator, dinamogen.
Intensitatea curentului se regleaza printr-o crestere progresiva la valoarea dorita,
corespunzatoare efectului urmarit (excitomotor sau analgezic).
Se va avea in vedere aparitia fenomenului de acomodare.
Durata sedintei este de pana la 10 minute in scop analgezic, ajungand la 20-30 minute
pentru aplicatiile in scop hiperemiant, vasculotrop.
Ritmul sedintelor poate fi zilnic, 10 sedinte pe cura.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
Afectiunile aparatului locomotor
Hipersensibilitatea la curent,
Prin modalitatea de aplicatie numita manual se obtin efecte excitomotorii (la frecvente mici),
decontracturante, vasomotorii, biotrofice, cu efecte de reglare neurovegetativa (la frecvente
mijlocii) sau cu afect antialgic (la frecvente rapide), in functie de frecventa utilizata. Curentii
cu frecvente constante si mici determina o excitatie a nervilor motori (utile in hipotonii
musculare). Frecventele mijlocii se aplica in scopul reglarii disfunctiilor neurovegetative ale
organelor toracice, abdominale si pelvine. Frecventele rapide isi gasesc utilitatea in
sindromele dureroase acute.
Modalitatea numita spectru foloseste frecvente variabile (modulate ritmic), ale curentilor de
medie frecventa. Aceste modulatii prezinta efecte excitomotorii (utile in hipotoniile de
inactivitate), efecte analgezice si efecte de activare a functiilor celulare, reglare a tonusului
modificat patologic al tesuturilor, activare circulatorie, drenaj venolimfatic, electrogimnastica
musculara de profunzime etc. De aici rezulta principalele indicatii terapeutice: tulburarile
distrofice tisulare, inclusiv cele din sindromul algoneurodistrofic posttraumatic, din
suferintele artrozice articulare si reumatismale abarticulare, tulburarile vasculare
venolimfatice si tulburarile diskinetice ale organelor abdomino-pelvine.
Prin aplicatiile manual si spectru ale curentului de medie frecventa se urmareste: cresterea
pragului dureros, efectul stimulant si modularea sistemului nervos vegetativ.
Modalitatile de aplicare constau in interferente plana (cei doi curenti realizati dau nastere unui
curent interferential care variaza numai in planuri paralele cu planul format de directiile
acestora), interferenta spatiala (se adauga un al treilea circuit) si interferenta dinamica (pentru
a se exclude existenta directiilor preferentiale se realizeaza o rotire a vectorului de interferenta
maxima la fiecare perioada de interferenta). In acest fel, aparatele reusesc sa obtina o excitatie
succesiva cu amplitudine maxima, in toate directiile din spatiu.
Tehnicile de aplicatie ale curentilor interferentiali de refera la aplicarea statica si la cea
dinamica. Electrozii pot fi placa sau cu vacuum.
Aparatele de curenti interferentiali au reusit sa excluda o serie din neajunsurile procedurii,
realizand evitarea efectelor nedorite de suprafata si obtinerea celor asteptate in tesuturile din
profunzime.
Regulile de aplicare ale curentilor de medie frecventa sunt urmatoarele: pacientul resimte o
senzatie de furnicatura puternica, valorile intensitatii pot fi crescute mai mult, fata de
aplicatiile curentilor de joasa freecventa, in cazul in care se urmareste programul de
gimnastica musculara, intensitatea curentului se creste pana la obtinerea contractiei musculare
dorite, sedintele pot fi prelungite la persoanele cu constelatie vegetativa de tip vagoton, se vor
indica 15-20 minute la o aplicatie, fiind necesare intre 6-16 sedinte pe cura, efectuate zilnic
sau la doua zile.
Efectele fiziologice
Principalele efecte fiziologice ale curentilor de medie frecventa a caror interferenta este
modulata in joasa frecventa sunt urmatoarele:
Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici),
Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii)
si indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat,
Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide),
Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin
efect direct asupra vasului (care actioneaza ulterior direct asupra musculaturii netede a
Pentru undele scurte si decametrice, actiunea lor se explica prin dispersia energiei la nivelul
strucurilor tisulare. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau conducatoare de
electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre aceste medii
stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la nivelul
suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale electrice.
Curentul electric de inalta frecventa traverseaza lichidele, inclusiv sangele ca un curent de
conductie si dezvolta energie termica. Totodata, prin membrane trece ca un curent de
deplasare, cu consum energetic redus si fara producerea efecului caloric.
Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor, dupa cum se va vedea mai departe.
Efectului caloric prezentat, conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta
freventa asupra organismului. Principalele lor efecte fiziologice asupra substratului sunt
prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
14. Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular,
crescand catabolismul,
15. Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala,
prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
16. Asupra sistemului nervos central si periferic:
efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia la nivelul
sistemului nervos periferic,
17. Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii,
18. Creste capacitatea imunologica a organismului.
Concluzia este aceea ca efectul terapeutic al curentilor de inalta frecventa este derivat din
actiunea caldurii sau efectul caloric si consta in: hiperemie, analgezie, miorelaxare si activarea
metabolismului.
Modalitati de aplicare
Terapia cu curenti de inalta frecventa asigura aparitia fenomenului de endotermie, caldura
formandu-se endotisular, in interiorul/la nivelul tesuturilor vizate. Efectul este de lunga durata
sau remanent. Aceasta, spre deosebire de alte proceduri care aduc caldura corpului, din mediul
extern (RIR, procedurile de termoterapie). Curentii de inalta frecventa produc o incalzire
endotisulara directa, in timp ce celelalte procedee actioneaza drept stimuli termici, aportul
caloric fiind asigurat/adus organismului prin intermediul tegumentului. Astfel, incalzirea
tesuturilor aflate in profunzime are loc prin intermediul reflexului cutivisceral. Efectul
dureaza doar 2-3 zile.
Modalitatile de aplicare pot fi in camp condensator (circuitul generator este reprezentat de
aparatul de unde scurte iar circuitul rezonator este realizat de electrozii in campul carora se
afla pacientul) si inn camp inductor (energia este transmisa regiunii tratate printr-un cablu de
inductie).
In metoda in camp condensator, sub influenta curentului alternativ de inalta frecventa, se
produce un curent de deplasare la nivelul dielectricului (corpul sau segmentul corporal de
tratat), echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de conductie). Curentul de
deplasare se transforma in interiorul dielectricului in caldura. Electrozii vor fi amplasati la
distanta de tegument pentru a asigura o incalzire omogena a tesuturilor si pentru a se evita
incalzirea superficiala, doar a tegumentului. Electrozii pot fi rigizi sau flexibili. Muschii si
organele interne au rezistenta scazuta fata de tesutul grasos si constanta dielectrica mare, ca
atare, energia de inalta frecventa va trece ca un curent de deplsare, fara aproduce caldura. In
schimb, tesutul subcutanat cu rezistenta crescuta, se va incalzi mult mai puternic. Prin
indepartarea electrozilor de suprafata tegumentara vom putea obtine efecte termice in
profunzime, cu evitarea supraincalzirii tesutului adipos subcutanat si a celui tegumentar.
Metoda in camp inductor presupune existenta unui cablu de inductie, infasurat in spirala in
jurul regiunii de tratat. In comparatie cu metoda in camp condensator, acesta metoda
realizeaza o incalzire profunda mult mai eficienta la nivelul tesutului muscular.
Tehnica si metologia
Alegerea modalitatii terapeutice este in legatura cu scopul terapeutic urmarit. Alegerea
electrozilor se va face in functie de zona de tratat si de adancimea la care urmarim sa se
produca efectul de incalzire (cei flexibili incalzesc superficial si pot fi utilizati pentru
suprafete plane, electrozi speciali pentru anumite regiuni ale corpului). Mai sunt importante:
dimensiunea electrozilor, distanta acestora fata de zona de tratat, pozitia lor (trebuie sa fie
amplsati paralel cu suprafata tratata) si tipul pozitionarii (transversal, pentru articulatii,
longitudinal, pentru trunchi si membre sau in unghi drept).
Dozarea intensitatii campului de unde scurte variaza in functie de sensibilitatea individuala la
caldura, de regiunea tratata, de felul, dimensiunea si distanta electrozilor fata de suprafata
tratata, de stadiul evolutiv al suferintei si de scopul urmarit. Se are in vedere si faptul ca un
tesut mai bine vascularizat pierde mai repede caldura si i se pot aplica valori mai mari.
Terapia cu unde scurte conduce la cresterea temperaturii locale cu 1-3, crestere apreciata atat
subiectiv cat si obiectiv.
In practica medicala de specialitate se foloseste o scala de gradatie a dozelor aplicate, raportat
la efectele asteptate. Astfel:
19. Doza I este cea mai slaba doza, numita si rece sau atermica, deoarece nu produce nici
o senzatie, situandu-se sub pragul de excitatie termica a tesuturilor corpului (5-10w),
20. Doza II este slaba sau oligoterma, producand o senzatia de caldura greu perceptibila
(30-40w),
21. Doza III este medie sau termica si produce o senzatie de caldura placuta (75-100w),
22. Doza IV este puternica, forte sau hipertemica, producand o senzatie de caldura
puternica, nu intotdeauna agreata de pacienti (110-250w).
Alegerea dozelor se va face in functie de stadiul evolutiv, acut sau cronic al bolii. In stadiile
acute se prefera dozele slabe, cu durata scurta a tratamentului (5-10 min), in serii scurte de
tratament (6-8 sedinte), zilnic sau la doua zile. In stadiile cronice se recomanda dozele calde,
durate mai mari ale sedintelor (20-30 min) si serii lungi (12-15 sedinte).
Regulile de care trebuie sa se tina cont in cadrul terapiei prin curenti alternativi de inalta
frecventa sunt urmatoarele:
23. Pacientului i se va explica procedura in sine si va fi posturat corespunzator si
confortabil, tegumentul trebuie sa fie uscat si sa nu prezinte tulburari de sensibilitate,
24. Nu se accepta materiale metalice (osteosinteza, cercei, inele, agrafe, planul de sprijin),
si nici protezele auditive sau pace maker-ul cardiac,
25. La metoda in camp condensator se accepta material textil uscat care sa intre in
componenta dielectricului,
26. Se interzice aplicarea procedurii in primele trei luni de sarcina,
27. Este interzisa vecinatatea cu aparatele generatoare de joasa frecventa, la mai putin de 6
metri (electrozii aparatului de unde scurte functioneaza ca o antena de transmisie iar
cablurile aparatului de joasa frecventa functioneaza ca o antene de receptie).
Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere din patologia medicala,
dupa cum reiese si din cele ce urmeaza:
fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid
conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea
consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea.
La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special
din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra
proprioceptorilor musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ.
Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in tratamentul neuroreflex al unor afectiuni
dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa ale
ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
87. Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la T1
(pentru membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona
articulatiei sacroiliace, paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul
inferior).
88. Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor
periferici sau de-a lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor
simpatice de insotire). Aplicatia incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului,
continua ascendent, pe partea exterioara a articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta
iliaca spre lateral, fata posterioara a marelui trohanter, paravertebral lombar, ascendent
pana la nivelul apofizei spinoase a vertebrei T3. Manevra poate continua ascendent, pe
marginea externa a muschiului marele dorsal, pana la nivelul marginii inferioare a
toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile masajului reflex si este contraindicata in
cazul suferintelor cardiace.
89. Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne, pe
zonele musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul
miogelozelor) si pe zonele periostale.
90. Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul cu
ultrasunete in impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii (aflate in legatura cu actiunile vasomotorii si metabolice).
Metodologia aplicatiilor
Un prim element este acela al alegerii formei de cuplaj: directa, ultrasonoforeza si indirecta.
Cuplajul direct reprezinta forma cea mai des utilizata, aplicandu-se pe suprafetele corporale
plane, netede si fara leziuni cutanate, prin intermediul unei substante de contact (daca
substanta de contact e densa, scade puterea de penetratie in profunzime.
Ultrasonoforeza reprezinta tot un cuplaj direct care utilizeaza insa substante medicamentoase
incluse in solutia de contact. Patrunderea medicamentului in tegument cu ajutorul
ultrasunetului se poate calcula, stabilindu-se un indice ultrasonoforetic, si este direct
proportionala cu intensitatea si durata aplicatiei. Efectul de profunzime exprimat prin acest
indice este raportat la grosimea straturilor tisulare strabatute, precum si la starea fiziologica a
tegumentului. O aplicatie de termoterapie aplicata anterior, poate creste indicele sonoforetic si
patruderea substantei medicamentoase in tegument.
Cuplajul indirect se realizeaza prin intermediul apei in bai partiale sau generale (mai rar).
Efectele ultrasonoforezei se pot realiza pe cale directa, in aplicatiile locale sau pe cale
indirecta, neuroreflexa.
Alegerea formei de ultrasunet poate fi in regim continuu sau discontinuu (cu impulsuri).
Ultrasonoforeza cu impulsuri are avantajul de a reduce efectul termic, potentandu-le pe cele
antalgic si decontracturant/miorelaxant.
Alegerea traductorului tine cont de dimensiunile si forma zonei de tratat.
Traductorul poate fi manevrat sau nu. Metoda dinamica sau cinetica este folosita frecvent
deoarece uniformizeaza maximele si minimele de intensitate, cat si efectele ultrasunetului in
structuri tisulare diferite. Se vor executa miscari lente, in ritm constant, de forma circulara,
spirala, sinusoidala etc. Metoda statica sau stationara se utilizeaza mult mai rar, fiind preferata
in aplicatiile pe regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze si calcificari
tendinoase.
Dozarea intensitatii sau a energiei ultrasonice aplicate asupra substratului se exprima in
W/cm si tine cont de: grosimea straturilor tisulare ale regiunii de tratat, profunzimea suferinei
vizate (straturile profunde pot necesita intensitati mai mari), forma de cuplaj, metoda de
manevrare a traductorului, tipul actiunii (directa sau neuroreflexa), natura suferintei vizate si
stadiul evolutiv (stadiile acute beneficiaza de doze reduse), varsta si starea generala a
pacientilor. Alegerea valorilor de intensitate indica trei tipuri de dozaj: doza mica (0,05-0,4
W/cm), doza medie (0,5-0,8 W/cm) si doza mare (0,9-1,2 W/cm). Practica de specialitate a
demonstrat faptul ca dozele mici au efectele biologice, fiziologice si terapeutice cele mai
favorabile.
Metodologia de tratament trebuie sa se adapteze zonei de tratat. In acest mod, pentru tesutul
cutanat se recomanda in general, intensitati mici, traductorul se manevreaza linear iar solutia
de contact se alege sa fie mai consistenta. Pentru tesutul muscular se pot alege si doze medii,
traductorul va fi manevrat lent, fara presiune, prin miscari sinusoidale, schimband sensul de
miscare la zonele de insertie, in directia fibrelor tendomusculare, nu transversal pe ele. Pentru
tratamentul tesuturilor articulare si osoase (fracturi) se recomanda sa se evite zonele cu
vascularitatie superficiala evidente din jurul marilor articulatii, se pot practica ferestre in
aparatul gipsat pentru a grabi calusarea unei fracturi si nu se va aplica traductorul pe regiunile
de crestere osoasa la copii.
Tehnica aplicatiilor cu ultrasunete tine cont de urmatoarele: se vor exclude de la tratament
starile febrile, extremitatile cu circulatie deficitara vor fi incalzite in prealabil printr-o
procedura de termoterapie, pacientul va fi pozitionat confortabil, durata sedintelor este
adaptata scopului terapeutic urmarit si diagnosticului de boala si variaza de la 5-10-15 minute,
ritmul sedintelor este zilnic sau la doua zile, se vor prefera serii de 6-15 sedinte, tratamentul
putandu-se relua dupa 4-6 saptamani, aplicatia de ultrasunet nu trebuie sa fie urmata imediat
de o alta procedura, nu este indicata succesiunea masaj-ultrasonoterapie sau invers (datoria
actiunii neuroreflexe asemanatoare), nu se aplica concomitent cu rontgenterapia pe aceeasi
regiune, aplicatiile cu ultrasunete pot pregati sedintele de kinetoterapie, in anumite afectiuni
se recomanda terapia combinata cu curentii de joasa frecventa.
Terapia combinata ultrasunet-curenti diadinamici (CDD)
Terapia combinata a curentilor diadinamici (efecte analgezice si hiperemiante) cu
ultrasunetele (efecte miorelaxante) conduce la efecte potentate reciproc.
Indicatia de electie a acestei proceduri combinate este identificarea si terapia selectiva a
punctelor dureroase de natura fibro-conjunctiva apartinand sidromului dureros miofascial
(miogeloze sau trigger points). La acesata se adauga sidroamele dureroase vertebrogene,
bursitele, tendinitele, artroze reactivate, artritele, sechelele posttraumatice ale partilor moi.
Solutia de cuplaj aleasa trebuie sa permita penetrebilitatea ultrasunetelor si buna
111.
Aparatul generator de campuri magnetice de joasa frecventa trebuie sa fie
amplasat intr-o incapere separata de restul aparatelor de fizioterapie,
112.
Planul de sprijin al pacientului nu trebuie sa prezinte metal,
113.
Se vor indeparta de pe corp toate obiectele metalice, cat si ceasurile, procedura
nu se va aplica la persoanele purtatoare de materiale de osteosinteza metalica si nici la
persoanele purtatoare de pacemaker cardiac,
114.
Extremitatea cefalica este bine sa se pozitioneze spre nord,
115.
Alegerea metodei de aplicatie, a formelor de camp magnetic utilizate, a
frecventei, durata sedintei si numarul acestora sunt in functie de scopul urmarit si de
patologia careia se adreseaza.
Indicatiile terapiei
Indicatiile terapiei prin curenti magnetici de joasa frecventa sunt prezentate in cele ce
urmeaza:
116.
Afectiunile reumatismale beneficiaza de terapia prin campuri magnetice
datorita scaderii procesului inflamator articular si abarticular, scaderii contracturii
musculare antalgice si cresterii pragului cortical la durere. Principalele suferinte vizate
sunt:
reumatismul cronic degenerativ care asociaza si distonie neurovegetativa sau stare
astenonevrotica, mai putin localizarile periferice precum gonartroza sau coxartroza secundara,
reumatismul abarticular care beneficiaza de regimul continuu, mai putin discopatiile
vertebrale lombare exprimate prin lombosacralgii sau lombosciaticele de stadiul II sau III
pentru care eficienta este mai redusa,
reumatismul inflamator cronic beneficiaza de terapia adjuvanta prin campuri magnetice,
datorita actiunii asupra permeabilitatii celulare si vasculare locoregionale, cat si asupra
modularii neuroendocrinometabolice generale. Se constata reducerea semnificativa a
procesului inflamator cu ameliorarea sindromului algic si cresterea mobilitatii articulare si a
functionalitatii generale. In poliartrita reumatioida s-au constata evolutii favorabile in stadiile
I si II.
117.
Sechelele posttraumatice beneficiaza de aceasta terapie datorita efectelor sale
demonstrate in ceea ce priveste grabirea consolidarii fracturilor. Principalele suferinte
vizate, sunt:
fracturile, prin accelerarea formarii calusului si pseudartrozele,
sechelele postfracturi de membre, asociind sau nu algoneurodistrofie posttraumatatic din
primele doua stadii,
plagi, contuzii, hematoame musculare, entoese, stari postrupturi musculotendinoase.
118.
Afectiunile neuropsihice, precum nevrozele si distoniile neurovegetative.
Studiile de specialitate au demonstrat rezultate favorabile in reactiile si tulburarile
nevrotice si comportamentale la copii, precum si in tulburarile motorii de tipul
ticurilor. In nevrozele astenice si anxioase, in nevrozele infantile cu comportament
agresiv se indica forma continua iar in psihastenii, nevroze depresive, in formele cere
asociaza cenestopatii se indica formele intrerupt ritmic sau aritmic. La persoanele
adulte s-a constatat ameliorarea urmatoarelor simptome: insomnia, irascibilitatea,
agitatia psihomotorie, cefaleea, cenestopatia asociata. De asemenea, s-a constatat si
modularea benefica a nevrozelor pe fondul dereglarilor endocrine, precum tulburarile
de menopauza, cele care insotesc hiperfoliculinemia, hipertiroidismul.
Distoniile neurovegetative in formele cu hipersimpaticotonie beneficiaza de forme
continua a terapiei prin campuri magnetice iar in formele cu predomonanta
parasimpatica sunt utile formele intrerupte, utilizand oricare din cele trei tipuri de
regimuri de frecventa.
In ceea ce priveste afectiunile organice ale sistemului nervos, principala indicatie o
constituie sindromul spastic, indiferent de cauza acestuia, precum si infirmitatea
motorie cerebrala sau centrala la copii. Utilizarea campurilor magnetice in
sindroamele neurologice spastice este indicata in asociere cu kinetoterapia, pe care o
faciliteaza prin relaxarea contracturii musculare care se obtine.
119.
Afectiuni cardiovasculare
Campurie magnetice terapeutice actioneaza asupra substratului cel putin prin doua
mecanisme: primul este cel al reglarii vasomotorii, cat si a hemodinamicii prin
influentarea sistemului nervos vegetativ iar cel de-al doilea este reprezentat de
actiunea locala de intensificare a respiratiei tisulare cu cresterea consecutiva a
consumului de oxigen si o crestere a vascularizatiei si a metabolismului locoregional
in consecinta.Suferintele vizate sunt:
Bolile vasculare periferice functionale de tipul bolii sau sindromului Raynaud, acrocianozei
etc, beneficiaza de efectul simpaticolitic si sedativ al formei continui.
Bolile vasculare periferice organice, precum trombangeita obliteranta, ateroscleroza
obliteranta si arteriopatia diabetica pot brnrficia in primele stadii, fara tulburari trofice, de
terapie cu campuri magnetice. In plus, acest tip de terapie are si efecte favorabile asupra
diabetului zaharat, in sensul cresterii secretiei de insulina, a tolerantei la glucide si de scadere
a glicemiei.
Sindromul de involutie a ateroscleroticului varstnic,
Hipertensiunea arteriala, in special cea esentiala in primele stadii evolutive, cat si in cazul
hipertensiunii labile, din cadrul sindroamelor hiperkinetice.
120.
Afectiunile respiratorii
Suferinte precum astmul bronsic, bronsita cronica astmatiforma, traheobronsita
spastica, astmul nevrotic beneficiaza de terapia prin campuri magnetice, abilitatea
clinicianului constand in alegerea formei, in functie de forma bolii si de reactivitatea
neurovegetativa a pacientului in cauza.
121.
Afectiunile digestive
Bolile digestive care recunosc in patogenie o serie de dezechilibre neuroumorale cu
dominanata parasimpatica si raspuns la nivelul functiilor secretorie si motorie sunt
beneficiarele terapiei cu campuri magnetice. Astfel, ulcerul gastroduodenal, gastritele
cronice (in formele cu hiperclorhidrie se utilizeaza forme continua iar in cele cu
hipoclorhidrie forma intrerupta ritmic), enterocolopatia cronica nespecifica, sindromul
de colon iritabil, dischineziile biliare (cele cu hipertonie si hiperkinezie beneficiaza de
aplicatii in forma continua, asemanator colonulu iritabul iar cele cu hipotonie
veziculara beneficiaza de formele ritmic intrerupt).
122.
Afectiunile endocrine
Diabetul zaharat in formele insulinoindependente, cat si stadiul neurogen al
hipertiroidiei beneficiaza de terapia cu campuri magnetice.
123.
Afectiunile ginecologice
Dismenoreea functionala (prin influentarea terenului neuropsihic, campul magnetic in
forma continua conduce la ameliorarea fenomenelor nevrotice si vegetative, precum
ameteli/vertij, cefalee, astenie, tulburari dispeptice etc), tulburarile menstruale
functionale (precum hipermenoreea, menometroragia functionala, hipo sau
oligomenoreea etc, care se datoreaza dereglarii raportului hormonal estroprogesteronic), metroanexite cronice nespecifice, cervicite cronice nespecifice,
Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul fototerapiei, cuprind doar zonele
radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete, ocupand deci, o gama
restransa din intregul spectru electromagnetic.
Proprietati fizice
Natura luminii este fundamentata de cele doua teorii, cea ondulatorie sau electromagnetica si
cea corpusculara, fotonica sau cuantica.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a
fi absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In
aceasta idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate (RIR, RUV si radiatiile vizibile) au
proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri interpuse si de a se transforma in caldura.
Actiunile fizico-chimice ale fototerapiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
124.
Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase
si ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale
particulelor incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica
radiatiei. Orice radiatie a unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia
termica reprezinta energia radianta emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie
luminoasa, caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea acesteia, este
determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au temperaturi
mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv
crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt
emise si cele vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb
energie radianta.
125.
Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este
absorbita, alta parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz
toate radiatiile, independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru
este cel care absoarbe toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb
partial si selectiv radiatiile. Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite
de la o sursa. Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina
sau fototerapie.
126.
Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele
luminoase vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie
inferioara radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor
variaza cu natura compozitiei lor.
127.
Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite
fotoelectrice.
128.
Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au
proprietatea de a determina transformari fotochimice destul de variate. RIR au efect
secundar, de intensificare a acestor procese, prin actiunea lor termica. Dinamica
reactiilor chimice este influentata de temperatura.
Actiunile biologice ale luminii
Radiatiile luminoase sunt absorbite de catre componentele tisulare in mod diferit. Numai
radiatiile luminoase absorbite sunt in masura sa actioneze asupra celulelor. Mai mult,
fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de unda a
radiatiilor aplicate si absorbite.
Cu cat radiatiile au o lungime de unda mai mica, cu atat efectele sunt mai puternice si mai
nocive asupra celulei vii. Microorganismele, inclusiv bacteriile, nu sunt influentate de
radiatiile vizibile dar sunt distruse de RUV. Acestea produc modificari importante si asupra
permeabilitatii tisulare si a reactiilor enzimatice.
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura
cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut
precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari,
dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce,
putin intensa, cu tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani.
Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are un debut
la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o pigmentatie
cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum urmeaza:
136.
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia
de radiatii ultraviolete.
137.
Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica
in comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi
usor pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind
inconstanata, putin exprimata, disparand rapid, fara urme.
138.
Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de
4-6 ore, prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o
senzatie moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o
exfoliere cutanata fina, furfuracee.
139.
Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta
de rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de
fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintra patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a
15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei cruste.
140.
Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile,
necesitand bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat,
dureros, epidermul se decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in
aproximativ 20 de zile. Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare,
inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a
celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului
epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin
cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea
la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina
este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea
accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie
prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4
zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In
producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat
reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa
o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala,
cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument,
prin indepartarea sa odata cu descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei
melanice difera in functie de sursa, fiind aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta
cenusie la iradierile provenite din surse artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele
care s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie:
141.
Persoane la care eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite,
142.
Persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb, eritemul este puternic si
apare la doze mici de radiatii ultraviolete,
143.
Persoane la care pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare
dupa doze mari de radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor
cutanate fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui
vegetativ, reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de
umiditate a tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul,
climatul si regiunea geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori
fizici, contexte patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de
unda, dozele aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane
fata de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Efectele fiziologice ale luminii
Efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
144.
Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale
organismului uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal,
scazand glicemia proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat
si la diabetici, in paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul
muscular. Corespunzator iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului
proteic iar ca urmare a expunerii la RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei.
Se observa si o crestere a absorbtiei intestinale a calciului si fosforului alimentar, o
scadere a eliminarilor de calciu, cat si o mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de
fosfor) de catre tesuturi, efecte determinate de producerea vitaminei D in epiderm, sub
actiunea radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel, rolul jucat de vitamina D in
152.
Stimularea tegumentara.
153.
Pigmentatia cutanata.
154.
Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda
eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
155.
Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului
fosfocalcic si in prevenirea rahitismului.
156.
Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe
zone circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase).
Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la
nivelul straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a
transmiterii durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o
actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din
artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc).
157.
Stimularea hematopoezei.
158.
Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit
de util in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
159.
Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman,
conducand la efecte psihologice pozitive.
Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora asupra
organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia edemelor
superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie
Tehnica aplicarii radiatiilor infrarosii
Sursele de RIR sunt reprezentate de lampile cu incandescenta si radiatoarele cu rezistente
metalice. Principiul lor de functionare este realizarea unei energii calorice, capabile de
emisiune spectrala.Lampile electrice cu incandescenta sau becurile emit un spectru care
contine in majoritate radiatii rosii si infrarosii si intr-o masura foarte mica, radiatii vizibile si
putine ultraviolete.
Aplicatiile terapeutice cu RIR se realizeaza prin doua modalitati: in spatiu inchis (baile de
lumina) si in spatiu deschis (lampile Sollux).
Baile de lumina sunt proceduri care utilizeaza actiunea radiatiilor infrarosii si vizibile asupra
organismului. Aceste radiatii sunt emise de lampi cu incandescenta si sunt aplicate in spatiu
inchis. Radiatiile infrarosii vor actiona direct asupra organismului dar si indirect, incalzind
aerul si determinand prin intermediul acestuia o incalzire substantiala a corpului, producand
sudatie si scadere poderala. Baia de lumina poate fi considerata o procedura de termoreglare
intensa, prin inducerea termolizei. Dispozitivele utilizate in acest scop sunt sub forma unor
dulapuri adaptate scopului urmarit. Temperatura aerului se incalzeste pana la 60-90C. Doar
1/3 din caldura produsa de dispozitiv este preluata de organism. Baia de lumina generala este
bine tolerata de catre organism, fiind mai eficienta din punct de vedere terapeutic, fata de baia
cu aburi (nu se produc combustii sau arsuri, datorita capacitatii termice mult mai reduse in
comparatie cu apa). Procedura poate fi aplicata ca preincalzire in hidroterapie. La o durata de
20-30 minute, procedura capata un caracter de termoterapie in sine, cu producerea cresterii
temperaturii centrale de pana la 38,5C. Pentru baile de lumina generale, pacientul se
dezbraca si i se aseaza o compresa rece pe frunte. Tehnica bailor de lumina consta in:
cunoasterea scopului terapeutic si durata dorita (realizandu-se doar o preincalzire de 5-10
minute sau o sudatie pronuntata pentru o durata de 20-30 minute a procedurii), sensibilitatea
si toleranta pacientului, stabilirea localizarii aplicatiei (superioara, inferioara sau
locoregionala), asocierea cu o procedura de racire la final) temperatura apei coboara pana la
22C.
Aplicatiile radiatiilor infrarosii in spatiu deschis se realizeaza utilizand lampi de tip Sollux si
radiatoarele de infrarosii. In acest mod, aplicatia de RIR nu produce transpiratie (nu se
incalzeste aerul din jurul corpului, actiunea fiind pe cale directa, a radiatiilor trimise catre
tegument). Se obtine cresterea temperaturii locale cutanate (pacientul resimte senzatia de
caldura progresiva) urmata de o inrosire neuniforma si chiar de pigmentatie. Tehnica de
aplicare tine cont de distanta de la sursa la tegumentul iradiat (in medie este de 50-80 cm),
intensitatea radiatilor poate fi moderata (producerea unei senzatii agreabile), medie (senzatie
pertinenta si suportabila), puternica sau foarte puternica, pana la limita de toleranta a
pacientului, durata sedintei variind intre 5-20 minute (in functie de scopul urmarit, antialgic,
antispastic, antiinflamator, activare circulatorie sau stimulare a metabolismului), stabilirea
regiunii de tratat si supravegherea pacientului.
Indicatiile tratamentului cu RIR
Dupa cum s-a vazut, daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe suprafete
limitate se numesc aplicatii locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi Sollux iar
daca aplicatiile se realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete corporale, se
vor numi bai de lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au drept indicatii, urmatoarele:
160.
Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop
resorbtiv si antiedematos,
161.
Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ,
162.
Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita,
insotite de sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si
anatialgic,
163.
Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in
puseu acut, cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite,
artralgii, periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
164.
Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor,
165.
Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de
tipul arteriopatiei obliterante insotiye de tulburari trofice,
166.
Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si
efectul de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
167.
Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea,
hipotiroidismul, diabetul zaharat, diatezele urice,
168.
Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebroperiferice), cat si cel abarticular,
169.
Intoxicatiile cronice profesionale,
170.
Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine,
171.
Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul
pulmonar, bronsite cronice etc).
Principalele contraindicatii
iradierile locale ale unor afectiuni dermatologice. Repetarea seriilor se de tratament poate face
dupa 6 saptamani.
Iradierile locale sau aplicatiile in doze eritem se realizeaza pe arii restranse, produc un eritem
cutanat putrenic, se executa dupa stabilirea prealabila a biodozei, in functie de scopul
terapeutic urmarit. Astfel, se pot prescrie 3-5 biodoze sau durate de expunere. Succesiunea
sedintelor este zilnica sau la doua zile. Se recomanda in reumatismul cronic degenerativ
vertebro periferic (lombosacralgii, lombosciatica, cervicobrahialgii, gonartroze, coxartroze
etc), artrite, nevralgii (inclusiv de trigemen), neuromialgii (sindromul miofascial),
dermatologie, astm bronsic.
Helioterapia reprezinta terapia diferitelor afectiuni cu RIR si RUV provenite din sursa
naturala (soarele). Expunerea se va face progresiv atentie deosebita acordandu-se persoanelor
cu sensibilitate deosebita (varstnici, persoane cu debilitate pronuntata, copii, persoanele
blonde). Expunerea se incepe cu zonele caudale si se termina cu cea craniana. Se poate ajunge
pana la o expunere de 3 ore, pana in momentul aparitiei si desavarsirii pigmentatiei. Se pot
face 1-3 sedinte de expunere pe zi. Efectele maxime si benefice asupra organismului sunt
cele obtinute ca urmare a expunerii in intevalul de timp 9-11 dimineata.
Indicatiile tratamentului cu RUV
Indicatiile expunerii la RUV deriva din multiplele beneficii ale terapiei cu RUV asupra
organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor fiziologice si clinice
constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in diferite domenii de
patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
172.
Afectiunile dermatologice.
Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In contextul
psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem de gradul
II sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta cutanata), tratamente
locale asociate aplicatiilor de substante chimice fotosensibilizatoare si iradierile generale
efectuate cu lampa la distanta, utilizand doze slab eritematoase.
Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste descuamarea stratului
epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate utiliza tehnica de asociere
cu unguente ce contin fotosensibilizatori.
Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta situatie, se
utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe un camp cutanat, in
asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub forma de badijonari.
Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2 saptamani
interval).
In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de 2-3 biodoze
la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze suberitematoase.
Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se la suprafata de
extindere.
Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia leziunilor,
putandu-se iradia si nevralgia restanta.
Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului troficizant,
de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire a circulatiei
periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a tesuturilor vecine, cat
si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri locoregionale, de pana la 100
ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul
I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile cu vapori de mercur.
Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare, piodermite,
anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
173.
Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de expunerea la
ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant si de imbunatatire
a starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic (2-4
biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea fizica
(se pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate
progresiv).
174.
Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale. Aplicatiile
generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea de vitamina D si
pigmentare, cat si la stimularea generala a organismului. Se utilizeaza iradierile generale
progresive, cate 15 sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la nivelul
articulatiilor afectate, diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si ameliorand
troficitatea cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase cutanate prin
biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu doze stabilite prin
biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de iradieri
generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin actiune
pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata anterioara a articulatiei,
pentru cot se iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru articulatia
coxofemurala, regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea interna si
suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc si de aceasta
data dupa biodozimetrie.
Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem mai
moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
175.
Tuberculoza.
Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
176.
Sindroamele neurovegetative
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin hiperkinezie
cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie secretorie si
motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula biliara etc)
pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze sedative, cu o
frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
177.
Tulburarile endocrine
Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes de
iradierile terapeutice generale cu RUV.
178.
Astmul bronsic
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze eritem
pe torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3 saptamanal.
179.
Afectiuni din sfera ORL
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri locale in
doze eritem.
180.
Afectiuni stomatologice
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
181.
Afectiunile din domeniul obstetricii si ginecologiei
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum, hipogalactii,
amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale progresive cu
RUV.
182.
Afectari ale starii generale
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli
infectioase, consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom anemic, la
persoanele inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in unele cazuri de
insomnie, surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se recomanda aplicatii
generale , progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl, in serii de 15-20 sedinte pe
cura. Acestei terapii I se asociaza vitaminomineralo terapie, regim alimentar si de odihna
adecvat.
183.
Aplicatiile in scop profilactic
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul organismului
neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o doza suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei
Contraindicatiile tratamentului cu RUV pot fi absolute sau relative si se refera, atat la
persoanele care efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste contraindicatii
sunt reprezentate de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala, anomaliile de
pigmentatie, hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa, neoplaziile,
casexiile de orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta cardiaca,
ateroscleroza in faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom
hemoragipar, tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la
patologia oculara care poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de
RUV, precum: conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.
interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie direct, prin actiunea mecanica a
menevrelor care preseaza si imping lichidele in sensul scurgerii lor normale, fie pe cale
reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire si alunecare asupra receptorilor
periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este activata circulatia, conducand la
vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica). Netezirea influenteaza si tonusul
muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor nervosi periferici. Prin
manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din profunzime, de la
nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la combaterea starii
de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor. Daca manevrele
de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc stimularea intregului
organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Frictiunea
presupune manvre de netezire asociate cu cele de compresiune ale straturilor, de la cele
superficiale la cele profunde subiacente. Frictiunea se executa cu fata palmara a degetelor sau
cu varfurile degetelor pe portiuni mici, doar cu varfurile degetelor pe portiuni foarte mici, cu
palma intrega pe portiuni mai extinse si cu ambele palme, avand si degetele intinse pe portiuni
si mai mari. Miscarile realizate sunt longitudinale (la nivelul membrelor), circulare (pe
suprafete mari) sau spirale (la nivelul articulatiilor). Frictiunile se pot executa deci cu trei sau
patru degete, cu policele (in varianta circular elipsoida sau rectilinie) si cu mainile. Frictiunile
se adreseaza tesuturilor subcutanate. In functie de intensitatea procedeului, frictiunea poate fi
superficiala, medie sau profunda. De-a lungul coloanei vertebrale se poate aplica in ritm
energic o frictiune ondulata, in sens descendent. Efectele acestei aplicatii pot fi explicate in
mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii tisulare) dar si pe cale
reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta). Daca frictiunea se
executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de miorelaxare si
scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a sistemului nervos si
de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul sechelelor
posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si
ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau operatorii, in vederea
stimularii proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor
tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Aplicat pe mase voluminoase presupune prinderea masei musculare si deplasarea
ei transversal, asociat cu torsiune. Cand se aplica pe suprafatele mici sau pe peretele
abdominal sau toracal, framantarea se poate face si prin ciupire. La nivelul membrelor
framantarea poate prezenta variante, precum: mangaluirea (masajul vartej) efectuata cu
ambele maini, compresiunile bratara efectuate succesiv si ascendant la nivelusl membrelor,
geluirea care imita miscarea de rindea. In funcite de forta exercitata manevra poate fi
profunda sau superficiala. Petrisajul profound poate fi lent, mediu sau rapid, si transversal,
longitudinal, derulaj sau ciupire. Petrisajul superficial poate fi sub forma de palpare rulata,
petrisaj superficial de torsiuni, petrisaj superficial prin ciupire sau petrisajul frictiune.
Manevrele se executa pe regiunile plane in sensul lungimii muschiului iar pe membre
centrifug (spre extremitate), fara ca aceasta sa deranjeze insa circulatia de intoarcere. Actiunea
petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica pentru masajul
tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o manevra specifica
pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor subcutanate). Prin
framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea tesuturilor, fiind
stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si conductibilitatea
substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie musculara
efect analgesic. Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor
si a retracturilor, la scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj:
184.
Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vazodilatatia (cu
scaderea reflexa a vazoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si
stimularea reflexului axonal), scaderea sensibilitatii planurilor superficiale ( prin
stimularea recepterilor cutanati, obtinandu-se efectul sedativ), scaderea presiunii
tisulare (prin stimularea venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare dupa o
scadere initiala si prin inducerea relaxarii.
185.
Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice
sunt in functie de cele 2 tipuri de presiuni. Presiunile glisante sau alunecate se
realizeaza lent, systematic, cu presiune constanta cu un ritm de 12 miscari pe minut,
intre manevre intercalandu-se manevra de netezire. Principalele efecte fiziologie ale
presiunilor alunecate sunt: efectul sedative, hipertermie locala, cresterea presiunii
tisulare, ameliorarea raspunsului muscular la stimulare, cresterea excitabilitatii
nervoase, vazodilatatie locala si activarea schimburilor intre sange si substratul tisular
locoregional. Presiunile statice se realizeaza fara alunecare, prin repetatri successive,
manevra variind intre progresie-mentinere si regresie. Principalele efecte fiziologice
sunt cresterea circulatiei deintoarcere, efectul sedativ prin actiunea decongestionanta
vasculara si stimulanta asupra terminatiilor nervoase, efect decontracturantmiorelaxant.
186.
Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului classic sunt
dependente de profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderant
structurilor musculare, efectele fiind cel mechanic, de crestere a presiunii tisulare (prin
vasodilatatia active determinate de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, ameliorarea troficitatii locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si
venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare cu echilibrarea concomitenta a
tonusului muscular la grupe musculare comune, eliberarea substantelor necesare
procesului contractile si inducerea unei stari generale de bine. Framantarea
superficiala se adreseaza cu precadere pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele
manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la nivelul
celulelor adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea elasicitatii structurilor tisulare,
cresterea rezistentei fibrei musculare, cresterea mobilitatii tisulare. Principalele efecte
fiziologice sunt: augmentare circulatorie locoregionala (cu vasodilatatie si cresterea
metobolismului in consecinta, eliminarea deseurilor metabolice si efect decongestive
de profunzime), modificarea consistentei substantei fundamentale (modificarea starii
coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime, precum hialuronidaza, ca
urmare a manevrei aplicate), effect analgesic (secundar detensionarii tisulare
locoregionale), effect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), effect biotrofic cutanat.
187.
Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala
insotita de hiperemie de profunzime, efectul mechanic (ce conduce la dezagregarea
sau fragmentarea produsilor patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la
actiunea fibrozanta cu asuplizare tisulara, inclusiv asuplizare musculotendinoasa),
efectul nervos de echilibrare neurovegetativasi de antrenare a mecanismelor reflexe de
profunzime) si efectul analgesic, calmant.Vibratiile (cu o frecventa de 5-10 vibratii/sec
manual si de 40-50 vibratii/sec mechanic, cu o amplitudine de 1-3 mm) produc efecte
calmante cand sunt aplicate pe zone plane sip e suprafete intinse si au effect stimulant
daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce scade frecventa, creste
scade excitabilitatea sistemului nervos motor si senzitiv. Percutiile prezinta actiune reflexa
visceral pe calea sistemului nervos vegetativ.
Clasificarea tipurilor de masaj
Masajul este o prelucrare a partilor moi ale corpului realizata prin actiuni manuale sau
mecanice, efectuat in scop fiziologic sau curativ. Actiunile manuale de masaj se denumesc si
manevre, manipulari sau procedee si presupun o succesiune de miscari specifice, precum
alunecarea mainilor pe suprafata tegumentului, miscari de apasare, strangere si stoarcere a
tesuturilor moi, precum si miscari de lovire usoara si ritmica a tesuturilor superficiale
(tegument, tesut subcutanat, muschi), de scuturare a diferitelor segmente ale corpului, alaturi
de o serie de alte miscari adjuvante celor de masaj propriu-zise. Masajul manual reprezinta
cea mai veche si mai eficienta forma de prelucrare a partilor moi, in timp ce masajul mecanic
se executa cu aparate sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau
utilizeaza diferite surse de energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul,
tesutul moale subcutanat, muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile
si organele din profunzime. Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic
sau periferic si se adreseaza in mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul
tesuturilor si al organelor situate in profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund.
Daca se prelucreaza integral partile moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj
somatic extins iar daca este limitat doar la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans.
La randul sau, masajul partial sau restrans poate fi regional, segmentar sau local. Masajul
regional are drept domeniu de aplicabilitate suferintele situate la nivelul trunchiului (spate,
torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se aplica pe portiuni anatomice distincte, in
special la membre (umeri, brate, antebrate, maini, solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel
local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor zone restranse de tegument, tesut
subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi
cele fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare
sau ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se
mai face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si
procedeele de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta
forme comune (toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si
forme speciale, care se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului
(masajul cosmetic efectuat in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul
mai poate fi executat pe pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele
folosite pot fi incorporate substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera
tegumentara sau nu se aplica nici un fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop
fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica
locoregional) sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa.
Masajul poate fi efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor,
activeaza functiile organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic
(mentinerea starii de sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de
oboseala) sau in scop terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex
al unor leziuni sau tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor. Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul
spatelui (util in activitatile sportive, in vederea combaterii oboselii musculare sau se poate
asocia cu succes kinetoterapiei din insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile
coloanei vertebrale precum scolioze, hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice
degenerative si inflamatorii ale coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza,
spondilita ankilozanta sau din cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice),
masajul peretelui toracic (este recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a
insuficientelor functionale ale aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a
persoanelor aflate in convalescenta dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui
abdominal (insuficientele functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia
cronica, sindromul aderential postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul
edemelor datorate insuficientei circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara,
status posttraumatism, boli cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau
periarticulara), masajul membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie,
sindrom de oboseala musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai
inflamatorii cu localizare articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
Masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se realizeaza prin
prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul acestui masaj este
cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara sau de stimulare
generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile termice, microbiene
sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care
se adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista
si alte forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care
se prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care
tine cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice,
si mai putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor
precum pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor
periferici (numite generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice,
toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor cuprinde:
189.
Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea
circulatiei tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea
schimburilor nutritive locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel
muscular, scaderea sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele
sudoripare si sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a
organismului),
190.
Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii
tesuturilor, dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei
retelei vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura
o buna functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a
tesuturilor posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii),
191.
Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect
miorelaxant si de refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau
atoniei/hipotoniei musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si
disfunctionalitatilor articulare datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in
cadrul suferintelor cronice degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care
consta in aplicarea unor presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe
anumite puncte sau portiuni de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti
moi, pana la limita durerii acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se
repeta de cateva ori, pana ce durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu
o durata de 3-4 sedinte, de pana la 20-30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazanduse pe reactiile vasomotorii locale si pe efectul unor reflexe de profunzime),
192.
Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si
umorala (metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a
limfei cu efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si
combaterea atrofiilor musculare),
193.
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul
modern propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie
situate la nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde,
pe tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la
o modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la
nivelul celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare. Drept urmare, vor fi prezentate modalitatile si
procedeele masajului care se adreseaza cu precadere regiunilor vizate (cervicala, a gatului, a
fetei si a pielii capului).
Masajul regiunii cervicale are drept tehnica: masajul in decubit dorsal, masajul in imersie,
masajul in procubit, masajul in laterocubit, masajul in pozitie asezata, masajul sub tractiune
cervicala mecanica.
Masajul in decubit dorsal. Priza se face in gutiera iar greutatea capului se lasa pe antebratul
maseurului, fiind o metoda sigura pentru pacient. Capul se mai poate relaxa in afara mesei de
masaj sau poate ramane sub greutatea propie, in sprijin pe masa. Masajului i se pot asocia
tractiuni si mobilizari.
In imersie, masajul cefei nu se poate practica decat cand pacientul este asigurat fata de mediu
lichid, aceasta metoda permitand un bun acces la zona dorsala. Se poate utiliza si
hidromasajul prin dispozitivul de jet manevrat sau jet fix.
Masajul in procubit sau decubit anterior utilizeaza o pozitie a capului care sa nu creeze
discomfort si nici jena respiratorie. Avantajul consta in accesul foarte bun al manevrelor care
ajung astfel, la nivelul zonelor scalpulare, cervicala posterioara si dorsala. Posibilitatea de
mobilizare asociata masajului este foarte redusa.
Masajul in laterocubit sau de cubit lateral este cel in care capul pacientului se sprijina pe o
perna sau pe mana terapeutului. Avantajul consta intr-o toleranta buna la instalare si la
posibilitatea de asociere a unor manevre (flexia laterara si rotatie).
Masajul in pozitie asezata este util in faza hiperalgica, fiind o pozitie de ultima alegere.
Masajul sub tractiune cervicala mecanica se efectueaza cu pacientul in pozitie asezata,
masajul practicandu-se in scop adjuvand, in vederea facilitarii decontracturarii sau
miorelaxarii subiectului.
Tehnica masajului cefei consta in pozitionarea pacientului in decubit ventral si aplicarea
manevrelor de netezire, presiuni alunecate, framantare profunda tridigitala, geluirea, frictiunea
(la persoanele cu tesut adipos dezvoltat), vibratia si/sau baterea. De mentionat faptul ca
regiunea suboccipitala prezinta un tesut subcutanat dens, care nu permite o buna mobilizare a
nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri din nervul
maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina glandele
sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Efectele sau influentele masajului asupra organismului
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul
caruia se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
194.
Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele
de protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile
de fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor
hormonale precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii
tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor,
modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu
imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de
tulburari de sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau
tesuturi aflate in profunzime, legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor
rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe piele zone, segmente sau dermatoame, carora
le corespund tesuturi sau organe inervate pe acelasi segment metameric al maduvei
spinarii. In functie de numarul radacinilor rahidiene, distingem pe tegument 8
segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente lombare si 5 segmente sacrale.
Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau segmentele de piele astfel delimitate,
se pot influenta in sens profilactic sau curativ tesuturile si organele profunde, inervate
de acelasi nerv rahidian. Aceste influente se petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda
de masaj segmentar sau reflexogen au fost perfectionate in sensul aplicarii masajului
in scopul tratamentului unor afectiuni ale aparatului circulator, respirator, digestiv si
genito-urinar.
195.
Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de
sange si limfa si de o nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra
tesuturilor conjunctive o actiune mecanica directa prin care se mentine si se reface
elasticitatea si supletea tisulara, se mentine echilibrul circulator, stimuland schimburile
nutritive si drenajul reziduurilor metabolice si al eventualelor edeme sau sufuziuni
intratisulare, mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit de important in
obezitate. Efectele masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu influentarea
circulatiei sanguine si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii,
modularea functiilor hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului
conjunctiv se asigura mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si
nemicrobiene ale organismului si substratul necesar refacerii tesuturilor lezate,
degenerate sau atrofiate, scurtand perioada de incapacitate si de revenire la normal.
196.
Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si
tendoane, fascii si aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi
periarticulare, periost. Prin masaj muscular sunt imbunatatite procesele de
biotroficitate musculara, utile asupra muschilor atrofici si atoni, creste excitabilitatea,
200.
Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin
actiunea mecanica a procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor
subcutanate accesibile, cu efecte circulatorii si biotrofice prin activarea
metabolismului si stimularea functiilor de excretie) si indirecte. Masajul general este
indicat in scop igienic persoanelor sedentare sau pacientilor imobilizati, in scop
profilactic si curativ persoanelor cu tulburari respiratorii, circulatorii, metabolice,
anemicilor, astenicilor, celor aflati in convalescenta si refacere dupa accidente sau boli,
in scopul combaterii starii de oboseala.
Indicatiile masajului
Indicatiile masajului tin cont de:
201.
Scopul urmarit sedativ sau stimulant,
202.
Locul de actiune superficial sau profund,
203.
De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice
de tensiune din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala),
204.
Mecanismele de actiune,
205.
Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala,
206.
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive,
207.
Localizarea influentelor masajului.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
208.
Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului
locomotor, insotite de sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si
trofice,
209.
Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara,
spasticitate sau pareze,
210.
Fracturile,
211.
Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze,
ingrosari cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare,
212.
Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si
trofice, precum hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii,
pareze si paralizii locale,
213.
Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac,
modificari ale tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala
cronica si patologica, disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile masajului
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe
oricare parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar
la procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati
prin aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se
refera la boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:
214.
Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea
perfect sanatoasa, fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi,
arsuri sau alte forme de manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile
Fiind o articulatie compusa, atat din punct de vedere structural si functional, ATM este
impartita in 2 sisteme distince: unul inferior, constituit din condilul mandibular si discul
articular (miscare de rotatie cecorespunde unei deschideri limitate a gurii) si un al doilea
sistem care alcatuieste compartimentul superior, complexul condil-disc (miscrile ample de
deschidere a gurii).
Testarea articulatiei temporomamndibulare se adreseaz celor trei grade de
libertate,mmandibula realizand miscari de coborare si ridicare, de proiectie inainte si inapoi si
de lateralitate sau de diductie. De obicei nu se fac referiri decat la testarea posibilitatii
pacoientului de a cobora mandibula, ceea ce face posibila deschiderea gurii. Se masoara prin
distanta dintre arcadele dentare.
225.
Organul tendinos Golgi (se afla in tendon, langa jonctiunea acestuia cu
muschiul, avand aspectul unui corpuscul de cativa mm, inconjurat de o capsula
conjunctiva, formata din fibroblasti, acest organ fiind, in fapt, un proprioceptor, excitat
de starea de tensiune de la niveul tendonului respectiv),
226.
Caile nervoase de legatura ce pot fi aferente si eferente.
Conexiunile cu centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si
moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in
miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara,
raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de
coeficient de inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de
fibre musculare care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de
actiune ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite
de procese complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la
nivelul fibrei musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are
la baza alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel
lungimea sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de
contractie musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea
(corespunzatoare contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare)
actomiozinica sta la baza teoriei mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea
acestei contractii fiind corelata cu distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de
miozina care va conduce la scurtarea muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa
impulsurilor electrice sosite la sinapsa, acestea fiind dependente, la randul lor de intensitatea
comenzii motorii. Fenomenele se produc simultan, in toate fibrele musculare inervate de
aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind reprezentata de suma tuturor unitatiilor
motorii din muschi, inervate in acelasi moment. Contractia musculara persista atata timp cat
persista influxul nervos sau atat timp cat exista resurse energetice capabile sa sustina lucrul
mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si miozina. Cand influxul nervos se opreste,
apare decontractia si implicit, relaxarea musculara. Decontractia musculara este la randul ei,
un proces activ, care necesita consum energetic. Cea mai simpla miscare voluntara a unui
segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse neuronale si parcurgerea unor
etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare, conducerea descendenta a deciziei de
miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea permanenta a tonusului postural al
segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea propriu-zisa), contractia
musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe parcursul miscarii a
tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii posturale. Controlul
motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si comanda. Controlul la
nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau stretch-reflexul, reflexul
de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie, reflexe urmate de
spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau supramedular/supraspinal (cu rolul
de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se refera la controlul exercitat de
etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul, formatiunea reticulata,
hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de
la luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la
constiinta noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor
231.
Miscarile pasive, active asistate si active,
232.
Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie
musculara este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a
muschiului respectiv. La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza,
altfel spus, durata mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu
mai putin importanta este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca
la lungime maxima, muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei
izometrice constau in: o buna eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare,
asigura cresterea rezistentei musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive
speciale, necesita durate scurte de antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si
este mai eficienta fata de alte tehnici de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei
constau in: solicita aparatul cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in
special fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat contractia
izometrica, muschii sunt antrenati la o contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei
musculare pentru activitati motorii complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta
musculara decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de
greutatea propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata
contra unei rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate
determina cresterea de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in
doua sensuri: prin apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau
prin indepartarea capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica).
Avantajele izotoniei constau intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune,
participarea egala a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului,
pastrarea/recastigarea imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor
musculare la miscare (fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara,
amelioreaza mobilitatea articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai
lungi ale antrenamentului si dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea
rezistentei (incarcarea) care se opune miscarii. In programele de reeducare functionala este
preferata metoda dinamica cu rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii
implicate in contractie si o perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii
fortei musculare, dupa cum urmeaza:
233.
Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice,
ERSIZ adica exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de
cate 6 secunde fiecare etc),
234.
Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR
adica exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins,
exercitiile rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un
efort si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita
de timp. Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos
dar si de starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu
greutati cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata
instalarea dupa un timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata.
Rezistenta musculara mai poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de
feedback al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa
multe repetari, dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular
minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o
postura cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste
intr-un lant kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru
perfectionarea coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara
acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o
serie de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive
de facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile
paliative si terapia ocupationala.
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru
pacientii cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de
autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant,
alergarea, inotul sau alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia
ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si
necesara in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
254.
Posturile de facilitare (se recomanda in vederea facilitarii unui proces
fiziologic perturbat de boala, aceste posturi fiind cele de drenaj bronsic, antideclive
sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulatiei de intoarcere, cele facilitatorii
respiratorii sau cardiace, cele de drenaj biliar etc)
Tehnicile kinetice reprezinta tehnici kinetologice care se bazeaza pe miscare, iar aceasta
presupune sau nu contractia musculara si nu neaparat mobilizare articulara cu deplasarea unui
segment. Clasificarea acestor tehnici include: tehnicile kinetice dinamice (mobilizarea pasiva
si activa) si tehnici kinetice statice (contractia izometrica si relaxarea musculara).
Tehnicile kinetice dinamice se bazeaza pe miscare sub toate formele ei, ele realizandu-se cu
sau fara contractie musculara, diferentiindu-se astfel, mobilizarea pasiva de cea activa.
Mobilizarea pasiva este utilizata in kinetologia terapeutica si de recuperare, ea se realizeaza
cu ajutorul unei forte exterioare iar efectele sale se regasesc asupra:
255.
Aparatului locomotor (mobilizarea pasiva mentine amplitudinile de miscare si
troficitatea articulara normala, creste amplitudinile articulare si asuplizeaza tesuturile
articulare si periarticulare, mentine si/sau creste excitabilitatea musculara, amelioreaza
contractura-retractura musculara prin intinderea prelungita a muschiului si declanseaza
stretch-reflexul care determina contractie musculara),
256.
Sistemului nervos si tonusului psihic (miscarea pasiva mentine memoria
kinestezica a segmentului respectiv in cadrul schemei corporale si creste tonusul psihic
al pacientului prin prezenta obligatorie a kinetoterapeutului),Aparatului circulator
(miscarile pasive efectuate ritmat au efecte mecanice asupra circulatiei segmentare,
asigurand drenaj venolimfatic si prevenirea sau diminuarea edemelor, de asemenea,
asigura prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala, pe cale reflexa pornind de la
receptorii senzitivi articulari si musculari),
257.
Altor aparate si sisteme (miscarile pasive mentin troficitatea tuturor celorlalte
tesuturi de la nivelul segmentelor interesate, maresc schmburile gazoase la nivel
pulmonar si tisular periferic, crewsc tranzitul intestinal si evacuarea vezicii urinre,
influenteaza unele relee endocrine).
Indicatiile mobilizarii pasive constau in:
258.
Recuperarea pacientilor neurologici,
259.
Reeducarea functionala a pacientilor cu patologie posttraumatica,
260.
Intretinerea si recupararea functionala pacientiilor cu reumatism cronic
degenerativ si inflamator.
In executarea miscarilor pasive trebuie sa se tina cont de:
261.
Cunoasterea diagnosticului bolii si a celui functional,
262.
Stapanirea tehnicii si a prizelor din partea kinetoterapeutului si cooperarea si
participarea activa a pacientului,
263.
Se vor asigura pozitiile corecte de executie a miscarii pasive la nivelul
segmentului in cauza, respectandu-se directiile fiziologice, limitele de amplitudine si
asociind pozitii sau miscari de facilitare,
264.
Mobilizarea pasiva este o metoda analitica, ea nu trebuie sa provoace durere,
parametrii sai de executie se vor adapta scopului urmarit si starii clinice locale,
265.
Mobilizarea pasiva este precedata de aplicatiile de termoterapie, masaj sau
electroterapie.
Tehnicile mobilizarii pasive constau in:
266.
Tractiuni continue, discontinue, cu fixatii alternanate efectuate in axul
segmentului sau articulatiei, putandu-se executa manual sau cu ajutorul unor
dispozitive,
267.
Mobilizarea fortata sub anestezie,
268.
Mobilizarea pasiva pura asistata (este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare
pasiva efectuata de mainile kinetoterapeutului, pacientul relaxand voluntar
musculatura, putand fi precedata de termoterapie, masaj, electroterapie antialgica si
infiltratii locale, ea necesitand respectarea parametrilor privind pozitia pacientului si a
kinetoterapeutului, prizele si contraprizele, manevrele utilizate la mobilizare si forta si
ritmul de mobilizare),
269.
Mobilizarea autopasiva (se realizeaza de pacientul insusi prin presiunea
corpului sau a unui segment al acestuia, prin actiunea membrului sanatos sau prin
intermediul unor dispozitive-tip Kinetec),
270.
Mobilizarea pasiva mecanica,
271.
Mobilizarea pasivo-activa (se mai denumeste si mobilizare pasiva asistata activ
de catre pacient si este utila in vederea reeducarii fortei musculare cand aceasta a
scazut sub 2 sau cand dorim sa reeducam un muschi transplantat),
272.
Manipularea.
Mobilizarea activa se desfasoara datorita contractiei musculare proprii a segmentului care se
mobilizeaza. Contractia musculara poate fi involuntara/reflexa (mobilizare activa reflexa) si
voluntara (mobilizare activa voluntara).
Mobilizarea activa reflexa este realizata de contractii musculare reflexe necontrolate si
necomandate voluntar de pacient fiind, in fapt, un raspuns la un stimul senzorial in cadrul
arcurilor reflexe motorii. Contractia reflexa este utila in recuperare si poate fi provocata prin:
reflexul de intindere sau stretch-reflexul, reactiile de echilibrare, reflexele pozitie sau
posturale. Mobilizarea activa reflexa reprezinta o modalitate de stimulare neuro-musculara in
cazurile in care efortul voluntar sau mobilizarea activa voluntara este ineficienta. Mobilizarea
activa reflexa isi gaseste utilitatea in cazul parezelor, deoarece asigura extensibilitatea
muschilor, intretine troficitatea acestora si va reduce spastivitatile, cu dezvoltarea
stereotipurilor.
Mobilizarea activa voluntara este o miscare comandata, ce se realizeaza prin contractie
musculara izotona, dinamica, ce presupune consum energetic, muschiul modificandu-si
lungimea, asigurand deplasarea segmentelor. Mobilizarea activa voluntara reprezinta tipul de
miscare fiziologica ce se afla la baza intregii noastre existente. Efectele mobilizarii active
voluntare se suprapun peste cele descrise la mobilizarea pasiva, rezultatele fiind mult mai
vizibile si in timp mai scurt. In mod deosebit, obiectivele acestui tip de mobilizare sunt:
273.
Cresterea sau mentinerea amplitudinii de miscare la nivel articular,
274.
Cresterea sau mentinerea fortei musculare,
275.
Redobandirea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare,
276.
Mentinerea unei circulatii sangiune si limfatice corespunzatoare,
277.
Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare,
278.
Mentinerea echilibrului neuroendocrin si a conditiei psihice.
Mobilizarea activa voluntara poate fi o tehnica localizata, segmentara sau generala.
Tehnicile mobilizarii active voluntare constau in:
279.
Mobilizarea libera sau activa pura (miscarea are drept parametri directia de
miscare, amplitudinea, ritmul, durata, pozitia in care se executa si se realizeaza fara
vreo interventie facilitatoare sau rezistiva, cu exceptia gravitatiei),
280.
Mobilizarea activo-pasiva sau activa asistata (cand forta musculara coboara
spre valoarea 2 sau 3, precum si in situatia in care se urmareste refacerea completa a
mobilitatii unei articulatii, miscarea trebuie ajutata). De retinut faptul ca forta
exterioara ajuta si nu se va substitui fortei proprii, ca forta exterioara se aplica pe
directia actiunii muschiului asistat, ca aceasta forta de asistare este mai intensa la
inceputul si la sfarsitul miscarii efectuate si ca forta exterioara poate fi realizata prin
corzi elastice sau prin contragreutatile instalatiilor cu scripeti terapeutici, prin
autoasistare, prin suspendare in chingi sau prin executarea miscarii in apa.
281.
Mobilizarea activa cu rezistenta (exista o forta exterioara care se opune partial
miscarii active, obtinandu-se astfel, cresterea de forta si rezistenta musculara,
hipertrofia muschiului si o buna dirijare a miscarii). De retinut faptul ca rezistenta se
opune pe tot parcursul miscarii active, valoarea rezistentei e mai mica decat valoarea
fortei muschiului care executa miscarea contrarezistiva, rezistenta sa fie aplicata pe
fata de miscare a segmentului, fiecare miscare contrarezistiva este urmata de o
perioada de relaxare, ritmul miscarilor active cu rezistenta sa fie raportat la valoarea
rezistentei si sa se asigure stabilizarea segmentului de origine al muschiului care
realizeaza miscarea contrarezistiva. Rezistenta poate fi reprezentata de scripetele cu
greutati, de arcuri, materiale elastice sau alte materiale maleabile (chit, ceara, plastilina
etc), apa din bazin, de kinetoterapeut, autorezistenta sau ridicarea de greutati.
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin contractie musculara ce nu este urmata de
deplasarea segmentului. Kinezia statica poate fi realizata prin contractia izometrica (cresterea
tonusului muscular) si prin relaxarea musculara (scaderea tonusului muscular).
Contractia izometrica caracterizeaza forta dezvoltata de un muschi care incearca sa deplaseze
un obiect imobil si se numeste forta izometrica. Tensiunea musculara atinge maximum, in
timp ce lungimea fibrei musculare este aceeasi. Contractia statica sau izometrica conduce la
cresterea rapida a fortei si rezistentei musculare, cat si la hipertrofia masei musculare utilizate.
Relaxarea musculara caracterizeaza un muschi in care tensiunea de contractie scade,
ramanand doar tonusul muscular propriu, mentinut de activitatea permanenta a fibrelor
intrafuzale, in timp ce fibrele extrafuzale sunt relaxate. La nivelul musculaturii
antigravitationale sau posturale se realizeaza tonusul muscular postural. Cresterea
nefiziologica a tonusului postural se poate afla in legatura cu suferinte ale aparatului
neuromioartrokinetic sau cu starea de tensiune psihica. Relaxarea musculara se poate obtine
prin diferite metode, precum: constientizarea starii de relaxare musculara ca fiind starea opusa
contractiei musculare, posturarea segmentului si suspendarea oricarei activitati musculare la
acest nivel, scuturarea ritmica a membrului respectiv sau masaj efectuat cu blandete.
B).Exercitiul fizic terapeutic are la baza tehnicile prezentate, el reprezentand la randul sau,
elementul kinetologic care poseda o structura coerenta, tehnica de executie procedurala si
scop terapeutic. Orice metoda kinetologica este constituita dintr-o suita de exercitii fizice.
Exercitiul fizic terapeutic este structurat din trei parti:
282.
Pozitia de start (pot fi pozitii fundamentale si derivate) si miscarile efectuate in
cadrul acestei pozitii (alegerea pozitiilor de lucru este determinata de starea
pacientului si de miscarile ce urmeaza sa fie realizate iar cand vorbim despre
promovarea miscarilor sau reeducarea functionala a lor, trebuie sa tinem cont de
etapele contolului motor, precum mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlata si
abilitatea),
283.
Tipul de contractie musculara (si zona de lungime musculara in care se
lucreaza) necesara in cadrul exercitiului (pentru promovarea unui anumit tip de
contractie musculara au fost imaginate o serie de tehnici fundamentale sau speciale si
specifice de facilitare neuromusculara proprioceptiva),
284.
Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial cu scop de facilitare sau
inhibare a raspunsului.
Exercitiile fizice terapeutice se desfasoara dupa cateva principii de baza, dupa cum urmeaza:
Executia este lenta, ritmica, progresiva (progresivitatea este un principiu important si se aplica
in exercitiile pentru cresterea tonusului muscular, pentru cresterea amplitudinii de miscare,
cat si pentru coordonare), cu cresterea treptata a duratei (progresivitatea in timp), se
efectueaza pe toata amplitudinea de miscare,
Pozitiile de start trebuie sa fie stabile si sa permita desfasurarea activitatii musculare,
Contractia musculara intensa necesita o pauza de relaxare, in consecinta etc.
C).Metodele kinetologice definesc un grup restrans sau mai larg de exercitii fizice care au un
sens si un scop final unic. Printre metodele des utilizate in practica de recuperare medicala,
enumeram:
285.
Metodele directionate spre scopuri mai mult sau mai putin limitate, precum
metoda Kabat si Bobath etc,
286.
Metodele denumite speciale, deoarece se caracterizeaza nu doar printr-un
obiectiv de indeplinit, ci si prin utilizarea unei anumite tehnologii.
Metodele speciale se refera la metodele care utilizeaza o anumita tehnologie (instalatii sau
complexe de exercitii fizice speciale), cuprinzand: mecanoterapia, scripetoterapia,
ergoterapia/terapia ocupationala, hidrokinetoterapia, manipularile, tractiunile, sportul
terapeutic.
288.
Aparate pentru miscari pasive,
289.
Aparate pentru masaj mecanic,
290.
Aparate ortopedice de redresare pasiva si activa, cat si de masurare a
unghiurilor in scolioze.
Aparatele insa, au nascut o serie de critici care au justificat scoaterea lor din uz.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc
(utilizat in tehnica kinetica autopasiva).
Sistemul scripete greutate faciliteaza manipularea unor greutati, avand si avantajul de a
modifica directia unei forte, fara vreo schimbare a marimii acestei forte. Acest sistem
realizeaza rezistenta unei miscari printr-o greutate aplicata la capatul unei corzi reflectate
peste un scripete si prinsa la celalalt capat de segmentul in miscare. Sistemul permite prin
acelasi montaj, dar cu miscarea efectuata in sensul opus, facilitarea acestei miscari, pana la
realizarea miscarii pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat in special in exercitiile
kinetice ale membrelor. O caracteristica a acestui sistem este faptul ca el permite sa se
mentina aceeasi forta pentru o greutate/rezistenta data, pe tot parcursul miscarii, spre
deosebire de montajele cu arcuri sau cu elastice. Montajele scripetoterapiei sunt extrem de
variate si ele se realizeaza adaptat, pentru fiecare pacient in parte. In practica se folosesc si
scripeti mobili, cu scopul de a usura ridicarea greutatilor.
Aceasta metoda scripete greutate este utilizata in urmatoarele scopuri:
291.
Cresterea fortei musculare (prin tehnica exercitiilor cu contrarezistenta
progresiva),
292.
Cresterea amplitudinii de miscare articulara (prin tehnica exercitiilor dinamice
cu tractiune la sfarsitul cursei),
293.
Realizarea suspendarii corpului sau a unor segmente in scopul scoaterii
acestora de sub influenta gravitatiei,
294.
Realizarea tractiunilor continue sau discontinue ale membrelor sau rahisului.
Pentru a fi eficienta, aceasta metoda necesita sa-i fie respectate cateva principii:
295.
Locul de aplicare al corzii pe segmentul de membru care va fi mobilizat (cu cat
locul de aplicare este mai indepartat/distal de articulatia in miscare, cu atat va fi
solicitata o forta mai mare),
296.
Cel mai eficient este sistemul care permite aplicari in cel putin trei planuri iar
membrul care executa miscarea sa fie suspendat,
297.
In vederea cresterii de forta musculara se va testa rezistenta maxima (RM) a
grupului muscular ce urmeaza a fi antrenat in montajul fixat. Apoi, in functie de
schema aleasa, se va incepe cu 1/3 din RM, se trece la din RM iar la sfarsitul
sedintei sa va ajunge la 1 RM. RM se retesteaza saptamanal.
298.
Miscarea se executa ritmic,
299.
Sedintele se realizeaza de 1-3 ori pe zi.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor miscari autopasive, in special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sanatos (care reprezinta bratul fortei), pacientul
tractioneaza coarda scripetelui, care este prinsa la celalat capat de segmentul ce urmeaza a fi
mobilizat pasiv (bratul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiva simetrica (montajul
realizeaza miscarea ambelor membre, sanatos si bolnav in acelasi sens) si autopasiva
asimetrica (montajul realizeaza miscarile celor doua membre in sensuri opuse).
Sistemul Guthrie Smith utilizeaza arcurile, resorturile, benzile si cordoanele elastice drept
rezistenta sau ca forta de tractiune in cadrul programelor kinetice se reeducare functionala
musculoarticulara. Sistemul se bazeaza pe faptul ca un corp elastic, sub influenta unei forte
externe, isi modifica forma, pentru a reveni la cea initiala odata cu incetarea solicitarii. Gradul
de deformare este proportional cu cheltuiala energetica ce a stat la baza deformarii. Daca se
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.
Obiectele acestui sistem kinetic cu arcuri sunt:
300.
Cresterea fortei musculare,
301.
Suspendarea unui membru in sistem elastic sau suspendarea pendulara pe
verticala solicita excitabilitatea musculara dar este utila si in scopul relaxarii starilor
de spasticitate sau de contractura musculara,
302.
Cresterea amplitudinii de miscare.
303.
varianta de utilizare a acestui sistem o constituie tractiunea arcului pentru
decoaptari articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu
principii mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia
reuseste sa scoata corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai
multe tipuri de suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si
suspendarea excentrica. Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de
suspendare in raport cu pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc,
putandu-se obtine astfel, decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara.
Principiile mecanice au rasunet asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit.
Suspendarea unui membru scoate din activitate musculatura centurii respective, permitand
actiuni exclusiv de mobilizare activa analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus.
Alegerea tipului de suspendare permite obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din
suspendare se poate realiza un testing muscular real. Suspendarea membrelor superioare este
o metoda auxiliara foarte importanta in terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate din
timpuri stravechi. Ele au fost ulterior grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii
exacte, numita metoda osteopatica. Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga
chiropractica sau chiropraxia. In practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale
articulatiilor periferice, beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct. Exista unii autori
(Robert Maigne din Franta) care utilizeaza manipularea nu doar ca procedeu terapeutic, ci si
ca procedeu diagnostic in ceea ce priveste deranjamentele intervertebrale minore (cele care
apartin articulatiilor interapofizare paravertebrale). Aceste DIM sunt responsabile de
numeroase algii cutanate si musculotendinoase localizate la nivelul trunchiului si membrelor.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Tehnica manipularii cuprinde:
304.
Segmentul de manipulat necesita sa fie pozitionat intr-o pozitie favorabila
miscarii pasive utilizate de manevra de manipulare (punerea in pozitie),
305.
Pe fondul musculaturii relaxate, segmentul va fi miscat in mod pasiv de catre
kinetoterapeut pana la limita maxima permisa de respectiva directie de miscare, altfel
spus, segmentul va fi mobilizat, cu punerea in tensiune a tesuturilor articulare si
periarticulare (punerea in tensiune),
306.
De la nivelul care corespunde momentului de punere in tensiune,
kinetoterapeutul executa in mod brusc si unic, miscarea fortata sau manipularea
Intr-o sedinta se executa 3-4 manevre consecutive pe un segment vertebral, fiind necesare
intre 2-6 sedinte, zilnic sau la 2-3 zile.
Indicatiile manipularilor rahisului sunt:
314.
Lombalgiile acute sau cronice,
315.
Lombosciatica,
316.
Nevralgiile sau nevritele de crural,
317.
Dorsalgiile cronice sau acute,
318.
Cervicalgiile acute si cronice,
319.
Nevralgia cervicobrahiala.
Contraindicatiile absolute ale manipularilor rahisului sunt: suferintele coloanei vertebrale de
origine inflamatorie, infectioasa sau tumorala, osteoporoza avansata,artroza avansata
hiperostozanta.
Accidentele si incidentele manipularilor rahisului sunt rare si apar mai ales la manipularile
coloanei cervicale.
Manipularile articulatiilor membrelor sunt mai putin spectaculoase si importante in
comparatie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazeaza pe ideea conform careia
miscarile care nu se pot executa activ, pot fi totusi realizate sub aspect fiziologic. Miscarile se
blocheaza ca urmare a unor suferinte articulare sau datorita contracturii si/sau retracturii
musculare periarticulare. Articulatiile interesate pot fi: interfalangienele,
metacarpofalangienele, metatarsofalangienele, articulatia pumnului, genunchii, coatele erc.
Miscarile care pot fi realizate pasiv din articulatii sunt: cele de lateralitate, de rotatie, de
alunecare antero-posterioara, de decopatare.
Tractiunile vertebrale sau elongatiile constau intr-o tractiune in ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a indeparta vertebrele intre ele. Studiile de specialitate au
demonstrat faptul ca tractiunea exercitata cu forte corespunzatoare, conduce la distantari
intervertebrale. In acel moment se produce vid intratisular. Tractiunea se executa cu diferite
aparate, dispozitive sau instalatii. Ameliorarile obtinute chiar la aplicarea unor forte mai mici
sunt datorate probabil, intinderilor tesuturilor musculotendinoase.
Tehnicile de tractiune cuprind urmatoarele:
320.
Tractiunea se poate executa in axul coloanei sau orientat (segmentul vertebral
este usor inclinat in flexie sau lateralitate),
321.
Tractiunea poate fi continua sau intermitenta (discontinua),
322.
Pozitia in care se afla pacientul poate fi de decubit dorsal, din sezand sau in
ortostatism,
323.
Tractiunea se poate realiza utilizand ca forta de tractiune greutatea partiala a
corpului, contragreutati, tambururi de tractiune.
Tractiunea sau elongatia vertebrala presupune ca pozitia pacientului sa fie confortabila, sa
asigure miorelaxare, sistemele de tractiune sa nu lezeze tesuturile si sa nu jeneze circulatia de
intoarcere, forta de tractiune sa fie crescuta progresiv si redusa treptat la final, sa apara
senzatia de ameliorare sau disparitie a durerii, durata unei sedinte sa nu depaseasca 10-15 min
pentru coloana cervicala si 20-30 min pentru cea lombara, patandu-se executa sedinte zilnic
sau la 2-3 zile.
Indicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
324.
Sindroamele clinice dureroase cervicale sau lombare, acute sau cronice, de
origine mecanica, determinate de afectarea discului, ligamentelor sau maselor
musculare,
325.
Radiculalgiile de origine vertebrala (indicatie majora).
Contraindicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
326.
Sindromul hiperalgic cervical sau lombar,
327.
Prezenta unor fenomene neurologice pregnant sau a unui sindrom dural
accentuat,
328.
Prezenta unor devieri vizibile ale coloanei (scolioze, cifoze),
329.
Persoanele de varsta a treia,
330.
Persoanele cu sistemul nervos labil sau cele anxioase.
Tractiunea vertebrala necesita supravegherea continua a pacientilor pe parcursul sedintelor
pentru a identifica aparitia oricarui fenomen nedorit, precum: paresteziile, durerile, ametelile,
senzatia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezinta metoda executarii exercitiilor
fizice/kinetice in apa. Cele doua modalitati de executie ale hidrokinetoterapiei sunt cea
partiala (imersia unui singur membru sau segment de membru) si cea generala (imersia
intregului corp in bazin).
Hidrokinetoterapia partiala este utilizata aproape in exclusivitate pentru cresterea mobilitatii
articulare prin miscari pasive, pasivo-active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei in apa este fundamentata de fenomenul de plutire a corpului sau de
descarcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) si pe rezistenta opusa de apa pe
anumite directii de miscare.
Avantajele acestei metode constau in:
331.
Sunt necesare forte musculare reduse in vederea mobilizarii articulare,
332.
Creste capacitatea de relaxare musculara pentru postura ortostatica si mers,
333.
Scade durerea articulara prin diminuarea presiunii intraarticulare,
334.
Rezistenta opusa miscarii poate fi reglata prin utilizarea flotoarelor.
Durata unei sedinte este cuprinsa intre 10-60 min.
Indicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
335.
Bolile neurologice centrale si periferice,
336.
Reumatismul cronic degenerativ si inflamator, inafara puseului evolutiv,
337.
Sechelele posttraumatice,
338.
Afectiunile cardiovasculare si respiratorii.
Contraindicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
339.
Orice tip de leziune cutanata, pana la vindecarea acesteia,
340.
Pacientii in aparate de contentie,
341.
Starile febrile,
342.
Anumite psihopatii, crizele comitiale,
343.
Hipotensiune arteriala marcata,
344.
Unele afectiuni cardiovasculare,
345.
Varsta avansata.
7. Terapia ocupationala.
Definitii, obiective, mijloace terapeutice si de recuperare functionala.
Terapia ocupationala reprezinta un complex de metode de o mare variabilitate care isi
mentin individualitatea prin scopul urmarit si prin particularitatea procedeelor folosite.
Initial, a fost utilizat termenul de ergoterapie, cu referire la o metoda de kinetoterapie pentru
diferite tulburari fizice sau mentale. Aceasta metoda folosea exercitii si procedee fizice din
diferite activitati umane obisnuite, precum cele de munca, de divertisment etc. Ulterior,
termenul a fost preluat de alti autori dar a fost inlocuit cu cel de terapie ocupationala.
Principalul scop este acela al refacerii mobilitatii, sub aspectul de amplitudine articulara, forta
si rezistenta musculara, coordonare a miscarilor si abilitate. In numeroase tari terapia
ocupationala a devenit o specialitate de sine statatoare.
Exista doua aspecte ale ergoterapiei: ergoterapia specifica (ce urmareste selectarea unor
activitati cu maximum de adresabilitate, solicitare si adaptabilitate in ceea ce priveste deficitul
functional al pacientului) si ergoterapia globala, nespecifica sau ocupationala (nu se adreseaza
deficitului functional ci restului organismului sau unor modificari complementare,
compensatorii).
Prescrierea ergoterapiei necesita o analiza exacta a deficitului functional sau a handicapului
prezentat de pacient (diagnostic clinic si functional, bilant psihologic, social si profesional),
precum si recunoasterea celor mai indicate activitati ergoterapeutice.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia
pacientului, ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata
spre a se evita monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de
catre pacient, sa fie executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta
de catre specialistul ergoterapeut.
Exista o multitudine de activitati practice utilizate in terapia ocupationala, precum:
346.
Cele incluse in tehnica de baza (olaritul, tamplaria, tesutul, impletitul nuielelor
etc). Aceste tehnici terbuie sa fie prezente in orice serviciu de ergoterapie. Ele cuprind
o serie de subactivitati care necesita gestica diferita.
347.
Cele care sunt incluse in asa numitele tehnici complementare (cuprind restul
activitatilor lucrative umane, precum cartonajul, marochineria, tipografia, strungaria,
dactilografia etc).Aceste activitati pot deveni scopuri in sine in domeniul
reprofesionalizarilor.
348.
Cele incluse in tehnici de readaptare, formate din multitudinea de activitati
casnice, recreative, unele profesionale, familiale etc). Tehnicile de readaptare sunt
deosebit de importante deoarece adapteaza mediul ambiant al persoanelor cu handicap
la propriile lor capacitati functionale. Astfel, se adapteaza coada de lingura, se
modifica robinetul la chiuveta, se adapteaza conducerea automobilului, scara
autovehiculelor de transport in comun, scarile rulante.
349.
Activitatile incluse in tehnicile de exprimare (cuprind ocupatii specifice cu
caracter artistic, precum desenul, pictura, gravura, scrisul, sculptura etc),
350.
Tehnicile sportive (includ o serie de jocuri sportive sau parti componente ale
acestora, precum aruncatul mingiei la cos, tenisul de masa, badmington, golf, trasul cu
arcul, patinaj, hochei etc),
351.
Cele incluse in tehnici recreative (reprezentate prin diverse jocuri distractive
adaptate handicapului prezentat precum, sah cu piese grele, tintar cu piese care se infig
in lacas, jocuri cu figurine din plumb etc).
Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care intensitatea
si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se
recomanda a se utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale
mucoaselor. Se recomanda utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW.
Laserul in spectrul infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in
tesuturi, dincolo de 2-3 cm adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea
suferintelor de profinzime, precum cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase,
meniscale, discale etc. Se recomanda utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel
putin 50 mW.
357.
Modul de lucru.
In contextul acestei prezentari, laserele pot fi pulsatile (impulsuri de durata foarte
scurta), lasere continui si lasere cu pulsatie modulata, lungimea de unda depinzand de
frecventa si natura substratului iradiat. Si puterea acestui ultim tip de lasere variaza de
la cativa mW la sute de mW.
358.
Tipul radiatiei.
Radiatia poate fi convergenta (radiatia punctuala), divergenta sau scanner (utilizat
pentru suprafete extinse).
359.
Puterea laserului.
Raportat la puterea de iesire a laserului, acesta poate fi sub 1 mW, sub 5 mW
(densitatea de iesire fiind la nivelul sondei sub 25 W/m) si sub 500 mW.
360.
Forma.
Laserul poate fi sub forma de stilou, de buzunar, dispozitive de cabinet sau baza de
recuperare.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi prezentate in cele ce urmeaza:
361.
Analgezia,
362.
Miorelaxarea, decontracura musculara,
363.
Efect entiedematos, de combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic,
364.
Biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
365.
Efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a
ciclului Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei,
stimularea sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de
fagocitoza, activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel
celular (atat prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si
prin activarea sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor
mediatori ai inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Indicatiile laserterapiei
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum: alveolita,
analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia dificila,
fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular, nevralgi
trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative. Efectele
terapeutice preponderente sunt cel analgesic, antiflogistic, antiedenatos, biostimulator,
vasodilatator
ortostatismului sau gait, simetric poate fi utilizata monotorizarea fortei transmisa dealungul
unei extremitati la adultii si copiii hemiplegici. In mod asemanator utilizarea unui feedback
cane poate ajuta la antrenarea pacientilor hemiplegici spre a-si monotoriza cantitatea fortei
care se manifesta sau care ia nastere asupra unui dispozitiv de asistenta la mers. Secundar
monitorizarea incarcarii membrului este o potentiala scula evaluative menita sa analizeze
mersul.
Biofeedbackul temperaturii si a fluxului sanguin periferic. Controlul temperaturii sau a
fluxului sanguin periferic al extremitatiilor a devenit un instrumnent important al fiziologilor
clinicieni.
Biofeedbackul presiunii sanguine. Acet biofeedback presupune pletismografia obisnuita.
Pacientii sunt antrenati sa-si modifice iesirile cu sustinerea adaugata a antrenamentului de
relaxare pe calea EMGBF si a contorului temperaturii la nivelul extremitatii.
Antrenamentul controlului sfincterian. Acest antrenament utilizeaza traductori de presiune
introdusi in calanul anal sau vaginal astfel incat pacientii continenti beneficiaza de
monotorizare electronica asociata cu o forma modificata de conditionare operanta.
Biofeedback respirator.
Alte tehnici. Aproape toate functiile fiziologice de la clipit pana la activitatea stomacului si
intestinului sunt in investigatie cu senzori potriviti.
Domenii de aplicare:
Psihoterapie. Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG prin
care sa monotorizeze nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica inrudita,
antrnamentul autogenic care nu presupune un echipament EMG specific. Domeniile
controlului mioelectric si a relaxarii musculare s-au unit la jumatatea anilor 1960. A putut fi
dezvoltata astfel o tehnica de ameliorare a tensiunii din durerile de cap. Acest tip de aplicatie a
feedbackului mioelectric a crescut si domina intregul domeniu. In timp ce recuperarea
medicala se refera la relaxare sau la reantrenarea musculaturii emiparetice, fiziologistii
cliniceni si specialistii medicinii psihosomatice isi limiteaza munca clinica la relaxarea
profunda, combinand adesea tehnicile jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de
relaxarea instrumentala. In anii 1970 forma biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta
forma, alphafeedback a fost eliminate. In zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF
singur sau in combinatie cu feedbackul termic si adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele
primare sunt durerea de cap tensionara, durerile cornice de spate sin anxietatea. Relaxarea
profunda se adreseaza direct cauzei (tensiunii musculare). Un bun psihoterapeut isi poate
invata pacientul sa se autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe termen lung. Relaxarea
corporala, generala sau totala este utila in reabilitarea, alaturi de relaxarea tintita asupra
musculaturii specifice aflate in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii (torticolisul
spasmzoic) si paralizie cerebrala, la fel si la cei care au suferit un AVC si au spasticitate,
terapia de relaxare mareste antrenamentul performantei motorii imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice.
Managementul durerii cronice. Principala tinta a terapiei prin BF o constituie durerile de cap
tensionale, vasculare de tip migrenos, dar mai ales durerea cronica la nivelul spatelui si
extremitatilor.
Boala raynaud. Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin biofeedback
permitand ca 80% dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si autoregleze simptomele
cauzate de vazospasmul idiopatic la nivelul mainilor. Se utilizeaza un program care combina
EMG si feedbackul temperaturii pieli cu antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala. Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in vederea
antrenamentului BMF a planseului pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala sau ambele.
Leziunile spinale.
Paralizia cerebrala si traumatismele craniocerebrale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se asociaza
blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulare, crampa scriitorului si
distorniile torsionale sevre ale torsolui.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o leziune a
nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a simetriei faciale si
a functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara permite pacientului de a
procesa elementele vizuale si auditorii care reprezinta o continua acoperire a evenimentelor
fiziologice de care in mod normal nu e constient. Aceasta procedura permite pacientului sa
castige un control funcitonal al muschiului pe calea monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in reantrenarea
functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si nervilor lor motorii.
Concluzii.
BF clinic, in special EMGBF recunoaste drept principala si sigura aplicatie in reantrenarea
abilitatiilor motorii si in inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a traumatismelor craniene la
toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea informatiilor de la senzori electronici
privind functiile fiziologice pornind de la temperatura pielii, la presiune si la schimbarii
unghiului articular.
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum:
382.
Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat
(controlul durerii acute),
383.
Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii
cronice, prin intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
384.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea
controlului sindroamelor dureroase acute sau cronice,
385.
Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid
conducatoare, cu inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
386.
Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt
pozitive iar daca este catodul, undele sunt negative),
387.
Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
388.
Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel
cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate
foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista
aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un
focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si
daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor
fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase
caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat:
periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea
musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie numeroasa din
domeniul medicinii sportive.
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:
389.
Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate
joasa (frecventa este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata
impulsului este de 60-150 sec),
390.
Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta
(frecventa este cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200300 sec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa inalta si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele
groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind
cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea
curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul
actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin
producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de inceput al
senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza relativ
putin, 30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute, fara sa fie
insotita de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce intensitatea
curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia fata de
sediul durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar
adaptabilitatea fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
402.
Starile dureroase posttarumatice,
403.
Durerile din afectiunile neurologice periferice,
404.
Nevralgiile postherpetice,
405.
Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
406.
Durerile postanestezie,
407.
Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
408.
Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
409.
Sindromul algic care insoteste anuriile,
410.
Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
411.
Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
412.
Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari
severe ale ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
413.
Aplicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui,
faringelui (se pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe
regiunea anterioara a gatului),
414.
Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la
nivelul mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu
hipersensibilitate cutanata su mucoasa),
415.
In apropierea ochilor
416.
Sarcina in primul trimestru,
417.
Durerile psihogene,
418.
Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
419.
Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
420.
Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv
lipsa de raspuns la terapia TENS-conventional),
421.
Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru
diagnosticarea unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se
putea stabili diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
422.
Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite
anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENSconventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara,
pacientii care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
423.
Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile
cunoscute privind mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii,
precum cea a controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de
Melzak si Wall) si descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
424.
Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si
conexe, cu dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
425.
Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror
parametrii ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si
nedorite minime, aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie,
durere posttraumatism in antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee,
durere musculara, durere a partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice
(durerea fantoma post amputatie de membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
426.
Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta
sau de vibratie,
427.
Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in
profunzime, -sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular
(activand gate-controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate
scazuta) sau predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind
deci encefalul (daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip
electropunctura),
428.
Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul
corespondentei portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea
dureroasa respectiva sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune,
numite puncte trigger (care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
429.
Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un
tratament simptomatic al durerii.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura, punctele trigger, mecanisme de actiune
Acupunctura face parte din medicina traditionala (chineza) care se axeaza pe o serie de
principii de baza, precum:
430.
Prin corpul omului circula in mod ciclic energii, care provin din cosmos si de
pe pamant,
431.
In toate fiintele vii exista o bipolaritate (INN si IANG),
432.
Energiile circula de-a lungul unor canale invizibile, numite meridiane,
433.
Pe aceste meridiane se gasesc anumite puncte care, daca sunt stimulate, pot
ameliora anumite boli,
434.
La nivelul suprafetei corpului (tegumentului) sunt proiectate toate organele
corpului,
435.
Viata se supune legii celor cinci elemente.
Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre lume,
subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din materie
si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG. Aceste
forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate fenomenele si
lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant, din aer
si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic, patrunzand
prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in scurgerea acestor
energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte. Pentru evitarea
imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda, alaturi de
acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica. Dupa cum aratam, prin corpul
omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin niste canale
numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar de 24, cate
12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are un
traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il deserveste
si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care se afla in
legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei legi,
s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze, valabile si
astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii,
mecanismele fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda
stimularii nervoase electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o
metoda de tratament ce poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame
algice ce nu raspund la alte metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta,
usor de realizat/executat si cu rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il
constituie stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii
pentru conducerea informatiilor prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte
din metodele de reflexoterapie deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il
reprezinta zonele sau punctele dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere
de 80%. Datele parametrilor electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se
coreleze cu anumite stari functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
436.
Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
437.
Neoplaziile,
438.
Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
439.
Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
440.
Sindromul migrenos,
441.
Insomnii,
442.
Durerile din bolile reumatice,
443.
Tulburarile psihice minore,
444.
Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase daca
se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste metode
raman fara rezultat.
Notiunea de incluzie dentara presupune ramanerea unui dinte intraosos sau submucos dupa
perioada sa normala de eruptie. Dintele trebuie sa prezinte evolutia morfologica definitivata
iar sacul pericoronar sa fie integru. Alaturi de fenomenul de incluzie se afla si anclavarea
dentara, proces care se refera la un dinte, a carui coroana, partial degajata de os, se afla sub
fibromucoasa gingivala si al carui sac pericoronar comunica cu cavitatea orala dar care nu-si
poate desavarsi eruptia datorita unui obstacol mecanic, reprezentat cel mai frecvent de catre
dintii de vecinatate.
De cele mai multe ori dintii inclusi sunt descoperiti datorita unor complicatii locoregionale,
precum cele mecanice, infectioase, tumorale, nervoase (sunt printre cele mai frecvente, desi
sunt si cele mai slab sistematizate pentru ca un dinte inclus poate conduce la declansarea unei
nevralgii sistematice pe una din ramurile trigemenului, poate fi elementul care declanseaza
spasme ale nervului facial sau poate fi factorul cauzal al unor tulburari senzoriale, de cele mai
multe ori oculare, ce pot conduce la cecitate), favorizarea producerii fracturilor de mandibula.
Extractia chirurgicala sau odontectomia se recomanda sa fie realizata inainte de aparitia
complicatiilor, atunci cand exista acest risc. Procedurile de fizioterapie isi gasesc utilitatea in
orice situatie care se insoteste de sindrom algic si/sau inflamator.
spontana a miscarilor care se incep in a 4-a zi. Dupa ce s-a restabilit complet functia
masticatorie se recomanda interventii plastice (osteotomi, osteoplasti) care sa corecteze
efectele osoase dupa anchiloza.
Afectiuni congentiale si de dezvoltare, precum aplazia condilului mandibulare, hipoplazia
condilului mandibular si hiperplazia uni sau bilaterala beneficiaza de plastii, de aditie cu
material autolog sau bioceramic.
Tumorile ATM. Cea mai frecventa tumora ATM este osteomu mandibular, urmat de tumora
mieloplaxe, osterocondrom, comdrom, fibromixom, si mai rar tumori maligne primare.
inclusa ca parte a sindromului disfuncite mandibulara. Durerea musculara isi are originea in
contractiile musculare sustinute, cauzate printre alti factori, si de pozitile anormale de postura
ale mandibulei. Durerea articulatiei temporomandibulare este si ea o durere somatica
porfunda, propioceptiva, se manifesta ca o durere difuza periauriculara, neputandu-se preciza
daca durerea apartine capsulei, ligamentelor, suprafetelor articulare sau discului (meniscului
articular) si ligamentelor lui. Durerea osoasa are drept cauza procesele patologice osoase
traumatice sau inflamatorii si mai rar tumorale sau osteosclerotice. Osul nu dispune insa de
receptori nociceptivi, durerea fiind proiectata, impulsurile plecand din perios. Durerea
periostala este la fel de intensa ca si cea intraosoasa, exemplul tipic fiind cea din acesul
vestibular. Durerea dentoparodoctala este cea mai frecventa durere orofaciala, dintii fiind
considerati drept sturcturi viscelare dar care functioneaza ca parte a sistemului
musculoscheletic masticator. In cadrul aceluiasi organ dental se poate face diferenta intre
durerea viscelara pulpara si cea periodontala (somatica profunda). Caracterul special al durerii
periodontale este conferit de particularitaiile anatomice ale acestui tesut. Paradontiul profund
este dotat cu propioceptori specializati pentru cerintele biomecanice, drept pentru care durerea
care pleaca de la acest nivel este de tip somatic profund si se aseamana cu ce provenind de la
muschi, oase, articulatii, tendoane, ligamente si tesuturi cojunctive. Receptorii din ligamentele
periodontale sunt capabili sa localizeze pozitia stimulului nociceptiv. Pe de alta parte durerea
periodontala provenita din tesuturile parodontului superficial (gingival) este de tip somatic
superficial, avand toate caracterele durerilor superficiale exteroceptive. Spre deosebire de
durerea viscelara pulpara, cea periodontala nu este infulientata de stimuli termici si nu
iradiaza, iar ca intensitate este mai moderata fata de cea pulpara, fiind insotita frecvent si de
adenopatie submandibulara sau sumentoniera.
Durerea viscelala cuprinde durerea pulpara si durerea vasculara. Durerea pulpara dentala
prezinta o slaba localizare, iradiere la alti dinti sau la alte tesuturi, durerea fiind difuza, stimuli
durerosi fiind tributari nervului trigemen. Intensitatea durerii este variabila, in pulpita acuta
durerea raportandu-se la pozitia corpului si capului, durata poate fi intermitenta sau continua
cu exagerbari putand dura secunde sau ore zile, durerea poate fi spontana sau provocata de
stiluli termici, chimici, mecanici, orarul durerii poate fi diurn sau nocturn, predominand
noctur. Dupa cum se vede durerea odontoparodontala este datorata parodontiului si pulpei,
suferinta putand fi izolata sau concomitenta, tabloul chimic prezendant o simptomatologie
combinata periodontala (somatica profunda) si pulpara (viscelala) predominand una sau
cealalta dintre simptomatologi. Durerea vasculara este o durere cu caracter somatic profund
corespunzand teritoriului de distributie a unui vas arterial, caracterul principal al durerii
vasculare fiind cel pulsatir, in crize. Nevralgia sau cefalagia migrenoasa se manifesta ca o
durere intensa hemicefalica precedatade semne premonitorii precum congestia fetei urmata de
paloare. La instalarea cefalagiei apare o vasodilataie pronuntata in teritoriul arterelor, durerea
are caracter pulsatir, compresiunea pe artera temporala superficiala, diminua afluxu sanguin in
zona si calmeaza durerea, calmare care se poate obtinesi prin derivate de ergotamia sau alti
agenti vasoconstrictori. Migrena comuna sau atipica este o cefalagie hemicraniana cu caracter
pulsatir, este acompaniata de rinoree, edem conjunctival si hiperlacrimare lipsind reactiile
autonome (grata, varsaturi).
Migrena clasica este o cefalagie ce se deruleaza in etape precedata desimptome prodomale
urmate de stadiu cefalagic sub forma de hemicranie cu localizare orbitala, oculara, frontala si
mai rar temporala si ocivitocervcala. Criza dureaza cateva ore si cedeaza in cursul somnului,
durerea fiind insotita de fenomenevegetative, hiperlacrimare,greata si varsaturi. Punctele de
emergenta ale nervului trigemen sunt sensibile la palpare.
Durerea neurgena este localizata in limitele de distributie feriferica a ramuri nervoase afectate.
Se clasifica in 2 grupe de dureri nevralgice: parosistice si cele cu fond dureros continuu.
Durerile nevralice parosistice cuprind nevralgia trigeminala esentiala, nervralgia
Traseul EMG este de tip neurogen. Atat examenuul electric, cat si cel clasic dar si cel EMG,
pot aprecia intensitatea leziunii si posibilitatile de regenerale ale nervului facial.
Formele clinice ale paraliziei de nerv facial sunt: paralizia faciala periferica completa,
paralizia faciala frusta, in care semnele sunt discrete, diplegie faciala, paralizie faciala
recidivanta, paralizia faciala in bascula, paralizia faciala incompleta (prin sectionarea
incompleta a ramurilor terminale ale facialului, dupa traversarea glandei parotide), paralizia
de facial asociata altor forme de de lezine si suferinta.
Formele etiologice: leziunea de facial la nivelul protuberantei inferioare (poate fi interesat si
nervul oculomotor extern), leziunea in portiunea radiculara a nervului facial (pot fi afectati
simultan si nervii VIII, V, VI si cerebelul), lexiunea in conductul auditiv intern (se asociaza cu
paralizie de nervi VIII si VIII bis si otoragie), leziunea la nivelul apeductului lui Fallope
(sediul cel mai frecvent al suferintei), leziunea la nivel facial, in vecinatatea otomastoidiana
sau suferinta nervului facial in leziuni sau alte boli complexe sau leziuni asociate.
Evolutia paraliziei de facial este in raport cu etiologia si intensitatea leziunii. In forma sa
usoara, paralizia de facial se vindeca in decurts de 2-3 saptamanai. In formela grave,
afectiunea sed vindeca in 2-3 luni. Aprecvierea diagnosticului se face in raport cu modificarile
de excitabilitate.
Tratamentul paralizei faciale poate fi etiologic, chirurgical, fizicalkinetic. Tratamentul
etiologic se adreseaza factorului causal si consta in tratament antiinfectios, tratamentul
leziunilor traumatice, tartamentul medicamentos al paraliziei faciale a frigore, corticoterapie,
alte preparate antiinflamatorii, vitaminomineraloterapie, vasodilatatoare. Terapia fizicala
consta in aplicarea de termoterapie locala, la nivelulk regiunii retroauriculare mastoidiene,
unde scurte, ultrasonoterapie si curenti diadinamici,galvanoionizari cu IK, transauriculkar,
masaj facialk manual si electric, cand nu asociaza si spasm facial.
17.Bibliografie
475.
Andrei Ionescu, Masajul-procedee tehnice, metode, efecte, aplicatii in sport,
Editura All, Bucuresti, 1994,
476.
Andrei Radulescu, Electroterapie, Editura Medicala, Bucuresti, 1991,
477.
Corneliu Burlibasa, sub redactia, Chirurgie orala si maxilofaciala, Editia a II-a,
Editura Medicala, 1999,
478.
Joel A. DeLisa, editor-in-chief, Bruce M. Gans, editor, Rehabilitation
Medicine, second edition, J.B. Lippincott Company, Philadelphia, 1993,
479.
Elena Luminita Sidenco, Masajul in Kinetoterapie: masajul terapeutic clasic,
tehnici de masaj reflex, tehnici complkementare, Bucuresti, Editura Fundatiei
Romania de Maine, 2002,
480.
Georgiana Ozana Tache, Bazele teoretice ale kinetoterapiei de recuperare-note
de curs, Disciplina Teoria i Metodologia Kinetoterapiei de Recuperare, Editura APP,
Bucureti, 1998. (ISBN 973-9073-10-7).
481.
D. Barbu, D.L. Niculescu, Fl. Bica, autori. N. Gorun, Fl. Purghel, Georgiana
Tache, R. Rdulescu, colaboratori. Elemente de patologie a cotului, Editura Publistar,
Bucureti, 1999. (ISBN 973-95-121 0 5).
482.
Georgiana Ozana Tache, sub redacia Mircea Beuran, Ghid de Medicin Fizic
i Recuperare Medical, Bucuresti, 2001. (ISBN 973-9161-87-1).
483.
Georgiana Ozana Tache, Activiti de educaie fizic i sportive n recuperarea
medical, Editura APP, Bucureti, 2002. (ISBN 973-9073-14-1).
484.
Georgiana Ozana Tache, Tehnici de kinetoterapie de cretere a forei i
rezistenei musculare, Editura APP, Bucuresti, 2003. (ISBN 973-9073-12-3).
485.
n lucru, Recuperarea sindromului algic i a celui disfuncional din contextul
patologiei localizate la nivelul antebraului.
486.
Liviu Pendefunda, Neurologie practica, Iasi, Editura Contact International,
1993,
487.
Sabin Ivan, Presopunctura, un masaj la indemana oricui, Editia a II-a Editura
Medicala, Bucuresti, 1992,
488.
Tudor Sbenghe, Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Editura
Medicala, Bucuresti, 1987.