CUPRINS

1 GENERALITATI DESPRE COLOANA VERTEBRALA

1.2 Vertebrele lombare
1.3 Discurile intervertebrale
1..4 Nervul sciatic
2 HERNIA DE DISC LOMBARAN
2.1 Clasificare
2.2 Etiopatogenie
2.3 Simptomatologie
2.4 Examene paraclinice
2.5 Tratament
2.6 tratament medicamentos
 GENERALITATI DESPRE COLOANA VERTEBRALĂ
VERTEBRELE LOMBARE
Rahismul lombar ocupă porţiunea bazală a conului superior osos al
organului axial, ceea ce face ca solicitările mecanice în statica şi dinamică
să fie mai mari la acest nivel.
Componenta osoasă a rahisului lombar este reprezentată de cele 5 vertebre
lombare care prezintă caractere regionale specifice, iar prima şi a cincea
sunt caractere speciale.
Caracterele regionale ale vertebrelor lombare
Corpul vertebral e cel mai voluminos dintre corpurile vertebrale ale
rahismului. Diametrul transversal al corpului vertebral depăşeşte evident
diametrul auto-posterior, şi creşte de la o vertebră la alta în sens cranio-
candal. Bureletul marginal al feţelor corpurilor vertebrale este pronunţat,
cel de la faţa inferioară fiind întotdeauna mai gros şi mai evident. Partea
centrală a feţei corpurilor vertebrale prezintă două zone şi anume una
periferică, lângă bureletul marginal care este ciuruită, şi alta centrală care
corespunde nucleului pulpos. Bordurile marginale sunt rotunjite şi destul
de ieşite în afară pe părţile laterale ale corpului vertebral. Suprafaţa
circumferenţială a corpului vertebral e mai scobită transversal, fapt ce se
datorează bordurilor marginale care sunt mai dezvoltate. Pe corpul
vertebrei lombare se află ligamentul vertebral longitudinal. Pe primele trei
se prinde stâlpul diafragmatic drept, iar pe cel stâng numai primele două.
Pe feţele laterale ale corpurilor vertebrale se prind fascicule ale psoasului
şi pe vertebra a doua lombară, arcada psoasului.
Pediculii vertebrali pleacă de pe partea superioară a corpului vertebral şi
sunt orizontali, groşi şi scurţi. Marginile lor superioare şi inferioare sunt
scobite, delimitând prin suprapunere.
Lamele vertebrale au forma patrulateră, sunt groase şi sunt orientate uşor
oblic de sus în jos, dinainte-înapoi şi dinăuntru în afară. Pe marginea
superioară a feţei posterioare, ca şi pe marginea inferioară a feţei
anterioare, se prind ligamentele galbene.
Apofiza spinoasă este o lamă osoasă groasă, patrulateră, îndreptată
orizontal dinainte-înapoi. Scade ca dimensiune la ultimele două vertebre
lombare. Pe feţele laterale se găseşte câte o creastă osoasă care le
divizează în două câmpuri. Pe câmpul superior se inseră muşchiul
interspinos lombar şi trans-verso-spinos. Pe câmpul inferior se prinde
muşchiul interspinos lombar subiacent. Marginea superioară dă inserţie
ligamentului interspinos. Marginea inferioară prezintă un tubercul şi o
creastă pe care se prinde ligamentul interspinos subiacent. Vârful apofizei
spinoase şi marginea ei posterioară dau inserţie ligamentelor
supraspinoase, fasciei lombo-toracice şi muşchiului dorsalul mare. Pe
primele trei apofize spinoase se mai prinde şi muşchiul dinţat posterior şi
inferior. Pe ultimele patru vertebre lombare se prinde porţiunea lombo-
dorsală a muşchiului lungul spatelui.
Apofizele transversale care mai sunt numite şi apofize transversale
L2 şi L3 sunt mai bine reprezentate. Pe faţa anterioară şi spre rădăcina
apofizei transverse se inseră muşchiul psoas, iar spre vârf, tot pe aceeaşi
faţă, inseră muşchiul pătratul lombelor. La baza feţei posterioare se
găseşte un tubercul numit tubercul accesoriu sau apofiza stiloidă Broca, pe
care se inseră fascicole mediale ale lungului dorsal. De la tuberculul
accesoriu pleacă o creastă care împarte faţa posterioară a apofizei
costiforme într-un câmp superior pe care se inseră muşchiul intercostal şi
fascicole externe din porţiunea lombară a lungului spatelui. Pe marginea
superioară a apofizei se inseră muşchiul intertransversal lateral al lombei,
iar pe marginea inferioară se inseră muşchiul intertransversal lateral al
lombei din spaţiul următor. Pe vârful apofizei costiforme se prinde
aponevroza posterioară a muşchiului transvers abdominal, pătratul
lombelor pe primele patru lombare, ligamentul lombocostal Henlle pe
primele două lombare şi ligamentul iliolombar pe ultimele două lombare.
Apofizele articulare au forma specificată de segment de cilindru plin
sau gol. Apofizele articulare superioare ale primelor 3 vertebre lombare
sunt mai departe una faţă de apofizele articulare inferioare. În schimb cele
ale vertebrelor L4 şi L5 se găsesc la egală distanţă cu cele inferioare.
Apofizele articulare superioare pleacă în direcţie sagitală de la unirea
pediculilor, a lamelor vertebrale şi a apofizelor costiforme. Ultimele 2
apofize articulare au o direcţie ce deviază puţin în afară. Pe marginea
posterioară a apofizei articulare se găseşte un tubercul numit tuberculul
mamilar sau metapofiza, pe care se inseră fascicule ale muşchilor
intratransversali lombari cât şi fasciculele interne ale lungului dorsal.
Apofiza articulară inferioară pleacă de pe marginea inferioară a lamei
vertebrale. Are forma unui segment de cilindru plin şi priveşte înainte şi în
afară.
Gaura vertebrală este triunghiulară şi mai mică în raport cu dimensiunile
corpului vertebral.

DISCURILE INTERVERTEBRALE
GENERALITATI
Aceste formaţiuni sunt aşezate între feţele de contact ale corpului
vertebral la nivelul rahismului articulat. Ele sunt în număr de 23, primul
găsindu-se între axis şi cea de-a 3-a vertebră cervicală, iar între corpul celei
de a-5-a vertebră lombară şi faţa articulară a bazei sacrului.
În general, la fiecare disc intervertebral are forma unei lentile biconvexe ce
se mulează în spaţiul intervertebral prin comprimarea sa de către
suprafeţele articulare. Datorită acestui fapt, porţiunea mijlocie a discului
este mai bombată, iar circumferinţa apare pe faţa anterioară şi pe feţele
laterale ale vertebrelor în forma unei benzi transversale. Marginea
posterioară a circumferinţei discului este uşor scobită şi răspunde
canalului rahidian. Pe faţa anterioară a circumferinţei discului intervertebral
se prinde ligamentul vertebral longitudinal. În schimb, pe faţa posterioară a
circumferinţei sale, deci în canalul vertebral, ligamentul vertebral,
longitudinal posterior aderă foarte puţin de circumferinţele discului,
favorizând astfel hernierea nucleului pulpos în canalul rahidian.
Înălţimea discului intervertebral e mai mare la mijlocului lui. La periferia
acestuia înălţimea este variabilă, depinzând de curburile sagitale ale
corpurilor vertebrale. Astfel în regiunea lombară discul este mai înalt( 10-12
mm la nivelul celei de a 3-a şi a 4-a vertebră lombară).

NERVUL SCIATIC
Nervul sciatic este cel mai mare nerv. El iese din bazin prin marea
scobitură sciatică, sub muşchiul piriform, trece între trohanterul mare şi
tuberozitatea ischiatică şi coboară apoi pe faţa posterioară a coapsei, până
în spaţiul popliteu, unde se termină prin bifurcarea în nervii sciatici
popliteu extern şi sciatic popliteu intern. Încă de la origine, nervul sciatic
este format din aceşti doi nervi, strânşi într-o teacă conjunctivă comună.
Uneori, diviziunea sciaticului se face în partea superioară a coapsei.
În regiunea coapsei, trunchiul sciatic de ramuri musculare pentru:
semitendios, semimembranos, porţiunea lungă a bicepsului şi aductorul
mare, provenind din contigentul sciatic popliteu intern.
porţiunea scurtă a bicepsului provenind din contigentul sciatic popliteu
extern.
Nervul sciatic popliteu extern (ramurile posterioare L4-L5). După ce se
desface din trunchiul sciatic în spaţiul popliteu, coboară în jurul părţii
posterioare a bicepsului femural, înconjoară gâtul peroneului, aflându-se în
şanţul peroneal între os şi muşchiul lung peronier şi apoi se împarte în
ramuri terminale. În spaţiul popliteu, nervul dă ramuri senzitive, importante
fiind cele pentru articulaţia genunchiului şi nervul cutanat peronier, pentru
faţa laterală a gambei, maleola externă şi partea laterală a piciorului şi a
degetului-V.
Ramurile terminale se distribuie astfel:
ramura recurentă articulară inervează articulaţia genunchiului şi
tibioperoniera; accesoriu, muşchiul tibial anterior.
ramura tibială anterioară (nervul peroneal profund) inervează muşchiul
tibial anterior, extensorul lung al degetelor, extensorul propriu al halucelui,
pediosul: articulaţia gleznei şi suprafaţa ei cutanată, precum şi articulaţiile
primelor două degete.
Nervul sciatic popliteu intern ( ramuri anterioareL4-L5) coboară în
spaţiul popliteu, în continuarea trunchiului sciatic, trece apoi prin inelul
solearului ( de unde este denumit nerv tibial posterior) în loja posterioară a
gambei, dând la nivelul gleznei cele două ramuri terminale: nervii plantar
medial, echivalentul medianului şi plantar lateral, echivalentul cubitalului.
Ramurile motorii ale trunchiului sciatic popliteu intern inervează
muşchii gastrocnemian, popliteu, plantar subţire, solear, tibial posterior,
flexorul lung al halucelui. Din punct de vedere senzitiv, nervul sural,
anastomazat cu ramura cutanată peronieră, inervează pielea porţiunii
dorsolaterale a gambei şi marginea laterală a piciorului, precum şi
articulaţiile gambei.
Nervul plantar medial dă ramuri motorii la muşchiul flexor scurt al
degetelor, abductorul halucelui, flexorul scurt al halucelui şi primii
lombricali: ramurile senzitive inervează partea medială a plantei şi primele
III-IV degete, precum şi falanga lor unghiulară
Nervul plantar lateral dă ramuri la muşchii pătratului plantar, abductorul
degetului mic, interosoşii plantari şi dorsali; ramurile cutanate inervează
partea laterală a plantei şi ultimele două degete (cu falanga lor unghiulară).
Sciaticul are funcţii motorii, senzitive şi trofice la motilitate el comandă
flexia gambei pe coapsă prin ramuri, care inervează gemenii şi plantarii.
Extensia dorsală a degetelor şi piciorului, cu menţinerea boltei plantare
este asigurată de sciaticul popliteu extern, care merge la pedioşi şi
extensorii degetelor ca şi flexia plantară a piciorului şi a degetelor,
adducţia, rotaţia internă ţi abducţia degetelor.
 Marele nerv sciatic dă naştere celor două ramuri: sciaticul popliteu
extern, nerv al extensiei, şi sciaticul popliteu intern, nerv al flexiei.
Rădăcinile L4 ale sciaticului comandă fesierii şi antero-externii gambei,
rădăcina L5 acţionează pe gambierul anterior, extensorul propriu al
halucelui. Rădăcinile S1-S2 execută flexia, inervează tricepsul sural şi
flexorii degetelor, iar rădăcina S3 inervează numai partea inferioară a fesei.

HERNIA DE DISC
PARTE GENERALA
Majoritatea nevralgiilor brahiale şi crurale sunt de origine vertebrală.
Astăzi se admite ca 80% din cazurile e lombo-sciatică sunt hernii discale,
10% de origine osoasă vertebrală, iar restul din alte cauze.
Hernia de disc se remarcă prin leziunea discului intervertebral, cu hernia
nucleului pulpos în canalul vertebral şi compresiunea rădăcinilor
posterioare. Discul intervertebral format dintr-un nucleu pulpos inel fibros
este întărit de ligamente comune. Nucleul pulpos are rol de tompon care
diminuează şocurile coloanei vertebrale. Discopatia vertebrală poate fi
produsă prin: procese degenerative, leziuni osteoarticulare (calcificări de
ligamente, artroze) şi unele dereglări circulatorii ca ischemie, staza
venoasă asu edem. Declanşarea herniei de disc se face fie brusc prin
traumatisme mici şi repetate, când presiunea mare intradiscală duce la
hernierea muşchiului pulpos. Hernia discală se produce şi indirect printr-o
hernie intraspongioasă cu fisura lamei cartilaginoase şi cu formarea de
moduli Schmorll şi un disc procident, care ajunge în spaţiul
subarahnoidial. 13

CLASIFICARE
Clasificare anatomică:
Hernie de disc simplă, în care ligamentul vertebral dorsal nu este rupt.
Hernierea de disc intraspinală, în care ligamentul vertebral dorsal este rupt
şi o porţiune de disc şi din nucleul pulpos predomină în canalul rahidian
este de două feluri:
Hernia de disc liberă( prin efracţie: conţinutul discal trece prin ligamentul
vertebral dorsal, dar rămâne parţial fixat în zonele din discul intervertebral,
încă neterminat, sau de platonul vertebral corespunzător);
Hernia migratoare (nu mai are nici o legătură cu spaţiul interverebral ci se
mişcă liberă în canalul rahidian).
Hernia de disc intermitentă ţine de solicitarea mecanică puternică sau de o
hipertensiune puternică a coloanei, retrăgându-se după dispariţia
hipersolicitării, deşi mediul pulpos poate definitiv luxat.
CLASIFICARE TOPOGRAFICA
Hernia de disc intraspinală e situată în canalul vertebral, provine din
porţiunea mediană a discului şi poate ocupa trei porţiuni:
dorso-mediană (determină o compresiune medulară sau a cozii de cal);
paramediană (produce o compresiune medulară uni sau bilaterală);
dorso-laterală (comprimă măduva cu rădăcinile intraspinal sau pe partea
laterală a lamei vertebrale uni sau bilateral; este cea mai frecventă,
deoarece la acest nivel există în disc un punct slab, ligamentul vertebral
dorsal fiind redus la câteva fibre în părţile laterale).
Hernia de disc intraforaminală provine din porţiunea externă a discului şi
comprimă rădăcina corespunzătoare pe procesul articular.
Hernia de disc laterală provine din porţiunea cea mai laterală a discului şi
poate provoca simptome numai dacă este situată în regiunea cervicală
inferioară, putând comprima la acest nivel artera şi nervul vertebral.
Hernia de disc vertebrală provine din marginea vertebrală şi nu dă
simptome. Uneori se combină 2 sau mai multe tipuri e hernii de disc. 14

ETIOPATOGENIE
Vârsta de predilecţie este între 30-40 ani. La copii se produc mai rar
deoarece discul nu este degenerat. Excepţional se observă hernii de disc la
copii sub 10 ani şi la bătrâni.
Este mai frecventă la bărbaţi (raport 2:1). Aproximativ 70% din herniile de
disc apar la cei care depun eforturi fizice mari. Frecvent unică, hernia de
disc este localizată mai ales lombar, apoi cervical şi rareori dorsal. Se pot
găsi la acelaşi bolnav hernii lombare şi cervicale. Uneori pot exista hernii
multiple în aceeaşi regiune sau în regiuni diferite ale coloanei vertebrale
(1%). Prezenţa mai multor hernii în aceeaşi regiune explică persistenţa
durerilor după operaţie.
Regiunea lombară şi mai ales ultimele 2 discuri lombare prezintă sediul de
predilecţie al herniei posterioare de disc din următoarele cauze: şocurile
traumatice sunt transmise mai ales în segmentul lombar; ligamentul
vertebral dorsal, îngust în regiunea lombară şi redus la o bandă subţire
situată pe linia mediană, este mai slab dezvoltat la L4-L5 şi într-un contact
slab cu corpurile vertebrale; discurile lombare au aici înălţimea maximă şi
un nucleu pulpos voluminos iar fibrele inelului fibros sunt lungi şi subţiri;
coloana vertebrală prezintă o lordoză mare şi o mobilitate deosebită.
Poziţia laterală a herniei este frecventă (65%), (mai rar median-33% şi
excepţional bilateral-2%), astfel că se produce în regiunea de mai mică
rezistenţă a ligamentului comun posterior comprimând rădăcina
subadiacentă, cu dureri vii prin dereglarea circulaţiei venoase.
Hernia de disc lombară e mai frecventă pe partea stângă pentru că în
cursul mişcărilor obişnuite , fac flexiunea coloanei spre dreapta şi
tracţiunile cele mai mari le suportă muşchii vertebrali şi segmentul lombar
în stânga. Din aceleaşi motive hernia de disc cervicală este mai frecventă la
dreapta.
Modificările anatomopatologice ale discului se împart în 4 stadii:
În primul stadiu există o dezorganizare a structurii discului intervertebral.
În stadiul al doilea se observă o migrare posterioară a nucleului pulpos prin
fisurile inelului fibros, cu tendinţa de protuzie discală în canalul vertebral.
În stadiul trei se produce o herniei a unei porţiuni de disc în canalul
vertebral, constituind hernia de disc posterioară. 15

Stadiul al patrulea constă într-o deteriorare discală intensă, alterări

anatomice ale discului şi platourilor vertebrale, osteofite.
Aceste patru stadii anatomice ale discului au un echivalent clinic:
În faza I-insuficienţa discală - când există fisuri de disc, apar dureri
localizate la mişcarea şi presiunea coloanei. În faza a II-a de blocaj
segmentar, fragmente din nucleu ajung spre periferia discului prin fisuri,
provocând o iritaţie a fibrelor nervoase ale discului şi astfel apar dureri vii,
care produc o contractură musculară reflexă, ce agravează sau
completează blocajul, închide drumul de întoarcere; spontan sau la o
mişcare se poate face brusc o deblocare a fragmentului de nucleu deplasat
şi astfel se poate produce o vindecare rapidă. Durerile vii, contractură,
poziţia antalgică şi dispariţia lor se explică prin bogata inervaţie senzitivă
ligamentară şi a discului şi extrema sensibilitate dureroasă a ţesutului
fibro-ligamentar la distensiune.
În faza a III-a şi a IV-a, în afară de semnele locale deschise, există tulburări
date de suferinţa rădăcinilor sau a măduvei. În producerea acestor
simptome contribuie un factor mecanic şi unul congestiv.
Patogenic
Se disting trei feluri de factori
factori predispozitivi:
anomalii congenitale (sacralizări, lombazări, etc.)
constituţia individului (sunt predispuşi la hernie de disc obezii, persoane
cu viaţă sedentară şi cele neobişnuite cu efortul);
insuficienţa ţesutului conjunctiv de susţinere.
factori favorizanţi: modificările fiziologice şi patologice ale discului, herniile
imature, puncţia lombară, sarcina şi naşterea, anumite poziţii ocupaţionale
ale individului.
 Punctuaţia lombară. Favorizarea producerii herniei de disc prin
puncţionarea inelului fibros astfel creându-se un loc de minimă rezistenţă,
iar eforturile ulterioare pot determina hernia la acest nivel.
Sarcina. Produce accentuarea lordozei lombare, cu micşorarea spaţiilor
vertebrale lombare în partea posterioară (tasarea discului) la care se
adaugă factorii predispozanţi şi factorul determinat (traumatisme sau
eforturi prelungite în cursul travaliului), se formează hernia de disc.

Factorii determinanţi: traumatismul (existent în antecedente la 70%

din cazurile bolnavilor cu hernie de disc) care pot fi puternic şi aplicat
direct pe coloana vertebrală (cădere, ridicarea unei greutăţi mari, eforturi în
timpul naşteri etc.) sau mai slab, dar repetat (tuse, strănuturi sau mişcări
greşite). Traumatismele mici şi repetate asupra coloanei vertebrale produc
procese degenerative indirecte sau posttraumatice ale discului; la un efort
ulterior, chiar neînsemnat, apare hernia.
Orice traumatism exercitat vertical asupra rahismului are drept consecinţă
exagerarea curburilor coloanei. De câte ori se produce o flexiune sau o
extensie fiziologică liberă ( neînsoţită de o contracţie a muşchilor
antagonişti), nucleul se deplasează şi astfel se eliberează presiunea
corpului situat deasupra lui , jucând rolul lui fiziologic de rulment. Din
punct de vedere mecanic se realizează adevărate pârghii, în care rezistenţa
se află la nivelul nucleului pulpos, menţinut între pereţii ce îl cuprind şi nu
se poate elibera de presiune decât herniind. Astfel intr-o flexiune exercitată
asupra unui rahism cu extensorii contractaţi, nucleul tinde să fie împins
înapoi, iar partea anterioară a discului se micşorează. Nucleul, nefiind
compresibil, herniază prin pereţii care îl înconjoară sau împinge ţesutul
discal în canalul rahidian.
O hernie de disc este de origine traumatică atunci când, imediat la
câteva ore sau zile după traumatism au apărut simptomele clinice ale
herniei de disc iar pe radiografii găsim fragmente mici de os din marginea
vertebrei.
Funcţionarea normală a discului intervetebral este rezultantă a două forţe
mecanice care se opun reciproc: rezistenţa aparatului de contenţie
reprezentat de inelul fibros şi presiunea la care nucleul pulpos este supus
în inel.
Mecanismul acţiunii discului migrat asupra sacului dural şi asupra
rădăcinilor. În funcţie de sediul, hernia comprimă sacul dural (hernia
mediană, care dă dureri locale, lombalgii), sau rădăcina (hernia
posterolaterală, care dă dureri radiculare sciatice). Ultima situaţie e cea mai
frecventă. Hernia comprimă de obicei o singură rădăcină, rareori două
rădăcini în acelaşi timp (hernia discului L4-L5 comprimă rădăcina L5 şi mai
puţin rădăcina S1). Suferinţa rădăcinii sub compresiunea şi tracţiunea
herniei trece prin trei stadii:
stadiul I (sindromul de iritaţie, parestezii şi dureri)
stadiul al II-lea (sindrom de compresiune, semne de excitare în interiorul
rădăcinii comprimate, anestezice etc. )
stadiul al III-lea (sindrom de întrerupere sau paralizie radiculară; ultima fază
de leziune radiculară; paralizia teritoriului muscular periferia al rădăcinii
atinse).
Mecanismul compresiunii radiculare depinde de localizarea, volumului şi
consistenţa herniei, de unghiulaţia şi situaţia rădăcinii în foramen. 17

Factorul vascular joacă un rol eficient în mecanismul durerii. Hernia de disc

produce congestie radiculară duramater şi în formaţiunile anatomice
peridurale, care dă staza în venele mari epidurale şi perimedulare:
comprimă artera radiculară şi astfel se produc tulburări circulatorii pa
rădăcini şi chiar în conul terminal. În consecinţă, durerile radiculare se
accentuează şi apar simptome neurologice date de suferinţa teritoriilor
care prezintă tulburări vasculare. Din cauza radiculitei de staza durerilor
sciatice pot persista multă vreme după operaţie.
Dacă hernia de disc evoluează de multă vreme, se produce arahnoidita
traumatică aseptică, care accentuează durerile şi uneori o face să devină
chiar continuă şi să persiste după operaţie. Procesul congestiv dural
produce o îngroşare a ligamentului galben care contribuie la accentuarea
durerii, durere ce se datorează modificărilor locale (strâmtarea găurii de
conjugare) şi se tratează medical.
Intermitenţa durerilor este dată de tulburări vasculare, de poziţia discului şi
de integritatea rădăcinii senzitive. Există un plex venos intra şi extradural al
rădăcinilor. O hernie este tolerată atâta timp, cât circulaţia arterială şi
venoasă a rădăcinii este normală. Staţiunea bipedă prelungită, frigul,
umezeala, pot determina o congestie în acele plexuri venoase. Congestia
produce un edem în disc, care brusc poate provoca o ştrangulare a
rădăcinii.
Modificările anatomopatologice ale discului se împart în patru stadii:
stadiul I - dezorganizarea structurii discului intervertebral;
stadiul al II-lea – migrarea posterioară a fragmentelor nucleului pulpos prin
fisurile inelului fibros;
stadiul al III-lea – produce hernia de disc în canalul vertebral constituind
hernia de disc posterioară;
stadiul al IV-lea – constă dintr-o deteriorare discală intensă, leziuni
degenerative ale platourilor vertebrale, cu formarea de osteofilie. Originea
osteofilitelor este multiplă.
Prin dezagregarea nucleului pulpos se impune în libertate acid
hialuronic, care ajungând la periferia discului, vine în contact cu celulele
conjunctive subligamentare şi exercită asupra acestor celule o acţiune
stimulantă, ajungând să formeze osteofite.
Leziunile trunchiului sciatic, cu etiologie foarte variata, pot fi de cauza
vertebrală (cele mai frecvente hernii discale, însă şi morb Pott, tumori
primitive sau matastazice, traumatisme, de multe ori în cadrul sindromului
de coadă de cal), luxaţii coxofemurale sau pot apărea în urma manevrelor
de reducere a luxaţiei, osteoartrite sacroiliace, fracturi ale bazinului,
compresiuni exercitate de capul fetal sau de forceps, răniri directe (cuţit
sau glonţ), elongare la sportivi sau în caz de tracţiune a membrelor
inferioare la nou născuţi), injectări în trunchiul sciatic al unor substanţe
medicamentoase, unele nevrite toxice sau vitotice.

SIMTOMATOLOGIE
Simptomele la distanţă. Discul edematiat dă tulburări de circulaţie în
rădăcina respectivă şi tulburări supraiacente corespunzătoare vaselor
comprimate pe rădăcină; congestie venoasă şi ischemie arterială în partea
superioară a rădăcinii comprimate în segmentul medular corespunzător
explică apariţia simptomelor respective. Pot să apară simptome la distanţă
prin tulburări vasculare reflexe la distanţă.
Corelaţii anatomice. Discopatiile de gradul I şi II dau simptome locale, cele
de gradul al III-lea dau sindrom de compresiune radiculară sau medulară,
iar cele de gradul al IV-lea produc în regiunea cervicală un sindrom
simpatic cervical posterior şi mielopatie vertebrală; în regiunea cervico-
dorsală sindromul de fibroză de teacă radiculară, în regiunea dorsală boala
Scheuerman şi mielopatia vertebrală, iar în regiunea lombară stenoza de
canal rahidian.
Herniile lombare determină următoarele sindroame: compresiunea
conului terminal ( hernia discului L5); compresiunea cozii de cal de la L3 în
jos (hernis mediana la L2); compresiunea cozii de cal la L4 în jos (hernie
mediană la L3); compresiunea cozii de cal la L5 în jos (hernie mediana la L4
şi L5), lombocruralgia la L3 sau L4 sau la ambele, prin compresiune la L2
sau L3; lombosciatica unilaterală la S1, prin compresiune la L5.
Tabloul clinic al discopatiei vertebrale depinde de faza anatomopatologică
în care se află.
Examenele paraclinice sunt: examenul radiologic simplu, care arată
modificările din hernia de disc, se face obligatoriu din faţă şi din profil.
Hernia de disc faza a III-a
(faza neurologică a herniei discale)
aspect anatomopalogic- protuzia discală în canalul vertebral
aspect clinic – debut la 20-30 de ani cu trei stadii;
Stadiul I: de iritaţie radiculară, ce dă durere;
Stadiul II: de compresiune radiculară, în care apar şi semne neurologice
(hiporeflexie sau areflexie);

Stadiul III: de întrerupere radiculară, caracterizat prin pareze, paralizii,

atrofii, etc.
aspect radiologic: triada Barr, caracterizată prin pensarea spaţiului
intervertebral, scolioza, ştergerea curburii lombare
Diagnosticul pozitiv se face pe baza:
- istoricul bolii;
- examenul neurologic;
- examene paraclinice;
- diagnosticul diferenţial:
- se va examina dacă durerea semnalată este radiculară sau nu;
- se va vedea dacă durerea este de origine discală sau este dată de
compresiunea vetebrală, intrarahidiană, etc.
- tratament - stadiul I – tratament conservator;
- stadiul al II-lea şi al III-lea – tratament neurochirurgical.
Se vor face radiografii simple din faţă şi din profil, a întregii coloane
vertebrale lombare pentru a elimina unele afecţiuni ale coloanei vertebrale
şi pentru a confirma diagnosticul. Identificarea vertebrelor şi a discurilor se
face luând în consideraţie eventualele anomalii vertebrale (sacralizarea
vertebrei L5, lombalizarea primei vertebre sacrate, existenţa coastei a XIII-
a), care pot face să se considere, din greşeală prima vertebră lombară drept
a XII- toracală. Astfel făcându-se o localizare greşită, hernia aflându-se mai
sus sau mai jos.
Examenul radiologic simplu arată modificările care indică o hernie de
disc; astfel, soclioza, dispariţia curburii lombare şi pensarea globală a
discului intervertebral constituie triada Barr care în forma în completă se
întâlneşte mai rar (maxim 15%); în această eventualitate, diagnosticul
radiologic de hernie este aproape sigur. De obicei, semnele care alcătuiesc
triada se întâlnesc fie izolate, fie asociate câte două. La această triadă
trebuie să se adauge şi modificările reactive osoase vertebrale adiacente
herniei. Demineralizarea spongioasei şi atrofia unghiului posterior al
vertebrelor adiacente discul herniat pot fi puse în evidenţă radiografic.
Pensarea discului intervertebral este foarte frecventă; de cele mai multe ori
e globală, uneori este numai unilaterală (de partea herniei), din cauza
scoliozei, alteori există pensări multiple cu o herniere unică, iar rare ori se
constată numai pensări multiple ale discurilor vecine, spaţiul intervertebral
de la nivelul herniei de disc fiind normal. Vertebrele adiacente pot apărea
normale sau modificate în ceea ce priveşte conturul. Pensarea discului
poate fi însoţită şi de: osteofite pe marginea dorsală a vertebrelor, margini
neregulate ale iterliniei articulare datorită unei rupturi provocate de hernie,
fractura parţială a marginii dorsale a vertebrei cu un fragment osos împins
în canalul vertebral şi calcificări ale herniei. Pensarea discului
intervertebral poate fi asociată cu imaginile caracteristice ale nodulilor
Schmorl. Absenţa pensării discului nu exclude hernia de disc.
Adesea trebuie să se facă un diagnostic diferenţial radiologic între hernia
de disc, morbul Pott şi cancerul vertebral. În mordul Ptt, radiografia simplă
(fată şi profil) a rahismului arată dispariţia spaţiului intervertebral, cu
modificarea imaginii corpului vertebral (aspecte distructive, decalcificări),
de cele mai multe ori fiind prinse două sau mai multe vertebre, pensări
multiple. În morbul Pott, discul intervertebral e precoce şi frecvent lezat,
pensarea este asimetrică, în timp ce în hernia de disc, pensarea e de cele
mai multe ori globală şi abia mai târziu apar modificările vertebrale.
Diagnosticul diferenţial cu tumorile vertebrale este uşor, deoarece în
tumori â, leziunea este întotdeauna vertebrală, vertebra este turtită, iar
discul rămâne respectat chiar într-o fază avansată.
Semne radiologice asociate. Examenul radiologic simplu poate arăta
diverse modificări vertebrale care din greşeală pot face să se excludă o
hernie de disc.
CLINIC
I. Durerea lombară poate fi mediană sau laterală (în regiunea scro-
lombară sau lombo-sacro-iliacă). Intensitatea este variabila: de la simplă
jenă până la dureri insuportabile. Lombagia poate fi singura manifestare a
unei hernii de disc (hernia se află la vertebre lomabare superioare). Mai
târziu, lombalgia se poate însoţi de dureri radiculare la L2-L3.
Alteori la o lombagie se adaugă şi sciatica, în caz de hernie la L4-L5.
Trecerea de la lombagie la lombosciatică se poate face în câteva zile până
la câţiva ani. De obicei după un efort apare o criză de lombagie, la
intensitate variabilă, care ţine în câteva zile sau mai mult. După mai multe
crize separate prin intervale din ce în ce mai mici, în care durerile au o
durată şi o intensitate din ce în ce mai mare, apare după un mic efort o
nouă criză de lombagie, urmată imediat sau la câteva zile de o sciatică.
Rareori, lombagia dispare, lăsând locul sciaticii. Sciatalgia este durerea
iradiată în membrul inferior (compresiunea unuia sau mai multor rădăcini
ale sciaticului). Durerea creşte de la o zi la alta, întindându-se în jos spre
regiunea fesieră, apoi pe toată faţa posterioară a membrului inferior până la
extremitatea lui distală. Predomină în regiunea fesieră şi la coapsă. După
această fază extensivă urmează faza regresivă, în care durerea se retrage,
fixându-se în teritoriul superior sau inferior al sciaticului.
Traiectul durerii este diferit, după sediul herniei dacă iradiază în
partea anterioară a coapsei, oprindu-se în fată internă deasupra
genunchiului (mai rar trece puţin şi pe faţa internă şi superioară a gambei),
iar uneori iradiază în plica inghinală şi scrot; aceasta pledează pentru o
hernie la L2-L4 mai ales dacă există şi diminuarea reflexului rotulian.
 Durerea iradiată în regiunea sacro-iliacă, în fesa şi pe faţa
posterioară a membrului inferior este caracteristică pentru herniile
ultimelor două discuri (L4-L5) mai ales dacă reflexul ahilian este diminuat.
Modul cum durerea iradiază în plantă depinde de sediul herniei: hernia de
la L4/L5, durerea se localizează pe partea externă a gambei, pe regiune
externă a piciorului şi pe faţa dorsală a acestuia până în dreptul primului
spaţiu interosos; în herniile de la L5-S1, durerea este localizată pe faţa
posterioară a gambei, în plantă şi în călcâi.
Durerile pot avea o intensitate variabilă, pot fi continui (hernie mare)
sau intermitente (hernie mică). Durerea intermitentă are caracter de fulger,
iar cea continuă este lancinantă constructivă. Alteori are caracterul unei
senzaţii de amorţeală dureroasă proiectată mai ales în plante şi în degete,
în timpul crizei, bolnavul poate percepe durerea sudă continuă, peste care
uneori se suprapun dureri vii, în crize.

Factorii ce pot reactualiza sau accentua durerea sunt: eforturile, tusea,

strănutul. Durerea e rebelă la tratamentul conservator. Un caracter al
herniei de disc lombare îl constituie evoluţia în două etape a sindromului
dureros: lombagie şi sciatică (simptomatologie bipolară-de Seze).
Intermitenţa durerilor este un alt caracter al herniei de disc lombare. Când
există numai dureri lombare, fazele de acalmie sunt scurte, crizele
dureroase se prelungesc şi apoi devin continui. Declanşarea crizelor nu se
poate atribui totdeauna unei singure cauze. Uneori se găseşte cauza, dar
alteori nu se poate pune în evidenţă.
Un alt caracter al durerii în hernia de disc lombară este modificarea
ei în anumite poziţii ale corpului, în faza incipientă. Mersul, staţiunea
prelungită, poziţii şezând, decubit dorsal sau ventral, schimbarea de poziţie
accentuează durerile, pentru că se accentuează protuzia discului. Decubitul
lateral în cocos de puşcă şi poziţia de supra-repaos determină coloana
lombară să devină cifotică şi să amelioreze durerea. Staţiunea în picioare
provoacă dureri, deoarece în această poziţie greutatea corpului se
transmite aproape integral ultimilor discuri lombare, în hernia de disc
lombară, această poziţie a corpului tinde să mărească hernia discului,
comprimând şi mai mult rădăcinile astfel încât durerea se accentuează. În
poziţie şezând prelungită greutatea corpului se transmite în special asupra
ultimelor discuri lombare. Când bolnavul încearcă să se ridice, el tinde să
să pună coloana lombară în lordoză, cea ce duce la accentuarea pensării
posterioare a discului. Decubitul ventral poate da uneori dureri, deoarece în
această poziţie, lordoza lombară se exagerează la maximum, fapt ce
accentuează hernia discului şi compresiunea pe rădăcină. Durerile în raport
cu unele mişcări şi cu poziţia corpului variază, după cum este vorba de o
hernie în faza de iritaţie radiculară, de compresiune radiculară sau
complicată cu arahnoida.
Poziţia de supra-repaus (decubit dorsal cu gambele flectate, perna
sub genunchi, capul şi umerii sprijiniţi pe altă pernă, pentru a produce
cifoza lombară), scoate ultimele vertebre sub greutatea corpului, aduce
coloana lombară în poziţie de repaus complet şi produce o cifoză
moderată; din această cauză spaţiile intervertebrale se îngustează în partea
lor posterioară şi în consecinţă hernia se reduce spontan (se produce
astfel amelioararea rapidă, dar puţin durabilă a durerilor).
II. Parasteziile traduc un proces de compresiune radiculară şi
constituie un simptom precursor parezei; apariţia lor indică urgenţa
intervenţilor chirurgicale.

FORME CLINICE
Hernia de disc clasică. Apare la tânărul sănătos, după un traumatism
al coloanei vertebrale, imediat sau la scurt interval un lumbago acut cu
contractura musculară, paravertebrală, care durează de la câteva ore până
la câteva zile, cu intensităţi variabile. Durerea depinde de intensitatea
traumatismului, şi cedează la repaus, calmante, căldură şi infiltraţii locale
cu novacaină. Când intervine un nou factor mecanic sau congestin,
lombalgia se poate repeta, la intervale de luni sau ani, cu intensitate şi
durată din ce în ce mai mare. De obicei după al 2,3,4- lea puşeu se adaugă
şi o sciatică care poate însoţi toate crizele în acelaşi membru, bilateral sau
alternativ. De obicei, după mai multe crize, în perioada aşa-zisă acalmie,
persistă o jenă lombară sau chiar o durere a membrului inferior.
Henia de disc cu sciatica alternată sau basculantă prezintă în
evoluţie crize dureroase de sciatică alternantă, caracteristice herniei de
disc.
Hernia de disc cu sciatica bilaterală de la început unilaterală şi apoi
bilaterală. Se constată manifestări pluriradiculare, bilaterale, uneori cu
predominanţă de o parte (se observă frecvent atrofie musculară, tulburări
de sensibilitate, cu modificări de reflexe). Aceasta formă se întâlneşte în
herniile mediane sau justamediane la L3 şi L4.
Sciatica bilaterală sau basculantă denotă o compresiune
intrarahidiană şi niciodată nu este de origine reumatismală.
Hernia de disc sub radăcină dă uneori scolioză, fără semne neurologice
(reflexele miopatice şi sensibilitatea sunt normale) iar uneori nu există nici
măcar o contractură, durerile dominând tabloul clinic.
Hernia de disc cu sciatica paralizantă. În cursul bolii se poate instala
pareza, care poate fi monoradiculară (cea mai frecventă este a rădăcinii L5)
sau poate prinde două sau chiar mai multe rădăcini. În această
eventualitate, pareza este mai gravă.
Paralizia izolată a rădăcinii S1, este mai rară, se observă paralizia
muşchilor lojei posterioare a gambei, flexia piciorului pe gamba nu poate fi
făcută sau este limitată, bolnavul nu se poate ţine pe vârful piciorului
(semnul Ciray); dacă stă în picioare nu poate detaşa călcâiul de planul
solului, adducţia directă a piciorului şi flexia degetelor sunt imposibile;
reflexele şi medioplantar sunt abolite.
Paralizia biradicuşară L5-S1. Flexia şi extensia piciorului nu sunt posibile.
Există un stepaj complet. Apare de obicei în herniile mediane sau în heniile
laterale multiple.
 Forma paraplegică. După o fază algică iniţială, se instalează uneori o
fază paralitică, care caracterizată prin paraplegie, tulburări sfincteriene,
anestezice de tip radicular. În faza paralitică, durerile trec pe al doilea plan
sau chiar pot dispărea.

Hernia de disc asociată cu alte afecţiuni vertebro-medulare (tumori

medulare, chisturi hidatice vertebrale, tumori vertebrale, angiomi
vertebrali).

EXAMENE PARACLINICE
Lichidul cefalorahidian obţinut prin puncţie lombară între L5-S1, este
adesea normal, rareori se constată hiperalbuminoza.
Examenul radiologic evidenţiază două categorii de modificări ce pot
coexista cu hernia (sacralizări spina bifidă, spondilolistezia) şi semne de
prezumţie (scolioza dispariţia curburii lombare, pensarea globală a discului
paravertebral) care pledează pentru o hernie intrarahidiană. Absenţa
acestor modificări nu elimină însă posibilitatea unei hernii de disc. În
acelaşi timp, acest examen ajută să elimine morbul Pott sau cancerul
vertebral, care adesea se manifestă clinic printr-o sciatică sau o lombalgie,
care pot fi confundate cu hernii de disc.
Examenul radiologic cu ajutorul substanţelor de contrast (mielografia şi
radiculografia) arată, în cazul herniilor de disc, semne de certitudine , care
în acelaşi timp permit şi localizarea leziunii. 27

DIAGNOSTIC
Diagnostic pozitiv. Acest diagnostic se pune pe baza datelor culese din
anamneza (eforturi fizice), evoluţia în două etape: (lumbago, apoi sciatică),
apoi crize, modificarea durerilor în raport cu poziţia corpului.
Diagnostic de localizare se face pe baza semnelor clinice obiective, la care
se asociază examenele complementare (radiografia, mielografia, examenul
L.C.R), vor fi rezervate unor cazuri care prezintă circumstanţă specială.
Diagnosticul diferenţial. Este bazat pe date clinice şi radiologice. Se vor
elimina: sindromul sciatic, dat de diverse alte afecţiuni (medulare,
vertebrale, sciatice sau parasciatice) şi durerile localizate în membrul
inferior, date de o pseudosciatică şi de algii simulate.
Afecţiunile medulare dau dureri mai mari noaptea în decubit, din această
cauză bolnavul preferă să meargă sau să doarmă în fotoliu (durerile
nocturne se întâlnesc doar excepţional în herniile de disc). Evoluţia lentă şi
progresivă a simptomelor, absenţa modificărilor radiologice caracteristice
pentru hernie, durerile în decubit, care se ameliorează când bolnavul
merge, disocierea albuminocitologică, oprirea lipiodulului la nivelul
corpului vertebral, sunt elemente pe care se poate pune diagnosticul de
tumoare medulară.
Granuloamele spaţiului epidurar (tuberculoza, bruceloza, etc.) se
deosebesc uşor de herniile de disc prin evoluţia bolii alterarea stării
generale; toate aceste afecţiuni având o origine infecţioasă.
Arahnoiditele simple au evoluţia lentă, progresivă cu dureri radiculare sau
cordonale, manifestate printr-o sciatică continuă. Există în plus tulburări de
sensibilitate, pareze, tulburări sfincteriene, care dau un tablou clinic de
compresiune. Lipseşte contractura musculară, ca şi scolioza.
Hematomielita apare după un traumatism vertebral, o cădere sau un efort
mare. Semnele neurologice apar rapid (pareza, tulburări de sensibilitate
disociate).
Screloza în plăci, în forma dureroasă, prezintă dureri radiculare în
membrele inferioare, asociate cu contractura musculaturii lombare şi
limitarea mişcărilor. În evoluţia bolii se pot întâlni perioade de resimţire.
Absenţa traumatismului iniţial, prezenţa altor semne discrete neurologice
uşurează diagnosticul. Uneori datorită eforturilor, un bolnav de screloza în
plăci poate face şi o hernie de disc.
Tbesul dorsal dă dureri fulgerante în unul sau în ambele membre inferioare.
Infecţia specifică în antecedente, modificări neurologice, reflexele ahiliene
abolite, absenţa traumatismului şi contracturii muşchilor paravertebrali
sunt elemente care arată originea bolii. 28

Periradiculita cronică sau fibroza tecii radiculare, datorită unor procese

inflamatoare, degenerative sau vasculare, prezintă aceleaşi simptome ca şi
în hernia de disc în puşeuri, dar totdeauna dă numai simptome iritative şi
niciodată de compresiune. 29

. TRATAMENT
Tabloul clinic de hernie de disc trebuie încadrat în una din cele două grupe
nosografice: hernis de disc simptopatica şi hernie de disc boala. Această
încadrare este foarte importantă în cea ce priveşte tratamentul şi
pronognosticul.
Hernia de disc boala, reprezintă forma clasică, în care traumatismul are
rolul declanşator predominant, iar hernia la rândul ei are rolul determinant
în manifestarea clinică. Leziunile de nivelul regiunii interdisco-ligamento-
apofizare sunt secundare şi minore. La radiografia coloanei vertebrale se
constată de cele mai multe ori o coloană normală. Se poate vedea o
pensare cu o discartroză secundară, ciocuri osteofitice uni / sau bilaterale
la nivelul herniei. Toate aceste hernii de disc trebuie operate, iar rezultatele
sunt bune în 95% din cazuri.
Hernia de disc simptomatică sau atrodiscopatia vertebrală este o
manifestare secundară, în cazul unor leziuni situate în defileul interdisco-
ligamento-apofizar sau care pot cuprinde întreaga coloană vertebrală.
Leziunile pot fi de natură inflamatoare, degenerativă sau circulatorii. La
începutul bolii, simptomele de lobosciatică sunt iritative fiind o consecinţă
a procesului anatomopatologic situat în regiunea interdisco-ligamento-
apofizare. Discul intervertebral, deşi suferă un proces de involuţie poate
face faţă funcţiei sale, dar apariţia leziunilor la nivelul regiuni interdisco-
ligamento-apofizare duce la o deteriorare accentuată a discului şi la orice
mic efort fizic se produce o hernie de disc care dă simptome de
compresiune. Prin urmare simptomele de compresiune sau deficit radicular
sunt un efect asupra procesului inflamator din zona interdisco-ligamento-
apofizare combinat cu o hernie de disc secundară.
Hernia de disc simptomatică se bănuieşte când traumatismul lipseşte şi
există deteriorarea mascată a discurilor intervertebrale. Se va opera doar
dacă tratamentul conservator este ineficace sau dacă fenomenele de
compresiune şi de deficit sunt nete. După operaţie leziunea primară
anatomopatologică se poate extinde sau poate lua chiar o aliură acută,
astfel se explică de ce unii bolnavi au dureri mari în perioada
postoperatorie. În asemenea cazuri tratamentul operator se completează cu
un tratament post operator medical şi fizioterapic corect, intens şi de lungă
durată. Herniile de disc simptomatice operate sau vindecat în mai puţin de
50% din cazuri.
În unele forme de hernie de disc simptomatică în faza iritativă, care nu
cedează după tratament medical se face laminectomie decompresivă
(ridicarea lamelor vertebrale, extirparea ligamentului galben, coagularea
vaselor, etc.) , cere întrerupe unele arcuri reflexe şi astfel este posibil ca
durerea să cedeze.

Tulburările de circulaţie de la nivelul cicatricei operatorii din regiunea

interdisco-ligamento-apofizare sunt responsabile de crizele de
lombosciatică iritativă care apare după un efort, frig, etc., la bolnavii operaţi
de hernie de disc cu luni sau ani înainte. Tratamentul herniei de disc
lombare este medical sau medico-chirurgical, depinzând de faza în care se
găseşte boala şi modul ei de evoluţie (dacă progresează, este staţionară
sau regresează). La instituirea tratamentului se va avea în vedere de când
datează ultima criză şi cât a durat.
TRATAMENT MEDICAMENTOS
Se vor administra analgezice sau antiinflamatori. Acestea sunt
eficiente datorită fenomenelor congestive periherniare şi radiculare. Se
folosesc atât antiinflamatoare nesteroidiene ca Aspirina, Indometacid,
Naproxen, Ibufrofen, cât şi glucocorticiozi administraţi oral (Prednison 30-
40 mg/zi) sau local (paravertebral sau epitular). Se mai pot administra
decontracturante precum: Clorzoxazon, Mydocalm, Myolastan.
Aspirina este un antiinflamator foarte folosit datorită eficienţei mari şi a
toxicităţii reduse. Efecte adverse: deoarece Aspirina prelungeşte timpul de
sângerare 4-7 zile este contraindicată cu o săptămână înainte intervenţiilor
chirurgicale: cel mai frecvent efect advers este iritaţia gastrică, fenomen ce
poate fi atenuat prin administrarea medicamentului postprandial, dizolvat
în lichid.
Se poate face rahianestezie ( cu 1,5 ml. Novocaina 8% pentru adulţi)
cu repaus total pe pat tare timp de 3 zile în poziţie de relaxare musculară
completă. Rahianestezia face să dispară contractura lombară, cedarea
edemului rădăcinii şi a discului, ameliorează tulburările vasculare. Criza
poate trece complet, parţial sau poate persista neinfluenţată. Dacă unele
simptome persistă se aşteaptă câteva zile în repaus, deoarece acestea pot
ceda treptat. Dacă o parte din simptome persistă, se recomandă poziţia de
suprarepaos (cu genunchi flectaţi), adică o poziţie de lordoză mionimă sau
chiar de cifoză lombară. Aceasta este poziţia de relaxare minimă a
muşchilor lombari şi o deschidere a spaţiilor lombosacrate. Pentru a obţine
dispariţia contracturii musculare, se fac infiltraţi paravertebrale cu
Novocaină (40-100 ml., soluţie 1%) de 2-3 ori pe săptămână Novocain
soluţie 1% în rădăcina suspectată de compresiune la 2 zile (în total 4-6
injecţii). Novocaina se poate asocia cu iod şi sulf (Thyiodocain). Injecţiile
paravertebrale cu Novocaină au drept scop blocajul fibrelor nervoase. Se
mai administrează: antinevralgie, vitamina B1-200mg, hidrocortizon
intramuscular epidural sau în disc.
 PARTEA A II- A

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII
.1. Scopul şi obiectivele cercetării
Scopul acestei lucrări a fost evidenţierea importanţei şi a rolului kinetoterapiei si
a programelor de kinetoterapie în vederea recuperării pacienţilor c hernie de disc
operată
În această idee obiectivele cercetării au fost:
1. Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a
temei.
2. Stabilirea ipotezei de cercetare şi mijloacele prin care ea va fi verificată.
3. Înregistrarea rezultatelor obţinute şi interpretarea lor.
4. Stabilirea concluziilor pe baza rezultatelor obţinute în urma aplicării
programelor de kinetoterapie
II.2. Sarcinile lucrării
În vederea etapizării analitice a cerinţelor prezentei lucrări de dizertaţie am
stabilit următoarele sarcini:
 indentificarea subiecţilor aleşi
 documentarea teoretică asupra cazurilor experimentate
 stabilirea obiectivelor, metodelor şi mijloacelor de acţionare
 implementarea tehnicilor re recuperare
 evaluarea finală şi prezentarea datelor.

II.3. Ipoteza lucrării

Considerăm că aplicarea unor programe corecte de exerciţii va duce în
timp la o recuperare foarte buna şi posibilitatea reluării activităţilor fizice zilnice ţi
condiţii optime
II. 4. Metodele de cercetare
II. 4. 1. Metoda studiului bibliografic
Studiul bibliografic reprezintă o componentă a documentării prealabile, ce
se ocupă cu studierea literaturii de specialitate având drept scop obţinerea unor
informaţii şi a unor posibile sugestii de rezolvare cu privire la tema interesată.
Pentru stabilirea obiectivelor şi scopului acestui demers ştiinţific a fost
nelipsită documentarea bibliografică riguroasă cu referire la cercetările efectuate
până acum în acest domeniu şi rezultatele acestora.
Documentarea bibliografică a fost necesară pe tot parcursul cercetării în
vederea elucidării teoretice a unor probleme sau fenomene nou apărute sau din
dorinţa introducerii unor noi tehnici şi metode de lucru şi mai adecvate decât cele
utilizate până acum. Informaţiile utile, necesare nouă, au fost obţinute prin
studierea unor surse informaţionale, cum ar fi: cărţile şi revistele de specialitate,
internetul, menţionate desigur în lista bibliografică.
Datorită documentării bibliografice a fost posibilă fundamentarea teoretică
a observaţiei, fiind folosită la rândul ei ca metodă de cercetare.

II. 4. 2. Metoda observaţiei

Observaţia este o comtemplare a lumii înconjurătoare, intenţionată,
metodică, analitică, planificată, programată şi sistematizată, care constă într-un
sistem de date şi care ne creează anumite predicţii sub formă de idei sau
ipoteze, care se înmulţesc în timp, în măsura în care anumite fenomene se
cunosc foarte puţin sau chiar deloc.
Observarea a fost aplicată procesului de cercetare pentru a vedea
rezultatul observabil al persoanei cu celulită supusă testărilor şi programului
kinetic. Datorită faptului că observaţia reprezintă o metodă de cunoaştere
ştiinţifică a realităţii, datele obţinute în urma observaţie au fost prelucrate raţional.

II. 4. 3. Metoda studiului de caz

Studiul de caz reflectă modalitatea în care aspectele teoretico-
metodologice se îmbină cu aspectele sigure, pragmatice ale unui caz concret.
Înainte această metodă era considerată că nu dă dovadă de suficientă precizie,
obiectivitate şi rigoare, fiind multă vreme dată la o parte, dar în ciuda acestor
prejudecăţi, studiul de caz în prezent este utilizat la scară largă în cercetarea
ştiinţifică.
Metoda studiului de caz a fost folosită de F. Le Play la sfârşitul secolului
trecut, care a avut o mare influenţă asupra ei, devenind astfel un instrument de
cercetare descriptivă a unui caz (individ, program, instituţie, organizaţie, situaţie
etc.) cu aplicarea tehnicilor observaţiei, culegerea datelor pe teren, interviul,
studiul documentelor etc. Forma obişnuită a studiului de caz foloseşte un singur
individ, unic în felul său.
Scopul acestei metode este de a determina caracteristicile unice ale
subiectului sau condiţiei şi să ajute la crearea unor situaţii asemănătoare. De
obicei generalizările nu sunt justificate cu privire la unul sau mai multe cazuri,
având în vedere variabilitatea subiecţilor şi situaţiilor, precum şi lipsa de control a
acestora de către cercetător.
Am utilizat această metodă în demersul nostru ştiinţific în vederea
identificării gradului celulitei, dar şi a măsurilor ce se impun în vederea eradicării
acesteia.

II. 4. 4. Metoda testelor

Această metodă presupune utilizarea unor teste specifice cu scopul de a
evalua capacităţiile unui individ.
Testul este proba standard ce presupune determinarea cât mai precisă a
gradului de dezvoltare a unei însuşiri fizice sau psihice. Evaluarea acestei
însuşiri se realizează prin raportarea ei statistică la situaţia altor subiecţi, ce
rezultă o clasificare a subiectului, de tip cantitativ sau tipologic.
Afişarea testelor presupune stabilirea scalei valorice a rezultatelor unei
populaţii sau eşantion. Pentru aflarea locului subiectului pe scara testului este
necesară compararea scorului individual cu scorurile etalonului.
Etalonarea se realizează prin două procedee şi anume: prin procedeul
normalizării, în funcţie de abaterea standard, când valorile sunt distribuite
normal, şi prin procedeul decilării sau centilării, când curba distribuţiei este
asimetrică. Termenul de etalon mai poate fi înlocuit şi cu denumirea de scală, în
înţelesul de serie progresivă de valori, construită în raport cu un tip standard,
bazate pe grupe de sexe, vârstă sau criterii.
În concluzie, testul este deci o probă standardizată şi etalonată, fiind astfel
utilizat ca instrument de măsură în diferite domenii.

II. 4. 5. Metoda convorbirii

Interviul anamnestic, numit şi convorbire pentru diagnosticarea
persoanei, necesită o atenţie specială, datorită importanţei sale, întrucât fiind
unul dintre instrumentele foarte mult utilizate în clinică şi în educaţie fizică şi
sport.
Obiectivele convorbirii, după Chair Antonelli (1973) sunt:
 verificarea, controlul şi interpretarea datelor psihometrice;
 găsirea elementelor (informaţiilor) care nu pot fi obţinute şi apreciate în alt
mod;
 sistematizarea şi stabilirea din datele culese a structurii ansamblului;
 furnizarea de informaţii şi sfaturi pentru subiect, pentru
a-şi cunoaşte mai concret personalitatea şi relaţia lui cu lumea exterioară.
Anamneza constă in descrierea amănunţită a modului de apariţie şi
desfăşurare a suferinţelor actuale ale bolnavului, dar şi a unor fapte sau
evenimente precedente.
Ea se bazează pe abordarea subiectului şi stabilirea cu acesta a unor
relaţii de încredere, oferindu-i acestuia starea de bine şi siguranţa necesară.
Anamneza presupune următoarele obiective: evidenţierea
simptomatologiei dominante (în cazul nostru în sfera dermatologică), a istoricului
afecţiunii, a antecedentelor generale (personale patologice, heredocolaterale
patologice, condiţii de viaţă, profesie şi condiţii de muncă, deprinderi alimentare,
consum de alcool, fumat, regim de activitate fizică etc.)
II.5. Designul cercetării

Anamneză
Nume: A
Prenume: S
Vârstă: 34
Ocupaţie: SOFER
Diagnostic clinic: hernie de disc L4-L5 operată
Antecedente personale fiziologice: nu se cunosc
Istoricul bolii: este internat pe sectia Neurochirurgie pe data de 22 .06.2013 cu
diagnosticul de “Hernie de disc lombara” .
Pacientul este casatorit de 7 ani si are 2 copii de profesie este sofer
Pacientul se interneaza pentru acuze algice in urma unui efort fizic intens .
Pana in prezent pacientul nu a mai suferit nici o interventie chirurgicala , este agitat
din pricina acestui lucru , pacientul vorbeste foarte mult cu sotia la telefon si nu se
poate odihni din cauza dureri .
.La internare au fost masurate functiile vitale si vegetative si s-au optinut urmatoarele
valori;
1 TA= 125/ 70 mmHg
2 R = 19 batai /minunt
3 P=78 batai/ minunt
4 T= 37,2C

Anamneză
Nume: T
Prenume: A
Vârstă: 50
Ocupaţie: croitoreasă
Diagnostic clinic: hernie de disc

Antecedente personale fiziologice: obezitate, diabet zaharat.

Istoricul bolii: internata pe sectia neurochirurgie pe data de 13.04.2011 cu

diagnosticul de „HERNIE DE DISC LOMBARA ”..
Pacienta T.A sa internat in urma unei crize de durere ,la nivelul coloanei
lombosacrate , in urma unui efort fizic , pacienta prezentand si parestezii , care au
determinato sa se prezinte la urgenta . Pana in prezent pacienta nu a mai suferit nici
o interventie chirurgicala , este foarte agitata atat din pricina actului chirurgical , cat
si din pricina unor probleme familiale
.La internare pacienta prezenta urmatoarele valori ale functiilor vitale ;
TA=140\70 mmHg
R=18 respiratii \minunt
P=78 batai\minunt
T=37,3 C

Anamneză
Nume: C
Prenume: A
Vârstă: 27
Ocupaţie: este inginer constructor si activeaza in cadrul unei firme de costructii
Diagnostic clinic: hernie de disc

Antecedente personale fiziologice: lombalgie cronica

Istoricul bolii: este internat pe sectia Neurochirurgie pe data de 01.01.2011 cu

diagnosticul de „ HERNIE DE DISC LOMBARA ”.
Pacientul se interneaza pentru acuze algice la nivelul coloanei lombosacrate
dupa un efort fizic asociat cu flexia si rotatia coloanei vertebrale prezinta si
parestezii , durerea si paresteziile sunt accentuate de ortostatism , tuse stranut ,
partial ameliorate de repaus
La internare pacientului i-au fost masurate functiile vitale optinanduse
urmatoarele valori ;TA =140 \185 mm Hg
R=20 res \min
P= 78 b \min
T=37,5 C

Obiective de tratament:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

Simptomele unei herni discale sunt în raport cu mărimea şi localizarea

materialului hernial. Protruzia laterală limitată la un singur spaţiu intervertebral
produce semne din partea unei singure rădăcini. O protruzie pe linia mediană în
regiunea lombară poate comprima o singură rădăcină, rădăcinile de ambele părţi
ale unui segment sau toate rădăcinile cozi de cal.
Protruziile mici aşezate lateral în regiunea cervicală, de obicei la nivelul
vertebrei C6 sau C7 pot comprima o singură rădăcină, dar canalul vertebral fiind
îngust, la acest nivel apar şi semne de compresiune imediată.
Sciatalgia de origine discală apare de obicei la bolnavii care au un trecut
patologic lombar, care au făcute de multe ori accese de lombalgii, de multe ori
după un efort brusc. După o mişcare greşită lombalgiile se repetă declanşate de
cele mai multe ori de un efort, durerea are tendiţă de coborâre, să se întindă spre
regiunea fesieră apoi de-alungul asciaticului. De multe ori durerea este
intermitentă, perioadele cu dureri alternând cu perioade caracterizate numai
printr-o fibră dureroasă sau fără dureri.
 Aparitia disfuncţiilor urinare sau intestinale impun intervenţia chirurgicală de
urgenţă, pentru a nu se ajunge la pierderea definitivă a funcţiei.
Adesea cel mai dificil aspect al evaluarii pacienţilor cu simptome de hernie de
disc centrală este diferenţierea de un lumbago acut musculoligamentar.
Acesta din urma produce durere exacerbata la ortostatism si la mişcările de
rotaţie ale coloanei, în timp ce durerea cauzata de HDL se accentueaza la
poziţiile care cresc presiunea pe inelul fibros, cum ar fi poziţia sezândă, flexia
trunchiului. Muşchii paravertebrali sunt contractaţi, iar mişcările coloanei
vertebrale sunt limitate. În mai multe cazuri durerile sunt mai accentuate
noaptea. Există parestezi în picior, nu există semne de deficit motor şi nici
tulburări ale sensibilităţii obiective.
Uneori o hernie discală poate produce la începutul evoluţiei ei o durere
intermitentă tipică, după un parcurs de 30-50 m. Altele au simptomele unei dureri
intermitente ale cozi de cal care apare în timpul mersului.
Repausul în poziţie alungită, pe un pat tare, cu gambele în (mişcare) uşoară
flexie în poziţie de hamac, poziţie care măreşte spaţiul intervertebral posterior ce
poate calma durerea. Uni bolnavi găsesc atitudini antalgice, uneori bizare.
Hernia de disc lombară se caracterizează în majoritatea cazurilor prin dureri
unilaterale, dar există cazuri şi cu dureri bilaterale.
Cu toate că hernia de disc lombară se poate produce la orice disc lombar, cea
mai frecventă este cea a ultimelor două spaţii lombare. În unele discopatii se
întâlneşte o durere inghinală şi anume au o frecvenţă egală în herniile L 4-L5 şi L5-
S1.
Sciatalgia prin compresiunea rădăcinii L 5 dă o localizare mai precisă şi durere
în partea inghinală laterală sugerează o hernie de L 5, pe lângă durerea inghinală
perineală de S1. Hernia de disc se produce de cele mai multe ori lateral. Hernia
mediană este rară deoarece ligamentul este cel mai puternic pe linia mediană şi
deci protruzia se face de preferinţă lateral.
Reflexul ahilian poate fi abolit şi să existe o hipoextezie în domeniul rădăcinii
senzitive sacrale. Scolioza antalgică în poziţia ortostatică s-ar face cu inflexie
lombară către membrul sănătos, în caz de compresiune pe L 5 (scolioză
încrucişată) şi de partea membrului bolnav, în caz de compresiune pe S 1
(scolioză analogă).
În hernia de disc lombară se vede uneori o uşoară amiotrofie a gambei în
cazurile acute, membrul inferior este rece şi există o diminuare a amplitudinii
pulsaţiilor arteriale.
La nivelul celui de-al partrulea spaţiu lombar se constată:
 Durere la percuţia apofizei spinoase a celei de-a patra vertebră
lombară;
 Reflexul ahilian şi rotulian normal;
 Când sunt prinse mai multe rădăcini, reflexul tibian posterior este
diminuat sau absent;
 Pareza extensiei halucelui şi a piciorului;
 Hipoextensia pe faţa exterioară a gambei şi a halucelui.
Reflexul rotulian este diminuat în herniile celei de-a patra vertebră lombară,
probabil datorită unei căi reflexe anormale. Uneori hernia discului celei de-a patra
vertebră lombară atinge atât rădăcinile patru cât şi rădăcinile cinci, în drumul lor
în jos spre punctele sinergice.
La nivelul celui de-al cincelea spaţiu lombar se constată durere la percuţia
apofizei spinoase a celei de-a cinea vertebră lombară, reflexul ahilian diminuat
sau absent, pareza gastroenemianilor şi a solearului, hipoestezie pe marginea
laterală a piciorului şi a gambei la nivelul degetelor 3, 4, şi 5.
În concluzie diagnosticul este pozitiv în hernia de disc lombosacrată se
bazează pe:
 Durerii lombosacrate iradiate pe faţa posteriaoră a membrului
inferior şi exacerbate de mişcări, tuse sau de efort;
 Deficit de forţă musculară, hipoestezie, hipoflexie la nivelul
membrului inferior;
 Nervul sciatic dureros la presiune şi la elongaţie (prin ridicarea
membrului inferior extins);
 Proteinorahia poate fi crescută;
 Mielografia evidenţiază modificări caracteristice.
b). Investigaţii paraclinice – examen radiologic, probe de laborator.

Examenul radiologic – al coloanei vertebrale arată absenţa încovoierilor

normale ale coloanei, prezenţa unei scolioze, modificări artrozice, pensarea
spaţiilor intervertebrale a nodului Schmarch, şi în regiunea cervicală îngustarea
spaţiilor intervertebrale în poziţiile oblice. Singura pensare, îngustarea unui
spaţiu intervertebral nu este suficientă pentru a pune diagnosticul de hernie
discală. Totuşi o îngustarea a spaţiilor intervertebrale a regiunei cervicale
împreună cu o coloană vertebrală dreaptă care a pierdut din curbaţia ei normală
are o mai mare valoare de diagnoză decât acelaşi aspect în regiunea lombară.
Modificări hipertrofice la nivelul spaţiului intervertebral nu sunt caracteristice
pentru o hernie discală.
Semnele radiologice ale leziunii degenerative discale nu demonstrează însă în
mod sigur că simptomele clinice sunt datorate caracterelor anormale ale herniei.
Radiografia coloanei ne permite să diferenţiem hernia discală de tumori
medulare benigne care erodează pedunculii, lamele sau corpurile vertebrale, de
spondilosistezie, de spondilita deformantă; toate aceste afecţiuni pot genera
sciatalgii care se pot confunda cu hernia de discală.

Examenul lichidului cefalo-rahidian – arată o uşoară hiperproteinorahie sub

0,50%. În cazul că valorile sunt mai mari trebuie eliminată posibilitatea existenţei
unei neoformaţii. Totuşi există cazuri de hernii mari care dau un bloc
subarahnoidian în care proteinorahia poate depăşi un gram la mie.

Mielografia – cu substanţe de contrast pune în evidenţă hernia discală.

Defectele de umplere a tecilor rădăcinilor indică existenţei unei hernii laterale.
Defecte ale conturului spaţiului subarahnoidian sau întreruperea totală descrierii
substanţei de contrast, se văd în hernii mari şi toate median.
Examenul funţtiei motorii si senzitive şi examenul reflexelor poate duce la
determinarea nivelului rădăcinii afectate.
 Examinarea coloanei lombare pe nivele neurologice ajuta la localizarea sursei
simptomatologiei.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Hernia de disc toracică este mai rară decât hernia de disc cervicală.
Herniile laterale dau dureri de-alungul unei rădăcini toracice. Herniile de linie
mediană pot da o paraplegie cu tulburări mari de sensibilitate obiectivă.
Durata unui puseu de sciatalgie în urma unei hernii discale este variabilă.
Uneori puseul acut trece în una-două-trei luni în urma unui tratament fizico-
terapeutic şi mai ales a unui repaus prelungit care favorizează reducerea herniei.
Alteori, hernia devenind ireductibilă, durerile persistă fără nici o tendinţă de
ameliorare, necesitând o intervenţie chirurgicală. În alte cazuri, durerile se
calmează până la urmă, uneori chiar după luni şi ani de zile, lăsând după ele o
atrofie definitivă a muşchilor gambei şi o pareză distală, de cele mai multe ori în
domeniul sciaticului popliteu extern (sciatică paralizantă).
Există de multe ori tendinţa de vindecare spontană a herniei discale. După
câteva remisiuni durerea nu mai revine. Vindecările spontane pot fi datorate
vascularizării mesei herniate.
Diagnosticul unei hernii de disc se pune pe date anamnezice, clinice şi de
laborator. Asemănarea este de cele mai multe ori caracteristică. Accesul acut de
sciatalgie apare brusc, după un efort în care coloana vertebrală a fost supra-
solicitată într-un efort de hiperflexie sau hiperextensie.
Bolnavul a mai avut antecedente, accese mai mult sau mai puţin intense, de
mai lungă sau scurtă durată, de lombalgii sau sciatalgii cu tendinţe de remisiune,
cu puseuri repetate mai mulţi ani în şir.

V. TRATAMENT:
1. TRATAMENT PROFILACTIC: (obiectivele recuperării herniei de disc).

În primul rând trebuie corectate tulburările statice ale coloanei vertebrale

cervicale prin gimnastica posturală, prin adoptarea unuor asemenea poziţii
corijate care să pună discul intervertebral în repaus, ex: „exerciţii în dublă
bărbie”, care este exerciţiul de reeducare posturală cel mai frecvent folosit.
În decubit dorsal se alunecă ceafa pe sol, coborând şi retrăgând bărbia,
tinzând la aplicarea cefei pe podea şi oscilând o inspiraţie toracică înaltă.
Vom explica bolnavului cum trebuie să ia o poziţie corectă a capului, a gâtului,
coloanei dorsale şi a umerilor, atât în decubit cât şi în ortostatism.
Nu trebuie uitat că statica coloanei vertebrale nu poate fi corectată izolat, ea
depinzând şi de starea curburilor vertebrale subiacente.
În general pe măsura prognosticului, reducerii prin gimnastcă, se tinde a se
scade progresiv înălţimea pernei. În plus se interzic bolnavului mişcările bruşte,
antrenând coloana cervicală, ridicarea de greutăţi care solicită musculatura
cervicală, comprimând discurile.
Poziţiile defectuase ale coloanei cervicale menţinute prea mult timp şi care de
asemenea favorizează compresiunile, este necesar ca la anumite intervale să fie
întrerupte pentru câteva minute, efectuându-se câteva mişcări de extensie
axilară sau repaus în poziţie corijată. De asemenea bolnavul va prefera fotoliile
care au sprijin pentru cap, dacă are şi cervica-brahialgii, va sprijinii antebraţul pe
spătarul fotoliului pentru a uşura solicitarea muşchilor subspinoşi ai umărului, prin
greutatea membrelor.
Tratamentul conservator este indicat în 80-90% din cazurile de sciatalgie prin
hernie discală lombară. Cel mai bun tratament conservator îl constituie repausul
prelungit la pat. În cazurile mai puţin grave se recomandă purtarea unui corset
ortopedic.
2. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS.

Trebuie încercat în fiecare caz de hernie, cel chirurgical rămânând rezervat

cazurilor grave şi masive de comprimare medulară sau herniilor care au rămas
multă vreme rezistente la tratamet.
Terapia epidurala cu steroizi a fost raportată ca favorabilă în herniile de disc
cu radiculopatie.

Ca medicamente se recomandă:
 Analgetice
 Antiinflamatoare nesteroidiene sau steroidiene
 Decontracturante (diazepam, clorzoxazonă, midocalm)
 Infiltraţii locale cu anestezice (xilină)

Tratamentul conservator este indicat în 80-90% din cazurile de sciatalgie prin

hernie discală lombară. Cel mai bun tratament conservator îl constituie repausul
prelungit la pat. În cazurile mai puţin grave se recomandă purtarea unui corset
ortopedic.

3. TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL.

Chiar daca majoritatea pacientilor pot fi tratati conservator, unii nu raspund la

acest tip de terapie sau au simptome care trebuie sa conduca spre actul
chirurgical.
Când există semne de comprimare medulară, tratamentul chirurgical este
indicat de urgenţă
Orice decizie în acest sens trebuie să se bazeze pe simptomatologia clinică
colaborată cu rezultatele paraclinice. Indicaţiile operatorii se pun pentru: sindrom
de coadă de cal, deficit neurologic progresiv, deficit neurologic agravat, durere
severă.
Faptul că boala are de mai multe ori tendinţa de remersiune şi faptul că
tratamentul conservator dă mai multe rezultate bune, a îngrădit în ultima vreme
indicaţiile operatorii.
Cazurile rebele la tratamentul medical mai mult de 6 luni un an, intensitatea
mare a durerilor precum şi apariţia semnelor de compresiune medulară,
constituie astfel de indicaţii operatorii.
Intervenţia va fi cât mai limitată căci îndepărtarea unui munăr mare de lamele
vertebrale, nu rămâne fără inconveniente pentru statica vertebrală. O
himilominectomie locală poate fi suficientă pentru a aborda şi a extirpa un disc
intervertebral, pe cale extra-durală. Dacă s-a făcut în prealabil un examen cu
substanţă de contrast este bine să fie urmată de evacuare pentru a evita iritarea
rădăcinilor.
Rezultatele intervenţiei operatorii sunt bune, uneori excelente, în 60% din
cazur bolnavii nu mai au dureri, în 20-30% din cazuri bolnavii mai suferă totuşi
dureri mai mult sau mai puţin accentuate.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI

Recuperarea în hernia de disc lombară se face pe baza a trei stadii de

suferinţă:
 Stadiul acut,
 Stadiul subacut,
 Stadiul cronic.
 Tratamentul balneofizioterapeutic are ca scop modificări ale excitabilităţii şi
conductibilităţii nervului suferind, pe deoparte pentru a restabili funcţionalitatea lui
normală, pe de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care
întreţin iritarea. Mai putem să influenţăm şi mecanismele patogenice vasomotorii
sau inflamatoare locale care întreţin iritaţia.
Tratamentul BFT. mai are ca obiective:
 Diminuarea durerii,
 Mărire a circulaţiei venoase,
 Creşterea metabolismului celular,
 Vasodilataţie a capilarelor.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de

proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de
agregare ca şi unele tehnici strâns legate de acestea.
În hernia de disc lombară se pot folosi următoarele proceduri:

Împachetarea cu nămol. Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă

fierbinte până ce se realizează o masă vâscoasă.
La temperaturi de 30-400 C se aplică nămolul pe cearşaf, într-un strat gros de
2-3 cm. Se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând
regiunea precordială.
Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte.
Durata este de 20-40 min. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică un
duş cald.

Acţiunea nămolului:
  Acţiunea mecanic- producând excitaţia pieli datorită micilor particule
componente.
 Efect fizic- temperatura crescută a corpului cu 2-3 0 C.
 Efect chimic- prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul.
Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie
abudentă cu eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt
mobilizate depozite sancvine producându-se intensificarea circulaţiei în anumite
teritorii.

Băile de abur. Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un
aport mare de caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului.
Pentru ca băile de abur să fie mai uşor suportate se pleacă de la o
temperatură iniţiala de 38-420 C. şi se urcă treptat la 50-550 C.
Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min,
iar dacă dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.
În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se
termină cu o procedură de răcire, baie sau duş rece.
Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult
de 2-3 ori pe săptămână.
Baia de abur este intens hipertermică şi intens diaforetică, dar transpiraţia nu
se poate evapora.

Baia de lumina cu becuri electrice. Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi

sunt şi proceduri de sudaţie – de traspiraţie. Celelalte băi se utilizează mai ales
în cadrul activoterapice adică terapia de bronzare.
Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu
becuri, iar parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după
terminarea lor se face o procedura de răcire.
Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea
produsă prin băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme.
Băile de lumină scad tensiunea arteriala prin vazodilataţia produsă treptat.
 Împachetările cu parafină. Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o
cantitate de parafină albă în aşa fel încât să mai rămână câteva bucăţi
neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de
mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime.
Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu
pătura.
Durata este de 30 min. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de
aplicarea parafinei. Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează
foarte uşor din cauza transpiraţiei produsă de parafină.
Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un
nivel inferior faţă de precedentul. Când temperatura devine suportabilă
extremitatea se lasă în parafină un timp mai îndelungat.
Acţiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor.
Pielea se încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă.
Aplicaţia lombară de parafină este adesea utilizată după depăşirea perioadei
acute.

Baia de jumatate sau halbbad. Tehnica de aplicare-această baie se

efectuează într-o cadă mai mare decât cele obişnuite cu apă la temperatura de
32 grade C.
Se umple cada până la înalţimea de 28-30cm, apa trebuie să acopere
jumatatea inferioară a bolnavului până la ombilic. Bolnavul se aşează în aşa fel
încât în baie în spatele lui să rămână un spaţiu suficient pentru manipulaţiile
tehnicianului. Bolnavul este invitat să-şi spele faţa şi să se fricţioneze uşor pe
mâini, torace şi abdomen.
Tehnicianul se aşează la stânga şi puţin în spatele bolnavului ia în mâna
dreaptă un vas special cu capacitate de 1,5l şi face 10-15 turnării rapide asupra
spatelui şi umerilor bolnavului, realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp
a apei din cadă asupra corpului pacientului. După aceea execută fricţiuni rapide
cu apă pe spate şi parţile laterale ale toracelui în direcţie verticală de sus în jos şi
invers. Tehnicianul se mută apoi şi execută aceleaşi turnării şi fricţiuni şi pe faţa
anterioară a corpului.
Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5m
asupra toracelui şi abdomenului în scopul stimulării respiraţiei, circulaţiei şi
creşterii tonicităţii muschilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-5
minute.
Modul de actiune- factorul termic si mecanic. Acţiunea este excitantă ,
tonifiantă, sedativă şi antitermică.

Baia caldă simplă. Tehnica de aplicare-se execută într-o baie obişnuită cu apă
la temperatura de 36-370 C şi cu durată totală de 15-30 sau 60 min. Modul de
actiune-factorul termic şi presiunea hidrostatică a apei.
Acţiunea -antispastică şi sedativă generală. Se recomandă în suferinţele
miofasciale, spondilogene, în radiculopatiile reziduale.

3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE.

Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii

diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau
profilactic.
Principalele efecte favorabile ale diferitelor forme de curenţi electrici în
discopatiile lombare sunt:
 Antialgic,
 Antiinflamator,
 Hiperemiant,
 Decontracturant.

Curenţii diadinamici – au efecte spectaculoase în lumbago nediscogen, dar

efectul lor în formele discogene este moderat. Se poate prescrie curenţii
diadinamici în aplicaţi transversale lombare cu schimbare de polaritate, în
formula difazat fix 2' + 2'; perioadă lungă 2' + 2'. În durerile herniei de disc vom
prescrie curentul diadinamic cu polul negativ pe punctul dureros şi polul pozitiv
proximal, difazat fix 4' ; perioadă lungă 4'.
În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această durată se
diminuă eficacitatea analgetică.
Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul afecţiuni dacă intensitatea dureri
este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.
Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 sedinţe
consecutive eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop
dinamogen putem folosi peste 10 sedinţe.

Curentul galvanic – cu intensităţi de 8-15 mA, cu durata de 10-30 minute, zilnic

o şedinţă, 10-15 şedinţe pe serie.
Curentul galvanic este foarte mult folosit în sciatalgii sub forma galvanizărilor
simple longitudinale sau a ionogalvanizărilor cu CaCl 2 cu polul pozitiv paralombar
şi polul negativ pe laba piciorului. În formele cu tulburări de sensibilitate există
riscul de arsură locală.
Sub forma băilor galvanice bicelulare sau 4-celulare, curentul galvanic este
eficient în suferinţele radiculare reziduale sau când există coafectări de tipul
HTA, nevroză, tulburări de climax, tulburări vasomotorii.

Curentul Träbert – Sunt curenti cu impulsuri de fregventa 140 Hz, impuls 2 ms,
pauza 5 ms, la care tot catodul este electrodul activ antalgic. Durata
tratamentului este de 15-20 minute, cu creştere treptată a intensităţii. Se repetă
de 1-2 ori pe zi. Se recomandă următoare doză de intensitate: 15-20 mA, 6-8
şedinţe
Atât curentul diadinamic, cât şi curentul Träbert determină o puternică
senzaţie, cu aspect vibrator, o excitaţie a mecanoreceptorilor ţesuturilor de sub
electrozi. Efectele antalgice se explică tocmai prin această senzaţie.
 Aplicat cu polul negativ pe punctul dureros, are un efect antialgic comparabil
cu al curenţilor diadinamici.

Curenţii interferenţiali – are un bun efect decontracturant. Se aplică sub forma

a două seturi de electrozi în cruce pe regiunea lombară, Manual 100 Hz 10
minute; Spectrum 0-100 Hz, 10 minute. Aplicaţiile se pot face zilnic sau la 2 zile,
6-8 şedinţe.
Efecte: excitomotorii pe fibrele musculare striate cu inervaţie normală şi pe
musculatura netedă, analgetic, miorelaxant, termic superficial şi profund.

Ultrasunetul – se foloseşte în formele subacute sau cronice recidivante, cu

suferinţe musculo-tendinoase, sau cu manifestări vasculo-vegetative. Se indică
ultrasunet cu hidrocortizon paravertebral lombar 0,4-0,6 W/cm 2, 4-6 minute.
Aplicaţiile se pot face zilnic sau la 2 zile, 6-15 şedinţe.
Ultrasunetul determina efect caloric dar si o excitatie vibratorie, care
actioneaza asupra proprioreceptotilor si curentii de joasa frecventa.

Curenţii exponenţiali – se folosesc pentru stimularea musculaturi total sau

parţial denervate în herniile de disc cu deficit motor.

4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

 DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII

REGIUNEA LOMBO-SACRO-FESIERĂ
Este formată din:
 Coloana vertebrală lombară, care are cinci vertebre;
 Coloana vertebrală sacrală, formată tot din cinci vertebre;
 Regiunea coccigiană formată din 4-5 vertebre rudimentare formând osul
coccis.
 Osul sacru se articulează cu osul coxal format din ilion, ischion şi pubis,
formând bazinul.
Muşchii care acoperă această regiune sunt:
 Masa comună spinală din care derivă marii dorsali,
 Psoasul iliac,
 Pătratul lombar,
 Muşchii fesieri (micul, marele şi mijlociul fesier).
Inervaţia: nervii sacrali şi nervul sciatic.
Sciaticul este cel mai lung şi cel mai mare nerv din organism. El porneşte din
plexul sacrat şi este format din a -V - a rădăcină lombară şi din rădăcinile sacrate
I, II, III. Acestea se unesc în bazin, ies prin gaura sciatică şi pătrund pe faţa
posterioară a coapsei, împărţindu-se în regiunea poplitee în sciaticii poplitei
(externi şi interni).
Nervii centurii pelviene sunt: nervul gemen inferior, nervul pisiform, nervul
fesier superior şi inferior.
Această regiune este irigată de ramura lombară a aortei abdominale, vena
cavă inferioară, vena iliacă comună, vena iliacă lombară, vena sacrală laterală.

 TEHNICA MASAJULUI

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate

aplicate sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic sau profilactic
(de prevenire).
Pentru efectuarea masajului se foloseşte:
 Pudră de talc,
 Diferite unguente (care conţin medicamente),
 Uleiuri,
 Săpun.
Se controlează starea tegumentului, eventuale echimoze. Se evită masarea
aluniţelor.
Regiunea lombo-sacro-fesiere
Masajul începe cu netezirea cu palmele întinse, pornind de la partea inferioară
a feselor pe muşchii paravertebrali, lombari şi sacrali până la regiunea dorsală. A
doua direcţie a acestei neteziri este: pe muşchii fesieri, muşchii dinţaţi făcând
terminaţia D12.
Următoarele forme ale netezirii sunt:
 Netezirea pe coloană cu 2 degete depărtate de la coccis la T12;
 Netezirea cu policele pe traiectul coccis - şanţul superior al muşchilor
fesieri – creasta iliacă
 Netezirea pieptene pe muşchii fesieri;
 Netezirea specifică zonei lombare este netezirea romb,
Prin efectul ei sedativ netezirea pregăteşte organismul pentru manevrele
următoare ea fiind de asemenea o manevră de intercalare.
Cea de a doua manevră este frământarea. Frământarea cu o mână, se
execută pe 2 - 3 straturi, mai întâi pe partea opusă, începând de la partea
inferioară a muşchilor fesieri - pe paravertebrali până la regiunea dorsală.
Frământarea cu 2 mâini şi contratimpul se execută pe aceleaşi direcţii.
Geluirea se face cu două degete depărtate pe coloană, pornind de la coccis
până la T12. Altă direcţie a geluirii: cu două degete apropiate pornind de la
coccis - şanţul superior al muşchilor fesieri până la creasta iliacă.
Fricţiunea este cea mai importantă manevră a regiunii şi se face pe coloană cu
2 degete depărtate pe direcţia coccis - T12, având grijă să insistăm la găurile
sacrale unde-şi are originea nervul sciatic. Altă formă a fricţiunii se execută cu 2
degete apropiate pornind de la coccis pe şanţul superior al muşchilor fesieri până
la creasta iliacă. Deoarece muşchii fesieri sunt foarte dezvoltati în această
regiune se execută fricţiuni cu pumnul.

Tapotamentul nu se execută în hernia de disc lombară.

Vibraţia se execută pe toată suprafaţa musculară pornind de la partea
inferioară a muşchilor fesieri, pe paravertebrali până la regiunea dorsală.
Masajul se termină cu netezirea finală.
PROGRAM KINETOTERAPIE
 Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciţii de remobilizare a coloanei
vertebrale lombare, basculări ale bazinului, întinderea musculaturii
paravertebrale ale muşchiului psoasiliac, cel mai frecvent se utilizează programul
Williams. Se execută în 3 stadii:
În stadiul acut se aplică metode de relaxare generală şi de relaxare a
musculaturii lombare.
În stadiul subacut începe adevăratul program de kinetoterapie. Pe lângă
tehnicile de relaxare, acum se vor aplica şi tehnici de asuplizare a trunchiului
inferior.
În stadiul cronic se poate începe şi tonifierea musculaturii slabe.

FAZA I.

Exerciţiul 1. Decubit-dorsal: se flectează şi se extind genunchii.

Exerciţiul 2. Decubit-dorsal: se trage un genunchi cu amândouă mâinile la
piept, încercând atingerea lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt.
Exerciţiul 3. Ca la exerciţiul 2, dar concomitent cu ambii genunchi.
Exerciţiul 4. Decubit-dorsal, cu mâinile sub cap: se trage un genunchi la piept
cât mai mult, apoi celălalt, apoi ambii.
Exerciţiul 5. Decubit-dorsal cu braţele ridicate pe lângă cap în sus, genunchii
flectaţi la 900, tălpile pe pat: se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii,
se saltă uşor sacrul de pe pat; se revine, apoi se repetă.
Exerciţiul 6. În şezând pe scaun, cu genunchii mult depărtaţii: se apleacă mult
înainte, astfel încât să atingă cu mâinile solul de sub scaun; se menţine această
poziţie 4-5 secunde, se revine, apoi se repetă.

Fiecare exerciţiu al fazei I se execută de 3-5 ori, repetându-se de 2-3 ori pe zi.
După 2 săptămâni, acestor exerciţii li se adaugă cele din faza aII-a.
FAZA A II-A.

Exerciţiul 1. Decubit-dorsal, cu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă

ambii genunchi spre dreapta, apoi spre stânga, până ating patul.
Exerciţiul 2. Decubit-dorsal: călcâiul drept se aşează pe genunchiul stâng; se
execută o abducţie cât mai internă a şoldului drept, până se atinge cu genunchiul
drept planul patului, apoi se inversează.
Exerciţiul 3. Decubit-dorsal: se ridică alternativ cât mai sus câte un membru
inferior extins.
Exerciţiul 4. În ortostatism: genuflexii cu mâinile în sprijin pe spătarul
scaunului, spatele perfect drept, călcâiele rămânând pe sol.
Exerciţiul 5. Poziţia de „cavaler servant”, corpul aplecat pe coapsa ridicată la
900, sprijin şi pe sol cu mâinile: se întinde genunchiul de sprijin, executând şi o
balansare care trebuie să întindă psoas-iliacul.
Tot în acest program se asociază şi o serie de exerciţii din pozitia atârnat:
Poziţia 1. Cu spatele la spalier, mâinile deasupra capului, prinde cu ambele
mâini bara şi se execută:
 Ridicarea genunchilor la piept;
 Rotarea truchiului stânga/dreapta cu genunchii flexaţi;
 Balans stânga-dreapta a membrelor inferioare întinse (ca un pendul);
 Semisuspendare, sprijin şi pe picioare la sol (şoldurile şi genunchii flexaţi
la 90°): se fac basculări înainte-înapoi şi în lateral ale bazinului;
Poziţia 2. Cu faţa la spalier, mâinile prind bara cu palmele spre zid şi se
execută:
 Redresarea bazinului;
 Pendularea bazinului şi a membrelor inferioare întinse spre stânga-
dreapta.
 Poziţia 3. Cu picioarele pe o bară se execută cifozări repetate ale coloanei
vertebrale lombare.

FAZA A III-A

Exerciţiul 1. Din decubit dorsal cu genunchii flexaţi la 90°, tălpile pe pat. Se

încearcă împingerea cu forţă a genunchilor în sus în timp ce kinetoterapeutul se
opune mişcării, tot timpul lomba rămânând în contact cu patul. Este exerciţiul
care determină cea mai bună contracţie a musculaturii lombare şi abdominale.
Exerciţiul 2. Aceeaşi poziţie de plecare, ridică capul, umerii şi trunchiul, braţele
întinse anterior, până când palmele ajung deasupra genunchilor. Se revine şi se
repetă. Tonifică selectiv muşchii abdominali.
Exerciţiul 3. Din poziţie de cvadrupedie pentru corectarea lordozei lombare, se
suge puternic peretele abdominal şi se menţine 5 secunde. Se relaxează şi se
repetă. Tonifică selectiv transferul abdominal.
Exerciţiul 4. Se desfaşoară în patru timpi, din decubit dorsal cu genunchii
flectaţi la 90° şi tălpile pe pat:
 Se duce lomba în jos, presând planul patului. Asistentul controlează
plasând o mână sub lomba bolnavului;
 Se basculează sacrul şi coccisul în sus, lomba rămânând însă presată pe
pat; se contractă izometric fesierii mari;
 Se ridică capul-trunchiul cu braţele întinse spre coapse;
 În mâini un cordon elastic dur de care se trage înspre lateral (mâinile cu
palmele în sus).
Exerciţiul 5. Decubit dorsal, genunchii flectaţi la 90°, lipiţi unul de altul,
bolnavul încearcă să-i ducă lateral spre planul patului. La execuţia maximă a
mişcării se opune rezistenţă din partea terapeutului, realizându-se astfel
izometria.
Exerciţiul 6. Aceeaşi poziţie de plecare, bolnavul îşi trage cu forţă genunchii la
piept, iar kinetoterapeutul se opune.
 Exerciţiul 7. Decubit dorsal cu membrele inferioare întinse (se menţine activ
pozitia delordozantă). Terapeutul încearcă să ridice ambele membre inferioare,
dar bolnavul se opune.
Exerciţiul 8. Decubit lateral cu coapsele uşor flectate. Terapeutul cu o mână
împinge înainte pelvisul şi cu cealaltă trage înapoi umărul. Bolnavul se opune
acestor forţe. Imediat, fără pauză, terapeutul inversează prizele (umăr posterior
şi pelvis anterior) şi pacientul se relaxează.
Exerciţiul 9. Executarea "podului" din decubit dorsal cu genunchii flectaţi,
sprijin pe umeri-spate şi picioare, se ridică bazinul şi lomba (fără să se lordozeze
coloana), kinetoterapeutul se opune apăsând pe crestele iliace. Astfel se tonifică
musculatura extensoare lombară.
Exerciţiul 10. Din poziţia "pod", bolnavul încearcă o rotare a bazinului la care
terapeutul opune rezistenţă spre sfârşitul cursei mişcării. Se alternează
stânga/dreapta.
Exerciţiul 11. Din aceeaşi poziţie se face translatarea laterală a bazinului la
care, spre sfârşitul cursei mişcării terapeutul opune rezistenţă.
Exerciţiul 12. Din ortostatism, lângă o masă, pacientul se sprijină uşor de ea şi
face o uşoară flexie din şolduri menţinând coloana lombară delordozantă;
kinetoterapeutul cu o mână pe scapulă şi cu cealaltă anterior, pe creasta iliacă
opusă, împinge, respectiv trage înapoi. Bolnavul se opune acestor forţe. Se
schimbă apoi poziţia mâinilor.

Alte exerciţii indicate în hernia de disc sunt exerciţiile executate la:

 Covorul rulant;
 Bicicleta ergometrică;
 Spalier;
 Urcatul şi coborâtul scărilor.
 EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI:

Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni
manuale sau mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că
masajul este o „prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului,
subiectul masat nu cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la
efectuarea lui.
Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. Locale:
 Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular
(calmarea).
 Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţirea circulaţiei locale care se manifestă
prin înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută
masajul.
 Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază- cu accelerarea
proceselor de rezorbţie în regiunea masată.
 Acţiunile directe, mecanice - influenţează ţesuturile subcutanate
conjunctive şi grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea
aportului de sânge.
 Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
conductibilitate, contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească
impulsul motor şi capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale:
 Stimularea funcţiilor aparatului circulator - îmbunătăţeşte circulaţia
venoasă, creşte cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului
de leucocite şi hematii.
 Stimularea funcţiilor aparatului respirator - uşurează schimburile de gaze.
 Creşterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
 Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea
somnului, îndepărtarea oboseli musculare.

 Efectul mecanic- produs de manevrele mai dure ca frământarea:

contratimpul, mângăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face
transversal pe fibrele musculare ceea ce duce la tonifierea musculaturii,
îmbunătăţirea funcţiei şi forţei musculare care participă la mişcarea într-o
articulaţie.
 Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite
exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul
cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sistemul
nervos central.

5. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapie).

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind

diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop
recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi
indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la
readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat
pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi
contribuind astfel la readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale
sunt:
  Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
 Dezvoltarea forţei musculare;
 Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
 Urcatul şi coborâtul scărilor;
 Maşina de cusut;
 Roata olarului;
 Săritul cu coarda;
 Mersul pe plan înclinat;
 Mersul pe teren accidentat.
Se mai pot include şi unele activităţi sportive:
 Unele jocuri cu mingea;
 Patinajul;
 Hochei.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea
raţională a ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.

6. TRATAMENTUL BALNEAR (Staţiunile Balneoclimaterice).

Curele balneare pot fi recomandate încă de la sfârşitul perioadei subacute,

când au rolul de a continua tratamentul început în spital cu amplificarea
metodelor de hidrotermoterapie şi kinetoterapie.
Rolul esenţial al curelor balneare este acela de prevenire a recidivelor. În
acest sens se recomandă 1-2 cure balneare pe an în staţiuni în care este
posibilă hidrotermoterapia în bazine cu apă termală, alături de aplicaţia de
nămol, folosirea factorilor contrastanţi de călire.
Staţiunile recomandate în discopatiile lombare sunt:
 Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
 Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
 Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
  Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
 Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
 Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri
balneofizioterapice. Pe lângă aceste proceduri cel mai important factor îl
constituie climatoterapia ce are un deosebit rol asupra psihicului bolnavului.