Carte 15 Apr

MARIA ROTH-SZAMOSKÖZI
COPII ŞI FEMEI
VICTIME ALE VIOLENŢEI
EDITURA PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

CLUJ-NAPOCA
2005
- 15 -
Copii şi femei victime ale violenţei
Maria ROTH-SZAMOSKÖZI, profesor la Catedra de asistenţă

socială a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, este
licenţiată în filosofie, specializarea psihologie şi a obţinut titlul de
doctor în psihologie la Universitatea "Babeş-Bolyai". Predă
cursuri de protecţia copilului, teorie şi metodă în asistenţa socială
şi psihologia vârstelor. Este autoarea volumului Activarea
funcţiilor cognitive în copilăria mică (1998), Protecţia copilului.
Teorii concepte şi metode (1999), Bevezetés a fejlődéslélktanba
(2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale
(2003) şi coordonatoarea unei serii de şase manuale destinate
profesioniştilor care lucrează în protecţia copiilor, toate apărute la
editura Presa Universitară Clujeană.
2005 Presa Universitară Clujeană

Copii şi femei – victime ale violenţei
CUPRINS
PARTEA I.................................................................................................7
PROBLEMATICA VIOLENŢEI.............................................................7
1. ÎNŢELEGEREA FENOMENULUI VIOLENŢEI............................8
2. FORME ALE VIOLENŢEI............................................................13
3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI VIOLENŢA. TEORII
EXPLICATIVE ..................................................................................16
4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE VIOLENŢEI.................26
Traumele şi manifestările lor................................................................26
Efectele violenţei asupra sănătăţii........................................................27
PARTEA A II-A.....................................................................................32
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR..................................................32

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA LOR ÎMPOTRIVA
VIOLENŢEI........................................................................................33
Protecţia bazată pe drepturi..................................................................34
Sistemul bunăstării copilului................................................................36
6. DILEME ŞI PRINCIPII SPECIFICE PROTECŢIEI COPILULUI
.............................................................................................................42
Responsabilităţi şi dileme.....................................................................42
Principiile protecţiei copilului..............................................................44
7. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL ÎMPOTRIVA
COPIILOR..........................................................................................47
Abuzul fizic..........................................................................................48
Abuzul psihologic................................................................................51
Abuzul sexual.......................................................................................55
Factorii de risc în privinţa abuzului sexual..........................................57
Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale........................................58
8. DATE EPIDEMIOLOGICE PRIVIND MALTRATAREA
COPIILOR..........................................................................................63
Incidenţa şi prevalenţa abuzului asupra copilului................................63
Date privind abuzul şi neglijarea copiilor în România.........................66
Date privind factorii etiologici............................................................74
Exemple din cazuistică.........................................................................77
9. NEGLIJAREA COPILULUI..........................................................82
Definiţie şi tipologie.............................................................................82
Cauzele neglijării copilului..................................................................92
Consecinţele neglijării..........................................................................93
Sărăcia şi neglijarea copilului; programe pentru reducerea efectelor lor
..............................................................................................................97
10. REACŢIILE DE APĂRARE ALE COPIILOR LA ABUZ ŞI
NEGLIJARE.....................................................................................105
Rezistenţă şi vulnerabilitate la stres...................................................105
Traumele şi consecinţele lor...............................................................111
Reacţii organice la maltratare.............................................................115
Recomandări.......................................................................................123
11. TEORII PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR....124
Concepţia medicală............................................................................124
..........................................................................................................127
Modelul terapeutic privind familia disfuncţională.............................135
Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului.............................138
Perspectiva feministă privind abuzul împotriva copiilor...................144
Teoria ataşamentului..........................................................................147
Concepţia socio-biologică..................................................................148
Concepţii de factură sociologică........................................................152
Concepţia ecologică-interacţionistă privind protecţia copiilor de
violenţa şi neglijarea din familie........................................................157
12. EVALUAREA ÎN SITUAŢIILE DE MALTRATARE A
COPIILOR.........................................................................................165
Repere profesionale în evaluarea situaţiilor de violenţă....................165
Delimitarea noţiunii de evaluare........................................................165
Principiile evaluării în cazurile de violenţă........................................170
Contextul social al evaluării specifice protecţiei copilului................174
Procesul şi metodele evaluării............................................................182
Modalităţi de evaluare a familiei........................................................208
Completarea de chestionare şi teste...................................................213
Alte metode de evaluare.....................................................................217
13. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPIILOR........................................................................................228
Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente..................228
Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz.................................230
Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului..................236
Cine şi cum ar trebui să protejeze copiii?..........................................241
Premise ale prevenirii maltratării copiilor..........................................245
PARTEA A III-A..................................................................................253
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR..............................................253

14. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ÎMPOTRIVA
FEMEILOR........................................................................................254
Dimensiunea de gen a violenţei.........................................................254
Violenţa domestică.............................................................................257
Cercetări tipologice privind violenţa domestică.................................259
15. VIOLENŢA DE GEN ŞI DOMESTICĂ ÎN ROMÂNIA: DATE
EPIDEMIOLOGICE.........................................................................263
Atitudini şi mentalităţi în cifre...........................................................263
Violenţa sexuală, traficul de femei şi prostituţia................................269
16. CONCEPŢII PRIVIND DINAMICA SPECIFICĂ VIOLENŢEI
DOMESTICE....................................................................................274
Sindromul femeii bătute ca patologie psihologică.............................274
Contribuţia feministă şi deconstruirea miturilor privind violenţa
domestică............................................................................................276
Teorii multicauzale privind violenţa..................................................281
17. PREVENIREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR..........285
Campania globală pentru drepturile femeilor.....................................285
Măsuri legislative româneşti privind violenţa în familie şi cea
împotriva copiilor...............................................................................288
CONCLUZII ....................................................................................299
BIBLIOGRAFIE...................................................................................301
ANEXE.................................................................................................317
FIŞA DE EVALUARE ........................................................................351

DATELE DE IDENTIFICARE ALE COPILULUI..........................351
Tata.....................................................................................................352
DATE DESPRE SITUAŢIA DE NEGLIJARE/ABUZ.....................352
DATE DESPRE AGRESOR..............................................................353
NEVOILE ŞI RESURSELE COPILULUI (DIN PERSPECTIVA
COPILULUI).....................................................................................354
EVALUAREA PĂRINTELUI DE SUSŢINERE..............................355
Relaţia părinte de încredere - copil....................................................355
LA NIVEL INTERPERSONAL...........................................................356
356
LA NIVELUL INSTITUŢIILOR.........................................................356
PARTEA I
PROBLEMATICA VIOLENŢEI
1. ÎNŢELEGEREA FENOMENULUI VIOLENŢEI
Violenţa ţine de viaţa cotidiană a societăţii noastre, care

ne ameninţă direct sau indirect siguranţa de fiecare zi în mod
dureros, dar şi o realitate culturală, o parte a discursurilor care
privesc societatea umană. Direcţiile ei de acţiune sunt extrem de
variate, fiind adesea orientate împotriva unor categorii şi grupuri
vulnerabile ale comunităţii, ca minorităţile etnice, religioase sau
sexuale, femeile, copiii şi persoanele de vârsta a III-a. Ea se poate
îndrepta şi asupra animalelor sau a lumii materiale (distrugerea
unor obiecte).
Dezideratul protecţiei victimelor se bucură astăzi de
interesul societăţii, fiind un teritoriu unde se intersectează patimi
şi este nevoie de profesionalism. Când un părinte se confruntă cu
dificultăţile creşterii şi educării copiilor săi, modul în care reuşeşte
să găsească soluţii este o expresie a maturităţii sale emoţionale şi
sociale. Similar, consider că dacă o societate se confruntă cu
problematica apărării victimelor violenţei, modul în care o
soluţionează este o măsură a maturităţii acelei societăţi. Ori,
maturitatea unor acte nu trebuie discutată doar pe plan afectiv,
emoţional, ci şi pe plan logic, al raţiunii. Primul plan face apel la
dragostea familială, cea faţă de copii şi la caritate şi pare să
guverneze astăzi, în România, majoritatea activităţilor de protecţie
a victimelor violenţei. În al doilea plan intră încercările de
înţelegere şi abordare conceptuală, sistematică, profesionistă a
situaţiilor de violenţă din familie şi elaborarea unor măsuri de
contracarare a violenţei. Intre cele două modalităţi de reacţie sunt
contradicţii care, cred, trebuie conştientizate, nu pentru a exclude
vreuna dintre cele două abordări, ci pentru a permite integrarea
aspectelor afective şi a celor raţionale, profesionale în răspunsuri
societale mature, care să alăture logica inimii şi cea a raţiunii. 1 In
1 Poate că un titlu mai potrivit pentru această lucrare ar fi

fost cel al unei cărţi a lui Vasile Dem Zamfirecu: [Protecţia
copilului] între logica inimii şi logica minţii, Buc: Editura
paginile de mai jos vom încerca să aducem argumente care să

demonstreze necesitatea asocierii logicii raţiunii la compasiunea
faţă de copii.
Formele de manifestare ale violenţei sunt foarte diferite:
fizică, sexuală, verbală, psihologică, financiară, prin reprezentări
vizuale etc. Ca şi focalizare, ea este prezentă la nivelul relaţiilor
interindividuale, al familiei, al instituţiilor şi la scară societală.
Rădăcinile ei sunt istorice, culturale, sociale, religioase,
psihologice etc. Ea include acte de violenţă săvârşită, dar şi de
violenţă potenţială. În opinia lui Hearn (1998), o parte importantă
a definirii violenţei se referă la recunoaşterea ei ca pericol
potenţial, cu implicaţii care depăşesc câmpul concret de acţiune.
Tocmai de aceea se impune identificarea modului în care
aspectele interindividuale şi familiale, sau cele instituţionale şi
societale se întrepătrund în diferitele forme concrete de violenţă
cum ar fi cea împotriva copiilor, a femeilor, a homosexualilor, a
romilor etc. şi pun în pericol sănătatea psihică şi fizică a
persoanelor, ca şi echilibrul familiilor, al grupurilor şi al
comunităţii. Cunoaşterea şi recunoaşterea pericolelor sociale ale
diferitelor ei forme poate porni de la unele caracteristici comune,
care constituie elemente definitorii ale violenţei. Acestea, după
Hearn (1998), sunt următoarele:
• recurgerea de către un agresor la forţa fizică sau vreun
alt gen de constrângere
• intenţia de a cauza o vătămare
• victima resimte un abuz
• recunoaşterea actelor comise ca fiind abuzive de către
o autoritate legală.
Violenţa este universal prezentă, dar totodată şi
condamnată, deoarece ea ne afectează vieţile atât la nivel
interpersonal, cât şi la nivel societal. La primul nivel vorbim de
actele de delincvenţă, de criminalitate, de violenţă fizică,
emoţională şi psihică dintre persoane (membrii de familie sau din
afara ei). La cel de-al doilea nivel regăsim formele ei structurale
societale, ca războaiele, inegalităţile sociale, conflictele între
trei, 1997
comunităţi şi între naţiuni. De asemenea, nivelul societal cuprinde

şi acele forme de organizare socială, de reglementare
instituţională şi legislativă care, în loc să stopeze sau să blocheze
cauzele violenţei, le menţin sau chiar le alimentează.
Scopul acestei cărţi este în primul rând promovarea
intereselor victimelor violenţei din familie, precum şi prezentarea
unor puncte de vedere privind teoriile şi practicile muncii
profesioniştilor în domeniul bunăstării copilului. Prin aceasta
încerc:
• sensibilizarea cititorului faţă de nevoile şi suferinţele copiilor
şi femeilor victime ale violenţei;
• înţelegerea punctelor de vedere teoretice care pot clarifica
mecanismele fenomenelor de violenţă în familie;
• analiza condiţiilor sociale, familiale şi individuale care pot
conduce la agresivitate împotriva copiilor;
• familiarizarea cititorului cu tehnicile şi scopurile evaluării şi
intervenţiei în cazul copiilor abuzaţi, neglijaţi sau abandonaţi;
• conştientizarea studenţilor şi a profesioniştilor privind
existenţa unor mecanisme sociale şi legislative de combatere a
violenţei.
Violenţa este îndeobşte privită ca un fenomen interpersonal,

Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-
93) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei
nivele: societal, instituţional şi familial.
• Abuzul societal se referă la "suma acţiunilor, atitudinilor şi
valorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului"
(Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat, înţelegerea
caracterului societal al abuzului se referă la:
1. existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională
între diferitele categorii de familii şi copiii acestora;
2. marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o
zonă de risc din ce în ce mai mare;
3. gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia
climatului de abuz chiar şi asupra copiilor;
4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă

corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva
copiilor este posibilă.
În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de
şanse dintre copiii din mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii
României", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a
învăţământului din mediul rural, presa2 a dat publicităţii date
îngrijorătoare, furnizate de Ministerul Învăţământului, preocupat de
relansarea învăţământului rural evident defavorizat până acum: 8,2
% din copiii de vârstă între 7-14 ani din mediul rural nu frecventează
cursurile vreunei şcoli; cele mai multe din cele 1157 de şcoli
construite din chirpici şi alte 1.084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de
licee, doar 185 funcţionează în mediul rural; repetenţia este cu 50%
mai mare în mediul rural decât în cel urban; cei mai mulţi suplinitori
necalificaţi îşi desfăşoară activitatea în şcolile săteşti etc.
Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli,
autorităţi, unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau
de nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general. Cei
care abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din
familiile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate;
aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituţiilor
şcolare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii ajunge cel
mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi
priveşte ineficienţa sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste
instituţii ei nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care
sporesc suferinţele copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în
numele instituţiei. Climatul unei instituţii – spre exemplu al unei
şcoli dintr-un sat mai izolat – este însă de greu de schimbat, datorită
unor mentalităţi colective puternice, constituite în tradiţii. Pe lângă
responsabilitatea comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi
revine şi răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub
următoarea formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor
metode ştiinţifice de reglare a comportamentului copiilor nu îi pot
educa decât recurgând la bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi
este justificat să fie aplicată şi în familie.
2 Adevărul,16.11.98
În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul

familial este comis de membrii familiei copilului – în special de
către cei în care copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea
copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul
familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori
sociali şi culturali. Un comportament este considerat într-o societate
dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al
comunităţii. Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt
considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către
părinţi. Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de pedeapsă în
mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de
vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată
pedepsirea părintelui, sau decăderea lui din drepturile de părinte
numai pe această bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta
urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al
copilului. Recunoaşterea normelor culturale mai restrânse sau mai
largi nu înseamnă însă că profesionistul interesat de copil să nu
încerce să intervină în folosul unui copil afectat de un asemenea stil
parental. Intervenţia sa nu va avea însă un fundament la fel de ferm
ca în cazul în care legile interzic cu desăvârşire bătaia. Din 2003 în
11 din ţările Europene astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se
dovedeşte că un părinte le aplică frecvent, autorităţile îi oferă
servicii prin care să-şi schimbe comportamentul parental şi să înveţe
modalităţi de pedepsire nonviolentă.
2. FORME ALE VIOLENŢEI
Abuzul fizic este vătămarea sănătăţii fizice a unei

persoane (dar şi ameninţarea cu aceasta) produsă neaccidental de
un agresor. Ea constă din gesturi şi lovituri adresate unei
persoane, producându-i durere sau menite să distrugă bunurile ei.
Definiţia abuzului fizic cuprinde şi cazurile în care vătămarea
propriu-zisă nu s-a produs, dar victima a trăit iminenţa acesteia.
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă victimei,
putând ajunge uneori până la provocarea de răni grave, care
necesită spitalizarea sau conduc la deces.
Toate formele de violenţă au componente şi consecinţe
psihologice asupra victimei. Anumite forme de maltratare au însă ca
instrumente tocmai mijloacele de natură psihologică. Formele de
abuz psihologic mai des întâlnite sunt izolarea victimei (legarea,
încuierea ei în diferite spaţii închise, în pivniţă etc.); neacordarea
răspunsurilor emoţionale; terorizarea ei şi refuzul de a-i da ajutor la
solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca
servitor; coruperea ei morală prin ameninţări şi terorizare. Femeile
abuzate, la fel ca şi copiii, suferă adesea de ridiculizare cronică,
minimalizare şi umilire. Victima adult, sau copil devine adesea "ţap
ispăşitor al familiei", i se refuză gesturile de afecţiune sau este
tratată ca un copil (infantilizarea unei femei, sau a unei tinere, care
este obligată să ceară voie persoanei dominatoare pentru realizarea
tuturor nevoilor şi dorinţelor ei). Persoana subordonată este adesea
etichetată negativ pentru comportamentul ei perceput ca un eşec,
fiindu-i refuzate permanent recunoaşterea realizărilor.
Brassard, Germain şi Hart (1987) şi Garbarino et al (1986)
au recomandat ca aprecierea gravităţii vătămării psihologice să se
facă pe baza unor criterii profesionale care se referă la consecinţele
abuzului şi care afectează victima pe plan cognitiv, comportamental,
afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe toate aceste
planuri.
Abuzul sexual este forţarea şi obligarea victimei să

participe la activităţi de natură sexuală, care servesc obţinerea
plăcerii de către persoana care comite agresiunea. Formele de
abuz sexual sunt variate şi se pot clasifica în acte sexuale cu sau
fără contact sexual genital, oral sau anal. Dintre formele de abuz
sexual menţionăm: hărţuirea sexuală, cu formele sale de propuneri
verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu
ameninţări în cazul refuzului; comportamentul exhibiţionist;
manipularea organelor sexuale ale victimei sau obligarea acesteia de
a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor
obiecte în organele sexuale, penetrarea sexuală – pe cale orală,
genitală sau anală şi exploatarea sexuală – obligarea minorului la
pornografie sau prostituţie în folosul agresorului.
In România, conceptul de abuz sexual a fost acceptat şi
abordat din punct de vedere teoretic numai în ultimii 10 ani, iar
măsurile practice pe care le impune recunoaşterea fenomenului de
abuz sexual sunt şi astăzi încă în curs de a fi clarificate şi
reglementate juridic. Conform legii codului penal, există mai
multe delicte penale de ordin sexual, anume: violul, contactul
sexual cu un minor, seducţia, perversiunea sexuală, coruperea
sexuală şi incestul. Conform legii, până în noiembrie 2000 violul,
contactul sexual cu un minor şi incestul se refereau doar la
formele aşa-zis naturale de raport sexual (prin penetrare vaginală).
Ca atare toate actele sexuale abuzive comise pe cale orală sau
anală, indiferent de sexul victimei sau al agresorului, nu treceau
sub incidenţa violului, indiferent de gradul de forţă la care a recurs
agresorul faţă de victimă. Măsurile legislative ale ultimilor ani au
corectat această interpretare. Dacă victima este sub vârsta de 14
ani, dacă în urma abuzului a fost rănită, sau dacă actele sexuale au
fost comise în grup, sau de către persoanele care ar fi trebuit să
ocrotească victima, atunci la delictul sexual se adaugă
circumstanţe agravante. Pentru ca un act de abuz sexual să poată fi
incriminat, victima trebuie să depună ea însăşi o plângere, care să
se încadreze în perioada de două luni de la comiterea actului.
Certificatul medical, având şi el o durată de valabilitate de două
luni, este adesea singura dovadă a abuzului sexual, acceptată de
tribunal. Dacă victima este sub 14 ani, plângerea trebuie introdusă

de către reprezentantul legal al minorului. Formele de abuz sexual
cel mai greu de incriminat sunt cele care au loc în familie. Daca
abuzul sexual este comis de către părinţi, sau alte rude, victimele
nu ştiu unde să se îndrepte pentru ajutor. Abuzul sexual are loc
aproape întotdeauna în absenţa oricăror martori, ceea ce
îngreunează şi mai mult incriminarea agresorilor. In lipsa unor
persoane de sprijin care să manifeste o poziţie foarte hotărâtă în
favoarea victimei, aceasta poate ajunge în mod repetat la cheremul
agresorului ei, mai ales dacă el face parte din familie, sau dintre
cunoştinţe.
Exploatarea unei persoane, este o formă aparte de violenţă
în care persoana dominantă are beneficii materiale sau de altă natură
de pe urma celei dominate, solicitând acesteia un efort care îi
depăşeşte capacităţile. Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin
muncă (când victima este forţată să presteze munci care îi depăşesc
capacităţile fizice şi/sau este privată de profitul muncii sale), de
exploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a
altcuiva la prostituţie; forma aceasta nu este aşa de rară pe cât este
de dramatică) şi psihologică (folosirea victimei la munci înjositoare,
obligarea ei la un comportament de slugă). Forţarea unei persoane
din familie, sau a uneia dependente de persoana dominatoare la
cerşit – indiferent de condiţiile de climă, cu îmbrăcăminte
neadecvată – şi profitarea de pe urma acestei activităţi este un caz
tipic de exploatare, care are consecinţe atât fizice, cât şi psihologice
asupra victimei, de orice vârstă. Există însă şi forme mai subtile de
exploatare, fără consecinţe fizice, în care persoana dominatoare se
foloseşte de persoanele dependente pentru a-şi satisface propriile
nevoi, neglijând sau ignorând nevoile partenerului sau ale persoanei
dependente.
3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI VIOLENŢA.

TEORII EXPLICATIVE
Explicaţiile privind fenomenul violenţei pot avea surse teoretice

foarte variate. O primă împărţire a diferitelor principii explicative
este cea care porneşte de la câteva domenii majore care abordează
fenomenul: biologia, psihologia, sociologia, psihologia dezvoltării,
feminismul şi dreptul.
Punctul de vedere biologic stă la baza construirii unor

teoriile privitoare la violenţă care fac apel la agresivitate ca la o
caracteristică a tuturor fiinţelor vii, deci inclusiv a naturii umane. Ca
atare, violenţa este ereditară, o condiţie "naturală" de supravieţuire,
expresie a unor forţe impulsive, moştenite genetic. Caracteristicile
de gen sunt explicate genetic, prin structuri cromozomiale aparte.
Acestea au o funcţie adaptativă, în sensul că diferenţele hormonale
dintre bărbaţi şi femei dau naştere la diferenţele lor de putere fizică,
de musculatură, care la rândul lor pot explica rolurile fixate istoric
ale genului masculin. Un nivel crescut al testosteronului (hormonul
androgen) deopotrivă la bărbaţi şi femei se exprimă prin forţă fizică
sporită (să ne amintim discuţia privind consumul hormoni de către
sportivii de performanţă). In sprijinul acestui punct de vedere
biologic, Hearn (1998) rezumă cercetări care constată un nivel mai
crescut de testosteron la deţinuţii care au comis acte criminale de la
vârste timpurii, în comparaţie cu cei care au comis diverse încălcări
ale legii, dar mai puţin grave. Acelaşi nivel crescut de hormon
masculin s-a constatat la deţinuţii care aveau un statut mai ridicat în
cadrul închisorii, precum şi la cei apreciaţi de ceilalţi ca fiind mai
duri. In afara închisorilor, implicarea testosteronului în violenţă a
fost studiată de Mazur şi Lamb (după Hearn, 1998), care au pus în
evidenţă un nivel ridicat de testosteron la cei care, într-un meci de
tenis, au învins, fiind foarte decişi să câştige, faţă de cei care au
învins şi ei, dar fără să fi avut această convingere. Ca atare,
trăsăturile aşa zise bărbăteşti, cum ar fi hotărârea şi capacitatea de a
se angaja în luptă pot fi puse în legătură cu nivelul hormonal

bărbătesc. Interpretarea acestor date poate să fie în concordanţă cu
punctul de vedere biologizant amintit, după care capacitatea de
implicare în luptă se întâlneşte mai mult la cei care au un nivel sporit
de hormon androgen. Aceleaşi date pot fi interpretate şi dintr-un
punct de vedere opus concepţiei eredităţii biologice, dacă se adoptă
un punct de vedere sistemic, prin care implicarea intensă într-o faptă
criminală, o luptă sau o competiţie poate conduce la un nivel crescut
de testosteron, care, la rândul lui, favorizează investirea de mai
multă forţă şi energie în obţinerea victoriei.
Punctul de vedere socio-cultural porneşte de la analiza

cauzelor şi a efectelor sociale şi culturale ale violenţei şi ale
diferenţelor ei de gen. Violenţa este văzută prin prisma relaţiei
individului cu societatea, care e considerată un spaţiu de
manifestare a inegalităţilor sociale structurale. Tensiunile din
câmpul social, conflictele din interiorul unor grupuri şi cele dintre
grupuri pot da naştere la comportamente agresive. Modelul
acestora poate fi preluat de la o generaţie la alta, de la un membru
al unui grup la altul şi, la rândul lui, poate fi transmis altor indivizi
sau generaţii. Ca urmare, în anumite grupuri sociale nivelul de
violenţă va fi semnificativ mai crescut decât în altele.
Mai mult decât o expresie comportamentală, violenţa este
văzută ca instrument pentru atingerea unor scopuri sociale, pentru
menţinerea sau tulburarea unei anumite ordini sau status-quo
social. Punând în evidenţă cauzele şi aspectele sociale ale
violenţei, concepţiile din această categorie au meritul de a căuta
remedii ale violenţei tot pe plan social, prin măsuri de politică
socială şi reglementări legislative. Nu genele determină nivelul de
agresivitate al oamenilor, ci situaţia lor socială. Factorii
economici, nivelul de educaţie, statutul social al persoanelor
implicate, tradiţiile familiale şi cele ale comunităţii, precum şi
relaţiile dintre toate acestea pot creşte, sau dimpotrivă diminua
şansele de apariţie ale fenomenelor de violenţă ale unui individ,
familie sau grup social. In privinţa diferenţelor de gen, acest punct
de vedere consideră că ele se datorează influenţelor sociale,
exprimate cultural, sub forma aşteptărilor de roluri şi a

discursurilor răspândite în comunitate, care favorizează comiterea
violenţei de către bărbaţi.
Punctul de vedere psihologic privind violenţa îşi are

originea în concepţia psihanalitică. Teoria freudiană şi
concepţiile neofreudiene care i-au urmat localizează cauzele
violenţei intrapsihic, la nivelul frustrărilor, al copilăriei
traumatice, al impulsurilor reprimate, al tulburărilor de
personalitate. Pentru psihologia clinică, comportamentul agresiv
al unor persoane este o expresie a dificultăţilor de adaptare ale
personalităţii umane, situate în afara contextului social şi al
relaţiilor ei interpersonale actuale. In această concepţie, victima
violenţei, cu o structură specifică – patologică – a personalităţii
ei, are şi ea o anumită contribuţie la atragerea şi menţinerea
agresiunii, adesea prin dependenţa ei de agresor. In ultimele 3-4
decenii, psihologia a făcut mari progrese în recunoaşterea
semnificaţiei diferenţelor de gen în ce priveşte violenţa şi şi-a
îmbogăţit substanţial preocupările în acest domeniu. Odată cu
amplificarea cercetărilor privind rolul dezvoltării individuale şi al
influenţelor sociale în manifestările violente s-a lărgit şi aria
concepţiilor explicative ale psihologiilor de ramură, dintre care
vom prezenta mai jos unele teorii ale dezvoltării psihice.
Analiza feministă privind violenţa este deosebit de

prolifică în cercetarea a numeroase aspecte ale vieţii sociale şi
familiale, în special în problemele violenţei. Ea porneşte de la
conceptualizarea bărbaţilor ca un grup investit cu putere, a căror
dominare asupra femeilor este o construcţie istorică şi socială,
care se reproduce şi se menţine într-o mare varietate de feluri,
cum este manipularea, convingerea, influenţarea, forţarea,
asocierea, condiţionarea. Violenţa bărbaţilor faţă de femei,
inclusiv faţă de femeile apropiate de ei, este înţeleasă ca parte a
unui sistem structurat de putere şi de exploatare în cadrul relaţiilor
patriarhale.
Feminismul consideră patriarhatul ca un sistem organizat

de-a lungul istoriei, de exercitare a autorităţii masculine, care se
exercită în diverse domenii ale vieţii publice ca viaţa economică,
cea politică şi religioasă, dar şi în viaţa familială. Printre
consecinţele şi formele de manifestare ale patriahatului se pot
enumera: îndoctrinarea de gen prin socializarea în funcţie de sex,
privarea fetelor de anumite nivele şi forme de educaţie, judecarea
femeilor în funcţie de comportamentul lor sexual (cerinţa
virginităţii şi a fidelităţii), accesul scăzut la resurse economice,
lipsa respectului faţă de rolul femeilor în societate – de-a lungul
istoriei şi în prezent –, lipsa tradiţiei de autonomie şi de
independenţă, lipsirea femeilor de timp liber, deprecierea
performanţelor lor şi altele. In condiţiile dominării masculine, în
care bărbatul reprezintă valorile, intelectul şi normele, agresiunea
comisă de bărbaţi împotriva femeilor sau, în general, asupra
persoanelor vulnerabile este un fenomen social comun, care nu
iese în evidenţă de la sine, dacă nu i se acordă importanţa socială
cuvenită (M. Miroiu, 1997).
In concepţia feministă, în societăţile de azi din Europa de
est, dar şi în cele occidentale, majoritatea oamenilor trăiesc în
sisteme de putere patriarhală care privilegiază bărbaţii faţă de
femei (Brod, Kaufman, 1994). Aceste societăţi nu pot împiedica
producerea unor acte de violenţă şi nu asigură suficiente servicii
care să ofere asistenţă victimelor şi să prevină revictimizarea. Mai
mult, ele îşi construiesc o mentalitate colectivă care face ca
violenţa domestică, abuzurile împotriva copiilor şi celelalte forme
de violenţă împotriva unor categorii vulnerabile ale societăţii să
fie greu de sesizat şi incriminat. Aşa cum spune A. Munteanu, una
dintre puţinele autoare autohtone care a tratat problematica
violenţei domestice, această mentalitate consideră naturală şi
legitimă ideea că bărbatul trebuie să deţină bunurile şi puterea în
familie şi, ca atare, el trebuie să dispună de femei şi copii.
Prin intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia
feministă a reuşit să facă vizibile, la nivel de comunitate
internaţională, diferitele forme de violenţă comise în spaţiul
public şi cel familial. În societăţile moderne, feminismul a
contribuit la demontarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu

(1998) consideră că, prin feminism, "practici sociale, legitime
într-un sistem patriarhal, validate de normele şi construcţiile
tradiţionale ale masculinităţii, sunt revalorizate, pornind de la un
set de norme ce contestă dominarea masculină în diferitele sale
forme.
În intervenţia care are ca punct de pornire perspectiva
feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a
persoanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în
privinţa secretelor "familiale", atunci se va putea schimba
atitudinea societăţii faţă de violenţă. Responsabilitatea abuzului
revenind esenţialmente celui care a comis fapta şi nu victimei, în
intervenţia feministă idealul este îndepărtarea din familie a celui
care abuzează copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată
şi nici pedepsită prin îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă
legile şi practicile muncii sociale nu permit îndepărtarea suficient
de rapidă a abuzatorului din familie, un principu de bază al
practicii constă în asigurarea securităţii victimei şi împiedicarea
comiterii în continuare a abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi
servicii sociale, care ţintesc femeile şi copiii abuzaţi şi care
reprezintă adeseori singura alternativă de viaţă pentru victimele
abuzurilor fizice sau sexuale comise în familie.
Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării,

agresiunea specific umană, de tip abuziv, intenţionat, începe doar
în momentul în care copilul înţelege că el poate cauza durere
altcuiva. Odată cu maturizarea, apar două forme de agresiune:
cea instrumentală, destinată atingerii unor lucruri dorite şi
agresiunea interpersonală destinată dobândirii unor drepturi faţă
de cei din grupul social. Dacă la vârsta de 2-3 ani copilul este
dornic să intre în posesia unor bunuri, iar agresiunile sunt în mod
precumpănitor orientate spre dobândirea acestora, între 3 şi 6 ani
acest tip de agresiune scade, dar creşte cea verbală,
interpersonală, relaţională, fără vreun scop instrumental.
Sintetizând unele cercetări, M. Cole şi S. Cole (1996) situează
vârsta apariţiei diferenţelor de gen la 3 ani, care este de fapt
începutul formării identităţii de gen. Punctul de vedere

developmentalist, departe de a fi unitar, are ca specific
preocuparea pentru descrierea şi explicarea schimbărilor, precum
şi a diferenţelor care apar în agresivitatea umană pe măsura
formării identităţii de gen. In funcţie de perspectivele ei teoretice
extrem de diferite, psihologia dezvoltării stabileşte cauze şi
prescrie căi de prevenire sau de remediere variate pentru
reducerea agresivităţii.
Una din explicaţiile psihologiei dezvoltării pune violenţa
pe seama formării diferenţelor de gen privind agresivitatea. De
exemplu, teoria freudiană a dezvoltării explică formarea
identităţii de gen şi, implicit, a diferenţelor de gen în privinţa
agresivităţii prin procesul identificării. In primii doi ani de viaţă
copilul reuşeşte să descopere că persoanele din jurul lui i se
aseamănă într-o oarecare măsură şi reuşeşte să le ghicească
dorinţele. După Freud, aceasta este etapa identificării primare. Ea
este urmată de identificarea secundară, care începe din al treilea
an de viaţă, în care copilul se străduieşte să îşi modeleze
personalitatea conform persoanei considerate ca model. Băieţelul
care, la vârsta de 3-4 ani, descoperă asemănarea dintre corpul
propriu şi al tatălui său, îşi trăieşte virilitatea precoce vrând să îi ia
locul tatălui său, pe lângă mama sa. Îşi admiră tatăl, dar vrea să îl
dea la o parte de lângă mama lui, ceea ce îi cauzează dorinţe
vinovate îndreptate împotriva tatălui său şi, totodată, frica de
pedeapsa binemeritată pentru asemenea gânduri. Complexul lui
Oedip presupune existenţa mecanismului de afiliere a copilului la
tatăl său şi de diferenţiere faţă de mama sa. Afilierea la identitatea
tatălui va creşte dorinţa copilului de a trăi sentimentele acestuia şi
de a le exprima "bărbăteşte". In perioada de latenţă (la vârsta
şcolară mică), băieţii îşi inhibă atracţia faţă de mamă şi preiau din
ce în ce mai mult comportamentul perceput la tată şi, în general, la
bărbaţi.
O altă teorie care explică formarea diferenţelor de gen
dintre bărbaţi şi femei, inclusiv a celor privind nivelul de
agresivitate prin prisma influenţelor asupra dezvoltării, este teoria
învăţării sociale. În această concepţie, părinţii au un important rol
ca agenţi de socializare (Paludi, 2001, p. 235). Modul diferit în

care părinţii vorbesc şi se poartă cu fetiţele şi băieţeii porneşte de
la diferenţele în modul de a le percepe sensibilitatea şi fragilitatea.
Modelarea socială se exprimă în felul în care părinţii încurajează
fetele să se joace, oferindu-le păpuşi şi modele de a le îngriji, iar
băieţilor maşini, pistoale şi îi încurajează în comportamentele
îndrăzneţe. De asemenea, părinţii sunt mai îngrijoraţi pentru fetiţe,
le urmăresc de obicei cu mai multă atenţie şi le sar mai repede în
ajutor – înainte de a fi nevoie. După acelaşi autor, această dorinţă
de a oferi ajutor fetelor modelează comportamentul lor dependent.
La acestea se adaugă sarcinile specific feminine pe care le primesc
fetele de la o vârstă fragedă: ştersul prafului, măturatul, spălatul
vaselor şi alte activităţi de curăţenie, participarea la pregătirea
mâncării, îngrijirea fraţilor mai mici. In schimb, băieţii participă la
activităţi specifice masculine: unele reparaţii, activităţi sportive,
curăţirea zăpezii, greblarea curţii, tăierea lemnelor. Ca atare,
diferenţele de gen se regăsesc în ansamblul activităţilor şi al
interacţiunilor sociale, putând fi remarcate în tipurile de joc
folosite la vârsta preşcolară şi apoi la cea şcolară (Cole şi Cole,
1996): majoritatea băieţilor preferă activităţile şi jocurile dinamice
faţă de cele statice, pe cele competitive faţă de cele colaborative,
pe cele manipulative faţă de jocurile de fantezie, jocurile pe
echipe mai mari faţă de cele pe echipe mai mici.
In privinţa agresivităţii, în concepţia promotorilor
învăţării sociale, părinţii sunt cei care încurajează adesea
comportamentul agresiv al copiilor lor, fie ignorând manifestările
de agresivitate ale acestora, fie oferind chiar recompense mascate,
de tipul obţinerii obiectelor dorite, al acordării atenţiei şi
încurajării lor prin gesturi şi zâmbet. Retragerea eventualei
victime din faţa agresiunii este şi ea o întărire pentru agresor, care
va încuraja comportamentele violente viitoare. Acestea se
manifestă mai cu seamă în cazul băieţilor şi sunt mai puţin
frecvente în cazul fetelor (Cole şi Cole, 1996). De asemenea,
părinţii şi alţi adulţi contribuie la formarea agresivităţii copiilor
oferindu-le modele de comportament agresiv. Cercetările lui
Bandura privind importanţa modelului în formarea
comportamentului agresiv au demonstrat că învăţarea prin

observare poate fi un mijloc important de preluare a unor modele
agresive, chiar şi în lipsa unei întăriri. Cu cât vârsta copiilor este
mai mare, cu atât ei înţeleg mai bine că agresivitatea este un
comportament acceptat în societate, mai ales pentru cei de gen
masculin.
Sintetizând unele cercetări care privesc rolul cărţilor, al
filmelor şi al povestirilor pentru copii, care influenţează şi ele
formarea unor tipare de comportament de gen masculin sau
feminin, Bem (1981) formulează teoria tiparelor de gen (gender
schema theory), care se formează ca urmare a procesării
informaţiilor prin prisma unor tipare de gen primite de la diferiţi
agenţi de socializare, cu ajutorul unor mecanisme preexistente,
pregătite să le recepţioneze.
Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste,
structurile psihologice, aşa cum se prezintă ele la bărbaţi şi femei
astăzi, sunt rezultatul evoluţiei în sens darvinian, adică al selecţiei
naturale. Dacă se porneşte de la înţelegerea mecanicistă a
conceptelor evoluţiei, agresivitatea poate fi considerată o
caracteristică necesară a individului puternic, mânat de dorinţa de
a supravieţui. In schimb, teoria evoluţiei sistemelor dinamice, cu
răspândire din ce în ce mai mare azi în psihologia dezvoltării,
presupune analiza mecanismelor genetice şi a celor de mediu care
fundamentează dezvoltarea competenţelor sociale şi cognitive,
precum şi a mecanismelor epigenetice, care se referă la
interacţiunile dintre gene şi mediu. Psihologia developmentalistă
evoluţionistă nu concepe tiparele de comportament ca fiind
predeterminate genetic şi consideră că diferenţele fizice şi cele
psiho-sociale au un rol critic în dezvoltare, prin multiplele
interacţiuni contextuale şi specifice cărora le creează loc în
dinamica adaptării la solicitările mediului (Bjorklund, D. F.,
Bering J. M., 2000). Această concepţie psihologică porneşte de la
existenţa unor programe genetice rezultate în urma evoluţiei, care
sunt activate la momentul propice, într-un context de mediu
adecvat acelui program genetic. Din punctul de vedere al
concepţiei sistemelor dinamice, noile forme şi structuri biologice
şi psihologice nu apar ca simple decodificări ale codului genetic,

ci ca rezultate ale tranzacţiilor bidirecţionale ale tuturor nivelelor
biologice şi experienţiale, inclusiv a celor culturale (Gotlieb,
2000). Nici o caracteristică psihologică nu este, la apariţia ei,
complet formată. Printre caracteristicile umane de ordin
intelectual şi de personalitate nu se pot pune în evidenţă efecte
genetice sau experienţiale pure (Bjorklund, Bering, 2000). In
această logică, aspecte ale dezvoltării umane, cum ar fi
manifestările de violenţă, pot apare nu ca rezultate ale genomului
uman specific, ci al interacţiunii acestuia cu mediul social care
este specific uman, marcat de modele de anumite comportamente
sociale interumane. Un astfel de mediu specific uman, cu rol
modelator al interacţiunilor sociale în limitele violenţei
socialmente acceptate presupune, ca repere pentru dezvoltare, un
mediu de gestaţie intrauterină de 9 luni, urmat de o perioadă de
lactaţie, existenţa unei mame afectuoase, a unui cămin şi a unor
adulţi protectori şi stimulativi din punctul de vedere al limbajului
verbal, existenţa jucăriilor, al educaţiei, precum şi a partenerilor
de vârstă care să ofere individului în dezvoltare un teren pentru
comunicare, tranzacţii sociale şi confruntare. In lipsa unora dintre
aceste elemente esenţiale pentru dezvoltarea copilului, există
posibilitatea ca frustrarea nevoilor să conducă la declanşarea unor
mecanisme de adaptare cu un grad sporit de agresivitate. Aceasta
poate fi îndreptată fie împotriva persoanelor din jur, conform unor
eventuale modele sociale, fie împotriva propriei persoane, prin
acte de autoagresiune.
In privinţa agresivităţii exteriorizate, psihologii
evoluţionişti au subliniat experienţele diferite, acumulate prin
selecţie naturală, cărora femeile şi bărbaţii au trebuit să le facă
faţă în ultimele două milenii, rezultând constituirea unor structuri
psihologice diferite. Aceste diferenţe de sex nu apar gata formate
la un moment dat în adolescenţă sau la vârstă adultă, ci se
formează în copilărie, perioadă în care fetiţele şi băieţeii, fiind
înclinaţi mai mult spre anumite experienţe decât spre altele, vor
dezvolta acele calităţi care rezultă din acţiunile lor specifice. În
comparaţie cu fetele, băieţeii din triburi au fost mai atraşi genetic
spre jocurile mai viguroase, fizice, ceea ce i-a pregătit să devină

buni luptători şi vânători. Fetele la rândul lor, sunt, din totdeauna,
în toate culturile, mai atrase de jocuri cu păpuşi care imită
îngrijirea copiilor, pregătindu-se în acest fel pentru rolul de
mămică de mai târziu.
Din perspectiva concepţiei evoluţiei sistemelor dinamice
se presupune că, pornind de la evoluţia istorică a speciei umane,
băieţii au o capacitate crescută înnăscută de individualism,
competitivitate şi agresivitate, favorizate de caracteristicile de
mediu. Prin comparaţie, la fete mediul de viaţă pare să favorizeze
coaliţiile cu alţii şi strategiile de rezolvare de probleme bazate mai
mult pe cooperare. Cum am arătat, diferenţele de gen sunt
dependente de intervenţiile de mediu, respectiv sunt susceptibile
de a fi modelate conform unor intervenţii de mediu. De exemplu,
Bjorkund şi Bering susţin că tocmai domeniile în care există
diferenţe de gen sunt pasibile de dezvoltare, nu prin uniformizare,
ci prin folosirea şi antrenarea capacităţilor existente. De exemplu,
la băieţi, anumite abilităţi matematice pot fi perfecţionate prin
creşterea motivaţiei de a atinge performanţe individuale care să
asigure succesul, iar la fete s-ar putea obţine rezultate mai bune
prin antrenarea lor la activităţi matematice colaborative, nu
competitive. In această logică, în condiţiile menţinerii unei
atmosfere cooperante, fetele ar putea fi stimulate în mai mare
măsură să participe la activităţi care solicită forţă fizică.
Din datele deţinute până acum de psihologia evoluţionistă
rezultă că, de fapt, violenţa este o caracteristică mai frecventă la
băieţi decât la fete, datorită – aşa cum susţin şi teoriile preformiste
– diferenţelor hormonale, care nu pot fi ignorate, dar care intră în
interacţiune cu lanţurile sistemice experienţiale ale contextului
social, fiind antrenate de acestea în activităţi specifice genului,
încurajând băieţii în exprimarea violenţei şi întregind ciclul prin
mecanismele selecţiei sociale.
4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE VIOLENŢEI
Traumele şi manifestările lor
Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment

traumatic. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de
traumă, Laplanche şi Pontalis (1994, p. 444) l-au circumscris ca
fiind "evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin
intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i
răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe
care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici,
traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este
excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a
le controla şi elabora psihic". În acelaşi sens, Dubrow (1992) descrie
caracteristicile evenimentelor traumatice ca având o apariţie
neaşteptată şi o intensitate imprevizibilă, ca întrecând limitele
obişnuite ale experienţei umane şi având un caracter înfricoşător
pentru cei mai mulţi dintre cei pe care îi afectează.
În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele
naturale (cutremure, inundaţii, fulgere), accidentele de muncă, de
circulaţie, cele casnice etc., dar şi vătămările intenţionate produse de
oameni. În această ultimă categorie intră toate actele violente comise
de unii împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimitează două
categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare,
care suferă direct de pe urma evenimentului şi cele secundare, care
asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor
persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victimă primară
este persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este
dusă la medic, adolescentul denigrat pe nedrept de dascăl în faţa
prietenilor săi, soldatul rănit în război, individul închis într-un lagăr
de concentrare, copilul răpit de lângă părinţii săi sau adolescenta
ironizată continuu de un părinte şi izolată de colegii ei. Victime
secundare sunt persoanele care sunt martori ai violenţelor din
familie sau din afara ei (când, de exemplu, un copil asistă la bătaia
cruntă la care sunt supuşi fraţii lui sau mama sa, adolescentul care
asistă la moartea sau rănirea unui camarad de arme, sora mai mică
care asistă la violarea mamei sau a surorii sale mai mari); în toate
aceste cazuri reacţiile persoanelor sunt traumatice, comparabile cu
ale celor din situaţia de victimă primară, izvorâte fiind din neputinţa
de a interveni şi de a o ajuta pe aceasta, care este de multe ori o
persoană iubită.
Efectele violenţei asupra sănătăţii
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit

în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post
Traumatic Stres Disorder – PTSD), ca fiind o categorie aparte de
diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit
experienţe traumatice. În cadrul ambelor sindroame sunt incluse
anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului
de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare,
de furie şi cele agresive, amintiri recurente, flashbackuri, disociere,
scăderea randamentului şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.
PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute
Stres Disorder – AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele
patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă
în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului
victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă
simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor
prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea – în
lipsa unui ajutor de specialitate – pentru toată viaţa.
Câteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la
persoanele victime ale violenţei şi care pot îngreuna adaptarea în
continuare la sarcinile zilnice sunt:
• tulburări de somn, datorită coşmarurilor sau a gândurilor
recurente, care împiedică persoana să se odihnească;
• probleme de memorie, amintiri obsesive, declanşate de senzaţii
vizuale, auditive sau olfactive care fac ca victima să retrăiască
evenimentul traumatic al abuzului; uneori blocări sau pierderi de
memorie, legate în special de momentul abuzului;

• hiperexcitabilitate sau mare inerţie în comportament, sau chiar
alternarea celor două aspecte;
• probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de fiecare
zi, lipsa de interes şi ADHD (hiperactivitate şi deficit de
atenţie);
• tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate
generalizată, panică, fobii, impulsivitate, crize de plâns;
• gânduri de suicid, care sugerează victimei că nu mai merită să
trăiască;
• comportament de automutilare, prin care victima doreşte să îşi
afirme capacitatea de autocontrol asupra propriului corp, a cărui
durere o ajută să îşi simtă mai bine limitele;
• comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte
constrânsă să comită anumite acţiuni, fără să se poată împotrivi;
• răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacţionează
vehement la stimuli inofensivi din partea anturajului ei;
• tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea
şi alunecare în planul imaginativ;
• comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.
Obstacolele care stau în calea profesionistului care

evaluează experienţele traumatice, cauzele şi consecinţele lor sunt
numeroase. Unele dintre ele sunt mai tehnice, altele ţin de însăşi
natura fenomenului traumatic. De exemplu, nu toţi indivizii care
au trăit un eveniment traumatic prezintă simptomatologie care
răspunde criteriilor PTSD. Din datele unor cercetări, Carlson
(1997) evaluează la un sfert procentul celor care au suferit traume
grave şi corespund criteriilor DSM pentru PTSD, datele variind în
funcţie de tipurile de evenimente traumatice incluse în cercetări.
Aceasta nu înseamnă că restul persoanelor care au suferit
evenimente traumatice au trecut cu uşurinţă peste acestea, dar
probabil simptomele prezentate de ele nu au fost la fel de intense
şi de numeroase. Dar nu este exclusă nici posibilitatea ca anumite
persoane să nu prezinte simptome traumatice.
Manifestările specifice traumelor sunt dificil de

recunoscut în totalitate, deoarece simptomele care se manifestă
în sfera cognitivă, cea afectivă, comportamentală sau cea a
inconştientului pot dispare pentru o perioadă şi reapare ulterior
sau pot fi supuse unor reacţii de apărare care sunt ele însele reacţii
simptomatice.
Tabelul 1. Variaţii în manifestarea simptomelor traumatice

(adaptare după E. Carlson, 1997, p. 44)
Domeniul Simptoame Reacţii de apărare
Cognitivă Idei obsesive Amnezie pt.
Imagini obsesive evenimentul
traumatic
Depersonalizare
Afectivă Anxietate Desensibilizare
Furie emoţională
Izolare
Comportamentală Creşterea sau scăderea Evitarea situaţiilor
nivelului de activitate aparent similare
Agresivitate mărită
Fiziologică Reacţii fiziologice la Desensibilizare
stimuli senzoriali senzorială
asociaţi evenimentului
traumatic
Altele Flashback Stări disociate
Coşmaruri
Pentru profesionistul implicat în evaluare este foarte

important ca manifestările descrise mai sus să fie recunoscute. Deşi
aceste simptoame şi reacţii de apărare se regăsesc şi în alte
sindroame clinice decât cele care derivă din violenţă, ele rămân
totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe profesionist să pună în
discuţie posibilitatea victimizării şi acordarea de suport.
Friedrich (1995) şi Dubrow (1992) consideră că dereglările
ritmului veghe-somn sunt frecvent întâlnite la copiii maltrataţi, ca de
altfel şi la victimele de vârstă adultă. Pe plan fiziologic, în apariţia
insomniei un aport important îl are alterarea capacităţii de

autoreglare a organismului, dorinţa inconştientă de a veghea pentru
a evita reeditarea violenţei. Alte cauze frecvente ale insomniilor sunt
imaginile şi ideile care revin, adesea obsesiv, în memoria celui supus
unor rele tratamente. Pentru cineva care a fost supus unui abuz
sexual în patul lui, sau în propriul dormitor, pregătirea pentru somn
este cea care reînvie reprezentările traumatice. Amploarea şi
gravitatea consecinţelor psihice ale violenţei asupra victimelor
depinde pe de o parte de o serie de caracteristici personale cum sunt
inteligenţa, voinţa, adaptabilitatea, optimismul, dorinţa de
autodepăşire, experienţele anterioare pozitive, capacitatea de
schimbare etc. care pot ajuta victima să facă faţă situaţiei dificile. Pe
de altă parte, gravitatea traumei depinde şi de sprijinul pe care îl
primeşte victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele
semnificative din comunitate şi de la specialişti.
Sindromul deficitului de atenţie este specific multor
persoane, care nu sunt expuse la traumă, fiind de natură biologică,
iar tratamentul propus este, de obicei, de natură medicamentoasă.
Există multe indicii care arată că acest sindrom se declanşează
adesea după episoade traumatice, ca rezultat al tulburării capacităţii
de autoreglare a victimelor unor abuzuri.
Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome
des întâlnite la victimele supuse relelor tratamente. Ele au tendinţa
de a se supăra repede, chiar la provocări minore, sau fără a fi
provocate de loc. Reacţia de panică declanşată de un stimul care
readuce în mintea victimei imagini terifiante pentru ea are rol de
alarmă, care poate fi stăpânită doar cu mare greutate prin control
voluntar, necesitând un lung efort de elaborare şi restructurare
cognitivă.
Actele autodistructive, suicidale sunt forme extrem de
periculoase, care pot apărea independent de traume, ca urmare a
deziluziilor adolescenţilor, în procesul de căutare a propriei identităţi
sau a decepţiilor şi a depresiilor de vârstă adultă. Ele au însă o
frecvenţă sporită printre victimele violenţei, mai ales în practica
psihiatrică a muncii cu victimele aflate la vârsta adolescenţei sau cea
adultă. In astfel de cazuri, comportamentele de automutilare şi
încercările de sinucidere nu sunt simple manifestări isterice, ci

ascund disperarea victimei în faţa diferitelor forme de rele
tratamente la care este expusă în familie, sau de către persoane din
afara ei. Disperarea victimei ia forme extreme când se simte singură
în faţa abuzului, când nu vede nici o soluţie de scăpare, când nu
întrevede nici o posibilitate de schimbare.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme.
Copilul se poate angaja în activităţi fizice periculoase, se poate
automutila, poate să refuze alimentaţia sau, dimpotrivă, să se
supraalimenteze, poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate
zgâria, împunge sau tăia cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii
doresc astfel să simtă limitele propriului corp şi să-şi dirijeze
stimulii dureroşi. Semnificaţia acestor comportamente, la cei care au
fost supuşi unor rele tratamente, este încercarea de a-şi dovedi lor
înşişi că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe
care l-au pierdut în momentele în care au trăit un abuz.
Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui
comportament tulburat. La vârsta copilăriei, comportamentul
compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la
care jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la
copiii supuşi maltratării se remarcă o pierdere a creativităţii şi
repetarea la nesfârşit a unor acte ca, de exemplu, număratul, ştersul
cu un prosop, aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Adolescenţii sau
adulţii agresaţi sexual au tendinţa compulsivă, mai ales în prima
perioadă după abuz, să se spele la nesfârşit, fiindcă "se simt
murdari". Tendinţele de comportament compulsiv se datoresc şi ele,
ca şi comportamentele autoagresive, dorinţei excesive de
autocontrol al celor supuşi relelor tratamente.
PARTEA A II-A
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA LOR

ÎMPOTRIVA VIOLENŢEI
In situaţia socială actuală, dată fiind intensitatea stresului la

care sunt supuse familiile, mulţi copii sunt expuşi unor variate
forme de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei (abandonul,
instituţionalizarea, vagabondajul), altele fiind dependente de formule
inadecvate de creştere a copiilor de către proprii părinţi (diferite
tipuri de abuz şi neglijare). Din conştientizarea tuturor acestor
probleme rezultă nevoia sporită de intervenţie în favoarea copiilor.
Schimbările care se întrevăd a fi necesare din punctul de vedere al
integrării euro-atlantice presupun centrarea societăţii în mai mare
măsură pe toţi copiii ei şi vizează o mai sensibilă raportare a
comunităţilor locale a politicienilor şi a guvernării în favoarea
copiilor şi a familiilor lor, dar şi o mai mare profesionalizare a
serviciilor sociale.
Restructurarea protecţiei copilului a devenit o problemă
de mândrie naţională în care miza este felul în care este judecată
capacitatea României de a-şi dovedi grija pentru copiii ţării. Ce fel
de părinte este România pentru copiii ei? Criteriul care dovedeşte
calităţile parentale ale statului este cel al elaborării unor modele
efective de intervenţie care să conducă la satisfacerea nevoilor şi
la respectarea drepturilor copilului: de a fi crescut într-o familie
care să îi poarte de grijă, să îl iubească, să beneficieze de educaţie,
să i se asigure condiţiile necesare sănătăţii sale, crearea condiţiilor
de dezvoltare. Recunoaşterea drepturilor copilului şi semnarea
convenţiei de către peste 190 de state ale lumii a schimbat radical
protecţia copilului: a mutat accentul de pe relaţia subiectivă de
ajutor acordat copiilor aflaţi în situaţii de dificultate de către
persoane mânate de spiritul caritativ, pe recunoaşterea drepturilor
copilului de a fi ajutat şi pe obligaţia sistemului de protecţie de a
da un ajutor eficient, efectiv.
Protecţia bazată pe drepturi
La şedinţa extraordinară din mai a 2002 a ONU care a

dezbătut situaţia copiilor, au participat pentru prima dată copiii
înşişi. Cei 400 de copii au întocmit o declaraţie privind lumea pe
care şi-o doresc, pe care, la sfârşitul conferinţei au citit-o în faţa
conducătorilor lumii. Ei au spus:
Suntem copiii lumii.

Noi ajungem victimele exploatării şi maltratării.
Noi trăim pe străzi.
Noi trăim în zone de război.
Noi suntem victime ale HIV-SIDA
Noi suntem cei care nu avem parte de educaţie şi servicii
de sănătate adecvate.
Noi suferim consecinţele discriminărilor sociale, etnice,
religioase et.
Noi suntem cei care nu suntem ascultaţi, deşi ar fi timpul
ca să fiţi atenţi la noi.
Am dori să trăim într-o lume care să fie potrivită pentru

noi, fiindcă într-o lume bună pentru copii, toată lumea ar
putea trăi bine.
In această lume dorită de noi, drepturile copiilor sunt cu

adevărat respectate.
Copiii pot trăi în siguranţă, în familiile lor, în
comunităţile lor, în naţiunile lor, într-un mediu care oferă
securitate şi este curat.
In care nu mai există exploatare, abuz, violenţă.
Unde legi respectate de toţi îi apără pe copii de rele
tratamente.
Unde programe şi centre speciale îi ajută pe copiii-
victime să-şi refacă viaţa....
Conform convenţiei ONU privind drepturile copilului,

responsabilitatea de a veghea la asigurarea nevoilor copiilor şi
respectarea drepturilor lor revine statului şi instituţiilor sale. Dacă
aceasta poate fi asimilată, metaforic, cu responsabilitatea şi
atitudinea unui părinte, atunci ne putem întreba care este stilul
parental al României? Luând ca reper tipologia psihologică de
descriere a atitudinilor părinteşti, ce stil adoptă statul român: mai
degrabă unul autocratic (în care ia măsuri de ordin punitiv faţă de
abaterile de la situaţiile uzuale), unul autoritar (se implică, dar ia o
atitudine de înţelegere şi de suport faţă de abaterile de la normă)
sau îngăduitor (caracterizat prin lipsă de implicare în creşterea
copiilor)? Cum este climatul în care se desfăşoară protecţia
copilului: rece, impersonal, birocratic sau cald, personalizat şi
respectând nevoile emoţionale ale copiilor şi susţinătorilor
acestora? Deciziile sunt luate cu subiectiv şi impulsiv (uneori cu
blândeţe şi mărinimie, alteori cu vehemenţă) sau în mod raţional?
Din ceea ce oferă mass-media publicului larg, dar şi din
ceea ce cunosc şi recunosc persoanele implicate în protecţia
copilului, reiese că atât statul român, cât şi profesioniştii din
serviciile de stat şi din ONG-uri sunt extrem de implicaţi,
motivaţi, chiar ataşaţi faţă de reformele din domeniul protecţiei
copilului, faţă de îmbunătăţirea situaţiei copiilor din instituţiile de
ocrotire, de iniţiative noi în domeniul serviciilor destinate copiilor
şi de îmbunătăţirea imaginii pe care lumea modernă şi-a creat-o
despre sistemul românesc de protecţie a copilului. Aceasta
dovedeşte creşterea implicării profesioniştilor, implicit a
măsurilor de protecţie în asigurarea bunăstării copilului. Sporirea
calificării personalului, interesul sporit pentru îmbunătăţirea
legislaţiei româneşti înseamnă, totodată, realizarea unor paşi către
reducerea subiectivităţii în tratarea cazuisticii specifice protecţiei
copiilor.
Calităţile enumerate indică în mod categoric că suntem pe
parcursul unui proces de maturizare prin care trece sistemul
românesc de protecţie a copilului, dar al cărui nivel îl putem
diagnostica numai în măsura în care avem date privind situaţia
instituţionalizării şi a abuzului comis împotriva copiilor, dar mai
ales a măsurilor de ocrotire şi de sprijin pe care structurile de

protecţie le iau în favoarea copiilor. De asemenea, ca să calificăm
calităţile parentale ale sistemului de protecţie românesc, va trebui
să le judecăm după principiile acestui domeniu, dintre care
amintesc câteva: capacitatea serviciilor statului de a oferi
siguranţă tuturor copiilor (ne punem întrebări de genul „unde se
pot adresa copiii dacă au nevoie de ajutor?”, „ce servicii
specializate pot primi copiii şi familiile lor?”), nondiscriminarea
copiilor („copiii de la oraş şi sat au, oare, acces egal la servicii de
suport şi la intervenţii?”„oare copiii romi au acces egal la
serviciile medicale, sau la cele educaţionale?”), după felul în care
asigură accesul la dezvoltare pentru copii şi după caracterul
deschis sau închis în sine, permeabil sau impermeabil al
sistemului. Pentru a mă putea exprima asupra calităţilor statului
în protecţia copilului, încerc să schiţez unele aspecte mai generale,
care tind să definească domeniul protecţiei copilului şi să punctez
anumite aspecte concrete ale punerii în practică a politicilor de
protecţie a copiilor.
Sistemul bunăstării copilului
Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării

copilului, o societate exprimă valoarea şi drepturile pe care le
acordă copiilor şi copilăriei.
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în
ţările occidentale, odată cu restabilirea situaţiei socio-economice,
s-a manifestat o importantă orientare a cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor.
Renumiţi psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca R. A. Spitz (1946),
J. Bowlby (1951, 1954, 1960), A. Freud (1942, 1946, 1952),
Winnicott (1964), Ainsworth şi Boston (1952) şi mulţi alii şi-au
propus să aducă în atenţia opiniei publice efectele traumelor care
afectează copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a
condiţiilor inadecvate de creştere şi de educaţie şi să orienteze atât
pe părinţi cât şi pe autorităţile responsabile de situaţia copiilor
spre acele nevoi ale copiilor a căror îndeplinire va conduce la
menţinerea sănătăţii lor psihice. În acest domeniu, perioada anilor

'60 a adus schimbări importante în privinţa înţelegerii
consecinţelor negative ale ocrotirii copiilor în instituţii, în
descoperirea riscurilor posibile de abuz împotriva copiilor în
propriile lor familii, în privinţa introducerii unor programe
comunitare de tip preventiv şi în stabilirea unor convenţii
internaţionale referitoare la drepturile copiilor. Declaraţia
Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în 1959, atrage atenţia
membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent
de rasă, culoare, sex şi naţionalitate, fără nici un fel de
discriminare, au dreptul la protecţie socială şi la asigurarea
posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se
nevoile lor de dragoste, înţelegere, de stimulare şi de securitate.
În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile
copilului, nevoi pe care în primul rând familia este menită să le
asigure (Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de hrană, de
adăpost, de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de
apartenenţă, nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Acesta a fost
fundalul pe care s-au elaborat legislaţiile naţionale în apărarea
copiilor de abuzuri şi neglijare în propriile lor familii, în familii de
plasament sau în instituţii destinate protecţiei lor.
Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional
printr-o continuă creştere a atenţiei orientate spre acest domeniu,
cauzată, pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările dezvoltate
din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării
copilului, iar pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate
şi în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai
vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei şi violenţei. Efectele
negative ale acestor fenomene sociale asupra dezvoltării
intelectuale ale copiilor, sau asupra capacităţii lor de integrare
socială au fost adesea puse în discuţie (în Roth, 1998, cap. 2, 3, 6,
prezint concepţii relevante pentru această temă), dar ponderea lor
nu poate fi deocamdată pe deplin evaluată. Ceea ce astăzi se
cunoaşte cu siguranţă este că sărăcia şi marginalizarea este
corelată în mod semnificativ cu ponderi mai ridicate de întârzieri
în dezvoltarea intelectuală, cu nivele mai scăzute de şcolarizare,

cu o pondere mai mare de comportamente deviante).
Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi
nesatisfăcute. Datele despre numărul copiilor supuşi unor abuzuri
grave de către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care
trăiesc sunt întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă
doar vârful vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele
nevăzute ale societăţii. Examinarea caracteristicilor comune ale
părinţilor care au dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu
numai pentru acele cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele
cazuri invizibile (Frude, 1980). Autorul arată că înaintea anilor
'80, străduinţa societăţii de a oferi ajutor copiilor aflaţi în
dificultate în propriile familii a condus la creşterea substanţială a
suportului social oferit în tot mai multe ţări pentru copii şi părinţi
aflaţi în situaţii dificile.
Preocuparea faţă de bunăstarea copilului este
multidisciplinară, acoperind aspecte multiple ale personalităţii
copiilor, dominată fiind însă de unghiul de vedere al profesiei de
asistenţă socială. De fapt, primele activităţi specifice de asistenţă
socială s-au dezvoltat şi s-au specializat în domeniul ocrotirii
copilului şi a familiei sale.
Categoriile de copii la care se referă în mod special
sistemele de protecţie a copilului sunt:
• copiii supuşi unor rele tratamente (abuzaţi sau neglijaţi)
• copiii abandonaţi temporar sau permanent în instituţii de
ocrotire sau aflaţi în plasament familial sau adopţie
• copiii cu boli cronice (S.I.D.A., născuţi dependenţi de droguri,
etc) sau cu tulburări de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale
sau cu dificultăţi de învăţare şi care necesită ocrotire specială
• copiii aflaţi în familii care trăiesc în sărăcie
• copiii din comunităţi minoritare marginalizate
• copiii orfani de unul sau de ambii părinţi
• copiii victime ale calamităţilor naturale, războaielor sau altor
catastrofe
Thoburn (1998, p. 290) defineşte sistemul ocrotirii
copilului în vederea asigurării bunăstării sale ca fiind ansamblul
de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport

material, asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă. Structura
serviciilor oferite de sistemul de bunăstare a copiilor poate fi de
diferite grade de generalitate, care depind de tipul de protecţie
socială, mai mult sau mai puţin universală, pentru care optează la un
moment dat un regim politic. Thoburn distinge acest înţeles larg al
sistemul ocrotirii copilului de accepţia restrânsă a domeniului şi
anume aceea de acordare de servicii acelor copii care nu pot atinge,
sau este puţin probabil să atingă, în lipsa unor servicii specializate,
standarde acceptabile de sănătate şi de dezvoltare. Această a doua
accepţie a termenului este mai apropiată aceleia în care se foloseşte
azi, în România, termenul de sistem de protecţie a copilului.
Herczog (1997) face şi ea distincţia dintre sensul larg şi cel restrâns
al ocrotirii copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la
întreg evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea,
educaţia şi ocrotirea tuturor copiilor, iar în cel de-al doilea protecţia
copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor
de copii aflaţi în situaţii speciale de dificultate, fiind expuşi unor
condiţii de creştere care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică.
Cartea de faţă va trata această a doua accepţie mai restrânsă,
insistând în mod special asupra fenomenelor de abuz şi de neglijare
a copilului, prea puţin analizate în literatura de specialitate de până
acum de profesionişii din România. Tehnicile de investigare şi de
intervenţie pe care le propunem se vor putea extinde însă şi la alte
categorii de copii aflaţi în situaţii dificile (copiii cu diferite
handicapuri, cei din grupurile marginalizate, cei aflaţi în instituţii de
ocrotire, cei bolnavi cronic etc.). Totodată preluăm şi noi întru totul
ideea că sistemul de protecţie a copilului nu poate evita activităţile
de prevenire a riscurilor care pun copilul în situaţii inadecvate
nevoilor sale în calitatea sa de personalitate aflată în curs de
dezvoltare. În acest sens, Giovannoni, 1987 (după Costin et al.,
1991, p. 2) remarcă şi el interferenţele dintre cele două roluri ale
sistemului de protecţie a copilului: 1. asigurarea unor servicii directe
primare pentru copiii cu nevoi speciale şi 2. influenţarea politicilor
sociale pentru a îmbunătăţi situaţia unor categorii extinse de copii.
Dacă prin definiţie, sistemului de protecţie a copilului i se

recunoaşte rolul de a asigura prevenirea riscurilor care pot afecta
copilăria, atunci termenul se apropie de cel de sistem de bunăstare –
prima accepţie prezentată. Numai într-o structură de servicii sociale
adecvate în cel mai larg sens nevoilor atât de variate ale copiilor care
fac parte din vreuna din categoriile defavorizate înşirate mai sus,
poate fi asigurat un nivel corespunzător al calităţii vieţii, dezvoltarea
armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului
copiilor.
Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate
direct către copil în: 1. servicii care oferă suport familiilor; 2. servicii
care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de către părinţi; 3.
servicii care suplinesc îngrijirea parentală. În prima categorie se
înscrie munca asistenţilor sociali care oferă suport copiilor şi
părinţilor, în conformitate cu criteriile de evaluare şi intervenţie ale
muncii sociale cu indivizii şi familiile. Uneori această muncă de
suport este oferită fără ca ea să fie cerută de către părinţi, care nu
recunosc neapărat nevoia de ajutor sau caracterul inadecvat al
propriului lor comportament faţă de copil. A doua categorie
cuprinde serviciile de zi destinate ocrotirii copiilor. În a treia
categorie se încadrează alternativele pe care sistemul de protecţie a
copilului le are pentru cazul în care copilul este scos din propriul
cămin, sau şi-l pierde. Revenind la dilemele protecţiei copilului, ne
punem întrebarea: care este momentul mai indicat pentru intervenţia
în interesul copiilor? Este suficient ca serviciile să fie adresate doar
acelor categorii de copii care se află în situaţii deosebit de dificile,
după instalarea acestor situaţii, sau ar trebui adresate astfel de
servicii tuturor copiilor care prezintă un anumit risc? Considerăm,
alături de Costin et al. (1991), că pentru ca aceste forme de servicii
să-şi poată îndeplini menirea de a proteja copilul, ele trebuie să
dobândească pe de o parte un caracter terapeutic, iar pe de-altă
parte un caracter preventiv. Evaluarea riscului este însă o activitate
complexă, care necesită, din partea profesionistului, o evaluare
detaliată a situaţiei.
Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să
răspundă cazurilor de copii aflaţi în dificultate în propria lor familie,
datorită unor tratamente inadecvate, include servicii specializate de

investigaţie (pe baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare
din maternităţi, spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile
cu risc crescut), comisia cu atribuţii de decizie privind plasarea
copiilor sau menţinerea lor în familie, tribunale specializate pentru
investigarea şi decizia cazurilor în care sunt implicaţi copii, servicii
specializate de plasament familial şi o reţea de familii de plasament,
un serviciu specializat de adopţie, o reţea a instituţiilor rezidenţiale
de copii, o reţea terapeutică pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel
de reţea de servicii sociale să funcţioneze, ea trebuie să se afle în
legătură cu serviciile poliţiei şi cu cele medicale, pentru că acestea
furnizează date indispensabile deciziilor care trebuie luate în
favoarea copiilor.
6. DILEME ŞI PRINCIPII SPECIFICE PROTECŢIEI

COPILULUI
Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de

milioane de copii trăiesc şi cresc, în diferite colţuri ale lumii, în
condiţii economice, sociale, psihologice care le pun în pericol şi le
întârzie dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social
cărora trebuie să le facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se
confrunta cu greutăţile, ceea ce contribuie la creşterea riscurilor pe
care trebuie să le înfrunte copiii. Unii părinţi abdică de la rolul lor
adecvat de părinte, sau recurg ei înşişi la comportamente care pot
pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copiilor lor. Una din
scopurile acestei cărţi este tocmai analiza problematicii, a
tipologiei şi a intervenţiei în astfel de cazuri.
Responsabilităţi şi dileme
Analizele privind bunăstarea copilului şi structurile care o

pot garanta scot în evidenţă legăturile complexe dintre nevoile
copilului, situaţia familiei şi contextul ei social, precum şi
concepţia societăţii despre copilărie şi familie. Concomitent cu
eforturile de investigare a cazurilor de abuz şi de apreciere a
răspândirii fenomenului, cercetătorii şi-au pus probleme sociale şi
etice privind responsabilitatea comunităţii pentru abuzul şi
neglijarea copiilor. Una din temele de dezbatere specifice
domeniului acestei cărţi este întrebarea privind cui şi în ce măsură
se pot atribui fenomenele de maltratare împotriva copilului:
factorilor individuali, izolaţi, sau/şi contextului social mai larg şi
stresului social rezultant? Alte întrebări sunt adresate de S.
Brissett-Chapman (1995, p. 357): "a cui este responsabilitatea
confruntării sărăciei, a ignoranţei sociale, a izolării?", "când este
neglijarea (severă) o consecinţă a sărăciei şi ce atitudine să se ia
în favoarea copiilor din astfel de familii?", "care este relaţia dintre
abuz şi neglijare?".
Dilemele acestui domeniu pornesc de la contradicţiile

dintre drepturile părinţilor şi drepturile copiilor, dintre dreptul
familiei la intimitate şi obligaţia (nu numai dreptul) profesionistului
de a interveni în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse
egale şi condiţiile de inegalitate socială a familiilor lor de
provenienţă. Aceste dileme sunt proprii tuturor sistemelor de
protecţie a copilului din lume, ceea ce diferă de la ţară la ţară este
însă gradul de conştientizare a acestor dileme şi reglementările
menite să le soluţioneze. Deşi pe plan internaţional sistemele de
bunăstare a copilului devin din ce în ce mai bine structurate prin legi
şi regulamente, se pare, totodată că ele devin mai controversate din
perspectiva dilemelor profesiunii. Unii reproşează autorităţilor de
protecţie a copilului că iau prea repede măsura scoaterii copiilor din
familiile în care există riscul maltratării şi că asistenţii sociali tind
să-şi exercite mai degrabă funcţia de control, decât cea de suport.
Alţii, dimpotrivă, reproşează încetineala sau lipsa de hotărâre de
care dau dovadă autorităţile în intervenţiile lor, aducând ca
argumente tragicele cazuri în care copii aflaţi în atenţia autorităţilor
locale au decedat de pe urma violenţelor la care au fost expuşi de
către cei care îi îngrijeau, persoane cărora asistenţii sociali le
acordaseră încredere, autorizând menţinerea copiilor în familie.
Aceste reproşuri sunt cu atât mai dureroase din punctul de vedere al
asistenţilor sociali implicaţi în protecţia copiilor de abuzuri şi
neglijare, cu cât în statele cu sisteme avansate de protecţie a
copilului, responsabilitatea lucrătorului social este mărită de
influenţa mare pe care el o exercită asupra deciziilor tribunalului.
Harris (1989) citează un mare număr de cercetări care demonstrează
că judecătorii acordă credit rapoartelor asistenţilor sociali, că modul
lor de a judeca este influenţat de rapoartele comisiilor de protecţie a
copilului, că deciziile întăresc concluziile şi recomandările
lucrătorilor sociali. Se pare că reprezentanţii justiţiei nu îndrăznesc
să ignore competenţa profesională a lucrătorilor pentru protejarea
copiilor. După Harris (1989, p. 9), lucrătorul social acţionează
conform concepţiilor dintr-o zonă rău definită, de bătălie ("ill
defined battle zone") aflată între doctrina autonomiei cetăţeanului şi
doctrina statului ca părinte al cetăţenilor, care apără pe cei slabi de

cei puternici. Conform primei atitudini, statul poate interveni în
temeiul codului penal, pentru a pedepsi delictele comise împotriva
copilului, dacă acestea sunt dovedite. Conform celei de-a doua
atitudini, statul are mai mult o sarcină profilactică, cu scopul de
prevenire a distresului sau eşecului de mai târziu, pe baza unor
dovezi mai puţin sigure, fără a avea intenţia de a dovedi vinovăţia
cuiva în faţa legii şi de a determina pedepsirea lui. În această
concepţie, orientată spre prevenţie, avantajul constă în faptul că
statul nu aşteaptă până când se comite o acţiune violentă împotriva
cuiva, ci, dacă e vorba de un minor, îndatorirea lui de bază este să
protejeze copilul, alegând dintre măsurile pe care le are la dispoziţie
pe cele care servesc în cea mai mare măsură interesele copilului.
Principiile protecţiei copilului
În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai

argumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să
lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora
(Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o
"agendă" comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate,
în vederea rezolvării problemelor familiei. Rezultatele muncii
comune se vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza
copilul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei.
Baza valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul
deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenţia Internaţională privind
Drepturile Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în
1989 şi ratificată de Parlamentul României în 1990). Ca urmare,
principiile protecţiei copilului au devenit următoarele:
- Specificul oricărei acţiuni de protecţie a copilului este
primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi
actori sociali. În Convenţia internaţională privind drepturile
copilului (1989) se specifică: "în toate acţiunile care îi privesc pe
copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri
sociale, fie de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe
legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în
considerare cu prioritate (articolul 3)". Modul în care o societate

pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală
acordată viitoarei gene-raţii.
- Aceasta presupune, totodată, principiul înţelegerii
copilului ca o personalitate unitară, cu un ansamblu de nevoi inter-
relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele
semnificative din mediul copilului şi de serviciile medicale,
educative şi sociale create de societate.
- Perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea
dezvoltării umane în cadrul contextual propriu, punându-se în
evidenţă legătura dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica
asistenţei sociale e înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind
destinată îmbunătăţirii interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu
scopul dublu de a se îmbunătăţii capacităţile adaptative ale
individului şi de a se sensibiliza mediul social în favoarea indivizilor
care trăiesc în acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului,
nevoile sale, sunt analizate în contextul cultural şi social al familiei
din care el face parte. Problemele legate de creşterea copilului în
familie, abuzul şi neglijarea copilului sunt privite în ansamblul
problemelor familiei, iar intervenţia la nivelul uneia din
componentele sistemului este analizată prin prisma acţiunii acesteia
asupra celorlalte componente ale sistemului.
- Perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea
accentului pe capacităţile copilului şi cele ale familiei. Pentru munca
în familia unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele
părinţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-
ajutor etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului –
respectiv a copilului – în toate deciziile care îl privesc, respectându-
se opţiunile şi argumentele sale.
- Principiul planificării în perspectivă (sau al
permanenţei) se referă la necesitatea cunoaşterii scopului final al
investigaţiei şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe
termen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o
metodă consecventă de lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa
asigurării permanenţei pentru sentimentul de stabilitate, atât de
important în viaţa copilului.
- Perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea

schimbărilor care survin în diferitele perioade de viaţă. Teoriile care
explică dezvoltarea stadială (de exemplu teoria lui E. Erikson)
permit înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de
viaţă, factorii promotori ai schimbării şi relativitatea atitudinilor
parentale în diferitele perioade ale dezvoltării.
- Perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la
ideea după care familia este contextul natural de viaţă al copilului,
deci familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se concentrează
intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre
legal – până la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale –
părinţilor le revin drepturi şi responsabilităţi fundamentale privind
educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este
un fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării
sentimentului de identitate al copiilor – chiar în condiţiile unor relaţii
tensionate – iar ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul
acestora. De aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta
spre prevenirea dezintegrării familiei. În cazul în care un copil este
scos din familie, pentru a i se asigura protecţia, acest principiu va
trebui să însemne păstrarea legăturilor copilului cu propria familie în
cea mai mare măsură posibilă şi desfăşurarea unei munci susţinute
cu familia în vederea creării condiţiilor reîntoarcerii copilului.
Interesul primordial al copilului

Perspectiva "ecologică" Perspectiva competenţei
Practica ocrotirii
Copilului
centrată pe familie
Planificarea în perspectivă perspectiva dezvoltării

Figura 1. Principiile protecţiei copilului
7. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL
ÎMPOTRIVA COPIILOR
Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de

la o mare varietate de concepţii teoretice care, toate, iau drept
punct comun de plecare înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea
intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau
psihică a copilului (N. Frude, 1989). Definiţia dată de dr. Popescu
şi dr. Răduţ (1998, p.2-3) aduce ca şi completare ideea că abuzivă
poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor
acte împotriva copilului: "maltratarea este orice formă voluntară
de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul
copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se
apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta
ajutor şi de a se autoservi". Evantaiul formelor de rele tratamente
este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel
psihic (emoţional), cel moral şi cel sexual. De obicei relele
tratamente cuprind şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile
sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi
întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile
fizice au adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale
sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual. Dacă
formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult
coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau
consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, putând
induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv,
emoţional, moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau
sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la
tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe fizice pe plan
psiho-somatic.
Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma
diferenţei de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea
personalităţii celui de-al doilea. El poate fi regăsit oriunde şi
oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în artă şi
- 45 -
Abuzul fizic, psihologic şi sexual
literatură, în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii.

Abuzul înseamnă violenţa adultului împotriva copilului, fenomen
care este prezent în realitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai
departe de căminul nostru, în funcţie nu numai de valorile noastre,
dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de
capacitatea noastră de a ne controla impulsurile.
Abuzul fizic
Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse

forme de asistenţă copiilor (medici, surori medicale, educatori,
asistenţi sociali, psihologi) nivelul de sănătate fizică al unui copil
constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate
copilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea
fizică este un standard central al calităţii vieţii copilului. Criteriul
grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare
fizică este central în protecţia copilului.
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă
adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame,
echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări. Nu
toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în
mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea
de leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de
abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare
(Popescu, Răduţ, 1998), care trebuie luate şi ele în considerare în
cazul aprecierii gravităţii actului violent. Pecora et al. (1992) dau
o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: abuzul fizic este
vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află
un copil la un moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se
pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de
violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ,
prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul
în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte – de pildă cu
scaunul – şi ar putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii
definiţiei este argumentată de faptul că trauma psihică nu se
produce doar ca rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a
ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar

judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor
existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor
oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv
şi a consecinţelor acestora. În consecinţă, profesioniştii au nevoie
de criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii
pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă produsă
copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă
copilului. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar
uneori printre modalităţile "educative" aplicate copiilor de către
un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de
decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba
de o pedeapsă administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu
privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege
metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică
sau fizică a copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta,
considerăm că studiul fenomenului de abuz şi neglijare poate
porni de la relevarea prevalenţei unor fenomene potenţial
cauzatoare de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale
părinţilor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a
cauza minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect,
aplicate pe oricare parte a corpului, aşezarea copilului în
genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun
obiect, tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni
periculoase ca arderea sau otrăvirea lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează
sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă
total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în
mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise,
ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului
mesajul violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în
cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des
copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor
comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii

adultului nu să corecteze comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din
categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un
risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a
minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului,
înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase – a
unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc. – folosirea curentului
electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea
efectelor abuzului sunt:
- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele
înroşite, leziuni uşoare)
- copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini,
coaste rupte, arsuri etc.)
- categoria copiilor cu risc, care – date fiind cele spuse
mai înainte referitor la riscul neconfirmat al vătămărilor – se mai
adaugă la aceste două categorii de abuz. Aceasta se referă la o
populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în
privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii
care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate
de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu
avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă
de prevalenţa fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii
estimative privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).
- categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte
din această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în
activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice.
Totodată ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt
contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare
(cerşitul, de exemplu) şi împiedică realizarea sa şcolară sau
profesională.
Un raport al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică

în domeniul muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 28.03.1998),
prezintă date după care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate
au declarat că îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la
muncă, iar 2,83% au evitat să răspundă (fără să nege însă).
Dintre muncile prestate de copii se indică un procent de 23,2% de
copii care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă,
10,8% spală maşini, 8,6% sunt vânzători ambulanţi, mai ales de
ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac curăţenie, muncesc în
agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au
declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în
timpul programului de studii, 10,7% afirmă că munca nu i-a silit
să abandoneze şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4%
recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala.
Abuzul psihologic
Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au

componente şi consecinţe psihologice. Anumite forme de maltratare
au însă, ca instrument, tocmai mijloace de natură psihologică, de
aceea cercetători ca Garbarino, Guttmann şi Seeley (1986), precum
şi Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului
psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi
colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie
considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele
tratamente, subordonată faţă de ele, ci – dimpotrivă – ar trebui să fie
luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării
familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului (p. 7).
Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis
împotriva unui copil ca fiind "atacul concertat al unui adult asupra
dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului"
(1986, p.8).
Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la

care recurg părinţii sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului
(legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă etc.;
neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea copilului; refuzul
de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui,
folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau
recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale,

agresive, rasiste, imorale sau criminale.
Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul
psihologic şi au apreciat că el constă din acte de omisiune şi din
acţiuni comise care provoacă traume şi leziuni psihologice.
Aprecierea gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor
criterii ale comunităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se
poate produce de către membrii familiei sau de către persoane
străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care, prin
vârsta şi rolul pe care îl au în raport cu copiii au putere asupra
acestora. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv,
comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe
mai multe planuri. Maltratarea psihologică include respingerea,
terorizarea, izolarea, exploatarea, degradarea copilului, refuzul de a-i
răspunde emoţional şi greşita socializare a lui (Brassard, Germain şi
Hart, 1987, p.6). Garbarino et al (1986) şi Pecora et al. (1992) şi
Whitman (1998) au identificat respingerea, izolarea, terorizarea,
ignorarea şi coruperea ca fiind forme ale abuzului psihologic.
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului,
manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor
sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă
negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea
că el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de
speranţa de a fi acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte
având caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului:
ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea
copilului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi
şi comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea
unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în ţap
ispăşitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea
unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui
adolescent, spre exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru
unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă
a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al
părintelui de a recunoaşte sau de a remarca realizările copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei

sale, îl rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia
relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi
formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi
copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau
adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în
mediul social exterior familiei. Aceasta îl va face să se simtă singur
pe lume şi lipsit de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea
copilului, în formele sale grave, se asociază cu forme de abuz fizic
sau/şi sexual, făcând copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de
speranţa de a primi de la cineva ajutor. Izolarea mai are ca efect
inocularea ideii că ceea ce se întâmplă în familie este normal, este
ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor
copiilor. Încercarea copilului de a depăşi izolarea este considerată de
părintele abuziv ca trădare şi este pedepsită. Izolarea poate lua forma
interdicţiei aderării copilului sau adolescentului la activităţi de club,
antrenamente sportive sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii
copilului de la grădiniţă sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea
fricii de consecinţe grave, creează acestuia imaginea unei lumi
terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse
neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul
însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect
îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în
care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate
să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate
ameninţa copilul într-o infinitate de variante, a căror probabilitate nu
poate fi controlată de copil: dacă dezvăluie secretul, atunci mama se
va supăra aşa de tare, că va da copilul afară din casă, sau, eventual,
va muri de supărare; dacă victima nu participă la joc, atunci adultul
o va agresa pe sora mai mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie
secretul relaţiei sexuale, atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va
muri şi ea, aşa cum a fost omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit).
Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte,
caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mânie ale
adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de
ataşament faţă de copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează

bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea înconjurătoare în
general.
În urma terorizării copilului, acesta poate prelua
comportamente excesiv de mature, preluând responsabilităţi de
adult, ca, de exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de violenţa
agresorului. În această categorie de rele tratamente, Killén (1997)
include şi pe copiii terorizaţi de violenţele dintre părinţi. "Aceşti
copii trăiesc în anxietate şi îşi folosesc adesea energia pentru a avea
grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor. Se cunoaşte
cazul unui copil care a luat cuţitul pentru a-şi apăra mama. Un alt
copil de 8 ani nu îndrăznea să meargă la culcare decât târziu, spre
dimineaţă...Aceşti copii sunt adesea forţaţi să-şi asume
responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt suficient de maturi să
le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie
pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în
învăţătură" (Killén, 1997, p. 35).
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura
în care adultul privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale
psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui tip de
comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea
psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea
adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu
copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta,
lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea
abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a
răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea
lui de agresiunea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe
care le poate lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi
comportamente antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al
sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în
această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt,
contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caracteristic pentru acest tip
de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi
depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale.

Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului
abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este
cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le
asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând de la
vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea.
Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia
lui Brassard, Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat,
înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la
atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea
acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor
expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale
copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui
pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi
degradante (ca slugă a adultului).
Abuzul sexual
Abuzul sexual este – deşi conţine certe elemente de abuz

fizic şi psihologic – o categorie aparte de rele tratamente aplicate
minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea,
folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la
activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în
timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adult a
plăcerii. Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva
copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o
persoană adultă, să participe la activităţi sexuale care servesc
plăcerii adultului. Includem în această categorie toate formele de
relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale în care este
implicat un adult, care profită în mod intenţionat, din punct de
vedere sexual de şi un minor, independent de gradul lor de
înrudire, sau de tipul relaţiilor (de la atingerile cu caracter sexual
sau pozarea cu scop pornografie, la penetrarea realizată pe cale
genitală, orală sau anală). Chiar şi atunci când relaţiile sexuale nu
au o componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par să fie
liber consimţite, se foloseşte totuşi noţiunea de abuz sexual,
pentru a caracteriza relaţii sexuale între persoane între care există

o diferenţă sensibilă de maturitate psihică. Atunci când agresorul
este el însuşi minor, diferenţa de vârstă – care înseamnă totodată
un nivel superior de maturitate – de la care se vorbeşte despre
relaţii de tip abuziv este de cinci ani. Aceasta scoate din categoria
abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii, când ele implică
minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele sexuale reciproce
ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor sexuale,
copiii sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de
aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu
sau fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital,
oral sau anal).
Dintre formele de abuz sexual împotriva copiilor
menţionăm:
• hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale indecente,
gesturi sau atingeri de tip sexual, exercitate insistent, împotriva
voinţei copiilor)
• comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil
• manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea
acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului
• intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului
• penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală
• exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau
prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului
Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea
copilului la activităţi sexuale prin forţă sau contra unor sume de
bani, sau alte avantaje.
Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz

asupra copiilor se face în funcţie de:
• vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânăr, cu atât faptele sunt
considerate mai grave;
• gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa
utilizată este mai mare;
• relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atât mai gravă,

cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă;
• tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor
fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului.
Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale,
fără caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă,
de putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie sexuală
între abuzator şi victimă.
Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se
fac deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de
incest se referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice tip de relaţii
sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzând aici
nu numai orice tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt
tip de comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă
nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex
masculin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv
SUA (mai puţin cele din Europa occidentală), în care categoria
penală de incest cuprinde doar cazurile de contact sexual vaginal cu
victima. De fapt, acest mod de apreciere tinde să apere adultul
abuziv şi nu copilul-victimă, fiind din ce în ce mai mult contestat în
practica protecţiei copilului. Conform acceptului clinic utilizat mai
sus, în legislaţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest şi
de abuz sexual se referă la orice tip de raporturi sexuale în care un
adult are ca partener un minor, indiferent de tipul oral, anal sau
vaginal al raportului.
Factorii de risc în privinţa abuzului sexual
Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu

situaţia de victimă a abuzurilor sexuale, Finkelhor a examinat 795 de
studenţi cu ajutorul unor chestionare şi a extras următorul grup de
factori de risc (după Friedrich, 1990, p. 7):
1. prezenţa unui tată vitreg
2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă
3. lipsa de apropiere mamă-copil
4. lipsa studiilor liceale ale mamei
5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii

6. lipsa afecţiunii din partea tatălui
7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii)
8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi)
Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea
fiecărui factor sau a altora care nu au fost amintiţi ridicând gradul de
vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%. După datele altor
cercetări, Friedrich (1990) adaugă factori de risc, ca: insatisfacţiile,
respectiv conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau
a tatălui natural din familie, plasarea copiilor într-o familie, respectiv
experienţa agresorului de a fi fost plasat în afara propriei familii,
numărul mare de copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în
primii ani de viaţă ai acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el
însuşi victima unor abuzuri. Prin contrast, factori ca apropierea
dintre mamă şi copil, existenţa unei largi reţele externe de suport
(număr mare de prieteni, relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în
îngrijirea copilului de la vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta
riscul abuzului sexual.
Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale
Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în

paralel cu problema consimţământului. Concepţia libertină asupra
sexualităţii, după care activitatea sexuală este un drept care se cuvine
acordat nu numai adultului ci şi minorilor, consideră că o relaţie
liber consimţită nu poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea
implică relaţia dintre un copil şi un adult. Acesta este un punct de
vedere care poate fi uşor combătut dacă supunem noţiunea de
consimţământ unei analize atente. Kahn (după Whitman, 1998)
consideră că pentru ca o persoană să fi consimţit la o acţiune, nu este
suficientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să înţeleagă
acţiunea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în
cauză, să fie conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele
pe care le are, să fie sigur că decizia de a nu se angaja în acţiune va
fi la fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în acţiune, să
accepte participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre
cazurile de incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi

copii, pot exista, într-adevăr, situaţii în care copilul, aflat la pubertate
sau chiar înainte de această vârstă, este sexualizat precoce de către
un adult şi participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un
copil este mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia
acestui tip de comportament, care va avea în toate cazurile urmări
grave asupra vieţii sale.
O mamă se adresează autorităţii tutelare după ce a

descoperit cu stupoare un jurnal al propriei fiice de 15 ani, în care
aceasta descrie metaforic dragostea ei faţă de propriul tată în
termenii unei relaţii sexuale între un bărbat şi o femeie. Mama a
divorţat în urmă cu un an de tată, după o lungă căsnicie nefericită.
La divorţ mamei i-a fost încredinţată creşterea fiului ei handicapat,
iar fata, la cererea acesteia exprimată în faţa judecătorului, a fost
încredinţată tatălui, deşi mama a cerut cu insistenţă dreptul de a
păstra ambii copii. Mama a invocat firea impulsivă a tatălui,
consumul său frecvent de alcool, instabilitatea sa emoţională. Nu a
fost ascultată, criteriul de bază luat în considerare de către instanţă
fiind nivelul venitului, care era net superior în cazul tatălui. Din
analiza detaliată a istoriei cazului a rezultat că mama şi fiica au
avut o relaţie tensionată, mama încercând să controleze (prea mult,
probabil) comportamentul fetei; neînţelegerile se terminau adesea
cu ridicarea tonului sau cu palme date fetiţei. Tensiunea dintre
mamă şi fiică a fost abil exploatată de tată, care se arăta
întotdeauna foarte indulgent faţă de fiică şi învinuia mama pentru
comportamentul ei diferenţiat grijuliu faţă de fratele cu handicap.
Urmarea a fost deosebita apropiere dintre fetiţă şi tatăl ei, ore
petrecute împreună în camera acestuia, însoţirea tatălui în
delegaţie şi nopţi petrecute împreună, chiar şi în perioada de
şcoală, la hoteluri. După ce mama a remarcat acele notiţe care
indicau relaţia incestuoasă, a încercat să investigheze situaţia fetei
care locuia atunci într-un cămin separat, cu tatăl ei. Mama a aflat
că fetiţa prezintă cunoştinţe legate de sexualitate şi contracepţie
care i-au impresionat pe colegii de clasă şi au uimit pe diriginte,
fără să fie însă vreodată cu băieţii de vârsta ei. Fetiţa nu are
prietene intime, nu face nimănui destăinuiri despre viaţa ei. În

privinţa performanţelor şcolare, dintr-un elev eminent a ajuns unul
mediocru, cu foarte multe oscilaţii în performanţe. Diriginta a
observat la ea adesea un comportament visător, neatent. Nu
participă la activităţi extraşcolare, motivând cu lipsa de timp şi
controlul strict al tatălui.
Tipuri de taţi incestuoşi3

1. Taţii cu preocupări sexuale excesive (26%)
Aceşti taţi au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv,
orientat spre fiicele lor. Unii dintre ei şi-au asimilat fiica, încă din
copilăria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri, abuzul
sexual începe de la vârste foarte fragede.
2. Taţii imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)

Aceşti taţi se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa fiicelor
lor, mai ales a celor ajunse la pubertate, a căror maturizare o
urmăresc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul
din taţii incestuoşi, când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat:
"tatăl-adult din mine a dispărut şi am fost din nou copilandru".
3. Taţii la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale (20%)

Aceşti taţi îşi descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de
abuz, ei au fantezii legate de soţia lor, sau de alte persoane. Corpul
copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-şi trăi propriile
fantezii sexuale, nu ca obiect al atracţiei erotice. Aceşti taţi au
adesea au sentimente de vinovăţie pentru actele pe care le-au comis.
4. Taţii dependenţi emoţional (10%)

Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de
dragoste, rataţi. Ei caută confort într-o relaţie caldă, specială,
3D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory,

University of New Hampshire, studiu asupra 118 taţi incestuoşi. (Material
preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New
York, 1997)
exclusivă cu fiica lor. În această relaţie intimă, ei includ şi pe cea

sexuală. Relaţia incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte
timpurii sau mai târziu, la pubertate.
5. Taţii agresivi, furioşi (10%)

Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente,
inclusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de
furie, negându-se uneori atracţia sexuală faţă de copil. Ei consideră
că mama copilului este vinovată, fiindcă s-au simţit neglijaţi de ea.
("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil,
fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").
Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o

serie de factori, dintre care Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986)
indică următoarele:
• Vârsta copilului în momentul abuzului – cu cât un copil este mai
mic, cu atât efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai
dramatice; un alt aspect legat de vârsta victimei, un copil mai
mic este socotit mai puţin capabil de a se apăra şi lipsit de
capacitatea de a consimţi la relaţii sexuale; pe de altă parte
victimei mai în vârstă i se atribuie o mai mare responsabilitate în
provocarea abuzului sexual.
• Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei – incestul
are în acest sens cele mai dramatice consecinţe pe termen lung,
consecinţe la a care contribuie oprobiul social care întâmpină
aceste relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor
poate îngreuna şi întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-
a fost frică să spun, fiindcă X trăia cu noi, mama ţinea la el,
trebuia să-l consider tatăl meu" sau "tot timpul mi-a fost teamă
că o să-l trimită pe tata în închisoare dacă se află").
• Durata abuzului – un singur eveniment de tipul abuzului sexual
are pentru victimă un efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile
abuzive care se întind pe durată lungă de timp; relaţiile de abuz
sexual din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de zile
fără a fi dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot
prelucra extrem de dificil.
• Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi

măsura în care agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de
care depinde gravitatea suferinţei copilului. Numărul mare de
persoane implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de
tip sadic, supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de
neajutorare a acestuia.
Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor
(incluzând şi abuzurile sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5.
Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de
dificilă, în ciuda consecinţelor grave pentru victimele abuzurilor
sexuale. Motivele principale sunt, pe de o parte greutatea de a
confirma comiterea abuzului cu martori, iar pe de altă parte
dificultatea copilului de a depune mărturie împotriva agresorului
său, mai ales dacă acesta este un membru al familiei sale.
Abuzul sexual împotriva copilului îi pune pe profesionişti în
faţa necesităţii de a aborda atitudinea adecvată pentru investigarea
cazului, plasarea cât mai rapidă a copilului în siguranţă şi de a găsi
cel mai bun tratament pentru atenuarea efectelor traumatice ale
abuzului. Datorită lipsei de înţelegere din societatea tradiţională
pentru victimele abuzurilor sexuale, aceasta va trebui să fie ajutată
să facă faţă atitudinilor reprobative din familia restrânsă şi extinsă
sau a celor din comunitatea mai largă de viaţă. De obicei victimele
sunt acuzate din diverse motive: că au suportat abuzul sexual fără să
ceară ajutor sau că nu au avut tăria să suporte mai mult fără să
dezvăluie secretul, că au provocat abuzul prin comportamentul sau
îmbrăcămintea lor, că inventează sau exagerează gravitatea unor
incidente izolate etc. După Back şi Lips (1998) fetele-victime sunt în
mai mare măsură considerate ca fiind cele care provoacă abuzul
sexual decât băieţii-victime.
8. DATE EPIDEMIOLOGICE PRIVIND MALTRATAREA

COPIILOR
Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii

fenomenului abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul
bunăstării copilului trebuie să elaboreze forme de servicii şi un
sistem legal care să poată proteja copii. Pentru proiectarea acestor
servicii şi formarea de profesionişti este nevoie de cunoaşterea
frecvenţei cazurilor de rele tratamente şi a mediilor în care sunt
răspândite diferitele lor forme.
Copiii ajung din ce în ce mai frecvent în atenţia opiniei
publice şi a serviciilor sociale nu numai în calitate de victime ale
unor abuzuri din partea unor adulţi, dar şi în calitate de agresori. În
Scoţia, numărul cazurilor de agresiuni comise de minori şi referite
serviciilor sociale a crescut de la 95 în anul 1972 la 7228 în anul
1993. Tisdall (1996, p. 27) arată că nu se ştie dacă această creştere
masivă a raportărilor în cazurile de maltratări ale copiilor de către
minori se datorează unei creşteri dramatice a fenomenului abuzului
ca atare sau prevalenţa fenomenului a rămas aceeaşi, doar că el se
raportează într-o măsură mult mai accentuată astăzi, decât în
deceniile precedente. Una din cauzele acestei creşteri se regăseşte –
dacă observăm societatea în care trăim în perspectiva comunitară –
în accentuarea violenţei de toate tipurile, la scară macrosocială; la
rândul ei, receptarea violenţei de indivizi adulţi şi tineri este
amplificată ca urmare a reflectării ei abundente în mass-media.
Incidenţa şi prevalenţa abuzului asupra copilului
Pentru a sublinia ponderea pe care astăzi lumea occidentală

o atribuie fenomenului de abuz asupra copilului, prezentăm unele
date din literatura de specialitate din SUA, unde s-au desfăşurat cele
mai extinse studii privind frecvenţa abuzului. Ea a fost exprimată
prin indicatorii statistici ai incidenţei, respectiv prevalenţei
fenomenului.
Incidenţa se referă la numărul de cazuri de abuz – care

acoperă cerinţele unei anumite definiţii a fenomenului studiat –
raportate la un interval dat de timp. De exemplu, în 1986, în SUA
(după Sedlak, 1991a) au fost raportate 311.500 de cazuri de
agresiuni fizice prin care s-a considerat că au fost vătămaţi fizic
copiii.
Prevalenţa în datele statistice se referă la toate persoanele
care au trecut, într-o perioadă dată din viaţa lor, prin experienţa
abuzului. Astfel, Straus şi Gelles (1986) au estimat la un milion
numărul copiilor 3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost
supuşi unui abuz grav în propria familie. De fapt, relele tratamente
sunt mult mai frecvente decât cele raportate.
Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea
în mod deliberat a unei leziuni de către persoana care îngrijeşte
copilul", Gil constată existenţa a unei rate de cazuri raportate de 8,4
la 100.000 în 1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă).
Încercând să estimeze frecvenţa în populaţie a fenomenului
abuzului, el a evaluat între 2,5 şi 4 milioane numărul acelor familii
care recurg la violenţă fizică împotriva propriilor copii, cu intenţia
de a le provoca durere, vătămare sau chiar leziuni grave
(prevalenţă).
Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă
datele Centrului Naţional American de Abuz şi Neglijare
(NCCAN), după care 16% din personalul de îngrijire al centrelor de
zi, 24% din personalul şcolilor, 56% din personalul care lucrează în
domeniul sănătăţii mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni,
abuzând de puterea cu care au fost investiţi şi nesocotind drepturile
celor pentru care lucrează.
Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur
de 1 milion de copii abuzaţi grav şi, în urma unor astfel de acte, mor
între 2000 şi 5000 de copii (Pecora et al. 1992).
Tabelul 2. prezintă date privind incidenţa abuzului în
populaţia americană prin referire la toate cazurile care au fost
raportate cel puţin de două ori în perioada dată la o agenţie de
protecţie a copilului (datele provin de la Asociaţia Americană de
Protecţie a Copiilor (după Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere
a abuzurilor sexuale, celelalte tipuri de rele tratamente menţinându-

se în aceleaşi limite. În privinţa vătămărilor fizice se constată chiar o
uşoară tendinţă de scădere în această perioadă.
După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b),
din 1000 de copii, în total 22,6 trec prin experienţa relelor tratamente
care le aduc prejudicii (unii dintre copii trecând, simultan, prin mai
multe tipuri de rele tratamente).
Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea
cazurilor, valoarea frecvenţei diferitelor tipuri de abuzuri scade.
Tabelul 2. Incidenţa cazurilor investigate şi evaluate ca abuzuri

împotriva copiilor în SUA
Tip Număr total de %
cazuri
Abuz fizic 311.500 4,9
Abuz emoţional 188.100 3,0
Abuz sexual 133,600 2,1
Neglijare fizică 507.700 8,1
Neglijare educaţională 285.900 4,5
Neglijare emoţională 203.000 3,2
(după Pecora et al, 1992, p. 101)
Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra

copiilor în SUA recunosc limitele activităţilor de protecţie a
copilului. Din 267 de cazuri de copii care au murit în statul Texas
într-un an (citat de Zigler şi Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în
evidenţa agenţiilor de protecţie a copilului. Estimativ, aceasta
presupune existenţa a de patru ori mai mulţi copii supuşi unor
abuzuri grave decât numărul cazurilor cunoscute. Această estimare
confirmă că, de fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât
cele raportate.
Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a
incapacităţii societăţii de a proteja în suficientă măsură copiii sunt
cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor tratamente. Pecora
et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei
copii ca urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro
(1988) indică o creştere a ratei mortalităţii ca urmare a abuzurilor,

dar şi a neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un anume tip de
copil care este predispus la efecte letale ale relelor tratamente,
Pecora et al. (1992) sintetizează unele date statistice:
• Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub
media copiilor abuzaţi, în medie de 7,2 ani.
• Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din
familie sau copii singuri.
• În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este apropiată,
cu o uşoară tendinţă de suprareprezentare a băieţilor.
• Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual.
• S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite
handicapuri sau a celor despre care părinţii credeau că au
anumite deficienţe.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată

creşterea numărului familiilor aflate în situaţie de criză: în Scoţia în
1992-1993 erau peste 33.000 de copii în familii fără adăpost şi în
jur de 5.000 de copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii
monoparentale fiind de asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au
constatat creşterea exponenţială a ratei abuzurilor sexuale în anii '80
în Marea Britanie: procentul copiilor abuzaţi sexual din totalul
copiilor supuşi abuzurilor a fost în 1981 de numai 3%, în 1982 de
5%, în 1983 de 6%, în 1984 de 11%, în 1985 de 18%, iar în 1986 de
31, 5%. Dintr-un studiu efectuat în Scoţia de către Roberts et al.
(1989) a rezultat o incidenţă a raporturilor sexuale de 3,5 la 1.000 de
copii. Dintre agresorii copiilor, doar 3% au fost femei, restul au fost
bărbaţi. Dintre aceştia 27% au fost rude apropiate sau taţi, 16% erau
sub vârsta de 16 ani şi 19% erau între 16 şi 19 ani. Începând cu
sfârşitul anilor 90', în SUA şi vestul Europei se constată o tendinţă
de scădere a cazurilor raportate de abuz sexual împotriva copiilor.
Date privind abuzul şi neglijarea copiilor în România
Un succes important al protecţiei copilului în România

este tocmai apariţia primelor cercetări consistente privind situaţia
abuzurilor şi a neglijării copiilor aflaţi în propriile lor familii.

Datele unor cercetări recente, pe care le ilustrez mai jos, permit
autorităţilor o mai bună planificare a unei intervenţii profesioniste
în favoarea copiilor abuzaţi şi neglijaţi, precum şi o mai bună
prevenire a instituţionalizării acestora.
Cel mai recent studiu naţional a fost realizat în 2000, de

către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi
Adopţie (de acum ANPCA), cu sprijin din partea Băncii
Mondiale şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Browne,
Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay, 2002). Studiul a fost
realizat pe eşantioane reprezentative pentru întreaga populaţie a
României, cuprinzând părinţi din 1.556 gospodării, cu cel puţin
un minor, 1.295 copii cu vârste între 13–14 ani şi 110
specialişti din profesii care vin în contact cu problematica
abuzului copiilor. Studiul a pus în evidenţă abuzuri fizice
recunoscute de părinţi în proporţie de 18,4% şi de copii în
24,4%. In privinţa abuzului sexual analiza cantitativă şi
calitativă a răspunsurilor la chestionare a relevat că numai
0,1% dintre părinţi declară că au cunoştinţă despre o formă de
abuz sexual asupra unui minor. Pe cealaltă latură, a chestionării
copiilor, 9,1% (141) dintre copiii chestionaţi au declarat că au
fost supuşi unui tip de abuz sexual. Cei mai mulţi copii declară
că au fost supuşi unor acţiuni indecente din partea unuia dintre
părinţi, aflat sub incidenţa alcoolului (5,7%), şi au fost obligaţi
să se lase mângâiaţi pe anumite părţi intime de diferite
persoane (2,2%). Abuzul sexual manifestat prin obligarea
copilului de a întreţine relaţii sexuale contra voinţei sale a fost
declarat de 3,3% dintre subiecţi, iar 1,2% semnalează că li s-au
oferit şi bani pentru a fi convinşi să întreţină relaţii sexuale. In
privinţa factorilor de risc a reieşit că familiile în care părinţii
sunt alcoolici sau, eventual, consumatori de droguri, familiile cu
stare socio-economică precară şi cu un nivel scăzut de educaţie şi
cultură reprezintă medii cu un risc crescut pentru producerea
abuzurilor.
Tabel 3. Răspândirea la nivel naţional a cazurilor de abuz şi

neglijare a copiilor din România. Date de la părinţi şi copii.
Indici ai abuzului şi Declaraţiile Declaraţiile
neglijării copilului părinţilor copiilor
în cadrul familiei (N=1556) (N=1295)
Număr % Număr %
Abuz fizic 287 18.4% 314 24.4
Neglijare fizică 1055 67.8% 593 45.8
Exploatarea 106 6.8% 109 8.4
copilului în familie
Neglijare 888 57.1% 441 34.1
educaţională
Abuz psihologic 398 25.6% 275 21.2
Neglijare 708 45.5% 564 43.6
psihologică
Abuz sexual 1 0.1% 118 9.1
Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay, 2002, p.3
Din tabelul de mai sus nu reiese severitatea abuzurilor

raportate de respondenţi, dar rezultă fără echivoc numărul mare de
copii aflaţi în situaţia de risc de abuz. Studiul coordonat de Browne si
colegii lui (2002) dovedeşte că abuzurile împotriva copiilor nu sunt
cazuri izolate, ele trebuie să intre în preocuparea profesioniştilor din
serviciile autorităţii naţionale pentru protecţia copiilor, pentru a
preveni agravarea lor şi impunerea măsurilor de scoatere a copilului
din propria familie. Cred că atitudinea de grijă şi dragoste faţă de
copiii României trebuie să se exprime, din punctul de vedere al
cazurilor de copii supuşi unor forme de abuz şi de neglijare, printr-o
atenţie şi susţinere sporită, nu numai faţă de copiii care se află la risc
de abandon familial, dar şi faţă de cei aflaţi încă în familiile lor.
Multe din aceste forme de abuzuri şi neglijare pot fi prevenite sau
remediate printr-un ajutor adecvat acordat aparţinătorilor copiilor.
Numărul copiilor din marile instituţii de ocrotire a scăzut în
ultimii ani, începând cu aplicarea ordonanţei 26 din 1997, care
legifera în mod clar importanţa plasamentului familial,
primordialitatea lui faţă de îngrijirea instituţională. Totuşi, până ce

există instituţiile tradiţionale de ocrotire (chiar dacă în momentul
faţă se fac eforturi mari de a reduce mult numărul copiilor
instituţionalizaţi), analiza calităţilor de protector ale statului trebuie
să includă referirea inclusiv la calitatea vieţii copiilor din instituţii.
Prima cercetare privind neglijarea şi abuzul asupra copilului
în instituţii de protecţie socială a fost realizată în 1999 de IOMC şi
UNICEF. Studiul s-a realizat pe un eşantion de 3.164 de copii
aflaţi în instituţii de protecţie, pe un eşantion stratificat. Din
mulţimea datelor prezentate de E. Stativa (2000) selectăm câteva: în
anul 1999, 68,2% dintre copii continuau să trăiască în instituţii de tip
„clasic“, 24,4% în instituţii de tip mixt, iar 7,5% în instituţii
organizate după model familial. 36,9% dintre copii locuiau în
dormitoare cu mai mult de 8 copii; la toate grupele studiate,
înălţimea mică pentru vârstă a întrecut media populaţiei de referinţă
a copiilor din familii. Greutatea mică pentru vârstă este şi ea,
procentual, mult mai frecventă la toate grupele de vârstă din
instituţiile de ocrotire. În acelaşi sens se înscrie şi greutatea mică
raportată la înălţime, prevalenţa fiind în zona critică de severitate la
copiii de 0-2 ani şi 2-5 ani. Procentul copiilor care au proiecte
personalizate este de doar 20%, iar procentul copiilor cărora li s-a
comunicat măsura de protecţie este de numai 16,9% din lotul
cercetat. Studiul a relevat existenţa tuturor formelor de abuz
(psihologic, fizic, emoţional, dar şi sexual). Experienţele copilului
în mediul fizic şi social exterior instituţiei sunt foarte limitate.
Copiii nu sunt implicaţi suficient în activităţile cotidiene ale
instituţiei. Mulţi dintre ei nu-şi cunosc istoria, nu ştiu de cât timp se
află în instituţie, motivul pentru care se află acolo şi pentru cât timp.
Aproape jumătate dintre copiii aflaţi în instituţii (48,8%) confirmă
practicarea bătăii drept pedeapsă. Majoritatea copiilor au afirmat, în
studiile calitative, că ponderea bătăilor în instituţii a scăzut în ultimii
2-3 ani. Cea mai mare parte a pedepselor este aplicată de personalul
educativ şi de supraveghetorii de noapte. Tot din studiile calitative a
reieşit că punerea copilului la diverse munci umilitoare (spălarea
closetelor) este obişnuită ca pedeapsă. În privinţa abuzului sexual,
36,1% dintre copiii din instituţii au cunoştinţă despre obligarea unor
copii la practici sexuale, dar procentul copiilor care au avut curajul

să recunoască existenţa abuzului sexual în instituţie sau că ei înşişi
au fost victime ale acestui tip de abuz, a fost mult mai mic. Relaţiile
sexuale abuzive între copii din instituţii sunt, de regulă, de tip
homosexual.
În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz
sexual comise împotriva minorilor, cunoscute de poliţie şi de
direcţiile de protecţie a copilului este în creştere. Conform datelor
poliţiei (după datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate
de I. Toporan, în "Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, 30.5% aveau ca victime
minorii, iar în anul 1998, procentul a crescut la 40,28.
Intr-un studiu desfăşurat la nivel naţional, tipologia
abuzurilor sexuale şi proporţia lor în totalul celor declarate de copii a
fost cea din tabelul 4.
Tabelul 4. Prevalenţa cazurilor de abuz sexual asupra

copilului
Total cazuri
Tip de abuz sexual
Nr. %
Copilul este supus unor

acţiuni indecente (ruşinoase) 74 5,7
de către unul dintre părinţi,
aflat sub influenţa alcoolului
16 1,2
Copilului i s-a cerut să se
dezbrace în faţa cuiva
28 2,2
Copilul a fost obligat să se
lase mângâiat pe anumite părţi
intime 14 1,1
Copilul a fost obligat să aibă
relaţii sexuale contra voinţei 9 0,7
sale
Copilului i s-au oferit bani
pentru a poza gol (goală)
Niculina Petre şi Victor Olsavzky, 2001, p. 27
Intr-un studiu privind riscurile de violenţă la elevi,

efectuat în Cluj, în 20014, pe un lot de 1054 de minori cu vârsta
cuprinsă între 11 şi 19 ani, abuzul sexual a fost considerat o
problemă majoră de către 48,7% dintre respondenţi şi nu a
reprezentat o problemă pentru 39,5% dintre ei. 2,8% au raportat
că au fost victime ale unor încercări de viol, iar 1,6% au fost
violaţi. 13,6% dintre elevi au susţinut că au suferit atingeri
nedorite de ordin sexual. Dintre băieţi, 2,1% au recunoscut că au
comis acte sexuale abuzive sau au hărţuit sexual pe cineva la
şcoală şi 1,9% acasă. 16 fete au susţinut că au fost victimele unor
abuzuri sexuale din partea unor cadre didactice. In ansamblul
lotului, deşi numărul abuzurilor sexuale semnalate de fete a
întrecut pe cele ale băieţilor, nu s-au înregistrat diferenţe
semnificative între sexe. Totuşi, la grupul de vârstă 15-18 ani
fetele au semnalat mai multe acte abuzive.
4 Raport privind Violenţa comunitară, autori S. Poledna

(coordonator), M. Roth, E. Baican, E. Mezei, L. Bujan,
finanţat de Centrul de Resurse Juridice
Aceste cifre privind abuzul sexual sunt ceva mai scăzute

decât cele obţinute de către un grup de specialişti ai organizaţiei
Artemis5 (Bodrogi şi alţii, 2000) efectuat pe un lot de 1267 de
liceeni între 15 şi 19 ani, din Cluj. Aici abuzurile sexuale de toate
felurile au fost raportate de 18,8 dintre fete şi numai de 4% dintre
băieţi. Dintre formele de abuz, 62% dintre raportări se refereau la
atingeri de tip abuziv, 19% la încercări de viol, 9% la viol, 4% la
forme verbale de hărţuire sexuală şi 5% la alte forme. La
întrebarea privind persoana care a comis agresiunea sexuală, în
36,7% din cazuri a fost indicat tatăl şi în 6,5% din cazuri fratele.
Restul agresorilor au fost alţi membrii ai familiei, cunoştinţe şi
străini. Aşa cum au apreciat Finkelhor (1994), May-Chahal &
Herczog (2003) şi alţii, abuzurile sexuale sunt comise în marea lor
majoritate de către bărbaţi şi, contrar miturilor privind violenţa,
într-o proporţie semnificativă abuzurile sexuale sunt produse de
către persoane cunoscute victimei.
Un alt studiu semnificativ destinat cunoaşterii
problematicii abuzului sexual, dar la un segment de copii cu risc
crescut, este cel realizat de către Organizaţia Salvaţi Copiii,
ANPCA şi UNICEF, în 1998, sub coordonarea lui D. Şerban şi
G. Roman (2001) la copiii străzii. Acest studiu estimează cifra
potenţială a copiilor străzii la aproximativ 2500, concentrată la
nivelul a 12 oraşe mari. Copiii provin în majoritatea cazurilor din
familii cu un ridicat nivel de violenţă. 52 % dintre copiii străzii au
vârste cuprinse între 7 şi 15 ani şi numai 25% sunt între 16 şi 18
ani. 71% din total sunt de sex masculin (peste trei sferturi din
grupa de vârstă 13-15 ani) şi 29% de sex feminin (cele mai multe
din grupa de vârstă 16-17 ani, anume 30,4%). În cazul băieţilor,
procentul celor activi sexual este de 29%, iar în cazul fetelor de
43,6%. Fetele din acest lot îşi încep viaţa sexuală la 12-13 ani, iar
băieţii aflaţi la vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu
5 Societatea Artemis, Cluj, a iniţiat mai multe studii

privind abuzul sexual în România. Această cercetare a
fost realizată în colaborare cu SECS, Catedra de Asistenţă
socială din Cluj, cu finanţare din partea Fundaţiei pentru o
Societate deschisa.
persoanele adulte de sex masculin. Se remarcă tendinţa de

implicare în prostituţie în special a copiilor care nu mai au nici un
contact sau numai legături sporadice cu familia. Deşi printre copiii
străzii există şi băieţi care o practică, prostituţia este specifică
fetelor. In raport se arată că, în mediul stradal, încă de la „vârsta
păpuşilor“ unele fete sunt determinate să-şi procure cele necesare
traiului prin practicarea prostituţiei. Estimările poliţiei indică drept
probabil ca aproximativ 10% dintre fetele care trăiesc în rândul
„copiilor străzii“ se prostituează chiar de la vârste foarte fragede,
de la 9-10 ani, dar în unele cazuri chiar de la 7 ani. Autorii
raportului arată că din discuţiile cu ele rezultă că "prostituţia nu
reprezintă pentru aceste fete altceva decât o modalitate firească şi
uşor accesibilă de a-şi asigura mijloacele materiale necesare vieţii de
zi cu zi. Multe dintre ele îşi îndreaptă atenţia către cetăţeni străini
care le pot recompensa în valută sau prin cadouri atrăgătoare. O
mare parte a acestora (a fetelor din rândurile copiilor străzii)
aparţin unor familii dezorganizate, care pleacă de acasă pentru a
scăpa de violenţă. Apariţia frecventă în familie a unui nou “tată”,
care reclamă dreptul de a întreţine relaţii sexuale cu “fiica”
reprezintă o cauză decisivă a fugii în stradă".
Existenţa în continuare a copiilor şi tinerilor care cresc în afara
unui cămin şi puţinătatea instrumentelor legale prin care acestora
li se poate acorda un adăpost, ajutor medical, asistenţă psihiatrică,
psihologică şi educaţională denotă că sistemul de protecţia a
copiilor nu reuşeşte, deocamdată, să acopere toate aspectele
riscurilor care ameninţă bunăstarea copiilor, ceea ce creşte
numărul persoanelor aflate în situaţiile de risc de abuz sexual şi de
violenţă în general.
Tabel 5. Distribuţia în funcţie de sex a minorilor-victime ale

infracţiunilor de natură sexuală în perioada 1999-2000
sexRelaţii sexual între persoane de acelaşi

minorăRaport sexual cu
Perversiune sexuală
Corupţie sexuală
Incest
Sex
Anii Viol Total
ul
M 0 0 39 33 11 0 84
F 296 79 0 68 55 37 534
1999
Tot 296 79 39 101 66 37 618
al
M 6 0 53 44 17 4 124
F 220 89 0 55 39 55 458
2000
Tot 226 89 53 99 56 59 582
al
Ioaneta Vintileanu, 2001, p.33
Date privind factorii etiologici
În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului

cercetări din California (după Legislative Analist's Office, 1998)
scot pe primele trei locuri atitudinile parentale improprii (35%),
dezintegrarea structurii familiale, de ex., prin divorţ (33%) şi sărăcia
(30%); alţi factori importanţi sunt conflictele maritale (27%),
utilizarea drogurilor (26%), şomajul (25%) şi alcoolismul (19%).
Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile
demografice ale copiilor-victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 6).
Tabelul 6. Date demografice ale copiilor-victime şi agresorilor lor

(California)
Copii-Victime Agresori
Vârst Vârsta medie - 7 ani vârsta medie - 31 de ani
ă 41% din copii sunt sub 5
ani
Gen 58% fete 63% femei
42% băieţi 37% bărbaţi
Etnie Albi - 44%, faţă de 46 * albi - 40%, faţă de 60 *
Hispanici - 35%, faţă de hispanici - 33%, faţă de
37%* 24%*
Negrii - 18%, faţă de 7%* negrii - 19%, faţă de 6%*
Altele - 3%, faţă de 10%* altele - 3%, faţă de 10%*
Altele Dizabilităţi mentale, fizice relaţie faţă de copil
sau comportamentale 80% părinte biologic
26% 7% alte rude
5% părinte vitreg
8% persoană neînrudită
(după Legislative Analist's Office, 1998)
* faţă de procentul din populaţia totală de copii, respectiv de adulţi
din zonă
După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului

abuzului comis împotriva copiilor are caracteristicile unui Iceberg
(p. 99): ceea ce iese la suprafaţă este doar o mică parte din ceea ce
rămâne ascuns. Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui
de gheaţă" sunt: 1. abuzurile necunoscute de către toate persoanele
din afara familiei (sau a cadrului restrâns instituţional în care este
crescut copilul); 2. abuzurile cunoscute vecinilor şi unui număr
restrâns de cunoştinţe; 3. abuzul cunoscut unor profesionişti (de
exemplu medici, cadre didactice); 4. abuzul cunoscut unor
organizaţii, instituţii (şcoală, circumscripţie medicală); 5. abuzul
cunoscut de forurile legale de investigare (instituţii de protecţie a
copilului); 6. abuzul investigat de procuratură şi tribunal.
Date fiind riscurile pe care le comportă cazurile de abuzuri,
o direcţie importantă a cercetărilor merge spre cunoaşterea
caracteristicilor adulţilor care comit abuzuri, ale copiilor care sunt

expuşi abuzurilor, ale contextului social, familial şi situaţional în
care se produc relele tratamente. Gelles (1989) a subliniat rolul
factorilor socio-economici, arătând că sărăcia favorizează în special
abuzurile fizice şi neglijarea. Finkelhor (1985) a considerat că
statutul socio-economic şi etnia nu influenţează comiterea abuzurilor
de tip sexual; acelaşi autor a subliniat importanţa experienţei
anterioare a agresorului (unii din cei care au suferit abuzuri sexuale
par să prezinte, la rândul lor, tendinţa de a comite astfel de abuzuri).
Garbarino et al (1986) scot în evidenţă conflictele maritale ca surse
de stres ce conduc la abuzuri psihologice. Pecora et al. (1992)
constată că multe din formele de maltratare sunt asociate cu abuzul
de alcool sau droguri. Majoritatea actelor cu caracter abuziv
îndreptate împotriva copiilor nu au loc exclusiv datorită drogului sau
alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel substanţe scade
nivelul autocontrolului, putând conduce la fenomene de mare
violenţă. Killén (1997) evidenţiază şi ea gravitatea şi varietatea
formelor de rele tratamente în familii în care unul sau ambii părinţi
consumă alcool sau droguri. Pericolele care se suprapun asocierii
relelor tratamente şi consumului de droguri privesc în primul rând
lipsa autocontrolului părintelui, cât şi consecinţele grave ale
convieţuirii copilului cu părinţi alcoolici. Brown et al. (1998) au
identificat paternuri diferite de factori care sunt specifice diferitelor
tipuri de abuzuri: fizice, sexuale şi neglijării, arătând că există o
multitudine de factori de risc pe care va trebui să-i luăm în
considerare în evaluarea şi prevenirea maltratării. Din studiul lor
recent, bazat pe un plan longitudinal prospectiv condus pe o durată
de 17 ani, reiese semnificaţia maturităţii şi a stabilităţii psihice
materne în nemaltratarea copilului. Factorii de risc comuni tuturor
tipurilor de maltratare găsiţi de Brown et al. au fost tinereţea mamei
şi caracterul ei sociopat (cu tulburări de adaptare socială). Cel mai
bun factor predictiv a fost reprezentat nu de vreunul dintre factorii
evaluaţi sau de o grupare de astfel de factori, ci (aşa cum am mai
arătat în cazul discuţiei despre abuzul sexual) de numărul total al
factorilor de risc surprinşi la un caz. Prevalenţa abuzului sau a
neglijării a crescut de la 3%, atunci când s-a remarcat un singur
factor de risc la un caz, la 24% când s-au remarcat 4 factori de risc

prezenţi simultan per caz.
Calea care va trebui urmată în continuare pentru prevenirea
relelor tratamente este aceea a unei cunoaşteri mai bune a
caracteristicilor agresorilor, a situaţiilor de context social şi familial,
a copiilor însuşi şi a elaborării unor programe preventive, orientate
spre reducerea numărului şi nivelului factorilor identificaţi în
cazurile de risc.
Exemple din cazuistică
Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz

cărora sistemul legal din ţara noastră trebuie să le răspundă prin
măsuri prompte, cu respectarea principiilor Convenţiei pentru
Drepturile Copilului.
a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în

Noiembrie 1996 de bunică, deoarece aceasta a observat că ea a
fost molestată sexual de către tată. Psihologul care a examinat
fetiţa a semnalat imediat autorităţii tutelare locale şi poliţiei
abuzul şi molestarea sexuală a copilului. Mama a refuzat să
înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile nu au întreprins
nimic în lipsa plângerii depuse de mamă. În martie 1997, mama
s-a plâns că fetiţa a fost abuzată anal de către tată. Examenul
medico-legal a constatat violul anal. A început un proces, dar
tatăl a rămas la domiciliu, împreună cu familia (cu soţia şi cu
două fetiţe, Maria de 6 ani şi Lili de 3 ani atunci). Un lucrător
social al Serviciului pentru Drepturile Copilului a preluat cazul,
dar fetiţele au fost lăsate acasă. În iunie 1997 Maria a fost din
nou violată anal. Fetiţele au fost atunci internate la Casa
Copilului, unde ambele au regresat comportamental. I s-a permis
tatălui să viziteze copiii, şi cu aceste ocazii el a spus în repetate
rânduri Mariei că ea este vinovată pentru situaţia surorii sale şi
pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie 1997,
divorţul a fost oficial declarat în favoarea mamei, copiii au putut
reveni la domiciliul ei, tatăl fiind expulzat legal din casă. De

atunci, Maria a fost preluată de bunică. În ianuarie 1998, tatăl a
revenit din nou acasă (în aceeaşi singură cameră), locuind
împreună cu mama şi cu fetiţa cea mică. În februarie 1998, el a
fost declarat vinovat pentru molestarea sexuală a fetiţei sale,
condamnat la doi ani închisoare, dar cu suspendarea pedepsei.
Astfel, el a rămas liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit
pentru ceea ce a făcut. De atunci până în vara anului 1999 a trăit
în continuare în căminul familial, împreună cu mama fetiţelor şi
cu Lili, care a prezentat în septembrie 1998 simptome grave de
stres post-traumatic. Pe baza examinării copilului pare posibil că
Lili a fost abuzată oral de către tatăl ei, care a rămas noaptea
singur cu ea, în timp ce mama era la lucru. Drepturile tatălui nu
au fost îngrădite, iar mama este o persoană imatură care trăieşte
într-o situaţie de stres continuu, din cauza violenţei fostului soţ.
Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva fostului
soţ, nu a reuşit punerea în aplicare a expulzării acestuia de la
domiciliu. Din aprilie 1998, procesul a fost reluat de către
procuratură, având ca rezultat condamnarea şi, în sfârşit,
întemniţarea vinovatului pentru doi ani.
Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de
procedură în cazurile de abuz sexual: abuzul anal nu a fost
considerat ca incest, ci a fost încadrat prima dată în noţiunea de
corupere şi numai ulterior în cea de perversiune; poliţia nu a
intervenit pentru protejarea victimelor violenţei familiale;
înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-victimă nu a
fost apărată faţă de tată, care a continuat să exercite presiuni
asupra ei (învinovăţind-o, concomitent cu declaraţii de afecţiune
şi ameninţări); Comisia pentru Protecţia copilului nu s-a mai
ocupat de caz o lungă perioadă după ce copiii au părăsit
instituţia şi au revenit la mamă, respectiv la bunică.
b.) Ionel6, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic

şi treptat, posibil şi sexual de către tată. Abuzul a fost descoperit
de un lucrător social din Leagăn care a auzit că băiatul care
6 Caz descoperit şi investigat de A. Munteanu,asistent social.
anterior a fost internat în instituţie şi cu un an în urmă

"reintegrat în familie" este acum bătut şi neglijat fizic. Cu ocazia
vizitei asistentului social la domiciliu, copilul prezenta semne de
maltratare, fiind internat mai întâi în spital, apoi la Casa de
Copii. Faptul cel mai revoltător este că băiatul a fost încredinţat
familiei în urma unei evaluări foarte superficiale: nu s-a luat în
considerare că tatăl fusese închis anterior pentru uciderea celui
mai mare băiat din familie. El a fost eliberat de curând, dar a
continuat să prezinte un comportament extrem de violent şi
alcoolism.
În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii,
comportamentul lui prezintă ameliorare după o primă perioadă
în care el a fost neîncrezător faţă de toată lumea, se masturba şi
prezenta alte tulburări comportamentale sexuale.
c.) Carmen7 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată

fizic şi emoţional. Este un alt caz de "reintegrare în familia
proprie" după o perioadă de un an şi jumătate de abandonare de
către mamă în Casa Copilului. În această perioadă, un frate mai
mare a rămas acasă, dar un alt frăţior sugar a fost şi el părăsit.
Carmen a fost luată acasă în schimbul sugarului lăsat în
instituţie. Carmen a fost găsită întâmplător de lucrătoarea
socială, cu ocazia unei vizite la familie în vederea anchetei pentru
sugar. Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de către
Casa Copilului reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu
capul spart, extrem de murdară, aproape goală pe cimentul rece,
în timp ce fratele ei mai mare era bine îmbrăcat şi într-o stare de
nutriţie bună. A fost internată în spital şi a avut norocul să fie
adoptată. Acum ea se dezvoltă bine şi este mult îndrăgită de către
părinţii adoptivi.
d.) Eva8, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către

bunicul vitreg şi de către bunica din partea mamei. Eva a fost de
7 Caz descoperit şi investigat de C.I. Fulop, asistent social

8 Caz descoperit de psiholog E. Zorgo şi investigat de C.I.Fulop, asistent
social
obicei în grija bunicii şi a bunicului din partea tatălui; părinţii

fiind recent divorţaţi, mamei îi revenea creşterea celor doi copii
(Eva şi frăţiorul în vârstă de 1 an). Ea prefera să-şi lase fetiţa cu
socrii şi să stea cu cel mic la mama ei. La sfârşit de săptămână
lua copilul acasă la ea. Odată, când fetiţa s-a reîntors, bunica
paternă a observat o stare neobişnuită de stres la nepoţica ei.
După câteva întrebări, ea a aflat că Eva a fost abuzată oral de
către bunicul vitreg, acesta fiind încurajat de către soţia lui.
Psihologul care a examinat fetiţa a fost sigur că dificultăţile de
adaptare sunt cauzate de tulburări de stres posttrsumatic,
datorate abuzului sexual oral. Direcţia pentru Protecţia copilului
a fost anunţată şi copiii au fost plasaţi la bunicii paterni. Mama a
fost îndemnată să-i viziteze, dar numai în casa bunicilor pentru a
se evita contactul cu rudele care au abuzat de copil.
A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au
fost urmăriţi de autorităţi, deoarece Poliţia şi Procuratura au
considerat că nu există suficiente dovezi pentru un proces. Dar
imediat după decizia cu privire la plasamentul copiilor,
abuzatorii au dat în judecată Comisia pentru Apărarea
Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie.
e.) Aura9 avea 6 ani când televiziunea, atenţionată de

către vecini, a descoperit că este grav abuzată şi maltratată fizic
de către mama adoptivă. Avea urme de maltratare fizică pe tot
corpul, arsuri produse de ţigări, limba tăiată; era subnutrită,
închisă în dulap atunci când mama ei avea partide de sex. S-a
descoperit că mama avea antecedente de schizofrenie descoperită
la vârsta de 20 ani, deci înainte de aprobarea adopţiei. Mai
târziu, când fetiţa avea aproximativ 3 ani, părinţii adoptivi au
divorţat şi fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate că tatăl
a declarat de repetate ori că mama abuzează de copil, că ea are
un comportament anormal, atât în familie cât şi în mediul
înconjurător. Mama nu avea servici, tatăl era angajat şi era
proprietarul apartamentului. La divorţ, mama a obţinut
apartamentul şi dreptul de a creşte copilul. Ulterior, după
9 Caz investigat de C.Baciu, asistent social, asistent universitar
descoperirea abuzului, adopţia a fost anulată şi fosta mamă

adoptivă a fost judecată, fiind considerată vinovată de
maltratare, dar nu a fost închisă. Copilul se află în continuare la
Casa de Copii, dezvoltarea sa este întârziată şi comportamentul
său este încă marcat de trauma la care a fost supusă mai mulţi
ani.
9. NEGLIJAREA COPILULUI
Definiţie şi tipologie
Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea

nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând
astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi
socială, intră în categoria neglijării.
Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea
problema oportunităţii unei intervenţii în sprijinul copilului. M. Hil
şi J. Aldgate (1996, p. 12) consideră neglijarea ca punând probleme
deosebite profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul
discuţiilor din comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie
se numesc "case conferences"), iar intervenţiile în favoarea
minorilor sunt adesea întrerupte curând după raportarea cazului.
Deşi familiile care îşi neglijează copiii se pot confrunta cu serioase
probleme materiale şi de altă natură, serviciile sociale au şi ele
tendinţa să neglijeze acordarea ajutorului.
O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului
include diferite forme de dezinteres, manifestate din partea
persoanelor menite să-l îngrijească:
• neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia
intră:
- insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea
copiilor, nedezvoltare nemotivată din cauze organice
("failure to thrive"), la o stare de malnutriţie şi nedezvoltare
psihică:
- neglijarea alimentaţiei copilului;
- neglijarea îmbrăcăminţii adecvate;
- lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor
amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit;
- neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi
protecţie;
- 79 -
- neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului,

întârziere în cererea de îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării
copilului bolnav acut sau cronic, neglijarea imunizărilor,
neglijarea igienei);
• neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
- neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de
învăţământ;
- neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului:
- orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre
îngrijirea fratelui, spre munca de îngrijire a animalelor etc.);
- neocrotirea copilului de influenţele negative;
• neglijarea emoţională a copilului:
- în propria familie;
- a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei
biologice (într-o instituţie de stat sau privată, în plasament,
încredinţare sau adopţie);
• abandonul temporar sau definitiv al copilului:
- expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau
dezinteresul faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care
conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);
- lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
- abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau
într-o instituţie de ocrotire şi lipsa de interes faţă de
copilul astfel părăsit.
Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din

formele neglijării copilului:
Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită
caracterului lor cronic, adevărata răspândire a fenomenului în
populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută.
Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil,
mergând până la renunţarea preocupării faţă de el, este o formă
extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării
copilului. În literatura de specialitate, formele severe de neglijare
sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor
Neglijarea copilului
acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării

personalităţii copilului (Popescu, Răduţ, 1998a.).
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului
i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai
după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat,
dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în
derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din
partea părinţilor, aceasta fiind însă insuficientă (Killén, 1997)
Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea
fizică. Aceasta, după cum am arătat mai sus, este o categorie largă,
cuprinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA (după Costin et al,
1991, p. 329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii,
cifră care cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare
severă sau moderată, cât şi numărul celor a căror sănătate sau
bunăstare s-a considerat a fi periclitată în mod serios. Media de
vârstă a copiilor neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe
aproximativ egală. După aceiaşi autori, familiile care îşi neglijează
copiii au următoarele caracteristici: numărul mai mare de copii faţă
de media pe ţară, procentul ridicat al familiilor cu un singur părinte
şi de părinţi şomeri (43o/oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa
formelor de neglijare severă este de 14,6 la 1000 de copii; neglijarea
fizică are frecvenţa de 8,1o/oo, neglijarea educaţională de 4,5o/oo, iar
neglijarea emoţională de 3,2o/oo.
Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 199610) a
rezultat că prevalenţa neglijării copilului într-un lot de 485 de familii
este de 9.4%. Procent ridicat, el se poate explica prin numărul mare
(22,2 %) de familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2% din
părinţi care afirmă că rămân foarte frecvent fără bani pentru
cheltuielile zilnice.
Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se
regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să
obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici
elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale
vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor
10 Cercetare finanţată de World Vision International/Romania, la care a

participat şi autoarea lucrării de faţă
lor. Hristu (1998, p. 96) arată că "malnutriţia, recunoscută de mult

timp ca o consecinţă a sărăciei, este o problemă în România, unde
circa 50 o/oo din copiii în vârstă de până la 5 ani suferă de anemie".
Părinţii cu un venit minim sunt adesea forţaţi de situaţia în care se
găsesc (lipsa unei locuinţe adecvate, imposibilitatea de a cumpăra
alimentaţie potrivită) să nu ofere, în ciuda bunelor lor intenţii,
suficientă îngrijire fizică copiilor lor. Datele privind starea de
nutriţie a copiilor din România, prezentate de Programul Naţional de
Supraveghere Nutriţională (după Cartea Albă a Copilului, România
1998, p. 54-55) relevă o problemă majoră de sănătate publică:
• între 1990 şi 1995, greutatea medie la naştere a scăzut cu circa
54 g, aflându-se cu circa 200 g. sub greutatea medie a copiilor
din vest;
• prevalenţa greutăţii mici la naştere a crescut de la 7.6% în 1990,
la 9.5% în 1995;
• durata medie a alăptării a scăzut de la 5.6 luni la 3.6 luni în
aceeaşi perioadă de referinţă;
• a crescut în mod îngrijorător prevalenţa copiilor de talie mică,
raportat la vârstă, în special în al doilea an de vârstă: de la
10.9% în 1991, la 23.08% în 1994;
• 49% din copiii testaţi, sub vârsta de un an, prezintă anemie.
O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi
neglijare consideră că părinţii din familiile sărace prezintă anumite
caracteristici, care îi fac să devină concomitent săraci şi neglijenţi
(sau chiar abuzivi) faţă de copiii proprii (Pecora et al., 1992). De
exemplu, alcoolismul sau lipsa de autocontrol pot conduce atât la
pierderea locului de muncă şi – deci – la un nivel de sărăcie mai
accentuat, cât şi la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic
copilul. În aceste cazuri, în care atât maltratarea, cât şi sărăcia sunt
în relaţie cu un al treilea factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie
care vizează doar sărăcia nu va elimina actele de neglijare sau de
abuz împotriva copiilor. Fără să stabilească o relaţie de cauzalitate
între factorii analizaţi, Herrnstein, R.J., Murray, Ch. (1994) conside-
ră că inteligenţa este factorul care corelează în cea mai mare măsură
cu sărăcia unor familii şi, totodată, cu fenomenele adesea asociate cu
aceasta, ca violenţa sau criminalitatea. Printre datele Programului
Naţional de Supraveghere Nutriţională citat mai sus figurează şi

constatarea că "greutatea mică la naştere şi talia mică pentru vârstă
sunt puternic corelate cu gradul de instrucţie al mamei, prevalenţele
fiind practic duble pentru copiii ale căror mame au nivelul de
instrucţie sub 8 clase" (Cartea Albă a Copilului, 1998, p. 55).
Probabil că, în majoritatea cazurilor, explicaţiile corecte sunt
multicauzale (Belsky, 1980, 1984), stresul care derivă din
dificultăţile le-gate de nivelul socio-economic şi cultural scăzut
accentuând trăsăturile de personalitate care generează neglijarea.
Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se
confruntă adesea cu nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-
thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri evidente ale dezvoltării
în greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care
rămâne astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de
neglijare, acceptat astăzi de tribunalele de protecţie a copilului din
Marea Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor organice ale vreunei
boli care să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere
în condiţii de spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987).
Copiii mici neglijaţi fizic vor începe să câştige rapid în greutate în
urma internării în spital. Popescu şi Răduţ (1998, b) consideră că
neglijarea nutriţională constituie o cauză obişnuită de malnutriţie la
sugar; dintre cazurile de malnutriţie, aproximativ 70% sunt datorate
unor cauze non-organice, procent care se poate împărţi în 50% dato-
rate neglijării copilului şi 20% cauzate de greşeli alimentare invo-
luntare.
Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului
neglijat ca fiind cel al unuia "slab, murdar, neîngrijit, cu facies
inexpresiv, care evită contactul vizual cu alte persoane, dezinteresat,
cu retard psihomotor prin lipsa de stimulare".
Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul
căruia i se îngăduie practici contrare interesului său, ca de
exemplu privitul îndelungat la televizor (6-8 ore/zi), acceptarea
frecventă a scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau
permiterea unei alimentaţii nesănătoase, bazate preponderent pe
dulciuri.
O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele

copilului de a se integra în viaţa socială este neglijarea sa
educaţională şi deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul de a media
către urmaşii lor moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-
culturale, dragostea de cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din
punct de vedere intelectual; ei au menirea de a deveni organizatorii
experienţelor de învăţare ale copilului (Feuerstein şi Feuerstein,
1991). Ca urmare a acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care
îngrijeşte copilul, acesta din urmă dobândeşte capacitatea de a se
modifica datorită experienţelor sale provenind din mediul extern,
înţelegând prin aceasta că în urma medierii se pot desprinde
semnificaţii ce nu pot fi remarcate de copilul însuşi aflat sub
influenţa directă a stimulilor (Roth, 1998). Neglijarea rolului
părintesc de mediere a accesului copiilor către valorile umanităţii
poate trece prin diverse forme de dezavantaj cultural şi de neglijare,
ca de exemplu: neglijarea şcolarizării copilului, prin omiterea
urmăririi frecvenţei copilului la şcoală, omiterea înscrierii la o
formă de educaţie adecvată nivelului copilului, omiterea de a oferi
ajutor copilului pentru îndeplinirea sarcinilor şcolare, neasigurarea
rechizitelor şcolare şi a îmbrăcăminţii adecvate pentru şcoală,
neparticiparea la activităţile organizate de şcoală pentru părinţi,
neobservarea succeselor şcolare ale copilului, neatenţia la nevoile
educaţionale specifice ale copilului.
Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de
supraveghere a copilului, care se referă la modalităţi ineficiente, în
cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori, părinţii refuză, din
principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi –
necunoscând metode pedagogice adecvate – ei renunţă la orice
forme de reglare a comportamentului copilului. În lipsa acestora,
copilul devine adesea incapabil să-şi definească singur propriile
limite şi reguli de comportament, el apărând în colectivitate ca fiind
nestăpânit, impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli. Acest tip de
comportament îl face să fie predispus la accidente, deoarece nu va
dispune de mecanisme inhibitorii adecvate sesizării pericolelor.
Supravegherea adecvată ar însemna folosirea unor metode active de
monitorizare şi influenţare a comportamentului copilului, prin care
să se poată evita angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el

sau pentru alţii (după Pecora et al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei
supravegherii, forme grave de neglijare se referă la lăsarea copilului
fără supraveghere, în locuinţă sau în afara acesteia, pentru perioade
lungi de timp, sau chiar refuzul de a-i acorda acestuia acces în
locuinţă. Consecinţele nesupravegherii copilului, indiferent de
motivaţiile părinţilor (care pot fi ocupaţi cu diferite munci utile
familiei, sau cu distracţii) pot fi: moartea copilului sau fracturi prin
căderea din geam, sufocare, strangulare, ardere, abuz sexual din
partea unor persoane din afară (eventual persoane care înlocuiesc
părinţii), intoxicare cu medicamente etc. (după Costin, 1991, p.
334).
În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la
abuz şi neglijare (T. Rotariu ş.a., 1996), neglijarea educaţională a
avut o frecvenţă de 13,64% în populaţia de 791 de elevi chestionată
(clasele V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele
necesare activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul
cercetării menţionate consideră şi ele că 10,7% din părinţi sunt
dezinteresaţi faţă de şcoală şi de absenţele copiilor lor (T. Rotariu
ş.a., 1996, p. 34). În legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii
cred că 0,7% din părinţi îi împiedică pe copii să frecventeze şcoala
şi că 3,2% din copii sunt nevoiţi să-şi îngrijească fraţii mai mici.
Dintre părinţii investigaţi în cercetarea menţionată, un procent
similar, de 2,7% dintre părinţi recunosc că, obligându-l să-şi
îngrijească fraţii, nu au permis copilului lor să frecventeze şcoala, iar
1,8% solicită copilului să muncească în loc de şcoală.
Deşi toate aceste date exprimate în procente indică valori
sub 10% din lotul chestionat, la nivelul populaţiei şcolare a
României, de 20-21% din totalul populaţiei ţării (4703000 în anul
şcolar 1995-1996), absenteismul şi abandonul şcolar reprezintă
fenomene îngrijorătoare, cu o tendinţă de creştere înregistrată în
perioada 1990-1995 (Cartea albă a copilului, 1998).
Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de
frecvent în România în rândul minorităţii romilor. În cercetarea din
judeţul Cluj (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul copiilor romi
neglijaţi educaţional în familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai
mare decât al celorlalte etnii implicate în cercetare. De fapt,

neglijarea educaţională în rândul etniei romilor poate fi considerată
un fenomen repetitiv peste generaţii, în cadrul unui ciclu al
neglijării. Polansky şi colab. (1981) au caracterizat ciclul neglijării
ca fiind reproducerea, de către părinţi, a condiţiilor de creştere din
propria lor copilărie, în care au lipsit "standardele semnificative" de
calitate a vieţii. Deşi în timpul regimului socialist, când controlul
situaţiei educaţiei şcolare era mai strict, nivelul de şcolarizare a
romilor s-a îmbunătăţit faţă de situaţia antebelică, totuşi nivelul
şcolar al indivizilor acestei populaţii a rămas extrem de scăzut
(Zamfir, Zamfir, 1993): 22% nu au frecventat nici o clasă, 5.3% au
început, dar nu au terminat şcoala primară, 22, 5% au terminat
şcoala primară, 8,5 au început dar nu au terminat gimnaziul, 33,7%
au absolvit gimnaziul, 3,9% au absolvit liceul şi 0,7% o formă de
învăţământ postliceal. Proporţia analfabeţilor a fost apreciată la
27,3%, iar cea a analfabetismului funcţional (lipsa deprinderii de a
citi) la 35,5%. Situaţia ciclică menţionată a condus la o accentuare a
scăderii participării şcolare a generaţiei actuale de minori din etnia
romilor. Dacă proporţia persoanelor mature romi care nu au
frecventat niciodată şcoala a fost de 22%, printre copiii de 7-9 ani
această proporţie este de 30%. Încercările de analiză a situaţiei
excluderii şcolare a romilor venite din partea Departamentului de
protecţie a copilului şi UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în
România, 1997, p. 145) consideră că "excluderea şcolară a romilor
nu are loc printr-un act discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai
degrabă este rezultatul unui proces progresiv de
marginalizare/automarginalizare".
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă,
care trăiesc în afara unui cămin (copiii străzii). Atunci când sunt
depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase semne de retard şi
de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot
constata multiple semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri
de neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar
înainte de a-şi părăsi domiciliul (Costin et al., 1991). În ciuda
dezvoltării serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul
acestor copii pare să fie în creştere în întreaga lume, dovedind, de
fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de protecţie a minorilor

să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente. Mulţi copii
ai străzii provin din familii conflictuale, cu un micro-climat
tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici (Salvaţi copiii, după
Fundaţia "Copiii României, 1998). Dată fiind fluctuaţia mare a
acestor copii şi lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor
fenomenului în România este greu de realizat. Prin extrapolarea
unor cercetări efectuate de lucrători sociali stradali, s-a estimat că
existau, în 1996, aproximativ 4300 de copii ai străzii, din care 2000
permanent în stradă (Carta albă a copilului, 1998, p. 137). După G.
Alexandrescu (1998), în Bucureşti există aproximativ 2500 de copii,
dintre care 1000-1200 sunt permanent în stradă. Printre aceştia se
găsesc mai multe categorii (după Alexandrescu, 1998, p. 105): 1.
copiii abandonaţi de către toţi cei care ar fi trebuit să se ocupe de
îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii care se află circumstanţial în
stradă, păstrând o oarecare legătură cu familia, dar fiind gata oricând
să rupă această legătură; 3. copiii care sunt trimişi de părinţii lor să
muncească, pentru ca să contribuie la întreţinerea familiei (aceştia
sunt cei care spală parbrizele, cerşesc, sortează gunoiul etc.); 4.
copiii care se află în stradă alături de părinţii lor, familia pierzându-
şi domiciliul ca urmare a taxelor mari de întreţinere, a şomajului,
uneori a naivităţii în faţa unor excrocherii, etc. Categoriile
menţionate sunt, toate, într-un anumit grad, victime ale insuficienţei
materiale. Din datele anchetei iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii,
la aceasta trebuie adăugaţi factori ca provenienţa din familii cu un
consum mare de alcool, din familii monoparentale sau
dezorganizate, maltratare din partea părinţilor; 20% dintre copiii
străzii sunt fugiţi din casele de copii, invocând ca motive maltratarea
din partea celor mai mari sau din partea unor persoane de îngrijire
din aceste instituţii.
Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie,
frig, boli acute şi contagioase (digestive, de piele, TBC, respiratorii,
cu transmisie sexuală etc.), consum de substanţe care creează
dependenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri),
prostituţie şi abuzuri sexuale.
Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate

împotriva copiilor, neglijarea emoţională s-ar putea crede că ar
vătăma copiii mai puţin. Adevărul este însă că lipsa căldurii
parentale este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează
grave suferinţe psihice copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de
necesităţile de ordin emoţional ale copilului acţionează asupra
acestuia, de obicei, din fragedă copilărie şi se manifestă în forme ca,
de exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul
nu este luat în braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau
legănat); comunicarea între adult şi copilul mic îşi pierde tonalitatea
specifică, îngânată; nu sunt remarcate progresele în dezvoltare ale
copilului, succesele sale în formarea unor deprinderi sau în
realizarea unor performanţe, lipsa de receptivitate a părintelui la
iniţiativele de comunicare ale copilului, ignorarea plăcerilor
copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o atmosferă familială
rece, distantă, care poate nu numai să inhibe formarea ataşamentului
şi a încrederii sale faţă de părintele dezinteresat, dar şi să conducă la
tulburări de personalitate (vezi subcapitolul 5.3 privind consecinţele
abuzului şi neglijării).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul
este definit (Pecora, 1992, p. 195) ca fiind părăsirea copilului, fără
ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea
copilului. Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un
caz să fie considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte
pentru o perioadă care depăşeşte două zile. Conceptul de abandon
definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi de
mame în maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti
copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec perioade
îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale,
personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în
lipsa actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai
adecvate de ocrotire este mult încetinit (Cartea albă a copilului,
1998). După Anghel (1998), în instituţiile sanitare de pediatrie, în
mai 1997, 14% din total, respectiv 3262 de copii, erau
abandonaţi. Acest număr îngrijorător de copii abandonaţi în
maternităţi şi spitale, valabil pentru perioada actuală, indică
lipsurile sistemului de prevenire a abandonului şi ale măsurilor de

sprijin acordat femeilor însărcinate.
Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca
Direcţiile pentru protecţia copilului să ia măsuri adecvate de
ocrotire, pentru a nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor datorită
situaţiei lor materiale precare, nu ar constitui abandon. Pentru a
preveni ca internarea copiilor în instituţii sau ocrotirea lor în alte
forme alternative să conducă la dezinteresarea părinţilor de copil
pentru perioade nedeterminate, legislaţia românească cu privire la
"Declararea judecătorească a abandonului de copil" (Legea nr.
47/1993)11, a stabilit la 6 luni perioada maximă de timp după care
un copil este declarat prin lege a fi abandonat. Prin dezinteres se
înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi copil
(Filipescu, 1997).
Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de
persoanele de care s-a ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după
pierderea cuiva (noţiunea de pierdere – "loss" – a fost introdusă în
literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat
de părinţii săi temporar în îngrijirea unei persoane sau instituţii, din
cauza unei perioade de criză gravă în viaţa familiei (boala unui
părinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau
ambii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele
continuă să fie interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon,
îi arată afecţiune în momentele când sunt împreună) atunci nu putem
susţine că ar putea fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de
sărăcie extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt
trăite dureros nu numai de copil, dar şi de părintele care a fost nevoit
să se despartă de propriul copil.
Cauzele neglijării copilului
Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării

copilului este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării
relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii,
care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate
11 Publicată în Monitorul Oficial nr. 153/8 iulie 1993
sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi

incapabili de a se adapta la caracterul copilului. Cea mai des
incrimanată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări
psihice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale,
tulburări de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele),
poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor şi
vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia
el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul
psihosocial. În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora
unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de
către soţ sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a
mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere,
sau în urma unor tulburări de personalitate, copleşirea mamei de
obligaţii profesionale, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din
cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei
din partea reţelei ei sociale. În cazul unui părinte cu mai mulţi copii,
afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu
anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite
caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe
prim plan prin comparaţie cu trăsăturile fratelui sau ale sorei. În
familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă
riscul cel mai mare de a fi neglijat [vezi teoriile privind maltratarea
copilului, concepţia socio-biologică].
Consecinţele neglijării
O serie de cercetări de anvergură evidenţiază consecinţele

negative ale unor diverse tipuri de deprivare asupra dezvoltării
capacităţilor intelectuale. Astfel, în literatura de specialitate se pot
regăsi analize privind deprivarea maternă, deprivarea de stimulare,
deprivarea culturală, precum şi cea legată de nivelul socio-economic
redus al familiei. În multe cazuri, diferite forme ale deprivării apar
simultan, determinând tablouri psihice complexe, în care cu greu se
pot decela cauzele primare ale unor simptome.
Efectele deprivării materne, adică efectele separării copiilor
de mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă,
oferind copilului o relaţie stabilă, personală, afectivă), au fost

descrise după cel de al doilea război mondial de R.A. Spitz (1946),
iar mai târziu de către J. Bowlby (1951, 1958, 1975), M. Ainsworth
(1952), M. Rutter (1971) şi alţii. În condiţiile instituţionale ale
creşterii sugarilor şi copiilor mici, în mod nediferenţiat, lipsit de
afecţiune, copiii observaţi de Spitz au prezentat un sindrom de
nedezvoltare psihică, de apatie, pe care autorul l-a denumit "depresie
anaclitică" (anaclitic = lipsă de sprijin), adică depresie datorată lipsei
de suport. Copiii caracterizaţi de Spitz, deşi aflaţi la vârsta când ar fi
trebuit să se ridice şi să păşească, stăteau imobili, cu ochii
inexpresivi, într-o stare de torpoare. Ei prezentau adesea
comportamente autostimulative, autoerotice. Această descriere a fost
recunoscută ca fiind tipică pentru cei crescuţi în condiţii de
hospitalism, într-un sistem instituţional cu caracter medical, în care
copiii sunt bine îngrijiţi din punct de vedere strict medical, dar nu
sunt trataţi ca persoane autonome, cu trebuinţe şi tendinţe proprii,
având o istorie personală. Completând această descriere, Rutter a
arătat că în mediile în care interacţiunile adult-copil au o intensitate
redusă, iar îngrijirea copiilor se desfăşoară într-un stil impersonal,
tabloul psihic al copiilor afectaţi de deprivarea maternă poate evolua
spre psihopatie.
J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului
relaţiei mamă-copil şi al consecinţelor deprivării materne, aduce
încă din 1951 date importante privind efectele, considerate de el
practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria
timpurie (perioada 0-3 ani).
Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt
stagnarea şi întârzierea în dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii
"Attachment and loss" (Ataşament şi pierdere) Bowlby oferă o
analiză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica
de separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care
– toate – apar drept consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură
stabilă de ataşament. Documentat printr-un bogat material statistic şi
cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare
dintre un copil de vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură
maternă constantă) este mai mare, cu atât va fi mai mare şi
posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie alterată: "Sunt motive

pentru a crede că, după o separare foarte prelungită sau repetată,
survenită în primii trei ani de viaţă, detaşarea copilului poate persista
pe o perioadă nedefinită" (Bowlby, 1975, p. 31).
Ca urmare a deprivării materne, văzută prin prisma
carenţelor afective cronice provocate copilului, Kreisler (1990)
descrie sindromul dezorganizării structurale, manifestat atât printr-
o deficienţă relaţională gravă, cât şi printr-una funcţională. Aceasta
este considerată ca fiind consecinţa insuficienţei cronice de
ataşament, a lipsei relaţiilor stabile şi a unei structurări a mediului
social neinteligibile pentru copil. Efectele acestui sindrom se
regăsesc pe diferite planuri: ele se concretizează adesea la nivelul
conduitelor alimentare, pot de asemenea provoca tulburări de somn,
reacţii imunologice deficitare, boli psihice cronice, întârzieri în
dezvoltarea fizică. Pe plan psihic, apare incapacitatea de a stabili
relaţii, rezistenţa la solicitări sau încercări de apropiere de orice fel,
incapacitatea de a comunica, apatia, atonia, lipsa contactului prin
privire, retragerea din faţa contactului fizic. La copiii de peste un an
se constată de asemenea tulburări în aproape toate sectoarele
dezvoltării psihice: retard parţial sau global în dezvoltarea
psihomotrică, apatie; sau, dimpotrivă, instabilitate psihomotrică,
comportamente fără conţinut desfăşurate în gol, tulburări masive ale
organizării spaţio-temporare şi ale schemei corporale, retardul sau
absenţa dezvoltării conştiinţei de sine, inclusiv a identităţii sexuale.
Astfel descris, sindromului dezorganizării structurale îi este
caracteristică tulburarea sau lipsa legăturilor dintre diferitele
sectoare ale personalităţii.
Lucrările amintite au completat rezultatele cercetărilor din
domeniul etologiei (Harlow, 1961) privind efectele negative ale
deprivării materne. Toate aceste studii au avut un răsunet deosebit în
politicile sociale privind protecţia copilului ocrotit în instituţii de
îngrijire (creşe şi case de copii). R.A. Spitz (1946), J. Bowlby
(1958), J. Robertson (1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al
îngrijirii impersonale a copiilor din instituţiile rezidenţiale de copii,
care poate conduce la comportamente de domeniul psihopatologiei.
Din perioada anilor '60 si cu un elan crescut în anii '70, în Occident
s-a renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de

părinţii lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă
constantă, care să asigure continuitatea relaţionării copiilor cu un
adult, a fost înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament
familial.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datoreşte reducerii
numărului de contacte dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor
de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a
îmbrăcăminţii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal
de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariţia
simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat –
trecând prin mai multe faze – apatic şi dezinteresat de ceea ce se
petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat în zadar să atragă
asupra sa atenţia celor care îl îngrijesc (Robertson, 1967). După o
primă fază în care copilul internat într-o instituţie plânge mult, e
agitat, îşi exprimă dorinţa de a stabilii relaţii cu cei din jur, dacă nu i
se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoţionale, el va renunţa
la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalţi şi se va închide în
sine. Prima reacţie a copilului după internarea sa într-o instituţie şi
separarea de mama sa este descrisă de Robertson ca faza de
exprimare a tristeţii. În această primă perioadă copilul dă semne de
suferinţă pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea
la uşa pe care a plecat mama, urmăreşte atent pe cei care intră,
sperând că persoana de care este ataşat va reveni după el, doreşte să
fie luat în braţe, mângâiat, să i se arate interes. Deocamdată
comportamentele de joc, alimentar şi de relaţionare ale copilului se
păstrează la nivelul iniţial. Neconsolarea copilului conduce, într-o a
doua fază, la disperarea acestuia. În această a doua perioadă
comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentând dese
crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn,
îmbolnăviri, renunţarea la comportamentul de joc, pierderea
interesului pentru relaţii sociale. Ulterior, în cea de-a treia fază,
copilul pare detaşat de relaţiile din jur. Copiii cu o bună capacitate
de adaptare, sau cei care au primit suport din partea celor care au
preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă
vor relua evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare.
Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte. În

privinţa modalităţii de stabilire a relaţiilor, s-a observat că cei care
au fost abandonaţi, stabilesc uşor relaţii, dar au mari dificultăţi, mai
ales în adolescenţă şi la vârsta adultă, de a se ataşa în mod stabil de
cineva. Copiii mai vulnerabili şi cei care nu beneficiază de suport
din partea celor care le-au preluat îngrijirea, pot regresa în
continuare în comportament şi să se retragă din ce în ce mai mult în
sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresaţi de lumea obiectelor
şi de persoanele din jur. Prin acest mecanism se poate explica
existenţa numărului mare de copii cu retard sever în dezvoltare şi
comportament de tip autist din leagănele de copii (Roth, 1998).
Formele grave de neglijare pot conduce, aşadar, la tulburări de ordin
psihopatologic în dezvoltarea copiilor. Astfel de studii au continuat
să prezinte un mare interes pentru psihopatologie, pentru dezvoltarea
umană şi pentru neuroştiinţele moderne (Rutter, 1987, Siegel, 1995).
Vom reveni la analiza acestui fenomen, atunci când vom aborda
problematica instituţiilor de copii.
Sărăcia şi neglijarea copilului; programe pentru reducerea

efectelor lor
Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În

România, în 1994, 37.6% dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie,
numărul copiilor săraci crescând proporţional cu dimensiunea
familiei (Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii
prezintă un risc crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi,
de a trebui să muncească la o vârstă fragedă, de a deveni copii ai
străzii, de a fi exploataţi sexual sau de a intra în conflict cu legea".
După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut,
dintre formele de rele tratamente împotriva minorilor, copiii
sufereau mai adesea de neglijare (36.8%) decât de abuz (19.9%),
pe când la copiii din familiile cu venituri ridicate, procentul
neglijării a coincis cu cel al abuzului (4.4%).
În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în
populaţie, a fost adesea subliniat nivelul intelectual scăzut al
păturilor sociale aflate în partea de jos a distribuţiei sociale (cu nivel
SES scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări este

nivelul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a
calităţii a învăţământului). De aceea, pentru reducerea fenomenului
de substimulare educaţională a copiilor din categoriile defavorizate
ale populaţiei, au fost concepute programe cu caracter social,
educativ şi medical. Astfel, programul federal al SUA "Head Start"
a urmărit pregătirea pentru şcoală a copiilor deprivaţi social, prin
îmbunătăţirea unor parametrii ca: sănătătea fizică şi abilităţile
motrice, dezvoltarea emoţională şi socială, procesele mentale,
încrederea în capacitatea de învăţare şcolară, relaţia părinţi-copii,
atitudinile sociale favorabile societăţii, sentimentul demnităţii şi al
propriei valori, atât la părinţi, cât şi la copii. Menirea acestui
program a fost să asigure un mai bun punct de pornire pentru sute de
mii de copii din Statele Unite, care, fără sprijin material, nu ar fi
putut fi înscrişi la grădiniţe (forme ale educaţiei timpurii care
pregătesc copiii pentru şcoală). Ideea programelor Head Start are ca
bază teoretică concepţia privind importanţa stimulării precoce pentru
dezvoltarea psihică (Hunt, 1961 şi Bloom, 1965).
De introducerea programelor Head Start – care se derulează
până astăzi de la începutul anilor '60, sub forma unor programe
educative gratuite pentru preşcolari – s-au ocupat echipe
multidisciplinare de cercetători şi practicieni: psihologi, medici,
asistenţi sociali, educatori. De la iniţierea lor, s-a pus problema
necesităţii evaluării efectelor lor în privinţa creşterii nivelului de
inteligenţă şi a evoluţiei copiilor implicaţi, raportat la copiii din
grupele de control (proveniţi din familii cu situaţii socio-economice
similare, dar care nu au fost cuprinşi în programele Head Start).
Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de
iniţiatorii şi susţinătorii programului ca o măsură educativă şi socială
menită să preîntâmpine insuccesul şcolar şi chiar tulburările
comportamentale, atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care
ajung pe băncile şcolii fără o pregătire psiho-afectivă adecvată
solicitărilor şcolare. Educaţia preşcolară gratuită, modelată
diferenţiat, în funcţie de caracteristicile individuale ale copiilor,
suplimentarea alimentaţiei copiilor din fondurile programului şi
antrenarea părinţilor la educarea, dar şi la evaluarea progresului
copiilor lor, sunt doar câteva elemente descriptive, dar totodată

definitorii ale programului.
Tot în această categorie a programelor complexe de
intervenţie destinate copiilor din familii cu nivel socio-economic
scăzut se găseşte şi proiectul Milwaukee, după numele oraşului în
care, la începutul anilor '60, s-a instalat un laborator de teren (Spitz,
Johnstone, 1986). Aici s-a aflat un număr disproporţionat de copii cu
retard în dezvoltare, copii ai unor mame cu IQ subliminar (IQ<80).
Declinul copiilor acestor mame, provenind din medii dezavantajate
cultural şi social, creştea odată cu vârsta, începând dinainte de
înscrierea la şcoală şi până la 14-16 ani. Programul de reabilitare s-a
desfăşurat pe două planuri: s-a instituit un plan pentru reabilitarea
mamelor, prin formare profesională, ajutor casnic, educaţie
recuperatorie şi un altul pentru copii de la 3-6 luni până la 6 ani, axat
pe formarea deprinderilor de rezolvare de probleme şi pe
dezvoltarea limbajului. Deşi până la vârsta de 4 ani performanţele
copiiilor din grupul experimental şi cel din grupul de control se
asemănau, începând cu această vârstă (medie) au început să apară
diferenţe în favoarea grupului experimental, care a început să se
dezvolte rapid, iar grupul de control a început să regreseze.
Diferenţele din punctul de vedere al coeficienţilor de inteligenţă a
copiilor au fost de aproximativ 25 de puncte (120 în grupul
experimental, faţă de 95 în grupul de control). Aceste diferenţe au
rămas stabile şi mai târziu, după începerea şcolii, intervenţia
concomitentă la nivelul copilului şi a mamei fiind eficientă.
Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor
au ca scop creşterea competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor
în urma unei intervenţii educative din partea părinţilor. Acest tip de
programe tinde să se dezvolte şi – totodată – să contribuie la
dezvoltarea personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de
integrare socială şi capacitatea de autodezvoltare. Pentru ca să
devină adevărate instrumente de accelerare a dezvoltării copiilor lor,
părinţii trebuie să-şi schimbe comportamentul şi structura
atitudinilor. Succesul programelor de intervenţie prin intermediul
părinţilor poate fi urmărit pe baza nivelului de performanţe ale
copiilor, dar şi prin evaluarea schimbărilor în atitudinile părinţilor.
Cum a reieşit din cele de mai sus, punctul de plecare al

acestui gen de intervenţie precoce, adresat în primul rând copiilor
preşcolari, pentru a le mări şansele integrării şcolare, porneşte de la
încrederea în deosebita plasticitate psihică a copiilor sub vârsta de 5
ani. În analiza eficienţei unor astfel de programe, această concepţie a
înclinat însă balanţa în favoarea evaluării nivelului cogniţiei şi a
semnificaţiei creşterii inteligenţei. Cu toate şansele pe care cred că le
are acest gen de intervenţie, orientarea prin excelenţă spre laturile
intelectuale, ca unic criteriu al evaluării, a avut ca urmare o serie de
critici, care constatau că efectele timpurii ale intervenţiei se pierdeau
odată cu înaintarea în vârstă a copiilor.
Tradiţional, programele precoce de intervenţie au fost
concepute ca să îmbunătăţească învăţarea şi competenţa socială a
copiilor preşcolari, cu speranţa ca progresele să fie menţinute în
cursul ulterior al vieţii. Cercetările au ajuns însă la concluzia că
multe din câştigurile survenite pe parcusul programului se pierd, în
special în ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă. Eşecul
intervenţiilor poate fi înţeles ca o deficienţă de analiză a sistemelor
de parametrii ai mediului care influenţează dezvoltarea. În modelul
tranzacţional al lui Sameroff, rezultatul dezvoltării nu este
dependent doar de individ sau numai de contextul său de experienţă,
ci de combinarea celor două categorii. În modelul menţionat, factorii
de mediu răspunzători pentru un nivel redus de inteligenţă nu se
confundă cu statutul socio-economic scăzut, dar sunt corelaţi cu
acesta. Cei 10 factori de risc descrişi sunt: boala cronică a mamei,
anxietatea maternă, perspectiva mamei asupra dezvoltării copilului,
interacţiunile maternale spontane ale mamei în perioada sugară a
copilului, locul de muncă al capului de familie, educaţia mamei,
statutul de minoritar, reţeaua familială, evenimente stresante de
viaţă, numărul membrilor familiei (Sameroff şi Fiese, 1990, p. 121).
În studiile efectuate de Sameroff şi colaboratorii săi s-au găsit
diferenţe semnificative ale coeficienţilor de competenţă socio-
emoţională şi cognitivă între grupurile de copii cu scoruri multiple la
factorii menţionaţi mari, respectiv mici.
Una din concluziile acestor cercetări a fost că nu factorii
socio-economici ca atare sunt corelaţi cu un nivel intelectual scăzut,
ci parametrii de risc descrişi mai sus, care, la rândul lor, nu

acţionează izolat unul de altul, ci în combinaţii de factori multipli.
Programele de intervenţie destinate activării potenţialităţilor
cognitive ale copiilor din mediile cu SES scăzut vor putea – şi vor fi
nevoite – să se orienteze nu numai asupra cogniţiei ca atare, dar şi
asupra factorilor contextului familial şi social care tind să
îngreuneze, sau chiar să bareze evoluţia copilului în manifestarea
potenţialităţilor sale.
Deşi criticile la adresa programelor de intervenţie au fost
foarte numeroase în ultimele două decenii, totuşi această perioadă a
fost extrem de bogată în extinderea şi varierea acestor programe. O
linie remarcabilă de acţiune s-a orientat spre elaborarea unor
programe de stimulare precoce specifice copiilor cu diferite grade şi
tipuri de handicap (Vauras, Lehtinen, Kinnunen şi Salonen, 1992).
Din punctul de vedere al copiilor cu nevoi speciale, deficienţele
multor programe adresate unor populaţii largi de copii au fost
cauzate de lipsurile adecvării programelor la etiologia şi formele de
manifestare ale deficitelor copiilor. Cicchetti şi Wagner (1990, p.
246) adaugă că insuccesul unor programe de intervenţie se datoreşte,
parţial, lipsurilor instrumentelor de planificare şi evaluare
convenţionale, cărora "le lipseşte adesea capacitatea teoretică şi
specificitatea empirică necesare proiectării unui program de
intervenţie care să vină în întâmpinarea nevoilor specifice ale unui
anumit copil". Pentru a elabora scheme adecvate de intervenţie,
autorii menţionaţi arată că trebuie trasat graficul dezvoltării şi
diagnosticată natura riscului sau a maladaptării copilului, prin
raportare la mediul său de viaţă, mediu care va deveni şi el ţinta
intervenţiei. Acest lucru este deosebit de important, fiindcă
stimulează persoanele care îngrijesc copilul să fie atente la nevoile
acestuia. Aşa cum a reieşit din analiza pe baza modelului propus de
Cicchetti si Wagner, nevoile copilului vor trebui corelate cu
resursele reţelei sociale dinăuntrul şi din afara familiei. Evaluarea va
trebui extinsă – deci – pe lângă domeniul cognitiv asupra
domeniului social, emoţional, lingvistic, dar şi asupra sistemului de
relaţii copil-familie-mediu. "Indiferent de teritoriul identificat ca
fiind cel al deficitului primar, importanţa evaluării multiple a
domeniilor de funcţionare nu poate fi subestimată (D. Cicchetti, S.

Wagner, 1990, p. 255). O astfel de abordare a organizării sistemului
psihic al copilului va testa capacitatea sa de orientare, de învăţare
(de habituare şi condiţionare în cazul copilului mic), de
adaptabilitate la nou, de evaluare a legăturii de ataşament, a
capacităţii de autoreglare, de calitatea jocului şi a limbajului; toate a-
cestea vor fi evaluate în contextul cultural şi social al familiei, ceea
ce va permite o mai bună analiză a interacţiunii diferitelor procese
psihice. Evaluarea contextuală complexă, propusă de Cicchetti si
Wagner, va spori calitatea programului de intervenţie, prin
îmbunătăţirea capacităţii sale de diferenţiere şi de sensibilitate a
diagnosticului faţă de unicitatea subiectului evaluat. Un astfel de
diagnostic multicontextual, mai dinamic în analiza interacţiunii
componentelor, sporeşte şansele prognostice ale însuşi programului
de intervenţie, mai ales dacă el este suplimentat – în cazul familiilor
cu nivel social şi economic scăzut – cu măsuri de sprijin material-
social. Acest complex cu caracter diagnostic şi de intervenţie va
deveni extrem de necesar în special în cazurile în care se constată
comportamente de neglijare a copilului, deoarece el va permite
luarea unor decizii mai bune, din perspectiva planificării de lungă
durată şi a reorientării procesului de intervenţie.
Prezentăm, în continuare, câteva criterii de apreciere
recomandate pentru evaluarea programelor de intervenţie (după
Zigler şi Trickett, 1978, Takanishi şi DeLeon, 1994, Spitz şi
Johnstone, 1986):
- Cum sunt apreciate programele de către beneficiari (în
cazul programului Head Start, 95% din părinţi au apreciat programul
ca fiind foarte util).
- Urmărirea diferenţelor nivelului de şcolarizare atins de
grupa ţintă şi de către grupa de control, ca şi a numărului de copii
înregistraţi cu absenteism crescut, corigenţe şi repetenţii. În urma
evaluării progreselor copiilor la distanţă mare de timp de la
momentul derulării programului, s-a constatat că, în ciuda lipsei
unor diferenţe semnificative dintre coeficienţii de inteligenţă între
grupul ţintă şi cel de control, diferenţe au existat, în favoarea
grupului de intervenţie, în ceea ce priveşte reducerea absenteismul
şcolar, scăderea numărului celor cu eşec şcolar şi al celor excluşi din

şcoli.
- Timpul petrecut de părinţi cu educaţia şi jocul cu proprii
copii (creşterea acestui timp fiind un semn al înţelegerii de către
părinţi a esenţialului intervenţiei).
- Evaluarea coeficienţilor de inteligenţă şi a gradului de
şcolarizare la ceilalţi fraţi, în afara copiilor înscrişi direct în program
(creşterea coeficientului de inteligenţă la fraţi fiind, de asemenea, un
factor de succes). Acest fenomen este cunoscut ca fiind un efect de
difuzie, având ca explicaţie faptul că interesul crescut al mamei
pentru copilul ţintă duce, concomitent, la creşterea interesului ei faţă
de ceilalţi copii, în general faţă de cei mai mici.
- S-au măsurat, de asemenea, schimbările survenite în ca-
racteristicile instituţionale în grădiniţe şi şcoli. S-a constatat că în
instituţiile de învăţământ în care au funcţionat astfel de programe de
intervenţie a crescut (cu până la 50%) accentul pus pe nevoile
copilului.
- Luarea în considerare a unui criteriu de sănătate: datorită
caracterului complex, incluzând o componentă de control şi asistenţă
medicală, în 26% din cazuri a crescut atenţia instituţiilor medicale
privind starea de sănătatea a populaţiei ţintă.
- Implicarea cetăţenilor în problemele instituţiilor publice:
astfel de schimbări nu s-au constatat în comunităţi fără grădiniţe
Head Start.
- Implicarea părinţilor în program: până la 35% din
personalul salarizat şi voluntar al programelor Head Start sunt
părinţi ai copiilor sau absolvenţilor; mulţi rămân în mod stabil cu
aceste posturi, chiar după ce copiii lor au absolvit.
- Profitul părinţilor de pe urma reţelei sociale a programelor
de intervenţie. De exemplu, Ypsilanti Perry Preschool Program arată
că a crescut timpul liber al mamelor.
- Profitul social de pe urma acestor programe de intervenţie
precoce a fost cel mai impresionant. Evaluarea efectelor la
împlinirea vârstei de 19 ani a celor din grupele ţintă arată
îmbunătăţirea gradului de şcolarizare, scăderea ratei de criminalitate,
a ratei de folosire a ajutoarelor sociale, a incidenţei sarcinilor la
adolescente, o mai mare stabilitate la locurile de muncă şi creşterea

ratei de absolvire a liceului.
10. REACŢIILE DE APĂRARE ALE COPIILOR LA ABUZ
ŞI NEGLIJARE
Rezistenţă şi vulnerabilitate la stres
Printre adulţi şi copii, există o mare varietate a răspunsurilor

la stres. În condiţii aparent identice, unii indivizi sunt copleşiţi, iar
alţii par să fie doar în mică măsură afectaţi. Aceste diferenţe au fost
în ultimele decenii analizate din punctul de vedere al conceptelor de
vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii vulnerabilităţii
copiilor pot fi, după Schaffer (1990) în "interiorul" copiilor (factorii
temperamentali, condiţiile naşterii etc.), sau în "exterior" (sărăcie,
conflicte familiale etc.). De fapt, aceşti factori nu acţionează izolat,
ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de Salis (1982), realizat
asupra unui lor de 106 de mame, la care s-a examinat relaţia dintre
sănătatea lor mentală, tulburările de comportament ale copiilor lor şi
temperamentul acestor copii manifestat deja la vârsta de 4 luni, a
rezultat că tulburările cele mai severe s-au înregistrat la copiii cu
temperamente dificile şi – totodată – cu mame având tulburări de
ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea că severitatea
reacţiei la stres este dependentă de combinaţia factorilor
dispoziţionali şi de mediu.
Încă din 1973, Wolkind şi Rutter au comparat problemele
de sănătate mentală întâlnite la copiii aflaţi în ocrotirea serviciilor
sociale, in comparaţie cu cei aflaţi în familie. S-a găsit că, în grupul
de copii identificaţi ca având tulburări psihice, numărul celor ocrotiţi
era în proporţie semnificativ mai mare decât al copiilor crescuţi în
mod constant în familie. Cel mai adesea tulburările luau forme de
comportamente antisociale, fiind mai des întâlnite la băieţi decât la
fete. Din acest studiu a rezultat constatarea că vulnerabilitatea este
dependentă de sex, fetele fiind mai puţin vulnerabile la stres decât
băieţii.
Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării
detectarea factorilor care contribuie la rezistenţa mărită a unor copii
- 131 -
Teoriile privind abuzul şi neglijarea
la agenţii stresanţi ai mediului social. S-au colectat date privind

dezvoltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din
insula Kauai, din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu
longitudinal, la 2, 10 şi 18 ani. O bună parte din aceşti copii au fost
crescuţi în condiţii vitrege: sărăcie, risc reproductiv crescut,
instabilitate familială, boală mentală a părinţilor etc. Scopul
cercetării a fost de a găsi acei factori care îi determină pe unii copii
din astfel de familii să prezinte tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără
afecţiuni. S-a găsit că un puternic factor diferenţiator a fost sexul
copiilor: în ansamblu, băieţii par să fie mai puţin rezistenţi decât
fetele în faţa unui larg ansamblu de factori stresanţi. Mai mulţi băieţi
decât fete au prezentat boli, care au avut ca urmare moartea
timpurie; aceeaşi relaţie exista în privinţa tulburărilor de
comportament (uşoare şi severe) şi a dificultăţilor de învăţare, băieţii
având în mai mare măsură nevoie de clase speciale, de activităţi
recuperatorii, de grijă din partea serviciilor de sănătate mentală.
Abia în apropierea vârstei de 20 de ani a început să se inverseze
această proporţie şi – pe măsură ce băieţii începeau să se reabiliteze
– la fete apăreau noi tipuri de probleme. Totuşi, în ansamblu, pe
întreg parcursul copilăriei fetele se pare că se adaptau mai uşor
sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât băieţii.
De-asemenea, cercetătorii au distins, deja la vârsta de 2 ani,
un număr de caracteristici psihologice, în majoritate de ordin
temperamental, care deosebeau copiii rezistenţi de cei vulnerabili.
Astfel, copiii care s-au dovedit ulterior a fi rezistenţi, au fost descrişi
de timpuriu de către cei care i-au crescut ca fiind foarte activi,
receptivi social, cerând şi captând multă atenţie, agili în stabilirea de
relaţii sociale pozitive, independenţi şi rapizi în procesarea
informaţiilor. Aveau strategii bune de coping, în care îmbinau
exprimarea unor opinii personale cu solicitarea de ajutor la nevoie.
Aceste caracteristici, timpuriu detectate la copiii rezistenţi, au avut
un caracter predictiv pentru adaptarea socială la vârstele ulterioare.
Odată cu înaintarea în vârstă, în perioada copilăriei mijlocii,
cercetătorii Werner şi Smith au constatat că rezistenţa la stres a
devenit în mai mare măsură dependentă de factorii familiali. Printre
aceştia s-au distins factorii: calitatea relaţiei cu părinţii, consistenţa
metodelor de disciplinare şi suportul emoţional primit în familie.

Pentru perioada adolescenţei s-a constat o nouă schimbare în
determinarea nivelului de rezistenţă la stres, ponderea principală
având-o factorii de personalitate, "intra-personali", în principal stima
de sine a adolescentului, care tinde la auto-afirmare.
În contextul interrelaţiei dintre factorii stresori şi capacitatea
copilului de a rezista stresului, simptomele pe care le prezentă un
copil vor fi foarte variate. Dacă unii factori stresori provoacă la
majoritatea copiilor doar tulburări de adaptare, fără efecte psihice de
lungă durată, actele abuzive ale adulţilor acţionează adesea ca factori
traumatogeni – denumiţi de Whitman (1998) şi Friedrich (1998)
factori traumagenici. Ce consecinţe va avea expunerea repetată a
copiilor la traume? Pentru a încerca să înţelegem gravitatea unor
astfel de consecinţe posibile, chiar dacă ele sunt parţial contracarate
de rezistenţa copiilor la factorii stresanţi, vă propunem următoarele
exemple:
• Ionela, de 6 ani, plânge înnăbuşit, într-un colţ de cameră, după
ce a fost bătută aprig, cu furtunul, de mama ei vitregă, pentru că
a spart o farfurie, în timp ce spăla vasele.
• Un sugar de 6 luni scânceşte fără forţă, după ce a fost lăsat
singur, de 8 ore, de prea tânăra sa mamă; îi este foame şi frig, în
scutecele sale ude, dar nu mai are forţă să plângă.
• Dănuţ, de 5 ani, îşi priveşte înspăimântat tatăl, care o loveşte pe
mama lui cu pumnii şi picioarele, amintindu-şi că s-ar putea ca
mama lui să ajungă din nou la spital, ca nu de mult.
În funcţie de persistenţa stresorilor, Terr (1991) deosebeşte
traumele de tipul I (rezultat în urma unui singur act violent) şi cele
de tipul al II-lea (în urma unei serii de astfel de acte). Terr consideră
că toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcţie de
cele două tipuri, pot acţiona neaşteptat, sau pot fi anticipate cu
groază de copil şi, în ambele cazuri, pot cauza schimbări care să
afecteze structurile psihice, dar şi cele biologice.
Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente,
intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoţite de
întrebări reluate la nesfârşit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai
eu?” şi de explicaţii sau percepţii greşite. Terr (1991) exemplifică
simptomele memoriei detaliate a evenimentelor cu amintirile unui

copil de 5 ani, care putea da detalii clare privind camera de hotel în
care a fost martor la uciderea fratelui său mai mic de către tatăl său
vitreg. Ca urmare a unor astfel de amintiri vii, a retrăirii frecvente a
evenimentului traumatizant, comportamentul persoanei devine
hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de
anxietate, cu tulburări de somn. Semnificaţia acestui tip de reacţie
este aceea că persoana se străduieşte să rămână trează, vigilentă,
pentru a putea evita în viitor astfel de situaţii. Adesea copiii
generalizează stimulii care le produc frică, extinzându-le chiar la
stimuli neutrii (de exemplu, frica de bărbaţi, sau cea de a intra în
baie, de a se dezbrăca, frica de a intra în încăperi necunoscute etc).
După cum am arătat în capitolul privind consecinţele generale ale
violenţei, deseori caracteristica principală a unui copil victimă a
abuzurilor este labilitatea sa emoţională, trecerea rapidă între diferite
afecte puternice.
Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în

familie, care şi-a văzut sora mai mare violată de propriul tată, ea
însăşi fiind, probabil, molestată sexual, dar în mod cert bătută crunt
de tatăl ei, are atacuri de panică aparent fără motiv: se simte
atacată de roiuri de ţânţari, care îi invadează faţa, gura şi de care
nu poate scăpa. În urma unor astfel de atacuri de panică are nevoie
de mai multe minute ca să se liniştească în braţele mamei.
Comportamentul ei a devenit mult mai labil în ultimele luni, dintr-o
fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit când plângăreaţă, când
agresivă. În colectivitate reacţionează adesea impulsiv,
disproporţionat faţă de provocări nesemnficative de joc ale
colegilor.
Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea

includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea
psihică, auto-hipnoza şi disocierea, dar şi furia. Copii se străduiesc
din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite să se gândească
la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea
exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) au semnificaţia
desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt,

reacţii de apărare ale copiilor prin care aceştia încearcă să uite de
trăirile lor traumatice. Aceşti copii sunt adesea descrişi ca fiind
lipsiţi de empatie, sau insensibili. Ei se feresc de a resimţi durerea
altora, pentru că aceasta ar deschide calea spre a simţi propria
durere, ceea ce le-ar depăşi puterile. Copiii şi tinerii pot relata că şi-
au pierdut interesul pentru activităţile considerate anterior plăcute,
sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simţi emoţii de orice
fel, în special cele asociate cu relaţiile intime şi sexualitatea.
Pentru unii copii este accesibilă disocierea. Boat (1997)
descrie cazul unei femei paciente, care îşi amintea cum s-a apărat pe
plan psihic atunci când, de la vârsta de 8 ani, tatăl ei venea în fiecare
noapte ca să întreţină cu ea relaţii sexuale:
“Ce ai face dacă ai avea 8 ani şi tatăl tău ar întreţine

relaţii sexuale cu tine aproape în fiecare noapte, iar a doua zi
trebuie să mergi la şcoală şi să te comporţi ca un copil normal? Eu
am creat-o pe Ştefania de noapte, care suporta abuzul, dar şi pe
Ştefania de zi, care lua micul dejun cu tatăl ei, care mergea la
şcoală şi se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău”.
Fetiţa din citatul de mai sus făcea eforturi să se poată

disocia în timpul zilei de traumele suferite în timpul nopţii,
sugerându-şi că este capabilă să uite de suferinţele trupului ei, care,
pe durata şcolii şi a întâlnirilor cu ceilalţi aparţinea unei alte
persoane, care simţea doar noaptea. În literatura de specialitate se
descriu cazurile unor persoane, care, în urma abuzurilor, au
dezvoltat personalităţi multiple.
“Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri

diferite, diferite poziţii, atitudini, experienţe. Experienţele pe care le
împărtăşau erau percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea,
vocabularul lor era diferit. Ele însele se prezentau în feluri
deosebite. Până şi vârstele erau diferite. Sybil avea treizeci şi unu
de ani, dar Peggy…dr. Wilburn (medicul curant care a tratat timp
de unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple, abuzată în
copilărie) nu putea decide dacă era un copil precoce sau un adult

imatur. Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se intimida cu
uşurinţă. În schimb se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil,
reţinută, ea manifesta o spaimă de neascuns. Şi cu siguranţă că
Peggy purta o povară îngrozitoare, căreia Sybil refuza să-i facă
faţă”(Schreiber, 1997, p.72).
De asemenea nu trebuie subestimate furia, ura pe care o

resimt victimele violenţei. Adesea acestea se manifestă exploziv,
alteori rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un gest sau o privire a
celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în
minte violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze vehement
împotriva unor persoane neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti
copii abordează adesea un comportament prin care atacă, pentru a
se apăra de evenimentele traumatice.
De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise
împotriva copiilor, aceştia trăiesc sentimente dureroase de
autoînvinovăţire. În cazurile în care copiii supravieţuiesc unor
evenimente traumatice cu ocazia cărora alţii dintre cei implicaţi au
murit s-au au fost răniţi, copiii au remuşcări pentru că au
supravieţuit ei şi nu sora, fratele, prietenul etc. În cazurile de abuz, ei
îşi caută pe de o parte propria vină în declanşarea evenimentului, iar
pe de altă parte se autoînvinovăţesc fiindcă au sentimente de ură, de
răzbunare faţă de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis
de vreunul din părinţi sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci
sentimentele copiilor faţă de aceştia devin ambivalente, iubirea şi
revolta amestecându-se.
“Sentimentele pe care le încercase faţă de mama sa

fuseseră totdeauna complicate şi datorită faptului că purtarea lui
Hattie era paradoxală. Aceeaşi mamă care îşi tortura fiica şi o
făcea să se simtă ruşinată, înjosită, putea să taie poze frumos
colorate din reviste şi să le lipească de partea cea mai de jos a uşii
dulapului, pentru a fi la nivelul lui Sybill”(Schreiber p. 189).
Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă

de părinţii care îi supun la rele tratamente se datorează
comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi
ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de
imaginaţie, în care îşi creează o lume proprie, ideală, în care sunt
iubiţi.
“Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care

inventase jocul de a mânca tot din castron… Mama iubitoare era
cea din imaginaţie, din lumea propriei creaţii, din universul în care
fetiţa găsea salvarea ce-i era refuzată în lumea reală. Mama
iubitoare din fantezie trăia în Montana. În acest stat pe care nu-l
vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi imagina că avea
mulţi fraţi şi surori cu care se juca… Mama din Montana n-o
pedepsea când plângea şi nu-i spunea să nu aibă încredere în
oameni…"
Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de

adultul care îi oferă ajutor prin participarea la jocuri de creaţie cu
diferite suporturi materiale: desen cu creioane colorate sau pictură
cu acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu
ajutorul adultului suportiv, refugierea copilului în planul
imaginaţiei se poate transforma fie într-o modalitate activă de
investigaţie a originii simptomelor de stres posttraumatic, fie într-o
modalitate activă de prelucrare a traumelor.
Traumele şi consecinţele lor
Relele tratamente au asupra copilului efectele unui

eveniment traumatic.
În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor
privind abuzul îndreptat împotriva copiilor s-a orientat asupra
studiilor clinice privind consecinţele violenţei asupra
comportamentului lor. Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de
părinţi a 3334 de copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la copiii
supuşi violenţei, tulburările de comportament erau în mod
semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut experienţe

traumatice. Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi
au cuprins diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social:
crize de furie (17.5% faţă de 10/%), eşec şcolar (16.1% faţă de
6.2%), rău şi neascultător acasă (15.7% faţă de 8%), relaţii de
prietenie cu minori problemă (10.9% faţă de 2.3%).
Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani,

abuzată sexual în mod cronic de un tânăr vecin, când mama ei o
lăsa în grija acestuia. Fetiţa nu avea decât o singură prietenă, iar
rezultatele ei şcolare erau mediocre, fără să prezinte vreo
deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat de anxietate, în special
frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi coşmare, atacuri de
panică. Prezenta uneori fragmente de reprezentări acute ale
scenelor de violent abuz sexual la care a fost supusă. Gabriela avea
dificultăţi de concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de
confuzie, nu era în stare să ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile.
Se simţea adesea tristă, deprimată, fără chef, îşi făcea griji pentru
viitor, nu credea că vreodată va fi în stare de ceva, se gândea să se
sinucidă. Se simţea vinovată şi simţea multă furie.
În modul în care se prezintă Gabriela la psihoterapeut,

Berliner (1991) regăseşte aspectele majore ale sindromului PTSD,
pe care la clasifică în: amintirile recurente şi intrusive (care revin
involuntar, spontan în memorie), suferinţe psihice stresante prin
coşmare, flashbackuri şi reprezentări, pornind de la mărunte indicii
senzoriale sau chiar în absenţa acestora; reacţii de evitare a relelor
experienţe (cum ar fi frica de bărbaţi); starea crescută de anxietate
şi judecăţile dezadaptative (sentimente de vinovăţie şi de
inferioritate).
Dr. Alexandru Trifan

O altfel de litiază
Dacă ar fi să definim succint scopul terapeutic urmărit de

Freud în modalitatea sa originală şi benefică de tratament al
nevrozelor, am folosi următoarea formulare: descoperirea

traumelor refulate în subconştient, acele fire de nisip intrate în
angrenajul psihodinamic şi aducerea lor în lumina conştienţei în
acelaşi fel în care chirurgul evidenţiază conţinutul unui organ,
excizând şi – în fine – îndepărtând "calculii" formaţi în jurul
"concreţiunilor" traumatice. Dar să încercăm să stabilim criteriile
după care un anume eveniment poate reprezenta un traumatism
psihic. Acesta trebuie să producă:
• senzaţie de neputinţă, de prindere în capcană
• să întrerupă, brusc şi brutal, cursul linear al existenţei
• să facă persoana să alunece într-o stare de discomfort extrem
• ameninţarea, insecuriatea
Dar care este rezultanta tuturor acestor experienţe? La
întrebarea: ce fel de ameninţare? dispunem de două răspunsuri:
cei care consideră trauma psihică o ameninţare a narcisismului şi
cel care o asimilează cu o lezare a SINELUI. În Jenseites des
Lustprinzips (Dincolo de principiul plăcerii, 1920) Freud concepe
un anumit mecanism ca fiind o barieră a stimulilor. Excitaţiile
emoţionale puternice sunt blocate pentru a nu înneca luciditatea şi
operativitatea EULUI. Acei stimuli care prin intensitatea excesivă
rup bariera protectoare sunt numiţi "traumatici" şi legaţi, aşa cum
afirmă el în "Hemmung, Simptom und Angst" (Inhibiţie, simptom
şi teamă, 1926), de anxietate.
Din aceste interpretări iniţiale ale lui Freud, privind
experienţele penibile şi de pierdere, s-a născut ideea de legătură
între traumă şi narcisism. Este des utilizată de psihanaliştii celei
de-a două jumătăţi de secol denumirea de traumă narcisistă care
presupune precocitate (narcisismul fiind un mod de a fi al
primelor luni de existenţă), amnezie (memoria de durată lipseşte
la sugar) şi ataşament obiectual, adică hipersensibilitate la
abandon şi separaţie. Leziunea narcisistă poate influenţa în
stadiile de început chiar şi structura creierului infantil; în stadiile
următoare ale copilăriei, urma rămâne, dar este protejată de un
proces secundar de reprimare. A doua interpretare a semnificaţiei
traumei psihice a succedat studiilor victimizării şi stresului,
ambele privite ca apărând sub influenţa unui şoc ca un impact
împotriva sinelui care produce o "cicatrice calcificată", indelebilă

în corpul psihic. Trauma infantilă însă n-a putut fi integrată în
această teorie, atâta vreme cât Jung, teoreticianul existenţei unei
entităţi psihice distincte de ID, EU şi SUPRAEU şi dotată cu
funcţii evaluative (SINELE), credea că apariţia sa este apanajul
vârstei adulte. Dar Heinz Kohut a demonstrat că formarea unui
SINE infantil încă de la vârsta de 3-4 ani, ceea ce contribuie la
înţelegerea diferită a unor aspecte de psihodinamică
developmentală.
Viaţa medicală (1998). 9, 11 , p.6
Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate

împotriva unui copil nu se restrâng, aşadar, numai la nivelul fizic al
vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în
leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului
infantil. Actele intenţionate de violenţă "subminează încrederea
fundamentală a copilului în umanitate şi poate crea o inabilitate pe
viaţă de a dezvolta relaţii apropiate, de încredere" (Garbarino et al,
1992). În concepţia sa târzie privind trauma, asimilată cu lezarea
sinelui, Freud explică "nucleul reacţiilor la traumă printr-o creştere,
peste limita tolerabilului, a tensiunii ce rezultă dintr-un aflux de
excitaţii interne, care cer să fie anulate" (Laplanche, Pontalis, p.
447). În acest context, reacţiile psihice ale copilului la evenimentele
traumatice sunt, de fapt, încercări de înţelegere şi de stăpânire a
situaţiei traumatice, fără sens şi incontrolabile prin definiţie. De
exemplu, "repetarea viselor în care subiectul retrăieşte cu intensitate
accidentul şi se repune în situaţia traumatică parcă pentru a o stăpâni
este raportată ca o compulsie la repetiţie (Laplanche, Pontalis, p.
447). Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică
transpun pe plan psihic şocul violent, pătrunzător, generalizând
astfel efecte lui asupra întregii personalităţi.
Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de
viaţă care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor.
Reacţiile lor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de:
• tipul de rele tratamente la care sunt supuşi;
• vârsta lor;
• capacitatea lor de înţelegere a realităţii;
• ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă;
• caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va
avea, probabil, efecte mai grave decât actele violente izolate);
• caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de
calităţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de
rezistenţă la stres.
Reacţii organice la maltratare
Ca rezultat al trăirilor posttraumatice descrise mai sus,

organismul copilului va prezenta şi el semne de suferinţă, iar
comportamentul copilului se va deregla, putând prezenta tabloul
clinic al unor tulburări foarte diferite, adesea contradictorii.
După Perry (1993a şi 1993b), consecvenţa, predictibilitatea
şi afecţiunea sunt trei condiţii esenţiale de mediu pentru dezvoltarea
optimă a creierului unui copil. Ca efect neurofiziologic al relelor
tratamente aplicate de timpuriu copiilor, el descrie impactul acestora
asupra dezvoltării creierului, mai ales asupra zonelor din creier
implicate în reacţiile la stres. Frica, imprevizibilitatea, durerea,
foamea, ameninţarea şi frustrarea sunt experienţe traumatogene
fundamentale, care declanşează în creier reacţii de percepere, de
prelucrare şi de apărare de stres. Sistemul neurofiziologic afectat
este cel al catecolaminelor, care va avea ca rezultat un sistem nervos
central dezorganizat. În momentul în care porţiuni din creierul
copilului, care au fost active în timpul traumei, vor fi reactivate,
atunci trauma va fi evocată. Aceasta va genera o exagerare a
sensibilităţii copilului, ceea ce poate duce la răspunsuri de panică, la
condiţii minore de stres. Frica, o reacţie normală de apărare, devine
astfel maladaptativă la copilul expus traumei (Perry, 1993a). În
urma sensibilizării la frică, reacţiile copilului sunt descrise ca fiind:
“încremenire, retragere (evadare) sau luptă”.
În cazurile de stres prelungit la sugar, ca şi în cazurile de
neglijare fizică şi emoţională, de separare prelungită, sau de
inconsecvenţă în ceea ce priveşte condiţiile de creştere, într-un
mediu haotic şi/sau violent, există o şansă mai mare ca să apară

structuri patologice (Friedrich, 1995, p.98). La copiii deprivaţi
tomografiile computerizate indică prezenţa atrofiei corticale. Zonele
creierului implicate în reacţia la stres sunt cele subcorticale: bulbul,
mezencefalul şi sistemul limbic. După Perry (1993a), acestea
reglează funcţiile fiziologice ale organismului, ca ritmul respirator,
starea de somn şi de veghe, pofta de mâncare, afectele etc. Memoria
afectivă, spontană, implicită îşi are şi ea sediul la nivelul sistemului
subcortical. Din această cauză, relele tratamente îndreptate
împotriva copilului, vor influenţa prin sistemul subcortical asupra
căruia acţionează nivelul de anxietate, ritmul veghe-somn,
excitabilitatea nervoasă, impulsivitatea, alimentaţia, emoţionalitatea
şi vor da naştere unor memorii senzoriale şi emoţionale trainice,
greu de controlat. Maltratarea timpurie, în perioada sensibilă de
dezvoltare a creierului, este asociată cu reducerea concentraţiei de
serotonină din creier şi creşterea concentraţiei de dopamină. Ca
urmare, autoreglarea organismului va deveni greu de realizat, iar
copilul se va putea linişti cu greu în urma stărilor de excitare. Nu e
de mirare că sugarii şi copiii mici maltrataţi vor plânge mult şi vor fi
agitaţi, vor prezenta reacţii vehemente, hiperactivitate, dificultăţi de
concentrare a atenţiei, vor avea insomnii, tulburări de alimentaţie.
Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă

era deja la a doua încercare nereuşită de sinucidere, prin ingerare
de medicamente. Ea era ţapul ispăşitor al familiei. Era cea mijlocie
din cei trei copii ai unui tată ofiţer şi o mamă cu un stil parental
foarte milităros. Sora mai mare era modelul cel bun, demn de
urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja. Băieţelul,
preşcolar încă, era preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost
descrisă ca prezentând insucces şcolar (note slabe, fără însă să fie
corigentă), fugă de la ore, comportament rebel faţă de adulţi,
refuzul sarcinilor şcolare şi al celor gospodăreşti, lipsă de
comunicare cu părinţii. Era învinovăţită că preferă compania
prietenilor rău famaţi, că îşi petrece timpul la discoteci, fără
învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este ruşinea
părinţilor. Metodele de educaţie la care au recurs părinţii au
constat aproape exclusiv din bătaie şi pedepse prin refuzul tuturor

lucrurilor care îi făceau copilului plăcere. Mama se străduia
câteodată s-o îmbuneze, de fapt s-o cumpere, dăruindu-i dulciuri
sau obiecte "preţioase", fără ca acestea să fie apreciate la justa lor
valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici o altă modalitate de a birui
cu fetiţa ei de 14 ani, eventual cea "de a o da cuiva s-o crească,
contra unei sume de bani". Fetiţa a fost cu siguranţă maltratată în
familie şi fizic şi emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era sora ei
mai mare. Aflată într-o asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de
acasă, lipsind repetate nopţi de acasă, în care a hoinărit pe străzi, a
intrat în discoteci, s-a plimbat cu taxiul, toate acestea fiind expuneri
la situaţii periculoase. Cu mai multe ocazii a fost agresată de
tineri, pe care îi preferă însă în continuare faţă de părinţii ei. Nici
după ce a supravieţuit celei de-a doua încercări de sinucidere nu
vede pentru ea o soluţie mai bună decât moartea. Părinţii ei
continuă să ignore semnificaţia actelor sale, să nu vadă disperarea
care se ascunde în aceste comportamente, ca şi nevoia ei de a-şi
găsi un loc în familie şi de a primi, acolo, dragoste.
Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani,

dar nu sunt excluse. Ele sunt mai probabile însă în momente de
panică ale copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj de frica
bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea
colegilor sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la
violenţa dintre părinţi, unii copii de vârstă şcolară recurg şi ei la
ingerarea unor medicamente. Încercările de sinucidere sunt
comportamente extrem de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în
serios de către părinţi şi profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel
copil sau adolescent manifestă mai mult un comportament
demonstrativ, fără a dori cu adevărat să-şi pună capăt zilelor, din
punctul de vedere al profesionistului situaţia este la fel de serioasă,
fiindcă şi o astfel de încercare poate reuşi uneori. O primă
intervenţie obligatorie în aceste cazuri este internarea copilului într-
un spital psihiatric, pentru a se putea face investigaţii privind
determinismul psihologic al comportamentului autodistructiv şi,
totodată, pentru a îndepărta, temporar, copilul sau tânărul din mediul

în care a luat naştere acest comportament.
De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului
său de creativitate, reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne
ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul

sfincterelor şi un nivel al limbajului expresiv care depăşea nivelul
vârstei, în urma plecării la studii în străinătate a părinţilor ei a
regresat în comportament, recăzând la nivelul unui copil de 2 ani.
Şi-a pierdut obiceiul de a cere oliţa, limbajul a scăzut mult în
calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul comportamentului
de autoservire s-a diminuat mult. Vroia să redevină fetiţă mică,
îngrijită de părinţi. Regresia în dezvoltare se datora durerii
copilului în urma separării ei de părinţii de care se simţea
abandonată.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi

comportamentale ale relelor tratamente îndreptate împotriva
copiilor, nu este de mirare că aceştia regresează şi în capacitatea de
învăţare şi implicarea în sarcini (Killén, 1996). Adesea, copiii
abuzaţi au peformanţe şcolare slabe, ceea ce le scade statutul în
grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare socială. Le lipsesc
resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare.
Uneori părinţii au aspiraţii prea înalte, raportate la capacităţile
copiilor şi nu le oferă ajutorul de care au copiii nevoie pentru a
depăşi dificultăţile şcolare. Alteori, părinţii sunt dezinteresaţi de
performanţele şcolare, în aceeaşi măsură ca şi de sentimentele
copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobilizator relativ la învăţare.
Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic, retragerea
acestuia, închiderea sa în sine, demobilizarea sa să fie atât de
pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu
handicap mental.
Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama

lui era bătută aprig, arsă cu ţigara, tăiată cu cuţitul şi pe sora lui
bătută puţin înainte de a-i veni şi lui rândul. Când a fost internat în
spital cu capul spart, copilul era depresiv. Profesorii spun despre
Ionel că nu face faţă la şcoală. Nu este însă retardat, ci atât de
paralizat de frică, încât nu reuşeşte să fie atent. De fapt şcoala este
singurul loc unde poate visa, fiindcă se simte în siguranţă, de aceea
acolo îşi permite luxul de a visa cu ochii deschişi.
În cazurile grave de deprivare afectivă, care acţionează în

perioadele sensibile de dezvoltare timpurie a copilului, acesta poate
prezenta tulburări de personalitate de tipul autismului, care însă
cedează în condiţii adecvate nevoilor copilului.
Cazul Anei constituie un exemplu de tulburare de

comportament de tip preudoautist, ca urmare a neglijării
emoţionale severe. Ana a fost crescută într-un leagăn de copii de la
vârsta de câteva luni. A fost abandonată de mama ei imediat după
naştere, a trecut prin mai multe secţii de spital şi apoi a fost
internată în leagăn. În primii doi ani de viaţă ea a fost îngrijită, pe
rând, de peste treizeci de persoane. Până la vârsta de un an nu s-au
remarcat probleme deosebite în comportamentul fetiţei, era liniştită
şi se dezvolta într-un ritm încetinit, dar stabil. În urma unei viroze
cu aprindere de plămâni a fost nevoie de un tratament medical în
spital, unde i s-au administrat perfuzii. De la întoarcerea ei din
spital în leagănul de copii, Ana a început să se oprească în
dezvoltare, să refuze contactul cu cei care o îngrijeau, să refuze
diversificarea alimentaţiei şi orice contact sau stimulare care
însemna pentru ea ceva nou, neobişnuit. Fetiţa s-a închis din ce în
ce mai mult în sine, comportamentele de autostimulare devenind din
ce în ce mai frecvente: la început se legăna, perioade lungi de timp,
iar mai târziu a început să-şi lovească capul de marginea patului,
până îşi provoca răni grave. Refuza să fie luată în braţe, nu privea
faţa celui care îi vorbea, refuza jucăriile. Acest comportament de tip
autist a început însă să cedeze în urma atitudinii grijulii a unei
infirmiere, care, gradual, a reuşit să îi provoace Anei mărunte
satisfacţii. La început acestea au fost de ordin alimentar, mai apoi
au constat în mângâieri. Infirmiera a descoperit că fetiţei îi place
laptele îndulcit şi îi plăcea să fie mângâiată pe mână. S-a străduit

să petreacă cât mai mult timp mângâind-o pe Ana, până când a
obţinut de la ea un zâmbet. Contactul senzorial a deschis calea
contactului vizual şi a ridicat, treptat, bariera autoizolării. La trei
ani, Ana a învăţat să se raporteze la persoanele din jur, să
reînceapă să simtă.
Criteriul diferenţierii autismului de pseudoautism este, aşa

cum reiese din prezentarea de mai sus, capacitatea copilului de
redeveni receptiv şi de a depăşi perioada de insensibilitate psihică, în
urma unei efort susţinut de recuperare şi reabilitare.
Punând în evidenţă capacităţile de adaptare ale organismului
copilului chiar şi la condiţii adverse de viaţă, Herman (1992)
distinge la copiii maltrataţi următoarele sarcini, care le pun la grea
încercare capacitatea de adaptare:
• formarea de relaţii de ataşament faţă de părinţi periculoşi sau
neglijenţi (sau înlocuitorii acestora);
• formarea unei identităţi stabile într-un mediu fragmentat,
inconsistent şi instabil;
• autoreglarea emoţională şi corporală, în condiţii în care corpul şi
afectivitatea copilului sunt abuzate şi adulţii nu demonstrează
capacitate de autoreglare.
Acelaşi autor enumeră trei forme de adaptare din repertoriul
comportamentului imatur al copilului, care îl ajută să menţină relaţia
de ataşament, chiar şi faţă de un părinte-agresor. Prima modalitate
este de a minimaliza, de a raţionaliza sau de a scuza abuzul, prin
mecanisme de negare, de suprimare a gândurilor şi a sentimentelor,
sau prin disociere. O a doua modalitate este dezvoltarea unei
identităţi fragmentate, a unei dubluri de personalitate, prin care
copilul îşi descoperă defectele pentru care merită să fie rău tratat.
Convingându-se pe sine că el este cel rău, cresc şansele să creadă că
părinţii săi îşi vor schimba atitudinea faţă de el, dacă el va fi
suficient de bun. A treia modalitate este cea a producerii unor
fenomene patologice, la nivelul corpului sau al psihicului.
Ca urmare, după Grey şi Kempe (1976), copilul oscilează
între strategia de comportament "exagerat de bine adaptat"
(overadjusted) şi comportamentul "hiperactiv şi distructiv" (acting

out).
După Killén (1996, p. 100-107), la rândul ei, supraadaptarea
se poate manifesta în diferite forme. În cazul copiilor cu un
comportament supraadaptat, supracontrolat, ea a pus în evidenţă 1.
grupul copiilor care îşi duc cu bine la îndeplinire sarcinile, sunt
luptători activi şi "înving", nu se lasă copleşiţi de abuz 2. grupul
celor care adoptă rolul de a avea grijă de părinţii lor, 3. copiii care se
străduiesc să nu iasă în evidenţă şi de aceea sunt retraşi, pasivi.
Dintre comportamentele explozive, impulsive (acting out) au fost
identificate tipurile 1. agresiv, 2. destructiv, 3. fără odihnă, 4. de
măscărici. Această clasificare nu înseamnă că un copil va prezenta
doar una sau alta dintre aceste manifestări, ele putând alterna, în
funcţie de situaţia de fapt sau de starea emoţională în care se află
copilul. De exemplu, copilul de obicei tăcut şi retras poate prezenta
uneori comportamente impulsive, cu explozii de furie împotriva
unui coleg; copilul liniştit, pasiv poate deveni autoagresiv, făcând o
tentativă de suicid; copilul maltratat deosebit de dotat, creativ,
ambiţios, poate renunţa dintr-o dată la planurile sale şi poate
prezenta comportamente antisociale. După Killén (1996, p. 101),
strategiile de supravieţuire adoptate de copii depind de tipul de
temperament, de nivelul de dezvoltare fizică, de vitalitatea şi
sensibilitatea lor, de creativitatea şi de capacitatea lor intelectuală.
Doyle (1990) remarcă numărul mare de copii care prezintă
un comportament de supunere în faţa situaţiei de abuz. Ea remarcă
similaritatea dintre situaţia victimelor lagărelor de concentrare şi
aceea a copiilor maltrataţi. Se pare că regresia era o trăsătură
generală a adaptării prizonierilor. Aceasta era însoţită de apatie,
conducând împreună la o reacţie de apărare a personalităţii de
"hibernare emoţională". Cercetătoarea se referă la mărturia şi
observaţiile psihiatrului psihanalist Bruno Bettelheim, el însuşi un
supravieţuitor al lagărelor de concentrare, care spunea: "prima dată
prizonierii regresau la stadiul de copii dependenţi; acest
comportament rezulta din regulile taberei, în urma cărora prizonierii
ajungeau să facă pe ei. Prizonierii erau din ce în ce mai supuşi pe
măsură ce realizau în ce mare măsură sunt dependenţi de bunăvoinţa
gardienilor lor. Unii prizonieri chiar depăşeau supunerea şi începeau

să preia valorile gardienilor lor. Câţiva dintre prizonierii cu multă
experienţă de lagăr erau chiar mândrii să-i poată copia pe gardienii
lor în privinţa agresiunilor fizice şi verbale faţă de ceilalţi prizonieri,
încercând chiar să-şi confecţioneze uniforme asemănătoare celor
SS".
Studiind relaţia dintre tipul de rele tratamente îndreptat
împotriva copilului de vârstă între 4 şi 6 ani şi tipul său de reacţie,
Erickson, Egeland & Pianta (1989) au constatat următoarele: la
copiii agresaţi fizic, reacţiile de agresivitate, de nesupunere şi cele
impulsive au fost cele preponderente; se pare, însă, din datele
autorilor menţionaţi, că abuzul fizic şi emoţional are, la această
vârstă, deocamdată, efecte mai puţin vizibile asupra dezvoltării
cognitive a copiilor, asupra modului lor de adaptare la sarcini de tip
şcolar; grupul de copii care au prezentat cele mai mari deficienţe din
acest punct de vedere au fost copiii neglijaţi; copiii din acest grup
erau pasivi, anxioşi, neatenţi, incapabili să înţeleagă sarcina, fără
iniţiativă. Grupul copiilor abuzaţi sexual a prezentat o mare varietate
de comportamente. Unii dintre ei au fost impulsivi, alţii dependenţi,
demonstrând comportamente de la agresivitate la retragere; totuşi,
pentru ei cel mai caracteristic comportament s-a dovedit a fi
dependenţa de adult, dorinţa de a fi alături de adult, de a fi aprobat
de el, de a fi ajutat la sarcini de tip şcolar. Din aceste rezultate,
Erickson, Egeland & Pianta (1989) conchid că, în baza teoriei
ataşamentului, copiii îşi creează aşteptări în legătură cu propriul
comportament şi cu al celor din jur în baza experienţelor lor din
prima copilărie. În acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit al
copilului maltratat poate fi văzut ca reprezentând aşteptările
negative, proprii şi ale celorlalţi. Din experienţele lor trecute, aceşti
copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă maltrataţi şi se poate să nu li
se acorde îngrijire; le lipseşte experienţa că trebuie trataţi bine şi că
merită să fie bine trataţi. Ca trăsătură comună a tuturor copiilor de 4-
6 ani maltrataţi, Erickson, Egeland & Pianta au găsit un grad mai
scăzut de adaptare a copiilor în colectivitate, un grad mai scăzut de
independenţă, o mai redusă capacitate de concentrare, o nevoie acută
de atenţie. Se pare că, în cazul maltratării timpurii a copilului, la
vârsta de 4-6 ani, mecanismele compensatorii sunt, deocamdată, mai

puţin eficiente.
Recomandări
Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de

rele tratamente şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau
celor care îl îngrijesc, este foarte important ca siptoamele descrise
mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste simptome se regăsesc şi în
alte sindroame clinice decât al celor care derivă din maltratare, ele
rămân totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe profesionist să ridice
problema posibilităţii maltratării copilului şi să analizeze cu grijă
această posibilitate.
Pentru ca analiza simptomelor prezentate de copii să fie
sistematică, recomandăm folosirea unor fişe simptomatice (check-
listuri), precum şi a criteriilor de diagnostic pentru stresul
posttraumatic, aşa cum sunt ele cuprinse în DSM-III-R.
Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili
diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor
schimbări în comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela
de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca
urmare a supunerii sale la diversele forme de rele tratamente, iar
intervenţia pe care urmează s-o planificăm în interesul copilului nu
poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă.
11. TEORII PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA

COPIILOR
Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată

dobândi consistenţă procedurală, profesioniştii au elaborat modele
explicative care să le permită înţelegerea elementelor constitutive şi
contextuale ale apariţiei relelor tratamente. Alături de Friedrich
(1990, p. 3) considerăm că un model este menit să ajute la
înţelegerea următoarelor componente:
1. contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea propriu-
zisă;
2. caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;
3. reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul său
de viaţă care urmare a relelor tratamente şi a dezvăluirii
acestora;
4. modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea
copilului;
5. cursul recuperării în urma relelor tratamente (posibilităţile
terapeutice).
Vom urmări în continuare câteva din punctele de vedere
teoretice aplicabile cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, căutând
să relevăm semnificaţiile lor pentru investigarea, prevenirea şi
intervenţia aşteptată în protecţia copilului, din partea
profesionistului.
Concepţia medicală
Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind

abuzul comis împotriva copilului este cea care consideră acest
fenomen ca fiind o boală. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei
teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi publicaţiile sale de la
începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu membre rupte
neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat studiul sindromului
copilului bătut. Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate
traumatismele neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari,

pornind de la sindromul abuzului fizic pe care l-a descris la sugari
(“battered baby sindroame”), Kempe (1962), a fundamentat
concepţia medicală privind abuzul. Pornind de la criterii medicale,
s-a considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de
bine delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de
diagnostic. Patologia specifică acestei “boli” constă, primordial, în
tulburări de personalitate ale părinţilor, tulburări care se manifestă
în relaţia lor cu propriul copil, sub acţiunea unor factori stresori
specifici relaţiei părinte-copil.
În interpretările din cadrul modelului medical, din punct
de vedere etiologic, factorul primar este considerat a fi defectul de
personalitate al adultului, care în prezenţa unui stres supraadăugat
determină manifestări agresive, fizice şi verbale, faţă de copil.
După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor care agresează
copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome, fără ca acestea
să se constituie în categorii psihiatrice bine delimitate, diferite de
cele deja cunoscute în literatura psihopatologică. Totuşi, în cazul
unor boli psihice ca tulburările de personalitate, gradul ridicat de
neuroticism sau depresie, precum şi în cazul nivelul intelectual
foarte scăzut, părinţii prezintă un risc sporit de a nu recunoaşte
nevoile copilului lor şi de a recurge la tratamente inadecvate
vârstei acestora şi capacităţii lor de înţelegere, sau de a le
periclita dezvoltarea şi sănătatea mentală. Astfel de liste de
caracteristici psihologice favorizante ale abuzului împotriva
copilului sunt rezultatul unor studii ştiinţifice şi, de asemenea,
sunt confirmate de cazuistica clinică.
Factori de risc parental în maltratarea copiilor

• imaturitate, dependenţă de alţii
• izolare socială
• stimă de sine redusă
• sentimente de nefericire
• percepţie falsă privind capacităţile şi rolul copilului
• frică de a răsfăţa copilul
• încredere în valoarea pedepsei
• incapacitate de a dovedi empatie privind nevoile copilului
Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care

comit abuzuri pot fi încadraţi în tablouri psihopatologice distincte.
Intr-adevăr, în urma studiului cazuisticii părinţilor care îşi
maltratează copiii, s-a găsit că purtători ai unor trăsături psihice
opuse pot acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii
părinţi care comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de
autocontrol, imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică;
într-un alt tip s-ar încadra acei părinţi care prezintă personalităţi
rigide, lipsite de căldură, care sunt detaşaţi de copii şi de
problemele lor; la unii părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad
scăzut de inteligenţă, dar alţii au avut inteligenţă normală sau
chiar superioară; din punctul de vedere al forţei personalităţii, unii
părinţi au ca trăsături tipice anxietatea, autoculpabilizarea
excesivă, precum şi depresia cronică, pe când alţii sunt plini de
sine şi lipsiţi de remuşcări. Este greu să se asocieze în mod global
o anumită tipologie patologică la cazuistica părinţilor care
abuzează frecvent copii. Nu numai că este greu de identificat un
anumit tipar de personalitate a celor care comit abuzuri asupra
copiilor, dar nici nu se poate stabili o distincţie clară între
caracteristicile celor care comit şi a celor care nu comit abuzuri.
Deşi Gil (1970) semnala că 46% dintre părinţii care comit abuzuri
au prezentat semne manifeste de devieri mentale şi emoţionale,
nici un alt cercetător nu a indicat cifre comparabile (Zigler, Hall,
1989), considerând procentul celor cu tulburări psihice ca fiind o
mică fracţiune din totalul celor care maltratează copiii. De
exemplu, Kempe şi Kempe (1978) au stabilit la 10 procentul celor
consideraţi psihopaţi şi sociopaţi.
O altă orientare în cadrul acestei concepţii – care încearcă,
totodată, să-i depăşească limitele specifice – regăseşte factorul
explicativ al agresiunilor comise împotriva copiilor în condiţiile
de stres care se exercită asupra personalităţii adulţilor meniţi să
îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de stres
care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea
unor acte violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor
bătuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei proveneau din sarcini

nedorite şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea tineri sau
existau suspiciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de
statusul socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de
părinţi. În această concepţie medicală, factorii sociali nu se
consideră ca având o valoare explicativă în privinţa tulburărilor
relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra
factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind,
în concepţia medicală, o caracteristică de personalitate.
Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în
mod diferit proprii copii naturali, s-au identificat anumite
caracteristici ale copiilor, care, din cauza stresului indus părinţilor,
sporesc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de factori ca
greutatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap
sau o boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit
al acestuia. Aceşti factori pot conduce la dificultăţi sporite ale
părinţilor, ceea ce contribuie uneori la deficienţe ale relaţionării
părinte-copil.
1. Factorii parentali
• imaturitate, dependenţă de alţii (de exemplu, mama este sub
20 de ani la naşterea primului copil)
• izolare socială
• stimă de sine redusă
• sentimente de nefericire
• boli psihice (depresie, psihopatii)
• experienţe anterioare ca victimă a violenţei (părinţii au fost
pedepsiţi în mod violent)
• percepţie falsă privind capacităţile şi rolul copilului
• frică de a răsfăţa copilul
• încredere în valoarea pedepsei
• incapacitate de a dovedi empatie privind nevoile copilului
2. Factorii psihosociali specifici familiilor

• tatăl natural al copilului este absent din familie
• mama este necăsătorită
• mama şi tatăl se cunosc de mai puţin de şase luni dinainte de

căsătorie
• părinţii nu găsesc satisfacţii în căsnicie
• copilul este născut în afara căsniciei
• mama crede că partenerul nu acceptă copilul
• părinţii nu se înţeleg în privinţa educaţiei copilului şi a
deciziilor din familie
• locuinţă inadecvată
• părinţii nu au legături bune cu proprii părinţi şi cu celelalte
rude
• părinţii (în special părintele care se ocupă de educaţia
copilului) nu au activităţi sau relaţii sociale în afara familiei
• părinţii nemulţumiţi de situaţia lor socială, materială
• părintele care se ocupă mai mult de copil nemulţumit de
propria sa situaţie
• partenerul nu oferă suficient ajutor părintelui care îngrijeşte
mai mult copilului (în primul rând sugarul şi copilul mic)
3. Relaţiile interpersonale problematice din afara

familiilor
• un părinte a fost nefericit în copilărie, respectiv a avut relaţii
nesatisfăcătoare cu proprii părinţi
• dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale
• neînţelegeri trecute sau prezente ale unui părinte cu proprii
părinţi
• părinţii sunt marginalizaţi în vecinătatea în care trăiesc
4. Practicile parentale
• părintele răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet)
la plânsul copilului
• părintele are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea
copilului
• părintele are un comportament parental superficial, mai mult
demonstrativ (în prezenţa altora, de paradă)
• părintele supraveghează inconstant copilul
• părintele aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a

treia solicitare)
• părintele recurge adesea la pedepse fizice
• părintele nu arată copilului dragoste
• recompensele oferite de părinte pentru comportamentul
adecvat al copilului sunt de tip fizic (dulciuri, jucării, haine)
plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme
grave pentru părinte
5. Copilul
• copilul este născut prematur, sau cu greutate scăzută la naştere
• copilul are tulburări de alimentaţie, de somn sau este distrofic
• copilul are tulburări sau întârzieri în dezvoltare, nu
progresează conform normelor de dezvoltare
• copilul are dificultăţi de concentrare sau hiperactivitate
(sindromul HDAD)
• copilul nu progresează conform standardelor normelor
• copilul este pasiv, cu o reactivitate scăzută la stimulare
Hanson, McCulloch şi Hartley (1978) au pus în evidenţă

acele grupări (denumite cluster) de trăsături şi statuturi sociale
care sunt cele mai frecvent asociate, prin corelaţii ridicate, cu
părinţii copiilor abuzaţi. Cel mai cuprinzător cluster găsit a fost
cel care a corespuns relaţiei dintre statutul mamelor de a fi
necăsătorite şi absenţa tatălui natural. Un al doilea cluster s-a
referit la starea psihologică a mamelor, raportarea ei la copil şi la
cei din jur. Al treilea cluster a avut ca factor principal izolarea
socială a mamei (care are puţine activităţi şi relaţii sociale), însoţit
de factorul care cuantifica şansele mamei de a scăpa de
responsabilităţile ei materne. Al patrulea grup de factori a pus în
evidenţă creşterea gradului de predispoziţie către maltratare în
cazul relaţiilor tensionate ale tatălui cu proprii săi părinţi.
Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a
părinţilor de tip abuziv par să conchidă că nu există un singur tip
de trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului sau ale
situaţiei de viaţă a familiei, care să cauzeze instalarea unor
tulburări grave în relaţia părinte-copil, de tipul abuzului şi a

neglijării copilului. Este mult mai probabil ca factorii cauzali să se
întrepătrundă. Concepţia medicală privind abuzul are menirea, la
fel ca în cazul descrierii celorlalte boli, de a permite descrierea
simptomelor, recunoaşterea şi diferenţierea lor, dar şi prevenirea
din timp a instalării bolii.
Cunoaşterea simptomatologiei şi a etiologiei permite nu
numai diagnosticul sindromului de “copil bătut”, dar permite şi
identificarea preventivă a personalităţilor predispuse să comită
abuzuri. În ştiinţele medicale, metodele principale de prevenţie
constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul cauzal
şi tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal care nu
a putut fi evitat. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva
copilului, agentul cauzal este văzut a fi adultul care comite abuzul.
Serviciile sociale şi medicale pot încerca depistarea acestor
persoane şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru
a reduce pericolul pentru copii (Gough, 1993, p. 211).
Factori de risc parental cu precizie mare în prezicerea

riscului de abuz
• părintele a fost bătut sever şi frecvent în copilărie

• părintele are antecedente de violenţă sau acte delincvente
• părintele a mai fost suspectat anterior de abuz fizic
• părintele este suferind de stimă scăzută de sine, izolare socială
sau depresie
• părintele este supus unor multiple stresuri ca, de ex., conflicte
maritale, divorţ, datorii, schimbări frecvente de domiciliu,
pierderea unor persoane dragi
• părintele prezintă explozii de violenţă
• părintele are aşteptări rigide, nerealiste de la comportamentul
copiilor
• părintele aplică pedepse severe copilului
• copilul este văzut de părinte ca fiind dificil şi provocativ
• părintele respinge copilul sau are dificultăţi în stabilirea

legăturilor de ataşament cu acesta
(Kempe, 1978, după Pringle, 1980, p. 214-215)
Studiul Denver, desfăşurat sub influenţa lui H. Kempe

(Parton, 1985), a căutat să stabilească, în cadrul unui plan
prospectiv-longitudinal, metodele cele mai eficiente şi factorii cei
mai predictivi ai identificării riscului crescut de abuz împotriva
copilului. Au fost cooptate 350 de mame care au născut într-o
anumită perioadă de timp într-un spital din Denver. În prima fază
au fost intervievate toate mamele înainte de a naşte şi s-au notat
toate semnele considerate de risc: negarea sarcinii, depresia, starea
de frică, instabilitatea emoţională, lipsa de prieteni, provenienţa
dintr-un mediu abuzator sau de neglijare, condiţiile dificile de
locuit, lipsa unei relaţii maritale sau relaţiile maritale conflictuale,
lipsa de suport din partea familiei etc.
În a doua fază a cercetării s-a aplicat un screening cu aju-
torul unui chestionar care cuprindea factorii menţionaţi în faza inter-
vievării. În a treia fază, metoda folosită a fost cea a observaţiei, ur-
mărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut înregis-
trări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naş-
tere. În faza următoare, s-au adunat informaţii privind comporta-
mentul mamelor faţă de copii, prin observarea familiilor cu ocazia
unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere. Din lista ini-
ţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară de
ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele două
categorii opuse: mame cu riscul cel mai mare de rele tratamente, ele
fiind alese ca având cei mai mulţi factori de risc constataţi cu ocazia
aplicării tuturor metodelor de culegere a datelor şi mame din
extrema cealaltă, prezentând cei mai puţini factori de risc, care au
constituit grupa de control. Cele două grupuri cuprinse în cercetare,
constând din 50 de familii din grupul mamelor cu risc crescut şi 25
de familii din grupul mamelor cu risc scăzut, au fost urmărite în
perioada de vârstă a copilului cuprinsă între 17 şi 35 de luni. În
grupul mamelor cu risc crescut s-au constatat, în medie, 22 de
factori de risc, în comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu

media de 2 factori de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la
domiciliu, 20 (din cele 50) de familii incluse în grupul de cercetare
ca având un risc crescut, au prezentat practici necorespunzătoare de
îngrijire a copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în grupul
mamelor evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din
grupul mamelor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un
copil din grupul de control nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu
risc crescut, 22 de copii au avut în primele 17 luni de viaţă cel puţin
un incident pentru care au necesitat asistenţă medicală, pe când în
grupul fără trăsături de risc s-au înregistrat doar patru astfel de
incidente. Dacă din grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8
copii la centrul de asistenţă pentru abuz, din grupul celor cu risc
scăzut nu a fost raportat nici unul. Dintre cei cu risc crescut, 10 copii
au prezentat retard în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în
celălalt grup. Pe când toţi cei cincizeci de copii din grupul cu risc
scăzut au rămas în familiile lor, opt din cei consideraţi cu risc au fost
plasaţi în alte familii, sau au fost adoptaţi legal. Din aceste date
reiese că se poate prezice cu destulă marjă de siguranţă care dintre
familii prezintă riscuri mai crescute pentru copii. Cea mai mare
marjă de siguranţă a fost dată de metoda observaţiei în sala de
naşteri (76,5% corectitudine), metodă urmată de chestionar (57%
corectitudine) şi de interviul prenatal (54,4% corectitudine). Dacă s-
au combinat informaţiile obţinute prin cele 3 metode, corectitudinea
estimărilor a ajuns la 79%. În ansamblu, s-au putut estima
prospectiv 75 din cele 95 de cazuri depistate ulterior, omiţându-se
doar 20 de cazuri. Pin această cercetare, Kempe demonstrează
posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de abuz familiar.
Ca o critică la adresa acestui procedeu, care se poate gener-
aliza, de altfel, la celelalte studii de evaluare a riscului, Parton
(1985) aduce în discuţie posibilitatea de a identifica incorect părinţi
care – de fapt – nu au un comportament abuziv faţă de copii. Dat
fiind procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei,
există o şansă crescută ca – chiar şi la o corectitudine de 99% a
evaluării riscului – alături de identificarea unor părinţi care ar putea
maltrata – mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în mod fals ca fiind

abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale.
În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame
identificate în urma cercetării preventive ca prezentând un risc
crescut de rele tratamente împotriva copiilor, 75 de mame au
prezentat într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de cazuri
de rele tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de
cazuri de rele tratamente comise de mamele din eşantionul studiat.
Aceasta înseamnă existenţa unui număr de 20 de cazuri
diagnosticate în mod fals ca fiind negative din punctul de vedere
al abuzului (cazuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de
diagnostic preventiv care se referă la cele 25 de mame catalogate
în mod greşit ca prezentând pericolul maltratării copilului şi care
intră în categoria cazurilor fals pozitive (vezi tabelul 7).
Reducerea numărului de erori se poate face prin schimbarea
pragului folosit pentru delimitarea celor consideraţi ca prezentând
un risc crescut sau unul scăzut de abuz. Dacă grila utilizată pentru
selectarea cazurilor va fi mai severă, cuprinzând un număr mai
mare de itemi necesari pentru ca o persoană să fie evaluată în
categoria celor cu risc crescut de a-şi abuza copilul, o facem în
speranţa de a scădea numărul falşilor negativi, adică a persoanelor
care nu sunt considerate ca periculoase, dar de fapt vor comite
abuzuri. În acelaş timp, creşte şansa ca să se mărească numărul
persoanelor fals pozitive, adică al celor etichetaţi ca prezentând un
risc crescut, dar care, de fapt nu vor comite abuzuri.
Tabelul 7 Validitatea predicţiei comportamentului abuziv

Fals pozitivi Adevăraţi
total lot 350 mame negativi
Depistaţi risc mare100 25 230
nr. cazuri de Falşi negativi Adevăraţi pozitivi
maltratare efectivă
95 mame 20 mame 75 mame
Parton, 1985
Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia

medicală (Parton, 1985) subliniază imprecizia definiţiilor utilizate
pentru selectarea cazurilor în diferitele categorii. Kempe însuşi a
inclus printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care au nece-
sitat internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care
au avut loc în perioada urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul
maltratării este hazardat.
Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei
ridică dileme etice importante pe de o parte pentru practicienii
care lucrează în asistenţa familiilor şi a copiilor, iar pe de altă
parte pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor
preventive în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun
adesea sunt: "în ce măsură merită investit în programe care
acţionează pe o scară prea largă, fiind doar parţial eficiente?"; "Nu
ar trebui folosite acele fonduri în mai mare măsură pentru
programe mai ţintite, de recuperare?"; "În ce măsură este etic să se
presupună despre unii părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor
lor şi să se interfereze cu mandatul autorităţii în viaţa unor familii,
fără siguranţa că ea ar avea nevoie de intervenţia autorităţilor?".
Răspunsurile la aceste întrebări sunt diferite în funcţie de
atitudinile respondenţilor. Unele critici sunt destul de vehemente,
invocând costurile mari şi eficienţa redusă în acest tip de
identificare preventivă. Alte răspunsuri consideră că, odată cu
reuşita depistării şi intervenţiei preventive în cazul unui număr dat
de copii, programul şi-a dovedit utilitatea şi justeţea din punct de
vedere etic. Dimpotrivă, recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa
intervenţiei în interesul copilului este o atitudine periculoasă, care
poate însemna dezinteresul societăţii pentru situaţia copilului.
Într-adevăr, identificarea posibilelor cazuri de abuz nu este încă
suficientă pentru prevenirea vătămării copiilor, depistarea
trebuind să fie însoţită de intervenţii de tip educativ-preventiv şi
de monitorizare de lungă durată. De fapt, cercetările de tip
prospectiv desfăşurate de Kempe şi colaboratorii săi au avut o
importantă componentă de tip intervenţie educativă, mamele
depistate fiind monitorizate de către sora medicală şi medicul de
familie pentru a dobândi bune deprinderi de alimentare şi de
îngrijire a copilului şi stimulate în toate iniţiativele lor pozitive

faţă de copii (ca de ex. activităţi de stimulare a dezvoltării
psihomotrice, stimularea vorbirii, orientarea emoţională pozitivă
etc).
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de
abuz are avantaje incontestabile. El are o clară tendinţă spre
obiectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale
abuzului şi neglijării copilului. Cu ajutorul simptomatologiei
descrise, pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de
prevalenţă şi incidenţă, precum şi unele de depistare şi de
prevenire a fenomenului de rele tratamente îndreptate asupra
copilului. Un deosebit merit al modelului medical constă în
efectul rezultatelor sale asupra politicilor sociale. Descrierea unei
unităţi separate de diagnostic şi tratament, cu implicaţii complexe
medicale, psihologice şi sociale a dus la dezvoltarea şi
diversificarea serviciilor sociale adresate copiilor, pentru
investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea, prevenirea şi
plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este impactul său
asupra profesioniştilor din domeniul socio-uman. A apărut o nouă
categorie de personal, specializat în investigarea cazurilor de
abuz. Date fiind necesităţile acestui personal în domeniul formării,
au apărut noi specializări în domeniul supervizării şi s-a consacrat
specializarea în protecţia copilului.
Modelul terapeutic privind familia disfuncţională
Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează

tulburările de comportament ale membrilor familiei din punctul de
vedere al relaţiilor din sistemul familial, respectiv al familiei ca
întreg. Într-o familie există o structură de suprafaţă, care cuprinde
tiparele de comunicare vizibile între membri familiei, alianţele şi
legăturile afective, modalităţile de exercitare a funcţiilor
parentale, relaţiile cu persoanele din contextul familial, precum şi
atmosfera generală din familie. Există însă şi o structură
invizibilă, de adâncime, care cuprinde anumite modalităţi de
trăire şi prelucrare a tensiunilor şi stresurilor familiale,
neprelucrate, nediscutate în familie. Dacă aceste evenimente

stresante nu pot fi integrate în structura de suprafaţă, atunci pentru
menţinerea echilibrului familial se dezvoltă nişte circuite
repetitive, cu tipare de comportament compulsiv sau dominator
(Mrazek, Bentovim, 1981). Deşi astfel de circuite sunt menite să
evite disfuncţiile, de fapt, ele le reeditează într-o altă formă. Prin
ele, familia poate exprima semnificaţii patologice, care împiedică
rezolvarea constructivă a problemelor stresante care provin din
interiorul sau exteriorul familiei.
În concepţia terapiei familiale de tip dinamic (Minuchin,
1974), familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind
nevoile de îngrijire, căldură şi sexualitate ale membrilor familiei,
într-un mod adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor
atitudini pot apare fenomene de posesiune, agresivitate, relaţii
denaturate de tip sexual, asamblate toate într-o atmosferă de
secret. Ele vor conduce, atât din partea adulţilor implicaţi, cât şi a
victimelor, la sentimente de remuşcare şi de autoînvinovăţire
(Mrazek, Bentovim, 1981).
Se pare că în familiile incestuoase predomină ideea
imposibilităţii relaţiilor de intimitate între persoanele mature din
familie, precum şi imposibilitatea separării acestora. Ca
modalitate de constituire a relaţiilor incestuoase, în cazuistica
clinică este descris părintele care exploatează sexual copilul, dar,
uneori, oferă acestuia mai multă atenţie, decât celălalt părinte care
omite îngrijirea şi protejarea copilului. Incestul este o modalitate
de exprimare a disfuncţionalităţilor dintre membri, menit să
reducă tensiunile de frică, de dezintegrare şi abandon ale adultului
incestuos. Spre exemplificare prezentăm un scenariu posibil al
unei familii incestuoase:
D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei

sale sexuale şi îi este frică că soţia îl va abandona. Din această
cauză se apropie afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui de 9 ani,
care şi-a idealizat până acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica
sa îl ajută pe d-l. B. să întârzie confruntarea cu pierderea
treptată a capacităţilor sale sexuale de bărbat. Prin reducerea
insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. scapă de ceea ce ea

consideră a fi datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest, căsnicia se
reconstruieşte pe baza unor noi reguli de funcţionare, cu anumite
avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri familiei
devin prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel
o circularitate care permite fenomenului patologic să se
perpetueze atâta timp cât nimeni din familie nu divulgă secretul şi
nu îşi părăseşte rolul acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-
na. B ajunge să se reducă extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica
lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi petrece serile la televizor, în
camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el se apropie de ea
printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar doreşte să-i fie
pe plac tatălui ei şi nu-l respinge. În acea noapte tatăl şi fiica de
9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile următoare, tatăl o
solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge
mamei. Mama cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o
îmbuneze şi să-i promită că nu se va mai atinge de fetiţă, dacă
mama îi va accepta avansurile. Ea însă îl refuză, fiindcă nu
suportă ideea apropierii lui, mai ales după ce a luat cunoştinţă de
relaţia sexuală dintre el şi propria fetiţă. Dar nu îndrăzneşte să
dezvăluie autorităţilor situaţia, de teama de a nu isca un scandal.
Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc mijloace sigure
de subzistenţă şi de aceea nu vrea să rămână singură, fiindcă nu
poate să-şi închipuie că ar putea face schimbări majore în
propria ei viaţă. Îi este frică de un eventual proces şi de ideea de
a contribui la condamnarea soţului ei. De aceea nu divulgă
secretul în afara familiei, se mulţumeşte să-i smulgă soţului ei
promisiunea că nu va mai repeta relaţia incestuoasă. Astfel,
sistemul rămâne, în continuare, circular şi homeostatic.
Homeostazia familiilor de tipul celei descrise mai sus nu

înseamnă ruperea ciclului disfuncţionalităţilor, ci instalarea unui
echilibru care nu este afectat în suficientă măsură de cererea de
ajutor, venită din partea fetiţei, îndreptată în interiorul sistemului,
către mama sa. Divulgând mamei secretul relaţiei incestuoase,
există posibilitatea ca fata să fie considerată vinovată de către
mama ei (fiindcă ar fi făcut ea avansuri sau fiindcă ea a cauzat

întreaga problemă deoarece a privit programul de televizor din
patul tatălui). S-ar putea ca mama să nu îşi protejeze fata fiind în
prea mare măsură preocupată de propria ei situaţie de viaţă, care
s-ar putea să fie într-un un moment de criză. Dacă dezvăluirea
secretului ar avea loc în afara familiei, atunci echilibrul familial ar
fi afectat în mult mai mare măsură, iar şansele ca fetiţa să
primească ajutor ar creşte. Din păcate însă, după cum aflăm din
relatările unor victime ale abuzurilor sexuale care au loc în cadru
familial şi care au avut curajul de a solicita ajutor din afara
familiei, adesea nici comunitatea nu are suficiente mijloace pentru
a proteja prompt victimele. Psihoterapia familiei (soluţia propusă
de modelul de analiză descris mai sus) recomandă ca modalitate
de lucru recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul
abordării unui nou stil de comunicare şi de comportament în
familie. Comunicarea va trebui să fie mai sinceră, readucând la
suprafaţă şi abordând direct secretele de familie. Schimbarea
comportamentului din familie va urmări centrarea pe nevoile
membrilor ei şi a modalităţilor în care familia le poate satisface.
Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului
Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră

a fi transmise din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Investigaţiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat că
părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violenţă,
respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie.
Hattie nu fusese iubită şi la rândul ei era incapabilă să

iubească, nu fusese îngrijită şi ea însăşi nu putea îngriji pe
cineva. Solitară, izolată într-o familie numeroasă, ea va izola mai
târziu din punct de vedere emoţional pe singurul ei copil. Furia,
rezultat al visului ei spulberat de a face o carieră muzicală, a fost
transmisă generaţiei următoare, moştenire care în cele din urmă
îi revenise lui Sybil (Schreiber, 1997, p.195).
Egeland şi Jakobovitz (1984) au folosit în cercetarea lor

un interviu semistructurat pentru a colecta informaţii despre
istoria de viaţă a unui lot de 160 de mame care au prezentat în
istoria lor semne de abuz (pedepse fizice severe primite de la
părinţii lor). Din acest lot iniţial a fost delimitat grupul mamelor
care şi-au maltratat curent copiii, care la rândul său a fost împărţit
în trei grupe: cele care au abuzat fizic copilul prin aplicarea unor
pedepse grave, grupul liminar (care a administrat bătăi copiilor
fără să lase semne care să dureze) şi grupul celor care şi-au dat
copii în îngrijirea altora. Aceşti autori au raportat transmiterea
intergeneraţională a abuzului (de toate trei tipurile descrise) ca
fiind în proporţie de 70%. Studiul nu a reuşit să separe factorii
transmişi generaţional prin experienţa individuală, de factorii de
nivel socio-economic. S-a constatat că pe măsură ce domeniul de
definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea
intergeneraţională pare a fi mai mare. Fără cercetări ţintite este
greu de demonstrat dacă aceste experienţe traumatice din copilărie
sunt specifice adulţilor care comit abuzuri sau îi caracterizează pe
majoritatea adulţilor care devin părinţi.
Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele
parentale sunt complexe şi nici transmiterea lor nu poate fi privită
unidimensional. Nu stilul parental este cel care se transmite
genetic ci, de ex., predispoziţia către unele tulburări psihice.
Intergeneraţional se transmit, de asemenea – dar pe căi sociale şi
nu genetice – condiţiile defavorizante de locuinţă, de venit, care
acţionează ca factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii
scot în evidenţă transmiterea familială a anumitor modele
culturale de creştere a copiilor, modele în care autoritatea
parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor
copiilor (sau opusul acesteia) sunt caracteristice.
Steele şi Pollack (1968) au intervievat 60 de părinţi,
participanţi la un program de tratament psihosocial, care şi-au
abuzat copiii. Autorii au susţinut că toţi părinţii din grup fuseseră
abuzaţi în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de referinţă în
cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale peste
generaţii, studiul a folosit o definiţie neclară (prea largă) pentru a
defini ceea ce înseamnă experienţe traumatice datorate abuzului în

copilărie şi nu a recurs la un grup de control, pentru a verifica
diferenţele de frecvenţă în privinţa experienţelor raportate prin
interviu.
Un alt studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului
familial al abuzului a fost condus de Quinton şi Rutter (după
Rutter, 1989). În cadrul cercetării au fost analizate experienţele
dureroase din prima copilărie ale mamelor din 48 de familii
(născute) europene dintr-un cartier londonez, care aveau copii
ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, internaţi acolo pentru perioade de
peste opt luni (pentru a nu cuprinde cazuri internate din motive de
crize familiale trecătoare, accidentale). Pentru comparaţie, s-a
lucrat cu un grup de control similar în privinţa compoziţiei
familiei şi a vârstei copiilor, din care nici un copil nu a fost
vreodată luat în ocrotire instituţională. Datele interviurilor au
demonstrat că mamele care aveau copii în instituţii au prezentat în
mai mare măsură traume legate de proprii părinţi decât cele din
grupul de control. Un sfert din mamele care au avut copii în
instituţii au fost, la rândul lor, instituţionalizate în propria
copilărie, comparat cu doar 7% din mamele din grupul de control;
44% din mamele grupului ţintă şi doar 14% din cele ale grupului
de control au fost separate, pentru o perioadă de cel puţin o lună,
de unul sau de ambii părinţi, din motive de conflicte familiale; de
trei ori mai multe mame din grupul ţintă au suferit din cauza unor
metode de disciplinare extreme. În total 61% din mamele grupului
ţintă au prezentat cel puţin 4 feluri de experienţe dureroase
datorate educaţiei parentale (şi numai 11% au avut doar un singur
asemenea tip de trăire negativă), în comparaţie cu 16% (respectiv
35%) în grupul de control.
Tabelul 8. Experienţele din copilăria timpurie a mamelor

Grupul grupul de semnificaţia
ţintă control statistică
N=44 N=43 X2 df P
a avut experienţa 25 7 3.98 1 0,05
instituţionalizării
separat de părinţi 44 14 8,12 1 0,01
în urma unor
conflicte
Conflicte maritale 45 14 8,57 1 0,01
parentale
metode extreme 27 10 3,78 1 Ns
de disciplinare din
partea tatălui
metode extreme 38 10 8,35 1 0,01
de disciplinare din
partea mamei
(Rutter, 1989, p. 324)
Hunter şi Killstrom (1979) au efectuat o cercetare asupra

unui lot de 282 de părinţi ai unor sugari internaţi din diverse
motive la un spital pediatric de îngrijire intensivă. S-au adunat
informaţii privind copilăria părinţilor, perioada sarcinii, reţeaua
socială. Prin definiţia folosită în cercetare, relele tratamente
suferite de părinţi în copilărie au cuprins toate relatările despre
incidente de abuz şi despre acte de neglijare. Pentru a aduna date
despre comportamentul parental actual, s-au colectat informaţiile
referitoare la lotul cercetat cuprinse în registrele de protecţia
copilului. Din totalul de 282 părinţi cuprinşi în lot, 49 au prezentat
semne de suferinţă ca urmare a relelor tratamente. La evaluarea de
la sfârşitul primului an de viaţă al copiilor, 10 copii au figurat pe
registrele de protecţia copilului. Dintre aceştia, 9 aveau părinţi
care au trecut prin experienţa abuzului. Deşi proporţia de 10/9
părinţi abuzatori şi totodată având experienţa abuzului ar indica o
rată extrem de mare de transmitere intergeneraţională, totuşi,
ceilalţi 40 de părinţi, cu experienţe comparabile de maltratare în

copilărie, nu au comis abuzuri. Luând în calcul aceste date, autorii
calculează o rată de transmitere intergeneraţională de 18% (9 din
49). Prin acest tip de studiu prospectiv (şi nu retrospectiv),
Hunter şi Killstrom au identificat un procent de 82% (40 din 49)
părinţi care au rupt ciclul abuzului. Aceşti părinţi se deosebeau de
ceilalţi prin următoarele: mamele aveau mai puţine sentimente
ambivalente în timpul sarcinii, părinţii aveau o reţea socială în
mai mare măsură suportivă, copiii erau mai sănătoşi fizic, părinţii
fuseseră abuzaţi doar de unul dintre părinţi, celălalt fiind suportiv
şi – totodată – erau mai sinceri în legătură cu abuzurile suferite de
ei înşişi. Concluzii asemănătoare au reieşit, de asemenea, din
cercetarea lui Egeland şi Jacobovitz (1984), care au studiat prin
metoda interviurilor semistructurate 160 de mame singure, care
din diverse motive legate de situaţia lor socială (venit scăzut,
izolare socială, nivel ridicat de stres social) au fost considerate ca
mame cu risc crescut din punct de vedere social. În urma
cercetării, autorii au subliniat că în evitarea repetării relelor
tratamente, un rol important îl joacă modul în care părinţii
prelucrează traumele prin care au trecut ei înşişi. De asemenea,
există şanse mai mari de a evita ciclul abuzului la părinţii care, la
rândul lor, au avut în jurul lor o persoană în care să poată avea
încredere sau care, în prezent, au parteneri apropiaţi, afectuoşi şi
înţelegători. Din cercetările lui Egeland şi Jacobovitz a reieşit că
rata de transmitere intergeneraţională este mai mare în cazul
abuzului sever suferit de mame (70%), fără ca aceasta să însemne
neapărat comiterea unor abuzuri la fel de grave împotriva copiilor.
Specificul acestui studiu a fost îmbinarea dintre factorii privind
experienţa abuzului şi factorii de stres social. S-ar putea ca
rezultatele obţinute privind ratele crescute de transmitere
intergeneraţională să se datoreze, de fapt, amplificării acţiunii
factorilor traumatici ai copilăriei pe fondul similar al stresului
social crescut şi a lipsei de ajutor. Sintetizând concluziile a
numeroase cercetări care au examinat transmiterea
multigeneraţională a relelor tratamente adresate copiilor, Kaufman
şi Zigler (1989) trag concluzia că nu se poate neglija pericolul
repetării istoriei abuzului, care este de aproximativ 30%, de 6 ori

mai mare decât în populaţia neselecţionată (de 5%).
Perspectiva feministă privind abuzul împotriva copiilor
Cercetătorii care analizează fenomenul maltratării copiilor

şi în special abuzul sexual atrag atenţia asupra importanţei
înţelegerii complexe a experienţelor traumatice trăite de copii,
deoarece ceea ce se întâmplă sub eticheta abuzului nu are
semnificaţie doar prin conţinutul faptei, ci prin trăirile copiilor
abuzaţi şi urmările lor (C. Parton, 1990). Inegalitatea de putere
dintre cel care comite abuzul şi victimă face inutilă întrebarea
privind vina copilului în comiterea abuzului şi amplifică
experienţa copilului de a i se fi înşelat încrederea din partea unei
persoane care ar fi trebuit să-l ocrotească. Cum am arătat în partea
I, concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două
sexe în abuz în general, dar mai ales în abuzul sexual. Este
criticată atitudinea unor studii care minimizează procentul copiilor
abuzaţi sexual. Din raportul Kinsey (1948, 1953) a rezultat că
24% dintre femei au suferit o anumită formă de abuz sexual din
copilăria mică şi până la pubertate, cei care au comis abuzurile
fiind în toate cazurile bărbaţi.
În studiile lui Russell (1984), care s-au desfăşurat asupra
unui lot echilibrat ca vârstă, rasă etc., definiţia folosită pentru
abuzul sexual a fost: un copil este considerat a fi abuzat sexual
când o persoană matură din punct de vedere sexual îl implică pe
copilul sub vârsta de 16 ani într-o activitate cu caracter sexual,
menită să provoace excitare şi plăcere adultului (definiţie
asemănătoare celei folosite de noi în capitolul 3). Persoanele
intervievate au fost întrebate dacă au avut, în copilăria lor, până la
16 ani, experienţa unor relaţii sexuale nedorite, pe care le-au
resimţit ca fiind abuzive şi cine a fost persoana care le-a implicat
în astfel de relaţii. Din studiul Russel a rezultat că raportul dintre
genul feminin şi masculin în cazul victimelor copii este de 3/2, iar
în privinţa cazurilor din familie, el este de 5/1. Această
disproporţie între cele două sexe în privinţa victimizării copiilor
este prelucrată în concepţia feministă pentru a se releva expunerea
mai mare a sexului feminin la diverse forme de abuz. S-ar putea
însă ca numărul mai mic al băieţilor victime ale abuzurilor să fie

doar rezultatul unui fenomen mascat, secretul şi ruşinea în cazul
relaţiilor homosexuale fiind, în cazul sexului masculin, chiar mai
mare decât în cazul relaţiilor heterosexuale. Ceea ce pare însă
incontestabil este raportul mai mare al genului masculin printre
adulţii care comit diferite tipuri de abuzuri. Există, de asemenea,
diferenţe între femei şi bărbaţi în privinţa formelor de abuz
comise: femeile comit mai multe abuzuri psihice, emoţionale, iar
bărbaţii comit mai multe abuzuri grave şi mai ales abuzuri de
ordin sexual.
Concepţia feministă este importantă în protecţia copilului
împotriva violenţei prin atitudinea sa foarte vehementă împotriva
libertinismului în privinţa sexualităţii. Dacă libertinismul
consideră sexualitatea copiilor ca fiind un dat natural şi nu
condamnă relaţia sexuală dintre un adult şi un copil, concepţia
feministă respinge orice formă a relaţiei sexuale dintre un adult şi
un copil, chiar şi în cazul în care se invocă consimţământul
copilului la astfel de relaţii. Feminismul consideră că este extrem
de dificil pentru un copil să refuze, să se opună sau să reziste
solicitărilor venite din partea unui adult, mai ales dacă acesta are
un statut respectat în familie. Aşa zisul consimţământ este adesea
obţinut de la copii prin forţă, adultul profitând de diferenţa de
putere, prin ameninţări şi alte tipuri de manipulări. Concepţia
feministă se opune libertinismului de natură sexuală şi în ceea ce
priveşte efectele abuzului sexual asupra copilului. Libertinismul
neagă efectele de lungă durată al unei relaţii sexuale cu un copil,
iar concepţia feministă subliniază efectul traumatic prelungit
asupra victimei al incestului şi al pedofiliei. Concepţia feministă
se opune şi modelului care explică incestul prin disfuncţiile vieţii
familiale. Feminismul nu este împotriva terapiei familiei, dar
consideră că trebuie să se analizeze responsabilitatea adulţilor în
comiterea abuzului, în speţă, revine tatălui abuziv. S-ar putea
constata că feminismul nu oferă prea multe speranţe în legătură cu
schimbările dinamicii familiei, ca urmare a unei intervenţii cu
caracter terapeutic. Într-adevăr, se recunoaşte că în anumite cazuri
de incest şi pedofilie, mamele au şi ele o anume responsabilitate,
dat fiind faptul că nu reuşesc să-şi apere copii. Dar descrierea

specifică teoriei disfuncţionalităţii familiale, după care mamele
sunt cele care menţin conflictul din familie, fiind cele care fie nu-
şi respectă obligaţiile sexuale faţă de soţ, fie sunt inactive sexual,
fie sunt în prea mare măsură punitive cu bărbaţii lor sau distante
faţă de copiii lor, deplasează responsabilitatea pentru incest spre
mamă. Din punctul de vedere al teoriei disfuncţionalităţii familiei,
taţii ar avea un rol mai supus în familie şi nu se caută vinovăţia şi
responsabilitatea acestora, ceea ce este crucial opus punctului de
vedere feminist. Feminismul subliniază foarte clar ideea
responsabilităţii persoanei adulte care comite abuzul sexual,
responsabilitate care nu se poate transmite nimănui altcuiva, nici
chiar persoanei care, printr-o atitudine nepăsătoare sau distantă,
nu reuşeşte să apere copilul. În legătură cu modalitatea
psihanalitică de abordare a incestului, punctul de vedere feminist
refuză înţelegerea abuzului sexual ca fiind o activitate instinctivă
incontrolabilă conştient. In această concepţie reminiscenţe ale
complexului Oedip, frica de castrare, furia inconştientă faţă de
propria mamă, traumele copilăriei nu justifică manifestările de
comportament sexual dominator, abuziv.
Din criticile de mai sus adresate modelelor discutate până
acum reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist, în
primul rând atitudinea fără echivoc faţă de responsabilitatea
actelor abuzive. Un alt mare câştig pentru munca practică în
domeniul protecţiei copilului îl constituie contribuţia
feminismului la practica în favoarea copilului supus abuzurilor. În
tratarea copiilor – victime ale abuzului, principiile cele mai
importante sunt: persoana care dezvăluie un abuz trebuie crezută.
Un copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are fantezii
de ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii fiind capabili a discerne
între relatările care constituie proiecţii normale ale inconştientului
(complexul Oedip sau Elektra) şi relatările care au la origine
fenomene abuzive reale. În cazul din urmă, victima trebuie
asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina sa şi că a făcut
bine că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este creşterea
stimei de sine a victimei şi readucerea sa în situaţia de a-şi putea
controla propria stare. Aceasta în condiţiile în care victima este

ajutată să trăiască cu adulţi care îi arată înţelegere şi dragoste.
Teoria ataşamentului
Formarea legăturilor de ataşament este o caracteristică

importantă a relaţiilor de familie. Pornind de la teoria psihanalitică
privind importanţa traumelor din copilărie pentru viaţa adultă şi
de la datele privind comportamentul puilor de animale după
naştere, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar şi
copilul mic a existenţei unei persoane stabile care să-i ofere
dragoste şi îngrijire. Belsky şi Cassidy (1992) consideră teoria
ataşamentului ca fiind o teorie developmentalistă, care unifică
înţelegerea biologică a naturii umane şi concepţia psihanalitică,
conform căreia experienţele din copilăria timpurie sunt de maximă
importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Datele
experimentale au fost îmbogăţite cu cercetările lui Harlow şi
Harlow (1972) privind deprivarea maternă la primate, care au
demonstrat modificările severe de comportament ale primatelor
adulte care au fost separate imediat după naştere de mama lor.
Din cercetările pe animale rezultă că, prin
comportamentul său, puiul are un rol de iniţiator în vederea
formării legăturii de ataşament, el fiind cel care caută o relaţie
(bonding) care să-l protejeze. Într-adevăr, nounăscuţii umani, de
numai câteva zile, prezintă o serie de comportamente prin care îşi
demonstrează competenţele în construirea de relaţii cu mamele
lor: preferă să privească faţa propriei lor mame decât faţa oricărei
alte persoane (Carpenter, 1974), recunosc vocea mamei lor dintre
alte voci şi disting gustul laptelui propriei mame de laptele altei
femei. Datele clinice privind comportamentul uman mamă-copil
arată, după Doyle (1990) că este posibil ca un copil să prezinte o
relaţie de ataşament faţă de părinte, chiar dacă acesta nu răspunde
copilului. Pe baza teoriei ataşamentului, Erickson, Egeland & Pianta
(1989) analizează modul în care copiii, în baza experienţelor lor din
prima copilărie, îşi creează aşteptări în legătură cu propriul
comportament şi cu al celor din jur. În acest cadru, comportamentul
dificil, nestăpânit al unui copilului maltratat poate fi explicat ca

reprezentând aşteptările negative proprii şi ale celorlalţi. Din
experienţele trăite aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă
maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc
experienţele pozitive, cele care le spun că au dreptul şi că merită să
fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect pervers chiar şi atunci
când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament adecvat.
Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:
Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce

era, după spusele ei proprii, o decizie gravă pentru un copil mic.
Aceasta a dus-o, totodată, să se deprecieze pe sine, fiind fiica tatălui
ei. Pierderea stimei de sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi
sexual, fiindcă era convinsă că nu are nici un drept, nu merită mai
mult.
Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relaţie

pozitivă, necontradictorie de ataşament, chiar dacă aceasta durează
doar un timp limitat (dar este prezentă în perioada sensibilă pentru
formarea ataşamentului, respectiv în prima copilărie) această
structură poate reduce sau contrabalansa, parţial, efectele traumei,
ajutând copilul să-şi păstreze echilibrul psihic.
Concepţia socio-biologică
Odată cu succesele etologiei în studiul comportamentului

animalelor, în anii '70 s-au făcut din ce în ce mai multe încercări de
a se extinde conceptele etologiei şi metodele sale de studiu asupra
comportamentului uman (Desmond Morris, Konrad Lorenz).
Agresivitatea umană era văzută de Lorenz (1963) ca fiind un instinct
declanşat în mod automat de anumite condiţii ale mediului ambiant,
ca de ex. suprapopularea unui teritoriu sau entuziasmul militant.
Astăzi este clar că agresivitatea este un comportament mult mai
complex decât să poată fi explicat prin reducerea sa la metafora unui
izvor de energie gata tot timpul să se reverse. Totuşi, concepţia lui
K. Lorenz are meritul de a fi adus în conştiinţa cercetătorilor ideea
că agresivitatea nu aparţine doar unui număr restrâns de indivizi, ci

este un comportament uman inalienabil. Datorită acestei concepţii s-
a putut înţelege că strategia comportamentului agresiv a apărut în
evoluţia speciilor fiindcă au sporit şansele de adaptare ale unor
indivizi, care nu răzbeau doar cu strategii paşnice, cooperante.
Tocmai această latură adaptativ-evolutivă a agresivităţii umane face
ca ea să fie atât de dificil de controlat în mod conştient.
Pornind de la studiul comportamentul adaptativ al speciilor
la condiţiile de mediu, Wilson (1975) lansează cercetări de etologie
umană, care reanalizează relaţia dintre caracterul adaptativ al
comportamentului şi baza sa instinctivă, înnăscută. Principiul de
bază al biologiei sociale este preluat din concepţia darwinist-
evoluţionistă a supravieţuirii speciei prin acei reprezentanţi ai săi
care se adaptează cel mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările
asupra comportamentului sugarilor arată că, în primele luni ale
dezvoltării, condiţiile mediului social şi ale educaţiei nu influenţează
în mod semnificativ potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia
interculturală fiind şi ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte
interesante cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-o
relaţie de comunicare, deja la vârsta de sugar se constată
manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii sau
adultului (Bereckei, 1997). Astfel de comportamente care servesc
intrării într-o relaţie sunt manifestări precoce ale unor dispoziţii
înnăscute, a căror funcţie ulterioară este formarea şi consolidarea
unor relaţii stabile de ataşament. Acest comportament a fost
înregistrat în studii interculturale desfăşurate la populaţii de
yanomamoci, papua şi europene. Se pare că există o biogramă
umană unitară, care derivă dintr-o moştenire evolutivă comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este
comportamentul reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor.
Comportamentul părinţilor de îngrijire a urmaşilor este rezultanta
selecţiei acelor strategii care asigură o cât mai mare reprezentare în
populaţie a urmaşilor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai
mari de supravieţuire. Punctul de vedere al etologiei umane
sugerează însă, că oamenii nu aplică pasiv anumite strategii
reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod flexibil, în funcţie
de condiţiile de mediu. Se poate întâmpla ca, în anumite condiţii,

îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai bună strategie de supravieţuire.
În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două
strategii reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r" este
specifică populaţiilor care caută să maximizeze rata reproducerii.
Indivizii acestei populaţii depun o mare energie pentru reproducere,
având un număr mare de urmaşi, care tind să populeze teritoriul
deţinut dar, totodată, consumă resursele locale. Vor supravieţui
numai indivizii cei mai apţi care, la rândul lor, vor deveni sursele
noului val de reproducere. Indivizii populaţiilor care recurg la
strategia "r" nu trăiesc în relaţii stabile de cuplu sau de grup. Părinţii
se ocupă pe o durată scurtă de urmaşii lor, nu investesc multă
energie în creşterea lor. Ca urmare, mortalitatea urmaşilor în aceste
populaţii este crescută. Strategia "K" este caracteristică speciilor cu
un comportament reproductiv cu rată mai scăzută şi cu o adaptare
stabilă la propriul mediu. Urmaşii se maturizează mai încet şi ajung
la vârsta reproducerii mai târziu, necesitând mai multă îngrijire
parentală. Aceasta dezvoltă capacitatea de adaptare şi de
competitivitate în lupta pentru supravieţuire. În grup prezintă relaţii
ierarhice bine structurate şi un puternic comportament de apărare a
teritoriului propriu. Formează grupuri integrate şi relaţii familiale
extinse. Desigur, aceste strategii reproductive nu au un caracter
absolut. În realitate, comportamentul animalelor se înscrie undeva
pe un continuu între strategiile "K" şi "r" (Bereczkei, 1997).
Oamenii se înscriu, în general, în strategia reproductivă "K". Totuşi,
există comunităţi care se află mai aproape de strategia reproductivă
"r". De exemplu, Weinrich (1975) a comparat atitudinile
reproductive şi parentale ale unor indivizi din clasa de mijloc cu cele
ale unor muncitori manuali. Diferenţele de statut socio-economic
dintre cele două categorii au fost evidente. Comparând cele două
categorii, cercetătorul a constatat existenţa unor strategii
reproductive şi parentale opuse. În comparaţie cu reprezentanţii
clasei de mijloc, muncitorii şi-au început viaţa sexuală mai devreme,
au avut în medie un număr mai mare de copiii, în rândurile cărora a
existat o rată mai mare a mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin
stabile, divorţurile mai dese. Astfel de strategii reproductive de tip
"r" şi atitudinile aferente de neglijare a copiilor, care au condus la o

mortalitate crescută faţă de populaţia majoritară, a constatat
Bereczkei (1997) la comunităţile de romi din Ungaria.
În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor,
reprezentanţii biologiei sociale au în vedere orientarea
comportamentului de maltratare a copiilor spre indivizii cu valoare
reproductivă mai scăzută – copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri
sunt mai expuşi relelor tratamente. În urma unor măsurători
antropometrice, McCabe (1989) a constatat că un indicator al
abuzului este conformaţia craniano-facială a copilului. Studiile
autorului amintit scot în evidenţă frecvenţa sporită a copiilor
maltrataţi printre copiii cu o conformaţie craniană-facială mai
deosebită. Daly şi Wilson (1985) arată că riscul de maltratare a
copiilor este crescut mai ales în trei tipuri de familii din societăţile
moderne: 1. în cele cu cel puţin un părinte vitreg; 2. în cele cu
situaţia socio-economică atât de precară, încât familia se află în
pragul destrămării; 3. în cele în care copiii prezintă un handicap fizic
sau psihic. În familiile cu părinţi vitregi s-a constatat creşterea de 40
de ori a ratei de rele tratamente împotriva minorilor. În familiile
foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor pot acoperi
nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor
abandonaţi este mare în aceste familii. Ceea ce relevă concepţia
etologică ca fiind, în privinţa maltratării, comun în toate aceste
familii este că în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi interesele
biologice fundamentale ale părinţilor: ori este vorba de copii
neînrudiţi din punct de vedere biologic cu ei, ori şansele copiilor şi
valoarea lor reproductivă de mai târziu sunt semnificativ scăzute
(Bereczkei, 1997). În toate aceste cazuri, şansa ca urmaşii adultului
să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt scăzute.
Motivele evolutive ale acestor atitudini parentale nu acţionează,
desigur, pe baza unui mecanism conştient, ele ţinând de
comportamentele biologice fundamentele, de supravieţuire a speciei.
Factorii proximi incriminaţi de autorii amintiţi sunt lipsa legăturilor
stabile de ataşament între părinţi şi copii, legături care nu au putut să
se întipărească şi să se consolideze, sau au fost tulburate ulterior în
cazul tipurilor de familii menţionate. Prin această explicaţie cele
două concepţii: cea socio-biologică şi cea a ataşamentului se

înrudesc şi se completează reciproc.
Concepţii de factură sociologică
Explicaţiile de acest tip pun în evidenţă importanţa

factorilor sociali pentru producerea relelor tratamente,
primordialitatea acestor factori şi gradul lor sporit de generalitate
faţă de factorii explicativi individuali. Factorul de natură socială cel
mai des invocat în literatura de specialitate (Gil, 1981, Striefel et al,
1998, Costin et al, 1991, Rotariu et al., 1996), care influenţează
atitudinile parentale violente împotriva copilului, ca şi relele
tratamente şi violenţa împotriva copilului din instituţii şi comunităţi,
este sărăcia. Striefel, Robinson şi Truhn (1998), arată că familiile
sărace prezintă un risc crescut de abuz împotriva copiilor, datorită
numeroaselor stresuri asociate cu sărăcia: nivelul scăzut de
şcolarizare al părinţilor, şomajul, venitul insuficient pentru a asigura
o calitate a vieţii la un nivel decent, capacitatea scăzută de a solicita
ajutor, deprinderile inadecvate de administrare a venitului,
dificultăţile de comunicare între soţi şi altele. Mediile sărace
sporesc stresul social, conducând la nivele crescute de neglijare sau
abuz împotriva copilului. După Costin et al (1991), relele
tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai frecvente în
familiile cu un venit sub 15000 $ decât în familiile cu venituri
mari (vezi Tabelul 9).
Gil (1981) argumentează importanţa acordată sărăciei ca
factor declanşator al abuzului, considerând-o factor major de inse-
curitate, frustrare şi stres, la care părinţii mai săraci pot să facă
faţă în mai mică măsură decât cei cu mai multe resurse materiale,
care au şi mai multe posibilităţi de a recurge la ajutorul serviciilor
specializate. Astfel de servicii pot fi aranjamentele alternative de
creştere a copiilor, angajarea unor profesionişti pentru educarea
copilului, psihoterapia pentru părinte şi/sau copil, aranjamentele
în familia lărgită în vederea retragerii temporare a unuia sau a
ambilor părinţi pentru recreere etc.
Tabelul 9. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în funcţie de

veniturile familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând
categoriilor respective).
Categoria de venit
Categoria de maltratare sub 15000 $ peste
15000$
toate tipurile de maltratare 54,0 7,9
toate tipurile de abuz 19,9 4,4
abuzul fizic 10,2 2,5
abuzul sexual 4,8 1,1
abuzul emoţional 6,1 1,2
toate tipurile de neglijare 36,8 4,1
Neglijarea fizică 22,6 1,9
Neglijarea educaţională 10,1 1,3
Neglijarea emoţională 6,9 1,5
vătămarea fatală sau ducând la 0,03 0,01
handicap
vătămarea severă 6,0 0,9
vătămarea moderată 30,9 5,5
vătămarea probabilă 5,4 0,9
riscul pronunţat 11,7 0,6
(După Costin et al., 1991, p. 327)
Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului mal-

tratării includ factorii legaţi de situaţia economică printre determi-
nanţii comportamentului parental. Mai mult, nivelul socio-eco-
nomic (scăzut sau ridicat) şi calitatea suportului social al familiei
sunt considerate astăzi de autori ca Aber et al (1989), Hill şi Ald-
gate (1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influenţează nu
numai declanşarea relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului
asupra dezvoltării copilului, precum şi posibilităţile de intervenţie
în aceste cazuri.
Alături de nivelul socio-economic scăzut – şi nu inde-
pendent de acest nivel – se constată adesea ponderea crescută a
relelor tratamente în familii cu mulţi copii. Pentru a ilustra semni-
ficaţia acestui factor, Zigler şi Hall (1898) notează că 40% din

cazurile de maltratare din Statele Unite se petrec în familiile cu 4
sau mai mulţi copii, deşi aceste familii sunt reprezentate doar 20%
în populaţia totală.
Rezultatele cercetării privind expunerea copiilor din ju-
deţul Cluj la abuz şi neglijare (Rotariu et al., 1996) arată că riscul
de abuz comis asupra copiilor creşte odată cu precaritatea stării
materiale a familiei. Această concluzie a rezultat din analiza răs-
punsurilor la chestionare a 792 de copii şi 485 de părinţi. Con-
form tabelului 10, din punctul de vedere al riscului expunerii
copiilor la abuz, familiile mai sărace se disting clar de cele mai
înstărite.
Tabelul 10. Starea materială şi riscul de abuz în familie

starea materială a familiei RISCUL DE ABUZ
elevi părinţi
da total da total
mai saracă 36 69 50 109
52.2% 8.7% 45% 22%
Medie 177 664 43 190
26.7% 83.8% 22.6% 39.2%
mai înstărită 13 59 43 186
22% 7.4% 23.1% 38.4
Total 226 792 136 485
28.5% 100% 28% 100%
Procentul copiilor expuşi maltratării în familiile cu nivel
socio-economic scăzut este de aproape trei ori mai mare decât în
familiile cu nivel socio-economic ridicat.
Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie
şi relelele tratamente împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de
la Cluj.
Tabelul 11. Riscul de abuz în funcţie de numărul minorilor din

familie
RISCUL DE ABUZ
număr de copii sub 18 ani Elevi părinţi
Da total da total
1 copil 63 254 30 157
24,8% 31,9% 19,1% 32,2%
2 copii 97 349 69 235
27,8% 43,9% 29,4% 48,2%
3 copii 35 114 24 64
30,7% 14,3% 37,5% 13,1%
4 copii sau mai mulţi 32 78 13 32
41% 9,8% 40,6 6,6%
Total 227 795 136 488
28.5% 100% 28% 100%
Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai

frecvent în familiile cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un sin-
gur copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu doi copii
(Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională este şi ea de
trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile
cu un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această
cercetare se confirmă, deci, că numărul de copii din familie este un
factor important de creştere a stresului familial. Într-adevăr,
indicatorul denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile
privind certurile şi actele de violenţă din familie este în relaţie
semnificativă cu numărul de copii din familie (X2 = 17,09,
p=0,0089). Pragul privind numărul de copii care nu provoacă un
stres exagerat familiei pare să se situeze la categoria de familii cu
trei copii/familie, categorie al cărei nivel de risc pentru copii este
mai aproape de cel al familiilor cu un număr mai scăzut de copii,
decât al celor cu 4 copii.
Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt
factor social relevant pentru expunerea copiilor la riscul maltratării
este gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care
familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în
cazul în care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge
ideea că riscul de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de
cele tradiţionale, în care convieţuiesc simultan mai multe generaţii.
Costin et al. (1991) menţionează coeziunea socială a vecinătăţii în
care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru

maltratarea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui
Garbarino şi Sherman care au găsit rate foarte diferite de maltratatre
(de 130, faţă de 16 cazuri la 1000 de locuitori) în două comunităţi
similare din punctul de vedere al profilelor socio-economice. În
fiecare dintre aceste comunităţi, aproximativ 70% din familii aveau
venituri scăzute şi ambele comunităţi erau, în totalitate, de rasă albă.
Cercetătorii au intervievat rezidenţii celor două comunităţi cu privire
la suportul social oferit reciproc şi au găsit că în comunitatea cu risc
crescut membrii comunităţii aveau resurse mult mai slabe pentru a-şi
oferi reciproc sprijin, prin relaţii sociale informale dintre vecini. În
comunitatea cu risc scăzut de maltratre, familiile aveau mai multe
resurse să fie mai atenţi la copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele.
În general, această a doua comunitate s-a dovedit a avea o mai bună
coeziune a vecinătăţii.
Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup
minoritar. Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de
asemenea, de stresul social mai ridicat pe care trebuie să-l confrunte
individul aparţinând unui grup minoritar. În această idee, din
studiul de la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a
rezultat că numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în
general), pedepse fizice grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai
ales neglijare educaţională este mai mare în populaţia de romi
cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemenea grup etnic, religios
etc. nu acţionează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de
natură comunitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit, gradul
de şcolarizare, accesibilitatea la planificare familială şi servicii
sociale etc.
Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea
factorilor de specificitate comunitară, nu înseamnă însă că rata
relelor tratamente împotriva copiilor este neapărat mai crescută în
toate acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin anumite
criterii etnice, culturale sau sociale.
Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea
atitudinilor unor grupuri etnice de hispanici, caucazieni şi afro-
americani din Los Angeles faţă de maltratarea copiilor,
Giovannoni şi Becera (după Costin et al, 1991) au găsit rezultate

contrare aşteptărilor. Atitudinile celor trei grupuri erau
asemănătoare, iar puţinele diferenţe care s-au pus în evidenţă au
mers în sensul că hispanicii şi afro-americanii au apreciat cu mai
multă severitate cazurile de maltratare decât albii din lotul
examinat. Metoda de studiu a constat în a cere intervievaţilor din
cele trei grupuri să aprecieze nişte vignete care descriau diferite
cazuri de rele tratamente împotriva copiilor. Constatările acestui
studiu ne conduc la ideea că atitudinea de protejare a copiilor este
o valoare a umanităţii, chiar dacă există forme diferite de expresie
ale acestei valori general umane.
Determinarea culturală a atitudinilor faţă de copii pune
probleme deontologice în faţa celor autorizaţi să intervină pentru
protejarea copiilor.
În data de 29 decembrie 1998 un copil de 1 an a murit la
domiciliul familiei de pneumonie interstiţială, fără să fi fost dus la
medic, fără să se încerce tratarea lui. Cel decedat este al patrulea
copil care moare în acest an în comunitatea unei secte din Măguri
Răcătău, care refuză să accepte tratamentele medicale în cazul
îmbolnăvirii membrilor lor.
În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în
funcţie de apartenenţa la un grup minoritar, raportarea cazurilor de
abuz şi neglijare către serviciile sociale se face în funcţie de
standardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică
anumite probleme deontologice care pun problema că, dincolo de
înţelegerea condiţionării culturale a valorilor şi a
comportamentelor, trebuie să existe o limită a gradului de
toleranţă în privinţa atitudinii parentale. Toleranţa faţă de normele
culturale trebuie să fie păstrată în limitele asigurării nevoilor şi a
respectării drepturilor copiilor, iar decizia privind intervenţia
trebuie să aibă în vedere evitarea vătămării copilului.
Concepţia ecologică-interacţionistă privind protecţia copiilor de

violenţa şi neglijarea din familie
Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat

din teoria sistemelor, printre primii de către Germain (1973,
1979). Aplicată muncii cu clienţii serviciilor sociale, analiza
ecologică care studiază relaţia dintre individ şi mediul în care el
trăieşte este o metaforă, foarte sugestivă pentru concepţia care are
ca perspectivă de bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ
şi propriul său mediu.
Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu,
Bronfenbrenner (1979a şi 1979b) propune studiul unei probleme
sociale concomitent, la diferite nivele ale sistemului pe care îl
reprezintă mediului social: al microsistemului, al mezosistemului
şi al macrosistemului. Aceste nivele reprezintă diferitele
subsisteme ale spaţiului ecologic în care apar şi trebuie tratate
problemele sociale. Această concepţie a fost dezvoltată de Belsky
(1980) pentru a servi ca un cadru teoretic integrator pentru
comportamentele sociale, inclusiv cele din categoria relelor
tratamente împotriva copiilor. Ulterior, cadrul conceptual a fost
dezvoltat de către autori ca Fraser (1997), Thomlisson (1997),
Runyian et al. (1998), Fantuzzo, McDermott, Lutz (1998), pentru
a analiza şi evalua în paralel factorii de risc şi cei protectivi,
compensatori implicaţi în cazurile de rele tratamente, factori care
se găsesc la nivelele micro, mezo sau macro ale analizei
sistemice (Roth, 1999). Modelul îşi are originea în teoria
sistemică a comportamentului, care subliniază importanţa
identificării factorilor individuali şi a celor de mediu, dar şi a
interrelaţiilor lor pentru analiza problemelor indivizilor. După
Fraser (1997), pentru a înţelege problemele sociale, inclusiv pe
cele legate de violenţă şi abuz, trebuie să analizăm atât modul de
distribuţie în populaţie, în cadrul câmpului de factori cauzali ai
acestui tip de comportament problematic, cât şi factorii
caracteristici ai tipului de comportament opus, bine integrat
comunitar şi prosocial. Astfel se vor putea detecta factorii de risc
şi factorii compensatori care pot agrava, exacerba, sau,
dimpotrivă, îmbunătăţi situaţia copilului.
Analiza de la nivelul subsistemului ontogenetic se
preocupă de factorii indiviuali care privesc părintele care comite
agresiuni împotriva copiilor săi. În această categorie intră factorii

istoriei parentale, gradul de sănătate mentală, nivelul de
dezvoltare intelectuală şi gradul de şcolarizare al părintelui,
sentimentele sale faţă de copil şi înţelegerea nevoilor acestuia.
Microsistemul se referă la relaţiile familiale care
constituie mediul de viaţă proxim al copilului. Factorii din această
categorie se referă la tipul şi mărimea familiei, la natura relaţiilor
maritale, la influenţa copilului asupra dinamicii familiale, la
poziţia reciprocă a membrilor familiei şi la acele evenimentele
familiale care pot avea un rol declanşator în producerea unor
fenomene de tipul maltratării.
Exosistemul este mediul mai larg de existenţă al unui
individ sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lărgită,
vecinătatea în care locuieşte familia, comunitatea (etnică,
religioasă etc) de care ea aparţine, incluzând toate valorile şi
relaţiile mai mult sau mai puţin suportive din acest sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra
fenomenelor din familie, a cărui acţiune este distală, dar
incontestabilă. În această categorie intră atitudinile societăţii faţă
de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală,
responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea
cetăţenilor, nivelul de viaţă din societate, problemele sociale
specifice ale societăţii şi politicile sociale în vigoare.
La nivelul tuturor acestor sisteme, Cichetti şi Rizley
constată factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai maltratării
copilului (Tabelul 12). Modelul lui Kaufman şi Zigler (1989) face
distincţia dintre factorii situaţionali, stabili şi cei tranziţionali, atât în
categoria factorilor compensatori cât şi în cea a factorilor de risc
(tabelul 12). Printre factorii stabili ai riscului de abuz pot fi înşirate
caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului,
ca de exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei de
sine, manifestarea unei anumite patologii, experienţa unui abuz
suferit în copilărie. Tot în această categorie intră factorii care
definesc în mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca sărăcia,
izolarea socială, condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot pune în
evidenţă factorii de la nivelul macrosocial şi anume acceptarea
culturală a violenţei, a pedepselor fizice şi a neglijării copilului. La

nivelul biologic s-au pus în evidenţă tulburări de dezvoltare de
natură ereditară şi conformaţii fizice atipice.
Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor
evenimente stresante care acţionează pe durată mai scurtă. În această
categorie intră dificultăţile în viaţa maritală, cele privind creşterea
copiilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea unei persoane
dragi, şomajul, schimbările din viaţa familiei (ca de exemplu
intrarea copilului într-o criză de pubertate).
Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi
indicatorii unei relaţii stabile mamă-copil, care vor permite stabilirea
armoniei în îngrijirea şi educarea copilului şi vor oferi o bază pentru
asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această categorie
intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul
familial stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi
remarcaţi cei legaţi de sănătatea membrilor familiei, dintre factorii
economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre factorii
culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei
aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului.
Exemplificăm cu factori situaţionali, cum ar fi ieşirea copilului
dintr-o criză de pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din
viaţa unui cuplu marital.
Modelul ecologic al factorilor protectivi şi de risc este din
ce în ce mai des utilizat în analizele privind situaţia socială a
copiilor, atât pentru evaluarea riscului individual de maltratare în
cazuri individuale şi elaborarea unui plan adecvat de intervenţie
(Kolko, 1996), cât şi pentru evaluarea capitalului social al
comunităţilor (Runyan, 1999). Importanţa modelului ecologic
pentru fundamentarea teoretică a activităţilor de investigaţie a
maltratării copilului rezultă clar dacă se ia în considerare
ansamblul nevoilor biologice şi de suport familial ale unui copil,
precum şi complexitatea dinamicii relaţiilor părinte-copil-cadru
familial socio-cultural.
Tabelul 12. Factorii compensatori şi cei de risc care influenţează maltratarea copilului
Fact Nivelul ontogenetic, Nivelul microsocial (al Nivelul exosistemului Nivelul macrosocial (al
ori individual familiei) (relaţiile şi societăţii)
componentele
comunităţii)
c • Inteligenţa • Familia are copii • Suport social • Un tip de cultură
o părinţilor sănătoşi adecvat în reţeaua care promovează
m • Talentele lor • Cel puţin un părinte socială. răspunderea faţă de
p speciale poate oferi suport • Puţine evenimente copii
e • Nivelul lor ridicat copilului stresante • Un tip de cultură
n de şcolarizare • Familia are un • Puternică afiliere în care se opune
s • Conştiinţa unui statut socio- comunitatea violenţei şi apără
a trecut traumatizant economic religioasă victimele
t (prelucrarea acceptabil • Experienţe şcolare • Prosperitate
o abuzului suferit în (siguranţa pozitive ale economică
r copilărie) bunăstării adulţilor şi copiilor
i cotidiene)
• Înfăţişarea fizică din familie
plăcută • Intervenţii
• Deprinderile terapeutice
interpersonale profitabile pentru
bune părinţi
• Istoria individuală • Tensiuni maritale • Şomaj • Acceptarea culturală
a părinţilor • Tulburări de • Izolarea socială a a violenţei

d cuprinde comportament ale familiei • Acceptarea culturală
e experienţa copiilor • Lipsa suportului în a pedepselor fizice
abuzului • Boli cronice ale reţeaua socială aplicate copiilor
r • Stima de sine copiilor • Slabe legături de • Considerarea
i scăzută a • Familia cu un prietenie şi de copiilor ca fiind
s părinţilor, nivelul singur părinte vecinătate proprietatea
c scăzut de • Statut socio- • Experienţe şcolare părinţilor
inteligenţă şi de economic scăzut problematice • Nivel crescut de
şcolarizare, (corigenţe, sărăcie în populaţie
deprinderile repetenţii, relaţii
interpersonale tensionate cu
ineficiente educatorii,
absenteism)
(Kaufman şi Zigler, 1989, p.139)
Maltratarea este explicată în acest model nu prin acţiunea

izolată a unor factori, ci prin inter-relaţia factorilor compensatori şi a
celor de risc. Rezultă că abuzul împotriva copilului este un fenomen
multicauzal, în care factori care privesc dezvoltarea şi personalitatea
copilului interacţionează cu factorii personalităţii părinţilor,
interacţiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelelor
individuale, familiale, interpersonale, organizaţionale şi
macrosociale.
Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne
trimite la principalele relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii
săi (sau înlocuitorii acestora) şi subsistemele mediului lor de trai.
Pornind de la modelul sistemelor ecologice, Sameroff et al. (1990)
au elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional
regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice
abuzului asupra copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor
schimburi reciproce, tranzacţii). În aceste interacţiuni, atât cel care
comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori care participă la
stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin reacţiile lor,
efectul acestora.
În acest context social larg, conform principiului interac-
ţiunii factorilor, riscurile pentru copii provin din interacţiunile
părinţilor cu proprii copii, ambii prezentând anumite particularităţi
şi experienţe psihologice date. Aceste interacţiuni sunt influenţate
de elementele microclimatului social, cu propriul nivel de stres,
influenţat, la rândul său, de factori sociali independenţi de individ
sau de familie. Aceasta înseamnă că acţiunile şi atitudinile paren-
tale de neglijare sau de abuzare a copiilor pot fi concepute ca re-
acţii inadecvate, improprii, la stresul social. Părinţii care comit
rele tratamente sunt – deci – în majoritatea lor indivizi cel mai
adesea normali, care încearcă să facă faţă condiţiilor lor severe de
viaţă cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale, formate
pe parcursul propriei lor dezvoltări ontogenetice. Această înţele-
gere a ansamblului de fenomene care constituie domeniul protec-
ţiei copilului este conformă modelului sistemelor ecologice, prin
adoptarea căruia vrem să subliniem necesitatea evaluării
ansamblului de consecinţe a tendinţelor din societate asupra con-

diţiilor de viaţă ale copiilor.
Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută

răspuns la întrebarea : "cum e posibil ca un adult, mai mult, un
părinte să facă în mod intenţionat rău unui copil?". Răspunsurile
oferite de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de generalitate,
explicaţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele
genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare,
culturale şi politice. Cu cât un model este mai punctual,
restrângându-se mai concret la anumiţi factori şi la relaţiile dintre
aceştia, cu atât sunt mai multe şanse ca el să poată fi utilizat în mod
eficient în cazurile concrete. Dar, datorită complexităţii fenomenului
abuzului împotriva copiilor, probabil că numărul acestor cazuri va fi
limitat, deoarece relaţiile cauzale ale modelului restrâns vor putea fi
identificate într-un număr restrâns de cazuri practice. Modelul
teoretic îngust va oferi posibilităţi restrânse de intervenţie. Este cazul
modelelor care iau ca puncte de reper individul şi caracteristicile
acestuia.
Modelele teoretice de mare generalitate abordează
complexul factorilor implicaţi în fenomenul relelor tratamente,
inclusiv pe cele de la nivel societal (social-economic, cultural şi
politic). Ele pot cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate pe
astfel de modele vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în
principiu, să reducă substanţial extinderea fenomenului abuzului
împotriva copilului. Astfel de modele teoretice propun îmbunătăţiri
care vizează politicile sociale familiale, de sănătate şi de educaţie,
intervenţii care au loc de asemenea la nivel macrosocial şi pot
influenţa condiţiile de viaţă şi de stres social a unor largi categorii de
familii şi copii.
Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se
completează reciproc, contribuind la înţelegerea fenomenului
maltratării copilului şi deschizând evantaiul tipurilor posibile de
intervenţie.
12. EVALUAREA ÎN SITUAŢIILE DE MALTRATARE A
COPIILOR
Repere profesionale în evaluarea situaţiilor de violenţă
In orice profesie, evaluarea este orientată spre cunoaşterea,

înţelegerea, aprecierea semnificaţiei, categorizarea şi
individualizarea unui fenomen. Indiferent de domeniul din care
face parte profesia, fie ea dreptul, medicina, ingineria, educaţia,
arhitectura, asistenţa socială, psihologia sau ecologia,
profesionistul îşi întemeiază intervenţia pe înţelegere comparativă
a caracteristicilor, nevoilor sau problemelor specifice ale unei
situaţii date, cuprinsă în termenul de evaluare (Meyer, 1995).
Dacă într-un caz de maltratare a copilului nu ne bazăm pe
cunoaşterea şi evaluarea aprofundată a sistemului de factori
implicaţi în aceea situaţie, atunci intervenţia propusă va fi puţin
individualizată, sau va fi influenţată de idei preconcepute. De
aceea se consideră că, în procesul de asistare a familiilor şi a
copiilor, evaluarea situaţiei de maltratare, respectiv cunoaşterea
aprofundată a sistemului din care face parte copilul, este o sarcină
profesională care trebuie să preceadă intervenţia, respectiv
introducerea unor schimbări efective în interesul copilului.
Delimitarea noţiunii de evaluare
Practic, evaluarea şi intervenţia sunt două componente

complementare ale procesului oferirii de ajutor, fiecare având
scopuri specifice, dar ambele sunt, în final, menite să asigure
respectarea nevoilor biologice şi psihologice ale copilului. Hotarul
dintre aceste două componente este greu de stabilit, deoarece
cunoaşterea cazului nu se opreşte în faza de evaluare, iar pe de
altă parte, evaluarea trebuie astfel condusă ca ea să nu agraveze
starea copilului ci, dimpotrivă, să o amelioreze prin aspectele ei de
ordin curativ.
- 177 -
Investigarea relelor tratamente comise împotriva copiilor
Maltratarea copiilor şi a femeilor este una din domeniile

în care, odată cu acumularea datelor privind larga răspândire a
fenomenului, se impune din ce în ce mai acut nevoia de a clarifica
delimitările pe care profesioniştii trebuie să le ia în considerare
pentru a evita exagerările sau subestimările. Aceasta este o
necesitate evidentă azi, când asistăm, pe de o parte la
popularizarea via mass-media a unor excese ale autorităţilor de
protecţie a copiilor, care se implică nejustificat în viaţa unor
familii, considerate a fi abuzive sau neglijente pe baza unor probe
superficiale, iar pe de altă parte la conştientizarea numărului mare
de copii şi femei fără apărare în faţa unor agresori cu un
comportament iresponsabil sau abuziv.
In situaţii de abuz, evaluarea are ca prim accept noţiunea de
investigaţie, deoarece ea vizează adunarea de informaţii, care să
confirme sau să infirme suspiciunea de comitere a unor rele
tratamente de către persoanele în grija cărora se află minorul.
Investigaţia efectuată de un profesionist urmează sesizării
autorităţilor. Termenul de investigaţie are, în general, o conotaţie
juridică bine determinată, referindu-se la adunarea de informaţii care
pot servi în cazul unui proces judiciar pentru incriminarea
persoanelor care au comis agresiuni. Înţeleasă în acest sens,
evaluarea este un proces în care scopul cel mai important este
stabilirea adevărului în legătură cu faptele petrecute: dacă şi în ce
condiţii s-a produs un abuz sau este neglijat un copil şi în ce
categorie specifică de rele tratamente se încadrează acel fapt. Pentru
obţinerea acestui scop s-au reglementat proceduri de investigaţie,
care pot oferi informaţii valide pentru obiectivarea pericolului în
care se poate afla un copil (Manciaux et al, 1997).
Un al doilea accept al evaluării este cel de diagnostic. In
caz de rele tratamente îndreptate împotriva copilului, noţiunea de
diagnostic acoperă cu predilecţie o arie specială a evaluării,
anume cea a diagnosticului psihologic al personalităţii copilului
maltratat sau al persoanelor care au comis abuzuri. Acest aspect
diagnostic este, desigur, important pentru evaluarea cazului, în
mod special pentru aprecierea consecinţelor relelor tratamente
asupra personalităţii copilului, respectiv pentru recunoaşterea
simptomelor clinice ale victimelor şi ale făptuitorilor.

Diagnosticul ar un aspect nomotetic, prin care sunt relevate
categoriile de reacţii la traumele suferite şi personalităţile celor
implicaţi sunt raportate la standardele specifice ale unor
instrumente de diagnostic. De asemenea, diagnosticul are şi un
aspect idiografic, care se orientează spre descrierea unicităţii
înlănţuirii variabilelor în alcătuirea tabloului clinic. In sens mai
larg, ca echivalent al evaluării, diagnosticul cazurilor de
maltratare se va referi la stabilirea cât mai precisă a categoriei de
maltratare: abuz fizic, sexual sau psihologic, o combinaţie a celor
precedente, neglijare emoţională, educaţională, fizică sau morală,
exploatare prin muncă sau exploatare sexuală.
Evaluarea se raportează la noţiunea de risc de maltratare,
respectiv la pericolul pe care îl prezintă o situaţie dată pentru un
copil. In acest context, scopul evaluării în serviciile de protecţie a
copilului este aprecierea existenţei vreunui pericol pentru copil
şi a gradului de periculozitate a factorilor care pun în pericol
dezvoltarea fizică sau/şi psihică, sau chiar viaţa copilului. Deşi
terenul reperelor necesare pentru diagnostic este relativ,
profesionistul din protecţia copilului are, prin mandatul său
profesional, menirea de a evalua dacă standardele îngrijirii unui
copil corespund sau nu criteriilor "îngrijirii suficient de bune"
(Waterhouse, Carnie, 1992) sau, cu alte cuvinte, dacă un anumit
copil se află sau nu în primejdie. Standardele îngrijirii
satisfăcătoare a copilului se referă la gradul de siguranţă prezentat
de mediul în care trăieşte copilul.
Ball şi Cooper (1993) consideră că noţiunea de risc este
potrivită nu numai descrierii specificului cazurilor de abuz asupra
copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor sociali.
Pe baza evaluării situaţiei copilului ei îşi asumă riscuri, care, la
rândul lor, sunt incluse în mecanismul de luare a deciziilor. Într-
adevăr, în fiecare caz în care se pune problema relelor tratamente
aplicate copilului, cel care are mandatul deciziei în privinţa unor
măsuri de intervenţie se va lovi de dileme specifice:
• Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită
scoaterea din propriul mediu?
• Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele

tratamente sau este vorba de un caz unic,
întâmplător?
• Este situaţia într-adevăr atât de gravă cum o vede
asistentul social sau cazul este considerat sever
datorită diferenţelor de perspectivă dintre părinţi şi
asistentul social? În ce măsură poate să accepte
asistentul social diferenţele de valori dintre
constatările sale şi ale celor care îngrijesc copilul şi
până la ce nivel aceste diferenţe de valori pot fi
acceptabile din punctul de vedere al siguranţei
copilului?
• Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt
într-adevăr superioare situaţiei în care se afla el
înainte de intervenţie?
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din pro-

tecţia copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale
(Herczog, 1997).
Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările
formulate mai sus, care toate privesc dificultăţile profesionistului
de a alege în favoarea unei decizii de intervenţie sau de neinter-
venţie privind copilul. Scopul analizei situaţiei de violenţă va fi,
aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul mal-
tratării victimelor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul
de risc implică noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu
poate exclude nici noţiunea de pericol efectiv – care, în cazurile
de maltratare, poate duce la vătămarea şi la suferinţa sau chiar la
decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu poate
fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă.
Pentru completare adăugăm alte întrebări cărora trebuie
adesea să le răspundă un specialist prin evaluare:
• Este, sau a fost într-adevăr copilul maltratat, într-
o măsură care implică incriminarea legală a
făptuitorilor?
• Ce fapte au comis cu adevărat făptuitorii?
• Există vreun risc pentru siguranţa momentană sau

viitoare a copilului?
• Este nevoie de implicarea procuraturii sau a altor
autorităţi pentru reglementarea situaţiei copilului?
• Ce argumente se pot aduce pentru a susţine
maltratarea copilului?
• Se poate pretinde ca persoanele care îngrijesc
copilul să fie îndrumate, prin intermediul unor servicii
specializate, să-şi modifice comportamentul faţă de
copil şi circumstanţele de viaţă ale acestuia, în
condiţii care nu pun în primejdie viaţa sau dezvoltarea
copilului?
• Cum a reacţionat/reacţionează copilul la
maltratare?
Persoana sau persoanele care dau răspunsuri la întrebările

de mai sus analizează semnele clinice ale copiilor şi femeilor şi
recurg la tehnici de specifice de intervievare. In final, evaluarea
serveşte şi ea, ca toate celelalte servicii din sfera bunăstării
copilului şi a familiei, scopului fundamental al interesului
primordial şi pe durată lungă a victimelor, aflate, în momentul
investigaţiei, într-o situaţie dificilă.
Procesul evaluării, la fel ca şi cel de intervenţie în
sprijinul victimelor, are aspecte multiple: legale, medicale şi
psihologice, individuale, familiale şi instituţionale, protective,
preventive şi remediative. De aceea, nici un profesionist singular,
nici un anumit serviciu implicat în ajutorul oferit unui copil
maltratat nu posedă toate deprinderile, pregătirea şi mandatul
legal pentru a cuprinde toate aspectele unor astfel de cazuri,
respectiv nu poate prelua în exclusivitate toate atribuţiile care
rezultă din complexitatea acestui tip de proces (K. Lanning,
1996). Pentru ca investigaţia să servească într-adevăr interesul
victimelor, ea nu se poate lipsi de colaborarea unei echipe
multidisciplinare care să pună în balanţă multiplii factori implicaţi
într-un eventual caz de maltratare şi să ia o decizie bine
argumentată, cu preluarea responsabilităţii acestei decizii. Cei
care participă la investigaţie din partea procuraturii şi a poliţiei

trebuie să fie preocupaţi de faptul că modul lor de investigaţie ar
putea spori gradul de traumatizare a victimei. La rândul lor,
psihologii şi medicii trebuie să fie conştienţi de faptul că modul
lor de abordare, orientat în primul rând terapeutic, poate întârzia
sau periclita procedurile legale orientate spre pedepsirea celor
responsabili de un anumit abuz.
Principiile evaluării în cazurile de violenţă
Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist într-

o situaţie de violenţă are ca rezultat completarea unui material
informativ care va însoţi victima în tot demersul ei de a se apăra,
respectiv de a fi apărată de agresiune. Însoţind victima,
informaţiile culese vor servi toţi profesioniştii care intervin
ulterior în rezolvarea situaţiei.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile
generale ale evaluării – referitor în primul rând la agresivitatea
împotriva copilului – sunt :
• Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului
sunt confidenţiale şi trebuie tratate ca atare.
• Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o
perioadă dată de timp, în consecinţă ea nu are un
caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un
moment dat în dificultate trebuie evaluată în mod
periodic.
• Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului.
Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa,
respectiv nevoile sociale de afecţiune, de respect, de
educaţie etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de
vedere al nivelului de dezvoltare al copilului şi a
perspectivelor sale de progres.
• Evaluarea este un proces complex, în care pot fi
implicaţi diverşi specialişti, în funcţie de specificul
situaţiei în care se găseşte copilul, precum şi de
nevoile sale.
• Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor

termeni precis definiţi, pentru ca ea să servească
persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul
său evolutiv.
• În procesul evaluării se acordă o atenţie specială
analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în
vederea transformării ei într-un mediu favorabil
dezvoltării copilului.
După Fantuzzo, Mcdermott şi Lutz (1998, p. 11), practica

evaluării trebuie să respecte criterii care derivă din înţelegerea
ştiinţifică a fenomenului de maltratare a copiilor. Astfel, analiza
factorilor implicaţi în situaţiile concrete de violenţă va avea la
bază principiul multifactorialităţii, multidimensionalităţii şi
normativităţii.
Multifactorialitatea se referă la creşterea efectului
fenomenului de maltratare prin expunerea simultană la factori
multiplii de risc. Numărul de factorilor contextuali de risc este un
mai bun predictor al unor fenomene negative decât tipologia
factorilor. Aceasta înseamnă ca gravitatea fenomenelor de abuz va
trebui cântărită în funcţie de varietatea factorilor patogeni pe care
un copil trebuie să îi înfrunte, din care violenţa fizică, psihică sau
sexuală poate fi doar un aspect. Conform datelor unui vast studiu
naţional privind incidenţa abuzului în SUA (Sedlak Broadhurst,
1996) atât incidenţa cât şi severitatea maltratării sunt mai
accentuate în familiile cu mulţi copii, care trăiesc în condiţii de
sărăcie şi în cazul părinţilor singuri, adică în familiile cu factori
stresori multiplii. Din aceste cercetări practicianul va trebui să
conchidă asupra importanţei evaluării unor factori adiţionali de
risc şi compensatori faţă de cei implicaţi direct în situaţia de
maltratare.
Multidimensionalitatea se opune modelelor tradiţionale
de evaluare a gradului de adaptare şi dezvoltare a copilului pe
baza unor dimensiuni unice, izolate. Multidimensionalitatea
evaluării se referă la importanţa evaluării aspectelor şi
consecinţelor fenomenelor de maltratare de-a lungul unor
dimensiuni calitative şi cantitative ale dezvoltării cognitive, fizice,

socio-emoţionale, educaţionale a copilului. Această perspectivă
integratoare va spori capacitatea practicianului de a distinge între
situaţiile abuzive situaţionale, fără efecte prelungite asupra
dezvoltării copilului şi cele de durată lungă, cu efecte persistente.
Normativitatea evaluării în protecţia copilului face
posibilă raportarea situaţiilor individuale la normele
populaţionale. Pentru a putea evalua patologia fenomenelor de
abuz şi a consecinţelor lor asupra dezvoltării psihice şi fizice a
copiilor, va trebui să putem aprecia relevanţa simptomelor
remarcate, normalitatea sau anormalitatea lor (Fantuzzo,
Mcdermott şi Lutz, 1998).
In mod contrar ideii normativităţii, prezentând punctul de
vedere al relativităţii oricărei forme de diagnostic, Coale (1998)
adoptă poziţia constructivistă, după care adevărul percepţiilor şi
al observaţiilor privind experienţele umane complexe, cum sunt
situaţiile de maltratare a copiilor, poartă pecetea celui care a
“construit” acele aprecieri. “Aceasta înseamnă că etichetele şi
categoriile de diagnostic ne spun mai multe despre profesionistul
care le foloseşte, decât despre entitatea denumită” (Coale, p. 112).
Spre exemplu, expresiile de familii “problemă” sau “rezistente”
pot fi descrieri adecvate ale experienţei profesionistului cu un
client, dar pot să nu corespundă experienţei clientului însuşi. Un
copil poate refuza la un moment dat participarea într-un interviu
şi, ca atare, să fie văzut de operatorul de interviu ca fiind opozant,
necooperant. Dacă cel care conduce interviul consideră că
atitudinea copilului poate fi înţeleasă, fiind o reacţie normală în
situaţia dată, el va putea să arate înţelegere, acceptare şi să ofere
sprijin copilului, evitând categorizarea de “necooperant”. In astfel
de condiţii, neparticiparea copilului se va transforma în dorinţa de
a fi acceptat şi de a primi ajutor, fără ca el, copilul să fie cel care
îşi condamnă proprii părinţi. Concluzia acestui punct de vedere
constructivist este că maltratarea este un construct social (Wattam,
1996), iar rezistenţele în faţa evaluării şi a intervenţiei sunt cu atât
mai scăzute cu cât profesionistul accede mai adânc în ansamblul
multidimensional şi multifactorial al caracteristicilor sistemului
client. Furia, care se manifestă adesea la copiii maltrataţi, poate fi

înţeleasă cu mai mult sau mai puţine conotaţii pozitive sau
negative, într-un larg evantai de sentimente umane, ca
agresivitatea sau frica, frustrarea sau pasiunea, desprinderea
emoţională sau loialitatea. Percepţii diferite pot fi urmate de
intervenţii diferite, mai mult sau mai puţin agreate de clienţi.
In situaţiile de maltratare a copiilor, principiul respectării
confidenţialităţii depăşeşte nivelul de acord deontologic mutual,
el fiind reglementat legal, ca necesitate a desfăşurării procedeelor
de evaluare şi ca drept la intimitate a copilului şi a celorlalte
persoane implicate. Legislaţia modernă a protecţiei copilului
(inclusiv legislaţia românească, din 1997) prevede dreptul şi
obligaţia profesioniştilor care primesc informaţii privind situaţii
care pun în primejdie viaţa şi dezvoltarea unui copil, ca acestea să
fie transmise forurilor competente în vederea protejării copiilor.
Profesioniştii nu au dreptul de a ţine în secret informaţii privind
maltratarea copilului nici în condiţiile în care copilul însuşi sau o
persoană care doreşte să îi ofere acestuia sprijin solicită păstrarea
secretului. În afara acestei obligativităţi a raportării către forurile
legale, principiul confidenţialităţii trebuie respectat în cea mai
mare măsură pentru a nu se prejudicia interesele copilului şi ale
adulţilor implicaţi în acea situaţie (putem recomanda evitarea
transformării abuzurilor comise împotriva copilului în ştiri de
senzaţie, fără protejarea victimei sau prezentarea adecvată a
situaţiei, în toată complexitatea ei). Dacă în cazul unor evaluări
participă studenţi sau alte persoane fără mandat legal (o astfel de
participare are de obicei un scop didactic), atunci aceste persoane
vor fi instruite în privinţa păstrării confidenţialităţii informaţiei şi
vor semna un protocol în acest sens.
Un obstacol care duce la îngreunarea evaluării
experienţelor traumatice provine din dificultăţile dezvăluirii
abuzurilor, atât de către copii, cât şi de adulţi. O cauză posibilă
este specificul memoriei corespunzătoare unor astfel de
experienţe. Multe persoane care au trăit astfel de situaţii prezintă
amnezii parţiale sau totale legate de aceste evenimente. Din
această cauză investigaţiile curente ale pacienţilor psihiatrici, de
exemplu, detectează doar o mică parte din experienţele traumatice

care conduc la simptome psihiatrice. E. Carlson (1997) citează un
studiu efectuat de Jacobson, Koehler şi Jones-Brown în 1987, în
care pacienţilor psihiatrici li s-au luat interviuri profunde în
vederea depistării unor abuzuri sexuale suferite în copilărie sau în
viaţa adultă. Ca urmare a relatărilor obţinute, s-a constatat că 91%
din abuzurile sexuale suferite nu figuraseră în documentaţia
cazurilor. Mai mult, într-o cercetare efectuată de Williams (1994),
a rezultat că 38% din femeile care au fost spitalizate cu 17 ani în
urmă pentru abuzuri sexuale, nu au dezvăluit nimic despre acele
abuzuri cu ocazia unui interviu, în ciuda faptului că li s-au adresat
întrebări detaliate privind experienţele lor de asalt sexual. Dintre
cele care au menţionat experienţa de abuz sexual pentru care au
fost internate, 16% au susţinut că nu au amintiri despre eveniment,
ca nu mult timp în urma acelui eveniment au devenit amnezice.
Intr-un studiu realizat la nivel naţional în SUA, 42% dintre cei cu
experienţe de abuz sexual au declarat că au suferit de amnezie
parţială legată de acele evenimente, iar 20% raportează amnezie
totală (Eliott, Briere, 1995). Carlson a găsit şi el rate ridicate de
amnezie a evenimentului traumatic, 61% din victime care indică
un anumit grad de amnezie faţă de experienţele de abuz sexual, iar
42% din subiecţi au indicat amnezie totală. Aceasta înseamnă că o
parte semnificativă a copiilor sau a persoanelor adulte care trăiesc
experienţe traumatice vor avea serioase greutăţi în a da informaţii
foarte exacte cu privire la circumstanţele în care au avut loc
evenimentele îndurate de ele.
Contextul social al evaluării specifice protecţiei copilului
In majoritatea statelor moderne, asistenţilor sociali le

revine rolul primordial în protecţia copilului şi a celorlalte victime
ale violenţei domestice. De la începuturile protecţiei copiilor,
asistenţii sociali s-au implicat în asistarea familiilor pentru
reducerea riscurilor agresivităţii. In ţările occidentale rolul lor a
crescut după recunoaşterea sindromului de copil bătut în anii ’60
şi mai ales după creşterea evidentă a numărului raportărilor de
situaţii de maltratare a copiilor din anii ’80. Orice profesionist din

domeniul medical, educaţional, psihologic etc. poate, respectiv –
adesea – are obligaţia şi pregătirea de a recunoaşte şi de a raporta
situaţiile de maltratare a copiilor către serviciile specializate de
protecţie. Ca urmare a raportării, asistenţi sociali cu pregătire
specială stabilesc primele contacte cu posibilele victime – copiii –
şi cu persoanele care sunt responsabile de îngrijirea acestora. Ei
vor colabora cu reprezentanţi ai autorităţii legale (poliţie,
procuratură), cu medici şi psihologi şi vor pune în funcţiune un
sistem de servicii care să răspundă nevoilor copilului (Wells,
1995). Reprezentanţi ai diferitelor profesii vor deveni astfel
membrii unei echipe multidisciplinare care colaborează în vederea
evaluării şi a recomandărilor. Serviciile de protecţie a copilului,
prin asistenţii lor sociali, iau măsurile imediate de protejare a
copilului şi planifică intervenţiile cu caracter de protecţie. Pe baza
recomandărilor echipei multidisciplinare de specialişti privind
gravitatea situaţiilor de maltratare, serviciul de asistenţă socială
decide în privinţa necesităţii scoaterii copilului din mediul
propriu, sau a posibilităţii menţinerii lui acolo, eventual prin
acordarea unor servicii de tip terapeutic în cadrul familiei sau al
mediului în care e îngrijit copilul.
Pe lângă avantajele ei, munca în echipă are dificultăţi
specifice. În cazurile de maltratare a copiilor, acestea ţin de
diferenţele atitudinale şi de concepţie între reprezentanţii unor
profesii care au adesea diferite unităţi de măsură în aprecierea
gravităţii cazului dat (Brisset-Chapman, 1995).
Scopul serviciilor specializate pentru investigarea situaţiilor
de maltratare a copiilor poate fi exprimat schematic prin
următoarele sarcini:
• confirmarea sau infirmarea rapoartelor privind
maltratarea copilului;
• aprecierea severităţii relelor tratamente constatate;
• adunarea şi prezentarea unor date care să servească
interesele copilului în caz de proces;
• evaluarea eventualităţii repetării relelor tratamente
aplicate copilului;
• aprecierea familiei (sau a mediului de viaţă) a

copilului din perspectiva gradului de siguranţă sau a
primejdiei pe care o reprezintă pentru viaţa sau
dezvoltarea copilului;
• evaluarea nevoii de implicare a unor servicii
specializate, pentru reducerea riscului de maltratare a
copilului.
Răspunsul la toate aceste sarcini necesită cunoaşterea

simptomatologiei prezentate de copilul considerat a fi maltratat, a
caracteristicilor situaţiei efective de viaţă care au condus la
raportarea cazului, a relaţiilor din familie şi a circumstanţelor
sociale mai largi, respectiv a suportului social primit de copil în
comunitatea în care trăieşte.
Un serviciu social specializat destinat investigării
situaţiilor de maltratare a copilului funcţionează cu atât mai bine
cu cât procedurile de evaluare şi de intervenţie sunt mai clar
descrise. Aceasta necesită o gradare a posibilelor rele tratamente
şi circumscrierea cazurilor care trebuie tratate ca urgenţe,
necesitând scoaterea copilului din propriul său mediu.
Spre exemplu, standardele pentru serviciile de
protecţia copilului din statul Carolina de nord (North
Carolina Division of Social Services, 1998) recurg la
investigaţii pentru stabilirea bunăstării copilului în
situaţii de abuz, de neglijare şi/sau dependenţă de
droguri a părinţilor. Situaţiile care necesită intervenţia
de urgenţă a autorităţilor pentru plasarea copilului în
condiţii de siguranţă sunt următoarele:
• când un copil se află în situaţie de risc iminent
în urma neglijării;
• când un copil preşcolar este maltratat fizic
• când un copil sub şase ani este lăsat singur;
• când copilul este abuzat sexual;
• când un copil este chinuit sau torturat;
• când viaţa unui copil se află în primejdie;
• când copilul solicită el însuşi ajutor sau refuză

să meargă acasă;
• în toate cazurile în care serviciul social
constată că situaţia copilului necesită
intervenţie de urgenţă.
Persoanele care investighează cazurile de maltratare a

copiilor dau tonul pentru toţi profesioniştii care se vor angaja în
continuare în munca pentru bunăstarea copilului. Pe lângă scopul
principal al investigaţiei, care este adunarea de informaţii pentru a
putea confirma sau infirma dacă un copil a suferit sau nu rele
tratamente, tot aşa de importantă este şi indicarea unui răspuns legal
şi terapeutic adecvat. Specificul contextului social al situaţiilor de
evaluare în sfera maltratării copilului este determinat tocmai de
această îmbinare a punctului de vedere juridic cu cel terapeutic.
De aceea investigatorii din cadrul serviciilor sociale
autorizate cu protecţia copilului au două roluri fundamentale,
greu de împăcat unul cu celalalt: pe de o parte ei reprezintă
“autoritatea ce protejează”, care pune întrebări adesea dificile
pentru părinţi sau celelalte persoane care îngrijesc copilul, care
documentează situaţia abuzivă şi care raportează comportamentele
considerate inacceptabile în raport cu cele prescrise de lege; pe de
altă parte, aceste servicii, fiind în cunoştinţă de nevoia intrinsecă a
copilului de a creşte în propria sa familie, au de asemenea rolul de
a contribui la menţinerea familiei. Dacă atitudinea care derivă din
primul rol este de a scoate copilul din mediul care îi poate
periclita dezvoltarea sau viaţa, din cel de-al doilea rol rezultă
primordial misiunea de a oferi ajutor familiei, în efortul ei de a-şi
schimba atitudinea faţă de copil, de a încuraja înţelegerea
reciprocă a membrilor familiei, de a contribui la reducerea
factorilor de stres şi de a fi alături de familiile care reuşesc să-şi
depăşească momentele de tensiune.
Pentru a pune capăt maltratării, ambele puncte de vedere
sunt importante. Îmbinarea acestora poate fundamenta formarea
unei relaţii de cooperare între persoana care conduce investigaţia
şi cea care e subiectul ei. Această îmbinare poate fi facilitată dacă
investigatorul recunoaşte caracterul dual al muncii sale şi este

dispus să reducă efectele ei printr-un stil de comunicare inofensiv,
calm, răbdător, clar, uşor de înţeles pentru persoana chestionată şi
lipsit de secrete. Totodată, investigatorul trebuie să fie şi să
rămână conştient de puterea pe care i-o dă legea aplicată în
interesul copilului.
In toate cazurile de maltratare a copilului serviciile sociale
trebui să conducă interviuri de tip diagnostic, faţă în faţă cu toţi
membrii familiei. Prima intervievare a copilului (a copiilor)
raportaţi ca fiind maltrataţi trebuie să aibă loc imediat, cel mai
bine în ziua primirii sesizării. Periodizarea interviurilor cu
membrii familiei sau alte persoane direct implicate în relele
tratamente aplicate copilului trebuie să fie astfel făcută încât să
reducă la minim expunerea pe viitor a copilului la un astfel de
risc.
Investigarea în cazurile de maltratare a copiilor nu este o
fază care poate fi izolată de ansamblul procesului de intervenţie.
În orice moment al primului contact sau al evaluărilor ulterioare,
investigatorul trebuie să fie pregătit să dezvolte un plan pentru
asigurarea siguranţei copilului. Acesta va funcţiona cu atât mai
bine cu cât profesionistul reuşeşte în mai mare măsură să implice
membrii familiei în elaborarea planului şi să obţină înlăturarea din
preajma copilului a persoanelor care au creat situaţia de risc.
După Hansen, Sedlar & Warner-Rogers (1999),
caracteristicile evaluării cazurilor de maltratare a copiilor sunt:
• participarea clientului (copil sau adult investigat) poate
să nu fie benevolă;
• situaţia efectivă de maltratare de obicei nu poate fi
direct observată;
• populaţia investigată este extrem de diversă ca
vârstă, etnicitate, experienţă de viaţă, grad de
şcolarizare şi de cultură;
Pregătirea pentru intervievarea unui copil raportat ca

suferind rele tratamente, respectiv a membrilor familiei acestuia
sau cu cei care îl îngrijesc este extrem de importantă, deoarece
acceptarea unei investigaţii din partea unor foruri investite cu

putere este întotdeauna dificilă.
Pentru a putea înţelege anumite elemente din

ansamblul de sentimente ale părinţilor investigaţi, care pot
interfera cu obţinerea unor informaţii clare şi sincere,
faceţi o paralelă între situaţiile relatate în întrebările de
mai jos şi cele dintr-o investigaţie de protecţie a copilului.
Descoperirea unor relaţii între cele două tipuri de situaţii
poate să Vă ajute să înţelegeţi condiţiile care facilitează
cel mai mult obţinerea unor informaţii relevante în
procesul de investigaţie şi care permit luarea unor decizii
privind siguranţa copilului. Deci, Vă propunem să
reflectaţi la propriile Dvs reacţii în situaţia în care vi s-ar
pune următoarele întrebări (cu elemente implicate în
investigaţii de rutină):
• Cât de bine trebuie să cunoaşteţi pe cineva înainte de
a-i relata informaţii privind situaţia Dvs. financiară
sau modul în care vă cheltuiţi banii?
• Cum v-ar place ca o persoană străină să se uite în
frigiderul sau în dulapurile Dvs., ca să vadă ce
mâncare sau băutură aveţi acasă?
• Cum v-ar place ca o persoană pe care nu o cunoaşteţi
să pună copilului Dvs. întrebări despre relaţiile din
familia Dvs.?
• S-a întâmplat vreodată să reacţionaţi în mod exagerat
la criticile pe care vi le-a adus cineva?
• Cum v-ar place să ştiţi că cineva vorbeşte cu vecinii
despre membrii familiei Dvs.?
• Cum vă simţiţi dacă cineva soseşte neanunţat în casa
Dvs.?
• Cum vi se pare când cineva, care nu cunoaşte bine
limba Dvs. maternă, vă pune întrebări?
• Cum aţi reacţiona dacă vi s-ar spune că cineva v-a
maltratat copilul?
• Cum aţi reacţiona dacă cineva v-ar chestiona despre

obiceiurile Dvs. sexuale?
• Cum v-ar place să vi se spună că urmează să fiţi
supravegheat o perioadă nedefinită?
• Cum vi s-ar părea să vă spună cineva să alegeţi între
copilul şi partenerul Dvs.?
• Cum vi s-ar părea dacă copilul Dvs. v-ar spune că
sunteţi un părinte rău?
• Cum vi s-ar părea dacă un străin v-ar spune că copilul
Dvs. trebuie să rămână pentru o perioadă nedefinită
în afara familiei, până când situaţia legată de
maltratarea lui va fi lămurită?
• Cum vi s-ar părea dacă un străin ar lua notiţe sau ar
înregistra audio sau video discuţia cu Dvs. şi v-ar
spune despre existenţa unui dosar pe care nu-l puteţi
vedea?
• Cum v-ar place ca un străin să vină în casa Dvs. şi să
înceapă să le spună copiilor Dvs. ce să facă?
• Cum v-ar place ca cineva străin să vă ducă copilul la
medic?
• Cum v-ar place ca cineva care nu vă cunoaşte să vă
spună că trebuie să mergeţi la un consult psihiatric?
Neglijarea înţelegerii sentimentelor copiilor şi ale

adulţilor în situaţii de protecţie a copilului poate amplifica
obstacolele întâlnite în calea evaluării situaţiilor de maltratare.
Grija pentru stabilirea unei relaţii deschise cu cei evaluaţi, lipsa de
prejudecăţi a profesionistului, tactul, calmul, interesul sincer
pentru binele copilului, respectul pentru interlocutor, răbdarea în
ascultarea răspunsurilor acestuia poate conduce la o mai corectă
reflectare a severităţii riscului de maltratare şi la evitarea
subraportării sau a supraraportării situaţiilor.
După cum arată Killén (1997), succesul intervenţiei este
dependent de relaţia noastră cu agenţii mediului familial al
copilului şi de ipotezele pe care le formulează asistentul social în
privinţa dinamicii ascunse, aflate în spatele relelor tratamente.
Sarcina stabilirii unei bune relaţii cu părinţi care îşi supun copiii
relelor tratamente este însă dificilă şi contradictorie pentru asis-
tentul social care are ca interes prioritar bunăstarea copilului.
"Atâta timp cât copilul nu este în pericol acut, este important să
încercăm să stabilim şi să menţinem o relaţie în care părinţii să se
simtă suficient de siguri, încât să poată vorbi despre copil, despre
ei înşişi şi despre situaţia lor. Aceasta înseamnă ca ei să se simtă
în siguranţă ... în perioada în care sunt investigaţi (Killén, 1997, p.
224)". Evaluarea cere, încă de la primii paşi, încercarea de a co-
opera cu familia, pentru ca relaţia astfel constituită cu ocazia
primelor întâlniri să poată reprezenta o bază pentru intervenţia
ulterioară.
La întrebarea privind cerinţele formării unui bun
profesionist în evaluarea cazurilor de maltratare a copiilor, Daly
(1991, p. 6) listează următoarele caracteristici ale unui evaluator
bine format:
• îşi fixează scopuri bine definite şi stabileşte paşii
prioritari;
• prelucrează creativ reperele pe care le are în funcţie
de datele de conţinut ale problemei şi de contextul ei
familial; integrează aceste repere în ipoteze;
• elaborează mai multe ipoteze pe care le testează în
funcţie de datele şi condiţiile concrete ale situaţiei;
• în căutarea datelor faptice merge dinspre general spre
specific;
• este flexibil şi creativ în formularea întrebărilor, fiind
dispus să schimbe direcţia analizei şi să se adapteze
necesităţilor cazului;
• este dispus să lucreze în colaborare cu alţi
profesionişti fără să fie preocupat de cum îi vor fi
primite rezultatele şi dorinţa de a coopera;
• îşi asumă responsabilităţi pentru soarta cazului
investigat;
• nu zăboveşte să caute, să cerceteze şi să pună
întrebări;
• cunoaşte relaţiile private, publice şi profesionale ale

martorilor;
• reconstruieşte biografia martorilor, inclusiv
obiceiurile acestora;
• evaluează punctele slabe şi cele tari ale tuturor
martorilor;
• este capabil să separe faptele de conjunctura în care
ele apar, fiind capabil să ia în considerare starea
mentală a martorului, punctul lui de vedere,
slăbiciunile, principiile şi motivaţia sa;
• se redresează în urma unor greşeli, inevitabile pe
parcursul evaluării şi găseşte noi direcţii;
• finalizează cazul, prezentând concluziile clienţilor şi
colegilor săi care îl preiau, în aşa fel încât să lase loc
unor noi întrebări şi ipoteze, care să necesite
continuarea investigaţiei.
La aceste cerinţe putem adăuga că profesionistul care

conduce o investigaţie în domeniul violenţei împotriva copilului
trebuie să fie extrem de sistematic şi de precis în adunarea,
evaluarea, verificarea şi notarea datelor. Mai putem adăuga
necesitatea ca investigatorul să posede un extrem de bun control al
propriilor reacţii emoţionale şi o bună capacitate de ascultare
empatică, pentru a putea oferi confort victimelor pe parcursul
ascultării mărturiilor lor.
Procesul şi metodele evaluării
Ajutorul oferit copiilor care suferă în urma relelor

tratamente poate porni din momentul sesizării fenomenului către
profesionişti şi serviciile specializate în protecţia copilului şi poate
traversa mai multe etape intermediare, care alcătuiesc împreună
procesul complex al evaluării. Orice sesizare trebuie să fie urmată
de o evaluare, care, într-o primă fază este sumară şi are ca scop
identificarea acelor cazuri care vor beneficia de o evaluare
aprofundată. In aceste din urmă cazuri, se vor lua de urgenţă
măsuri pentru protejarea copilului. Apoi, se vor stabili persoanele

care urmează să fie contactate pentru informare, precum şi
serviciile selectate pentru colaborare. Dificultatea îmbinării
aspectelor legale şi a celor terapeutice ale evaluării în protecţia
copilului complică, de asemenea, procesualitatea şi metodologia
sa. Pe lângă analiza situaţiei prezente, trebuie să fie evaluată şi
istoria cazului, pentru a putea identifica problemele care au
condus la abuz şi neglijare. Desigur, întregul proces are în vedere
viitorul copilului.
Metode şi domenii de adunare a informaţiilor
Informaţiile privind situaţiile de maltratare vor fi obţinute prin

observarea sau adresarea directă a copilului, a persoanelor
implicate în relaţii abuzive cu copilul şi a acelora care-l au în
grijă.
Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui
la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la
exprimarea atenţiei faţă de el, la dovedirea unei atitudini
afectuoase, calde sau dimpotrivă a uneia reci, distante şi eventual
ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi
exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile
gestuale şi corporale manifestate de părinte/persoană de îngrijire,
respectiv de răspunsurile copilului la toate aceste manifestări
neverbale înşirate.
Intervievarea va avea ca scop aprofundarea datelor
privind situaţia copilului şi a familiei lui, sondarea modului
propriu de percepţie a persoanelor intervievate, compararea
diverselor modalităţi de percepţie a situaţiei, confruntarea unor
informaţii, înregistrarea atitudinilor şi sentimentelor celor
intervievaţi faţă de obiectul evaluării.
Datele obţinute prin intervievare şi observare directă vor
fi completate cu ajutorul unor fişe standardizate, teste şi
examinări de specialitate (psihologice, medicale etc. ).
Prin observare se vor obţine date despre:

• contactele membrilor familiei cu prieteni, vecini, rude

şi frecvenţa acestor contacte
• cine ajută părinţii în îngrijirea şi supravegherea
copiilor (ce ajutor anume primesc părinţii)
• cât de izolată este locuinţa
• condiţiile de igienă din familie
• aspecte care ţin de sănătatea membrilor familiei
(paloarea feţei, greutatea corporală, starea pielii,
statura etc.)
• hrana familiei, condiţiile de preparare şi păstrare a ei
• cât timp petrece părintele în familie
• dacă şi cum se marchează sărbătorile şi zilele
aniversare din familie
• ce datorii are familia
• cu cine şi unde se joacă copiii
• modul în care se îmbracă membrii familiei
• gradul de întreţinere a locuinţei
• ce mijloace de locomoţie are familia
• accesul familiei la telefon, îngrijire medicală, şcoală,
servicii de ajutor, cumpărături
Intervievarea în cazurile de evaluare a relelor tratamente

se adresează fie părinţilor sau persoanelor care îl îngrijesc, fie
copiilor, fie eventualilor martori la situaţia de maltratare.
Interviurile pot fi definite printr-un scop, o structură, o direcţie şi
un focus asupra căruia se centrează (Hepworth, Larsen, 1986, p.
35).
În urma intervievării părinţilor (a persoanelor care
îngrijesc copilul), profesioniştii doresc să obţină răspunsuri care
se referă la:
• atitudinile copiilor faţă de părinţi sau persoanele
presupuse că ar maltrata copilul
• aşteptările părinţilor de la copiii lor
• problemele părinţilor în relaţiile lor cu copiii, sau cu
alţi membrii ai familiei
• problemele părinţilor din afara familiei

• problemele de sănătate ale membrilor familiei
• modalităţile la care ei recurg pentru a face faţă
problemelor
• relaţiile cu prietenii, rudele, locul unde se află
acestea, frecvenţa şi durata contactelor cu ei
• pe cine se bazează familia când are nevoie de ajutor,
în mod special în situaţii de urgenţă
• cine sunt persoanele lor de încredere
• în cine au încredere părinţii
• care sunt sursele majore de stres
• care sunt sursele de bucurie, de distracţie
• relaţiile cu alţi profesionişti
• obiceiurile zilnice
• regulile din familie, în special cele privind
comportamentul copiilor
• care sunt metodele folosite pentru a face pe copii să
respecte regulile (modalităţile prin care sunt pedepsiţi
copiii).
Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din per-

spectiva influenţelor asupra situaţiei copilului aflat în centrul
atenţiei asistentului social. De exemplu, în evaluarea situaţiei ju-
ridice a copilului (recomandată de manualul propus lucrătorilor
din DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de
la starea de fapt a familiei copilului, de la datele privind părinţii şi
situaţia lor maritală, dar toate acestea vor fi urmărite din perspec-
tiva celor implicaţi în relaţiile vizate. Divorţul părinţilor, statutul
legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi reprezentanţi le-
gali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor trata-
mente numai dacă sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie con-
cretă faţă de copil, care se manifestă prin susţinerea, neglijarea sau
chiar abuzarea acestuia din urmă.
Orice formă ar lua evaluarea adultului implicat în sus-
piciunea de rele tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se
încheie prin rezumarea informaţiilor dobândite şi propunerea unor

soluţii şi recomandări în favoarea copilului. Sinteza informaţiilor
se va referi la categoriile de diagnostic utilizate în protecţia co-
pilului: abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare
fizică, educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului,
expunerea copilului la violenţă fizică sau psihică.
Cerinţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului (DPC)
privind dosarul copilului aflat în dificultate orientează analiza spre
următoarele elemente:
1. Înregistrarea sesizării sau a cererii de protecţie a
minorului. Documentul va cuprinde informaţii privind
persoana care a făcut sesizarea, motivarea solicitării şi
cât mai multe date privind copilul.
2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este
rezultatul analizelor efectuate de profesioniştii
Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia Copilului (DJPC)
şi cuprinde următoarele tipuri de date:
a) situaţia juridică a copilului;
b) date privind mediul de viaţă al copilului,
situaţia sa familială;
c) date privind starea de sănătate a copilului;
d) date privind educaţia şi evoluţia şcolară a
copilului;
e) elemente pentru înţelegerea personalităţii
copilului.
3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente
şi recomandări.
4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată.
5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru
introducerea în baza de date computerizate.
La acestea trebuie adăugate diagnosticul de ordin

medical, care cuprinde elementele clinice evocatoare ale unui
privind maltratarea copilului (după Manciaux et al., 1997):
• Leziunile traumatice, semne ale violenţei fizice
(suprafeţe înroşite, echimoze, hematoame, leziuni şi
ulceraţii ale pielii, fracturi ţ chiar repetate – ale

claviculei, ale coastelor, ale membrelor, pişcături,
muşcături, leziuni interne, arsuri pe diferite părţi ale
corpului etc.)
• Semne ale violenţei sexuale (leziuni are
organelor genitale, semne clinice ale penetrării,
infecţi, existenţa unor corpuri străine în vagin sau în
rect, urme de spermă sau de sânge pe îmbrăcăminte)
• Semne clinice ale neglijării fizice (înfometare
generală, hipotrofie staturo-ponderală, neglijarea
igienei corporale)
• Frecvente hospitalizări anterioare, cu etiologie
nedeterminată
• Antecedente de natură similară ca (de exemplu,
fracturi repetate ale membrelor sau ale capului)
Diagnosticul medical al sindromului de copil bătut, de

copil neglijat fizic şi medical, sau de copil supus unor abuzuri
sexuale este adesea dificil, necesitând o atentă analiză, deoarece
multe dintre semnele clinice menţionate pot fi cauzate de
traumatisme accidentale sau de boli cu o cauzalitate organică. De
aceea medicul trebuie să caute criterii diagnostice diferenţiale care
să îi permită să excludă cauzele organice sau accidentale ale
simptomelor constatate. Acestea sunt adunate prin examinarea
fizică, prin analizele de laborator sau radiologice a copilului.
Pentru diagnosticul diferenţial sunt relevante semne ca forma şi
locul leziunilor sau al arsurilor, care pot exclude eventualitatea
accidentelor: un sugar nu se poate arde pe o arie limitată la
mărimea unei ţigări, pe fese sau pe burtă, iar un copil nu îşi poate
provoca prin cădere leziuni sub forma unor dungi de mărimea
unei curele sau a unei coarde de telefon pe coapse si pe spate. De
o deosebită importanţă pentru diagnosticul diferenţial este istoria
medicală a copilului, mai ales leziunile sau simptomele similare
anterior semnalate. Certificatul medical va trebui redactat în
termeni clari, care să argumenteze diagnosticul de rele tratamente
şi, dacă este cazul, să menţioneze antecedentele care susţin
concluziile medicului (de exemplu, existenţa unor urme de

fracturi, leziuni interne sau externe similare). Pentru ca
examinarea medicală să nu fie traumatică (mai ales în cazurile de
abuz sexual) ea trebuie explicată copilului.
Diagnosticul medical are o deosebită semnificaţie în
evaluarea relelor tratamente, dar pentru înţelegerea situaţiei de
maltratare el trebuie completat cu date obiective şi subiective
privind copilul, părinţii lui şi celelalte componente ale sistemului
din care face parte copilul.
Pentru a veni în spijinul profesioniştilor din domeniul
protecţiei copiilor, dăm în continuare câteva repere pentru
evaluarea prin intervievare în situaţii de maltratare (după
manualul recomandat de către Department of Health din Marea
Britanie, 1988):
a. Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea
copilului însuşi sau a unei alte persoane) se vor nota exact toate
datele oferite, mai ales cele care indică suspiciunea unui abuz
fizic, emoţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa la
violenţă domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune
sesizarea i se vor cere exemple privind informaţiile prezentate
("puteţi să ne daţi un exemplu privind ceea ce aţi văzut?"). De
asemenea, de la această persoană care a făcut sesizarea ne vom
interesa în legătură cu soluţiile pe care le întrevede pentru
rezolvarea situaţiei şi despre eventualele încercări anterioare de
soluţionare (după Department of Health, 1988).
b. În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi
adresate în etape: evaluarea iniţială va fi urmată de cea detaliată
("comprehensive assessment").
Evaluarea iniţială va cuprinde:

• descrierea tipului de maltratare care constituie
motivul îngrijorării pentru serviciul de protecţie a
copilului;
• aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în
funcţie de vârsta şi gradul său de maturitate);
• informaţiile despre persoana care presupunem că a

comis abuzul împotriva copilului
• informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitu-
dinea lor actuală privind copilul.
Incă din această fază profesionistul se poate confrunta cu
propriile reacţii emoţionale, care sunt adesea foarte puternice în
urma constatării unui abuz. De aceea se recomandă ca – deja din
această fază de început – asistentul social să-şi pună în aplicare
bunele deprinderi de intervievare: să fie un bun ascultător, să
rămână calm, dar vigilent şi să nu tragă concluzii pripite. Jones et
al. (1987) adaugă că în acest stadiu de început nu este nevoie de –
mai mult, nu e recomandabilă – confruntarea părinţilor, ci se va
merge în direcţia menţinerii unei atitudini neutre, de nejudecare a
situaţiei, atitudine caracterizată mai mult de încercarea de a fi
empatici şi de a înţelege circumstanţele care au condus la
supoziţia relelor tratamente.
După cum reiese din cele relatate, în evaluarea situaţiilor
de maltratare se ia în considerare un ansamblu de date din
domenii extrem de diverse ale vieţii sociale, care, după Caye şi
Huffman (1999) pot fi grupate în: activitatea de zi cu zi a
membrilor familiei, mediul în care trăiesc, sănătatea lor fizică şi
psihică, situaţia lor materială şi suportul lor social.
Ca urmare a evaluării iniţiale se va întocmi documentaţia,
care va conţine:
• date provenind din prima sesizare
• informaţii despre copil
• informaţii despre mediul de viaţă al copilului
• informaţii care conţin mărturii privind abuzul
• date anterioare sesizării care au semnificaţie
pentru situaţia actuală (de exemplu, sesizări,
solicitări de ajutor sau intervenţii anterioare)
• date privind comportamentul şi situaţia actuală a
copilului
• date privind dezvoltarea copilului
• informaţii despre presupusul făptuitor al relelor
tratamente îndreptate împotriva copilului
• rezultatele examinărilor medicale şi psihologice,

fişele completate, fotografiile, înregistrările video sau
audio ale interviurilor
• notiţele, remarcile, interpretările celui care a
condus evaluarea precum şi ale tuturor
profesioniştilor implicaţi.
Intervievarea copiilor în cazuri de maltratare
Pentru a putea depăşi unele din dificultăţile evaluării care

ar putea proveni din centrarea atenţiei profesioniştilor numai
asupra adulţilor implicaţi în cazuri de maltratare, cei specializaţi
în protecţia copilului nu pot ocoli culegerea de informaţii din
perspectiva copilului, în privinţa tratamentul la care este el supus.
În cazul copiilor care au suferit traume, care au fost supuşi unor
forme mai mult sau mai puţin grave de abuz, interviul va trebui să
aibă întotdeauna o funcţie terapeutică.
Dintre caracteristicile cele mai importante necesare în
cazul intervievării copilului amintim flexibilitatea şi dinamismul,
caracteristici care se vor repercuta şi asupra evaluărilor pe care le
obţinem prin intervievare, respectiv asupra diagnosticului. Acesta
nu se va limita la încadrarea copilului într-una din categoriile
psihologice sau juridice existente, ci va reflecta dinamica
procesului de cunoaştere din ce în ce mai profundă a cazului de
către profesionistul aflat în relaţie cu copilul.
Scopul intervievării este, de obicei, relevarea cât mai
multor date privind evenimentele din viaţa copilului. Practicienii
(asistenţi sociali, psihologi, educatori) sunt de obicei foarte intere-
saţi să afle date obiective, care devin esenţiale, dar nu suficiente
pentru explicarea abuzului comis asupra copilului.
Elementele subiective ale interviului, care provin din re-
latările privind trăirea copilului în raport cu situaţia sa, sunt şi ele
repere importante pentru stabilirea unui diagnostic. Acestea se
referă la experienţele sale personale privind propriile resurse şi
deficienţe, punctul său de vedere asupra relaţiilor sale cu membrii
familiei şi cu celelalte persoane importante pentru el, asupra
relaţiei sale cu şcoala. Ele completează informaţiile oferite de

aparţinători şi cele rezultate din teste şi chestionare, care
reprezintă de fapt cadrul de date concrete ale problemei aflate în
centrul activităţii de diagnostic.
Ca metodologie, etapele unui interviu variază în funcţie
scopul urmărit. Dacă întrebările nu servesc doar scopul
documentării cazului, ci vizează şi ci ele vizează o relaţie pe
termen mai lung, eventual acordarea unui sprijin copilului, atunci
etapele interviului pot fi rezumate astfel:
1. Pregătirea interviului
2. Stabilirea contactului
3. Ascultarea copilului
4. Explorarea problemei şi a contextului ei
5. Însumarea celor exprimate
6. Formularea diagnosticului multidimensional
7. Negocierea continuării relaţiei terapeutice
1. Pregătirea interviului
Dacă s-a dat curs sesizării privind supunerea unui copil la
rele tratamente, atunci primele planuri ale forurilor de protecţie a
copilului vor privi plasarea copilului în siguranţă. Planificarea va
avansa în sensul pregătirii interviului cu acel copil. Pornind de la
cele recomandate de Burns şi Young (1996, p.158) obiectivele
acestei etape vizează:
• consultarea de către specialist a documentelor
privind cazul;
• în cazurile în care specialistul presupune
încălcarea codului penal, va fi consultat un
reprezentant al poliţiei şi/sau a procuraturii;
• planificarea modului în care i se vor comunica
copilului şi familiei condiţiile şi consecinţele
interviului, precum şi implicarea viitoare într-o
eventuală terapie;
• informarea părinţilor privind dreptul lor la
consultanţă psihologică şi juridică;
• evaluarea implicaţiilor care derivă din specificul

cultural al familiei din care provine copilul;
• contactarea unor persoane care pot da informaţii
pertinente despre specificul cultural al mediului de
provenienţă al copilului
• dacă este nevoie, asigurarea unui traducător;
• luarea unor decizii privind conţinutul interviului;
2. Faza de stabilire a contactului

Orice tip de relaţie de ajutor debutează printr-o fază intro-
ductivă, de prezentare reciprocă. Este de fapt o perioadă de încăl-
zire, în care specialistul şi copilul au nevoie de timp pentru a se
acomoda unul cu altul. Profesionistul se poate prezenta ca o
persoană a cărei meserie este să stea de vorbă şi să ajute pe acei
copii care, în anumite perioade ale vieţii lor trec prin experienţe
dificile. Se vor da copilului informaţii pregătitoare, în primul rând
pentru a-i prezenta scopul interviului. In această perioadă
introductivă, se va ţine seama de factorii culturali şi de factorii de
vârstă, care vor permite adultului o primă descifrare a modului de
gândire şi de înţelegere ale copilului. Deosebit de important este
ca practicianul să nu piardă din vedere factorii neverbali: să ţină
seama de tempoul copilului, să nu-l grăbească; să respecte copilul
ca pe orice alt client; să arate respect faţă de suferinţa copilului. In
cazurile în care evaluarea poate avea urmări juridice, copilului
trebuie să i se explice în mod clar consecinţele posibile care îl
privesc pe el şi pe făptuitorii abuzului. Dacă interviul este
înregistrat pe bandă magnetică sau video, acest lucru trebuie adus
la cunoştinţa copilului şi al aparţinătorului care îi reprezintă
interesele.
Cel care conduce interviul va spune că meseria sa este de
a înţelege “ce s-a întâmplat cu adevărat cu un copil care a trecut
prin experienţe despre care este dificil de vorbit” şi de a-l ajuta să
găsească sprijin. Destăinuirea unui abuz este facilitată dacă cel
care conduce interviul îl asigură pe copil că se află în siguranţă şi
că poate să spună adevărul, aşa cum îl cunoaşte el şi va fi crezut.
O etapă importantă este aceea prin care copilului i se explică
noţiunea de adevăr privind experienţele de viaţă: “vreau să înţeleg

adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu tine, de aceea te voi ruga
să îmi povesteşti ce s-a întâmplat cât poţi mai exact”. Copilului I
se atrage atenţia că nu e nevoie să răspundă la întrebările pe care
eventual nu le înţelege sau să povestească despre lucruri pe care
nu şi le aminteşte. Pentru a-l ajuta pe copil să înţeleagă diferenţa
între conceptele de adevăr, fals şi necunoscut, copilului i se pun
întrebări neutre, la care va putea răspunde calificând anumite
afirmaţii ca fiind adevărate, false sau necunoscute de el.
3. Cunoaşterea caracteristicilor copilului şi ascultarea

lui pentru evaluarea mediului de viaţă al copilului
În această concepţie, interviul condus de specialişti nu
este un ansamblu de întrebări bine ticluite care ţintesc investigarea
sau anchetarea fenomenului, ci, mai degrabă, un ansamblu de
tehnici de ascultare a copilului, însoţite de îndemnuri care să-i
stimuleze exprimarea. Astfel, intervievarea copilului îi va da
posibilitatea celui care conduce interviul să cunoască capacitatea
de exprimare a copilului, modul lui de înţelegere şi de judecată. In
această etapă i se poate cere copilului să deseneze (desenul
persoanei sau al familiei, spre exemplu). Faza aceasta este
completată cu întrebări deschise privind mediul în care trăieşte
copilul, întrebări care îi vor da posibilitatea să relateze despre
prieteni, şcoală, mediul de acasă, condiţiile de învăţat, de dormit
etc. Cel care conduce interviul nu va exprima judecăţi de valoare
la adresa celor spuse de copil, ci îl va asculta şi încuraja să se
exprime liber asupra tuturor temelor ridicate. In acest stadiu se vor
pune copilului cu prioritate întrebări deschise, pentru ca a el să se
ştie ascultat şi să-i fie validate sentimentele (Coulborne Fahler,
1999).
Exemplu:
I. C., 3 ani, părinţii sunt la Viena, în curs de divorţ. Din
cauza tensiunilor familiale şi a violenţei verbale copilul are
simptome psihosomatice (este constipat, are un somn neliniştit) şi
prezintă instabilitate psihomotorie; suferinţa lui provine din frica
sa de a se separa de vreunul din părinţii săi, respectiv din frica
provocată de conflicte şi violenţele verbale frecvente în propria

familie şi din sentimentul de abandon într-un mediu străin. La
întrebarea privind jocurile preferate face următoarea
diferenţiere: aici (la bunica) se joacă cu tot felul de lucruri
(cărora nu le dă nume, ele fiind nesemnificative pentru lumea
lui), dar ar vrea să ajungă acasă, unde are o maşină cu faruri, cu
sirene, cu uşi care se pot deschide, care merge mai repede ca
maşina lui tata şi cinci aspiratoare pe care le mânuieşte ca mama
şi o minge fantastică cu care se joacă cu tata şi o carte
nemaipomenită din care citeşte mama. Aici, la bunica, a vorbit la
telefon cu tata şi a aflat că jucăriile lui s-au stricat, un vrăjitor le-
a distrus, iar mama s-a speriat şi s-a îmbolnăvit..... La spusele
copilului, bunica, prezentă la intervievare, ţine să adauge date
obiective: maşina e una obişnuită şi s-a stricat de mult când
copilul a avut o criză de furie şi a trântit-o, iar aspirator jucărie
n-a existat. Cât timp copilul era acasă, mama se plângea de dese
dureri de cap. In acest caz este evident că elementul subiectiv,
chiar dacă nu conţine elemente faptice, este cel care ne
interesează: copilul şi-a găsit un prilej de a ne povesti pe de o
parte despre dorul lui de casă şi de părinţi, dar şi despre frica
pentru sănătatea mamei sale; este de-acum sarcina noastră să
explorăm aceste elemente subiective, pentru a putea evalua dacă,
în cazul dat, este vorba de o situaţie de abuz sau nu.
Totodată, în această fază, prin discuţiile sale cu copilul,
profesionistul va evalua gradul de dezvoltare mentală a copilului,
nivelul exprimării sale, capacitatea sa de orientare, capacitatea sa
de memorare, atitudinile, nivelul de judecată, temperamentul,
starea de spirit şi altele (Coulborne Fahler, 1999).
Pentru a evalua calitatea mediului în care trăieşte copilul,
îl vom ruga pe copil să descrie şcoala (dacă este cazul), condiţiile
de locuit şi de viaţă de acasă, persoanele care stau în locuinţă,
lucrurile plăcute şi cele neplăcute pe care aceştia le fac, unde şi cu
cine se simte copilul în siguranţă, care sunt condiţiile de
alimentaţie, de dormit şi cele igienice, dacă se consumă băuturi
alcoolice sau/şi droguri, cum este copilul pedepsit. Dacă părinţii
copilului nu trăiesc împreună, copilul va fi rugat să compare cele

două cămine.
4. Faza de explorare
Imperativul privind ascultarea copilului nu înseamnă că
practicianul nu poate influenţa alegerea temelor care se vor afla în
centrul atenţiei. El va putea dirija explorarea unor teme în
adâncime, cu laturile lor subiective şi obiective. Informaţiile
primite vor fi raportate la cunoştinţele anterioare ale practicianului
despre copil şi problema lui. Mai mult, faza de cunoaştere şi cea
de explorare sunt dificil de distins, deoarece se întrepătrund.
Faza de explorarea se orientează asupra relevării faptelor
care fac obiectul suspiciunii de abuz. Pentru ca informaţiile
obţinute în această fază să poată fi validate în deciziile
profesionale, inclusiv în cazul proceselor, întrebările puse vor
evita toate elementele care pot influenţa judecata sau exprimarea
copilului.
De preferinţă, interviurile menite să evalueze abuzul
comis împotriva minorului se desfăşoară separat cu minorii
intervievaţi şi cu părinţii sau cu celelalte persoane implicate (deci
datele obţinute de la copil şi de la adulţi pot fi confruntate).
Totuşi, în diferitele stadii ale muncii cu minorul, interviurile se
pot desfăşura în prezenţa unuia sau chiar şi a ambilor părinţi, dacă
minorul are nevoie de suportul acestora. Va trebui însă să-i
întărim copilului ideea că, pentru noi, versiunea lui, respectiv
punctul său de vedere, sunt extrem de importante.
Adesea copiii nu dezvăluie spontan un abuz, ci trebuie
ajutaţi prin folosirea de întrebări focusate (Coulborn Faller,
1999). O regulă folosită de autoare este de a nu asocia atât
persoana, cât şi comportamentul negativ în aceeaşi întrebare. De
aceea, se vor folosi întrebări separate pentru a aduna informaţii
despre relaţiile copilului cu diferitele persoane din anturajul său,
pe de o parte şi despre comportamentul acestora care poate fi
asociat cu maltratarea, pe de altă parte, ca de exemplu:
O întrebare focusată pe persoană: cum te înţelegi cu tatăl
tău?
O întrebare focusată pe comportament: la tine acasă se

întâmplă ca cineva să ia o bătaie serioasă? Cine ia bătaie? Cât
de des? Cum? De ce? Primeşti şi alte pedepse în afara bătăii?
Rămân urme după ce ai primit bătaie?
O altă categorie de întrebări sunt cele circumstanţiale,
care cer copilului să descrie în proprii săi termeni evenimentele
trăite sau cărora le-a fost martor, ca de exemplu:
Ce face mama ta când este foarte supărată pe tine?
Ce se întâmplă când mama merge la lucru şi rămâi acasă
cu tatăl tău?
Unele întrebări focusate pot porni de la sentimentele
copilului, ca de exemplu:
Am auzit că astăzi ţi-a fost foarte frică să te duci acasă.
Poţi să îmi spui de ce?
Discuţia deschisă despre sentimentele trăite de copil poate
ajuta depăşirea unor blocaje şi facilita destăinuirea unui abuz. De
exemplu, relevarea sentimentului de frică produsă de un tată
violent poate fi un punct de plecare extrem de important pentru un
copil care fuge în mod repetat din familie.
De-a lungul procesului de explorare va trebui să fim în
continuu atenţi la reacţiile emoţionale de fiecare moment ale co-
pilului şi să îl asigurăm că suntem alături de el. Reacţiile sale
emoţionale (de supărare, ruşine, control inadecvat al supărării,
plâns, tăcere mai îndelungată, anxietate accentuată) pot îngreuna
desfăşurarea interviului. Un gest de mângâiere sau, uneori, păs-
trarea unor momente de tăcere, precum şi răspunsuri empatice pot
să-l ajute pe copil să-şi recâştige controlul.
Explorarea va permite copilului formularea aşteptărilor
sale de la procesul terapeutic, cu scopul stabilirii unui scop comun
privind continuarea muncii cu el.
4. Insumarea celor exprimate

În vederea continuării relaţiei dintre practician şi minor şi
după terminarea interviului, însumarea nu se rezumă la tragerea
anumitor concluzii din cele auzite. Ea va însemna formularea unor
idei cu caracter sintetic, care pot servi nu numai celui care con-
duce evaluarea, dar şi copilului însuşi, pentru a-şi înţelege

propriile atitudini. Pentru practicianul care oferă ajutor copilului,
aceste reformulări sunt fragmente ale concluziilor sale, care-i
servesc la elaborarea ipotezelor sale de lucru.
Formularea ideilor rezumative şi a ipotezelor privind di-
agnosticul şi intervenţia viitoare sunt proceduri care solicită în
mare măsură capacităţile de elaborare ale practicianului.
5. Formularea unui diagnostic multidimensional

Ipotezele formulate pe baza diagnosticului medical, a
observării, a completării fişelor etc. au fost verificate pas cu pas
pe parcursul interviului, în procesul de comunicare dintre asistat şi
cel care conduce interviul, proces care se va extinde la aspecte
diferite ale vieţii copilului: relaţiile sale cu părinţii, stilul lor de
comunicare, competenţele sociale ale copilului, performanţele sale
şcolare, modalităţile de a-şi petrece timpul liber, interesele,
mulţumirile şi nemulţumirile sale. Ipotezele se vor referi, deci,
atât la problema cunoscută de noi ca fiind centrală pentru copil,
cât şi la contextul său de viaţă socială şi familială. Verificarea sau
infirmarea unor ipoteze explicative pentru comportamentul
copilului va conduce în final la un diagnostic multidimensional.
Intervievând copilul, putem să înţelegem în detalii relaţia sa cu
părinţii, prin prisma felului în care stilul parental este perceput de
copilul intervievat (şi nu numai prin prisma propriilor noastre
criterii). Informaţii despre celelalte relaţii ale copilului sunt de
asemenea importante. Considerăm un astfel de diagnostic orientat
pe mai multe dimensiuni ca fiind deosebit de util în cazurile
copiilor supuşi unor abuzuri, traume, boli cronice, tulburări de
comportament.
În cazurile de maltratare a copiilor, nici o modalitate de
evaluare nu este suficientă pentru definitivarea diagnosticului.
Datele obţinute din intervievarea copiilor vor fi raportate la
informaţiilor obţinute din alte surse de evaluare: datele
anamnestice, diagnosticul medical, analiza faptelor cunoscute,
date obţinute de alţi profesionişti.
6. Oferirea de sprijin şi negocierea continuării relaţiei

cu copilul
Elementele subiective care servesc pentru formularea unui
diagnostic multidimensional, dinamic, conduc şi la formularea
unor direcţii de intervenţie terapeutică. Orice încercări de a oferi
ajutor copilului vor rămâne ineficiente, dacă nu vor lua în consid-
erare cele exprimate de copil şi nu vor rezona cu nevoile şi aştep-
tările copilului.
În concluzie, trebuie să diferenţiem interviul aşa cum îl
propunem aici, de tehnica anchetei judiciare sau poliţieneşti prin
care se pun întrebări copilului pentru a se afla adevărul obiectiv
privind evenimentele trăite de el. În concepţia propusă aici,
obiectivul central nu este descoperirea datelor obiective privind
faptele, ci cunoaşterea experienţei copilului şi a concepţiei sale
privind evenimentele trăite, în care, desigur, trauma ocupă un loc
important. Modelul propus este mai mult un ansamblu de tehnici
de ascultare, de îndemnare şi oferire de oportunităţi copilului de a
se exprima, nu o tehnică de anchetare a copilului.
Pornind de la prezent, de la aici şi acum, practicianul care
ştie să asculte poate ajunge la datele experienţei copilului,
prezentate prin prisma a ceea ce au reprezentat pentru el acele
evenimente. Ele vor putea fundamenta ipotezele explicative ale
diagnosticului psihologic.
Avantajul modelului propus constă în funcţionarea inter-
viului astfel conceput ca un instrument terapeutic, protejând co-
pilul de ceea ce el ar putea tolera cu dificultate şi dându-i po-
sibilitatea de a progresa în ritmul său propriu. În acest fel, nu nu-
mai psihologul face progrese în înţelegerea etiologică a fe-
nomenului bolii şi a relaţiilor sale cu mediul familial şi extrafa-
milial, ci şi copilul însuşi. Ori, înţelegerea propriilor reacţii, a re-
laţiilor copil – eveniment traumatic – familie – context social este
un prim pas foarte important către terapie.
În acest mod, prin interviu, elementele subiective, senti-
mentele aduse la suprafaţă, devin instrumente ale conştiinţei, ale
raţionalităţii. Relatările privind trăirea copilului în raport cu
problema, respectiv cu trauma sa, ajung repere importante pentru
stabilirea unui diagnostic referitor la personalitatea copilului, re-

sursele sale interioare şi deficienţele sale, la punctul său de vedere
şi aşteptările sale în rezolvarea problemei, la relaţia sa cu membrii
familiei şi cu celelalte persoane importante pentru copil, la relaţia
sa cu şcoala. Astfel, cadrul de date concrete ale problemei aflate
în centrul activităţii de diagnostic medical sau juridic va fi
îmbogăţit cu datele subiectivităţii, ceea ce reprezintă de fapt
esenţa intervievării în relaţia de ajutor.
Interviul destinat pregătirii proceselor penale are, în
rezumat, următoarele etape12:
Faza I: Angajarea în interviu

1. Prezentarea numelui şi a rolului intervievatorului
2. Stabilirea şi menţinerea unei relaţii emoţionale cu presupusa
victimă a abuzului
3. Evaluarea nivelului de dezvoltare a copilului
4. Evaluarea gradului de credibilitate a copilului
5. Stabilirea regulilor interviului
Faza a II-a: Adunarea de informaţii

1. Introducerea problemelor care constituie subiectul preocupării
interviului
2. Solicitarea unor descrieri detaliate a celor trăite de copil, prin
a. descriere liberă (evită întreruperile, în cazul unor
evenimente repetate, centrează discuţia asupra unei
anume ocazii, foloseşte îndemnuri pentru a continua
firul relatării, pune întrebări pentru a continua
discuţia, apoi permite din nou copilului să descrie
evenimentele cu propriile cuvinte
b. întrebări deschise ( de tipul “spune-mi ce îţi aminteşti
despre acea după-masă, când…; reaminteşte copilului
12 Modelul Centrului pentru copii şi familie din Carolina

de Nord, elaborat de către echipa de medici, psihologi şi
asistenţi sociali condusă de Dr. Runyan (Chapel Hill,
2000)
despre regula de a răspunde cu “nu ştiu” dacă nu are

amintiri clare)
c. întrebări specifice (dar întoarce-te la întrebări
deschise şi la descrierea liberă ori apare o experienţă
nou relatată)
3. Explorarea unor ipoteze alternative abuzului
a. găsirea inconsistenţelor în răspunsuri
b. relevarea elementelor neobişnuite sau improbabile
(verifică sursele de informaţii ale copilului: “ai văzut
(simţit) tu ceea ce spui?”; uneori copiii au trăit
experienţe de abuz îşi pot confunda propriile trăiri cu
cele din propriile coşmaruri sau vise, dând relatărilor
lor aspecte ciudate)
c. găsirea altor explicaţii (evenimente minore, exagerate
de copil sau de cei din preajma lui, învinuiri false,
pentru a avea parte de anumite câştiguri de pe urma
investigaţiei şi a condamnării presupusului făptuitor,
preluarea celor susţinute de adulţi aflaţi în preajma
copilului.
Faza a III-a
1. Evaluarea siguranţei copilului
2. Răspuns la întrebările sau la îngrijorările copilului
3. Orientarea atenţiei copilului spre teme neutre (joc liber)
pentru a linişti copilul
I. Interviul destinat depistării abuzurilor sexuale
Acest tip de interviu are cerinţe speciale. Informaţiile

privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi
obţinute ca urmare a unui singur sau a mai multor interviuri. Si în
aceste cazuri stabilirea unei relaţii de încredere cu copilul este
esenţială. Adesea această încredere este şi în funcţie de timpul
consacrat de profesionist copilului, pentru a da prilejul unei
cunoaşteri reciproce. Cum am arătat, o relaţie bună, apropiată îi va
permite să înţeleagă nivelul de dezvoltare al copilului,
modalităţile sale de comunicare, stările lui emoţionale, nivelul său

de competenţă socială. În cazul copiilor mai mici, explorarea se
poate realiza printr-un joc, introdus şi acompaniat de anumite
întrebări. Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi persoana
copilului, la prietenii săi, la familia sa. Întrebările folosite la
începutul interviului sunt generale şi neutre.
Este foarte important ca, la un moment dat, pe parcursul
interviului (de preferat în prima parte, dar uneori pe parcursul sau
în urma intervievării), profesionistul să explice copilului de ce
este necesară intervievarea sa şi modul în care va fi utilizată
informaţia obţinută. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit
cu nivelul său de înţelegere. Tehnicile folosite pe parcursul
interviului vor fi variate şi vor fi completate cu metode neverbale,
ca jocul cu păpuşi şi desene anatomice, continuarea unor poveşti,
jocul cu plastilina etc.
Tipurile de întrebări folosite în explorarea abuzului sexual :

• întrebări generale
• întrebări centrate
• întrebări cu alegere multiplă
• întrebări da-nu (închise)
• întrebări sugestive ("leading")
Intrebările generale se folosesc adesea ca întrebări

introductive, având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor
copilului. De exemplu, putem începe prin a întreba "poţi să-mi
spui de ce stăm de vorbă astăzi?", sau "ţi-a spus cineva de ce ai
venit azi la mine să discutăm?". Cei la care rezistenţa este mai
mare, în general cei aflaţi la vârsta pubertăţii, au tendinţa să spună
că nu cunosc motivul interviului, chiar dacă ei au fost în prealabil
pregătiţi de adultul care însoţeşte copilul. Copiii mai mici s-ar
putea să recunoască motivul şi să răspundă cu exprimări vagi ("să
spun de lucrurile rele", sau "să spun ce a făcut tata cu mine"). Mai
mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări mai bine
direcţionate pentru ca răspunsurile care privesc experienţa lor de
abuz să fie mai clare.
Intrebările centrate sunt considerate a fi cele mai

potrivite în cazurile în care se presupune existenţa unui abuz
comis asupra copilului. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra
informaţiilor relevante prin: (1) întrebări orientate asupra
persoanelor din jurul copilului (în special asupra presupusului
abuzator); (2) întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului;
(3) întrebări orientate asupra părţilor corpului copilului.
Ca exemple de întrebări din prima categorie
exemplificăm: "unde locuieşte prietenul mamei tale?", "ce fel de
lucruri face el în familie?", "sunt lucruri pe care le face în special
cu tine?", "sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?", "Face el
vreodată ceva ce ţie nu-ţi place?"
Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca "există
secrete în familia voastră?", "se joacă el în vreun fel special cu
tine?", "ce face mama în timp ce vă jucaţi?", "ce se întâmplă când
eşti numai cu tata acasă?", "ce se întâmplă când intră tata în baie,
când tu te speli?".
În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba
copilul cum denumeşte el diferitele părţi ale propriului corp, iar
apoi se pot formula întrebările centrate: "ai văzut tu vreodată cum
arată ...(denumirea dată de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce
făcea cu el?", "s-a întâmplat vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă
denumire data de copil propriilor organe genitale)?", "te-a durut
vreodată?", "te-a atins vreodată acolo cineva?", "altcineva te-a
mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe cineva, atunci se încearcă
localizarea întâmplării (când, unde...).
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină
informaţii atunci când ele nu sunt obţinute prin întrebările
centrate. Ele trebuie astfel construite, încât să includă răspunsul
corect. După afirmaţia copilului că un alt copil a văzut ce se
întâmplă, dar nu spune cine, putem să-l întrebăm: "face parte
dintre prietenii tăi sau e altcineva?". Se recomandă folosirea
acestui tip de întrebări pentru a se afla despre circumstanţele
abuzului şi nu despre abuzul însuşi (de exemplu: "Ţii minte dacă
erai în pijama sau în hainele obişnuite?"). Se vor ocoli întrebările
cu alegere multiplă prin care se cere copilului să aleagă dintr-un
număr limitat de răspunsuri posibile, care pot să nu acopere

realitatea: "cel care ţi-a făcut rău a fost tata, bunicul sau fratele
mai mare?". Astfel de întrebări pot induce în eroare atât copilul,
cât şi evaluatorul.
Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu
destul de rar, numai atunci când întrebările cu un caracter mai
deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare, dar practicianul
continuă să creadă că minorul a fost abuzat. Îndoielile legate de
întrebările da-nu se datorează tendinţei caracteristice acestor tipuri
de întrebări de a incita la răspunsuri social dezirabile. Spre
deosebire de întrebările de tip da-nu, cele centrate identifică atât
abuzatorul, cât şi comportamentul incriminat (sexual) al acestuia
(de exemplu, "tatăl tău vitreg te-a făcut să sângerezi la...?).
Întrebările sugestive sunt cele care conduc copilului către
un anumit răspuns, deci răspunsurile sunt, de fapt, cuprinse în
întrebare şi forţează intervievatul să clarifice situaţia. Ele nu sunt
recomandate pentru investigarea abuzului la copii, dar se pun
adesea pe parcursul rechizitoriului judiciar, pentru a determina
martorii să dea răspunsuri precise în instanţă. (De ex.: "tatăl tău
te-a obligat să te dezbraci, nu-i aşa?").
Considerăm seria următoare de întrebări ca fiind ilustra-
tivă pentru a înţelege strategia recomandată aici în utilizarea dif-
eritelor tipuri de întrebări :
Cel care conduce interviul întreabă copilul despre locul
unde se afla mama în momentul întâmplării care a dus la
accidentarea copilului (întrebare centrată), dar copilul nu
răspunde.
Se pune întrebarea dacă mama era prezentă sau nu (între-
bare închisă). Copilul răspunde că mama era prezentă; se pune
întrebarea "ce făcea atunci mama?" (întrebare centrată).
Copilul răspunde că mama făcea ce îi spunea tata; copilul
e întrebat ce anume făcea mama (întrebare centrată).
Copilul spune că îi este greu să spună; practicianul între-
abă dacă mama a pus cu acea ocazie şi ea mâna pe copil, sau nu
(întrebare da-nu); copilul dă din cap afirmativ.
Copilul e întrebat "Unde a pus mama mâna ?" (întrebare

centrată). Seria interogaţiilor va continua cu alternarea diferitelor
tipuri de întrebări.
Se recomandă ca în cadrul interviul clinic privind situaţia
de maltratare să oferi copilului posibilitatea de a se simţi stăpân pe
situaţie şi să îi explici că nu este obligat să răspundă la întrebările
care îi sunt adresate dacă ele nu au sens pentru copil sau dacă nu
ştie ce să răspundă (poate să aleagă răspunsul “nu ştiu”). Astfel se
poate evita ca un copil să dea informaţii eronate despre
reprezentări sau noţiuni neclare pentru el sau care s-a şters din
memoria lui. In cazurile în care un copil dă informaţii privind
situaţia de maltratare, este util ca evaluatorul să verifice modul în
care copilul înţelege acea informaţie, care poate diferi substanţial
de înţelegerea adultului.
Pe parcursul evaluării nu avem voie să uităm că o serie de
întrebări, ca cea prezentată mai sus, este resimţită de către copil ca
fiind traumatică, dat fiind că trebuie să vorbească despre
evenimente dureroase sau ruşinoase din viaţa lui, în care pot fi
implicate persoane faţă de care copilul are sentimente
ambivalente, de furie, dar – într-un grad mai mare sau mai mic –
şi de ataşament. De aceea copilul trebuie asigurat permanent că i
se va acorda sprijin, că va fi asistat în continuare, că el merită să
fie iubit şi că abuzul sexual nu a fost din vina lui.
Recomandări pentru evaluatorii cazurilor de abuz comise asupra

copiilor13
• Dacă un copil îţi spune că a fost supus relelor
tratamente, cercetează situaţia lui; chiar dacă cele
relatate par incredibile, nu renunţa la investigarea
cazului.
• Dacă un copil îţi spune că abuzul a avut loc mai
demult, să nu crezi că a încetat.
13 H., Vanderbilt, 1992, Feb., Incest, a chilling report, Lear's Pub. (Material
preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New
York, 1997)
• Dacă un copil va spune că îl doare partea de jos, sau la

spate sau în alte părţi intime, sau dacă este deosebit de
tăcut sau de agresiv, pune întrebări; nu te înfuria, nu-ţi
arăta nervozitatea, indignarea şi alarmarea în faţa
copilului; pune întrebări şi ascultă; întreabă ce îl doare,
cum s-a întâmplat, ce înţelege prin ceea ce spune şi
cere să-ţi arate despre ce părţi ale corpului şi despre ce
fel de gesturi vorbeşte; nu uita că vocabularul unui
copil este limitat.
• Nu încerca să aluneci peste subiectul abuzului şi al
traumei.
• Nu spune că nu e important; dă ajutor copilului.
• Nu dezbrăca, nu spăla copilul dacă nu e absolut
necesar.
• Dacă bănuieşti un abuz recent, păstrează hainele
copilului ca probe penale.
• Însoţeşte copilul la un cabinet medical (respectiv
medico-legal), pentru examinare.
• Raportează cazul la poliţie sau cheamă poliţia şi
autoritatea tutelară.
• Îngrijeşte-te ca minorul să poată urma în viitor o formă
de terapie.
Centrul pentru copil şi familie din Carolina de Nord14
foloseşte criterii diagnostice clare pentru a confirma sau a infirma
comiterea unor abuzuri sexuale, respectiv pentru a menţine sau a
considera neclară suspiciunea unor acte abuzive, după cum
urmează:
Un interviu cu un copil confirmă comiterea unor abuzuri
sexuale de către o persoană dacă el oferă o destăinuire clară
privind experienţa de abuz sexual, comis de un anume făptuitor, în
care sunt prezente unele sau mai multe dintre următoarele
condiţii:
14Echipa de medici, psihologi şi asistenţi sociali condusă

de Dr. Runyan (Chapel Hill, 2000) a avut bunăvoinţa să ne
pună acest material la dispoziţie.
• consistenţă în descrierea faptelor de bază care

circumscriu destăinuirea privind abuzul;
• copilul a mai făcut o descriere validă a abuzului în
prealabil, eventual în faţa unei alte persoane;
• destăinuirea a fost făcută de copil fără ca el să fie
îndelung îndemnat (aceasta nu înseamnă că un copil
nu trebuie ajutat, respectiv încurajat să facă o
destăinuire);
• in urma interviului rezultă detalii semnificative ale
relelor tratamente aplicate;
• emoţiile, afectele copilului se potrivesc celor
cunoscute ca fiind consecinţe ale maltratării copilului;
• comportamentul copilului în timpul interviului este în
concordanţă cu modul de comportare al unui copil
care a suferit abuzuri (se poate observa regresie,
evitare, hiperactivitate situaţională, sexualizare
necorespunzătoare vârstei etc.);
• cunoştinţele copilului în sfera sexuală depăşesc nivelul
vârstei şi nu corespund descrierii date de părinţi
privind expunerii copilului la materiale de tip sexual;
• descrierea unor activităţi de tip sexual în mod
idiosincretic de către copil (“un monstru roşu în gura
mea”, “un băţ din care venea un fel de lapte”);
• anamneza relevă manifestări de comportament care
indică sindromul stresului posttraumatic (coşmaruri,
insomnie, tulburări psihosomatice etc.);
• copiilor li se acordă credit dacă descriu detaliat
modul în care au fost implicaţi în activităţi sexuale de
genul filmelor sau altor materiale pornografice,
pozării de tip sexual, contactului sau altor forme de
activităţi sexuale.
Un interviu cu un copil ridică sau menţine suspiciunea

comiterii unui abuz sexual de către o persoană dacă:
• el conţine date aparent valide privind abuzul, dar
copilul nu este capabil sau nu doreşte să dezvăluie
identitatea făptuitorului, sau dacă el numeşte un

făptuitor improbabil sau inexistent;
• copilul relatează despre un abuz comis de un anumit
făptuitor, dar relatarea sa nu este clară, nici
consistentă şi este lipsită de detalii;
• copilul a făcut deja o destăinuire, aparent validă,
privind comiterea unui abuz sexual unei persoane din
anturajul său (de exemplu unui părinte), dar aceea
persoană nu pare a fi dornică să ceară condamnarea
făptuitorului;
• copilul a făcut o destăinuire unui profesionist privind
abuzul sexual suferit, dar pe urmă şi-a retras
mărturia, ca urmare a neîncrederii manifestate de
către familia sa sau în urma contactului cu
făptuitorul;
• un alt copil prezintă în mod clar ca a fost martor la
comiterea unui abuz sexual asupra unei victime,
existând şi date suplimentare care confirmă mărturia
acestuia;
• copilul are în antecedente destăinuiri mai mult sau
mai puţin consistente privind abuzul sexual.
Diagnosticul este necunoscut în următoarele situaţii:

• diagnosticul este incomplet dacă nu s-au obţinut
suficiente informaţii pentru a confirma sau pentru a
suspecta abuzul sexual, dat fiind că nu s-au putut
respecta orarul interviurilor;
• diagnosticul este neconcluziv, dacă ipoteza unui abuz
sexual nu s-a putut infirma total, dar nici nu s-au putut
aduna date suficiente care să justifice suspiciunea de
abuz; în astfel de cazuri este nevoie de culegerea unor
date suplimentare.
Suspiciunea de abuz sexual este înlăturată dacă:

• examinarea reuşeşte să ofere alte explicaţii raţionale
decât comiterea unui abuz pentru faptele şi motivele
care au determinat investigaţia (de exemplu interviul

şi examinarea medicală converg în direcţia unei
vătămări accidentale);
• examinările medicale, interviul şi celelalte date
obţinute oferă informaţii care nu dau motive serioase
pentru menţinerea unor suspiciuni, iar faptele
consemnate nu sunt convergente cu cele specifice unor
abuzuri asupra copiilor.
Modalităţi de evaluare a familiei
Factorii familiali care influenţează situaţia copiilor sunt

greu de surprins în primul rând datorită întrepătrunderii lor. De
aceea studiul lor poate fi uşurat prin folosirea unor tehnici speci-
fice terapiei familiale.
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe
interviul sistematic cu membrii familiei şi tinde în primul rând la
depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce la vătă-
marea copilului, iar în al doilea rând – ceea ce este tot atât de im-
portant – la evaluarea resurselor energetice, emoţionale, de suport
intern sau extern ale familiei.
Cadrul de evaluare a familiei (după Gomori, 1994 şi

modelul McMaster prezentat de Epstein et al, 1978)
Modelul se bazează pe un punct de vedere sistemic şi este
preocupat de modul în care familia funcţionează în prezent,
raportat la evoluţia anterioară a familiei. Competenţele familiei
sunt evaluate în următoarele cinci teritorii:
I. Realizarea sarcinilor, rezolvarea problemelor

• Sarcina de bază: asigurarea hranei, asigurarea
locuinţei, protejarea de pericole fizice, educaţia;
• Sarcini de dezvoltare: asociate cu creşterea copiilor şi
schimbările în compoziţia sau situaţia familiei.
Membrii familiei trebuie să se adapteze la schimbările
intervenite în relaţiile de dependenţă-independenţă în
urma naşterii copiilor, plecarea lor la şcoală, păşirea în

adolescenţă, părăsirea căminului;
• Sarcini legate de o situaţie de criză, de exemplu în
cazul bolii, al morţii, sau al emigrării dintr-o ţară în
alta, etc.
Dacă apar probleme legate de rezolvarea sarcinilor, se vor
avea în vedere următoarele etape de rezolvare a acestora:
a) identificarea problemei;
b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în
cunoştinţă de ea, fie ei din interiorul sau din afara
familiei;
c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni
alternative;
d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
e) acţiunea;
f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei
desfăşurare;
g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în
familie ca urmare a succesului sau a eşecului.
II. Comunicarea
În acest model, comunicarea se referă în principal la pla-
nul verbal, fără însă a se ignora comunicarea non-verbală. Se vor
lua în considerare următoarele:
• Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt
dificultăţi în transmiterea informaţiei? Se transmit
mesajele complet?
• Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia
ambiguă, se dau mesaje contradictorii? Se contrazic
mesajele verbale şi non-verbale?
• Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este
spus direct persoanei căreia i se adresează sau este
transmis prin intermediul alteia?
III. Rolurile
Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la

funcţionarea acesteia. Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigu-
rarea hranei şi a celorlalte resurse materiale de viaţă, oferirea de
suport moral şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sex-
uale ale partenerilor maritali.
Se vor evalua:
• Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care
prin ele sunt satisfăcute nevoile familiei ca întreg;
• Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care
membrii familiei sunt traşi la răspundere pentru
îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor lor;
• Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale
(cine e "cel deştept"; cine e "cel care intră totdeauna în
bucluc");
• Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se
atribuie?
IV. Exprimarea afectivităţii şi implicarea

• Exprimarea sentimentelor între membrii familiei,
măsura în care acestea sunt calitativ şi cantitativ
adecvate (luând în considerare specificul cultural). Se
pot utiliza cele cinci modalităţi de comunicare a
sentimentelor, indicate de V. Satir (1988):
a) Cel care face compromisuri, fiind de acord cu
ce spune o persoană, indiferent de situaţia
dată;
b) Cel care învinovăţeşte, critică şi se postează
într-un statut de superioritate;
c) Cel care raţionează, calculează şi răspunde la
nivelul cognitiv, negând relevanţa
sentimentelor;
d) Cel care distrage atenţia de la probleme, ignoră
conţinutul de sentimente prin raportarea la
lucruri irelevante;
e) Cel care împarte dreptate cu privire la
sentimentele şi cuvintele privind problema
dată şi ale cărui sentimente şi comunicare

neverbală sunt consistente.
• Implicarea emoţională dovedită de membrii familiei
pentru nevoile, interesele şi activităţile fiecăruia.
Există o varietate de nivele care pot exprima
implicarea emoţională şi anume:
a) lipsa de implicare;
b) implicarea lipsită de sentimente;
c) implicarea narcistică care satisface nevoia
individului de autoapreciere;
d) implicarea empatică, bazată pe înţelegerea
realistă a nevoilor din familie;
e) supraimplicarea;
f) implicarea simbiotică.
V. Controlul comportamentului
Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli,
unele explicite, altele implicite. Multe dintre regulile urmate în
interacţiunile familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil că în
lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme
în funcţionarea familiei. Trebuie să existe, de asemenea, modali-
tăţi de a se controla respectarea regulilor – reguli privind regulile
– care verifică modul în care membrii respectă standardele de
comportament specifice familiei lor. Modelul McMaster prezintă
patru stiluri de control comportamental:
a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;
b) stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a
regulilor;
c) stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera
latitudine a membrilor familiei;
d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil,
schimbând-se adesea stilurile de la cel rigid la cel
"laisser-faire" (şi invers), nimeni din familie neştiind la
ce să se aştepte.
In intervievarea părinţilor, evaluarea detaliată va avea ca

unul din principalele ei obiective cunoaşterea complexităţii
situaţiei familiale, din perspectiva adulţilor aflaţi în familie. După
Department of Health, 1988, întrebările adresate părinţilor se vor
referi la:
• atitudinea părinţilor – respectiv a persoanelor
care înlocuiesc părinţii – faţă de copil, concretizată
în: analiza obiceiurilor zilnice actuale; atitudinea
pre- şi postnatală; aprecierea dezvoltării timpurii a
copilului; perceperea nivelului dezvoltării emoţionale
şi intelectuale a copilului şi a problemelor sale,
relaţionarea faţă de copil şi modalităţile folosite de
părinte /persoană de îngrijire pentru a regla
comportamentul copilului;
• compoziţia familiei şi situaţia sa juridică;
• profilul individual al părinţilor/persoanelor de
îngrijire, concretizat în: istoria relaţiilor cu proprii
lor părinţi; evoluţia lor şcolară; datele anamnezice
privind sănătatea lor fizică şi psihică; eventuala
comitere de către părinţi de acte violente sau
delictuale şi existenţa de menţiuni privind investigaţii
sau condamnări penale anterioare; cariera lor
profesională; problemele lor actuale de viaţă
(eventualele situaţii conflictuale, frustrări, decepţii,
dependenţa faţă de alcool sau droguri);
• relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de
îngrijire (calitatea şi durata lor);
• interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se
stabilesc între părinţi şi bunici, cele dintre părinţi şi
copii, alianţele dintre membrii familiei, legăturile cu
alţi membrii ai familiei);
• reţeaua socială de suport a familiei în care creşte
copilul;
• elementele privind situaţia materială a familiei;
• condiţiile de locuit şi atitudinea părinţilor faţă de
acestea.
Răspunsurile părinţilor indică comiterea de rele

tratamente dacă – în diferite ocazii – ei descriu circumstanţele
vătămării copilului în mod deosebit; dacă ei schimbă adesea
medicii care tratează copiii; dacă sunt refractari în a da informaţii
privind starea de sănătate sau cea psihică a copiilor lor; dacă
solicită ajutor medical cu întârziere sau refuză examinarea
medicală sau evaluarea copilului; dacă sunt tensionaţi pe parcursul
interviului (nu doar la începutul lui).
Completarea de chestionare şi teste
În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi

materiale standardizate, care ne ajută să confirmăm un diagnostic
privind relele tratamente îndreptate împotriva copilului. Ele
trebuie însă folosite cu mult discernământ, pe baza unui consult
prealabil cu specialiştii din echipa de evaluare. Dacă rezultatele
lor ridică orice fel de probleme de interpretare, profesionistul care
a utilizat aceste probe trebuie din nou să recurgă la ajutorul
echipei de specialişti pentru a putea să compare diferitele date
obţinute. Hodges (1992) consideră că metodele de evaluare de
tipul testelor şi al chestionarelor, bazate de fapt pe autoevaluarea
subiecţilor implicaţi, sunt adecvate doar în scop orientativ, dar nu
sunt suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe cum ar fi cele
care privesc gravitatea unui abuz sau a consecinţelor unei traume.
Informaţiile astfel obţinute prin teste şi chestionare trebuie inte-
grate în diagnosticul multidimensional şi raportate în primul rând
la ceea ce a exprimat copilul despre experienţele sale.
Un chestionar folosit pe scară largă pentru evaluarea
devierilor de comportament ale copiilor este “Inventarul
comportamentului copilului” (Child behavior checklist),
completat de aparţinători sau persoane care îngrijesc copilul. El
este menit să pună în evidenţă o gamă largă de simptome
psihosomatice ale unui copil, fără însă să poată pune diagnosticul
de abuz sau de sindrom post-traumatic.
De exemplu, pentru copii între 4 şi 18 ani, adultul poate fi

întrebat dacă şi cât de des a remarcat comportamente ca cele de
mai jos :
• îşi distruge propriile lucruri
• este confuz, pare că se simte în ceaţă
• visează cu ochii deschişi, îşi pierde firul
gândurilor
O altă variantă a fost elaborată pentru a fi completată prin
autoevaluare de către copilul însuşi (pentru cei cu vârsta cuprinsă
între 11 şi 18 ani), care conţine itemi ca, de exemplu:
• simt că trebuie să fiu perfect
• visez mult cu ochii deschişi
• mă simt fără valoare şi inferior
Unul din chestionarele utilizate pentru raportarea
comportamentului sexual al copilului la normele de vârstă este
cel cunoscut sub numele de Inventar al comportamentului sexual
al copilului (Child sexual behavior inventory – CSBI), elaborat de
W. Friedrich (1995). Acesta se adresează părinţilor sau altor
persoane care îngrijesc copilul în mod regulat şi pune întrebări
despre elementele de ordin sexual ale comportamentului acestuia.
Sarcina celui care dă informaţiile este cea de a marca frecvenţa
comportamentelor observate la copil în ultimele şase luni. El
cuprinde 38 de întrebări, dintre care exemplificăm:
• Stă prea aproape de oameni
• Se masturbează cu mâna
• Cere altora să întreţină raport sexual cu ea (el)
• Işi plasează gura pe organele sexuale ale unui alt
copil sau adult
• Ii dezbracă pe adulţi împotriva voinţei acestora
• Ii forţează pe ceilalţi copii să participe la acte de
tip sexual
Pentru detectarea copiilor care prezintă sindromul stresului
post-traumatic, J. Briere a elaborat Inventarul de simptome
indicatoare ale traumei la copii – Trauma symptom checklist for
children – TSCC), care cuprinde şase scale clinice: anxietatea,
depresia, furia, stresul post-traumatic, simptome de disociere şi

sexuale (după catalogul american de teste psihologice PAR, 2000,
vol.25, 2, p.48). Datele psihometrice indică o bună consistenţa
internă a chestionarului (coeficientul alpha între 0,77 şi 0,89) şi o
bună validitate predictivă în loturile normative şi clinice.
Un alt instrument util recomandat prin catalogul american
de teste psihologice conceput în mod special pentru evaluarea
abuzului comis împotriva copilului, este Inventarul de simptome
indicatoare ale abuzului al lui J. Petty (Checklist for child abuse
evaluation – CCAE), prezentat de PAR (2000, vol. 25, 2, p. 95). El
cuprinde o listă bogată de simptome care pot fi folosite de
profesionişti pentru întocmirea raportului clinic privind
simptomatologia prezentată de copil.
O categorie importantă de instrumente sunt cele care
vizează relaţia copil-părinte. Din această categorie face parte
Coeficientul atitudinilor parentale a lui W.W. Hudson (1992)
instrument elaborat pentru măsurarea extinderii, a severităţii şi a
intensităţii problemelor din relaţia părinte copil. Chestionarul are
o bună consistenţă interioară, coeficientul alpha de reliabilitate
fiind de 0,97 şi o bună validitate de construcţie, diferenţiind în
mod semnificativ între grupele de părinţi care recunosc sau sunt
raportaţi de profesionişti pentru existenţa unor probleme în
relaţiile lor cu proprii copii, în raport cu cei la care nu există astfel
de probleme. exemplu:
• îmi displace propriul meu copil
• copilul meu este bine-crescut
• mi-e greu să îmi controlez propriul copil
• îmi pare rău că am acest copil
• copilul meu este iritant
• copilul meu este o adevărată bucurie pentru mine
• mi-e ruşine de copilul meu
Acest chestionar oferă informaţii despre capacitatea
părinţilor de a oferi sprijin copiilor lor, satisfacţiile pe care le au în
calitate de părinte, stilul lor de a comunica şi modul în care
stabilesc regulile, gradul de autonomie pe care îl permit copiilor,
rolul lor în familie.
În scopul măsurării reacţiilor emoţionale manifestate de

părinţi faţă de comportamentul copilului lor, M. M. Linehan a
elaborat Testul afectului parental (1983). Acesta măsoară reacţiile
de supărare şi de plăcere în relaţiile părinţi-copii, considerate ca
fiind semnificative din punctul de vedere al apariţiei şi al
consolidării comportamentelor punitive, respectiv abuzive. Testul
se poate aplica părinţilor care au cel puţin un copil, cu vârsta
cuprinsă între 2 şi 11 ani. El are o foarte bună reliabilitate (0,92
pentru scara de supărare şi 0,96 pentru scara de plăcere) şi o bună
validitate concurentă. În chestionar sunt descrise 40 de
comportamente specifice copiilor, iar părintele are sarcina de a-şi
evalua propria sa reacţie emoţională pe o scară de la 1 la 7, în
situaţia în care un anume copil de-al său s-ar fi comportat în acel
fel. Spre exemplu:
Dacă copilul meu nu mă ascultă, atunci eu:
m-aş simţi fericit _ _ _ _ _ _ _ supărat
m-aş simţi rău_ _ _ _ _ _ _bine
mi-ar veni să îl bat _ _ _ _ _ _ _să îl sărut
aş vrea să strig _ _ _ _ _ _ _ să îl laud
aş fi tensionat_ _ _ _ _ _ _aş fi relaxat
aş trimite copilul în camera lui _ _ _ aş rămâne alături de copil
Pentru evaluarea riscului de rele tratamente aplicate

copiilor de către proprii părinţi, în contextul stresului parental R.
Abidin a elaborat scara Coeficientului de stres parental (Parenting
Sress Index – PSI). El serveşte la identificarea timpurie a
disfuncţionalităţilor atitudinilor parentale şi poate servi elaborării
unor programe preventive de reducere a stresului şi a riscului de
abuz împotriva copilului (PAR, 2000, vol. 25, 2, p. 116).
Acelaşi catalog (PAR, 2000, p. 97) recomandă aplicarea
Inventarului riscului de violenţă sexuală (Sexual Violence Risk-
20, SVR-20) şi a Inventarului de evaluare a riscului (Assessing
Risc for Violence – HCR-20). Ele au fost elaborate iniţial pentru
investigaţiile asociate domeniului juridic, dar – prin evaluarea
experienţelor anterioare de acte violente, a simptomelor clinice
prezente şi a capacităţii de autocontrol – ele pot fi utile şi în
evaluarea seriozităţii alegaţiilor şi a potenţialului de abuz

împotriva copiilor.
Majoritatea testelor psihologice nu constituie, însă,
instrumente adecvate de evaluare a persoanelor care au suferit rele
tratamente şi prezintă sindromul de stres post-traumatic sau
simptome disociative, iar uneori sunt chiar derutante (Carlson,
1997). Există, totuşi, probe psihologice relevante pentru
măsurarea impactului relelor tratamente asupra personalităţii
individului. Una din dificultăţile utilizării scărilor de personalitate,
care poate duce la confuzii diagnostice, este dificultatea de a
diferenţia între PTSD şi nivelul ridicat de anxietate. Majoritatea
scărilor de personalitate au doar scări de anxietate, ceea ce poate
conduce la considerarea simptomelor unei persoane în cadrul
tabloului anxios, fără specificarea reactivităţii simptomelor. După
Carlson, scara F a MMPI are adesea valori crescute la cei cu
PTSD sau cu simptome disociative, dar iniţial ea a fost creată
pentru a demonstra nepăsarea sau prefăcătoria. Utilizarea acestei
scări poate sugera că persoana în cauză îşi exagerează
simptomele, când răspunde pozitiv la întrebări ca: “am coşmaruri
în fiecare noapte” sau “cred că păcatele mele nu pot fi iertate”.
Opinia autorului este că aceste recunoscute teste de personalitate
nu sunt adecvate pentru evaluarea PTSD pentru că ele nu
evaluează componentele sale esenţiale. Incă nu s-a reuşit
selectarea unui set de întrebări care pot fi ataşate testelor globale
de personalitate pentru a diferenţia diagnosticul celor care suferă
de astfel de simptome de al celor cu alte tipuri de tulburări de
personalitate, fără o cunoaştere prealabilă a experienţelor
traumatice trăite de persoana respectivă. Tocmai acestei dificultăţi
de diagnostic i se datorează o parte din subraportarea frecvenţei
PTSD.
Alte metode de evaluare
a. Desenul este un mijloc proiectiv neverbal, utilizat

adesea pentru diagnosticul copiilor care au suferit traume. El
poate oferi date importante privind viaţa psihică interioară a
copiilor care au dificultăţi în exprimarea directă a experienţelor

lor. Atât desenul liber, cât şi cel tematic pot servi profesionistului
pregătit să înţeleagă sensul imaginilor grafice ca mijloc privilegiat
de cunoaştere a copiilor (Davido, 1998). Copiii de diferite vârste
recurg la desene ca la un cadru de proiecţie a experienţelor şi a
sentimentelor lor, deoarece prin ele copilul poate “povesti” fără
cuvinte, fără reguli, într-un mod în care el nu se simte controlat de
către adulţi. Mijloacele care îi stau la dispoziţie copilului sunt
intensitatea şi armonia culorilor, mărimea reprezentărilor, liniile
discontinue sau cele frânte, omisiunile, apăsarea creionului,
poziţia diferitelor fragmente în spaţiu. Aceste elemente pot
dobândi o valoare simbolică, a căror semnificaţie poate fi
detectată dacă cerem copilului să desluşească pentru noi
reprezentările grafice şi să le folosească ca punct de plecare a unei
povestiri.
Când un copil desenează, nu trebuie intervenit, dar i se
pot urmări reacţiile. El vorbeşte adesea în timpul desenului, dar
întrebările îi vor fi adresate numai după terminarea lui. Pornind de
la principiul că personajele şi obiectele reprezentate de copil nu îi
sunt indiferente, prin discuţii ulterioare desenării se va încerca
stabilirea sentimentelor sale: ataşamentul, interesul, frica,
dispreţul, furia, neliniştea. Davido (1998, p. 282) propune
folosirea unei serii de desene pentru depistarea traumelor copiilor:
1) desenul pe care copilul şi-l aminteşte că îl desena când era mai
mic; 2) desenul mâinilor (aşezate în poziţia şi în numărul dorit de
copil); 3) desenul mâinii care deranjează şi 4) desenul liber.
Copilul are libertatea de a-şi elabora propriile desene cu ajutorul
creioanelor colorate şi a unui creion negru, fără liniar şi radieră.
Cu ajutorul acestei tehnici, autoarea relevă abuzul sexual:
“K. era o fetiţă de 9 ani, care, chiar dacă nu a
rămas repetentă, este o elevă slab pregătită. În desenul
din copilărie apare un omuleţ enorm, cu păr lung şi
blond, având în burtă un mic omuleţ identic, cu păr
albastru. Ochii celor doi omuleţi sunt diferiţi. Gura este
în mod special agresivă, ca şi cum ar fi închisă de doi
colţi. Desenul mâinilor înfăţişează două mâini destul de
asemănătoare. La fiecare mână un deget este depărtat,

aproape în unghi drept. Desenul mâinii care jenează
înfăţişează o mână de dimensiune mare. Desenul liber
înfăţişează o domniţă surâzătoare, fără braţe şi fără
culoare, într-o mare fortăreaţă înconjurată de flori
răzleţe, fluturi şi nori şi luminată de culori vii.
In legătură cu desenul ei din copilărie, K spune
că avea 3-4 ani când desena acest monstru: ‘el mă enerva
când mă sculam să mă duc la toaletă, îi vedeam umbra.
Era mare, avea un bebeluş în burtă’. În legătură cu
desenul mâinilor, K adaugă: ‘uneori ele mă pălmuiau…
Ele aparţineau monstrului… Ele tremurau, ţineau un
pistol şi monstrul zicea: nu mai inventa poveşti…Tatăl
meu are un pistol dar nu îl foloseşte niciodată’.
Pornind de la descrierea desenelor,…, K
destăinuie că tatăl ei ‘o învaţă să facă bebeluşi’.
Imaginea mamei nu apare concret în desenul evocator al
trecutului, doar spusele ei (sunt invocate): ‘nu mai
inventa poveşti’. Personajul fără braţe din desenul liber
este de astă dată mama, care doar priveşte scena, dar
fetiţa nu aşteaptă să i se întindă o mână de ajutor”.
Experienţa de victimă a copilului poate fi decodată dintr-o

mai largă gamă de desene tematice decât cele relatate mai sus.
Coulborn Faller (1993) mai descrie: desenarea propriei persoane
(din care se pot desprinde eventualele complexe de inferioritate
ale copilului şi eventuala ascundere a unor părţi ale corpului),
desenarea unei persoane (a aceleia despre care bănuim că ar fi
comis abuzul), desenarea familiei (din aşezarea în pagină a
personajelor se pot desprinde relaţiile, tensiunile, conflictele şi
alianţele membrilor familiei). In 1994, V. Van Hutton (după PAR,
2000, vol. 25, 2, p.74) a descris un sistem cantitativ de evaluare a
abuzului exprimat prin Desenul omului şi desenul Casei-
Copacului-Omului. Acesta are patru axe şi anume: interesul faţă
de conceptele cu înţeles de ordin sexual; agresiunea şi ostilitatea;
retragerea şi accesibilitatea scăzută; gradul crescut de alertă la

primejdie şi lipsa de încredere.
Evaluarea prin desen mai poate recurge la următoarele
teme date copiilor: invitarea copilului să reprezinte gândurile
ascunse ale persoanelor în interiorul unor baloane de săpun;
desenarea locuinţelor reale sau posibile pentru copil, pentru a
evalua care este căminul preferat de el (dintre mai multe cămine
posibile); desenarea celui mai rău lucru care i s-a întâmplat sau
reprezentarea prin simboluri a relelor sale experienţe, precum şi
reprezentarea îngrijorărilor şi a fricilor sale prin desen;
reprezentarea a ceea ce este plăcut copilului, respectiv ceea îi
este neplăcut la părinţii lui (folosiţi foi separate pentru părinţi,
respectiv pentru aspectele pozitive şi cele negative).
Dacă făptuitorul relelor tratamente a fost deja identificat,
copilului i se poate cere să deseneze circumstanţele în care a fost
comisă fapta (desenul locului în care a avut loc abuzul, al
instrumentele folosite şi al faptelor petrecute)
O variantă aparte a desenului utilizat ca mijloc diagnostic

în cazuri de maltratare este cel al desenelor anatomice. Din acest,
grup face parte “examinarea atingerilor”, metodă propusă de
Hewitt (1999). Autoarea menţionată a elaborat un set de materiale
de tip creion-hârtie, care abordează cu un copil problematica
abuzului prin modalitatea desenului şi a scrisului, considerată mai
puţin intensă emoţional ca interviul direct. Este o metodă care
vizează evaluarea tuturor formelor de abuz, respectiv a celui
emoţional, fizic şi sexual.
Examinarea propusă are loc în mai multe etape, dintre
care prima serveşte la familiarizarea copilului cu evaluatorul şi cu
modalitatea specifică în care îşi va putea el exprima propriile stări
emoţionale, precum la cunoaşterea modului de reacţie emoţională
a copilului. Se va folosi o coală obişnuită de hârtie albă, pe care,
după ce va fi împărţită în 4 părţi egale, evaluatorul va desena
patru feţe umane schematice, cu expresii care să indice fericire,
supărare, furie şi frică. Apoi evaluatorul va indica fiecare dintre
aceste chipuri şi va cere copilului să denumească sentimentul pe
care îl recunoaşte, care va fi notat dedesubtul chipului. In

următoarea fază, copilul este întrebat care dintre expresiile feţei
este mai frecventă la el şi ce fapte îl determină pe el să arate
fiecare dintre cele patru expresii faciale. Răspunsurile copilului
vor fi notate alături de chipul descris.
In a doua fază, care se axează pe relevarea experienţelor
copilului cu atingerile din partea altora, se va divide o nouă coală
albă de hârtie în şase părţi, în care se vor trece, rând pe rând,
figuri umane schematic desenate (în care membrele şi trunchiul
sunt reprezentate prin beţigaşe) şi se va omite gura. Ele vor
reprezenta copilul însuşi – şi de aceea se vor desena elemente
specifice pentru acesta: părul scurt, lung, cu bucle sau eventual cu
codiţe, cercei sau altele. Copilului i se va explica că scopul acestor
desene este să discute despre diferite tipuri de atingeri, unele
plăcute altele neplăcute pentru el. Se va începe prin a discuta
despre gestul îmbrăţişării, copilul fiind întrebat dacă a fost
vreodată îmbrăţişat şi cum i-a plăcut acest gest. Răspunsul său se
va nota pe partea stângă a figurii, după care i se va cere să
deseneze sentimentul descris, trasând forma gurii pe faţa figurii.
Discuţia se va axa în continuare pe tema persoanelor care
îmbrăţişează copilul, numele indicate trecându-se pe partea
dreaptă a figurii. Copilul va mai fi întrebat despre locul în care
este îmbrăţişat de fiecare dintre persoanele amintite, iar
răspunsurile vor fi indicate pe desen, prin săgeţi. Se va proceda în
mod similar cu următoarele segmente marcate pe desen,
întrebând despre bătaie, sărut, lovire cu piciorul şi pişcături.
Ultimul cadru al foii de hârtie este în mod special destinată
explorării abuzului sexual. Copilului i se va atrage atenţia că va fi
întrebat despre un alt tip de atingeri şi i se va indica pe desen zona
genitală. Va fi rugat să spună dacă cineva i-a provocat vreo durere
sau l-a gâdilat în acea zonă şi să indice în care parte a corpului
(din faţă sau din spate). La nevoie se vor explica cuvintele care
indică părţile intime ale corpului. În situaţiile în care copilul
descrie o atingere de acest tip, atunci i se cere să indice, sau să
marcheze cu săgeata locul în care este atins şi se va cere acestuia
să-l denumească cu vorbele folosite de obicei. În cazul în care nu
este descrisă vreo atingere de tip sexual, atunci se va cere

copilului să deseneze ce sentiment ar avea dacă ar fi atins în acea
zonă.
In a treia etapă a evaluării se va arăta copilului un nou
desen al figurii umane (reprezentare din nou lipsită de gură, dar de
astă dată şi de păr, pentru ca figura să fie neutră din punctul de
vedere al sexului). Se va întreba dacă s-a întâmplat ca vreo
persoană să îi fi cerut copilului să o atingă în anumite zone intime
ale corpului, apoi – similar modului de lucru de până acum – cine
sunt aceste persoane şi care este locul în care ele cer să fie atinse.
Printre copiii care neagă ideea de a fi fost atinşi în zonele
genitale, unii par convinşi de ceea ce susţin, alţii par ezitanţi sau
chiar anxioşi. În aceste din urmă cazuri se poate întreba despre
cunoaşterea regulilor care privesc atingerile zonelor intime.
Această întrebare are valoare preventivă, conştientizând copilul în
privinţa pericolelor unor atingeri nedorite. Copilul poate fi
întrebat despre persoana căreia i-ar relata dacă cineva l-ar atinge
în zonele intime. Aceasta îl va înarma pe copil cu idei privind
cererea de ajutor în cazurile de abuz.
In urma evaluării metodei, prin raportarea concluziilor ei
la rapoartele finale privind abuzul, Hewitt a găsit 55% concluzii
concordante, valide pozitiv şi negativ, dintre care 31% au
confirmat, iar 24% au infirmat abuzul detectat. Totuşi, la 29% din
cazuri s-a constatat existenţa falşilor negativi, însemnând că
metoda nu a semnalat abuzul, ceea ce s-a dovedit a fi fals.
Valoarea metodei constă în faptul că nici un caz nu a fost evaluat
cu un diagnostic fals de abuz.
Alţi autori folosesc imagini schematice ale unor adulţi şi
copii, bărbaţi şi femei, aflaţi în diferite stadii de dezvoltare, cu
diferite caracteristici sexuale, prezentaţi din poziţie anterioară sau
dorsală. Pentru fiecare copil este aleasă imaginea relevantă, în
funcţie de suspiciunea tipului de maltratare. Copilul marchează pe
aceste desene părţile corpului care au fost implicate în actul
abuziv şi poate indica direcţia acţiunii folosind săgeţi sau linii
între diferite zone ale corpului.
Metodele desenelor anatomice se pot folosi pentru copii

care au depăşit vârsta de 4 ani (până în jurul vârstei de 10 ani), dar
nu şi la vârsta antepreşcolară, perioadă în care copiii nu recurg la
desene şi simboluri pentru reprezentarea experienţelor legate de
rele tratamente.
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor

maltrataţi este cea a folosirii păpuşilor anatomice. Ele sunt
deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7
ani, care au suferit abuzuri sexuale (Bourg et al., 1999), ale căror
frecvenţă este surprinzător de mare la această categorie de vârstă
(30% din toate abuzurile sexuale au ca victime copii sub 7 ani).
Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul să
clarifice părţile copilului denumite de copil cu nume care sunt
adesea confuze. De asemenea, folosirea acestor păpuşi
neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra atingerilor şi
durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului.
Cercetările lui Boat şi Everson (1993) au arătat că folosirea
păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor
petrecute în mod real pe parcursul viaţii copilului şi nu stimulează
fantezia lor sexuală. Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul
a dezvăluit abuzul sexual, pentru a-l ajuta să reprezinte detalii
dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în timpul
abuzului. Uneori ele sunt folosite însă pentru a explora
posibilitatea comiterii abuzului asupra victimei, prin adresarea
unor întrebări de felul:
• Cum numeşti această parte a corpului?
• La cine ai mai văzut aşa ceva? Cum arăta? La ce
servea? A fost folosită vreodată şi la altceva decât
pentru a urina?
• Tu ai aşa ceva?
• S-a întâmplat vreodată să fi atins acolo?
• S-a întâmplat vreodată să-ţi fi provocat cineva
vreo durere în acea zonă? Ce anume Cine a fost acea
persoană?
Jocul copilului este şi el un mijloc de observare a

preocupărilor acestuia. Evaluatorul poate intra în jocul copilului,
prin construirea unor scenarii care reproduc activităţi cotidiene, ca
luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc.
Păpuşile sau figurinele de animale pot fi invitate să ne arate cum
sunt ele spălate de mama sau de tata, cum şi unde sunt culcate,
când se trezesc şi altele asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi în
unele din aceste situaţii şi proiectează pe seama figurinelor
folosite propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le
pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit şi ei. Se va
semnala anxietatea, agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de
copil, dar jocul va demonstra existenţa abuzului numai atunci
când copilul va face efectiv demonstraţia relelor tratamente la care
este supus (Hewitt, 1999, p. 120)
În concluzie, calitatea procesului de evaluare depinde în
mare măsură de abilitatea profesionistului de a organiza
activitatea de culegerea de informaţii de la persoanele implicate în
situaţia de maltratare. Copilul va dezvălui relele tratamente al
cărui subiect este, dacă evaluatorul va avea abilitatea de a inspira
încredere copilului, dacă el va fi sensibil la traumele suferite de
copil şi dacă va folosi cu pricepere tehnica punerii întrebărilor,
jocul, desenul şi altele. Evaluarea este un proces complex,
multidimensional, care va ţine cont de informaţii ce provin din
surse multiple, a căror semnificaţie poate fi interpretată în funcţie
de contextul cultural şi social al vieţii copilului. Datele obţinute
prin evaluarea situaţiilor de maltratare poartă amprenta
subiectivităţii copilului şi a aparţinătorilor săi, dar profesioniştii
au la îndemână metode prin care să câştige încrederea copilului şi
să îl ajute să dezvăluie nu numai date privind persoana care a
comis un abuz, dar şi să ceară sprijin pentru a ieşi din situaţia de
maltratare.
Succesul evaluării nu depinde doar de abilitatea
intervievatorului sau de metodele utilizate, dar şi de existenţa unui
cadru formal care să susţină primatul intereselor copilului faţă de
cele ale tuturor celorlalte persoane implicate în situaţia de
maltratare. Un astfel de cadru legal ar trebui să poată pune copilul
în siguranţă imediat ce suspiciunea de abuz se dovedeşte a fi

întemeiată şi să asigure efectuarea neîntârziată a tuturor
procedeelor de colectare de informaţii. In cazul în care evaluarea
va dovedi relele tratamente ale copilului, succesul evaluării nu se
va putea măsura doar prin acurateţea informaţiilor obţinute, dar şi
prin modul în care ea se va însera în ansamblul procesului de
intervenţie în sprijinul copilului.
Scară pentru depistarea abuzului şi traumei15
Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la

tine de-acasă şi să surprindă ceea ce simţi privitor la felul în care
ai fost sau eşti tratat de către părinţi, respectiv de către cei care te
îngrijesc în mod curent. (Dacă nu ai fost crescut de către părinţii
tăi biologici, te rugăm să răspunzi având în vedere persoanele care
te-au crescut.) Dacă întrebarea se referă la ambii părinţi şi
atitudinea lor o consideri diferită, atunci răspunde luând în con-
siderare comportamentul părintelui mai sever.
Răspunde încercuind numărul care corespunde următo-
arelor definiţii:
0 - niciodată
1 - rar
2 - uneori
3 - foarte des
4 - totdeauna
Pentru exemplificare, răspunde la întrebarea:
Te-au criticat părinţii în copilărie 01234
1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?

2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei
din cauza problemelor de acasă?
15 Chestionarul a fost preluat în scopuri didactice după B. Sanders, E.

Becker-Lausen, (1995). The measurement of psychological
maltreatment: early data on the child abuse and trauma scale. În: Child
abuse and neglect, Vol. 19, no.3, pp. 315-323
3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia?

4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de
frecvent? (notează de câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o
săptămână/lună)
7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns?
8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără
voia ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat,
sau închis undeva?)
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să
vorbeşti?
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să
trăieşti cu o altă familie?
15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca
fiind meritată?
19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din
părinţii tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine?
21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate
izbucni oricând?
22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu
gravitatea faptei?
25. Părinţii te critică mult?
26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu
primeşti de mâncare?
27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic?
28. Strigă părinţii la tine?

29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente
când vreunul din părinţii tăi era sub influenţa alcoolului?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile
tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?
32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai
făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să
bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?
Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pen-

tru interpretarea rezultatelor:
Subscara de pedeapsă fizică (întrebările: 12, 15, 17, 21,
34)
Subscara de abuz sexual (întrebările: 9, 13, 29, 30)
Neglijare, atmosferă stresantă (întrebările: 2, 7, 10, 11, 14,
16, 19, 27, 30, 31, 33, 35)
Întrebările acoperă şi alţi factori, care vor fi analizaţi con-
form necesităţilor investigaţiei (de ex. violenţa în familie).
13. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPIILOR
Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente
Schimbările pe care le dorim în interesul unui copil le

putem include schematic într-un câmp de forţe care cuprinde pe de o
parte factorii de risc din contextul familial şi social, cele care
facilitează declanşarea abuzului şi - pe de altă parte - factorii
compensatori, care tind la reducerea nivelului de abuz comis în
familie.
Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schim-
bări este una din cele mai importante probleme pentru un lucrător
social. "Condiţia prealabilă pentru a fi capabil să te angajezi într-o
schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor, este de a
recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea
părinţilor pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact
bun între lucrătorii sociali şi membrii familiei copilului. La baza
acestui bun contact stă atitudinea empatică, de rezonanţă la difi-
cultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de
respingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau
a altor membrii vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare re-
comandată asistenţilor sociali prin tehnnica rogersiană a centrării
pe client, transmite acestuia din urmă informaţia acceptării sale ca
persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea faptelor
care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili.
Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină
extrem de grea pentru un lucrător social îngrijorat şi interesat de
soarta unui copil expus relelor tratamente într-o familie. Dar
această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac
ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta este
considerat insuficient după standardele serviciilor sociale. În co-
municarea de început dintre membrii familiei şi lucrătorul social,
Killen (1997) consideră că acesta din urmă trebuie să pornească
de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De exemplu,
într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent divorţată de

soţul ei, îi interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar comportamentul
ei faţă de copil devine abuziv din punct de vedere emoţional, lu-
crătorul social poate porni de la exprimarea observaţiilor sale
privind suferinţa copilului căruia îi este interzis să petreacă un
timp cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări afective asupra com-
portamentului copilului; ulterior, lucrătorul social va împărtăşi
mamei ipotezele sale cu privire la reacţia acesteia la recentele ei
dificultăţi emoţionale survenite ca urmare a divorţului. În acest
fel, evitând atitudinea de superioritate care ar fi transmis ideea că
profesionistul ştie întotdeauna ce este mai bine pentru copil,
lucrătorul va putea media schimbarea în atitudinea mamei în
favoarea înţelegerii legăturilor dintre starea mamei, atitudinea ei
faţă de propriul copil şi faţă de nevoile lui. În acest exemplu,
pentru ca legătura cu mama să se dezvolte în continuare, ea va
trebui încurajată să-şi exprime sentimentele, să-şi demonstreze
propriul punct de vedere. Eventualele reacţii de apărare, de
frustrare, de negare, de minimizare sau de refuz al ajutorului
trebuie înţelese şi ele în contextul emoţional şi social mai general
al problemelor familiei şi această înţelegere trebuie exprimată în
cuvinte uşor de înţeles pentru asistaţi. Va trebui, aşa cum arată
Killen, să le arătăm domeniile în care vom fi capabili să îi ajutăm
(1997, p. 339). Procesul de schimbare a condiţiilor de bunăstare a
copilului în familie va fi rezultatul unei colaborări între toţi cei
implicaţi, proces în care lucrătorul social va trebui să manifeste o
atitudine de grijă nu numai faţă de copilul supus relelor
tratamente, ci şi faţă de membrii familiei acestuia. Atitudinea de
grijă va contribui ca membrii familiei, asistaţi de lucrătorul social,
să reflecteze asupra consecinţelor posibile ale lipsei introducerii
unor schimbări. Conştientizarea grijilor realiste şi nerealiste ale
familiei ajută părinţii să înţeleagă consecinţele neschimbării
situaţiei (Killen, 1997, p. 325) şi contribuie la creşterea gradului
de responsabilitate a părinţilor pentru copiii lor. Acceptarea
responsabilităţii pentru unele rele tratamente îndreptate împotriva
copiilor este începutul angajamentului părinţilor pentru
modificarea propriilor atitudini, în vederea reducerii consecinţelor
acelor acte. Această implicare în vederea schimbării este însă un
proces gradual, îngreunat de rezistenţe inconştiente sau conştiente,
care pun în mare măsură la încercare răbdarea lucrătorului social.
Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul
social nu trebuie să ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de
părinţi sau faţă de celelalte persoane implicate în problema dată.
De exemplu, în cazul în care mama întârzie să dea crezare fetiţei
sale care se plânge de o relaţie sexuală abuzivă din partea tatălui
ei, lucrătorul social nu va aştepta ca mama să depună plângere la
poliţie sau la procuratură, ci va interveni el în interesul copilului.
În cazul în care un copil este abandonat de către părinţii săi într-un
spital, lucrătorul social va recurge la autoritatea serviciului său
pentru a determina părinţii să legalizeze situaţia copilului;
evaluarea situaţiei familiale îi va oferi date pentru a-şi formula o
judecată asupra posibilităţii reîntoarcerii copilului în familie sau,
dimpotrivă, asupra necesităţii plasării temporare a copilului într-
un mediu mai adecvat nevoilor lui. Nevoia ca lucrătorul social să
recurgă la un rol de control, exercitându-şi autoritatea în faţa
aparţinătorilor copilului ale cărui interese le apără, provine din
însuşi mandatul profesiunii sale.
Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
Cum am arătat în capitolele anterioare, diferitele categorii

de factori implicaţi în relele tratamente îndreptate împotriva
copiilor sunt în interrelaţie. Rolul asistentului social este de a
decide asupra nivelului de risc (grav, mediu sau scăzut) care
ameninţă copilul. Decizia nu se va putea lua numai pe seama
factorilor care evaluează primejdia, respectiv comportamentul
persoanei care poate pune copilul în pericol. Analiza va trebui să
surprindă interacţiunea factorilor cu sens contrar, respectiv să
raporteze reciproc acţiunea factorilor cu tendinţă de a creşte riscul
vătămării, la acţiunea factorilor care au tendinţa de a scădea riscul
vătămării. Oferim spre exemplificare modelul propus de Walker
(1988) pentru evaluarea riscului de abuz fizic.
1. 2. 3. 4. 5. x.
Caracteri Caracteris Caracteris Context Context Rezul

stici ale tici ale tici ale social situation tantă
făptuitoru celui care copilului al
lui nu comite
abuz
RISC RISC RISC RISC RISC ABU
CRESCU CRESCU CRESCU CRESC CRESC Z
T: T: T: UT: UT:
sunt sunt sunt se nivel
prezenţi prezenţi prezenţi constată ridicat
numeroşi numeroşi numeroşi prezenţa de stres
factori de factori de factori de a multor situaţion
personalit personalit personalit factori al
ate ate ate de risc
predispoz predispoz predispoz serios.
anţi la anţi la anţi la
abuz, abuz, abuz,
alături de alături de alături de
lipsa unor lipsa unor lipsa unor
persoane persoane persoane
de de de
susţinere. susţinere. susţinere.
RISC RISC RISC RISC CONDI
MINOR: MINOR: MINOR: MINOR ŢII DE
sunt sunt sunt : STRES
prezenţi prezenţi prezenţi se SITUA
numeroşi numeroşi numeroşi constată ŢIONA
factori de factori de factori de prezenţa L
personalit personalit 0persoanli a multor MODE
ate ate tate factori RAT
predispoz predispoz predispoz de risc.
anţi la anţi la anţi la
abuz. abuz. abuz.
RISC RISC RISC RISC CONDI LIPS
SCĂZUT SCĂZUT SCĂZUT SCĂZU ŢII DE A
personalit personalit personalit T: STRES ABU
ate ate ate nu se SITUA ZUL
adaptată, adaptată, adaptată, constată ŢIONA UI
fără fără fără prezenţa L
factori factori factori unor SCĂZU
predispoz predispoz predispoz factori T
anţi la anţi la anţi la de risc.
abuz. abuz. abuz.
Figura 2. Model de evaluare a abuzului fizic, după Walker, 1988,
p. 29
Modelele construite în sprijinul asistenţilor sociali ajută la

elaborarea unui plan mental, pe baza căruia se pot raporta reciproc
factorii predispozanţi şi compensatori la riscul de abuz. Dilemele
în protecţia copilului nu vor putea fi însă anulate prin utilizarea
acestor modele. Deciziile vor fi în continuare dificile, datorită
numeroşilor factori de risc care sunt prezenţi şi la persoane sau în
contexte şi situaţii care nu conduc în realitate la abuz. De aceea,
Higginson, 1989 (după Waterhouse şi Carnie, 1992) atrage atenţia
că în lipsa unor criterii absolute de raportare, asistenţii sociali
fiind nevoiţi a face apel la propria experienţă de muncă (şi a
altora - n.a. ) şi la propriile valori.
Pe baza tuturor categoriilor de factori obiectivi şi
subiectivi enumeraţi, în privinţa evaluării necesităţii de intervenţie
se pot diferenţia trei tipuri:
• cazurile de risc major - care se pretează la ocrotirea copilului
de către autorităţi;
• cazurile de risc minor, care provoacă o atitudine de îngrijorare
din partea autorităţilor, concretizată în încercări de
îmbunătăţire a situaţiei copilului şi de înlăturare a pericolului;
• cazurile lipsite de risc.
Pornind de la modelul său de evaluare (fig. 3), Walker
(1988) propune continuarea muncii pe baza informaţiilor obţinute
în evaluare. În cazul intervenţiei utilizându-se metoda rezolvării
de probleme şi a centrării pe sarcină, se vor fixa problemele, se
vor avea în vedere resursele, se vor planifica ţelurile şi
modalitatea de a le obţine. Acest tip de planificare a intervenţiei se
va relua în cazul fiecăruia din componentele sistemului luat în

calcul: persoana celui care comite abuzuri împotriva copilului,
persoana sau persoanele care nu au comis abuzuri, copilul-victimă
însuşi, contextul social şi situaţia stresantă care poate declanşa
abuzul.
Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch
(1997) consideră important să recunoaştem diferenţa dintre
procesul de analiză a gradului de risc (care are ca rezultat
stabilirea unui diagnostic de risc crescut sau scăzut în cazul
concret de abuz) şi decizia privind tipul de intervenţie (care ia în
considerare alternativele posibile în cazul dat).
Persoana care a comis abuzuri,

Persoana care nu a comis abuzuri
Copilul-victimă
Contextul social
Situaţia stresantă care poate declanşa abuzul
a. Problema identificată b. Intervenţia planificată
1. 1.
2. 2.
3. 3.
c. Resursele d. Modalitatea de a le obţine
1. 1.
2. 2.
3. 3.
Figura 3. Fisă de intervenţie (după Walker, 1988, p. 37).
Trecerea de la evaluarea factorilor implicaţi în abuz la

deciziile necesare pentru intervenţia cea mai adecvată sunt
ilustrate în modelul pe care Faller (vezi schema de mai jos) l-a
construit pentru cazurile de incest.
Matricea deciziilor strategice terapeutice în cazul copiilor
abuzaţi16
Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele

tratamente de către proprii părinţi ar fi ca, după intervenţia în
familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă,
cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta
depinde însă de o serie de factori:
I. Care privesc părintele abuzator

- gravitatea abuzului comis
- măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale
(alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală)
II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul

- modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra
copilului
- calitatea relaţiei sale cu victima
- dependenţa sa de persoana care a comis abuzul
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale
(alcoolism, comportament violent, boală psihica, deficienţă mentală)
Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de

decizii:
Tipul 1
În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a
comis abuzul, cât şi membrul de familie care oferă suport, se vor
aplica etapele terapiei de familie, în scopul reunificării ei. Se vor
fixa următoarele obiective:
16adaptat dupa K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and

Human Services. Administartion of children, youth and families, National
Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc.,
McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health
Allience", New York, 1997)
- reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către

făptuitor, prin îndepărtarea acestuia de lângă copil şi acordarea unei
terapii individuale
- terapie individuală pentru copilul abuzat
- terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului
- terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport
- reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale
Tipul 2
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis
abuzul şi de informaţii pozitive privind membrul de familie care
oferă suport, se vor iniţia măsuri care să conducă la îndepărtarea
făptuitorului de familie, urmată de:
- terapie individuală pentru copil
- terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport
- terapie individuală cu părintele făptuitor
Tipul 3
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de
familie care ar trebui să ofere suport (de exemplu o stare acută de
depresie) şi informaţii pozitive privind făptuitorul, se recomandă
plasarea temporară a copilului pentru îngrijire (într-o familie sau
instituţie). Se vor lua următoarele măsuri care să grăbească revenirea
copilului în familia proprie:
- terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma
suferită şi pentru separarea de părinţi
- terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care
nu a comis abuzuri va permite revenirea copilului în familia proprie
şi reevaluarea situaţiei
- terapia cuplului
- terapia familiei
- reunificarea graduală a familiei
Tipul 4
În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi,
se recomandă plasarea pe termen lung, sau chiar permanentă a
copilului în îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua
următoarele măsuri:
- decăderea din drepturile părinteşti
- terapia individuală a copilului
- terapie pentru părinţii-substitut
FĂPTUITOR
informaţii informaţii
pozitive negative
informaţii Tipul 1. Tipul 2.
pozitive Planificarea re- Separarea
MEMBRU DE unificării fami- membrului de
FAMILIE CARE liei familie
OFERĂ abuzator
SUPORT informaţii Tipul 3. Tipul 4.
negative Copilul este Îndepărtarea
plasat temporar copilului în
în afara mod permanent
familiei din familie
Figura 4. Luarea deciziilor se face în funcţie de informaţiile

obţinute
Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului
Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia

copilului implică raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite,
adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii.
Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la
îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi considerată
efectivă, respectiv ca ea să poată oferi puncte de reper pentru
îmbunătăţirea muncii practice, ea trebuie planificată de la
începutul intervenţiei. Aceasta înseamnă că proiectul unei
intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori
măsuraţi la începutul şi la sfârşitul perioadei propuse pentru a
obţine o schimbare. Indicatorii schimbării vor trebui formulaţi

clar, în termeni comportamentali, care să cuprindă indicatorii de
frecvenţă ai comportamentelor adecvate, respectiv a celor
neadecvate dinainte de intervenţie, cei ţintiţi prin intervenţie şi cei
obţinuţi în urma schimbărilor. Schema procesului de evaluare
poate fi redată în felul următor:
evaluare premergătoare intervenţiei
fixarea scopurilor şi a criteriilor schimbării
intervenţie
evaluare postintervenţie
fixarea unor scopuri pentru viitor
Figura 5. Schema evaluării procesului de intervenţie.
În protecţia copilului, progresul în calitatea intervenţiilor a

fost realizat tocmai ca urmare a evaluării rezultatelor, prin
extinderea practicii intervenţiilor eficiente. De exemplu, în
perioada în care, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial,
a crescut numărul copiilor internaţi în case de copii, Spitz (1946)
şi Bowlby (1951) au evaluat dezvoltarea copiilor din instituţii,
raportând indicatorii obţinuţi la dezvoltarea copiilor crescuţi în
familii, respectiv în diferite tipuri de medii restrictive (vezi
neglijarea emoţională a copiilor în instituţii, capitolul 4.3).
Concluziile privind întârzierile semnificative ale indicatorilor
dezvoltării copiilor din casele de copii, în comparaţie cu orice alte
forme de îngrijire, au dovedit profesioniştilor nevoia schimbării
tipului de ocrotire a copiilor orfani şi abandonaţi, a trecerii la
forme alternative faţă de instituţionalizare, anume ocrotirea în
case de tip familial, de dimensiuni mici, familii sociale (de
plasament) sau găsirea unor familii adoptive. În anii '60 şi '70,
consensul profesioniştilor privind importanţa stabilităţii şi a
relaţiilor de ataşament pentru dezvoltarea psihică a copilului a
determinat schimbări semnificative în politicile sociale, schimbări
care au condus, în întreaga Europă occidentală, la realocarea
fondurilor destinate instituţiilor de ocrotire, către formele
alternative de protecţie a copilului.
Activităţile din domeniul protecţiei copilului au drept
criterii clasice de raportare progresele realizate de copii în privinţa
dezvoltării lor fizice, psihice şi comportamentale (sănătatea lor,
gradul lor de dezvoltare în raport cu normele vârstei,
corespondenţa dintre comportamentul lor şi normele sociale,
progresele lor educaţionale, relaţiile lor interpersonale, percepţia
de sine, perspectivele lor de viitor). După Hill, Triseliotis,
Borland, Lambert (1996), pentru o corectă evaluare a progreselor
obţinute ca urmare a unei intervenţii centrate pe un copil, nu este
suficient să ţinem seama de indicatorii finali, care rezultă din
raportarea la normele grupului standard de copii, ci trebuie să
avem în vedere o serie de indicatori care privesc procesul însuşi al
ajutorului.
Aceiaşi autori arată că pentru ca progresul să poată fi
atribuit cu adevărat intervenţiei profesionistului, vor trebui aleşi
indicatori specifici, ai căror progres în perioada vizată în
intervenţie să nu se poată atribui maturizării copilului, depăşirii
perioadei de criză, sau altor evenimente necontrolate din viaţa
copilului şi a familiei sale. Un alt factor care poate falsifica
rezultatele procesului de evaluare este perioada de timp luată în
calcul. Dacă aceasta este prea scurtă, s-ar putea ca rezultatele
iniţial pozitive să fie ulterior urmate de stagnare. De exemplu,
dacă în primii ani după aplicarea programelor de intervenţie Head
Start, programe al căror scop principal urmărit a fost creşterea
coeficientului de inteligenţă a copiilor din familii dezavantajate
social, s-a constatat creşterea semnificativă a grupului ţintă faţă de
cel de control, ulterior aceste progrese în coeficienţi de inteligenţă
s-au pierdut (Spitz, 1980). Aceasta nu a însemnat însă lipsa de
eficienţă a programelor de acest tip, ci nevoia de a folosi alte
criterii de evaluare a eficienţei lor, decât gradul de inteligenţă
măsurat prin teste.
Hill et al. (1996) şi alţii consideră că, în general, în

procesul de evaluare a rezultatelor muncii sociale, dar în special
atunci când intervenţia vizează copiii, trebuie luată în considerare
şi opinia persoanei pe care s-a centrat intervenţia (a clientului).
Sugestiile lui Hill et al. (1996) privind indicatorii care vizează
clientul, sunt:
• care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate?
• cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie?
• a avut clientul (minorul) vreun beneficiu?
• care au fost efectele problemelor iniţiale?
• au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au
reprezentat un conflict cu cerinţele sociale ( de exemplu
îmbunătăţirea performanţelor şcolare, sau renunţarea la acte
delincvente)?
În ideea lărgirii cadrului de evaluare a intervenţiilor,
autorii amintiţi recomandă, în cazul asistării copiilor, următoarele
tipuri de evaluare:
1. Indicatorii poziţiei finale
Folosindu-se indicatorii dezvoltării, se vor nota rezultatele
pozitive sau negative din faza de evaluare, rezultate comparate cu
cele din evaluarea iniţială.
2. Indicatorii schimbărilor
Se vor urmări în acest caz indicatorii unor schimbări
calitative, respectiv prezenţa sau absenţa unor îmbunătăţiri
substanţiale în indicatorii dezvoltării.
3. Indicatorii scopurilor
Aceşti indicatori analizează măsura în care aşteptările
legate de intervenţie şi planurile iniţiale au fost sau nu au fost
îndeplinite.
4. Indicatorii de satisfacţie
Acest tip de evaluare pune accentul pe aflarea părerii
destinatarilor serviciilor sociale despre gradul de îmbunătăţire a
situaţiei lor sociale, pe cunoaşterea mulţumirilor sau a
nemulţumirilor participanţilor.
5. Indicatorii prognosticului
Vor fi luate în cosiderare criterii sociale care permit nu
numai evaluarea situaţiei de fapt, ci şi a perspectivelor de viitor
ale minorului. Astfel de criterii sunt foarte importante în cazul
evaluării unei forme de plasament a copilului în afara familiei, în
cazul supravegherii deosebite a copilului delincvent în familie, în
cazul menţinerii în familie a unui copil expus riscului unui abuz
intrafamilial (când decizia comisiei de minori a optat pentru
rămânerea copilului în familie, cu asigurarea unei intervenţii de
tipul terapiei familiale).
Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va
trebui să fie şi ea multidimensională, ca şi cea care a precedat
intervenţia. Exemplificăm câteva criterii ale evaluării pentru
determinarea succesului în cazul plasamentului unui copil în
afara propriei familii:
• plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit
peste durata planificată?)
• a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a
redus nivelul de stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în
vederea creşterii copilului; a rezolvat situaţia locuinţei etc.)?
• au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu,
continuarea şcolii fără repetarea clasei; redobândirea
respectului de sine al copilului, restabilirea fizică a copilului
etc.)?
• care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod
special şansele copilului în vederea reintegrării în familia
proprie sau alte alternative la instituţionalizare.
Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate,
educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională şi
comportamentală, competenţă şi deprinderi de autoservire, stima
de sine şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări
standardizate, ca de exemplu "scara de comportament",
standardizată de Rutter şi "inventarul de stimă de sine", a lui
Coopersmith). De asemenea, se vor lua în considerare evaluările
din partea participanţilor implicaţi în procesul asistării, ca de
exemplu cele ale cadrelor didactice, bunicilor şi ale celorlalte
rude, ale medicilor etc.
Cine şi cum ar trebui să protejeze copiii?
Prin importanţa acordată de noi analizei situaţiei copiilor

din familiile cercetate am vrut să atragem atenţia asupra riscurilor
existente pentru copii în toate domeniile care sunt esenţiale pentru
dezvoltarea lor: educaţia în familie, cea şcolară, menţinerea
sănătăţii lor. Concluziile tuturor cercetărilor menţionate converg
spre ideea necesităţii diversificării serviciilor centrate pe
problematica copilului, ajutorul material neputând înlătura
riscurile expunerii copiilor la variate forme de abuz şi neglijare.
Preluând modelele muncii sociale cu indivizii, familiile şi
comunităţile vor trebui să ajute părinţii ca stresul datorat situaţiei
lor în societate să se repercuteze în cât mai mică măsură asupra
copiilor. Cei care suferă abuzuri în familiile lor, fiind neglijaţi sau
instituţionalizaţi, au cu toţii nevoie de suportul efectiv şi prompt al
specialiştilor şi al comunităţii. Copiii sunt o categorie socială care,
în ciuda aparenţelor, nu au timp să aştepte: dacă sunt lăsaţi să
crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului
adult are cu siguranţă de suferit. Copilul care a fost victima relelor
tratamente ar putea reproduce violenţa sau ar putea deveni toată
viaţa lui o povară pentru societatea care nu a ştiut să-l crească mai
bine. Suferinţa din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual
sau poate fi integrată emoţional în ansamblul experienţelor
personalităţii, dar nu se poate şterge. Să laşi un copil singur cu
suferinţa lui nu este doar riscant pentru comunitatea în care el va
trăi în continuare, dar este inacceptabil din punctul de vedere al
drepturilor fundamentale, este inuman. Retragerea din faţa
ajutorului de care au nevoie copiii expuşi sau supuşi relelor
tratamente şi grijii insuficiente înseamnă neglijare din partea
societăţii, adică ceea ce în capitolul 3 privind tipologia abuzului
am definit ca maltratare societală.
Pentru a putea oferi suport copiilor aflaţi în dificultate,
consider că este nevoie de fortificarea complexului de resurse
materiale şi umane, de măsuri administrative şi legale ale căror
componente de bază au fost puse în anii anteriori:
• Resurse materiale
Lipsa resurselor materiale poate face ca sistemul de
protecţie a copiilor să eşueze în faţa amplitudinii problemelor
familiilor care au nevoie de ajutor. Dar nu putem da vina
întotdeauna pe lipsa resurselor. Adesea este nevoie de un plus de
creativitate, de insistenţă şi de capacitate de mediere pentru putea
găsi resursele necesare cazurilor pentru care ne angajăm.
• Proceduri legale adecvate interesului copilului

Se impune renunţarea la procedurile greoaie din punct de
vedere administrativ şi la continuarea schimbărilor şi a
modificărilor cadrului legal, dar mai ales transcrierea legilor
protecţiei copiilor aflaţi în dificultate în procedee de aplicare
pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului. Aceasta ar
permite o mai clară înţelegere a cadrului legal şi a
responsabilităţilor în acest domeniu.
• Asistentul (sau lucrătorul) social specializat în protecţia

copilului
Pentru societatea românească vor trebui introduse
reglementări care să lămurească competenţele şi cerinţele de
formare ale asistentului social specializat în protecţia copilului.
Profesia de asistent social necesită o formare fundamentală în
domeniul ştiinţelor socio-umane, în primul rând a celor din corpul
de discipline psihologice şi sociologice, o îndelungată formare
practică supervizată în munca efectivă cu persoanele asistate,
ralierea la un sistem valoric şi un cod deontologic în favoarea
persoanelor asistate, bogate cunoştinţe de drept şi cunoştinţe
specifice categoriei de asistaţi. Recunoscându-se complexitatea
deosebită şi responsabilitatea muncii în favoarea categoriilor
defavorizate, în lumea anglo-saxonă şi din ce în ce mai mult în
ţările europene, formarea lucrătorilor sociali se desfăşoară la nivel
universitar, iar în protecţia copilului se tinde la încadrarea cu
precădere a celor care au calificări superioare, obţinute prin
cursuri postuniversitare sau diplome de master.
În acest context va trebui clarificată pregătirea de

specialitate necesară asistentului social căruia i se încredinţează
responsabilitatatea muncii de protecţie a copilului şi vor trebui
instituite cursuri de calificare postuniversitară pentru specializarea
în protecţia copilului.
• Munca de echipă
Protecţia copilului în comunitate nu se va putea realiza
niciodată dacă asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea în mod
izolat. Ei trebuie să colaboreze în primul rând unul cu altul în
unitatea în care lucrează, dar şi cu profesioniştii din alte agenţii,
guvernamentale sau neguvernamentale. În acest mod se vor putea
lua mai multe măsuri pentru sprijinirea copilului în propria sa
familie şi comunitate.
• Interdisciplinaritatea
Cazurile din sistemul de protecţie a copilului sunt tipice
pentru exemplificarea necesităţii interdisciplinarităţii. Intervenţiile
în favoarea copilului necesită colaborarea cu poliţia, care trebuie
să îşi formeze cadre specializate în abordarea cazurilor de violenţă
domestică şi de maltratare a copiilor. Medicul pediatru şi cel legist
pot pune diagnosticele privind sursele vătămării copiilor şi anunţă
cazurile depistate către direcţiile de protecţie a copiilor. Cadrele
didactice au responsabilitatea raportării cazurilor de maltratare pe
care le observă. Mai mult, depistarea va trebui urmată de recupe-
rarea cazurilor, activitate în care, pe lângă specialistul în protecţia
copilului, de multe ori este nevoie de colaborarea cu, sau de
intervenţia directă a cadrului didactic, a medicului, iar în cazurile
copiilor care au suferit traume puternice, de cea a
psihoterapeutului sau a pedopsihiatrului.
• Sporirea atenţiei publice la problemele copiilor aflaţi în
situaţii dificile şi înlăturarea superficialităţii în prezentarea
gravităţii unor situaţii (prin negarea, nerecunoaşterea,
disimularea adevăratelor stări de fapt în situaţia copiilor).
Întârzierile în recunoaşterea adevăratelor stări de fapt, ca
şi toate formele de distorsionare involuntară sau voluntară a
gravităţii unor situaţii sociale mai generale sau la nivelul unor
cazuri individuale înseamnă, implicit, încălcarea unor drepturi ale
copiilor. Lipsa tribunalelor speciale pentru copii, lipsa unei
legislaţii care să permită intervenţii mai prompte dă impresia de
competenţă limitată şi de slăbiciune din partea sistemului de
protecţie a copilului.
• Supervizarea
Activitatea profesioniştilor în domeniul protecţiei copiilor
are nevoie de o permanentă evaluare. Acest lucru este valabil şi
atunci când este vorba de ocrotirea copiilor din instituţii, dar şi
atunci când implică munca în favoarea copilului din familie.
Confruntarea cu responsabilitatea pentru viaţa, soarta şi
suferinţele copiilor nu este lipsită de riscuri nici pentru
profesionistul cel mai calificat, el având nevoie de ajutorul
supervizorului. Acesta din urmă trebuie să fie un specialist, foarte
bun cunoscător al domeniului, dar şi o persoană de încredere
pentru lucrătorul social, care să îndrăznească în faţa
supervizorului să-şi recunoască greşelile, îndoielile şi slăbiciunile.
Este, desigur, foarte greu ca sistemul tradiţional românesc
să facă faţă noilor solicitări. În cadrul unui evident proces de
modernizare a societăţii româneşti apar noi structuri (mai ales
organizaţii neguvernamentale, dar şi noi tipuri de foruri executive)
şi de generaţii de profesionişti (asistenţi sociali, psihopedagogii,
psihologi, sociologi, puericultori, educatori) cunoscători ai
problematicii copiilor expuşi maltratării şi dornici de a interveni
în favoarea acestor copii. În acest moment, în România se discută
despre adoptarea proiectul unei noi legi a copilului, care să
reorienteze activitatea de protecţie, care astăzi este predominant
axată spre intervenţia corectivă, spre cea de prevenţie, de
asigurare a bunăstării copilului în societate. Intr-adevăr, copiii,
care sunt cei mai expuşi primejdiilor din societate, nu pot fi lăsaţi
fără suport în faţa recesiunii economice şi a violenţelor de orice
fel. O societate responsabilă, care doreşte să-i fie recunoscute
valenţele europene, va trebui în continuare să facă schimbări
pentru ca principiile cuprinse în Convenţia pentru Drepturile
Copilului să devină şanse reale şi egale pentru toţi copiii ei.
Premise ale prevenirii maltratării copiilor
In sens general, prevenţia se referă la acţiunile unor

profesionişti care tind să reducă sau să elimine condiţiile sociale,
psihologice, de sănătate sau de altă natură care contribuie la
apariţia unor probleme de natură socială, economică, psihică,
medicală etc. Faţă de această accepţie, Barker (1995) accentuează
sensul pozitiv al noţiunii discutate aici, de promovare a acelor
condiţii, care cresc şansele ca indivizii, grupurile, organizaţiile în
cauză să-şi poată realiza potenţialităţile.
Termenul de “pre-venire” are, pe de o parte, sensul de a
anticipa pericolele, iar pe de altă parte, de a promova situaţiile
care funcţionează adecvat, starea de bine, de sănătate şi de
progres. În acest sens afirmă Killén (2003) că prevenirea
înseamnă, de fapt, intervenţie cât mai timpurie. Prevenirea stărilor
care comportă riscuri este un deziderat în domenii sociale foarte
diferite, cum ar fi accidentele de circulaţie, actele delincvente,
îmbolnăvirile, eşecurile şcolare, crizele economice etc. In toate
aceste domenii a crescut numărul cercetărilor care evaluează
impactul activităţilor de prevenire asupra unui comportament
nedorit, în scopul reducerii incidenţei cazurilor în domeniul
respectiv.
Prevenirea violenţei este una din domeniile în care, odată
cu acumularea datelor privind larga răspândire a fenomenului, se
impune din ce în ce mai acut nevoia de a acţiona activ pentru a
preîntâmpina riscurile contextului social în care trăiesc victimele
potenţiale.
Pe baza stadiului în care acţionează asupra factorilor de
risc, Bloom (1995, 1996) distinge formele de prevenţie primară,
secundară şi terţiară. Exemplul tipic pentru prevenţia primară
este vaccinarea în vederea imunizării faţă de bolile contagioase. În
domeniul violenţei, un astfel de exemplu sunt clipurile de
publicitate împotriva violenţei, care se adresează neselectiv,
tuturor telespectatorilor. Acest tip de prevenţie poate fi adresat
unor grupuri mai largi sau mai restrânse de populaţie, în funcţie de
obiectivele şi aria ţintită pentru a reduce incidenţa unui fenomen.
In domeniul violenţei, prevenţia primară acţionează pentru
conştientizarea ei, dar şi pentru crearea unor resurse pe care
membrii unei comunităţi s-o poată accesa fără restricţii, Astfel de
resurse permit accesarea unor informaţii şi stimulează formarea
anumitor deprinderi prin care sunt limitate şansele
comportamentelor violente sau cele de acceptare a violenţei.
A doua categorie de programe preventive din clasificarea
lui Bloom se adresează ameliorării unor fenomene psihosociale
prin ţintirea unor categorii cu risc crescut din populaţia generală.
Prevenţia secundară este, de fapt, o intervenţie de tip corectiv,
adresată - prin servicii mai mult sau mai puţin specializate -
remedierii unor manifestări existente deja în societate. De
exemplu, programele de formare de deprinderi pentru reducerea
neglijării copiilor din familiile monoparentale va propune
activităţi sistematice de genul şcolii părinţilor care să atragă
tocmai categoria de populaţie ţintită, pentru a-i schimba atitudinile
şi practicile parentale folosite. Succesul unor astfel de activităţi ar
însemna reducerea numărului de copii neglijaţi din comunitate.
Folosirea termenului de prevenţie pentru serviciile implicate în
acest tip de activitate este, credem, cu totul justificată, deoarece
ea preîntâmpină manifestarea fenomenelor de abuz, de neglijare
sau de exploatare în rândul unor potenţiale victime sau de către
potenţiali agresori şi, deci, reducerea fenomenelor de violenţă.
Activităţile preventive de tip terţiar sunt destinate
reducerii complicaţiilor apărute în urma manifestării unor
tulburări sau probleme psihosociale. Astfel, acordarea unor
servicii specializate fetelor care au suferit un abuz sexual este
extrem de importantă pentru prevenirea apariţiei sau agravării
sindromului de stres post-traumatic, care însoţeşte atât de des
maltratarea copiilor. La fel, existenţa unor adăposturi pentru copii
maltrataţi poate preveni escaladarea situaţiei familiale şi
accentuarea unor simptome clinice ale copiilor (cum ar fi, de
exemplu suicidul). Un alt exemplu ar putea fi intervenţia
cunoscutei Marie-France Botte, care, cu organizaţia pe care o
conduce, a oferit informaţii şi suport copiilor supuşi traficului şi
exploatării sexuale din Thailanda şi a reuşit să salveze din

bordeluri peste 1000 de copii.17
Formularea şi planificarea unor programe de prevenire în

domeniul violenţei – ca de altfel şi în celelalte domenii ale vieţii
sociale – se bazează pe relaţia dintre normele comunităţii şi
serviciile aflate la dispoziţia ei pentru reducerea fenomenelor de
acest gen. In ciuda existenţei, în ţările moderne, a unei game largi
de servicii specializate în remedierea consecinţelor relelor
tratamente şi a existenţei legilor care condamnă violenţa şi pe
făptuitorii ei, această problematică, atât de răspândită astăzi în
variatele ei forme verbale, sexuale şi fizice, nu a fost, deocamdată,
în nici o societate, eliminată. Intervenţiile de acest gen s-au
dovedit a fi cu atât mai eficiente, cu cât au reuşit în mai mare
măsură să stabilească relaţii de parteneriat cu agenţi ai societăţii
interesaţi în reducerea acelui tip de comportament. Tocmai
datorită persistenţei violenţei, chiar şi în societăţile cu un nivel
ridicat de trai, profesioniştii din Europa occidentală şi SUA se
orientează din ce în ce mai mult către obiective şi categorii de risc
bine precizate, metode sistematic elaborate şi criterii de evaluare a
situaţiei înainte şi după activităţile preventive. Una din problemele
importante ale proiectării strategiilor de intervenţie preventivă
priveşte mărimea grupului ţintă selectat din populaţie.
Una din strategiile de proiectare a programelor de
prevenţie este de a se adresa unei categorii cât mai largi de
populaţie. Aceasta ar creşte însă costurile prevenţiei în mod,
probabil, nejustificat, deoarece ar cuprinde persoane care nu vor
deveni niciodată violente (vezi mamele cercetarea Denver,
discutată în capitolul privind concepţia medicală). Pe de altă parte,
dacă populaţia ţintă este prea restrânsă, atingând doar categoria
cu cel mai înalt risc, atunci există pericolul excluderii unui mare
număr de persoane care ar mai putea beneficia de pe urma
activităţilor de prevenţie. O altă deficienţă a prevenţiei centrate
spre problematici şi grupuri restrânse de populaţie este etichetarea
17Ştire publicată în cotidianul “Ziua”, sâmbătă, 30 sept.

2000
persoanelor care fac parte din acel grup. De exemplu, etichetarea
unor părinţi ca fiind agresivi înainte de comiterea unor acte
abuzive împotriva copiilor, poate stigmatiza persoanele implicate
şi chiar poate acţiona prin efectele perverse ale “împlinirii
profeţiei”. In alegerea modelului adecvat de prevenţie, în
terminologia lui K. Killén (2003), dilema este între modelul
universal (corespunzător prevenţiei primare) şi modelul selectiv
(corespunzător prevenţiei secundare).
Eficienţa activităţilor preventive va creşte, însă, dacă
activitatea se va concentra asupra unor segmente de populaţie
care prezintă nu doar o singură trăsătură de risc, ci anumite
grupaje de factori de risc, asociate într-o anumită ierarhie –
denumite “cluster” – grupaje care se regăsesc cu frecvenţă sporită
la persoanele cu acea categorie de probleme. Stabilirea acestor
grupaje de factori de risc este esenţială pentru dezvoltarea unor
strategii eficiente de intervenţie (Bracht, 1995). Ele nu se vor
orienta numai spre un anumit segment restrâns de populaţie,
considerat ca prezentând cel mai crescut risc, deoarece astfel ar
creşte probabilitatea de a nu oferi activităţi de tip preventiv unui
număr suficient de persoane, care nu se încadrează între acele
limite. O strategie mai eficientă pare a fi orientarea spre o
populaţii ţintă la care riscurile sunt mari în funcţie printr-un grupaj
de caracteristici puşi în evidenţă pe baza unor cercetări.
Serviciile aflate la îndemâna societăţilor pentru
combaterea violenţei depind de măsura în care comunitatea,
respectiv reprezentanţii acesteia înţeleg mecanismele şi factorii
violenţei. Este vorba, mai ales, de cunoaşterea efectelor pe termen
lung ale actelor de agresiune fizică, psihică şi sexuală, la toate
categoriile de victime.
Pentru ca activităţile preventive să poată fi considerate
instrumente eficiente pentru reducerea frecvenţei abuzurilor
împotriva copiilor, ele trebuie să fie conduse ca activităţi
sistematice de intervenţie, care au criterii de evaluare şi valorice
clar formulate, în funcţie de scopurile propuse la demararea
activităţii.
Activităţi de tip preventiv în protecţia copiilor

Domenii de Adecvate copiilor Adecvate părinţilor
activitate
Tehnici de rezolvare Pentru asigurarea Pentru înfruntarea
de probleme succesului şcolar problemelor
familiale şi sociale
Formarea unor Pentru evitarea izolării Reducerea izolării în
deprinderi prosociale comunitate
Creşterea Pentru asigurarea Pentru înfruntarea
competenţei succesului şcolar problemelor
personale familiale şi sociale
Creşterea puterii Pentru a nu deveni Creşterea încrederii
eului victime în capacităţile
parentale
Reformulare Pentru depăşirea Pentru a deveni
cognitivă sindromului de stres persoane de suport
post traumatic
Dezvoltarea Pentru asigurarea Pentru asigurarea
adaptabilităţii integrării sociale succesului parental
Creşterea eficacităţii Înţelegerea limitelor Formarea unor
atitudinilor parentale comportamentului deprinderi de
disciplinare
nonviolente
Grupuri de sprijin şi Pentru copiii victime Pentru părinţii care
tratament ale agresiunii înţeleg că au nevoie
de ajutor
Grupuri de suport Intelegerea efectelor Pentru părinţii care
violenţei familiale sau doresc să primească
a consumului de alcool suport din partea
altora
Dezvoltarea Comunicarea eficienta Comunicarea
comunicării asertive si reducerea eficienta si reducerea
conflictelor conflictelor
Tabelul 13. Adaptare după Darmstadt, G.L. (1990)
Desigur, modelul serviciilor preventive comunitare nu
poate fi unic. Totuşi, ca metodologie generală, serviciile moderne
destinate prevenţiei violenţei, pornesc întotdeauna de la evaluarea
nivelului de risc al factorilor critici din comunitate şi continuă
demersurile prin fixarea obiectivelor şi planificarea intervenţiei
menite să reducă acei factori de risc. Gradul de siguranţă al
copiilor, stabilitatea lor raportată la mediul de îngrijire,
dezvoltarea şi starea lor fizică trebuie riguros evaluate. In vederea
reducerii nivelului factorilor de risc, elaborarea planului de
intervenţie trebuie să se bazeze pe factorii protectori care
favorizează dezvoltarea unor relaţii interumane pozitive, oferă
posibilităţi de dezvoltare şi promovează adaptabilitatea copiilor la
condiţiile sociale. Aceşti factori protectori trebuie identificaţi
pentru copilul individual, dar şi la nivel de grup şi comunitar, în
relaţiile de sprijin (emoţional dar şi material) din familia restrânsă
şi cea lărgită, în resursele materiale din comunitate, în serviciile
de ordin terapeutic accesibile pentru copil sau/şi pentru membrii
familiei sale. Orientarea programelor de intervenţie în mod izolat,
doar asupra unora din factori – spre exemplu programele bazate
exclusiv pe informarea sau educarea părinţilor privind aşa zisele
metode adecvate de educaţie a copiilor – nu au şanse reale de a
schimba semnificativ frecvenţa maltratării copiilor în comunitatea
dată. In schimb, programele preventive care stabilesc parteneriate
cu părinţii, vor permite acestora colaborarea la planificarea
activităţilor, scăzând astfel circumstanţele dezavantajoase ale
familiilor implicate în program. Eficienţa va creşte, dacă odată cu
formarea unor deprinderi şi accesul la informaţii, părinţii vor
beneficia de îmbunătăţirea accesului la servicii sanitare,
educative, sociale ale copiilor şi membrilor familiilor lor. Astfel
de programe au într-adevăr şanse să contribuie la stimularea
adaptabilităţii copiilor şi creşterea receptivităţii părinţilor lor. La
terminarea programelor de prevenire se vor reaplica metodele de
evaluare folosite iniţial, pentru a raporta efectele obţinute la
situaţia iniţială. Progresele datorate intervenţiei pot fi considerate
semnificative dacă există grupe de control care, pornind de la o
situaţie similară ca şi cea din grupul de intervenţie, dar în lipsa
programelor de prevenţie, în aceeaşi perioadă de timp, nu permit

înregistrarea aceloraşi progrese.
Prevenirea violenţei copiilor nu poate fi proiectată fără să
se ţină seama de nevoile familiei ca întreg şi ale membrilor ei, ca
indivizi (McCurdy, 1995). Toate familiile au din timp în timp
nevoie de ajutor. Naşterea unui copil în familie, pierderea unui loc
de muncă, intrarea unui copil în perioada de adolescenţă, boala unui
membru de familie, pot fi tot atâtea evenimente care accentuează
nivelul de stres din familie, punând la încercare flexibilitatea şi
capacitatea de adaptare a membrilor ei. Uneori familia nu are nevoie
decât de informaţii adecvate noii situaţii, care să îi ajute să se
adapteze la noua situaţie. Uneori acest ajutor vine de la prieteni sau
de la membrii familiei lărgite. Alteori serviciile sunt la dispoziţia
comunităţii, accesul lor este la dispoziţia tuturor membrilor ei. În
cazurile unde problemele se amplifică, se acutizează sau devin
cronice, este nevoie de servicii prompte de intervenţie specializată.
Servicii pentru formarea deprinderilor de control al

agresivităţii
Servicii pentru familii care consumă alcool şi droguri
Servicii pentru familiile copiilor cu nevoi speciale
Servicii pt sprijinirea elevilor cu dificultăţi
Suport din partea celor de aceeaşi vârstă
Programe de educaţie preşcolară
Servicii pentru terapia familiei
Centre de sănătate mentală
Centre de zi pentru copii
Grădiniţe accesibile
Creşe accesibile
Vizite medicale
Servicii de adopţie
Plasament familial
Asistenţă maternală
Muncă socială cu familia
Servicii de protecţie a copilului
Ajutorul social/alocaţii pentru copil
Ingrijirea terapeutică a copiilor victime
Centre temporare de îngrijire pentru copii
Servicii intensive pentru asistarea familiei
Servicii de reconstruire a familiei (homemaker)
Centre de suport pentru persoane bolnave HIV (SIDA)
Instituţii( mari sau) mici rezidenţiale/ de plasament
pentru copii
Figura 6. Servicii de remediere şi de prevenire
PARTEA A III-A
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR

14. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ÎMPOTRIVA
FEMEILOR
Dimensiunea de gen a violenţei
Rapoartele privind actele de violenţă analizează de obicei

vârsta şi etnia celor care le comit, iar mass-media informează
opinia publică despre naţionalitatea celor care comit infracţiuni,
conform unor stereotipii. Astfel, aflăm că actele de terorism sunt
comise de arabi, de pakistanezi, sau de ceceni, iar furturile sunt
comise de romi, de români, de ucraineni sau de moldoveni -
depinzând de zona de pe glob unde ne aflăm. Nu este neobişnuit
să aflăm că delictele minore sunt comise de delincvenţi tineri, iar
furturile şi crimele profesioniste sunt comise de către adulţi.
Rareori este însă menţionat genul persoanelor care comit acte de
delincvenţă sau de violenţă. Acest lucru se întâmplă numai dacă
agresorul (sau printre agresori) este o femeie, ceea ce poate deveni
o senzaţie, menţionată în toate ştirile. Dintre multele forme de
manifestare ale violenţei tocmai aspectele ei de gen sunt încă
insuficient analizate. Aşa cum apreciază Matthews (2000), chiar
dacă actele de violenţă capătă o din ce în ce mai largă audienţă,
foarte rar se pune în discuţie publică, printre cauzele ei
determinante, dominarea masculină.
Violenţa împotriva femeilor este considerată o problemă
socială importantă şi ridicată la rangul de subiect al dezbaterii şi al
reglementării publice abia în ultimele decenii. Chiar dacă în
statele occidentale acest proces a început în anii '70, iar la noi şi în
alte ţări foste comuniste el a început abia după 1990, totuşi
problema violenţei din societate, în general şi din familie, în
special a rămas nerezolvată în toate ţările lumii.
In cele ce urmează voi dezbate formele de violenţă
împotriva femeilor din perspectiva diferenţelor de gen,
apropiindu-mă de punctul de vedere feminist, care a avut ca unul
din rezultatele sale importante dovedirea cu date statistice a
disproporţiei genurilor celor care comit astfel de acte. Kimmel

(2000) prezintă date publicate in SUA, care relevă că bărbaţii
constituie 99% dintre cei care comit violuri, 88% dintre cei
arestaţi pentru crimă, 92% dintre cei arestaţi pentru jaf şi 87%
pentru jaf armat, 83% dintre cei vinovaţi de violenţă în familie,
82% dintre cei care provoacă dezordine în locuri publice, 90%
dintre cei care comit omucideri. Se pare că dintre toate datele care
privesc diferenţierea comportamentelor umane în funcţie de gen,
violenţa este cea mai clar o "calitate" masculină. După Paludy
(2001), 30% din femei sunt agresate cel puţin odată în viaţa lor
adultă. Hărţuirea sexuală a tinerelor femei este, după acelaşi autor,
între 30 şi 70%. Cele mai multe incidente de violenţă sunt comise
de cunoştinţe bune şi de membrii de familie. De exemplu, 49%
dintre cazurile de abuz sexual sunt comise de către persoane
apropiate victimei, iar 50-57% dintre cazurile de violenţă sexuală
raportate de către studenţi în SUA au avut loc între parteneri.
Datele adunate în ultimii 25 de ani demonstrează că femeile sunt
cel mai adesea victime ale violenţei domestice şi mai puţin din
partea unor străini. Pe lângă gravitatea multora dintre actele de
violenţă domestică, specificul lor este repetarea frecventă, dar şi
răspândirea foarte mare în toate păturile populaţiei. După datele
lui Gelles (1997), în SUA 2-3 milioane de femei sunt abuzate
anual în propria lor familie.
Proporţiile violenţei împotriva femeilor sunt
semnificative. Stark şi Flitcraft (1996) indică aproximativ 1,5
milioane de cazuri de femei abuzate anual în SUA care necesită
îngrijiri medicale. Cu ocazia cuvântului de închidere la Conferinţa
Europeană a Femeilor din Lisabona (2000), comisionarul
european Ana Diamantopoulou declara că între vârsta de 15 şi 44
de ani mai multe femei sunt schilodite sau omorâte prin acte de
violenţă de gen, decât în războaie; în Africa de Sud la fiecare 20
de secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 35 de femei
depune plângere; în Austria, 50% dintre divorţuri sunt motivate
prin acte de violenţă domestică; în Finlanda, 22% dintre femei au
avut de suferit diferite forme de violenţă din partea partenerilor
lor; în Olanda, 1 din 5 femei au suferit la un moment dat violenţă
fizică din partea soţului sau a unui partener, iar în Portugalia o
femeie din două; în Irlanda jumătate din femeile care au decedat
prin crimă au fost omorâte de soţi sau parteneri; în Uniunea
Europeană datele privind raportul mediu de femei care au trăit pe
parcursul vieţii experienţe de violenţă este de 1 la 4. Violenţa
împotriva femeilor există, deci, în toate ţările, atât în cele cu o
economie dezvoltată, cât şi în cele sărace. Mai mult, ea există în
toate clasele sociale şi la toate nivelele de educaţie. La forul
european amintit, Diamantopoulou a arătat că deşi datele oficiale
ale poliţiei indică mai multe acte de violenţă în rândul celor cu
nivel socio-economic şi de educaţie scăzut, datele unor cercetări
recente din Olanda, Italia şi Finlanda arată că aproape jumătate
din cei care comit acte de violenţă împotriva partenerilor au
diplome de studii superioare şi că unii oameni respectaţi în
comunitate pot fi violenţi în viaţa privată. După Heyzer (1998), în
Statele Unite o femeie este abuzată fizic la fiecare 9 secunde şi în
Ruanda peste 15 000 de femei sunt violate într-un an. Sweetman
(1998) prezintă date din Rusia, unde 14 500 de femei mor anual
ca urmare a violenţei domestice. Tot Sweetman face observaţia că
emanciparea femeilor nu a însemnat totodată evitarea violenţei ci,
dimpotrivă, au expus femeile în măsură mai mare la diferite forme
de violenţă.
Definiţia cea mai general folosită în literatura de
specialitate pentru violenţa împotriva femeilor este cea utilizată în
cadrul Declaraţiei Naţiunilor Unite (1993): "orice act de violenţă
bazat pe diferenţa de gen şi care cauzează, sau ar putea cauza
femeii suferinţă sau vătămare fizică, sexuală sau psihologică,
incluzând ameninţările cu astfel de acte, coerciţia şi privarea
arbitrară de libertate, fie în viaţa publică, fie în cea privată” (The
MONEE Project, UNICEF, 1999). Actele de violenţă împotriva
femeilor şi fetelor constituie încălcări grave ale drepturilor
omului. Ele pot avea consecinţe severe asupra sănătăţii fizice şi
mentale, contribuind la apariţia unui procent însemnat din
îmbolnăvirile la femeile în vârstă de 15-44 de ani din ţările
dezvoltate (baza de date a Băncii mondiale, World Bank, 1993).
Cum am arătat, actul violent abuziv de orice formă

înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre agresor
şi victimă, concomitent cu desconsiderarea personalităţii celui de-
al doilea. Violenţa împotriva femeilor are efecte grave asupra
sănătăţii lor. Raportul Monee (UNICEF, 1999) indică următoarele
consecinţe:
o privind sănătatea mentală: depresie, frică, anxietate,
stimă de sine redusă, tulburări de sexualitate,
tulburări de somn şi de alimentaţie, obsesii, acte
compulsive, sindromul stresului post-traumatic,
tentative de suicid;
o privind sănătatea fizică: moarte, invaliditate
temporară sau permanentă, rănire, durere fizică a
diferitelor organe, durere de cap, astm, colită,
consum de alcool sau droguri, comportament
nesănătos (fumat, sex neprotejat şi alte forme de
expunere la pericole etc.);
o privind sănătatea reproducerii: sarcină nedorită,
afecţiuni ginecologice, avort, greutate scăzută a
copilului la naştere; boli şi dureri vaginale; copil
mort la naştere; afecţiuni la naştere.
Violenţa domestică
Fenomenul violenţei domestice poate fi definită ca fiind

orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni,
care se exercită asupra unui membru de familie (sau a unei alte
forme de convieţuire), provocând acestuia o vătămare, care are loc
profitând de incapacitatea sa de a se apăra, de a decide sau de a
căuta ajutor. In sens larg, violenţa domestică înseamnă
îndreptarea agresivităţii către un membru de familie, de obicei
soţia, dar uneori copiii, sau persoanele vârstnice, uneori bărbaţi,
respectiv orice persoane aflate dintr-un anumit motiv în
inferioritate, în stare de dependenţă. Fenomenul este prezent în
realitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul
nostru, de valorile noastre, de obiceiurile privind rezolvarea
conflictelor şi de cele privind autocontrolul asupra impulsurilor.
Evantaiul formelor de violenţă este larg, cuprinzând toate
aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral
şi cel sexual. De multe ori aceste aspecte se întrepătrund, abuzul
emoţional având adesea repercusiuni pe plan psihic, iar abuzurile
sexuale sunt însoţite cel mai adesea şi de vătămări fizice şi
întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile
fizice au adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale
sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual. Dacă
formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult
coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau
consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii victimei, putând
induce tulburări de personalitate, de sexualitate şi de activitate
profesională. A. Muntean descrie elementele specifice care
diferenţiază violenţa domestică de alte forme de încălcare a
drepturilor omului (2000, p. 28):
o Accesul permanent al agresorului la victimă
o Existenţa unui ciclu repetitiv al violenţei, cu o
frecvenţă tot mai mare şi o gravitate tot mai
severă
o Schimbările produse în personalităţile celor
implicaţi, cu scăderea eficienţei lor în îndeplinirea
funcţiilor sociale
o Antrenarea întregului sistem familial (a tuturor
membrilor familiei)
o Existenţa unor relaţii emoţionale între victimă şi
agresor
o Caracterul secret, privat, ceea ce face ca victima
să aibă acces limitat la sprijin
o Tendinţa celorlalţi de a închide ochii faţă de
asemenea situaţii (neintervenţionism)
o Lipsa de specialişti şi de servicii adecvate
o Toleranţa socială în multe culturi faţă de acest
fenomen
o În general, victima este femeia
Cercetări tipologice privind violenţa domestică
Anii 90' au însemnat reale progrese în cercetarea

fenomenului violenţei domestice. A crescut mult numărul
cercetărilor care descriu violenţa fizică împotriva femeilor.
Johnson şi Ferraro (2000) reţin două direcţii în care s-au
înregistrat progrese ştiinţifice. Prima dintre ele vizează
diferenţierea unor forme distincte de violenţă domestică, cu
tipologii aparte, care derivă din analiza motivelor diferenţiatoare
ale agresiunilor, din implicarea unor parteneri cu anumite poziţii
sociale şi din contextul cultural specific al relaţiei. Orice întrebare
care priveşte violenţa domestică trebuie să ia în calcul distincţiile
enumerate. A doua direcţie a progresului priveşte cercetarea
controlului exercitat în relaţia de violenţă domestică, care are şi el
forme tipice de manifestare în funcţie de tipul violenţei şi
contextul relaţional şi cultural în care are loc. Formele de violenţă
domestică descrise de Johnson şi Ferraro (2000) sunt violenţa
comună de cuplu, terorismul intim, rezistenţa violentă şi controlul
violent mutual, care se disting mai puţin prin comportamentul
manifestat cu ocazia actelor de violenţă, ci mai mult prin
modalităţile de exercitare a controlului în cuplu. Această
clasificare (Johnson şi Ferraro, 2000) încearcă să surprindă
varietatea formelor de violenţă domestică, demonstrând că
partenerii implicaţi în violenţă nu pot fi judecaţi după un model de
relaţionare de gen stereotip, al femeii care se lasă exploatată de
bărbat.
Denumirea de violenţă comună de cuplu (common couple
violence) se referă la actele de violenţă care apar sporadic între
membrii unui cuplu, în care unul dintre parteneri recurge la
violenţa fizică ca reacţie impulsivă, fără ca ea să însemne
exercitarea controlului asupra celuilalt partener. De obicei, acest
tip de violenţă nu se manifestă în forme foarte severe, nu conduce
la escaladarea manifestărilor agresive şi tinde să fie mutuală.
Terorismul intim (intimate terrorism) este prototipul în
care violenţa face parte din strategia generală a unuia dintre
parteneri de a exercita controlul asupra celuilalt. Motivarea
violenţei este tocmai menţinerea controlului. In aceste cupluri
incidentele violente sunt dese, au tendinţa să escaladeze, sunt de
multe ori severe şi nu sunt mutuale. Specificul acestei forme este
mai puţin severitatea actelor de agresivitate, cât scopul de a deţine
controlul. In acest scop agresorul recurge adesea la abuzul
emoţional. Uneori actele de violenţă din relaţiile de tip terorism
intim nu sunt atât de periculoase din punct de vedere fizic ca cele
de tipul violenţă comună de cuplu, care uneori pot conduce la
uciderea unuia dintre parteneri.
Relaţia de rezistenţă violentă este tipul de violenţă
exercitat de femei împotriva unui partener abuziv. Ea corespunde
cu ceea ce este denumit în termeni legali ca fiind autoapărare.
Formele de violenţă care se înscriu în această categorie pot fi
extrem de grave, ajungând la crimă. Alteori ele preced părăsirea
partenerului.
Controlul mutual violent este caracteristic unui tip de
cuplu în care ambii parteneri manifestă comportamente agresive.
Acest tip de relaţie pare să unească doi parteneri, care doresc,
ambii, să deţină controlul asupra celuilalt. Pare să fie un model
mai rar întâlnit de cercetători. Datorită felului de manifestare
agresiv al femeii din cuplu, acest model este uneori confundat cu
cel rezistent sau cu cel de control mutual violent.
Această tipologie nu dă câştig de cauză analizelor care
susţin că ambele sexe contribuie în egală măsură la violenţa
domestică, fiindcă demonstrează că sunt forme grave de abuzuri
comise în mod prioritar de bărbaţi (tipul terorismului intim),
tinzând la instaurarea unui tip de control autocratic în familie, care
periclitează partenerul. Totodată, această tipologie pune în
evidenţă tipurile de relaţii violente la care recurg femeile. Ceea ce
nu oferă ea – ca de fapt în general analizele tipologice – este
înţelegerea cauzelor care conduc la structurarea acestor tipuri de
relaţii. Drept răspuns la această obiecţie, Johnson şi Ferraro
(2000) insistă în continuare pe radiografierea caracteristicilor
victimelor şi ale agresorilor din tipurile descrise de violenţă în
relaţiile dintre parteneri. Ca exemplificare, ei prezintă cercetarea
lui Jacobson şi Gottman publicată în 1998 asupra unui lot de

bărbaţi care s-au autoidentificat ca fiind violenţi în relaţia lor cu
partenerii. S-a constat că ei erau abuzivi atât fizic, cât şi
emoţional. Ei au fost intervievaţi, testaţi psihologic, observaţi si
monitorizaţi fiziologic în laborator, în timp ce se certau cu
partenerul. S-au putut deosebi două categorii de bărbaţi, dintre
care prima, denumită a "cobrelor" cuprindea pe cei care îşi păstrau
sângele rece, calmul intern chiar şi în toiul celor mai aprinse
discuţii. Istoria lor personală, testele şi observaţiile au relevat că
aceste persoane pot fi asemănate cu persoanele general violente-
antisociale-agresive, care fac din violenţă un mod de
comportament uzual, fără remuşcări sau păreri de rău. A doua
categorie era denumită metaforic cea "a câinilor pit-bull", a căror
reacţii fiziologice urmau în măsură mai mare conflictele
emoţionale cu partenerele şi la care agresivitatea era însoţită de
frustrări ale unor nevoi emoţionale şi dependenţă în relaţie. Dacă
prima categorie de personalitate este mai aproape de psihopatie, a
doua este mai mult de tip disforic-borderline.
O astfel de radiografiere a relaţiilor violente din familie
izvorăşte din necesitatea de a surprinde aspecte până acum
ascunse fie sub tiparul stereotipiilor de gen tradiţionaliste, fie sub
cele feministe. Ea nu contrazice cu nimic valorile care impun
drepturile femeilor, respectiv nevoia de legislaţie care să
reglementeze violenţa domestică sau recunoaşterea caracterului
predominant masculin al violenţei în societate. Ceea ce impun
aceste cercetări de analiză tipologică sunt distincţiile între
diferitele forme de manifestare, pentru a aşeza cunoaşterea
ştiinţifică pe o bază mai bine agregată în realitatea fenomenului.
Totodată, această abordare tipologică poate da mai multe şanse
intervenţiilor în sfera intimă a violenţei domestice, fie că aceste
intervenţii sunt de ordin psihoterapeutic, fie legal, fie că încearcă
să îmbine ambele aceste aspecte. Abordarea tipologică are şi ea
limitele ei, pierzând adeseori din vedere cauzele sociale,
declanşatoare care conduc la actele agresive.
O altă abordare a violenţei tratează abuzurile care se
comit în familie din punctul de vedere al tuturor membrilor care o
constituie, aflaţi în stadii diferite de dezvoltare şi de autonomie.
Din acest punct de vedere, O. Bernett, C.L. Miller, R.D. Perrin
(1997) disting abuzul împotriva copiilor, expunerea copiilor la
violenţa conjugală, abuzul în relaţiile intime ale tinerilor (în cursul
întâlnirilor, în engleză courtship violence), violenţa domestică şi
abuzul împotriva persoanelor în vârstă. Autorii menţionaţi
prezintă caracteristicile fiecăreia din categoriile amintite,
motivaţiile agresorilor şi acele trăsături ale victimelor care
favorizează violenţa, riscurile sociale, precum şi consecinţele
acestora, arătând că modalităţile de protecţie a victimelor trebuie
să fie specifice pentru fiecare dintre formele amintite.
15. VIOLENŢA DE GEN ŞI DOMESTICĂ ÎN ROMÂNIA:

DATE EPIDEMIOLOGICE
Atitudini şi mentalităţi în cifre
Pentru România, expunerea femeilor la violenţă

domestică este o problemă care se pune din ce în ce mai des.
Violenţa care poate aduce pe unii membrii de familie în situaţia de
victime ale unor abuzuri fizice, emoţionale şi sexuale.
Violenţa fizică poate lua forme extrem de variate.
Muntean (2000, p. 71) notează că în cazul unor cupluri există "o
progresie nefastă a gesturilor în violenţa fizică: de la a împinge, a
scutura, a plesni, a izbi, a trânti (n.a.), a bate, a lovi (chiar femeia
gravidă), a lovi cu diverse obiecte, a-i rupe oasele, a folosi diverse
arme, până la a ucide".
Conform Barometrului de gen din 2000, 53% dintre
respondenţi cunosc bărbaţi care îşi bat soţiile sau partenerele, iar
18% dintre femeile chestionate susţin că au fost cel puţin odată
bătute de soţ sau de partener (pe când la aceeaşi întrebare doar 1%
din bărbaţi răspund afirmativ). La nivel naţional, au lipsit până de
curând datele privind prevalenţa fenomenului violenţei fizice şi
sexuale asupra femeilor în familiile din România, iar înregistrarea
riguroasă a incidenţei cazurilor lipseşte şi azi. Totuşi, din ceea ce
cunoaştem din cercetările de până acum rezultă incontestabil
existenţa acestui fenomen, precum şi faptul că miturile de la
nivelul societăţii care îl menţin parţial ascuns serviciilor
specializate de asistenţă (Munteanu, 2000). Aceeaşi sursă (p. 84)
menţionează un studiu efectuat la Institutul de Medicină Legală în
perioada 1993-1994, din care a rezultat că 29% dintre femeile care
au avut nevoie de un tratament în urma violenţelor suferite au fost
agresate de către soţi sau partenerii lor intimi. Adam (după
Munteanu, 2000) menţionează că cifra anuală a cazurilor de femei
bătute şi rănite, cunoscute de către medicii legişti, este de
aproximativ 11700, dar că, în realitate, acest număr este mult mai
mare.
Pentru a înţelege comportamentul familial violent din
România, trebuie să cunoaştem modul în care concepţiile
tradiţionale paternaliste s-au menţinut în România, în ciuda
aparentei egalităţi privind genurile şi diviziunea muncii salariate.
La sfârşitul secolului XX, 46,2 % din populaţia României
locuia în mediul rural. In aceste condiţii, perpetuarea modelului
tradiţional de viaţă familială este într-o mare măsură explicabilă
(E. Zamfir, 1995). Modelul este unul patriarhal, care impune
femeilor devotamentul faţă de bărbaţi şi copii, ca şi
responsabilitatea activităţilor gospodăreşti. Ideea superiorităţii
bărbatului e tipică familiei tradiţionale rurale, cu atât mai mult cu
cât ea este susţinută şi de religia ortodoxă. Din această
perspectivă, singura justificare a sexualităţii este procrearea,
perpetuarea biologică a familiei. După cum arată Kligman (1998),
în modelul de viaţă tradiţional, viaţa de familie e dominată de
bărbaţii care, în mod formal, sunt capii familiei, iar femeilor le
revine rolul de a administra gospodăria. Bărbaţii sunt mai activi şi
mai mobili în viaţa publică, călătoresc în scopuri profesionale, pe
când femeile sunt cele care îngrijesc copiii, pregătesc mâncarea.
In acelaşi timp, ele lucrează alături de bărbaţi la munca câmpului
sau la alte munci în gospodărie.
In perioada comunistă, căsnicia şi viaţa de familie au
încetat, parţial, să mai aparţină spaţiului privat, atunci când controlul
partidului comunist s-a extins şi asupra comportamentului
reproductiv şi al divorţurilor. Documentele de partid, dar şi unele
cărţi de specialitate (vezi Ionescu, Mureşan şi Costin, 1975, p. 67),
considerau că, în comunism, menţinerea căsniciei nu putea rămâne o
problemă strict personală a soţilor, iar societatea nu putea fi
indiferentă la soarta căsniciilor, apărarea unităţii familiei fiind
considerată o datoria morală. Funcţia principală a familiei era aceea
de a naşte şi creşte copii “în spiritul nou, socialist, pentru a deveni
cetăţeni demni ai patriei socialiste”, deci morala comunistă era
considerată incompatibilă cu divorţul. Deşi pretindea că reprezintă o
concepţie înnoitoare, politica familială a lui Nicolae Ceauşescu a
urmărit menţinerea, în fapt, a valorilor familiei tradiţionale,
paternaliste, care nu oferea spaţiu public problematicii violenţei
familiale şi a emancipării femeilor în sânul familiei. Ca urmare, s-a

ajuns la o parţială întărire ideologică a valorilor familiale de tip
tradiţional (Băban, David, 1995), resimţită mai ales în urma aplicării
politicii pro-nataliste ferme a regimului comunist. Această implicare
a statului în aspectele intime ale vieţii de familie nu a evoluat în
direcţia sporirii gradului de siguranţă a membrilor de familie care
trăiau cu riscul de a suferi violenţe. Familiile nucleare au înlocuit
într-o măsură importantă familiile extinse. In consecinţă, o dată cu
stabilirea în oraş, multe familii provenind din mediul rural au trăit
sentimente de frustrare şi înstrăinare, iar tensiunile intra-familiale s-
au accentuat. In loc de protecţie împotriva violenţelor, în această
perioadă îndatoririle femeilor s-au dublat, dat fiind că rolul lor
tradiţional (de a îngriji şi de a educa cât mai mulţi copii) s-a
suprapus cu cel de “angajată” în muncă, rol fără îndeplinirea căruia
familia nu ar fi avut suficiente venituri pentru a-şi satisface nevoile
de bază.
Intr-un studiu din 1999 privind sănătatea reproducerii
(Şerbănescu, Morris, Marin, 2001), întrebările s-au adresat unui
lot reprezentativ de populaţie, femei şi bărbaţi, pentru a se aduna
date despre prevalenţa diferitelor forme de violenţă domestică.
Intrebările s-au referit la agresiunile fizice şi sexuale suferite de
femei având între 15 şi 44 de ani în viaţa lor de cuplu (în orice
moment de viaţă). In privinţa abuzurilor fizice domestice suferite
vreodată, în lotul menţionat s-a înregistrat un procent de 29% de
femei din România, faţă de 21% din Ucraina, 22% din Rusia, 14%
din Moldova şi 5% din Georgia. Ponderea violenţei fizice în
ultimele 12 luni are un procent mai scăzut, anume de 10%, care
este însă şi el mai ridicat decât cel din ţările amintite (8% în
Ucraina, 7% în Rusia şi Moldova şi 2% în Georgia). La întrebarea
privind violenţele la care au asistat în propriile lor familii, 25%
dintre femei şi tot atâţia dintre bărbaţi au afirmat că au auzit s-au
au văzut în copilăria lor acte de agresiune fizică între părinţi. 41%
dintre femei şi 60% dintre bărbaţi au menţionat că au fost agresaţi
în copilărie. Atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, grupul etnic
cel mai afectat de violenţă este cel al romilor, în special cei cu un
nivel scăzut de şcolarizare. In raport se arată că ponderea
persoanelor intervievate care au afirmat că în copilărie au fost
supuse actelor de violenţă din partea părinţilor a fost semnificativ
mai mare (la femei chiar dublu) în rândul celor care au menţionat
că au asistat la violenţa domestică între părinţi, ceea ce dovedeşte
pe de o parte că persoanele care comit violenţe împotriva
partenerului se comportă violent şi cu proprii lor copii, iar pe de
altă parte că acele condiţii contextuale care au dus la violenţă
împotriva partenerului conduc şi la violenţă împotriva minorilor
(Şerbănescu, Morris, Marin, 2001, p. 404). Nici în privinţa
femeilor şi nici a bărbaţilor nu reies diferenţe semnificative de
vârstă: la cele trei categorii de vârstă luate în considerare în lot,
anume 15-24, 25-34 şi 35-49 de ani nu au fost diferenţe
semnificative din punctul de vedere al frecvenţei violenţei
domestice. Acest fapt susţine ideea că modelul familial
tradiţionalist este în continuare predominant, deoarece în ultimii
13 ani nu s-a reuşit să se imprime la cei tineri un nou model de
educare a copiilor, altul decât cel bazat pe pedeapsa fizică. Faptul
că la cea mai tânără grupă de vârstă, anume între 15 şi 24 de ani,
la femei, calitatea de martor la violenţe domestice şi de victimă a
unor violenţe sunt ambele puţin mai ridicate decât în celelalte
grupe de vârstă mai poate fi explicat ca un rezultat al stresului
social care apasă asupra familiilor în perioada de tranziţie,
menţionat şi de proiectul Monee (UNICEF, 1999). In privinţa
formelor de violenţă, din raport a reieşit că 45% din femei se
consideră abuzate verbal, 29% abuzate fizic şi 7% abuzate sexual
de către partenerul actual sau de un ex-partener la un moment dat
în viaţa lor. Autorii observă că există o mare suprapunere între
cele trei forme de abuz, în sensul că 61% dintre femeile care au
fost insultate sau ameninţate de partener au fost de asemenea
supuse violenţei fizice (p. 406). Bărbaţii au confirmat abuzurile
verbale şi cele fizice comise împotriva femeilor, dar şi abuzul
sexual. Abuzul fizic şi cel verbal au fost raportate într-un procent
mai mare în mediul rural faţă de cel urban. Dintre formele de
violenţă domestică femeile au specificat că au suferit pălmuire
(26%), împingere, înghiontire, aruncarea unor obiecte (22%),
lovire cu piciorul, cu pumnul sau cu obiecte (14%), bătaie (10%)
şi ameninţare cu un cuţit sau cu o armă (6%). In privinţa gravităţii

cazurilor de abuz la care au fost supuse cele 10% din femei din lot
în ultimele 12 luni, 33% dintre acestea au menţionat că au suferit
leziuni fizice, 7% că leziunile au fost destul de severe pentru a
necesita tratament medical, iar 4% afirmă că au necesitat
spitalizare. Bărbaţii au raportat cu aproximativ 50% mai puţine
cazuri grave şi intervenţii medicale decât femeile.
Date extrem de interesante au reieşit din analiza
condiţiilor de viaţă ale femeilor care au suferit abuzuri. Astfel,
femeile divorţate au raportat că au suferit de trei ori mai multe
abuzuri decât femeile care erau căsătorite în perioada interviului,
ceea ce îi îndreptăţeşte pe autori să considere că violenţa de cuplu
a contribuit la decizia de divorţ. S-a constat o corelaţie statistic
semnificativă a tuturor formelor de abuz cu numărul copiilor din
familie, 25% dintre cele cu un singur copil, 28% dintre femeile cu
doi copii şi 48% dintre femeile cu trei copii sau mai mulţi au
afirmat că au fost agresate fizic de partener. Ponderea femeilor
care au afirmat că au suferit violenţă în cuplu a fost în corelaţie
inversă cu nivelul lor de educaţie. De asemenea, cel mai mare
procent de violenţă a fost semnalat la etnia romă, unde nivelul
scăzut de educaţie, dar şi numărul mare de copii, ca şi statutul
scăzut socio-economic constituie factori contextuali favorizanţi,
cu efect cumulativ privind violenţa. Dintre femeile rome 51% au
raportat abuz fizic şi 20% abuz sexual. Violenţa fizică a fost
confirmată în mare măsură şi de către bărbaţii de etnie romă
(Şerbănescu, Morris, Marin, 2001).
Din Studiul sănătăţii reproducerii mai reiese că femeile
care au suferit diverse forme de violenţă familială nu recurg la
ajutor din partea profesioniştilor (poliţie sau cadru medical), ci
mai mult la rude sau prieteni. Numai 9% dintre femei
menţionează că au consultat un avocat (Şerbănescu, Morris,
Marin, 2001, p. 419). Din studiu nu reiese că femeile recurg la
consiliere, probabil datorită numărului redus de astfel de centre şi
specialişti, respondenţii neputând da informaţii legate de acest
aspect. Consider că ceea ce înrăutăţeşte şi acum, în noul mileniu,
situaţia multor femei din România, este lipsa serviciilor de
consiliere destinate rezolvării sau prevenirii crizelor familiale,
respectiv a serviciilor destinate în mod special femeilor victime
ale violenţei domestice. Din Barometrul de gen (Gallup, Fundaţia
pentru o Societate Deschisă, 2000) reiese opţiunea dominantă a
populaţiei de a rezolva violenţa domestică într-un cadru familial
(35% susţin că rezolvarea trebuie să vină de la soţii înşişi şi 28%
că ea trebuie găsită în cadrul familiei lărgite), iar un procent mai
mic ar implica relaţiile informale (13% vecinii şi 7% prietenii).
Doar 28% cred că poliţia ar trebui să intervină, respectiv să
investigheze astfel de situaţii. Prevalenţa acestei mentalităţi
tradiţionale, opuse profesionalizării, explică în parte insuficienta
cerere pentru dezvoltarea activităţilor profesionale de combatere
a violenţei domestice în România.
Am arătat că încălcarea drepturilor femeilor este cel mai
evident exprimată în violenţa domestică şi cazurile de abuzuri
sexuale (hărţuire sexuală, violuri) comise împotriva lor în afara
familiei sau înăuntrul ei. Femeile au nevoie de suport social
pentru ca drepturile lor să fie cu adevărat realizate. Aceasta
înseamnă să li se ofere oportunităţi egale de participare în
diferitele domenii de muncă, în politică, la diferitele nivele
decizionale. Ele trebuie lăsate să decidă ele însele, în cunoştinţă
de cauză. Aceasta variantă este valabilă în toate domeniile vieţii
sociale, dar cu atât mai mult în domeniile vieţii intime: în relaţiile
de căsnicie sau parteneriat, în viaţa sexuală şi naşterea copiilor.
Vor exista întotdeauna femei care sub- sau supraestimează
beneficiile, respectiv greutăţile legate de naşterea şi creşterea
copiilor, ale căsniciei sau divorţului, ca şi pe cele legate de
implicarea într-o activitate profesională plătită. Societatea va
trebui să accepte deciziile femeilor, să le respecte libertatea de a
alege şi să promoveze acele concepţii care favorizează dezvoltarea
neîngrădită a personalităţii femeilor în sfera economică, politică,
socială, culturală sau civilă, aşa cum a prevăzut Convenţia pentru
drepturile femeilor adoptată de ONU în 1979 şi semnată de
România încă din 1981.
Violenţa sexuală, traficul de femei şi prostituţia
Violenţa sexuală este o preocupare centrală pentru

apărătorii drepturilor omului, pentru feminism, pentru mulţi
profesionişti din domeniul socio-uman. Cum am arătat în partea I-
a, ea cuprinde o gamă foarte largă de forme nonconsensuale ale
relaţiilor sexuale, de la obscenităţile spuse sau comise în public, la
telefoanele obscene, atingerile fără consimţământul femeii pe
diferitele părţi ale corpului, la hărţuirea sexuală, până la sexul
obligat, constrâns, la abuzul sexual împotriva copiilor, violul şi
incestul. Comparând expunerea femeilor la diferite forme de
abuzuri sexuale în 34 de ţări (central- şi est-europene, precum şi
statele baltice şi unele foste republici sovietice), raportul Monee
(UNICEF, 1999) indică pentru România, în medie, 10,8% femei-
victime ale abuzurilor şi hărţuirii sexuale de diferite tipuri la locul
de muncă. Acest procent întrece indicatorii obţinuţi în celelalte
ţări, dar autorii subliniază riscurile comparaţiei interculturale, dat
fiind că aceiaşi itemi pot avea semnificaţii diferite, pentru
populaţii diferite. Subregistrarea violenţei sexuale, în mod special
a celei din familie, este apreciată ca fiind un fenomen foarte
răspândit în toate societăţile. Autorii raportului Monee (UNICEF,
1999) estimează că numărul cazurilor de abuz sexual în populaţie
poate fi de 5-10 ori mai mare decât numărul cazurilor raportate
oficial. Abuzul sexual este greu de estimat numeric, datorită
dificultăţii de a separa şi de a distinge ca atare diferitele sale
forme, de aceea Kelly (1996) consideră că el trebuie
conceptualizat ca un continuum, care afectează o proporţie
importantă a femeilor. Numărul redus al denunţurilor privind
abuzurile sexuale se datorează fricii fetelor şi femeilor de
răzbunarea agresorului, precum şi neîncrederii în serviciile menite
să reprezinte legalitatea. La aceasta se adaugă frica de judecata
celor din jur şi a opiniei publice – care, aşa cum reiese din
sondajul Gallup, nu este în mod univoc favorabilă femeilor-
victime. La rândul lor, nu toate abuzurile raportate de victime sunt
investigate de către poliţie, iar cazurile care ajung să fie judecate
sunt şi ele în număr mult redus, deoarece adesea victimele şi
agresorii cad ulterior la învoială sau se împacă.
In privinţa incidenţelor delictelor sexuale şi a traficului în

vederea exploatării sexuale şi a prostituţiei, datele poliţiei pun în
evidenţă următoarele tipuri de infracţiuni sexuale:
Tabel 14. Evoluţia numărului de victime ale infracţiunilor de natură

sexuală în perioada 1998-2000
An Numă Viol Raport Rel. Perver Corup Inces
r Total sexual Sexuale siune ţie t
cu o abuzive cu sexual sexual
minoră persoane de ă ă
acelaşi sex
1998 379 164 49 31 68 49 18
1999 618 296 79 39 101 66 37

2000 582 226 89 53 99 56 59
Date din evidenţele statistice ale Ministerului de Interne,
prezentate la Seminarul pentru cooperare împotriva traficului,
Bucureşti, 21-23 iunie, 2001
La cea mai mare parte dintre infracţiunile analizate,

categoria cea mai expusă infracţiunilor de natură sexuală o
reprezintă femeile. Excepţie o constituie relaţiile sexuale între
persoane de acelaşi sex, unde nu s-a înregistrat nici o victimă de
sex feminin în cei doi ani de referinţă.
Din surse nepublicate ale Ministerului de Interne,
prezentate la Seminarul pentru cooperare împotriva traficului cu
femei (Bucureşti, 21-23 iunie, 2001) a reieşit că între 1997 şi 2000
numărul minorelor acuzate de prostituţie oscilează între 29% în
1998 şi 17% în 1999. In 2001, în ciuda unei campanii
internaţionale extinse de reducere a traficului cu femei şi a
exploatării lor sexuale, numărul absolut al minorelor traficate în
vederea prostituţiei a crescut. Doar în prima parte a anului 2001,
dintre fetele traficate revenite prin intervenţia autorităţilor
internaţionale în România 23%, adică 167 din 726, adică au fost

minore.
Tabel 15. Evoluţia numărului de femei traficate în perioada 1997-

2001
Femei 1997 1998 1999 2000 I sem
traficate 2001
Ponderea 26% 29% 17% 19% 23%
minorelor (158) (112) (69) (144) (166)
Ponderea 74% 71% 83% 81% 77%
majorelor (450) (274) (337) (613) (560)
Date din evidenţele statistice ale Ministerului de Interne,
prezentate la Seminarul pentru cooperare împotriva traficului,
Bucureşti, 21-23 iunie, 2001
Intr-un raport al OIM18 (2001) s-a arătat că în România

sunt active numeroase reţele autohtone şi internaţionale de
prostituţie, dintre care mai multe racolează minore. Din analiza
bazei de date a OIM şi colaboratorii ei a rezultat că cele mai multe
fete racolate provin din regiunile mai sărace ale României (din
Muntenia şi Moldova). Fetele care au fost în instituţii de ocrotire
sunt mai vulnerabile faţă de prostituţie decât cele crescute în
familiile proprii. Cele care au suferit abuzuri în propriile lor
familii sunt şi ele în mai mare măsură expuse traficanţilor. Se pare
că la aceste fete, care au fost crescute în familii violente, dorinţa
de a căuta o viaţă nouă departe de casă este mult crescută. O altă
cauză menţionată în interviurile realizate cu fetele traficate a fost
dificultatea lor de a comunica cu proprii părinţi şi sentimentul lor
de izolare. A mai reieşit că fetele cu un nivel scăzut de educaţie
sunt mai expuse la prostituţie decât cele cu un nivel mai crescut de
educaţie, care au mai multe oportunităţi de angajare şi, deci, de a-
şi construi o existenţă autonomă.
18OIM - Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, a

prezentat raportul Impreună împotriva traficului de fiinţe
umane (Together against trafficking of human beings),
Balvanyos, 2001
Până recent, atitudinea generală a majorităţii populaţiei a
fost împotriva acceptării prostituţiei şi a prostituatelor. Cu ocazia
diferitelor conferinţe, ca cea a PNUD, 199819, SCOP, 200120 şi
altele, profesioniştii din serviciile socio-umane au atras atenţia
asupra faptului că prostituatele, mai ales dacă sunt minore, sunt
adesea adevărate victime ale societăţii. Cercetări nepublicate ale
studenţilor care au intervievat prostituate21 au scos în evidenţă că
sărăcia este motivul principal care le determină pe fete să recurgă
la prostituţie. 40% dintre prostituatele intervievate nu au avut în
propria lor familie nici o sursă de venit, iar celelalte 60% au avut
resurse financiare extrem de scăzute. Numărul mediu de copii în
familiile celor intervievaţi a fost de 3. O treime din cei intervievaţi
au provenit din instituţii de ocrotire. Aceste fete nu aveau nici un
fel de resurse proprii de trai, chiar dacă formal au fost "reintegrate
în propria familie". 50% dintre prostituatele intervievate au
susţinut că nu au găsit locuri de muncă, deci singura lor
modalitate de subzistenţă era să îşi vândă propriul corp. Întrebate
despre modalitatea de a lucra, 55% au dezvălui că fac parte din
reţele de prostituţie, conduse de bărbaţi, dar le era frică să le spună
numele. O treime din prostituate au spus că îi predau acestuia tot
venitul câştigat de ele, în ciuda faptului că adesea sunt bătute de
el. În grupul investigat, 33% şi-au început viaţa sexuală de la 15
ani, 10% au fost violate la debutul vieţii sexuale şi 15% au primit
bani pentru aceasta. Desigur, sărăcia şi condiţiile familiale precare
nu sunt cauze ale prostituţiei pentru toate femeile. Există şi femei
care nu sunt forţate de sărăcie să adopte acest mod de trai şi unele
sunt chiar conştiente de riscurile pentru sănătatea lor pe care şi le
asumă practicând această meserie, ele fiind atrase de şansele de
îmbogăţire rapidă. Consider că specialiştii care, prin natura
profesiei lor (medici, psihologi, asistenţi sociali, personal medical,
19 PNUD, 1998, Conferinţa privind statusul femeilor din

Romania
20 SCOP, Iunie 2001, Sibiu, Conferinţă privind prevenirea
relelor tratamente ale copiilor
21 Studenţi ai catedrei de asistenţă socială şi sociologie ai
UBB din Cluj, coordonaţi de L. Popescu
educatori, sociologi etc.) lucrează cu persoane prostituate, trebuie

să se ferească să le judece. Prostituatele pot avea istorii personale
dramatice, a căror schimbare necesită sprijin din partea
comunităţii şi a profesioniştilor, mai ales în cazul minorelor care,
singure, nu pot să-şi modifice cursul propriei vieţi.
16. CONCEPŢII PRIVIND DINAMICA SPECIFICĂ
VIOLENŢEI DOMESTICE
Primele date şi descrieri în privinţa violenţei domestice

care afectează femeile în raport cu soţii şi partenerii lor au apărut
în occident în anii 60', odată cu învigorarea mişcării feministe.
Cercetările din această perioadă s-au centrat în primul rând asupra
femeilor victime ale violenţei domestice care au ajuns în cadrul
unor servicii specializate de sănătate mentală.
Sindromul femeii bătute ca patologie psihologică
Aceasta a determinat vicierea parţială a cercetărilor, prin

orientarea lor în primul rând asupra anumitor caracteristici
patologice ale femeii victime, ca individ, care prin caracteristicile
ei neadecvate de comportament ar fi cauzat actele de violenţă ale
bărbatului ei, provocându-l. Acest discurs explicativ, deşi tot mai
slab exprimat spre sfârşitul secolului XX, continuă să se manifeste
în special în literatura psihologică şi medicală, care
supraevaluează cauzalitatea legată de caracteristicile personalităţii
feminine în fenomenul violenţei domestice, ignorând contextul ei
social şi caracteristicile relaţiilor intime ale femeilor cu bărbaţii
(Dobash şi Dobash, 1992). Paradoxal, acest tip de abordare s-a
accentuat tocmai în urma unuia dintre cele mai răsunătoare
succese ale mişcării pentru combaterea violenţei domestice, care a
fost introducerea, în 1979, în Clasificarea internaţională a bolilor
(DSM III) a categoriei denumite "sindromul femeii bătute".
Aceasta a fost o recunoaştere a eforturilor depuse de terapeuţi şi
de activiştii pentru drepturile femeilor şi a însemnat un real
progres pe calea asistării femeilor expuse violenţei.
Ca efect pervers, stabilirea acestei categorii de diagnostic
a însemnat recunoaşterea patologiei psihologice a femeilor
agresate, care sunt pasive, inhibate, retrase, cu stima de sine
scăzută, lipsite de iniţiativă, cu o capacitate redusă de exprimare,
dar mai ales dependente din toate punctele de vedere – material şi
psihologic – de bărbatul care le agresează. Tabloul tulburărilor de
caracter ale femeilor cu acest sindrom a fost completat în unele

studii cu aspecte biografice, descriind cazuri în care femeile trăiau
îndelung, adesea începând din perioada copilăriei, deci practic
toată viaţa, subordonate unor bărbaţi violenţi, în urma căreia
aveau o stare mentală alterată, fiind incapabile să preia controlul
asupra propriei lor vieţi şi să se îndepărteze de bărbaţii violenţi.
Soluţia oferită de această concepţie este acea a intervenţiei
terapeutice, care prin serviciile de sănătate mentală poate
îmbunătăţi capacitatea femeilor de a se apăra şi de a prelua
controlul asupra relaţiilor lor. Reprezentanţi ai feminismului (ca
de exemplu Dobash şi Dobash, 1992), se opun acestei concepţii
denumite "terapeutice", care prezintă violenţa domestică ca fiind
rezultatul unor probleme individuale ale unor femei cu deficienţe
de personalitate, incapabile de a se proteja de bărbaţi violenţi,
considerând că ea dă naştere unor atitudini societale de blamare a
victimei. Criticând concepţia terapeutică, autorii amintiţi se
bazează pe cercetări care susţin că testele aplicate femeilor bătute
nu pun în evidenţă abateri semnificative ale trăsăturilor de
personalitate faţă de alte femei, ci deficite şi caracteristici care
sunt consecinţe ale violenţei, cum ar fi inhibiţiile în exprimarea
sentimentelor, dificultăţile de adaptare la situaţie, nemulţumirea
cu propria viaţă, incapacitatea de a exprima agresivitate pe cale
verbală, dorinţa de a fi pe plac, stările de reverie, tendinţa de a fi
rezervat în relaţiile cu ceilalţi etc. Pentru Dobash şi Dobash
(1992), aceste caracteristici reprezintă învăţarea neajutorării, aşa
cum a fost ea descrisă de Seligman (1975), în urma
experimentelor sale pe animale electrocutate, care au învăţat în
scurt timp să nu se împotrivească fără rost, fiindcă nu pot să scape
de durere. Animalele din experimentul învăţării neajutorate nu au
încercat să evite durerea nici atunci când acest lucru ar fi fost
posibil, ele ne mai fiind imobilizate. Conceptul învăţării
comportamentului de neajutorare explică nu numai dependenţa
femeii (de ce nu părăseşte ea relaţia violentă), dar şi calea prin
care agresorul obţine ca victima să ajungă la un comportament
pasiv, cvasi paralizat. După cum arată autorii Dobash şi Dobash
(1992, p. 225), dacă germenii unei astfel de atitudini de
neajutorare au fost cultivaţi din perioada copilăriei, atunci ei vor
prinde rădăcini în relaţia adesea simbiotică dintre femei şi bărbaţii
care le supun la rele tratamente. Această paralelă dintre victimele
violenţei domestice şi cele ale experimentelor de neajutorare
învăţată oferă o bună explicaţie privind comportamentul
dependent al femeilor supuse abuzurilor şi incapacitatea lor de a
ieşi din relaţia violentă.
Introducerea unor reglementări care să incrimineze
violenţa domestică a întâmpinat serioase rezistenţa sociale în toate
statele lumii, sub diverse forme: din raţiunea liberală de a apăra
intimitatea spaţiului privat al familiei, prin negarea vehementă a
abuzurilor fizice sau sexuale care au loc în lipsa martorilor şi sunt
extrem de greu de dovedit, prin apelul la prestigiul social al unor
bărbaţi acuzaţi de violenţă domestică, prin refuzul sau
incapacitatea reprezentanţilor autorităţilor de a se implica în
situaţiile de violenţă domestică sau prin nevoia unor reglementări
legale speciale adresate violenţei din spaţiul privat al familiei.
Conceptualizarea violenţei domestice nu poate ocoli aspectele
individuale, psihologice ale actelor violente, ca proces subiectiv,
interpersonal. De asemenea, pentru a obţine schimbări sociale, nu
se poate să nu se recunoască determinările culturale ale violenţei,
convingerile larg răspândite privind superioritatea bărbaţilor faţă
de femei şi dreptul lor de a le domina. Aceste conceptualizări au
fost cele adoptate de feminismul ultimelor decenii ale secolului
trecut, când a existat o continuă mişcare pentru drepturile femeilor
expuse violenţei, inclusiv pentru îmbunătăţirea tratamentului şi a
recuperării acestora de pe urma violenţelor suferite.
Contribuţia feministă şi deconstruirea miturilor privind

violenţa domestică
Deşi prezentată pe scurt în partea I, teoria feministă este

tratată aici în mod aparte, datorită rolului ei deosebit de prolific în
abordarea violenţei împotriva femeilor.
Patriarhatul reprezintă mai mult decât un sistem de
autoritate în anumite familii. In societăţile în care modernizarea
nu a reuşit să imprime democratizarea concepţiilor privind

relaţiile interumane de gen, el reprezintă un ansamblu de
mentalităţi privind prerogativele bărbaţilor. Cunoscute în
literatura feministă sub numele de mituri, stereotipurile referitoare
la rolurile sexuale definesc construcţia socială a masculinităţii şi a
feminităţii (vezi lista de mai jos). Dacă favorizarea bărbatului în
miturile legate de rolurile de gen este mai răspândită într-o
comunitate, atunci violenţa va avea şi ea o amploare mai mare. In
schimb, aşa cum reiese dintr-o cercetare din SUA efectuată de
Holtyworth-Munroe, Bates, Smutzler, Sandin (după Muntean,
2000), în cuplurile egalitare în care puterea de a decide aparţinea
ambilor parteneri, ceea ce le asigura acestora sentimente de
satisfacţie, nivelul de violenţă era mult redus comparativ cu
partenerii cu o mentalitate patriarhală. Aşa cum arată Nicolaescu
(1998), feminismul a condus la demistificarea unor serii de
'mituri' cu o îndelungată tradiţie. Ca urmare căminul încetează să
fie idealizat ca un loc de refugiu în faţa unei lumi agresive.
Mituri privind rolurile de gen (selectate din scala de

roluri sexuale Malamuth, după Diaconu-Mureşan (200222)
o Locul unei femei este acasă.
o Datoria bărbatului este să câştige existenţa familiei.
o Bărbatul este capul familiei.
o Într-o căsnicie, responsabilitatea majoră a soţiei este să-
i facă fericiţi pe soţ şi pe copii.
o Bărbatul trebuie sa aibă cuvântul final în deciziile
familiei.
Mituri privind violenţa domestică (selectate din scala lui

Malamuth, după Diaconu-Mureşan 23 şi dintre cele selectate
de Muntean, 2000, p. 51):
22A. Diaconu-Muresan, 2002, lucrare de diplomă nepublicată,

UBB, Psihologie
23 Idem
o Victima poate învăţa ce să facă pentru a preîntâmpina
violenţa
o Femeia poate pune oricând capăt violenţelor
o Femeile victime ale agresiunilor partenerilor nu au
mândrie personală, sunt supuse, pasive
o Bătaia afectează doar o mică parte din populaţia
feminină
o Chiar dacă el este agresiv, copiii au nevoie de tată
o Când o femeie nu-şi îndeplineşte îndatoririle casnice, ea
merită să fie bătută de soţ.
o Femeile tind să exagereze violenţa la care sunt supuse.
o Cele mai multe dintre actele de violenţă casnică au loc
deoarece femeile îi provoacă pe bărbaţi să le lovească.
Mituri ca cele menţionate mai sus şi altele asemănătoare

reprezintă o premisă a inegalităţii, care defavorizează femeile şi
încurajează comiterea unor abuzuri împotriva femeii. Prin
intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia feministă a
reuşit să demonteze astfel de mituri şi să facă vizibile, la nivel de
comunitate internaţională, diferitele forme de violenţă comise atât
în spaţiul public, cât şi în cel familial. În societăţile moderne,
feminismul a contribuit la demontarea unor valori tradiţionaliste
care tindeau să scuze comportamentul violent al bărbaţilor faţă de
femei, comis în sfera privată pe motiv că femeia a provocat
bărbatul prin comportamentul ei, sau că acesta era sub presiunea
stresului (Hague, Mallos, 1993).
Recunoaşterea faptului că violenţa periclitează siguranţa,
sănătatea, dezvoltarea, interrelaţiile, capacitatea de muncă,
echilibrul psihic al individului pe tot parcursul vieţii impune
reconsiderarea fenomenului la scară culturală şi socială.
Acceptând ideea, prezentată în capitolul precedent a construcţiei
sociale a violenţei, în care credinţele false au o contribuţie
importantă la manifestarea ei, recunoaştem că una dintre pârghiile
prevenirii este schimbarea concepţiilor sociale privind
comportamentul agresiv, fundamentarea lor pe evidenţe ştiinţifice.
In acest context, selectăm unele dintre stereotipurile prezentate şi
"demistificate" de S.M. Rădulescu (2001, p. 285-289), care

credem că trebuie să stea la baza schimbării atitudinii societale
faţă de violenţă:
 "Mit: Violenţa familială este o problemă
privată în rezolvarea căreia nimeni nu are
dreptul să se amestece. Nici o autoritate nu are
dreptul de acces la intimitatea "sanctuarului"
familial.
Realitate: Orice familie trebuie protejată de
imixtiunea autorităţilor, exceptând cazurile în
care sunt prejudiciate interesele şi drepturile
membrilor. La fel ca şi violenţa din afara
căminului, violenţa dinăuntru constituie
infracţiune."
 "Mit: Violenţa familială este un fenomen rar şi
se produce, mai frecvent, în familiile defavorizate, cu handicap
social.
Realitate: Violenţa familială nu este un
fenomen izolat din punct de vedere statistic, ci
se produce în numeroase familii, inclusiv în
familiile care au un statut educaţional şi social
mai ridicat. Motivele pentru care auzim rar de
un asemenea fenomen ţin de caracterul său
secret şi intim, în sensul că nici victima nu este
dispusă să aducă la cunoştinţa altora relaţiile
conflictuale din familie."
 "Mit: Femeile care sunt abuzate provoacă ele
însele acest lucru. Prin conduita lor, ele incită
bărbaţii la violenţă.
Realitate: Stresul şi conflictul constituie
componente ale oricărei relaţii, dar violenţa nu
constituie, în nici un caz, o cale de a rezolva un
conflict. In primele etape ale unei relaţii
conflictuale, violenţa se manifestă cu mai
puţină frecvenţă, iar victima încearcă să se
adapteze conduitei agresorului, cu speranţa că
va reuşi să ocolească agresiunea. In ultimele
etape, anumite victime pot reacţiona violent. In
ultimele etape, anumite victime pot reacţiona
violent, dar o fac din motive de apărare şi de
"supravieţuire", ca modalitate de a evita
eventualele traumatisme şi răniri."
 "Mit: Femeilor maltratate sau abuzate le face
plăcere violenţa manifestată de agresor sau
decid să rămână, în continuare, cu agresorul.
Realitate: Exceptând cazurile patologice nici
unei persoane nu-i face plăcere să fie bătută
sau abuzată. Opţiunea de a rămâne în
continuare cu agresorul este determinată de
mai multe motive, printre care teama de
ameninţările agresorului, starea de dependenţă
economică, locativă şi de altă natură a
victimei, convingerea că agresorul se va
schimba în viitor, ruşinea resimţită în faţa
opiniei publice, faţă de o eventuală separare
sau divorţ etc."
 "Mit: Alcoolul este principala cauză a violenţei
familiale.
Realitate: Deşi alcoolul şi violenţa familială
sunt adeseori asociate între ele, una nu este
cauza celeilalte. De fapt, agresorul are
anumite caracteristici care îl împing
deopotrivă spre alcoolism şi spre violenţă."
 "Mit: Nimeni nu-i poate ajuta pe agresori.
Realitate: Experienţa unor ţări în care s-a
încercat acest lucru a demonstrat că există
mijloace în acest sens. Numeroase persoane
au trecut prin episoade de violenţă în cursul
vieţii lor şi, cu ajutorul comunităţii, au reuşit
să renunţe să mai fie violente."
La evidenţele privind comiterea violenţelor în mediul

familial pot fi adăugate altele privind problemele de sănătate
mentală ale agresorilor (în realitate printre cei care comit violenţe
domestice sau abuz sexual nu sunt semnificativ mai multe
persoane cu tulburări psihice decât printre cei neviolenţi) sau că
agresorii sunt violenţi în toate relaţiile lor (în multe cazuri ei sunt
consideraţi în propria comunitate ca fiind persoane respectabile).
Cunoaşterea modului de a combate miturile legate de violenţă
necesită un efort de colaborare din partea cercetătorilor, a
specialiştilor, a mass-mediei, a organizaţiilor din sfera civilă şi a
tuturor celor implicaţi în prevenirea violenţei şi protejarea
familiei.
Teorii multicauzale privind violenţa
Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminaţi în

determinarea situaţiilor de violenţă, o direcţie importantă a
cercetărilor se orientează spre cunoaşterea interdependenţelor dintre:
caracteristicile partenerilor care comit abuzuri, ale victimelor
violenţei, ale contextului social, familial şi situaţional, ale nivelului
de trai, ale nivelului cultural şi educaţional al celor implicaţi, ale
aşteptărilor de rol, ale tradiţiilor familiale, precum şi ale
discursurilor despre genuri. Toţi aceşti factori pot să se prezinte în
ipostaze care să constituie un risc potenţial pentru declanşarea
violenţei sau pentru protejarea ei. Din punctul de vedere al prevenirii
violenţei va trebui să cunoaştem atât factorii de risc, cât şi modul lor
de interacţiune. Manifestările propriu-zise ale factorilor de risc de
violenţă sunt cumulative, rezultatul interacţiunii mai multor factori
accentuând pericolul pentru victimă. Cercetările au arătat că
declanşarea violenţei este mai probabilă dacă numărul factorilor de
risc este mai mare. Riscul se poate transforma în act violent în
prezenţa unor condiţii declanşatoare ca alcoolul, drogurile, stresul
crescut datorită sărăciei, şomajului, lipsei unor condiţii decente de
locuit, ale căror efecte se cumulează. Majoritatea actelor cu caracter
violent nu au loc exclusiv datorită drogului sau alcoolului, dar este
incontestabil că abuzul de astfel de substanţe scade nivelul
autocontrolului, putând conduce la fenomene grave de violenţă
(Pecora et al., 1992). Killén (1997) evidenţiază interdependenţa
efectelor acţiunii unor factori multipli. Ea remarcă agravarea
formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulţii
consumă alcool sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea
relelor tratamente şi a consumului de alcool şi droguri privesc în
primul rând lipsa autocontrolului persoanei violente, care poate duce
la grave pentru toţi membrii familiei, indiferent de maturitatea lor.
Deşi la baza fenomenului violenţei împotriva femeilor poate fi, aşa
cum consideră concepţia feministă, inegalitatea de gen, această
cauză este prea generală pentru a putea stabili forme concrete de
intervenţie la nivelul cazurilor individuale. De aceea multe studii
privind violenţa s-au axat pe cunoaşterea factorilor de risc care
acţionează în anumite condiţii sociale, precum şi a şanselor de a
prezice violenţa.
După cum a arătat Brown et al. (1998) cel mai bun factor
predictiv al violenţei nu este vreunul dintre factorii de risc cunoscuţi
sau vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de
risc surprinşi la un caz. Aceasta creşte siguranţa predicţiei cazurilor
de violenţă, ceea ce corespunde teoriei multicauzalităţii.
Cunoaşterea cumulativă a factorilor de risc este importantă nu numai
pentru identificarea cazurilor, dar şi pentru a planifica ajutorul de
care au nevoie.
In modelul multicauzal al violenţei împotriva femeilor al lui
Moser şi Schrader (după Munteanu, 2000, p. 55), factorii implicaţi
sunt analizaţi pe plan individual, interpersonal, instituţional şi
structural (societal).
Tabelul 16. Nivele de manifestare ale violenţei şi ale prevenirii ei

Nivel Nivel Nivel Nivel
individual Interpersonal instituţional structural
Risc de Experienţe Conflicte Status socio- Tolerarea
violenţă anterioare familiale, economic culturală a
de abuz consum de scăzut, şomaj, violenţei;
şi/sau alcool şi/sau izolarea roluri de
rejectare; droguri, socială a gen rigide.
boli exercitarea femeilor, Dominarea

mentale controlului participarea genului
ale bărbatului bărbatului la masculin.
victimei şi asupra grupuri de
agresorului celorlalţi delincvenţi
membrii şi
asupra
veniturilor
Protecţi Respect de Coeziunea Coeziunea Stabilitate
e contra sine; familiei; comunitară; politică şi
violenţei perceperea bune relaţii
nivel de economică,
propriilor părinţi-copii;
şcolarizare oferte pe
capacităţi participarea
ridicat; piaţa
şi a puterii femeii la oportunităţi de muncii;
de control controlul angajare promovarea
asupra veniturilorpentru femei egalităţii de
situaţiilor familiei; (ca mici gen.
întreprinderi);
servicii şi
facilităţi în
vecinătate
(cabinete
medicale,
spaţii de
recreare etc.).
Adaptat după Munteanu 2000, p. 55
In acest model, violenţa împotriva femeilor, ca şi cea

împotriva altor categorii vulnerabile este explicată prin interacţiunea
factorilor de protecţie şi a celor de risc. Este un model multicauzal,
în care factorii care privesc dezvoltarea şi personalitatea victimei
sunt în interacţiune cu factorii de personalitate ai agresorului.
Interacţiunea lor poate fi analizată din perspectiva nivelelor
individuale, familiale, interpersonale, organizaţionale şi
macrosociale. Un program de prevenire comunitară a violenţei sau
chiar şi măsurile de intervenţie aplicate în cazurile individuale
trebuie să aibe în vedere planurile enumerate şi să selecteze pentru
inducerea unor schimbări acei factori de risc asupra cărora se
doreşte schimbarea, păstrând în vedere interacţiunile cu ceilalţi
factori implicaţi în cazul dat.
17. PREVENIREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR
Campania globală pentru drepturile femeilor
Pe plan social, progresul ultimilor 25 de ani a constat în

definirea violenţei împotriva femeilor ca un subiect al drepturilor
omului. Feminismul a scos în evidenţă că legislaţia – în mod
special cea privitoare la actele de violenţă – face parte din
instrumentele de menţinere a prerogativelor bărbaţilor împotriva
femeilor (H. Charlston, 1994). Convenţia Naţiunilor Unite pentru
eliminarea discriminării în privinţa femeii (UN Convention on the
elimination of all forms of discrimination against women,
prescurtat CEDAW), adoptată de ONU în 1979, a făcut un pas
hotărâtor pe calea susţinerii drepturilor femeii ca drepturi ale
omului. Ea a definit încălcarea drepturilor femeilor în felul
următor: orice formă de discriminare, excludere sau restrângere a
libertăţilor femeilor, a cărei rezultat sau scop este de a împiedica
sau de a face imposibilă recunoaşterea, valorizarea sau practicarea
drepturilor lor în sfera politică, economică, socială, civilă sau în
orice alt domeniu. Acestei definiţii i s-a dat un conţinut mai clar,
în urma studiilor care au pus în evidenţă numărul mare de acte de
violenţă comise în familie de soţi sau parteneri, abuzuri comise
împotriva femeilor la locurile de muncă, violuri şi alte forme de
abuz sexual, acte de violenţă comise în bande etc. In anul 1992,
Recomandările Comitetului privind eliminarea discriminărilor
împotriva femeilor a descris violenţa de gen ca o formă de
discriminare împotriva femeilor, iar sfera privată ca fiind adesea
scena pe care se manifestă oprimarea femeilor. După Charlston
(1994), Convenţia internaţională privind drepturile femeilor a
beneficiat de mai puţine mecanisme de implementare decât alte
convenţii internaţionale, ceea ce dovedeşte că recunoaşterea
importanţei acestei problematici este un proces încet, datorat
rezistenţelor unor societăţi dominate de legislaţii care încă susţin
patriarhatul. În ultimii 10 ani s-a progresat pe plan legislativ în
transpunerea principiilor internaţionale ale Convenţiei pentru
drepturile femeilor în legi naţionale, cu procedee concrete de
aplicare, pe baza cărora să se poată face dreptate femeilor victime
ale abuzurilor sexuale şi ale violenţei domestice. Pentru a schimba
această atitudine, numeroase organizaţii de femei s-au raliat şi au
dezbătut strategia de implementare a Convenţiei prin "acţiuni
globale (global campaign) pentru drepturile femeilor şi de stopare
a violenţei". La cea de-a patra Conferinţă mondială de la Beijing
privind condiţia femeii (1995), s-a lansat o Platformă de acţiune,
care a fost un semnal puternic pentru impunerea egalităţii de şanse
a femeii cu bărbatul în toate statele lumii. S-a convenit că violenţa
faţă de femei desemnează totalitatea actelor agresive îndreptate
împotriva femeilor, cauzatoare sau posibil cauzatoare de prejudicii
sau suferinţe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv ameninţarea
cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate
(Platforma de acţiune de la Beijing, 1995). In textul acestei
platforme se arată că violenţa împotriva femeilor este o problemă
globală, constând în manifestarea puterii bărbaţilor prin privilegii
şi modalităţi de a-i controla pe cei mai slabi. Această diferenţă de
putere este accentuată de ignorarea sau de lipsa legilor potrivite şi
a eforturilor adecvate din partea autorităţilor publice pentru
îngrădirea manifestării puterii în forme violente.
In construirea unui sistem global coerent de legi şi de
servicii trebuie dată o atenţie mai mare concepţiilor feministe care
pun în lumină inegalităţile de gen. Ele sunt sisteme speculative
care creează modele ale originii inegalităţilor de gen, dar au şi
contribuţii semnificative la construirea unor strategii de combatere
a violenţei, prin măsuri structurale în favoarea victimelor, pentru
prevenirea violenţei, precum şi pentru tragerea la răspundere a
agresorilor. Intervenţia în favoarea victimelor nu poate ignora
dificultăţile acestora de a ieşi de sub influenţa agresorilor lor, mai
ales dacă aceştia din urmă sunt persoane faţă de care victimele
sunt legate emoţional. Acest lucru este adevărat pentru violenţa
fizică între soţi, dar şi pentru abuzul sexual în general şi cel
împotriva copiilor în special.
Un merit incontestabil al punctului de vedere feminist în
privinţa abuzurilor familiale este atitudinea lipsită de echivoc faţă
de agresorul-bărbat, ca cel care poartă responsabilitatea actelor de

violenţă sexuală şi domestică. Pe lângă strategiile individuale de
apărare împotriva violenţei din familie şi din afara ei, în centrul
concepţiei feministe se află necesitatea schimbării atitudinii
sociale faţă de conceptele consacrate de masculinitate şi
feminitate. Schimbarea înseamnă că feminitatea nu mai poate fi
redusă la atitudinea submisivă, dependentă şi la un comportament
de victimă (MacLeod, Saraga, 1988), ci dobândeşte accente noi,
în care pot apărea atitudini de autoapărare, cerere de ajutor, spirit
de iniţiativă, de într-ajutorare şi altele. Un alt mare câştig îl
constituie contribuţia feminismului la practica muncii sociale în
folosul victimelor. În intervenţia care are ca punct de pornire
perspectiva feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa
legii a persoanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe
tăcerea în privinţa secretelor "de familie" se va putea schimba
atitudinea societăţii faţă de violenţă. Responsabilitatea abuzului
fiind atribuită esenţialmente celui care a comis fapta şi nu
victimei, în feminism intervenţia dezirabilă este îndepărtarea din
familie a celui care comite abuzuri. Se recomandă ca victima să
nu fie blamată şi nici "pedepsită" prin plasarea ei într-un adăpost,
deci prin îndepărtarea ei din propria locuinţă. Totuşi, dacă legile şi
practicile muncii sociale nu permit îndepărtarea suficient de
rapidă a agresorului din familie, un principiu de bază al practicii
constă în asigurarea securităţii victimei şi împiedicarea comiterii
în continuare a abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii
sociale, care ţintesc femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă
adeseori singura alternativă de viaţă pentru victimele abuzurilor
fizice sau sexuale comise în familie. În tratamentul acordat
acestora, principiile cele mai importante sunt: persoana care
dezvăluie un abuz trebuie crezută. Un copil, mai ales la o vârstă
anterioară pubertăţii, nu are fantezii de ordinul abuzurilor sexuale,
specialiştii fiind capabili de a discerne, pe de o parte, între
relatările care acoperă fapte de cele care constituie proiecţii
normale ale inconştientului (complexul Oedip sau Elektra) şi, pe
de altă parte, relatările care au la origine fenomene abuzive reale.
Dezvăluirea unui abuz sexual de către o persoană, indiferent de
vârsta ei de adult sau tânăr este un act de mare curaj, deoarece în
societatea de azi victimele violenţelor sexuale sunt adesea ele
blamate pentru violul, incestul sau celelalte abuzuri la care au fost
supuse de un agresor. De aceea, în toate cazurile, victima trebuie
asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina ei şi că a făcut
bine că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este creşterea
stimei de sine a victimei şi readucerea ei în situaţia de a-şi putea
controla propriile stări. Aceasta în condiţiile în care victima este
ajutată să trăiască cu persoane care îi arată înţelegere şi dragoste.
Mişcarea feministă şi-a adjudecat câteva victorii
remarcabile în eforturile de a extinde global eforturile pentru
drepturile femeilor (Bunch, Reilly, 1994). După convenţia pentru
Eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor
(CEDAW), a reuşit pregătirea Congreselor interguvernamentale
ale ONU din 1993 şi 1995 şi a rezoluţiilor lor finale cunoscute
sub numele de Declaraţia de la Viena şi cea de la Bejing, care au
consacrat statusul egal şi drepturile femeilor ca o prioritate pentru
guverne şi pentru ONU.
Ca urmare a activităţii organizaţiilor neguvernamentale de
femei a luat fiinţă Tribunalul pentru violarea drepturilor femeilor.
Obiectivul acestui tribunal este de a se crea un for în care să se
poată demonstra lipsurile legislaţiilor naţionale şi necesitatea
elaborării unor platforme comune de acţiune pentru protejarea
victimelor violenţei. Documentarea situaţiilor de abuz şi definirea
lor clară sunt componente critice pentru a da credibilitate
activităţilor de schimbare a legislaţiilor şi de susţinere
instituţională a femeilor. De asemenea, au apărut cercetări extinse,
care analizează situaţia abuzurilor suferite de copii şi femei,
precum şi a serviciilor oferite pentru combaterea violenţei în
diferitele regiuni ale lumii.
Măsuri legislative româneşti privind violenţa în familie şi cea

împotriva copiilor
În România există de curând o legislaţie specifică pentru

cazurile de violenţă familială (legea 217 din 2003). Ea încearcă să
convingă organismele internaţionale în legătură cu maturitatea

statului român în ocrotirea familiei de violenţe.
LEGEA nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea si

combaterea violentei in familie (publicata in: MONITORUL
OFICIAL nr. 367 din 29 mai 2003).
ART. 1
(1) Ocrotirea si sprijinirea familiei, dezvoltarea si
consolidarea solidaritatii familiale, bazata pe prietenie,
afectiune si intrajutorare morala si materiala a
membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes
national.
(2) Statul actioneaza pentru prevenirea si combaterea
violentei in familie, potrivit dispozitiilor art. 175, 176,
179-183, 189-191, 193, 194, 197, 198, 202, 205, 206,
211, 305-307, 309, 314-316, 318 si altele asemenea din
Codul penal, ale Legii nr. 705/2001 privind sistemul
national de asistenta sociala si alte prevederi legale in
aceeasi materie, precum si prevederilor prezentei legi.
ART. 2
(1) In sensul prezentei legi, violenta in familie
reprezinta orice actiune fizica sau verbala savarsita cu
intentie de catre un membru de familie impotriva altui
membru al aceleaşi familii, care provoaca o suferinta
fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material.
(2) Constituie, de asemenea, violenta in familie
impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si
libertatile fundamentale.
Este de apreciat că legiuitorii români au luat în serios

recomandarea organismelor internaţionale de apărare a drepturilor
femeilor şi au inclus în conceptul de violenţă familială situaţiile de
încălcare a drepturilor femeii de a-şi exercita libertăţile
fundamentale.
ART. 7
(1) Comunitatile locale, prin reprezentantii legali,
precum si autoritatile administratiei publice locale
asigura conditii pentru consolidarea familiei, pentru
prevenirea conflictelor si a violentelor in familie.
(2) In cazul declansarii unor violente, comunitatile
locale, prin reprezentanti legali, precum si autoritatile
administratiei publice vor acorda sprijinul logistic,
informational si material Agentiei Nationale pentru
Protectia Familiei.
(3) Primarii si consiliile locale vor conlucra cu
organizatiile de cult, organizatiile neguvernamentale,
precum si cu oricare alte persoane juridice si fizice
implicate in actiuni caritabile, acordandu-le sprijinul
necesar in vederea indeplinirii obiectivelor prevazute la
alin. (1) si (2).
(4) Organizatiile neguvernamentale, precum si oricare
alte persoane juridice implicate in actiuni caritabile, care
fac dovada ca desfasoara programe de asistenta pentru
victimele violentei in familie, vor putea beneficia de
subventii de la bugetul de stat sau, dupa caz, de la
bugetele locale, in conditiile legii.
Sistemul prevăzut de organizare a serviciilor destinate

protecţiei familiei (care includ – aşa cum este formulat în articolul
4 – legăturile dintre persoane cu relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei
sociale) se găseşte la nivelul comunităţilor locale, la nivelul
autorităţilor locale cele mai apropiate de cetăţeni. Este încă destul
de vag care vor fi sursele financiare din care se vor susţine aceste
activităţi de protejare a familiei.
Autoritatile prevazute la art. 5 vor asigura pregatirea si

perfectionarea continua a persoanelor desemnate pentru
identificarea formelor de abuz si pentru instrumentarea
cazurilor de violenta in familie.
Sperăm că ulterior vor fi precizate tipurile de specializare

minimală pe care trebuie să le parcurgă cei care lucrează în
domeniul violenţei. De asemenea, aceşti profesionişti au nevoie de
o continuă supervizare, pentru a se putea feri de stresul muncii în
situaţii de violenţă şi de pericolul epuizării psihologice (al "burn-
out"ului).
Serviciul de reintegrare sociala si supraveghere a

infractorilor va pregati personal specializat – asistenti
sociali si psihologi–, capabil sa desfasoare programe de
terapie si consiliere a agresorilor. Rezultatele aplicarii
acestor programe se vor prezenta instantelor, in
conditiile legii.
Este binevenită prevederea de a se include agresorii în

programe de terapie şi de consiliere, doar că ele ar trebui să se
regăsească şi la nivelul legii penale, ca variantă a condamnării la
închisoare. Includerea în astfel de programe trebuie să fie alegerea
persoanei care pune în pericol sănătatea psihică şi fizică a vreunui
membru al familiei sale, dar totodată ea nu poate fi decât singura
alternativă la condamnarea penală.
ART. 8
c) sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a
sanatatii si de reinsertie sociala;
d) asistarea agresorilor prin tratamente de
dezalcoolizare, dezintoxicare, psihologice si psihiatrice;
Cum am arătat în paragraful anterior, tratamentele sunt

necesare pentru agresori, dar ele sunt cel puţin tot atât de necesare
pentru victime. Femeile, fetele, copiii, persoanele în vârstă –
victime ale violenţei – care prezintă simptomatologia psihică
descrisă în capitolul 6, au adesea nevoie, pe lângă tratament
medical, de consiliere şi de psihoterapie.
In privinţa sistemului de organizare a serviciilor destinate
protejării familiei se prevăd următoarele:
ART. 9
(1) Pentru realizarea obiectivelor in domeniul ingrijirii
si protectiei victimelor violentei in familie, agentia are
urmatoarele atributii:
a) elaborarea, fundamentarea si aplicarea strategiei si
a programelor in domeniul ingrijirii si protectiei
victimelor violentei in familie;
b) controlarea aplicarii reglementarilor din domeniul
propriu, precum si al activitatii unitatilor care isi
desfasoara activitatea sub autoritatea sa;
c) finantarea sau, dupa caz, cofinantarea programelor
specifice in domeniul apararii si consolidarii familiei,
precum si a ingrijirii si protectiei victimelor violentei in
familie;
d) infiintarea de adaposturi si de linii telefonice de
urgenta pentru victimele violentei in familie;
e) instruirea, autorizarea si coordonarea activitatii
profesionale a asistentilor familiali;
f) organizarea de cursuri de cunoastere a formelor de
violenta in familie;
g) efectuarea de studii si cercetari, elaborarea de
strategii, prognoze, realizarea si publicarea de materiale
stiintifice si promotionale specifice;
h) realizarea bazei de date pentru gestionarea
situatiilor de violenta in familie;
i) implicarea si sprijinirea initiativelor partenerilor
sociali in rezolvarea problemei violentei in familie;
j) infiintarea de centre de recuperare pentru victimele
violentei in familie;
k) infiintarea de centre de asistenta destinate
agresorilor.
Prevederile legii pentru protecţia familiei cuprind măsuri

de protecţie (înfiinţarea de adăposturi şi linii telefonice de
urgenţă), de recuperare prin centre speciale, de cunoaştere prin
stimularea cercetărilor şi de prevenire prin organizarea unor
cursuri. La elaborarea legii, finanţarea trebuia să fie asigurată de
Ministerul sănătăţii şi al familiei care, între timp, şi-a schimbat
profilul şi nu mai are responsabilitatea protecţiei familiilor. Se
pare că responsabilitatea aplicării legii va reveni Ministerului
Muncii şi al Protecţiei Sociale. Urmează ca resursele de finanţare
a acestor activităţi să fie mai bine precizate ulterior, pentru a
cunoaşte, de exemplu, posibilităţile de finanţare ale activităţilor
psihoterapeutice (care până acum nu intrau în decontările
asigurărilor de sănătate), pentru ca ele să fie într-adevăr accesibile
victimelor care au nevoie de ele, dar şi agresorilor, în condiţiile
legii.
(23.8) Adaposturile publice trebuie sa asigure gratuit

urmatoarele servicii sociale, cu respectarea standardelor
de calitate, atat victimei, cat si minorilor aflati in
ingrijirea acesteia: protectie impotriva agresorului,
ingrijire medicala, hrana, cazare, asistenta psihologica si
consiliere juridica, pe o perioada determinata, pana la
rezolvarea situatiei familiale. In cazul persoanelor care
nu isi pot asigura singure cazarea si hrana, acestea vor
avea drept de sedere in adapost pana la rezolvarea
acestor deziderate de catre stat sau de catre organizatiile
neguvernamentale, prin cursuri de calificare
profesionala, internarea minorilor in asezaminte sociale
etc.
24.2) La primirea in adapost se aduc la cunostinta
victimei mijloacele juridice prin care sa-si protejeze
bunurile ramase la agresor, cum ar fi: notificarea prin
executor judecatoresc a inlaturarii acordului tacit pentru
instrainarea bunurilor comune sau asigurarea de dovada,
prin expertiza judiciara. Consultanta juridica este
gratuita, iar primarul poate asigura suportarea, cel putin
in parte, a cheltuielilor corespunzatoare.
24.3) Prevederile alin. (2) se aplica si pentru obtinerea
certificatelor medico-legale.
24.4) Toate adaposturile trebuie arondate la un spital
sau alta unitate sanitara, care sa asigure ingrijirea
medicala si psihiatrica. Arondarea se face de catre
consiliul local sau, dupa caz, de catre consiliul judetean,
cu acordul Ministerului Sanatatii si Familiei si al
proprietarului adapostului. Arondarea este o conditie
fara de care nu se poate acorda avizul de functionare a
adapostului, prevazut la art. 23 alin. (4).
Prin articolele 23 şi 24, legea prevede organizarea

adăposturilor pentru victime şi posibilitatea izolării agresorilor de
victime, la solicitarea acestora din urmă. Femeile victime ale
abuzurilor sunt considerate persoane adulte, responsabile, care pot
lua decizii privind comportamentul lor, respectiv rămânerea în
cuplu sau părăsirea domiciliului şi solicitarea de servicii sociale şi
de adăpost. Acestea sunt prevederi foarte importante pentru
protecţia victimelor, în concordanţă cu recomandările
internaţionale. Ceea ce va mai trebui reglementat este scoaterea
agresorului din domiciliul familial ca urmare a înregistrării unei
sesizări privind acte de violenţă domestică. Aceasta este însă o
problemă juridică mai dificilă, care continuă să ridice probleme
multor state, dar şi-a găsit deja rezolvarea în altele, prin asigurarea
unor reşedinţe temporare pentru persoanele învinuite de violenţă
domestică, pe perioada investigaţiei, a eventualei medieri sau a
procesului.
Referirea în lege la medierea conflictelor dintre membrii
familiei (articolul 19) este şi ea o noutate valoroasă pentru
România, creând un model de abordare nonviolentă a conflictelor,
cu respectarea intereselor clienţilor implicaţi. Valoroasă şi nouă
este şi introducerea în lege a noţiunii de consiliu de familie
(articolul 21) care poate fi convocat pentru a sprijini schimbările
din familie, în vederea menţinerii ei. Odată ce situaţia de violenţă
a fost adusă la cunoştinţa familiei şi autorităţile au fost implicate,

iar victima nu mai trebuie să-şi ascundă situaţia, consiliul de
familie poate contribui la creşterea nivelului de siguranţă din
familie. Acest consiliu este extrem de important în cazul
victimizării copiilor, pentru a evita scoaterea lor din familie şi
găsirea unor resurse pentru îngrijirea lor în cadrul familiei, dar sub
supravegherea autorităţilor specializate.
Deşi are multe puncte puternice, chiar revoluţionare faţă
de legislaţia românească de până acum, pentru profesioniştii
implicaţi nu rezultă foarte clar procedura care trebuie urmată în
situaţiile când este nevoie de intervenţii de urgenţă şi victima
trebuie protejată.
26.1) In cursul urmaririi penale sau al judecatii instanta

de judecata, la cererea victimei sau din oficiu, ori de cate
ori exista probe sau indicii temeinice ca un membru de
familie a savarsit un act de violenta cauzator de suferinte
fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune,
in mod provizoriu, una dintre masurile prevazute la art.
113 si 114 din Codul penal, precum si masura interzicerii
de a reveni in locuinta familiei.
Din articolul 26.1 rezultă că măsura interzicerii de a

reveni în locuinţa familiei poate fi luată (numai) în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii. Pentru a dispune luarea
măsurilor de siguranţă, poliţiştii trebuie să probeze pericolul
violenţei fizice sau psihice cu argumente temeinice. Această
măsură ar trebui completată cu forme de protejare a victimelor, cu
excepţia recurgerii la adăposturi, în situaţii de urgenţă, când
reprezentantul autorităţii nu are dubii privind violenţa comisă şi
pericolul privind victima.
Legea 217 din 2003 este o victorie incontestabilă pentru
avantgarda care a impus schimbări legislative privind protejarea
victimelor violenţei. Deşi se referă prea puţin la femei ca victime
predilecte ale violenţei, cu excepţia menţiunii de la 2.3, unde
violenţa este menţionată ca încălcare a drepturilor femeilor, legea
prevede multe dintre recomandările feminismului (nevoia de
protecţie a victimelor, nevoia de consiliere, încurajarea deciziei
proprii a victimelor privind nevoia de ajutor, necesitatea de a
proteja pe copiii care asistă la violenţele comise între părinţi etc.).
Legislaţia cu privire la protecţia copiilor este într-o
perioadă de refacere, fiind discutată şi analizată la diferite nivele,
cu participarea reprezentanţilor guvernului şi a organizaţiilor
neguvernamentale. Articolul 34 din Convenţia ONU privind
drepturile copiilor obligă statele semnatare să protejeze copii
contra oricărei forme de abuz sau exploatare, inclusiv cea sexuală,
împotriva prostituţiei şi a pornografiei. Articolul 35 al aceleiaşi
Convenţii prevede ca statele părţi să ia măsurile corespunzătoare
pentru a preveni vânzarea, traficul şi răpirea copiilor.
In 1996, la Stockholm, participanţii la primul Congres
Mondial împotriva Exploatării Sexuale şi Comerciale a Copiilor,
reprezentând guvernele a 122 de ţări, s-au angajat într-un
parteneriat global şi au adoptat o declaraţie, împreună cu un plan
de acţiune corespunzător. În anul 2000 a fost adoptat un document
suplimentar al ONU, ce vizează în mod particular exploatarea
sexuală şi comercială a copiilor. Astfel, statele lumii, semnatare
ale acestor convenţii, s-au angajat să vegheze la protejarea
copiilor împotriva violenţelor sexuale, a traficării lor şi a
pericolului implicării copiilor în prostituţie. Probabil sub influenţa
conferinţei de la Stockholm şi a agendei internaţionale privind
combaterea abuzului sexual pe care a impus-o, în 1997 în
România a apărut prima lege postdecembristă care a promovat
reforme importante în protecţia copilului şi a impus forme
concrete de protecţie a copilului abuzat. Aceasta a fost urmată de
începerea profesionalizării direcţiilor pentru protecţia copiilor,
care au început să angajeze asistenţi sociali, psihologi şi jurişti
care să poată identifica, investiga şi să ofere sprijin copiilor care
au suferit abuzuri.
Pe lângă convenţiile amintite pentru protejarea copiilor,
exploatarea sexuală face obiectul Convenţiei pentru suprimarea
traficului de persoane şi a exploatării sau prostituţiei, a
Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor şi a Convenţiei internaţionale împotriva crimei

organizate.
Ratificarea de către România a documentelor
internaţionale nu a rezolvat prin sine însăşi problema protecţiei şi
a respectării drepturilor femeilor, respectiv a copiilor supuşi
violenţei. Măsurile legislative româneşti – care, deşi cu întârziere,
au apărut (noul Cod penal, din 2000, sau Legea prevenirii şi
combaterii traficului de fiinţe umane din 2001, legea violenţei
domestice din 2003) sau care urmează să apară conform
promisiunilor (cum este Legea copilului) – nu constituie decât o
parte din soluţia societală aşteptată. Legile amintite, alături de
Strategia Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în
dificultate (2001-2004) şi Planul Naţional de Acţiune privind
eliminarea exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale
sunt reglementări şi planuri necesare de acţiune, care schiţează
principiile şi politica legiuitorului privind protecţia victimelor de
violenţă. In sine, ele nu pot însă servi victimele violenţelor, decât
completate prin crearea şi asigurarea funcţionării unui cadru
organizatoric de servicii sociale, care să abordeze într-un mod
profesional problematica intervenţiei şi a prevenţiei violenţei atât
în dinamica familială, cât şi cea extrafamilială.
Un model de adresare preventivă a violenţei familiale este

cel denumit Campania de toleranţă zero (Zero tolerance
campaign)24. El a fost lansat în 1992, la Edinburgh, ca o activitate
de prevenire a abuzului fizic şi sexual împotriva femeilor, în urma
unui studiu în care se constatase că 1 din 2 băieţi şi 1 din 3 fete
cred că în anumite circumstanţe este acceptabil să loveşti o femeie
sau să o forţezi să întreţină relaţii sexuale. Mai mult, 36% dintre
băieţi considerau că ar putea comite ei înşişi acte sexuale cu forţa.
Campania a constat din multiple acţiuni concertate de informare,
24 2000 Women's International Network in association with The
Gale Group and LookSmart.
COPYRIGHT 2001 Gale Group, http://www.findarticles.com/ şi
www.eurowrc.org13institutions şi
europa.eu.int/comm/employment
adresate în mod ţintit tinerilor, copiilor expuşi violenţei
domestice, tinerilor cu potenţial violent şi femeilor care au fost
victime ale violenţei. La campanie a participat o întreagă reţea de
foruri şi organizaţii, care s-au înfrăţit cu această ocazie şi au
utilizat modalităţi variate de a ajunge la grupurile ţintite: TV,
radio, internet, cinematograf, ziare, acţiuni directe, care toate au
prezentat în mod explicit de ce nu este acceptabilă violenţa
împotriva femeilor şi ce consecinţe nefaste are ea. In urma
campaniei de informare şi educare, tinerii cărora ea li s-a adresat
au considerat cu totul acceptabil conceptul de toleranţă zero.
Campania pentru toleranţă zero a fost preluată de diverse
organizaţii europene şi mondiale, printre altele, mai recent, de
organizatorii conferinţei europene a femeilor din 2000, de la
Lisabona, Portugalia, coordonată de comisia europeană.
Pe plan global, succesele de până acum în combaterea
violenţei de gen sunt semnificative, constând din legislaţii
internaţionale şi naţionale din ce în ce mai eficiente, servicii şi
profesionişti din ce în ce mai buni, studii, cărţi, reviste,
metodologii de cercetare, baze de date şi programe de intervenţie
aplicabile, schimburi fructuoase de idei între specialişti şi altele.
Totuşi datele recente, după mai multe decenii de campanii
împotriva violenţei de gen, continuă să arate că ea este încă un
fapt de viaţă cotidian. Tocmai de aceea tematica violenţei
îndreptată împotriva persoanelor vulnerabile continuă să fie
actuală, iar combaterea ei trebuie să fie un obiectiv al societăţii
civile din toate ţările. Ea va trebui să se păstreze încă multă vreme
pe agenda forurilor politice, educaţionale, de protecţie socială şi a
sănătăţii populaţiei acţiuni care să tindă la schimbarea atitudinilor
culturale faţă de problematica violenţei şi a relaţiei sale cu
inegalităţile de gen.
CONCLUZII
Interesul pentru studiul violenţei din aria vieţii familiale şi

al abuzului sexual a crescut din ce în ce mai mult. El a cuprins
profesionişti şi cercetători din sfera socio-umană şi numeroase
organizaţii din sfera civică, precum şi foruri legislative
internaţionale. Cum am arătat, feminismul a oferit un sistem
consistent privitor la relaţia dintre putere şi gen în contextul
violenţei în general, al abuzului sexual, a violenţei domestice şi al
protecţiei victimelor de violenţă în mod special. Totuşi,
intervenţia în vederea limitării fenomenului violenţei de gen, ca şi
cea împotriva celorlalte forme de violenţă din societate nu a avut
succes pe măsura aşteptărilor. De aceea se impun:
 continuarea cercetărilor pentru o mai exactă
cunoaştere a tipologiilor violenţei, condiţie a
unor intervenţii care să se adreseze aspectelor ei
până acum ascunse sau necunoscute;
 continuarea căutării unor formule legale care să
nu restricţioneze libertăţile cetăţeneşti, mai ales
dreptul la intimitatea relaţiilor, dar totodată să
permită intervenţia în toate cazurile în care
viaţa şi sănătatea fizică şi psihică a unei
persoane (în mod special ale femeilor şi ale
copiilor) sunt puse în pericol, când sunt
încălcate drepturile la afirmare, la libertate, la
respect, la dezvoltare, la recreere, la propriile
decizii ale unei persoane, inclusiv în mediul
conjugal sau familial al acesteia;
 continuarea căutării celor mai bune strategii de
colaborare între forurile naţionale şi
internaţionale, dar şi între forurile
guvernamentale şi cele neguvernamentale
implicate în abordarea violenţei în relaţiile de
gen;
 găsirea unor modalităţi de finanţare a
cercetărilor privind violenţa de gen;
 găsirea resurselor pentru organizarea unui
sistem de servicii profesionalizate pentru
protejarea victimelor violenţei;
 formarea unor specialişti (asistenţi sociali,
psihologi, medici, psihoterapeuţi, jurişti şi
poliţişti) în cadrul unui sistem acreditat de
specializare în problemele violenţei;
 elaborarea unor programe de prevenire primară
a violenţei sau adaptarea unora dintre cele
cunoscute pe plan internaţional şi găsirea
resurselor pentru experimentarea şi aplicarea lor
pe scară largă.
Reducerea semnificativă a violenţei nu depinde de

punerea în aplicare şi de succesul la un moment dat al uneia sau
alteia din recomandările de mai sus, ci de amploarea unor acţiuni
concertate, susţinute de specialişti şi fundamentate legal, de
informare a comunităţii privind modalităţile de protecţie şi
demistificarea concepţiilor privind violenţa.
BIBLIOGRAFIE
Aber, J.L., Allen, J.P., Carlson, V., Cicchetti, D. (1989). The effects
of maltreatment on developing during early childhood. În:
D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA:
Cambridge University Press p. 579-619.
Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The
Blackwell companion to social work, GB: Blackwell.
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii – condiţii
de viaţă şi drepturi. În: Sărăcia şi drepturile omului.
Bucureşti, finanţată de PNUD.
Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a
deteriorat continuu din 1990, "22" – Revistă de dialog
social, nr.29, anul VIII.
Barbor, P.R.H. & Piller, G.J. (Eds.). (1987). The medical aspects of
child abuse. Liverpool: International Collaborative
Commitee for Child Health.
Bernett, O., Miller, C.L., Perrin, R.D. (1997). Family violence
across the lifespan: an introduction. London: Sage Pub.
Back, S. & Lips, M. (1998). Child sexual abuse: victim age, victim
gender, and observer gender as factors contributing to
attributions of responsibility. În: Child abuse and neglect,
Vol 22, 12, p. 1239-1252.
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.
American Psychologist, no 4. p. 320-335.
Belsky, J. (1984). The Determinants of Parenting. A process model.
În: Child Development, nr.55, p. 83-96.
Belsky, J., Cassidy, J. (1992). Attachment: theory and evidence. În:
M. Rutter & D. Hay (Eds.), Development through life.
London: Blackwell.
Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse. The
determinants of parenting. . În: D. Cicchetti, V. Carlson
(Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University
Press, p. 153-202.
Bem, S. L. (1981) Gender Schema Theory: a cognitive account of
sex typing. Psychological Review, 88, 354-364.
Bereczkei, T. (1997). A viselkedés fejlödésének evoluciós-adaptív
mechanizmusa. În: L. Bernat, K. Solymosi (eds).
Fejlödéslélektan olvasókönyv Budapest, Tertia kiadó.
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of
sexual assault. În W.N. Friedrich (Ed.). Casebook of sexual
abuse treatment. USA: WW Norton & Co.
Bernett, O., Miller, C.L., Perrin, R.D. (1997), Family violence
across the lifespan. An introduction, Thousand Oaks,
London, New Delhi: Sage Pub.
Bjorklund, D. F., Bering J. M. (2000). The evolved child.
Applying evolutionary developmental psychology to
modern schooling, In Learning and Individual
Differences, Volume 12, Issue 4, 2000, Pages 347-373.
Bloom, M. (1996). Primary prevention practice, London: Sage
Publications Inc.
Bloom, M. (1995). Primary prevention overview, In: Encyclopedia
of Social Work, New York: NASW Press.
Boat, B.W., Everson, M.D. (1993). The use of anatomical dolls in
sexual abuse evaluations: Current research and practice.
In G.S. Goodman & B. L. Bottoms (Eds.), Child victims,
child witnesses: Understanding and improving testimony.
New York: Guilford Press.
Bodrogi, E., Diaconescu, M., David-Kacso, A. (2000). Agresiunea
fizică şi abuzul sexual la elevi de liceu, înCluj, In
Dezvăluiri, nr. 2, Cluj.
Bourg, W., Broderick R., Flagor, R., Meeks Kelly, D., Butler, J.
(1999). A Child Interviewer’s guidebook. SAGE
Publications, Thousands Oaks, London, New Delhi.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva:
WHO.
Bowlby, J. (1958) Psycho-analysis and child care, În: J.D.
Sutherland (ed.) Psycho-anaysis and contemporary thought,
Hogarth, London.
Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books,

London.
Bracht, N. (1995). Prevention and wellness, In: Encyclopedia of
Social Work, New York: NASW Press.
Brassard, M.R., Germain, R., Hart, S.N. (1987). Psychological
maltreatment of children and youth, New York: Pergamon
Press.
Briere, J., Runtz, M. (1988). Multivariate correlates of childhood
psychological and physical maltreatment among university
women, În Child Abuse and Neglect, 12, 331-341.
Brisset-Chapman, S. (1995). Child abuse and neglect: direct
practice. In: Edwards, L. E.. Encyclopedia of Social Work,
Washington, DC: NASW Press, p. 353-367.
Brod, H., Kaufman, M. (1994) Theorizing Masculinities.
Thousand Oaks: Sage Publications.
Bronfenbrenner, U. (1979a). The ecology of human development.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Bronfenbrenner, U. (1979b). The worlds of childhood.
Harmondsworth: Penguin.
Brown, J., Cohen, P., Johnson, J., Salzinger, S. (1998). A
longitudinal analysis of risc factors for child maltreatment:
findings of a 17 year prospective study of official recorded
and self reported child abuse and neglect. În: Child Abuse
and Neglect, vol 22. 11, p. 1065-1078.
Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay (2002).
Copilul abuzat şi neglijat în familie: studiu naţional 2000,
ANPCA, OMS, Banca Mondială, Bucureşti.
www.copii.ro
Bunch, C., Reilly, N. (1994). Demanding accountability. The
global campaign and Vienna tribunal for Women's rights.
New York: Center for women's global leadership,
Unifem, & Women Ink,
Burns, L., Young, T. (1996). Planning an enquiry into allegations
of child abuse and neglect. In: D. Platty, D. Shemming,
Making enquiries into alleged child abuse and neglect,
England: John Wiley and sons.
Carlson, E.B. (1997). Trauma assessments. A clinician’s guide,
New York, London: The Guilford press.
Caye, J. & Huffman, R. (1999). Investigative assessment in child
welfare services. NC Division of Social Services, Jordan
Institute for Families, UNC, Chapel Hill.
Charlston, H. (1994). In: Cook, R. Human Rights of women,
Philadelphia: University of Pennsylvania Press.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies
for the evaluation of infants and toddlers: an organizational
perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors),
Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press.
Coale, H.W. (1998). A family system approach to child abuse: the
mental health professional. In: N.C. Barker (Ed.), Child
abuse and neglect. An interdisciplinary method of
treatment. Dubuque: Kendall/Hunt Publishing Company.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies
and practice. NY, London: Longman.
Coulborne Faller, C. (1999). Focused questions for interviewing
children suspected of maltreatment and other traumatic
experiences, The APSAC Advisor, V.12, n.1, p.14-18.
Cooper, D. M. & Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului.
Bucureşti: Ed. Alternative.
Daly, L. W. (1991). Child abuse investigations. Seattle,
Washington: Katelynn Productions.
Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective
program design. NY: London: The Free Press.
Darmstadt, G.L. (1990). Community-based child abuse prevention.
In: Social Work. Journal of the national association of
social workers. NASW, p. 487-489.
Davido, R. (1998). Descoperiţi-vă copilul prin desene. Bucureşti:
Editura Image.
Diamantopoulou, A. (2000). International Conference: Violence
against women. Zero tolerance. Closing of the European
Campaign. Lisbon 4-6 Mai, 2000.
Dobash, R. E., & Dobash, R . (1979). Violence against wives.

New York Free Press.
Doyle (1990). Working with abused children. Practical Social Work
Series, BASW.
Department of Health (1988). Protecting children. A guide for
social workers undertaking a comprehensive assessment.
London: HMSO.
Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare
psihosocială. Manuscris al cursului ţinut la Univ. Babeş-
Bolyai Cluj (iunie 1992).
Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of
parental abuse: causes and consquences. Presented at the
Conference on Biosocial Perspectives in Abuse and
Neglect. York. Maine.
Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de
Gruyter.
Eliott, D.M., Briere, J. (1995). Posttraumatic stress associated with
delayed recall of sexual abuse: A general population study.
Journal of traumatic stress, 8, 629-647.
Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster
model of family functioning" – Journal of Marriage and
Family Councelling, No 4 p. 19-31.
Erickson, Egeland & Pianta (1989). The effects of maltreatment on
the development of young children. In: D. Cicchetti, V.
Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge
University Press.
Family preservation services Specialization (1997). UNC.
Fantuzzo, J., Mcdermott, P. & Lutz, M. N. (1998). Clinical issues in
the assessment of family violence involving children. In:
R.T. Ammerman & M. Hersen (Eds.) Assessment of family
violence, New York: John Wiley & Sons, p. 10-23.
Feuerstein, R., Feuerstein, S. (1991). Mediated Learning
Experience: A theoretical review. În: R. Feuerstein, P.S.
Klein, A.J. Tannenbaum, Mediated Learning Experience
(MLE), Freund LTD.
Filipescu, I.P. (1997). Adopţia şi protecţia copilului aflat în
dificultate. Timişoara: Ed. All Educational.
Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a
conceptual framework. În: A sourcebook on child sexual
abuse, Beverly Hills: Sage.
Fraser, M. (1997). The ecology of childhood: a multisystem
perspective. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
childhood, USA: NASW Press, p. 1-9.
Freud, A. (1946). Das ich und die Abwehrmechanismen, Imago
Publishing Co. Ltd, London.
Freud, A., Burlingham, D. (1942). Young children in wartime: A
year’s work in a residential war nursery, London, Allen
and Unvin.
Freud, A. (1952). A connection between the states of negativism
and the emotional surrender, În International Journal of
Psycho Analysis, 33.
Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused chil-
dren, W.W. Norton Company, New York, London.
Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys.
Sage Publications, IVSP.
Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children
and their families. New York, London: W.W.
Norton&Company.
Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului.
Departamentul Informaţiilor Publice a României, Bucureşti.
Gallup (2000). Barometrul de gen România August 2000,
Bucureşti: Fundaţia pentru o Societate Deschisă.
Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The
psychologically battered child: Strategies for identification,
assessment and intervention. San Francisco: Jossey-Bass.
Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications
Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice.
Social casework, 54, p. 323-331.
Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in
the United States. Cambridge MA: Univ. Press.
Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child

abuse and violence, New York: AMS Press Inc.
Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În
J. Laid & A. Hartman (Eds.), A handbook of child welfare:
context, knowledge, and practice New York: Free Press, p.
193-212.
Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond,
6-th Family Therapy Conference, Budapest, 20-24
August.
Gough, D. (1993). The case for and against prevention. În: L.
Waterhouse, O. Stevenson (Eds.), Child abuse and child
abusers. Protection and prevention, London and
Philadelphia: Jessica Kingsley Pub., p. 208-232
Hague, G., Mallos, H. (1993), Domestic violence. Action for
change, GB: New Clarion Press
Hansen, D.J., Sedlar, G., &Warner-Rogers, J.E. (1999). Child
physical abuse. In: R. Ammerman & M. Hersen (Eds.),
Assessment of Family Violence. A clinical and legal
sourcebook, New York: John Wiley & Sons, Inc.
Hardiker, P. (1996). The legal and social construction of
significant harm. În: M. Hill, J. Aldgate, Child welfare
services. Developments in law, policy and services,
London: Jessica Kingsley Publishers., p. 105-119.
Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in
monkeys. În: Readings from Scientific American. The
nature and nurture of behavior. San Francisco: W.H.
Freeman and Co.
Harris, R. (1989). Suffer the children: the family, the State, and the
social worker. Hull University Press.
Hearn, J. (1998). The violences of men. London: Sage Pub.
Hepworth, D. H. & Larsen, J. A. (1986). Direct social work prac-
tice, Chicago: The Dorsey Press.
Herczog, M (1997). A gyermekvedelem dilemai. Budapest: Pont
kiado.
Herman J.L. (1992). Trauma and recovery, New York: Basic
Books.
Herrnstein, R.J., Murray, Ch. (1994). The bell curve, Free Press
Paperback, NY.
Heyzer, N. (1998). Working towards a world free from violence
against women: Unifem's contribution. In: Gender and
development. Vol. 6.3 p. 17-26.
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii (2001)
Raport privind abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor,
ANPCA, UNICEF, WHO, www.copii.ro.
Johnson, M.P., Ferraro, K.J. (2000). Research on domestic
violence in the 1990s: Making decisions. In: Journal of
Marriage and the family, 62, Nov. p. 948-963.
Hewitt, S. K. (1999). Assessing allegations of sexual abuse in
preschool children. Understanding small voices. Sage
publications: Thousands Oaks.
Hill, M., Aldgate, J. (1996). The Children Act 1989 and recent
developments in research in England and Wales. În: M.
Hill, J. Aldgate (Eds.) Child Welfare Services. London:
Jessica Kingley Publishers.
Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996).
Outcomes of social work interventions with young people.
London: Jessica Kingsley Pub. Ltd., p. 260-262.
Hodges, K. (1992). Structured interviews for assessing children.
In: Journal of Child Psychology and Psychiatry, Vol. 34,
no 1., 49-630. Hewitt, S. K. (1999). Assessing allegations
of sexual abuse in preschool children. Understanding
small voices. Thousands Oaks, CA: SAGE.
Hristu, V. (1998). Impactul sărăciei asupra respectării convenţiei
drepturilor copilului. În: A. Zugrăvescu, Sărăcia şi
drepturile omului, RO: PNUD.
Hudson, W.W. (1992). The Walmyr Assessment Scales Scoring
Manual. Tempe, AY: Walmyr Publishing Co.
Hunter, R., Kilstrom, M. (1979). Breaking the cycle in abusive
parents. Amer. J. Psychiatry, n 136, 1320-1322.
Ionescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare
şi de ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul
pentru Protecţia Copilului. DPC – EU/Phare.
Jacobson, A.J., Koehler, J.E., & Jones-Brown, C. (1987). The

failure of routine assessment to detect histories of assault
experienced by psychiatric patients. Hospital and
Community psychiatry, 38, 386-389.
Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of
child abuse. In: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.), Child
maltreatment. USA: Cambridge University Press, p. 129-
152.
Kelly, L. (1996). It's every where: sexual violence as a continuum,
In: Jackson, S. and Scott, S. (Eds.). Edinburgh University
Press Ltd, Edinburgh, p. 191-207.
Kempe, C.H. (1985). The battered child syndrome. In: Child
abuse and neglect, 9, p. 143-154.
Kempe, C. H., Silverman, F.N., Steele, B.F., Dregenmuller, W.,&
Silver , H.K. (1962). The battered child syndrome.
Journal of the Medical Association, 18(1), 17-24.
Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London:
Fontana/Open books.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit.
Kirby, L. D. & Fraser, M. (1997). Risk and resilience in
childhood. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
Lanning, K.V. (1996). Criminal investigation of sexual
victimization of children. In: J. Briere, L. Berliner, J. A.
Bulklez, C. Jennz, T. Reid, The APSAC Handbook on
child maltreatment, Sage, Thousand Oaks, London, New
Delhi.
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei.
Bucureşti: Humanitas.
Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-
III-R. (1993). Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din
România.
Linehan, M.M., Paul, E., Egan, K.J. (1983). The Parent Affect
Test: Development, validity and reliability, Journal of
Clinical Child Psychology, 12, p. 161-166.
Lorenz, K. (1963). Das sogenannte Böse. Zur Naturgeschichte
der agression. Wien, Borotha-Shoeler.
MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards
a feminist theory and practice. În: Feminist Review –
Special Issue Family secrets – Child Sexual Abuse, no. 28,
Spring.
Matthews, N. A. (2000). Generic Violence Prevention and
Gendered Violence. In: Violence Against Women, March
2000, Vol. 6 Issue 3, p. 311-321
May-Chahal, C., Herczog, M. (2003). Introduction and overview
of child sexual abuse in Europe. In C. May-Chahal, M.
Herczog (Eds.) Child sexual abuse in Europe, Council of
Europe, Strasbourg Cedex
McCabe (1989). Az életkorra vonatkozó absztrakt perceptuális
információ: a bántalmazás egy rizikó faktora?
Pszihologia, 3, p.477-492.
McCurdy, K. (1995) Risk assessment in child abuse prevention
programs. In Social Work research, June 95, Vol. 19
Issue2, p.77-88.
Meyer, C.H. (1995). Assessment. In: Edwards, L.E.,
Encyclopedia of Social Work, Washington, DC: NASW
Press, p. 260-270.
Miroiu, M. (1997). Orientări principale în feminism. In: L. Grunberg,
M. Miroiu (Eds.), Gen şi societate (Gender and society), pp.
56-65. Bucureşti: Ed. Alternative.
Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional
family system. În: P. Mrazek & H. Kempe, Sexually abused
children and their families, Pergamon Press.
Muntean, A. (2000) Violenţa Domestică. Timişoara: Eurostampa
National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings:
Study of services, NCCAN.
Nicolaescu, M. (1998). Drepturile omului şi remodelarea
societăţii. În "22" – Revistă de dialog social, IX, nr. 49,
Supliment 75, p.1.
North Carolina Division of Social Services (1998). Standards for
children’s services and delivery. 1998-2000. I&IA#6.
PAR. Catalog of Professional Testing Resources. (2000).

Psychological Assessment Resources, Inc, March 2000.
Vol. 25, #2.
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În:
The Violence against children study group, Taking child
abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Paludi, M. (2001, 2002). The psychology of women. New Jersey:
Prentice Hall
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În:
The Violence against children study group, Taking child
abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Parton, N. (1985). The politics of child abuse, London:
Macmillan.
Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child
Welfare Challenge, Policy, Practice, and Research, Aldine
de Gruyter, New York.
Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma I: Conceptual considerations for clinical work with
maltreated children. În: The APSAC Advisor, 6, 1
Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma II: clinical work along the alarm-fear-terror
continuum. În: The APSAC Advisor, 6, 2
Petre, N., Olsavzky V. (2001). Factori de risc si evaluarea
calitativa si cantitativa a abuzului si exploatarii sexuale a
copilului in Romania (Studiu national – Organizatia
Mondiala a sanatatii). În G. Alexandrescu, et al: Abuzul şi
expoatarea sexuală a copiilor, Unicef, Buc. P. 22-27
Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D.
(1981). Damaged parents: an anatomy of child neglect.
Chicago: University of Chicago Press.
Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor.
În: "Adevărul", 26.03.1998, p. 9.
Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998). Copilul maltratat. În: Viaţa
Medicală, 420, n.2 anul X.
Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prediction of child abuse.
În: Frude, N. (Ed.) Psychological approaches to child
abuse, p. 203-219. London: Batsford Academic and
Educational Ltd.
Rădulescu, S.M. (2001). Sociologia violenţei (intra)familiale:
victime şi agresori în familie, Bucureşti: Lumina Lex
Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report
on child sexual abuse in Tayside (cercetare nepublicată).
Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock,
London.
Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A.,
Sabău, V. (1996). Expunerea minorilor la abuz şi neglijare
în judetul Cluj. Ed. Contrax .
Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică.
Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Roth, M. (1999). Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode.
Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Runyan, D.K., Hunter, W.M., Socolar, R.S. Amaya-Jackson, L.,
English, D., Lanndsverk, J., Dubowity, H., Brown, D.,
Bangdiwala, S.I. & Mathew, R.M. (1998). Children who
prosper in unfavorable environments: the relationship to
social capital, Pediatrics, vol. 101, 1. p.12-18.
Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage.
Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on
the Children, În: Journal of Child Psychology and
Psychiatry, 12.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective
mechanisms, În: American Journal of Orthopsychiatry, 57,
p. 316-33.
Sameroff, A.J., Fiese, B.H. (1990). Transactional regulation and
early intervention, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors),
Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press.
Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books,
Inc. Palo Alto, California.
Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children:
Psychological questions and answers. Oxford: Blackwell
Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72.
Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child

abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the
national incidence and prevalence of child abuse and
neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J., Broadhurst, D.D. (1996). Third national incidence
study of child abuse and neglect: final report.
Washington, DC: U.S. Department of Health and Social
Services
Seligman, M. (1975). Helplessness: On depression, development
and death, New York: W. H. Freeman
Siegel, D. (1995). Memory, trauma and psychotherapy. A cognitive
science view. În: The Journal of Psychotherapy. Vol 4, no
2, p. 93-122.
Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the
Genesis of Psychiatric Conditions in early Childhood. În:
Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2, p. 313-342.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A
selected history of attempts to raise retarded intelligence,
LEA Publishers.
Stark, E., Flitcraft, A. (1996). Women at risk. New Delhi, London,
New York: Sage Pub.
Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents
who abuse infants and small children. În: R.E. Helfer &
C.H. Kempe (Eds.) The battered child (pp. 89-133)
Chicago: University of Chicago Press.
Striefel, S., Robinson, M.A., Truhn, P. (1998). Dealing with child
abuse and neglect within a comprehensive Family-
Support Program. În: J.R. Lutzker (Ed.) Handbook of
child abuse research and treatment. New York: Plenum
Press.
Sweetman, C. (1998). Editorial. In Focus on Gender. Gender and
development. Oxford: Oxfam, p. 7-16.
Şerban, D., Roman, G. (2001). Copiii străzii. Bucureşti:
Organizaţia Salvaţi Copiii, UNICEF, ANPCA)
Şerban, D., Roman, G. (2001). Abuzul si exploatarea copiilor fara
adapost, În: G. Alexandrescu, et al: Abuzul şi expoatarea
sexuală a copiilor, Unicef, Buc. p. 9-16.
Şerbănescu, F., Morris, L., Marin, M. (2001). Studiul sănătăţii
reproducerii România 1999. Raport final. Bucureşti: CDC
şi ARSRMS.
Takanishi, R., DeLeon, P.H. (1994). A Head Start for the 21st
Century, American Psychologist, vol. 49, No. 2, 120-122.
Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În
American Journal of Psychiatry, 148, 1 p.10-20
Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M.
Davies (Ed.), The Blackwell companion to Social Work,
Oxford: Blackwell, p. 290-296.
Thomlisson, B. (1997). Risk and protective factors in child
maltreatment. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the
Children (Scotland) Act 1995. Pressures for change. În:
Hill, M., Aldgate, J., Child Welfare Services. Developments
in law, policy and services. Jessica Kingsley Publishers, p.
24-39.
Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor – un
fenomen care riscă să scape de sub control. În: "Adevărul",
n. 2658.
Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6
UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997).
Situaţia copilului şi a familiei în România, Bucureşti.
UNICEF (1999). Women in transition. Monee Project. Regional
Monitoring Report, N. 6 UNICEF International, Child
Development Centre Florence.
Vauras, M., Lehtinen, E., Kinnunen, R., Salonen, P. (1992).
Socioemotional coping and cognitive processes in training
learning disabled children, In: Bernice Y.L. Wong (editor)
Contemporary intervention research in learning disabilities.
An international perspective, Springer-Verlag, New-York
Inc., p. 163-189.
Vintileanu, I (2001). Abuzul si exploatarea sexuala a copiilor din

evidentele statistice ale ministerului de interne – institutul
de cercetare şi prevenire a delincvenţei. În: G.
Alexandrescu, et al: Abuzul şi expoatarea sexuală a
copiilor, Unicef, Buc. p. 29-37.
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. Brit-
ish Journal of Social Work, 22, 47-60.
Wattam, C. (1996). Evaluating the evidence. In: D. Platty, D.
Shemming, Making inquires into alleged child abuse and
neglect, England: John Wiley and sons.
Weinrich, J. (1977). Human sociobiology: Pair bonding and
resource predictability (effects of social class and race).
Behavioral Ecology and Sociology, no. 2, p. 98-118.
Wells, S. (1995). Child abuse and neglect overview. In: Edwards,
L. E.. Encyclopedia of Social Work, Washington, DC:
NASW Press, p. 346-353.
Werner, E.E. (1990). Protective factors and individual resilience, În:
S.J. Meisels, J.P. Shonkoff (Editors), Handbook of early
childhood intervention, Cambridge University Press.
Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor
neglijaţi şi abuzaţi. Seminar organizat de World Vision şi
World Learning, Cluj.
Williams, L.M. (1994). Recall of childhood trauma: a prospective
study of women’s memories of child sexual abuse.
Journal of consulting and clinical psychology, 62, 1167-
1176.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge,
The Bellknap Press of Harward Univesity.
Winnicott, D.W. (1964). The child, the family and the outside
world, Penguin books, London.
Wolkind, S.N., De Salis, W. (1982). Infant temperament, maternal
mental state and child behavioral problems. În: R. Porter &
G. Collins (Eds.) Temperamental differences in infants and
young children. Ciba Foundation Symposium 89. London:
Pitman
Wolkind, S.N., Rutter, M. (1973): Children who have been `in
care' – an epidemiological study. In: Journal of Child Psy-
chology and Psychiatry, 14, 97-106
World Bank (1993). World Development Report: Investing in
health, World Bank, New York, Oxford University Press
Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În:
E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed.
Alternative.
Zamfir, C. (coord.). (1995). Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti:
Expert.
Zamfir, C. (coord.). (1998). Toward a child centered society. A
report of the Institute for the Research of the Quality of life,
Bucureşti: Ed. Alternative.
Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare,
Bucureşti
Zigler, E., Trickett, P.K. (1978). IQ, Social competence, and
evaluation of early childhood intervention programs,
American Psychologist, sept., p. 789-798.
Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D.
Chicchetti, V. Carlson (Eds.), Child Maltreatment: Theory
and research on the causes and consequences of child
abuse and neglect, NY: Cambridge Univ. Press.
ANEXE
STANDARDE MINIME PRIVIND
ACTIVITATEA CENTRULUI SPECIALIZAT
PENTRU COPILUL ABUZAT, NEGLIJAT SAU/ŞI
EXPLOATAT25
Maria Roth, Imola Antal, Isabela Popa, Cristinela Fabian,

Burda Codruta, Edit Joo, Cornelia Andrecut
25 Materialul a fost elaborată de echipa de cercetare

formată din Maria Roth (coordonator), Imola Antal,
Codruţa Burda, Joo Edit şi Cristinela Fabian, Cornelia
Andrecut (supervizat de Izabela Popa), în cadrul
proiectului de cercetare-intervenţie de elaborare a
Standardelor pentru ANPCA de intervenţie în cazul
copilului abuzat, neglijat şi exploatat, finanţat de
Worldlearning (Izabela Popa a avut funcţia de coordonator
din partea ANPCA), 2002-2003. Ulterior elaborării,
materialul a fost prelucrat de către specialişti ai ANPCA
conform unor criterii proprii, noua versiune devenind
regulament de funcţionare pentru serviciile specializate în
protecţia copilului.
CAPITOLUL I
MISIUNEA
Centrul specializat pentru copiii abuzaţi, neglijaţi şi

exploataţi (CSCANE) este un serviciu destinat evaluării,
coordonării intervenţiei şi oferirii unor servicii de specialitate
copiilor abuzaţi, neglijaţi şi/sau exploataţi, în scopul asigurării
protecţiei lor.
1. CSCANE asigură informarea comunităţii locale şi

colaborează cu aceasta cu privire la modalităţile de
semnalare şi de intervenţie în cazurile de abuz,
neglijare şi exploatare a copilului (A/N/E).
2. CSCANE desfăşoară activităţi specializate la nivel

individual, familial, de grup şi comunitar în scopul
asigurării protecţiei copiilor A/N/E si asistă părinţii în
îndeplinirea adecvată a rolurilor lor parentale.
Tabelul 6.1. CAPITOLUL II

STANDARDELE MINIME
Teme principale:
1. Informare şi relaţiile cu comunitatea

2. Componentele centrului
. Biroul de înregistrare a cazurilor şi telefonul copilului*
2.2. Echipa mobilă de evaluare şi intervenţie de
urgenţă
2.3. Biroul de evaluare şi de management a
cazurilor*
2.5. Biroul de consiliere
3. Activităţile CSANE:
. Preluarea cazurilor
. Evaluarea cazurilor
. Intervenţia de urgenţă
. Planificarea serviciilor de intervenţie
. Managementul de caz, monitorizarea şi evaluarea
intervenţiei.
4. Organizarea şi funcţionarea centrului
5. Resurse umane
6. Documentele centrului
. Fişa de sesizare (FS)
. Fişa de evaluare iniţială (FEI)
. Fişa de evaluare detaliată (FED)
. Registrul de înregistrare a cazurilor (RIC)
6.5. Planul personalizat de intervenţie (PPI)
. Dosarul copilului A/N/E
. Contract de colaborare în interesul copilului A/N/E
. Proiectului Personalizat de Interventie (PPI)
. Contract de păstrare a confidenţialităţii
Decizia de luare în evidenţă ca fiind un caz A/N/E
7. Lucrul în reţeaua de intervenţie, prin lucrătorii sociali
* In acest material sunt abordate numai componentele
notate cu acest semn
I. INFORMARE SI RELAŢIILE CU COMUNITATEA
Standardul 1 Centrul promovează serviciile oferite în

interesul copiilor expuşi A/N/E şi asigură
informarea comunităţii cu privire la
modalităţile de semnalare, evaluare şi de
intervenţie în aceste cazuri.
Rezultat Creşterea nivelului de implicare a
o
comunităţii în identificarea,
semnalarea şi sprijinirea copiilor
aflaţi în situaţii de A/N/E.
o Creşterea încrederii comunităţii în
posibilitatea rezolvării situaţiilor de
A/N/E ale copiilor.
Proceduri de implementare a standardului
1.1 CSCANE organizează periodic (cel puţin semestrial), în

colaborare cu centrul de resurse comunitare, campanii de
informare, comunicare şi educare a copiilor şi adulţilor
comunităţii cu privire la tematica abuzului, neglijării şi
exploatării copilului şi serviciile oferite în acest domeniu.
1.2 CSCANE stabileşte şi menţine relaţii de colaborare cu
instituţiile şi organizaţiile care sunt în legătură cu problemele
copiilor expuşi A/N/E (tribunal, procuratură, poliţie, şcoli,
spitale, organizaţii neguvernamentale, voluntari, biserici şi
comunităţi religioase, mass-media, universităţi), stabilind cu
acestea contracte de colaborare specifice (vezi contractul de
colaborare în interesul copilului A/N/E) şi contracte de
confidenţialitate (vezi în contractul de respectare a
confidenţialităţii).
1.3 CSCANE stabileşte şi menţine relaţii de colaborare direct cu
membrii adulţi şi copii ai comunităţii prin modalităţi practice
specifice ca telefonul copilului (telefonul albastru), cutia
poştală în şcoli, în spitale de copii şi instituţiile de protecţia
copilului (centre de plasament, centre de zi, etc.), pagina web,
adresa e-mail etc.
1.4 CSCANE încurajează membrii comunităţii (adulţi şi copii),
precum şi organizaţiile să îi adreseze şi să ceară ajutor privind
toate situaţiile care privesc copiii expuşi A/N/E.
1.5 CSCANE urmăreşte modul de respectare a confidenţialităţii
cazurilor de A/N/E a copiilor şi reacţionează prompt la orice
situaţie de încălcare a principiului confidenţialităţii, în scopul
evitării identificării copilului în propria lui comunitate.
1.6 Cazurile sunt mediatizate numai dacă sunt asigurate şi
respectate toate condiţiile pentru respectarea confidenţialităţii:
este prezentată istoria cazului fără a furniza informaţii prin
care cazul să fie identificat (numele, adresa sau vârsta reală a
copiilor sau ale adulţilor din preajma lui). Atunci când aceste
condiţii nu sunt acceptate de către reprezentanţii mass-mediei,
cazul nu este prezentat. În cazul în care se vor difuza imagini,
se vor respecta toate reglementările CNA, pentru a evita
recunoaşterea copiilor şi a aparţinătorilor acestuia.
Indicatori
1. Numărul şi amploarea campaniilor de informare organizate
de CSCANE, eventual în colaborare cu organizaţii
partenere din comunitate (se va nota numărul seminariilor,
al campaniilor de publicitate şi al celorlalte acţiuni de
informare, comunicare şi educare, precum şi numărul
colaboratorilor şi al participanţilor).
2. Contractele de colaborare cu diversele instituţii şi
organizaţii,
3. Numărul de voluntari şi timpul alocat de aceştia
voluntariatului în problematica A/N/E
4. Numărul anual şi cel lunar de apeluri şi de sesizări
înregistrate;
5. Numărul anual şi lunar de copii care semnalează A/N/E
6. Numărul anual şi lunar de beneficiari
7. Numărul de cutii de sesizare plasate în instituţii
8. Numărul de mesaje adresate pe internet
9. Numărul de contracte de confidenţialitate semnate de
parteneri
10. Nota privind respectarea contractului de confidenţialitate în

cazurile mediatizate
2. COMPONENTE ALE CSCANE
BIROUL DE INREGISTRARE A SESIZĂRILOR
Standardul 2 CSCANE asigură înregistrarea tuturor

sesizărilor privind copiii expuşi A/N/E, în
scopul asigurării protecţiei acestora prin
cea mai adecvată formă de intervenţie,
precum şi pentru a reduce riscul repetării
unor noi situaţii de A/N/E.
Rezultat 1. Constituirea unei baze de date unice cu

privire la cazurile sesizate de către membrii
comunităţii (copii şi adulţi) şi reprezentanţi
ai unor instituţii, servicii sau organizaţii.
2. Preluarea cu promptitudine a cazurilor
de către CSCANE în vederea evaluării
expunerii la A/N/E şi a stabilirii celei mai
adecvate modalităţi de intervenţie.
2.1 . Biroul de înregistrare a sesizărilor primeşte toate sesizările

privind situaţiile de A/N/E ale copiilor.
2.2 Pentru a da posibilitate populaţiei să raporteze în cât mai mare
măsură situaţiile de A/N/E, biroul de înregistrare a sesizărilor
va fi în legătură permanentă cu telefonul copilului (telefonul
albastru, 983, hotline etc.)
2.3 Toate cazurile sesizate la Biroul de înregistrare sunt cuprinse în
Registrul de sesizări şi pentru fiecare caz se completează fişa
de sesizare a cazului.
2.4 Persoana care primeşte sesizarea va adresa celui care a sesizat
cazul întrebări privind gradul de pericol în care se află copilul
A/N/E (întrebări care sunt cuprinse în fişa de sesizare, sub
numele de scala de evaluare a pericolului pentru copil).
2.5 Biroul de înregistrare a sesizărilor acordă o importanţă specială
cazurilor sesizate ca fiind periculoase pentru copil.
2.6 Persoana care înregistrează cazuri de urgenţă de A/N/E
înaintează informaţiile privind cazul către coordonatorul
CSCANE pentru a asigura reacţia promptă a serviciului public
specializat
2.7 CSCANE asigură permanenţa deservirii populaţiei prin biroul
de înregistrare a sesizărilor cu personal pregătit special în
privinţa copiilor A/N/E.
2.8 CSCANE se autosesizează privind expunerea la A/N/E ale
copiilor în situaţiile semnalate de mass-media.
2.9 CSCANE se autosesizează privind expunerea la A/N/E a
tuturor copiilor care au trăit împreună cu, sau au fost expuşi
aceloraşi persoane (membrii de familie, rude, profesionişti sau alte
persoane) ca şi copiii în legătură cu care s-a primit o sesizare A/N/E
sau alături de copii la care A/N/E s-a confirmat (în aceste cazuri,
un reprezentant al CSCANE completează fişa de sesizare a
cazului).
2.10. Cazurile care nu întrunesc criteriile de repartizare către o
unitate specializată în abuz şi neglijare sunt direcţionate, în măsura
posibilităţilor, către o unitate de alt tip, care poate oferi serviciile de
care copiii au nevoie (educaţionale, medicale etc.)
Indicatori
1. In fişele de înregistrare sunt cuprinse referiri la urgenţa şi
gravitatea cazurilor de A/N/E.
2. In Registrul de înregistrare a sesizărilor sunt cuprinse
referiri privind urgenţa şi gravitatea cazurilor.
3. In Registrul de înregistrare a sesizărilor sunt cuprinse
referiri privind preluarea cazurilor de la telefonul
copilului.
4. In Registrul de înregistrare a sesizărilor se află menţiuni
despre cazurile de autosesizare din partea CSCANE
5. In Registrul de înregistrare a sesizărilor se află menţiuni
despre situaţiile în care persoana care a înregistrat
sesizarea ca fiind periculoasă pentru copil, a înaintat

informaţiile despre caz coordonatorului CSCANE.
6. Prin orarul său, biroului de înregistrare a sesizărilor în
colaborare cu telefonul copilului asigură accesibilitatea
sesizării cazurilor de A/N/E în mod continuu (inclusiv pe
timpul nopţii, al sfârşitului de săptămână şi al zilelor de
sărbătoare).
2.3. BIROUL DE EVALUARE ŞI DE MANAGEMENT A

CAZURILOR de A/N/E
Standardul 2.3 Prin biroul de evaluare şi de management

CSCANE asigură evaluarea primară şi
detaliată a tuturor cazurilor de A/N/E
înregistrate, în scopul aprecierii pericolului
în care se află copilul şi a luării măsurilor
celor mai adecvate pentru copil.
Rezultat 1. Profesioniştii implicaţi în echipa de
evaluare a cazului de A/N/E iau o decizie
privind validitatea situaţiei semnalate,
stabilesc existenţa situaţiei de abuz şi a
tipului de abuz , precum şi gradul de
severitate al acestuia.
2. Prin managementul de caz se iau
măsurile cele mai adecvate de intervenţie
pentru reducerea efectelor situaţiei de
A/N/E, în funcţie de factorii de risc şi de
resursele familiei (a mediului în care
trăieşte copilul).
3. Biroul va avea o bază de date
computerizată care va asigura
accesibilitatea informaţiilor culese pe tot
parcursul evoluţiei cazului, dar şi după
finalizarea lui.
2.3.1 Evaluarea se realizează în două etape: evaluarea iniţială şi
evaluarea detaliată
2.3.2 Coordonatorul CSCANE repartizează personalului cazurile
care urmează a fi evaluate; coordonatorul CSCANE va avea în
vedere ca profesionistul care evaluează primul un copil aflat într-o
situaţie de A/N/E să devină managerul lui de caz.
2.3.3 Coordonatorul CSCANE va repartiza cazurile de A/N/E astfel,
ca un profesionist să nu fie implicat pe durată lungă în mai mult de
25 de cazuri de A/N/E concomitent. Acest număr va fi redus dacă
profesionistul dobândeşte calitatea de manager de caz pentru mai
mult de 15 copii A/N/E.
2.3.4 Coordonatorul CSCANE în colaborare cu profesionistul care
preia cazul de A/N/E va desemna echipa multidisciplinară de
evaluare şi intervenţie.
2.3.5 Coordonatorul CSCANE va asigura stabilirea contactelor şi a
contractelor cu persoanele resursă pentru evaluarea cazurilor de
A/N/E din afara instituţiei (cele din poliţie, procuratură, servicii
medicale, şcolare, primărie etc.)
2.3.6 Coordonatorul CSCANE împreună cu profesioniştii biroului
de evaluare şi de management, pe baza prezentelor standarde, a
ghidului metodologic şi a altor materiale de specialitate vor stabili
propria metodologie de evaluare şi management a cazului şi vor
alcătui propriul instrumentar de lucru cu familiile şi copiii.
2.3.7 Coordonatorul CSCANE împreună cu profesioniştii biroului
de evaluare şi de management vor decide asupra modalităţilor de
implicare a copiilor şi a părinţilor în evaluarea, planificarea şi
managementul de caz.
2.3.8 Indiferent de felul activităţilor, rezultatele ei vor fi întotdeauna
consemnate de către toţi profesioniştii implicaţi în evaluare şi
intervenţie în documentele CSCANE (fişa de evaluare iniţială, fişa
de evaluare detaliată, în rubrica specificată din registrul de sesizări,
PPI etc.). Toate documentele privind cazurile de A/N/E vor fi
depuse şi păstrate în dosarul copilului).
2.3.9 Toţi profesioniştii implicaţi în evaluarea şi managementul
cazurilor de A/N/E a copiilor vor trebui să beneficieze de o
calificare în acest domeniu, a cărei durată va fi determinată de
ANPC
2.3.10 Biroul de evaluare va păstra toate informaţiile privind
cazurile investigate în baza sa de date, care va asigura continuităţii
în monitorizarea pe termen lung a cazurilor şi respectarea măsurilor
decise de către forurile competente
2.3.11 CSCANE ţine evidenţa tuturor programelor de sprijin de
ordin terapeutic, juridic educaţional, inclusiv, pe care le organizează
el însuşi şi celelalte instituţii guvernamentale si non-
guvernamentale din judeţ.
2.3.12 Pe tot parcursul derulării cazului, copiii care au împlinit
vârsta de 10 ani, precum si părintele de sprijin sau reprezentantul
legal al copilului, au acces la datele din dosarul copilului, daca acest
lucru nu contravine interesului superior al acestuia .
.
Indicatori pentru Standardul 2.2 şi 2.3

1. Numărul lunar/anual de cazuri evaluate de către echipa
de evaluare a CSANE din numărul celor semnalate
biroului de înregistrare ca fiind situaţii de A/N/E.
2. Numărul anual total de cazuri evaluate de către
personalul de specialitate al centrului
3. Numărul anual de cazuri monitorizate de către
personalul de specialitate al centrului din cadrul celor
semnalate de centru
4. Numărul anual de activităţi de consiliere şi psihoterapie
realizate de către personalul de specialitate al centrului
din cadrul celor semnalate de centru
5. Numărul de beneficiari ai programului de vizite
obligatorii la domiciliu pe care centrul îi ajută in mod
direct
6. Documentele completate pe parcursul activităţilor de
evaluare a situaţiilor de A/N/E
7. Rapoartele de progres şi alte documente care atestă
eficienţa intervenţiei pe parcursul managementului de
caz.
8. Raportul întocmit în momentul finalizării cazului
9. Consemnările din dosarul de înregistrare privind
preluarea cazurilor pentru evaluare
10. Nivelul de calificare al evaluatorilor
11. Contractele de colaborare cu medicina legală, unităţi de
psihiatrie, poliţie, procuratură în vederea evaluării
situaţiilor de A/N/E
12. Seminarii pentru analize de caz
13. Conferinţe de caz, cu implicarea echipei de
profesionişti, a membrilor familiei nucleare şi lărgite, a
altor persoane resursă din comunitate
14. Planurile personalizate de intervenţie (PPI)
15. Evidenţa programelor de sprijin organizate de către
CSANE
16. Evidenţa programelor de sprijin organizate de către alte
instituţii şi organizaţii civile
3. ACTIVITĂŢILE CSCANE
3.1. PRELUAREA CAZURILOR
Standardul 3.1 Indiferent de calea prin care au fost

sesizate, toate cazurile sunt înregistrate şi
sunt repartizate profesioniştilor CSCANE
spre a fi evaluate, ţinându-se seama de
gravitatea celor menţionate în sesizare.
Rezultat In registrul de sesizări se va menţiona

persoana sau echipa care a preluat cazul
spre evaluare.
3.1.1. Coordonatorul CSCANE repartizează zilnic cazurile

înregistrate spre evaluare.
3.1.2 Profesioniştii care preiau cazul spre evaluare se informează
privind conţinutul sesizărilor.
3.1.3 Coordonatorul CSCANE stabileşte priorităţile privind
evaluarea cazurilor în funcţie de gravitatea celor menţionate în

sesizare şi decide în privinţa trimiterii pe teren a echipei mobile.
Indicatori 3.1
1. In registrul de înregistrare se menţionează numele şi
funcţia persoanei care a preluat cazul spre evaluare,
precum şi data şi ora preluării cazului
2. Coordonatorul CSCANE justifică trimiterea echipei
mobile pentru evaluarea unui caz. De A/N/E
3. Şedinţe de preluare a cazurilor
3.2 EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI DETALIATĂ

3.2.1 EVALUAREA INIŢIALĂ
Standardul Evaluarea iniţială este primul pas al

3.2.1 demersurilor pentru a determina
validitatea datelor sesizate către CSCANE
şi riscurile privind situaţia de A/N/E
Rezultat Evaluarea iniţială confirmă sau infirmă

cele sesizate privind situaţia de A/N/E şi
permite luarea unei decizii privind luarea
în evidenţă a copilului de către CSANE sau
reorientarea acestuia către alte servicii care
pot oferi ajutor copilului şi familiei sale.
3.2.1.1 In funcţie de informaţiile cuprinse în fişa se sesizare,

coordonatorul CSCANE va dispune evaluarea iniţială a situaţiei de
A/N/E sau va transmite cazul, spre evaluare, echipei mobile,
lucrătorului social, poliţiei sau procuraturii.
3.2.1.2 Evaluarea iniţială se va face în cel mai scurt timp posibil, în
funcţie de gravitatea sesizării privind situaţia de A/N/E a copilului
(imediat în cazurile sesizate ca fiind foarte grave şi în 24 de ore în
celelalte cazuri.
3.2.1.3 Dacă la un moment dat s-au înregistrat mai multe cazuri de
A/N/E a copiilor, coordonatorul biroului de evaluare va decide în
privinţa urgenţei evaluării iniţiale în funcţie de cele consemnate în
fişele de sesizare privind riscurile pentru copil.
3.2.1.4 Coordonatorul CSCANE va desemna echipa de evaluare
multidisciplinară şi în cadrul ei pe profesionistul care va face
evaluarea iniţială a tipului şi a gravităţii abuzului (de preferinţă un
asistent social, cu experienţă de cel puţin un an în domeniul
protecţiei copiilor)
3.2.1.5 Pentru a realiza evaluarea iniţială, evaluatorul (asistentul
social, lucrătorul social sau echipa mobila, fie un alt evaluator
calificat în problematica A/N/E a copiilor) trebuie să ia contact în
mod direct cu copilul care face subiectul sesizării şi să evalueze
starea lui fizică şi psihică conform fişei de evaluare iniţială, în care
să menţioneze cu claritate pericolul privind copilul.
3.2.1.6 Pentru a realiza evaluarea iniţială, evaluatorul va lua
contact, în măsura posibilităţilor, cu adulţii care trăiesc în mediul
copilului şi vor obţine de la aceştia informaţii privind atitudinile lor
faţă de copil, pericolele percepute de ei pentru copil şi resursele lor
pentru a creşte copiii.
3.2.1.7 Dacă evaluarea iniţială confirmă cele cuprinse în sesizare, se
va lua decizia luării copilului în evidenţă ca fiind un caz de A/N/E
3.2.1.8 In cazurile în care, în urma evaluării iniţiale se confirmă
situaţia de A/N/E şi se impune continuarea investigaţiei, precum şi
luarea unor măsuri de intervenţie pentru protecţia copilului, atunci
este de preferat ca profesionistul care face evaluarea iniţială să
devină managerul acelui caz.
3.2.1.9 Evaluatorul (echipa) care realizează evaluarea iniţială va
menţiona toate informaţiile relevante prind situaţia de A/N/E în fişa
de evaluare iniţială, în care va specifica recomandarea sa privind
necesitatea menţinerii sau scoaterii - eventual, de urgenţă - a
copilului din mediul în care trăieşte.
3.2.1.10 Evaluatorul (echipa) care realizează evaluarea iniţială
predă fişa de evaluare coordonatorului CSCANE şi, în situaţiile
apreciate ca fiind periculoase pentru copil, se asigură că
recomandarea sa privind necesitatea intervenţiei de urgenţă este
luată în considerare
INDICATORI 3.2.1
1. Fişa de evaluare iniţială să conţină informaţii despre copil,
despre faptele comise, despre membrii familiei, despre
posibilul agresor.
2. Procesele verbale ale şedinţelor de predare a cazurilor.
3. Decizia de luare în evidenţă ca fiind un caz A/N/E
3.2.2 EVALUAREA DETALIATA
STANDARD După luarea deciziei de luare în evidenţă ca

3.2.2 fiind un caz de A/N/E se va realiza evaluarea
detaliată a situaţiei copilului
REZULTAT Stabilirea tipului de abuz şi a gradului de
severitate a acestuia, care să fundamenteze
decizia privind măsurile luate în interesul
protejării, precum şi al bunăstării şi bunei
dezvoltării a copilului
Procedee de implementare
3.2.2.11 Toate deciziile de luare în evidenţă a cazurilor de A/N/E
vor fi urmate de activităţi de evaluare detaliată.
3.2.2.12 Dimensiunile evaluării detaliate sunt cea medicală,
psihologică, educaţională, socială şi administrativ-juridică
3.2.2.13 Identificarea situaţiilor de risc se realizează pe baza unor
instrumente recomandate de metodologia existentă în domeniul
protecţiei copilului împotriva abuzului, neglijării şi exploatării.
3.2.2.14 Paşii evaluării detaliate a fiecărui copil aflat în situaţia de
A/N/E şi ale persoanelor relevante pentru clarificarea situaţiei se
vor stabili în cadrul unor întâlniri a echipei pluridisciplinare de
evaluare.
3.2.2.15 Evaluarea psihologică a copilului se va realiza de către
psiholog, şi se va ţine seama de ansamblul nevoilor copiilor
3.2.2.16 Evaluarea potenţialului agresor are ca scop stabilirea
gradului în care aceasta pune în pericol viaţa şi dezvoltarea
copilului, dar şi a resurselor sale în relaţie cu copilul, precum şi a
gradului în care poate acesta contribuie la dezvoltarea copilului.
3.2.2.17 Evaluarea agresorului se va realiza de către o persoană care
cunoaşte strategiile folosite de persoanele cu comportament abuziv,
precum şi metodele de lucru specifice
3.2.2.18 Deoarece strategiile agresorilor includ minimalizarea
abuzului şi evitarea responsabilităţii pentru cele făptuite, informaţia
furnizată de el trebuie confruntată cu cea din surse alternative
3.2.2.19 Pe tot parcursul procesului de evaluare se vor lua măsuri ca
potenţialul agresor să nu se întâlnească cu copilul expus A/N/E. În
situaţiile în care anumite proceduri juridice impun prezenţa celor
doi simultan, se va pune un accent deosebit pe securizarea fizică şi
psihologică a victimei.
3.2.2.20 Rezultatul evaluărilor se va rezuma în fisa de evaluare
detaliata (FED), care va cuprinde datele evaluării secvenţiale,
corespunzător dimensiunilor amintite
Contactul specialiştilor cu copilul

3.2.2.21 Contactul iniţial cu copilul poate fi realizat la şcoală, spital,
centru de zi, la rude acasă, la cabinetul medical sau orice alt loc diferit
de casă în care se află copilul. Este necesar însă ca acesta să se simtă
confortabil şi dorit în acel loc şi să nu existe factori externi care să
afecteze siguranţa copilului.
3.2.2.22 Persoana care realizează interviul cu copilul trebuie să
identifice persoana care are grijă de copil în acel moment şi să
stabilească locul pentru un interviu particular şi sigur pentru copil.
Intervievatorul poate decide dacă copilul va fi însoţit în timpul
interviului de un adult cu rol suportiv
3.2.2.23 Intervievatorul trebuie să stabilească legătura cu copilul, să îi
câştige încrederea el şi să îi explice scopul contactării
3.2.2.24 Intervievatorul trebuie să obţină relatarea din partea copilului,
privind faptele care constituie obiectul sesizării şi viaţa de acasă în
general, fiind atent la aspectele care vizează siguranţa sa, riscurile
cărora le este expus, dar şi punctele tari, respectiv avantajele pe care i
le oferă mediul în care trăieşte
3.2.2.25 La nevoie, cu obţinerea acordului copilului, intervievatorul
poate realiza verificarea corporală a copilului în cazul acuzaţiei de
abuz fizic, când sunt raportate, suspectate sau văzute urme.
Intervievatorul trebuie să fie atent atunci când realizează această

verificare corporală şi să ţină cont de vârsta, sexul, locaţia agresiunilor
şi nivelul de confort al copilului vis-à-vis de această verificare.
3.2.2.26 Intervievatorul trebuie să obţină fotografii doveditoare ale
tuturor rănilor nonaccidentale cu acordul copilului.
3.2.2.27 In cazul copiilor care nu vorbesc, este recomandată
fotografierea tuturor rănilor pentru consultarea supervizorului, a
colegilor şi a personalului medical în privinţa etiologiei lor.
3.2.2.28 Intervievatorul trebuie să solicite interviul părintelui imediat
după intervievarea copilului, dacă nu se consideră că aceasta ar dăuna
copilului
3.2.2.29 In cazurile unde acest lucru este posibil şi dorit de către copil,
copilul trebuie intervievat în prezenţa părintelui care îi oferă suport
3.2.2.30 Dacă copilul îşi exprimă dorinţa de a fi intervievat în absenţa
părinţilor, el poate fi intervievat fără consimţământul sau prezenţa
părintelui sau tutorelui.
3.2.2.31 Când în casă sunt prezenţi şi alţi copii, specialistul trebuie să
evalueze nevoia de servicii de protecţie pentru copiii care nu sunt
subiect al sesizării.
Contactul evaluatorilor cu părinţii
3.2.2.32 Contactul iniţial cu părinţii, în majoritatea cazurilor şi în

funcţie de natura acuzaţiilor trebuie să fie o vizită neanunţată, în
care specialistul poate observa mediul natural şi interacţiunile
spontane dintre membrii familiei.
3.2.2.33 Specialistul are sarcina de a reduce rezistenţa, anxietatea şi
ostilitatea exprimate de familie
3.2.2.34 Specialiştii trebuie să ofere familiei oportunitatea de a-şi
exprima opiniile privind acuzaţiile, percepţiile privind motivaţiile şi
să ţină cont de tensiunea cauzată de intervenţia CSCANE
Indicatori
1. Rapoarte de evaluare privind tipul şi gravitatea abuzului
2. Protocoale de interviuri cu copii şi părinţi
3. Rezultatele unor teste psihologice, examene medicale
4. Procese verbale ale şedinţelor de analiză de cazuri
3.3.INTERVENTIA DE URGENTA
STANDARD 3.3. În cazurile în care în urma evaluării

iniţiale se constată un pericol iminent
pentru copil, coordonatorul CSANE
împreună cu echipa de profesionişti
implicaţi în evaluarea cazului vor lua
măsura intervenţiei de urgenţă şi vor
plasa copilul la asistenţi maternali
(terapeuţi), la un adăpost (terapeutic)
pentru copii sau la un centru de primire
de urgenţă care are un contract în acest
sens cu CSANE.
REZULTAT Plasarea de urgenţă a copilului într-un
mediu securizant
Procedee de implementare
3.3.1 In cazurile în care viaţa copilului este în pericol, când există
riscul ca el să fie grav rănit, sau în cazurile când în ultimele 72
ore copilul a suferit abuz sexual şi ar putea să existe dovezi care
indică abuzul. În fiecare caz decizia se va lua în 24 ore.
3.3.2 Toate cazurile de abuz sexual, abuz fizic sever sau neglijare
gravă trebuie sesizate imediat poliţiei şi procuraturii, pentru a
putea, la nevoie, scoate copilul de la domiciliu şi plasarea lui de
urgenţă într-un mediu protejat (bunici, rude, asistent maternal,
adăpost sau la un centru de primire de urgenţă).
3.3.3 Dacă este necesar, va fi anunţată echipa mobilă, salvarea,
poliţia sau procuratura şi se vor lua de urgenţă măsurile care se
impun.
3.3.4. In intervenţia de urgenţă copilului trebuie să i se explice
situaţia: de ce este scos din mediul său, unde va fi plasat, cât
durează plasamentul de urgenţă, cine va lua legătura cu el în
perioada plasamentului de urgenţă; discuţia cu copilul trebuie
făcută într-un loc perceput de aceasta ca fiind sigur şi nu în
prezenţa presupusului agresor
3.3.5 În cazul în care sunt implicaţi mai mulţi copii, abordarea

iniţială este iniţial individuală şi apoi colectivă.
3.3.6 In măsura posibilităţilor, echipa de intervenţie de urgenţă se
va asigura de identificarea şi mobilizarea resurselor comunitare şi
familiale, astfel încât temporar să fie îndepărtat agresorul şi nu
copilul.
3.3.7 În cazul in care situaţia impune scoaterea copilului din
familie, profesionistul care intervine (managerul de caz) va
informa părinţii/reprezentanţii legali. De asemenea se vor stabili
împreună condiţiile şi programul de vizitare a copilului, daca
acest lucru este in interesul copilului.
Indicatori
1. Rapoarte de evaluare care menţionează un grad
crescut de pericol pentru copil în privinţa situaţiei de
ANE
2. Protocoale de interviu, din care rezultă gravitatea
situaţiei de ANE
3. Procese verbale ale şedinţelor de analiză de cazuri
3.4 PROIECTUL PERSONALIZAT DE INTERVENŢIE

(PPI)
STANDARD. Pe baza informaţiilor consemnate în FED,
3.4 managerul de caz şi echipa pluridisciplinară
vor elabora Proiectul Personalizat de
Intervenţie (PPI) în favoarea beneficiarului
(copil - familie - persoană de îngrijire)
REZULTAT PPI se va elabora în cel mai scurt timp de la

luarea în evidenţă a cazului
3.4.1 Principiul care va fi urmărit în elaborarea PPI va fi securizarea
copilului (victimei), reducerea traumei şi evitarea expunerii lui la
un nou abuz
3.4.2 PPI se întocmeşte de către echipa pluridisciplinară, în urma
evaluării situaţiei copilului/familiei şi cuprinde obiectivele
intervenţiei clar stabilite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung,
precum şi repartizarea şi planificarea sarcinilor între profesioniştii
implicaţi, persoanele din familie şi persoanele din mediul copilului
3.4.3 Obiectivele cuprinse în PPI se referă la unul sau mai multe
dintre domeniile: social, medical, psihologic si juridic-
administrativ.
3.4.4 PPI va fi revizuit cel puţin la 6 luni, sau ori de câte ori este
nevoie
3.4.5 Se va lua în considerare bunăstarea şi siguranţa tuturor
copiilor din familie şi nu numai a copilului pentru care s-a făcut
sesizarea.
3.4.6 Principiul fundamental care guvernează punerea in act a
proiectelor personalizate de intervenţie in favoarea beneficiarilor îl
reprezintă complementaritatea demersurilor de asistenta a
victimelor, astfel încât intervenţia are un necesar caracter de
globalitate.
3.4.7 Cu excepţia cazurilor în care acest lucru ar fi contraindicat
pentru că ar pune copilul în pericol, părinţii, respectiv persoanele
care îngrijesc copiii vor fi implicaţi în luarea deciziilor, iar dorinţele
şi părerile lor vor fi luate în considerare în elaborarea PPI.
3.4.8 Managerul de caz, cu acordul CSCANE are opţiunea de a
implica copilul şi toţi membrii familiei sale, precum şi profesioniştii
care sunt în legătură cu copilul în conferinţe de caz al căror scop
este elaborarea PPI
3.4.9 Toate obiectivele cuprinse în PPI şi paşii prin care se
realizează vor fi aduse la cunoştinţa copilului, într-un mod accesibil
nivelului său de înţelegere.
3.4.10 Cele cuprinse în PPI vor fi justificate prin referire la variabile
de ordin psihologic, social si medical care privesc copilul-victimă si
persoanele de referinţă din mediul sau de viata (trăirea subiectiva a
traumei, efectele in planurile somatic si psihologic, resursele şi
rezistentele familiei, dificultăţile social-economice ale acesteia, alte
variabile care privesc mediul familial în care trăieşte victima, etc.).
3.4.11 Dacă în PPI nu sunt incluse obiective care se referă la
reintegrarea copilului în propria familie, atunci se vor menţiona
clar motivele pentru care reintegrarea familială este contraindicată.
3.4.12 Dacă PPI are ca obiectiv reintegrarea copilului în propria sa
familie, atunci planul se va referi în mod expres la măsurile care vor

fi luate de managerul de caz şi de către CSCANE pentru a pregăti
părinţii să poată asigura bunăstarea copilului (consilierea părinţilor
şi a copiilor, programe de formare a deprinderilor parentale,
programe pentru controlul impulsivităţii, formarea deprinderilor de
rezolvare a conflictelor etc.
3.5 MANAGEMENTUL DE CAZ ŞI EVALUAREA

INTERVENŢIEI
STANDARD Managerul de caz va răspunde de punerea in

3.5 act a PPI.
REZULTAT Modul de implementare a PPI va fi
consemnat cu precizie, pentru a permite
evaluarea situaţiei copilului A/N/E şi, dacă
este nevoie, modificarea/completarea
acestuia.
Procedee de lucru
3.5.1 Managerul de caz organizează programe de suport pentru
copiii şi persoanele de sprijin ale acestuia (în primul rând pentru
părinţi, sau alţi membrii ai familiei lărgite, în vederea reintegrării în
familie).
3.5.2 Managerul de caz va monitoriza intervenţia pe tot parcursul
ei; el va contacta periodic (cel puţin lunar) copilul şi persoanele
cheie pentru sprijinirea acestuia (părintele natural de sprijin,
membrii ai familiei lărgite, asistent maternal profesionist
(terapeutic), educator, alţi profesionişti etc.) pentru a verifica modul
de realizare a obiectivelor cuprinse în PPI de către toţi cei implicaţi.
3.5.3 Toţi profesioniştii implicaţi in PPI vor semnala către
managerul de caz cel puţin lunar modul de realizare a obiectivelor
care le revin şi orice abatere faţă de cele cuprinse in PPI.
3.5.4 Evaluarea periodică de către managerul de caz a modului de
punere în aplicare PPI permite reconsiderarea/reajustarea lor
periodică.
3.5.5 CSANE poate referi cazurile de copii A/N/E şi de persoane de
sprijin sau membrii ai familiei copilului pentru intervenţie către alte
servicii sau programe comunitare, pentru a beneficia de serviciile de
ordin terapeutic/educativ/de reintegrare oferite de acestea.
3.5.6 Durata medie de monitorizare a cazurilor de copii victime ale
abuzurilor este de 12 luni, durata medie a actului intervenţiei
multidimensionale de 12 luni
3.5.7 Pe tot parcursul monitorizării cazului, managerul de caz va
asigura evaluarea şi documentarea derulării intervenţiei.
3.5.8 Managerul de caz şi ceilalţi profesioniştii care fac parte dintr-
o echipa pluridisciplinară se vor întâlni regulat
(săptămânal/bilunar/lunar) pentru evaluarea progresului cazului; în
urma informaţiilor adunate cu ocazia acestor întâlniri, precum şi cu
celelalte informaţii primite pe parcursul intervenţiei, managerul de
caz va întocmi rapoarte lunare de progres.
3.5.9 La finalizarea cazului, managerul de caz evaluează modul în
care au fost atinse obiectivele fixate în PPI şi efectele intervenţiei
asupra copilului expus A/N/E şi întocmeşte raportul final
3.5.10 Dacă pe parcursul intervenţiei copilul este transferat la un alt
domiciliu într-un alt judeţ, dosarul copilului cu toate fişele şi
rapoartele pe care le conţine va fi transmis CSANE din acel judeţ.
3.5.11 Pe tot parcursul derulării intervenţiei, managerul de caz
poate implica voluntari, pe baza unui contract de voluntariat cu
CSANE; în contract vor fi menţionate tipurile de activităţi
desfăşurate în folosul copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
3.5.12 Voluntarii vor avea obligaţia raportării lunare a activităţilor
realizate şi a evoluţiei cazului.
3.5.13 Un aspect important al managementului de caz este
organizarea unor activităţi specifice pentru părinţii copiilor A/N/E,
pentru formarea unor atitudini parentale nonviolente,
corespunzătoare dezvoltării copiilor şi asigurării securităţii lor.
Aceste activităţi vor fi derulate de personalul CSANE (manager de
caz, asistent social, psihopedagog, lucrător social, voluntar, student
în practică, psiholog etc.) individual sau împreună cu membrii
familiei la domiciliul părinţilor sau prin activităţi de grup, într-o
locaţie accesibilă părinţilor.
3.5.14 CSANE, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii, va oferi
posibilitatea părinţilor implicaţi în situaţiile de A/N/E să participe
la grupuri de sprijin, unde se vor discuta problemele lor specifice.
Indicatori
1. Contractele dintre managerii de caz şi beneficiari.
2. Convenţiile de colaborare încheiate de către CSANE cu
alte instituţii şi organizaţii cuprind gama de servicii şi
resursele umane care pot constitui obiect al intervenţiei în
favoarea copiilor A/N/E.
3. Informaţiile şi rapoartele de progres ale profesioniştilor şi
managerului de caz
4. Raportul final privind cazul de A/N/E.
5. PPI iniţial şi formele reajustate în urma rapoartelor de
progres.
6. Contracte cu voluntarii privind activităţile prestate în
interesul copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
7. Numărul anual de cicluri de formare pentru părinţi
organizate de centru.
8. Rapoarte privind munca cu părinţii, la domiciliul acestora.
9. Numărul anual de grupuri de sprijin organizate de centru.
3.5 MANAGEMENTUL DE CAZ ŞI EVALUAREA

INTERVENŢIEI
STANDARD Managerul de caz va răspunde de punerea in

3.5 act a PPI.
REZULTAT Modul de implementare a PPI va fi
consemnat cu precizie, pentru a permite
evaluarea situaţiei copilului A/N/E şi, dacă
este nevoie, modificarea/completarea
acestuia.
Procedee de lucru
3.5.1 Managerul de caz organizează programe de suport pentru
copiii şi persoanele de sprijin ale acestuia (în primul rând pentru
părinţi, sau alţi membrii ai familiei lărgite, în vederea reintegrării în
familie).
3.5.2 Managerul de caz va monitoriza intervenţia pe tot parcursul
ei; el va contacta periodic (cel puţin lunar) copilul şi persoanele
cheie pentru sprijinirea acestuia (părintele natural de sprijin,
membrii ai familiei lărgite, asistent maternal profesionist
(terapeutic), educator, alţi profesionişti etc.) pentru a verifica modul
de realizare a obiectivelor cuprinse în PPI de către toţi cei implicaţi.
3.5.3 Toţi profesioniştii implicaţi in PPI vor semnala către
managerul de caz cel puţin lunar modul de realizare a obiectivelor
care le revin şi orice abatere faţă de cele cuprinse in PPI.
3.5.4 Evaluarea periodică de către managerul de caz a modului de
punere în aplicare PPI permite reconsiderarea/reajustarea lor
periodică.
3.5.5 CSANE poate referi cazurile de copii A/N/E şi de persoane de
sprijin sau membrii ai familiei copilului pentru intervenţie către alte
servicii sau programe comunitare, pentru a beneficia de serviciile de
ordin terapeutic/educativ/de reintegrare oferite de acestea.
3.5.6 Durata medie de monitorizare a cazurilor de copii victime ale
abuzurilor este de 12 luni, durata medie a actului intervenţiei
multidimensionale de 12 luni
3.5.7 Pe tot parcursul monitorizării cazului, managerul de caz va
asigura evaluarea şi documentarea derulării intervenţiei.
3.5.8 Managerul de caz şi ceilalţi profesioniştii care fac parte dintr-
o echipa pluridisciplinară se vor întâlni regulat
(săptămânal/bilunar/lunar) pentru evaluarea progresului cazului; în
urma informaţiilor adunate cu ocazia acestor întâlniri, precum şi cu
celelalte informaţii primite pe parcursul intervenţiei, managerul de
caz va întocmi rapoarte lunare de progres.
3.5.9 La finalizarea cazului, managerul de caz evaluează modul în
care au fost atinse obiectivele fixate în PPI şi efectele intervenţiei
asupra copilului expus A/N/E şi întocmeşte raportul final
3.5.10 Dacă pe parcursul intervenţiei copilul este transferat la un alt
domiciliu într-un alt judeţ, dosarul copilului cu toate fişele şi
rapoartele pe care le conţine va fi transmis CSANE din acel judeţ.
3.5.11 Pe tot parcursul derulării intervenţiei, managerul de caz
poate implica voluntari, pe baza unui contract de voluntariat cu
CSANE; în contract vor fi menţionate tipurile de activităţi
desfăşurate în folosul copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
3.5.12 Voluntarii vor avea obligaţia raportării lunare a activităţilor

realizate şi a evoluţiei cazului.
3.5.13 Un aspect important al managementului de caz este
organizarea unor activităţi specifice pentru părinţii copiilor A/N/E,
pentru formarea unor atitudini parentale nonviolente,
corespunzătoare dezvoltării copiilor şi asigurării securităţii lor.
Aceste activităţi vor fi derulate de personalul CSANE (manager de
caz, asistent social, psihopedagog, lucrător social, voluntar, student
în practică, psiholog etc.) individual sau împreună cu membrii
familiei la domiciliul părinţilor sau prin activităţi de grup, într-o
locaţie accesibilă părinţilor.
3.5.14 CSANE, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii, va oferi
posibilitatea părinţilor implicaţi în situaţiile de A/N/E să participe
la grupuri de sprijin, unde se vor discuta problemele lor specifice.
Indicatori
10. Contractele dintre managerii de caz şi beneficiari.
11. Convenţiile de colaborare încheiate de către CSANE cu
alte instituţii şi organizaţii cuprind gama de servicii şi
resursele umane care pot constitui obiect al intervenţiei în
favoarea copiilor A/N/E.
12. Informaţiile şi rapoartele de progres ale profesioniştilor şi
managerului de caz
13. Raportul final privind cazul de A/N/E.
14. PPI iniţial şi formele reajustate în urma rapoartelor de
progres.
15. Contracte cu voluntarii privind activităţile prestate în
interesul copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
16. Numărul anual de cicluri de formare pentru părinţi
organizate de centru
17. Rapoarte privind munca cu părinţii, la domiciliul acestora
18. Numărul anual de grupuri de sprijin organizate de centru
4. ORGANIZAREA ŞI ADMINISTRAREA SERVICIULUI
Standardul 4 Centrul specializat dispune de un

management eficient, resurse financiare
suficiente şi bază materială adecvată, care să
asigure funcţionarea centrului la randament
optim, cu respectarea standardelor minime
şi cu un grad cât mai înalt de satisfacere a
beneficiarilor.
Rezultat Copiii şi familiile din comunitate
beneficiază de servicii prompte, de calitate,
la standardele specifice pentru CSANE.
4.1 Coordonatorul CSANE are responsabilitatea ca misiunea
centrului să fie formulată în scris, afişată, cunoscută şi promovată
atât în cadrul centrului, cât şi în comunitate.
4.2 Coordonatorul CSANE întocmeşte regulamentul de ordine
interioară a centrului, în spiritul valorilor democratice de respect
pentru drepturile copilului, regulament care va fi adus la cunoştinţa
întregului personal.
4.3 In politica de angajare a personalului CSANE se va ţine seama
de angajarea unor profesionişti care să cunoască limba şi cultura
familiilor minoritare din comunitate. Angajarea personalului se va
face prin concurs, in conditiile legii.
4.4 DJPC asigură formarea de specialitate a angajaţilor CSANE,
angajând formatori înalt specializaţi în domeniul protecţiei copiilor
A/N/E şi încurajând formarea continuă a tuturor angajaţilor.
4.5 Data fiind misiunea sa de protecţie şi intervenţie, inclusiv în
regim de urgenţă, CSANE va fi amplasat într-un loc accesibil în
cadrul comunităţii, pentru asigurarea accesului facil al cetăţenilor şi
pentru asigurarea unei reacţii rapide în situaţii de urgenţă
4.6 Cuantumul şi retribuirea orelor de muncă vor fi în acord cu
legea muncii din România, iar repartizarea orelor de muncă va
corespunde nevoilor beneficiarilor (vor acoperi permanenţa la
biroul de înregistrare a sesizărilor, în cazul echipei mobile şi în
situaţiile de criză ale copiilor care au suferit A/N/E.
4.7 În alcătuirea programului se va ţine cont de acordarea unui
timp de întâlnire a întregii echipe a CSANE –o dată pe săptămână,
pentru 2 ore.
4.8 Centrul va dispune de spaţiul necesar discuţiei confidenţiale cu

beneficiarii, copii şi adulţi.
4.9 In măsura fondurilor disponibile, CSANE va achiziţiona
echipamentul necesar pentru observarea şi înregistrarea interviurilor
– calculatoare individuale pentru personal, printer, copiator, cameră
video, fereastră one-way vision şi altele.
4.10 Centrul va dispune de jucării şi materiale necesare activităţilor
specifice cu copii, păpuşi anatomice, precum şi teste psihologice de
personalitate, corespunzătoare diferitelor etape de dezvoltare.
4.11 Centrul specializat are o bază de date pentru înregistrarea,
monitorizarea şi evaluarea propriilor activităţi de intervenţie, care
este utilizată conform legislaţiei în vigoare, în ceea ce priveşte
accesul la informaţii şi asigurarea confidenţialităţii pentru
beneficiari.
Indicatori pentru Standardul 4

1. Misiunea centrului este afişată într-un loc adecvat şi este
cunoscută de personalul centrului
2. Regulamentul de ordine interioară a centrului este
disponibil şi cunoscut de către personalul centrului
3. Membrii comunităţii au mijloace de acces la centrul
specializat
4. Centrul este dotat cu facilităţi pentru persoanele cu
dizabilităţi, conform legislaţiei în vigoare
5. Centrul dispune de compartimente adecvate scopului
acestora, inclusiv sala de aşteptare cu materiale specifice
jocului pentru copii, pentru desfăşurarea activităţilor
prevăzute în standardele minime
6. Centrul dispune de o dotare
7. Centrul are încheiate convenţii de colaborare cu alte
instituţii pentru utilizarea unor spaţii adecvate activităţilor
prevăzute în planul anual de acţiune şi în prevederile
standardelor minime
8. Planul anual de acţiune al CSANE a fost supus discuţiei la
întâlnirea cu toţi angajaţii şi semnat de coodonatorul
centrului.
9. CSANE prezintă rapoarte anuale privind planul de acţiune
10.Baza de date a centrului este operaţională
11.Centrul are un sistem clar de utilizare a bazei de date de
către personalul centrului în ceea ce priveşte accesul la
informaţii şi asigurarea confidenţialităţii pentru beneficiari
5. RESURSE UMANE
Standardul 5 Direcţiile de protecţie a copilului au

responsabilitatea asigurării personalului
calificat din cadrul CSANE, a formării sale
continue în domeniul A/N/E şi a menţinerii
unei atmosfere de muncă adecvate
interesului primordial al copilului.
Rezultat Activităţile din cadrul CSANE permit
identificarea promptă a situaţiilor de A/N/E
ale copiilor şi acordarea unui ajutor de
specialitate în aceste cazuri, ridicându-se
ridică la standardele de calitate ale
serviciului.
5.1 Selecţia personalului se va face in baza de concurs, organizat in

condiţiile legii. Aceste va cuprinde o proba scrisa si un interviu. O
atenţie deosebita se va acorda atât cunoştinţelor legislative in
domeniul protecţiei drepturilor copilului cat si abilităţilor de
abordare a copilului şi familiei .
5.2 La cât mai scurt timp după angajare, personalul CSANE va
beneficia de un curs de specializare în lucrul cu copiii victime ale
A/N/E, precum şi cu aparţinătorii acestora. Acest curs va avea o
durata de cel puţin 40 ore. CSANE poate recurge la formatori
atestaţi în acest domeniu din cadrul DJPC, sau din afara ei -
Universităţi sau alte centre de formare de specialitate.
5.3 Fiecare angajat beneficiază de cel puţin 40 de ore bianual de
cursuri de specializare în domeniul în domeniul A/N/E şi terapiei
copilului sau domenii conexe, asigurate din bugetul angajatorului.
5.4 Educaţia permanentă, precum şi formarea profesională continuă

va fi promovată, sprijinită şi înregistrată de către angajator.
5.5 Componenţa minimă a echipei cuprinde 1 coordonator al
echipei CSANE (cu formare de baza: asistent
social/psiholog/psihoterapeut/psihopedagog/sociolog/medic/ jurist,
cu formare postuniversitara), cel puţin 4 asistenţi sociali (formare
iniţială: asistenţă socială studii de lunga durata, iar cel puţin 2 dintre
ei să deţină o experienţă de cel puţin 1 an în domeniul protecţiei
copilului), un psiholog (formare iniţială: psihologie). Se mai
recomandă angajarea unui consilier psihologic sau psihoterapeut (cu
formare iniţială psihologie/ psihopedagogie specială/ medicină/
asistenţă socială/ pedagogie socială şi formare de lungă durată -
peste 240 de ore - atestată prin certificat şi a unui consilier juridic
(formare de baza: jurist). La nevoie, CSANE poate să îşi înceapă
activitatea cu mai puţin angajaţi, urmând să îşi lărgească
componenţa pe parcursul amplificării activităţilor.
5.6 Numărul personalului va fi mărit în funcţie de nevoi, astfel încât
numărul de cazuri la care lucrează un specialist să nu depăşească 20
pe săptămână.
5.7 Coordonatorul - coordonatorul echipei CSANE trebuie să aibă
studii superioare socio-umane şi experienţă de cel puţin doi ani în
servicii pentru copil şi familie.
Selecţia coordonatorului se va face prin concurs, organizat de către
DJPDC în condiţiile legii. La selecţia coordonatorului se va avea in
vedere experienţa in managementul serviciilor sociale, precum si
formările de baza, atestate prin certificate, in domeniul protecţiei
copilului neglijat/abuzat.
5.8 La angajare, în lipsa unei pregătiri în domeniul managementului
serviciilor sociale, coordonatorul centrului beneficiază de formare
în acest domeniu, asigurată din bugetul angajatorului.
5.9 Coordonatorul beneficiază bianual de cel puţin 40 de ore de
formare în domeniul managementului de servicii.
5.10 Coordonatorul are următoarele atribuţii principale: a) răspunde
de eficienţa si de bunul mers al activităţii din cadrul componentelor
centrului b) promovează comunicarea şi munca în echipă
multidisciplinară şi inter-instituţională şi menţine o atmosferă de
lucru c) deleagă responsabilităţile pentru diferite activităţi şi
programe, în acord cu pregătirea şi abilităţile personalului, precum
şi cu nevoile apărute în derularea activităţii centrului şi d) are
obligaţia de a asigura că personalul beneficiază de supervizare, atât
din partea sa, cât şi din partea unor persoane din afara instituţiei,
calificate ca supervizori.
5.11 CSANE va asigura supervizarea profesioniştilor implicaţi în
evaluarea şi managementul cazurilor de A/N/E de către supervizori
formaţi, angajaţi temporar de CSANE, din afara DJPC, care vor
lucra individual sau în grup cu angajaţii CSANE. Supervizarea este
menită să împiedice apariţia burn-out-ului (a blazării profesionale)
şi să conştietizeze angajaţii în legătură cu propriile lor competenţe
şi valori profesionale.
5. 12 Atribuţiile fiecărui membru al echipei CSANE vor fi fixate
prin fişa postului. Coordonatorul centrului are obligaţia întocmirii
fişelor de post pentru personalul care activează în cadrul acestuia,
conform sarcinilor ce rezultă din standardele diferitelor componente
ale acestuia.
5.13 DJPC are obligaţia de a nu divulga identitatea personalului
care a lucrează în cazurile de A/N/E în afara situaţiilor cerute de
lege şi a celor care sunt în folosul copiilor sau al superviziei şi al
formării profesionale.
5.14 Pentru specialistul care lucrează cu cazurile de A/N/E este
asigurat suportul psihoemoţional din partea echipei, a
coordonatorului ei şi expertiza asupra cazului din partea
supervizorului.
5.16 Atunci când au fost identificate de coordonator, colegi,
supervizor sau de către specialistul însuşi simptome ale stresului
care afectează calitatea muncii în cadrul CSANE, atunci se asigură
condiţii pentru refacerea psihică şi pentru depăşirea momentului
dificil; dacă acest lucru nu este posibil sau este insuficient, atunci se
propune schimbarea responsabilităţilor de muncă în cadrul DJPC.
5.17 DJPC are obligaţia de a stabili reguli care să protejeze
personalul care lucrează în cazurile de A/N/E de eventualele
agresiuni (existenţa a cel puţin două persoane pe tură, existenţa
unui sistem de semnalizare a pericolului, existenţa unui personalul
de pază al instituţiei). Va trebui să existe posibilitatea sesizării

rapide a poliţiei în cazul unei eventuale situaţii conflictuale.
5.18 Voluntarii şi studenţii în perioada de practică constituie resurse
umane importante ale CSANE. Coordonatorul centrului si
personalul acestuia vor implica voluntarii în activităţile centrului pe
baza unor contracte personale cu aceştia şi numai după ce se asigură
că nivelulul lor de pregătire este adecvat pentru a desfăşura
activităţi utile copiilor şi persoanelor lor de sprijin sau membrilor
familiilor lor.
5.19 Coordonatorul CSANE sau persoanele desemnate de acesta
vor asigura pregătirea şi supervizarea activităţii voluntarilor şi a
studenţilor în practică.
Indicatori pentru Standardul 5

5.1 Dosarul personal al fiecărui angajat, inclusiv a coordonatorului
cuprinde documentele prevăzute de legislaţia în vigoare, inclusiv
certificatele de absolvire a cursurilor de formare iniţială şi continuă
prevăzute de standardele minime
5.2 Documente relevante despre supervizarea personalului şi a
voluntarilor
5.3 Contractele cu voluntarii şi cu studenţii aflaţi în practică
6. DOCUMENTELE SERVICIULUI
Standardul 6 CSANE lucrează cu o documentaţie

standard, care asigură legalitatea
intervenţiilor, obiectivitatea deciziilor
privind situaţiile de A/N/E, reprezentarea
intereselor copilului A/N/E,
monitorizarea cazurilor şi legătura cu
celelalte instituţii şi organizaţii din
comunitate.
Rezultat CSANE va deţine o documentaţie
completă privind situaţiile de A/N/E
6.1 În cadrul centrului specializat este necesară folosirea unui
registru de evidenţă iniţială a cazurilor.
6.2. Pentru fiecare copil se va întocmi un dosar care va fi
păstrat de responsabilul de caz
6.3. Dosarul copilului va cuprinde: fişa standardizată de
semnalare, fişa iniţială de evaluare, fişa detaliată de evaluare
cu rezultatele evaluării copilului, a persoanelor de sprijin şi al
agresorului, decizia privind luarea în evidenţă a copilului,
contractul cu beneficiarul, planul personalizat de intervenţie,
rapoartele periodice de evaluare, rapoarte de vizită la
domiciliul copilului şi la adresa celorlalte persoane implicate,
hotărâri ale CPC, sau ale judecătoriei, dispoziţie de
plasament în regim de urgenţă (acolo unde situaţia a impus
scoaterea copilului în regim de urgenţă), consemnări ale
vizitelor părinţilor/aparţinătorilor legali, diagnostice
medicale, diagnostice psihologice, contracte de
confidenţialitate etc.
6.4 În cazul în care s-au folosit teste sau chestionare pentru
evaluarea psihologică a copilului sau adulţilor, rezultatele lor
vor fi ataşate fişei de evaluare
6.5 Producţiile copilului: desene, schiţe după activitatea de
joc, fotografiile, foile de răspuns la chestionare, protocoalele
testelor se vor păstra de cei cere au lucrat cu copilul şi vor
intra în dosar doar acele materiale care justifică rezultatele
evaluării.
6.6 Se recomandă înregistrarea video a interviurilor cu copiii
şi membrii familiei sale, inclusiv cu agresorul, în vederea
asigurării unei mai mari exactităţi a rapoartelor şi în vederea
folosirii lor în favoarea copilului în cadrul unor procese.
6.7 Informaţiile referitoare la cazuri nu sunt prezentate decât
autorităţilor care sunt implicate în protejarea copilului.
Dosarele clienţilor se află într-un sistem de siguranţă.
6.8 Au acces la documentele privind abuzul sau neglijarea
unui copil: responsabilul de caz, coordonatorul centrului,
membrii echipei multidisciplinare atunci când se face
evaluarea cazului şi se stabileşte planul de intervenţie
personalizat, precum şi copilul (peste 14 ani, sau în situaţii
speciale cel peste 10 ani) şi membrii familiei nucleare sau

lărgite care oferă sprijin copilului.
6.9 Fiecare întâlnire cu copilul şi cu oricare persoană adultă
implicată într-un caz de A/N/E va fi documentată şi inclusă în
dosarul copilului. Se recomandă ca adulţii beneficiari ai
intervenţiei să consemneze participarea şi evoluţia lor în
documentele CSANE.
7. LUCRUL ÎN REŢEAUA DE INTERVENŢIE
Standardul 7 Centrul specializat sprijină şi

conlucrează permanent cu agenţiile
guvernamentali şi neguvernamentale care
oferă servicii specializate pentru copil,
familie şi agresori, în vederea găsirii unor
soluţii optime pentru abordarea şi
rezolvarea a cazurilor de A/N/E.
Rezultat Copiii victimă şi familiile acestora
beneficiază de sprijinul şi serviciile
tuturor instituţiilor şi organizaţiilor cu
activităţi în domeniul A/N/E a copilului
din comunitate.
7.1 Centrul specializat stabileşte protocoale de colaborare cu

Poliţia, Medicina Legală, Parchetul, serviciul de ambulanţă,
primării, Direcţia sanitară, Inspectoratul şcolar etc.
7.2 Centrul specializat colaborează în reţea cu unităţile mai sus
menţionate, implicând specialiştii acestora în asigurarea unor
servicii pentru copii şi persoanele identificate ca având un rol
sporit în îmbunătăţirea situaţiei copiilor şi reducerea efectelor
A/N/E
7.3 Centrul specializat colaborează în reţea cu toate serviciile
comunitare în vederea identificării unor programe de asistenţă
socială a copilului şi familiei organizate de alte instituţii de stat şi
organizaţii non-guvernamentale.
7.4 Lucrul în reţeaua comunitară inter-instituţională va respecta
metodologia existentă în acest sens în domeniul protecţiei
copilului împotriva A/N/E precum şi metodologia proprie de
implementare a programului de asistenţă socială a copilului şi
familiei al fiecărei instituţii sau organizaţii colaboratore.
Indicatori
1. Protocoale de colaborare cu instituţiile şi organizaţiile

care prestează activităţi utile în domeniul situaţiilor de
A/N/E.
2. Bază de date cu programele de asistenţă socială a
copilului şi familiei organizate de alte instituţii de stat şi
organizaţii civile
OBSERVAŢII PRIVIND INDICATORII
În vederea controlului activităţii centrului comunitar pentru

prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, în sensul
verificării respectării standardelor minime, se recomandă utilizarea
următorilor indicatori pentru fiecare standard în parte. Verificarea
modului de îndeplinire a indicatorilor se poate realiza prin
următoarele mijloace:
 Bifarea realizării indicatorului respectiv
 Consemnarea datelor cantitative (indicatori cantitativi)
 Consemnarea datelor calitative despre realizarea indicatorului
respectiv sub forma unor observaţii
FIŞA DE EVALUARE26
Nr. caz:
Manager de
caz…………………………………………………………………
…….....
Data completării.……………………….
Ora ………………..Locul………………......
Modul de semnalare a
cazului:.....................................................................................
DATELE DE IDENTIFICARE ALE COPILULUI

1. Numele şi
prenumele……………………………………………………
2. Data şi locul naşterii …………………………..
3. vârsta……………………………....
Eventual date privind domiciliul temporar şi stabil, telefonul,
buletinul, codul numeric personal, seria, nr. eliberat de pol
4. Şcoala/Grădiniţa…………………………
nr.telefon……………………....
5. Clasa…………diriginte…………………
nr.telefon……………., orar……………
DATELE DE IDENTIFICARE ALE PĂRINŢILOR
Mama
1. Numele şi
prenumele………………………………………………
26 Fişa a fost elaborată de echipa de cercetare formată

din Maria Roth (coordonator), Imola Antal, Codruţa Burda,
Joo Edit şi Cristinela Fabian, Izabela Popa, în cadrul
proiectului de cercetare-intervenţie de elaborare a
Standardelor pentru ANPCA de intervenţie în cazul
copilului abuzat, neglijat şi exploatat, finanţat de
Worldlearning (coordonator Izabela Popa , 2002-2004)
2. Data şi locul naşterii
………………………..vârsta…………………………
3. Domiciliul
stabil……………………………………………………
……………………………………………………
telefon………………….........
4. Cod numeric personal...............................................................
5. Buletin/carte de id: seria………………… nr…………...
eliberat de pol…………..
6. Studii..........................................................................................
Profesia..............................................................................
7. Locul de muncă
Tata
1. Numele şi
prenumele………………………………………………
2. Data şi locul naşterii
………………………..vârsta……………………………
3. Domiciliul
stabil……………………………………………………
telefon…
4. Cod numeric
personal..............................................................................
Buletin/carte de id: seria…………………
nr…………...eliberat de pol…………...
5. Studii………………………………………………………......
Profesia…………………………………………………...........
6. Locul de muncă……………………………………………......
8. Structura familiei
9. Resursele familiei
11. Sursele de venit:
12. Venitul familiei:
13. Condiţii de locuit:
DATE DESPRE SITUAŢIA DE NEGLIJARE/ABUZ

Când a avut loc ultimul incident de abuz/violenţă?
Data………………
Ora ……………….
Unde s-a produs …………………………………
A fost solicitată/anunţată poliţia? ……………….
Dacă da, ce măsuri au fost luate
…………………………………………..
Acte care pot să dovedească abuzul (LML, procese verbale
poliţie) ……………………………………………………
Forme de violenţă suferite
……………………………………………………………..
Consecinţe, simptoame
……………………………………………………………….
A primit îngrijire medicală?
…………………………………......................................
Alte servicii de care a beneficiat.
…………………………………………………………...
Frecvenţa episoadelor violente
…………………………………………………………………
DATE DESPRE AGRESOR

Relaţia formală cu copilul………………………….............
Numele/Prenumele ………….
………………………………………..................
Vârsta ………………………..……………..……………..
Studii ………………………...……………..……………...
Profesia ……………………………………..……………..
Locul de muncă …………………………………………....
Starea de sănătate ……………………………………….....
Boli cronice ……………………………………………......
Consum de substanţe ……………………………………....
Antecedente penale ……………………………………......
Acte antisociale non-violente (contravenţii) ……………....
Riscul/pericolul evaluat …………………………………....
Strategeme folosite de agresor .......................................... ..
Alte aspecte legate de agresor, de ex. Modalitatea de raportare
propriul comportament agresiv (asumarea responsabilităţii faţă de
victima agresiunii)
Motivaţia pentru a intra într-un program de

reeducare....................................................
NEVOILE ŞI RESURSELE COPILULUI (DIN

PERSPECTIVA COPILULUI)
La nivel individual
1. Caracteristicile biologice, fiziologice (ex. manifestări
psiho-somatice ce pot fi puşi în legătură cu abuzul, semne
fizice ale abuzului)
2. Caracteristicile emoţionale ( ex. dacă se observă

simptomele unui arousal sporit: iritabilitate, reacţii de
teamă exagerată)
3. Caracteristicile cognitive (eventualele tulburări de

memorie, de atenţie)
4. Manifestările comportamentale (observate în timpul

examinării sau povestite de copil – ex. comportament
dezorganizat sau agitat, manifestări care indică retrăirea
persistentă a unor evenimente traumatice, cum ar fi: jocuri
în care repetă anumite aspecte ale abuzului)
5. Mecanismele defensive, mecanisme coping (în cel fel a

făcut faţă abuzului)
6. Reacţiile copilului la reamintirea situaţiei traumatice (ex.

evitarea răspunsului, exprimarea nonverbală a fricii sau al
dezgustului)
7. Reacţiile copilului la diferitele posibilităţi de rezolvare a

situaţiei
La nivel interpersonal
1. Explorarea relaţiilor cu părinţii, persoanele importante:

persoane de încredere, rude – toate persoanele de
susţinere
Relaţia cu mama ……………………………........................
Relaţia cu tata …………………………………………........
Relaţia cu fraţii şi surorile .....................................................
Alte persoane de sprijin………………..................................
Explorarea relaţiei cu persoana abuzatoare ...........................
2. Adaptarea şi integrarea la şcoală, grădiniţă
STAREA DE SĂNĂTATE A COPILULUI

13. Boli anterioare
cronice ...........................................................................…
diagnostice psihiatrice (ultima consultaţie)……………....
14. Tratament medical……………………………………
15. Consum de alcool/tutun/drog…………………………
EVALUAREA PĂRINTELUI DE SUSŢINERE
Relaţia părinte de încredere - copil
1. Caracteristicile limbajului – cum vorbeşte despre copil

2. În ce fel îşi arată afecţiunea
3. Problemele părintelui în raport cu copilul
4. Ce fel de metode foloseşte pentru disciplinarea copilului
5. În cazurile în care copilul a mai fost în pericol, cum a
reacţionat
Abilităţile, resursele, nevoile adultului de susţinere
La nivel individual
1. Caracteristici biologice, fiziologice (starea de sănătate, etc.)
2. Caracteristici cognitive (înţelegere, rezolvare de probleme,
decizie)
3. Caracteristici emoţionale – motivaţionale (ataşament faţă de
copil, empatie, dedicare, dorinţa de a susţine copilul, în ce fel
l-au afectat evenimentele abuzive, motivaţia de a colabora cu
specialişti în interesul copilului)
4. Imaginea de sine (cum se percepe în diferitele roluri pe care le
are, în ce măsură a fost afectat rolul de părinte sau de
partener)
5. Experienţe anterioare de viaţă (dacă a fost şi el abuzat, ce
metode de “supravieţuire” a folosit)
La nivel interpersonal
1. Explorarea relaţiilor cu persoanele importante: partener,
rude, prieteni – de la cine poate să primească susţinere
2. Locul de muncă
3. Cum funcţionează în diferitele roluri pe care le are, ce fel
de aşteptări are de la persoana proprie şi de la ceilalţi
4. Situaţia financiară
La nivelul instituţiilor
1. Cu ce fel de instituţii a luat legătura pentru a primi sprijin
2. Ce fel de nevoi specifice are care necesită referire la
instituţii specifice (sprijin financiar, schimbarea locuinţei).
RECOMANDĂRI ŞI DEFINIREA DIRECŢIEI DE LUCRU

1. Definirea direcţiei de acţiune:
2. Definirea gravităţii abuzului:
3. Factori care influenţează rezolvarea problemelor:
4. Factori care acţionează ca şi resurse:
5. Recomandări privind:
Copilul
Persoana/persoanele de susţinere/familie
Agresorul

Carte 15 Apr

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte 15 Apr

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIA ROTH-SZAMOSKÖZI

VICTIME ALE VIOLENŢEI

EDITURA PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

Maria ROTH-SZAMOSKÖZI, profesor la Catedra de asistenţă

2005 Presa Universitară Clujeană

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR..................................................32

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR..............................................253

FIŞA DE EVALUARE ........................................................................351

1. ÎNŢELEGEREA FENOMENULUI VIOLENŢEI

Violenţa ţine de viaţa cotidiană a societăţii noastre, care

1 Poate că un titlu mai potrivit pentru această lucrare ar fi

paginile de mai jos vom încerca să aducem argumente care să

comunităţi şi între naţiuni. De asemenea, nivelul societal cuprinde

Violenţa este îndeobşte privită ca un fenomen interpersonal,

4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă

În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul

2. FORME ALE VIOLENŢEI

Abuzul fizic este vătămarea sănătăţii fizice a unei

Abuzul sexual este forţarea şi obligarea victimei să

tribunal. Dacă victima este sub 14 ani, plângerea trebuie introdusă

3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI VIOLENŢA.

Explicaţiile privind fenomenul violenţei pot avea surse teoretice

Punctul de vedere biologic stă la baza construirii unor

se angaja în luptă pot fi puse în legătură cu nivelul hormonal

Punctul de vedere socio-cultural porneşte de la analiza

exprimate cultural, sub forma aşteptărilor de roluri şi a

Punctul de vedere psihologic privind violenţa îşi are

Analiza feministă privind violenţa este deosebit de

Feminismul consideră patriarhatul ca un sistem organizat

contribuit la demontarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării,

începutul formării identităţii de gen. Punctul de vedere

ca agenţi de socializare (Paludi, 2001, p. 235). Modul diferit în

comportamentului agresiv au demonstrat că învăţarea prin

şi psihologice nu apar ca simple decodificări ale codului genetic,

spre jocurile mai viguroase, fizice, ceea ce i-a pregătit să devină

4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE VIOLENŢEI

Traumele şi manifestările lor

Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment

Efectele violenţei asupra sănătăţii

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit

memorie, legate în special de momentul abuzului;

Obstacolele care stau în calea profesionistului care

Manifestările specifice traumelor sunt dificil de

Tabelul 1. Variaţii în manifestarea simptomelor traumatice

Pentru profesionistul implicat în evaluare este foarte

insomniei un aport important îl are alterarea capacităţii de

încercările de sinucidere nu sunt simple manifestări isterice, ci

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA LOR

In situaţia socială actuală, dată fiind intensitatea stresului la

Protecţia bazată pe drepturi

La şedinţa extraordinară din mai a 2002 a ONU care a

Suntem copiii lumii.

Am dori să trăim într-o lume care să fie potrivită pentru

In această lume dorită de noi, drepturile copiilor sunt cu

Conform convenţiei ONU privind drepturile copilului,

ales a măsurilor de ocrotire şi de sprijin pe care structurile de

Sistemul bunăstării copilului

Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării

menţinerea sănătăţii lor psihice. În acest domeniu, perioada anilor

în dezvoltarea intelectuală, cu nivele mai scăzute de şcolarizare,

de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport