„În artă, ceea ce importă este

Banat 12
bucuria. Aveţi fericirea să contemplaţi.
Aceasta este totul.”
Constantin Brâncuşi

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu Anul VIII  Nr. 12 (96)  decembrie  2011  Lugoj

Revista “Banat” este înscrisã în Asociaþia Publicaþiilor Literare ºi Editurilor din România - APLER
 2
Banat
Cronica în imagini Cultura la zi(d)
Galele APLER, Câmpina 2011
În zilele de 8-10 decembrie 2011, a a-
vut loc, la Câmpina, ediţia a XIII-a a Galelor
APLER, care au fost deschise de Ion To-
Banat B

mescu, preşedintele APLER, moderator fi- Director:

ind scriitorul Dan Mircea Cipariu. Au vorbit:
Ion Tomescu, prof. univ. dr. Cristian Nicu- Iosif Crăciunescu
lescu, Lucia Ovezea, Dorana Coşoveanu,
Cassian Maria Spiridon, George Vultures- Redacţia:
cu, Dan Mircea Cipariu, Vasile Spiridon,
Radu Voinescu, Ioan Matiuţ, Virgil Diaco-
nu, Gheorghe Neagu. Câştigătorii acestei e- Dorin Murariu
diţii a Galelor APLER au fost: Editura MNLR, redactor-şef
Revista “Cultura”, Mircia Dumitrescu, Li-
viu Franga, Mihaela Albu, Gabriel Rusu.
Radu Paraschivescu şi Simion Dănilă
Toamna decanei, la Lugoj redactor-şef adjunct
Miercuri, 14 decembrie 2011, la Gale-
ria “Pro Arte” din Lugoj, a fost lansat volu- Constantin Buiciuc
mul Toamna decanei. Convorbiri cu Antoa-
neta Ralian, de Radu Paraschivescu. Des- redactor-şef adjunct
pre recenta apariţie a Editurii Humanitas,
au vorbit: Radu Paraschivescu, Dorin Mu- Adriana Weimer
rariu, Ela Iakab, Simona Avram, Cristian Ghi-
nea şi moderatoarea lansării, Henrieta Sza- secretar general de redacţie
Ediţia a XIII-a a Galelor APLER; au vorbit: Ion Tomescu - preşedintele APLER, Dan Mircea Cipariu - moderator, bo. Cunoscutul scriitor Radu Paraschivescu
prof. univ. dr. Cristian Niculescu, Lucia Ovezea, Dorana Coşoveanu, Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, şi-a mai lansat la Lugoj, oraşul copilăriei sale,
Vasile Spiridon, Radu Voinescu, Ioan Matiuţ, Virgil Diaconu, Gheorghe Neagu; câştigătorii acestei ediţii: Editura MNLR, şi alte cărţi, printre care cele două romane Cristian N. Ghinea
Revista “Cultura”, Mircia Dumitrescu, Liviu Franga, Mihaela Albu, Gabriel Rusu; 8-10 decembrie 2011, Câmpina. cu subiect istoric: Cu inima smulsă din piept proză
(2008) şi Fluturele negru (2010). Antoaneta
Ralian este o distinsă, venerabilă traducătoa-
re de limba engleză. A tradus în româneşte Maria Bologa
scrieri ale unui mare număr de scriitori bri-
tanici şi americani: Henry James, Virginia poezie
Woolf, D. H. Lawrence, Iris Murdoch, Law-
rence Durrell, Henry Miller, Saul Bellow,
John Galsworthy, Katherine Mansfield etc. Constantin-Tufan Stan
Concert spiritual, cu Maia Morgenstern muzicologie
Luni, 12 decembrie 2011, la Teatrul Mu-
nicipal “Traian Grozăvescu”, din Lugoj, a Dan Floriţa-Seracin
avut loc un concert spiritual de excepţie, nu- Graţiela Benga
mit „De la Vechiul la Noul Testament, prin
muzică şi poezie”, susţinut de: Maia Morgen- Mihai Murariu (Germania)
stern, Alexandru Moroşanu (violoncel), Ta-
tiana Moroşanu (pian) şi Diana Papp (so- Denis Taurel (Franţa)
prană). În avanpremieră, în cadrul unei con- Laurian Lodoabă
ferinţe de presă, cunoscuta actriţă Maia Mor-
genstern a precizat că ideea spectacolului
i-a aparţinut maestrului Alexandru Moroşa- Concepţie grafică:
nu, apoi a adăugat: “Eram bântuită de o tota- Adriana Weimer
lă neîncredere. Eram total opacă, pentru
că am avut experienţa unor făcături cu mari Silviu Nopcea
Lansarea volumului Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, semnat de scriitorul, traducătorul şi jurnalistul pretenţii de spiritualitate. Mi-era teamă de
Radu Paraschivescu; au vorbit: Simona Avram, Dorin Murariu, Cristian Ghinea, Henrieta Szabo; organizatori: formalism. Maestrul Moroşanu, cu agresi-
Biblioteca Municipală Lugoj şi Editura Humanitas; 14 decembrie 2011, Galeria “Pro Arte” Lugoj. vitate, cu curaj, s-a ţinut de această idee; ne-a Tehnoredactare computerizată:
demonstrat generozitatea, permanenţa, fi-
rescul acestui demers. Purtăm cu noi aceas- Adriana Weimer
tă năzuinţă, această dorinţă, această nevoie.
Este cel mai firesc lucru. Este cel mai aproa- Administrator site:
pe de natura noastră omenească, slabă şi
sublimă în acelaşi timp. Nevoia de a fi în- Dan Bortoc
tr-un contact permanent şi viu cu înţelep-
ciunea moştenită, revelată.” Alexandru Redacţia şi administraţia:
Moroşanu a arătat că, la propunerea Maiei
Morgenstern, în partea ultimă a spectaco- Lugoj 305500, judeţul Timiş,
lului au fost introduse versuri ale poetului str. Nicolae Bălcescu nr. 1
austriac Reiner Maria Rilke. Importantul
violoncelist a adăugat: „Tot răul din lumea
Concertul Spiritual “De la Vechiul Testament la Noul Testament prin poezie şi muzică”, cu participarea de excepţie a aceasta se întâmplă din cauza deteriorării Telefon:
Maiei Morgenstern; şi-au mai dat concursul: Alexandru Moroşanu (violoncel), Tatiana Moroşanu (pian) relaţiei interumane. Când nu mai există re-
şi Diana Papp (soprană); organizator: Asociaţia Culturală “Banat Art” (prof. Simona Avram şi Marius Roberto Ţîru); laţia interumană, dispare ultimul element ca- 0256-357 631; 0720-052 278
12 decembrie 2011, la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj. re ne separă de animale: partea sufletească.
Sufletul omenesc trebuie să fie şi el îngrijit,
trebuie să fie „îmbrăcat” frumos; cum se “îm- site: www.revistabanat.ro
bracă” frumos un suflet? Relaţia interuma-
nă nu se poate reface decât cu sufletul. Or, e-mail: revistabanat@yahoo.fr
sufletul nu este de izbelişte. Are şi el nevoie
de hrana lui. Spectacolul nostru s-a con-
struit pe această temă: nevoia de educaţie ISSN - 1584 - 3890
sufletească.”
Concert omagial Clara Peia-Vojkicza Răspunderea pentru opiniile exprimate
Miercuri, 21 decembrie 2011, la ora revine, în exclusivitate, autorilor.
19, Studioul de Concerte „Elisabeta Toth”
al Şcolii de Arte Frumoase „Filaret Barbu” Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.
din Lugoj a găzduit un recital susţinut de
Cea de-a IV-a ediţie a Galei Premiilor Lugojene – Premiile Josif Constantin Drăgan; organizatori: Fundaţia Europeană
pianista Vanda Albotă, rezidentă în Germa-
“Drăgan” şi Primăria Municipiului Lugoj; 9 decembrie 2011, Universitatea Europeană “Drăgan” Lugoj. nia (născută la Timişoara în 1980), dedicat Imprimat la
aniversării unui veac de la naşterea profe-
soarei şi pianistei-concertiste lugojene Clara S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj
Peia-Vojkicza (1911-2005). Între elevii Cla-
rei Peia-Vojkicza, afirmat pe mari scene de Editori:
concert naţionale şi europene, s-a aflat Györ-
gy Kurtág. După o fructuoasă colaborare Cenaclul „BANAT” al Casei
cu vechea Reuniune Română de Cântări şi
Muzică, aflată sub conducerea lui Dimitrie de Cultură a Sindicatelor Lugoj
Stan (1940-1968), în ultima etapă a activi- şi Biblioteca Municipală Lugoj
tăţii sale artistice Clara Peia-Vojkicza a acti-
vat în calitate de corepetitoare a Corului „Ion
Vidu”, sub bagheta maestrului Remus Taşcău.
Concert de Crăciun al Corului “Ion Vidu” Acest număr este
Marţi, 20 decembrie 2011, de Ziua Lu-
gojului, Corul „Ion Vidu” al Casei de Cultură
a Municipiului Lugoj, dirijat de maestrul Re-
ilustrat cu lucrări
mus Taşcău, a susţinut, în holul Universităţii
Europene Drăgan, tradiţionalul Concert de
Colinde închinat Naşterii Mântuitorului.
ale artistului plastic
Vernisajul Expoziţiei de Desene „Franţa văzută prin ochii copiilor”; au paricipat: Bernadette Bondon-Beaulande, Minunatele cântece de Crăciun din reperto-
Claude Guerin, Daciana Ardelean, Claudia Spitzer, Liliana Korbert, Oltea Neacşu, Adriana Weimer, elevi şi părinţi;
5 decembrie 1011, holul Bibliotecii Municipale Lugoj.
riul românesc şi universal au fost interpre-
tate cu un deplin profesionalism. Ladislau Pokker.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Dorin Murariu
Dare de seamă pe 2011
Î n anul ce s-a scurs, bibliotecile lu-
gojene s-au putut îmbogăţi cu noi
titluri. Acţiunea este mai degrabă i-
maginară, întrucât cu greu s-au găsit aceste
cărţi dincolo de bine cunoscutele lansări. Prin
urmare, au ieşit la rampă:
1.Cristian Ghinea: Pasajul discret.
Eseuri critice, Editura Anthropos, Timi-
şoara;
2.Ion Oprişor: Sub semnul amurgu-
lui, Editura Eubeea, Timişoara;
3.Ela Iakab: Deşertăciune şi asceză,
Editura Eubeea, Timişoara;
4.Simion Todorescu: Stări de spirit,
Gânduri… Gânduri…, Morala la porţile
gândirii, Dintr-un univers de sensuri, E-
ditura Nagard, Lugoj;
5.Ciprian Muntean: Venerând tranda-
firul presat într-o carte, Editura Nagard,
Lugoj;
6.Maria Izgherean: Răvaşe scrise în
nopţi de veghe, Editura Nagard, Lugoj;
7.Constantin-Tufan Stan: Muzicieni
din Banat, Editura Eurostampa, Timişoara;
8.Remus Valeriu Giorgioni: Lumi pa-
ralele. Universul durerii în cartea lui Iov,
Editura Eikon, Cluj-Napoca;
9.Mircea Anghel: Kikirimikiri, Editura
Marineasa, Timişoara;
10. Horaţiu Suciu: Nefinisate opere
postume, Editura Nagard, Lugoj;
11. Constantin Buiciuc: Oglinda lui
Narcis, 2, Editura Marineasa, Timişoara;
12. Laurian Lodoabă: Paleoclimat,
Editura Hestia, Timişoara;
13. Dan Floriţa-Seracin: Întoarcere din
larg, Editura Anthropos, Timişoara;
14. Lucreţiu Epure: A treia zi după
scripturi, Editura Eubeea, Timişoara;
15. Ionel Panait: Poemele câmpiei, E-
ditura Hestia, Timişoara;
16. Simion Todorescu: Portret oma-
gial prin dedicaţii. 65, Editura Nagard,
Lugoj.
E mult ? E puţin ? Ar fi remarcabil,
dacă toate aceste cărţi s-ar plasa
în zona valorii, operaţiune de care
cititorii şi critica ar trebui să se ocupe, nu-i
aşa, cu egal entuziasm. Din partea primilor,
oareşice interes ar fi măcar la unele pre-
zentări publice; în privinţa celuilalt termen,
de actualitate ar fi mai degrabă o întrebare:
la ce bun să mai scrii critică literară când
munţii sterpi de maculatură cresc vertiginos
an de an? Poate pentru vreun luminiş îndă-
rătnic? În fine... Pentru zona Lugojului, 2011
a fost un an al finalizărilor, dar, în egală
măsură, şi la altor începuturi.
M uzicieni din Banat reprezintă
un reper al muzicologiei noas-
tre, fiind cartea sinteză a unei
entuziasmante experienţe intelectuale pe care
profesorul Constantin-Tufan Stan a trăit-o
în ultimul deceniu, aventură formatoare în
care, o vreme, l-a avut ca însoţitor pe maes-
trul Francisc Laszló. Acest drum prin labi-
rintul cunoaşterii a scos din uitare oameni şi
mentalităţi, evenimente şi colectivităţi supor-
Biblioteca din Vest
tând apăsarea vremurilor, toate acestea fiind
tratate cu obiectivitate şi rigoare ştiinţifică,
apelul permanent la spiritul critic fiind tră-
sătura de bază a autorului.
O glinda lui Narcis, vol. al II-lea,
încheie o consistentă explorare
critică, în care Constantin Bui-
ciuc a surprins spectacolul literar din ultimele
două decenii, cu precădere din arealul Ba-
natului. Comentariile aplicate celor 57 de
autori selectaţi sunt atente la toate ,,meca-
nismele” textelor, autorul fiind preocupat să
nu omită vreun cât de mic element ce ar
susţine valoarea artistică a operei respective.
O critică stimulativă, practicată de un om
devotat cărţii.
T ot încheierea unui proiect este şi
romanul Întoarcere din larg,par-
te a unei trilogii ce mai cuprinde
Amurg timpuriu şi Croaziera, cărţi în care
Dan Floriţa-Seracin creează un univers epic
distinct, folosind cu precădere maniere cla-
sice de abordare. Important este că, dincolo
de traseul evenimenţial, rămâne mereu un fun-
dal cultural pe care cititorul experimentat îl
poate utiliza ca reper al unor benefice des-
chideri simbolice.
C el mai important debut din 2011
este al lui Horaţiu Suciu. În ciuda
titlului cam excentric, interpre-
tabil, desigur, simbolic, volumul este o apari-
ţie surprinzătoare, neconvenţională, atât prin
conţinut, cât şi prin manierele de abordare.
Interferenţele prozei şi ale poeziei par ele-
mente anarhice. De fapt, întrepătrunderile
Banat 3
Gheorghe
Azap
Versuri
din veacul ICSICS
Onoarea-i
mereu mai puţină!
“Măcar cu trecerea anilor să devenim
oameni... Să devenim oameni...”
(Soljeniţîn)
Prea zilnic, prea-n larg se dilată
Nahlapii letali de gogleaz,
În lumea aceasta ciudată,
Cu fese şi fără obraz!
De-acuma nu-i modru, anume,
Să-ncerci purităţi şi extaz
dau coerenţă unui univers artistic, căci sunt În marea aceasta de lume
plurivalente focusări asupra feminităţii prin Cu fese şi fără obraz!
imagini candide sau violente. Viziunea lumi-
noasă ţinteşte refacerea cuplului iniţial, în Ici-colo, petala de jenă
timp ce perspectiva întunecată exploatează Îţi pare un bob de miraz,
subteranele fiinţei, totul fiind astfel clădit, în- În lumea aceasta obscenă,
cât să capteze în permanenţă erupţiile tră- Cu fese şi fără obraz!
irilor.
2 011 a fost şi un an al continuităţii.
Prin Pasajul discret, Cristian
Ghinea a adus eseuri critice despre
literatura de azi, în obiectiv fiind mai ales
scriitorii acestei zone de contact etnic. Auto-
Onoarea-i mereu mai puţină
Iar zoaiele, -n schimb, îs talaz,
În lumea aceasta meschină,
Cu fese şi fără obraz!
rul exploatează contextualizările pe care le
Candoarea de ciută-i pierită
oferă opera unui scriitor sau a altuia, punând Şi n-are bun-simţul ucaz,
în legătură epoci şi mentalităţi, sensibilităţi În lumea aceasta tixită
şi perspective ce se coagulează într-un sis- Cu fese şi fără obraz!
tem referenţial care luminează mai bine arti-
culaţiile textului. Simion Todorecu crede pe
mai departe în vocaţia sa de miniaturist al
gândului, iar Laurian Lodoabă a dăugat un
nou episod al aventurii sale poetice tocmai
Nici aştrii purced să mai beie
Răcoare nocturnă din iaz,
În lumea aceasta atee,
Cu fese şi fără obraz!
la New York.
Anul 2012 ar putea aduce în prim-plan
voci noi ale locului şi surprinzătoare împliniri
artistice.
A treia zi după scripturi este
debutul ca romancier al lui Lu-
creţiu Epure. Întreprindere în-
drăzneaţă, întrucât autorul propune un uni-
vers epic pe care Marin Preda l-a metamor-
fozat în capodoperă artistică. Ţăranii din
câmpia teleormăneană trăiesc, de această
dată, pe o altă treaptă istorică. Democraţia
recentă a ajuns şi la ei, i-a făcut proprietarii
pământurilor sau i-a transformat în aface-
rişti. Astfel, satul pare schimbat de cel zgră-
vit în alte abordări literare, fiind mult eman-
cipat. Şi totuşi... Arealul epic este stăpânit,
printre alţii, de Freacămenta, Căcărează,
Combinatu, Salată, Peticitu, Flaşnetă, Geam-
fă, Găozaru, Târţău, Creola, Cârpeală, Zidu
ori Gogoană. Gând nu vorbesc în exces, a-
ceştia fac tot felul de blestămăţii, provocând,
în final, focul divin pedepsitor. O soluţie însă
excesiv de moralizatoare.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 4
Banat
Dana Nicoleta Popescu
Cartea reflectărilor (2)
Î ntâlnirea lui Miron cu imaginea sa
reflectată presupune întrebări exis-
tenţiale şi înstrăinare: „Realiză că fă-
cuse aproape zilnic, totuşi, gestul de a se ob-
serva, privi, mă rog, în oglinda aceea doar pen-
tru a se vedea scăpat de balastul unor gânduri
încâlcite, şi, ca o minciună asumată, îşi zâm-
bise mereu, cât să se poată despărţi de perso-
najul ce (avea el impresia) rămânea mai depar-
te în lumea de dincolo de oglindă. [...] Cel din
oglindă i se păru că face parte dintr-o lume
imaginară, străină, deci era un altul ce urma
să rămână acolo, ca un tablou, în vreme ce
omul viu, acţiunea posibilă, el se putea în-
toarce şi spera, plănui şi duce la bun sfârşit
nişte hotărâri proprii. Despre cel din oglindă,
copia aceea de ceară, nu va putea să scrie
niciodată nimic, pentru simplul fapt că acela
trăia într-o altă lume, despre care el nu ştia
nimic.” (vol. I, p. 40) Cel din oglindă rămâne
un dublu mut, inactiv; la fel de indiferent a-
pare şi cel din tablou: „Miron păstra exact mas-
ca chipului lăsat ultima oară în oglinda din
baie, ce aducea perfect cu portretul făcut cu
ani în urmă de Zenovian, portret pe care îl
păstra în dormitor [...] ca pe o amintire — icoa-
nă a tinereţilor petrecute împreună, plini de
pasiuni, speranţe şi dorinţa de-a deveni cine-
va în viaţă. Refuzase să accepte statutul chi-
pului lăsat pe sticlă, din pricina lumii, total
necunoscute, în care trăia. Atâta tot.” (vol. I,
p. 41). Poate că protagonistul ar fi dorit inter-
venţia unui dublu moralizator, aşa cum s-a
întâmplat în Portretul lui Dorian Gray de Os-
car Wilde. O altă oglindire a lui Miron alături
de o persoană apropiată are loc după ce Ma-
rin îl provoacă la bătaie. Încăierarea dintre
fraţi este, deopotrivă, reală — defulare a ten-
siunilor acumulate — şi simbolică — mate-
rializare a opoziţiei dintre personalităţile lor:
„Dublul poate să fie complementarul nostru,
însă cel mai adesea reprezintă adversarul
care ne invită la luptă...” (Jean Chevalier, A-
lain Gheerbrant, op. cit., vol. cit., p. 472) Mi-
ron se priveşte în oglindă alături de Marin,
ca într-o parodie a întâlnirii dintre autor şi per-
sonaj: „poftim cum arată un erou şi propriul
său autor” (Muflonul, vol. I, p. 139). Fără voie,
şoferul ajunge personaj atât pentru fosta iu-
bită, cât şi pentru fratele său. Citind Cartofo-
rul, nuvelă scrisă de Dorina Alexa, Miron este
sigur că Marin a fost modelul eroului. La rân-
dul său, scriitorul îşi transpune fratele în „per-
sonajul ce-şi pusese la mezat chipurile în
speranţa că-şi va dobândi sufletul, [...] un
om cu o mie de înfăţişări, mobil, ce, odată
ajuns la vârsta maturităţii, simte nevoia să
devină om întreg” (vol. I, pp. 220-221). Întru-
chipând un motiv al literaturii postmoderne,
Marin se comportă ca un personaj ce se răz-
vrăteşte în faţa autorului: „Ce să-mi vâri mie
în cap ceva ce nu-i al meu?!... [...] Eu sunt ci-
titorul şi vreau să citesc despre mine aşa cum
ştiu că sunt!” (vol. I, p. 139)
Ca orice creator, Miron Olaru vieţuieşte
la graniţa dintre două tărâmuri: „Pendularea
dintre realul-real şi universul ficţional defi-
neşte psihologic personajul principal” (Au-
reliu Goci, op. cit., p. 6), „lumea nu mai este
pentru el decât spaţiul care justifică naşterea
unor ficţiuni” (Dorin Murariu, Umbra scribu-
lui, p. 104). Întâlnirile memorabile din viaţa sa
par făcute anume pentru a-i oferi personaje,
indiferent dacă este vorba de o cunoştinţă ve-
che, precum Irina, sau de o necunoscută ca-
re-i trimite prozele ei: „Dorina Alexa nu mai
e de-acum o simplă autoare, ci, paralel, o
scriitoare-erou în cartea mea.” (Muflonul,
vol. I, p. 56). Pe Irina Constantinescu, poetă
şi cercetător, partenera de fascinante discuţii
culturale şi, într-un fel, dublul său feminin,
Miron o consideră muză, cei doi fiind uniţi
prin atracţie intelectuală, apropiere sufleteas-
că şi de castă. Întâlnirea cu Dorina îl preocu-
pă, mai ales, datorită materialului ce i-l furni-
zează pentru definitivarea personajului Irina
Alexandru, fuziune a celor două femei. To-
tuşi, sentimentele lui Miron pentru Dorina
rămân ambigue: „doar despre nişte sentimen-
te obişnuite de dragoste nu putea să fie vor-
ba, ci de cu totul altceva, imposibil de numit
într-un singur cuvânt”; „fata e deja un per-
sonaj [...] dintr-o lume paralelă, asupra căreia
am puteri depline” (vol. I, p. 229). Se remar-
că o paralelă — sau asimilare — între dorinţa
de-a poseda o femeie şi puterea pe care au-
torul o deţine asupra unui personaj. După
ce o vizitează la sanatoriu, Miron fură un
teanc de foi din jurnalul Dorinei: „Se simţea
un escroc sentimental care, în dorinţa lui
de-a avea o femeie, un personaj, [...] nu pre-
getă să fie atât de abject încât să o frustreze
de singura ei punte deschisă atunci, fragil,
spre lume, scriindu-şi o scrisoare pe adresa
ei sau a nimănui, scriind doar pentru că nu
reuşise să găsească o altă cale de comuni-
care cu lumea, cu sine.” (vol. I, p. 224)
C el reflectat ajunge să se confunde
cu reflecţia: „Dacă Dorina poate
fi o Irină ce, la rândul ei, e în-
tr-un fel un Miron, atunci Dorina poate fi
un Miron.” (vol. I, p. 49). Cartea, ca motiv
esenţial al romanului, se scrie prin partici-
parea amândurora. „Principiul generator al
textelor este aici jocul neîncetat al planurilor
paralele, care formează adevărate oglinzi pri-
vindu-se cu nesaţ una în alta. Între aceste
reflectări necontenite se află personajele, su-
portând presiunea pasului făcut peste pragul
dintre realitate şi ficţiune. Când un personaj
real scrie despre un personaj scriitor, care,
la rândul său, scrie despre un personaj scrii-
tor, perspectiva oglinzilor se adânceşte atât
de mult, încât poate ajunge un adevărat abis.”
(Dorin Murariu, Umbra scribului, p. 115).
„Aşadar, Dorina sunt eu!” (Muflonul,
vol. I, p. 49), exclamă scriitorul Olaru, pre-
luând, fără complexe, renumita sentinţă a
lui Flaubert (v. şi Dorin Murariu, Umbra scri-
bului, p. 107). Dincolo de vanitatea aucto-
rială şi de intertextualitate, între Dorina şi
Madame Bovary se pot afla similitudini. Jocul
de măşti continuă cu mituri din antichitatea
greacă. Miron se visează Pygmalion, dând
viaţă Galatheei sau îşi proclamă statutul
divin, oferind personajului său rolul Athenei:
„autorul Irinei Alexandru, împuternicitul,
precum Zeus Olimpianul, să o nască printr-
o autopolenizare a propriului său creier”
(Muflonul, vol. I, p. 59). Mitul lui Pygmalion
se interferează cu imaginea lui Dumnezeu,
figurată de Michelangelo pe cupola Capelei
Sixtine şi cu metafora Dumnezeului-scriitor,
lucrând la o gigantică maşină de scris, din
Levantul lui Mircea Cărtărescu.
Muflonul se apropie de postmodernism
prin perpetua autoreflexivitate: „romanul dez-
voltă şi o dimensiune experimentală, cea a
facerii literaturii, a proiectului ca strategie a
scriiturii, înglobând chiar stadii incipiente ale
unui roman în roman, ale unui roman-eseu
într-un alt roman-eseu. Proiectul sintetizează
mecanismul elaborării, a cărui rezultantă este
romanul propriu-zis, prin rescrierea întregu-
lui ca ficţiune, care transformă premisa te-
rapiei prin scris în elaborarea concretă, în
operă, în idealitatea lucrului terminat, inde-
pendent, finit, obiectualizat.” (Titus Popescu,
op. cit., p. 39). Amestecându-se în viaţa rea-
lă a Dorinei, Miron ajunge să se îndoiască
de importanţa scrierii cărţii, în timp ce Marin,
personaj neascultător, refuză ca fratele să-i
hotărască destinul: „acest happy-end de me-
lodramă” (Muflonul, vol. I, p. 244). În mod
neaşteptat, realitatea pare să învingă în lupta
cu ficţiunea: „Entuziasmul se stinge [...] în
deziluzie, pentru că prozatorul îşi dă seama
că viaţa întrece cu mult resursele sale interi-
oare, înţelegând totodată că se află în faţa
veşnicei dileme a scriitorului care, trăindu-
şi cu intensitate posibila operă, nu mai ajunge
să o şi scrie. Astfel, Irina Alexandru nu mai
există. Şi totuşi, în plan paralel, ea se găseşte
în paginile romanului abia încheiat (Muflo-
nul), numai că altul este numele «autorului».
Paul Eugen Banciu a reuşit să ne implice cu
subtilitate în apele jucăuşe ale textului, trans-
formând înfrângerea unui scriitor fictiv în
izbânda unui autor real.” (Dorin Murariu,
Umbra scribului, p. 108).
E roul oscilează între vocaţie şi me-
serie. Pe de o parte, simte nevoia
de a crea şi-şi hrăneşte orgoliul
demiurgic: „scriitorul-Dumnezeu, re-crea-
torul lumii” (Muflonul, vol. I, p. 123); pe de
alta, se complace în confortul adus de căsă-
toria avantajoasă, deşi contractată din dra-
goste, şi meseria „de funcţionar de redacţie.
Adică un fel de inginer de cuvinte, vetust,
ce stăpâneşte la perfecţie tehnica populară
şi empirică a lemnului şi-a pietrei” (vol. I, p.
40). Preluând misiunea spectrului din Ham-
let, bătrânul Olaru îl mustră pe Miron, cerân-
du-i să nu se îndepărteze de adevărata esenţă:
„duşul continua să şiroiască imaginar pe fa-
ianţa albă chipul tatălui lui Miron, morarul
din Mărişca, om mort de ani buni dar, ca
prin minune, vorbitor doar acolo, în faţa o-
chilor fiului său mai mare care sta gol sub
jetul de apă, fără să se poată spăla, ca sub o
ploaie din străfundul cerului să-i aducă a-
minte lui, şi numai lui, nişte lucruri.” (vol. I,
p. 33). Rolul lui Horatio este asumat de „fos-
tul [...] profesor de filosofie, actualmente
bunul [...] confesor” (vol. I, p. 36), care în-
cearcă să-şi vindece prietenul de indecizie:
„Miroane, trebuie să-ţi ştii dinainte reperele
drumului tău [...] ca dintre variantele posibile
să o alegi pe cea mai bună şi să nu te mai
abaţi de la ea descoperind mereu alte şi alte
cărări care nu duc decât la înfundături.” (vol.
I, p. 36). Raisonneur al romanului, Victor
acţionează ca sistem de referinţă, replicile
sale răsună mereu în mintea lui Miron. În
continuare, monologul deplasează accentul
spre simbolul consacrat al artistului, Orfeu
coborât în Infern: „Interdicţia orfică de a
nu privi înapoi este doar pentru inimile slabe,
ce pot ajunge la disperare când descoperă
că la un pas în urma lor vine tot un om, apoi
altul, şi un altul, la nesfârşit, care îi urmează
în acelaşi ritm, în aceeaşi cadenţă, şi ajung
să trăiască impresia că orice retrospectivă
nu e realizabilă decât mental. Ei ştiu: poteca
duce înainte! Cine se îndoieşte de asta, e un
cretin! Şi care dintre oameni nu e tentat să
facă aşa ceva, dacă nu cel ce priveşte înapoi?
Inima lor le dictează: Nu mergem în Olimp
şi nu venim din Hades.” (vol. I, p. 36).
În volumul secund, proiecţia literară a
scriitorului Olaru este Simion, artistul plastic
din Scrisori către o necunoscută. Simion şi
iubita sa, Estera, dezbat, cu tristeţe, proble-
matica originalului şi copiei, conştienţi parcă
de statutul lor de simple personaje în romanul
scris de Miron Olaru. Estera, al cărei dublu
ideal este o pictura coptă de la Faiyum, se
teme că ar putea fi „o eboşă sau un crochiu
al unui viitor portret” (vol. II, p. 117). Se pare
că aşa a şi fost: peste şapte ani, în următorul
roman al lui Paul Eugen Banciu, Casa de
pânză, o profund schimbată Estera va apărea
ca personaj principal, alături de Ioachim şi
Resiga — deocamdată doar menţionaţi în
trecere. Dacă nu cumva oglinzile se multipli-
că şi Casa de pânză va fi scrisă de Miron
Olaru... Miron se simte „un fel de umbră a
Simionului, singurul ce rămase să făptuiască
ceva în numele său.” (vol. II, p. 151). „Figură
a figurii, [...] alter ego, o fantomă, dublu al
subiectului care-i împărtăşeşte soarta,
reflexul şi obiectul său ar fi indisolubil unite
prin legături mistice.” (Jurgis Baltrušaitis, op.
cit., p. 290). Lui Simion, dublu idealizat, i
s-a conferit funcţie compensatorie, totuşi
Amalia confundă ficţiunea cu realitatea: gă-
sind întâmplător romanul aflat în lucru, crede
că a descoperit motivul plecării soţului ei la
Bucureşti.
V olumul al doilea al Muflonului
aduce schimbări semnificative în
structura personajelor. În dorinţa
de-a transfera ficţiunea în domeniul realului,
Miron trece prin experienţe ratate: are aven-
turi pasagere, nesatisfăcătoare cu necunos-
cute, pe care le numeşte Estera sau Dorina
Alexandru, încercând parcă să-şi posedeze
propriile creaţii. Amalia se răzvrăteşte împo-
triva vieţii conjugale şi a soţului, pe care îl
vede ca pe un „sihastru cu mănăstirea în
propria-i casă, cu o viaţă dublă...” (vol. II,
p. 90), în timp ce acesta o consideră „o fe-
meie tot mai neînţelegătoare pe zi ce trece.”
(vol. II, p. 13). Bănuitoare, geloasă şi cu re-
sentimente la adresa literaturii, îşi propune
să-şi modeleze fiicele după chipul şi asemă-
narea ei: fiinţe pragmatice, cu meserii aducă-
toare de mulţi bani, cu ţeluri ce exclud visarea
şi arta. Andone, bătrân şi bolnav, şi-a pierdut
funcţia şi influenţa în cercurile universitare,
sporind senzaţia de nesiguranţă a fiicei sale.
Pe măsură ce se destramă căminul lui
Miron, cel al fratelui său se consolidează.
Marin reface traseul spiritual al fiului risipitor,
renunţând la aventuri în favoarea stabilităţii
alături de „o femeie pe măsura mea” (vol. I,
p. 250). Pe lângă acumularea de posesiuni
materiale, firească la începutul unei vieţi de
familie, Marin şi Mona trăiesc fericirea cas-
nică a doi oameni comuni: căsătoriţi şi, în
final, părinţii unui băiat. Tabloul pictat de
Zenovian, cadoul de casă nouă, din partea
lui Miron, simbolizează prezenţa artei în
existenţa cotidiană. Mona îşi consideră cum-
natul „un copil mare” (vol. II, p. 257), iar
căsnicia lui cu Amalia o vede ca pe „suferinţa
între doi intelectuali isterizaţi sau astenizaţi
de propria lor nepricepere şi încrâncenaţi
să nu schimbe nimic, de ochii lumii, din
comoditate sau pentru că aşa s-au obişnuit.”
(vol. II, p. 173). Miron învaţă să aprecieze
bucuriile simple ale vieţii „gândindu-se la
cumnată-sa şi la norocul ce picase pe capul
fratelui său de a avea o femeie robustă, cu
temperament vioi şi tonic, gata să te scape
din orice amăreală, ştiind să piardă când
bărbatul va fi simţit nevoia să-şi vadă de mi-
cile lui nebunii. [...] «Sănătate curată!»” (vol.
II, p. 319). (Re)câştigarea unor rude apro-
piate nu se produce fără pierderi; pentru Mi-
ron, pierderile vor fi destrămarea tripletei de
prieteni şi motivele de suspiciune la adresa
Dorinei. Noul Victor urmăreşte doar poziţia
socială şi câştigul, clamând: „Sunt profesor
de filosofie, cum alţii sunt profesori de mu-
zică fără a fi compozitori sau interpreţi. [...]
Sunt profesor şi nu văd nimic atât de oribil
în asta. Cuget, predau ore, îmi câştig exis-
tenţa onest şi bat concurenţa.” (vol. II, p. 96).
Scriitorul rămâne dezamăgit de trans-
formarea celui pe care îl apreciase ca „idea-
listul său fost profesor, [...] omul plin de i-
dei, sceptic şi lipsit de simţ practic, bun ora-
tor şi suflet larg” (vol. II, p. 93). Îndepărta-
rea de Zenovian are loc în urma descoperirii
unui tablou în care pictorul înfăţişase o fe-
meie neverosimil de asemănătoare cu Do-
rina. Conştient de prezenţa sinelui scindat,
Miron se detaşează de cei doi alter ego sim-
ţindu-se, în sfârşit, „suficient sieşi” (vol. II,
p. 329): „«Divorţul» de cercul acestora [...]
i-a adus [...] iluminarea triumfătoare care îl
situează mult mai aproape de obişnuit, dar
profund în înţelegerea vieţii.” (Cornel Mun-
teanu, op. cit., p. 4). Fata care a încercat să
se sustragă tiparelor impuse de părinţi devine
psiholog la sanatoriu, într-o încercare de a-şi
găsi echilibrul prin construirea unui iluzoriu
refugiu celor asemenea ei. Mai apoi, Zeno-
vian îi împărtăşeşte prietenului său povestea
femeii din portret; istoria diferă atât de mult
de ceea ce ştiau fraţii Olaru, încât asupra
Dorinei planează vina duplicităţii: „nu-i venea
să creadă că era posibil ca un om, o femeie
să fie atât de monstruoasă [...] încât să se
păstreze calmă în două vieţi paralele şi să
facă faţă peste tot cu aceeaşi nonşalantă
vigoare. Asemănarea izbitoare dintre femeia
din portretul lui Zenovian şi chipul Dorinei,
cum şi-l amintea de la vernisajul acestuia, îi
răsturnase întregul edificiu ridicat acelui
personaj de taină, ce prindea de abia de-acum
înainte conturul unui erou de carte” (Muflo-
nul, vol. II, p, 273).
Miron o receptează ca pe o fiinţă devo-
ratoare: „o erinie capabilă să joace soarta încă
netrăită a cuiva” (vol. II, p. 290) sau o himeră,
cumulând ambele accepţii: monstru din
mitologia greacă şi iluzie. „Himera îl seduce
şi îl duce la pierzanie pe cel ce se lasă atras de
ea, ea nu poate fi înfruntată prin surprindere,
chiar şi în sălaşurile ei cele mai adânci.” (Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. II
(E-O), p. 130).
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Mihai Murariu
Umbra
F erestrele lucesc nehotărât către
margini, luminând şi, în acelaşi
timp, acoperind cu trupul lor călă-
torii, alte corpuri line şi tăcute, mişcându-se
în ritmul sunetelor delicate ce însoţesc efi-
cienţa şi viteza înfundată a trenului.
Deşi durează deja de o oră, călătoria
noastră pare doar la început, de parcă timpul
ar conspira cu staţiile micuţe şi pleoştite,
mereu la fel.
Întâi, îi auzim doar fragmentat, foşnete
de steaguri din stofă ieftină, bocanci grei,
negri şi curaţi, strigăte şi răgete în care se
întrezăreşte, doar o clipă, furia şi fora răz-
boinicilor din alte secole, cei care înspăimân-
taseră oameni, chipuri şi inimi.
Acum însă, urgia e încătuşată fizic în
burţile umflate de bere, psihic între liniile
albe ale stadionului de fotbal din Dortmund,
unde echipa lor a făcut egal. Grupul lor e un
şarpe galben-argintiu cu nenumărate capete
cu iz de băutură şi fum.
Atunci când încep să cânte, ferestrele
cântă şi ele în ritmul care trebuie, note joase,
note guturale, note dulci-metalice de creaturi
fără dinţi şi luptători îmblânziţi în cuşca
modernităţii birocratizate.
E uşor neliniştitor faptul că un simplu
sport – pe cât de solar pe atât de sângeros
la origini – devine pentru mulţi una din prin-
cipalele reţele de sprijin şi cel mai aproapiat
lucru de apartenenţă. Un lucru cu atât mai
important aici, în centrul Europei noastre,
în ţara celor ce îşi destramă şi îşi neagă pro-
priul spirit.
A achenul e deja aproape. Nu a fost
niciodată un oraş prea mare, iar
importanţa lui politică a variat de-
a lungul timpului. Mereu însă, ca o pecete
care nu se lasă ştearsă, moştenirea caroli-
giană a planat deasupra lui, chiar şi atunci
când faima sa era legată de băile şi pros-
tituatele de lux, fiecare cu avantajele şi nea-
junsurile sale. În oraş, vremea e rece, ploaia
cade cu un ritm moale şi constant, fâşii de
mătase lipicioasă pe creştetele noastre
acoperite de glugi stângace.
La marginea gării, dincolo de subteranul
cu zumzetele sale, aşteaptă câteva femei.
Voalurile care le acoperă părul şi gâtul sunt
negre, mov şi albastre, cu câteva pete negre.
Trupurile lor sunt încete şi copleşite de sarcini
aflată în ultimele luni, iar unele împing câte
un cărucior în timp ce şuşotesc în limbile
Levantului.
Străzile ne cheamă mai departe. Gan-
gurile sunt strâmte şi cenuşii în ploaia nesfâr-
şită, iar siluetele care le stăpânesc sunt abia
conturate. Departe de întuneric, pe drumul
“Der-die-das” la Münster
principal, magazinele ne ghidează cu strălu-
ciri de fiere printre maşini ce par abandonate
peisajului.
D acă urmăreşti literele, titlurile re-
clamelor formează o linie aproa-
pe continuă, reunind, fără ordine
aparentă, turca, farsi, araba şi kurda într-un
model, fiecare diferită, şi totuşi din acelaşi
pântec. Gazi Market, un magazin care vinde
numai produse halal – în principiu carne de
animale măcelărite conform Qurşanului –
ne arată calea cu picături de lumină galbenă,
până la mijlocul intersecţiei.
Mai departe începe oraşul vechi, iar
neoanele tremurătoare sunt neputincioase în
faţa lui. Aici ploaia pare mai blândă. Târgul
de Crăciun se întinde cu lenea binedispusă
a unui stăpân care îşi cunoaşte bine dome-
niul.
Deasupra tuturor, catedrala. Construc-
ţia a început încă din anul 792, iar acest
lucru se vede în mărime, în unghiuri şi în
sobrietatea exterioară.
Atunci când intrăm însă, trebuie să
depunem efort ca să ne ţinem pe picioare în
timp ce în faţa noastră se desfăşoară splen-
doarea în care, vreme de cinci secole, au
fost încoronaţi aproape toţi împăraţii ger-
mani. Straturile amestecă diferitele culori cu
uşurinţa unui maestru, lazulitul şi turcoazul
combinate cu aurul bătut între pietre preţi-
oase, însă fără ostentaţia estului. Cumva,
un echilibru între putere şi delicateţe s-a ri-
dicat aici, printre mozaicurile înfăţişând miei
escatologici, păuni mitici şi portrete impe-
riale. Dedicaţii în latină împodobesc capela
ridicată de Ludovic de Anjou al Ungariei în
secolul al 14-lea, acum abia vizitată de câte
un turist care se pierde pentru câteva clipe
de hoarda de afară.
T ronul lui Carol cel Mare, cu piatra
sa atât de simplă, lipsit de deco-
raţii, atins de trecerea anilor, dar
la fel de puternic ca în ziua în care a fost
sculptat, aşteaptă în tăcerea de la etaj. În
apropiere, vulturul cu aripile întinse ale Im-
periului pare să plutească deasupra mulţimii,
răspândindu-şi pe nesimţite umbra protec-
toare. Afară, ploaia s-a oprit.
Aerul e proaspăt şi rece, iar în singu-
rătatea temporară te poţi simţi reîntregit şi
împăcat. Un steag flutură în depărtarea ne-
clară. Dinspre târgul de Crăciun vin ecourile
unei melodii liniştite, care, măcar pentru un
moment, te duce cu gândul şi cu trupul în
alt secol. Apoi, muzica se înalţă, deasupra
oamenilor, deasupra statuilor, deasupra lu-
miniţelor agăţate în crengi sterile, dizol-
vându-se în întuneric.
Banat
Simion Dănilă
Centre nietzscheene
de studii şi documentare
A
(10)
derenţa politică fără echivoc a E-
R
lisabethei Förster-Nietzsche, în-
dreptată împotriva Republicii de
la Weimar, a provocat surprindere chiar în
rândul personalităţilor foarte apropiate de Ar-
hivă, inspirându-le teama că Friedrich Nietz-
sche, pornindu-se de la Weimar, ar putea fi
transformat într-un stegar al ideologiei na-
ţional-germane. Pentru a se delimita şi orga-
nizatoric de o asemenea perspectivă sumbră,
mai mulţi reprezentanţi ai unei interpretări
liberale de orientare europeană a filozofiei
nietzscheene au înfiinţat în decembrie 1919
la München, din iniţiativa lui Friedrich Würz-
bach (1886-1961), Societatea Nietzsche, la
care s-au raliat cunoscute somităţi precum
Thomas Mann, Hugo von Hofmannsthal, Hein-
rich Wölfflin, Ernst Bertram (1884-1957) ş.a.
Acesta din urmă, în cartea sa din 1918,
Nietzsche. Versuch einer Mythologie, a urmă-
rit să fondeze o „mitologie a ultimului mare
german“, spre „a reţine ceva din ceea ce cli-
pa istorică pe care o trăim pare să vadă în
Nietzsche şi din ceea ce pare să considere a
fi identitatea lui Nietzsche“ (Nietzsche. În-
cercare de mitologie, traducere de Ion Nas-
tasia şi Maria Nastasia, Bucureşti, 1998, p.
12). Bertram, alături de Friedrich Gundolf
şi Ernst Kantorowicz, este cel mai important
exponent al concepţiei despre istoria „eroi-
că“ din cercul de erudiţi al poetului Stefan
George. Cu Thomas Mann şi cu Alfred Baeum-
ler (1887-1968), care avea să joace rolul cel
mai nefast în transformarea lui Nietzsche
în filozof al naţional-socialismului, dar îna-
inte de aceasta era un mare admirator al au-
torului Casei Buddenbrock, Bertram împăr-
tăşea ideea că tot ce este revoluţionar va su-
comba odată şi „va servi legii care obligă să
i se dea ajutor durabilului combătut, spre
dăinuirea sa în ceea ce are mai bun“ (ib., p.
16). Cu acest argument s-a consolidat miş-
carea de opoziţie faţă de Republica de la Wei-
mar a nietzscheanismului naţional-german,
la care A. Baeumler şi, în cele din urmă, chiar
Ernst Bertram au aderat, în timp ce Th.
Mann (în dezacord cu veneratorul său de
odinioară şi decepţionat din pricina iubitului
său prieten Bertram) a luat-o în direcţia con-
Festivalul de Literatură
Dialectală Bănăţeană „Todor
Creţu Toşa-Petru Dimcea“
şi-a desemnat laureaţii
pe anul 2011
D e la dl Vasile Barbu, preşedinte-
le SLA „TIBISCUS“ din Uzdin
(Serbia), ne vine ştirea că, la
„Casa Românească“ din localitate, a avut
loc, în 26 noiembrie 2011, ediţia a XVI-a a
Festivalului de Literatură Dialectală Bă-
năţeană „Todor Creţu Toşa-Petru Dimcea“,
în cadrul căruia li s-a conferit titlul de la-
ureaţi ai festivalului şi Diploma de Excelen-
ţă scriitorilor timişeni Ioan-Viorel Boldu-
reanu, Simion Dănilă şi Cornel Ungurea-
nu, pentru promovarea, afirmarea şi cul-
tivarea literaturii dialectale bănăţene, dom-
niile lor fiind autorii a trei antologii de pro-
fil apărute în anul 2011, la Timişoara, inclu-
zând şi creatori români din Voivodina: Anto-
logia literaturii dialectale bănăţene (poezie,
proză, teatru) 1891-2011, apărută la Editura
Universităţii de Vest din Timişoara, Anto-
logia literaturii dialectale bănăţene „Gura
5
Nietzscheana
trară.
evenind la Societatea Nietzsche
din München, Würzbach şi-a mo-
tivat demersul într-o scrisoare că-
tre Elisabeth prin aceea că a dorit să zădăr-
nicească pretinsa fondare a unei societăţi
similare pusă la cale la Berlin de cercurile
socialiste. Se căuta astfel evitarea unei con-
fruntări cu Arhiva de la Weimar. Posibilităţile
de impunere a unei căi proprii în relaţia cu
Nietzsche au fost, fireşte, foarte limitate de
poziţia monopolistă a Arhivei cu privire la
accesul la manuscrise şi drepturile de editare.
În ciuda originii sale (mama: evreică din
Polonia; tatăl: german protestant), Würz-
bach, cercetător, editor, scriitor şi publicist,
va ajunge un propagandist fervent al nazis-
mului. Activitatea ştiinţifică a Arhivei s-a con-
centrat în anii ’20 asupra unei noi ediţii a
operelor lui Nietzsche, în 23 de volume, în
îngrijirea lui Richard şi Max Oehler împreună
cu Friedrich Würzbach, la Editura Musarion
din München, ca şi asupra continuării lu-
crului la publicarea corespondenţei lui
Nietzsche. Ediţia Musarion (1920-1929) se
deosebeşte de ediţia mare in-octavo (GA) de
la Naumann/Kröner, Leipzig, 1894 şi urm.,
numai prin publicarea unui număr de 1922
de scrieri din tinereţe, încă necunoscute la
acea dată, din anii 1858-1868, în primul vo-
lum, apoi printr-o recolaţionare a scrierilor
filologice cu manuscrisele şi, în sfârşit, prin
publicarea „prefeţei“ Despre patosul adevă-
rului din seria Cinci prefeţe la cinci cărţi ne-
scrise. Altminteri, ediţia Musarion îşi preia
întregul material – neverificat! – din GA, dar
în altă ordine, mai mult cronologică. Identi-
că astfel cu GA în ceea ce priveşte moşteni-
rea filozofică, ea rămâne tot atât de incom-
pletă şi inexactă ca şi aceasta. În paralel se
depuneau mari eforturi pentru o nouă încer-
care de obţinere a premiului Nobel de către
Elisabeth Förster-Nietzsche! Fără niciun
succes însă.
A trebuit să se consoleze cu titlul
de „doctor honoris causa“ con-
ferit în 20 iulie 1921 de Facul-
tatea de Filozofie a Universităţii din Jena cu
ocazia celei de-a 75-a aniversări a ei.
satului“ la Radio Timişoara – 20 de ani.
Con-temporanii şi Teatru în grai bănăţean.
Antologie: Nicolae Vucu-Secăşeanu, Dan
Radu Ionescu, Ioţa Vinca, Todor Creţu-Toşa,
Ioan-Viorel Boldureanu, ambele volume
publicate la Editura Marineasa din Timi-
şoara.
Cu acelaşi prilej, membrii Uniunii Scri-
itorilor în Grai Bănăţean din Serbia, cu sediul
la Uzdin (preşedinte Ionel Stoiţ), şi-au ex-
primat dorinţa ca gruparea lor să fuzioneze
cu Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean din
România, cu sediul la Făget (preşedinte Ion
Ghera), propunere salutată cu entuziasm de
delegaţii celor două asociaţii frăţeşti.
Întreaga manifestare s-a desfăşurat sub
genericul „Punţi de lumină“ şi sloganul „Gra-
niţa ne desparte, cultura ne uneşte“, fiind
parte a unui proiect transfrontalier câştigat
de Asociaţia Radio Semenic Reşiţa.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 6
Banat
Constantin Buiciuc
Ionel Panait:
Poemele câmpiei
I onel Panait a debutat editorial în 2008,
cu volumul de poezii Sub zodia Spa-
dei.
Fostul ofiţer de carieră, care s-a dovedit
a fi, încă de la debut, un sensibil poet, a re-
venit, în 2011, cu Poemele câmpiei, volum a-
părut la Editura Hestia din Timişoara. În a-
ceastă a doua apariţie, Ionel Panait este un
(neo)expresionist liniştit.
Câmpia pe care o “cântă” în versurile
sale e la marginea cerului, dar transferul te-
luric – celest nu se produce (când se produ-
ce) decât în varianta blândă.
Câmpia nu-şi dezvoltă principala forţă
– germinaţia – prin dimensiuni stihiale.
Adesea ea se lasă doar contemplată, iar
privirea calmă, nu resemnată, a poetului îi
pătrunde intimităţile.
Forţele cosmice (luna, stelele) amalga-
mează cu forţele terestre (câmpia), născând
un echilibru intens cromatic şi germinativ:
“E ciudată noaptea/ cu luna alunecând/ prin
rouă –/ lanuri în pârgă/ se adună,/ macii roşii
de câmp,/ se iscă în irişi/ o albăstrea, petre-
ce/ un greier, se rupe/ din stele o vară/ peste
câmpia mea.” (p. 22).
Iar în centrul stihiilor domoale stă în-
suşi eul liric, care se crede „prinţul lanului/
cu maci şi-albăstrele/ prinţul/ jocului cu ste-
le/ în apele câmpiei” (p. 25).
Cuminţenia orizontalei câmpii este su-
gerată de sensurile descendente, care cal-
mează totul: „Călătorule, trebuie să treci/ prin
câmpie,/ să îi vezi fântânile/ în care au căzut/
flori de salcâm,/ să-i treci căutând umbra/
cu picioarele desculţe/ prin praful uliţei/ certat
de o ploaie de vară.” (p. 28).
Observăm cum florile de salcâm cad,
vertical, în fântânile – verticale –, iar ploaia,
tot verticală, ceartă praful uliţei, îl linişteşte.
Când transferul de energii cer-câmpie
se produce în ambele sensuri, combustia
creată are rol primenitor, iarna devenind pri-
măvară: “Intru şi ies/ prin ferestrele iernilor/
în sus spre umbra/ stelelor/ mai jos la sâm-
burele/ ogorului/ fără platoşă de zori/ fără
scut de nori/ ard ierburile câmpiei/ şi cenuşa
lor aduce/ miresme de primăvară.” (p. 34).
Sinteza pământ-cer, cu adaosul: amin-
tirea şi satul-depozitar al valorilor ancestra-
le, este inevitabilă, ca o strângere a elemen-
telor într-un singur puternic mănunchi: „Se
rătăceşte în primăvară/ apusul zilei de a-
prilie…/ Cerul şi amintirile/ pământul şi cerul/
pământul şi satul.” (p. 51).
Câmpia cerul, truditorii pământului şi
îngerii se află într-o calmă îmbrăţişare tămă-
duitoare: „Câmpia şi-a cioplit/ rănile în ce-
ruri/ iar pe pământ/ aleargă/ îngerii cu su-
fletele/ truditorilor.” (p. 52).
P rincipalele trăsături ale liricii ex-
presioniste (tensiunea extatică,
accentul halucinatoriu, transcen-
derea lucrului trădând relaţii cu cosmicul,
înţelegerea acţiunii spiritului în natură) se
întâlnesc şi în versurile lui Ionel Panait.
Lipseşte însă transcenderea fantast tra-
gică a realităţii.
Se adaugă nostalgia copilăriei trecute,
cultul discret al satului şi distanţarea – tot
discretă – de faptele civilizaţiei tehnologice.
Un vitalism naturist străbate versurile.
G erminaţia câmpiei, mereu renăs-
cută, are întotdeauna o cores-
pondenţă cu astralul: „Furtuna
de azi-noapte/ a trimis trandafirul/ galben
spre roşu/ recoacerea/ în contorsionarea/
tuşelor din căldura/ verii a vântului de câm-
pie/ împarte cântece/ în statuile celeste.” (p.
32).
Pălmaşii, lucrătorii câmpiei, au parte de
elogiul poetului, în tonuri de odă: „Nedrepţi/
în tăcere/ cu coroane de eroi/ catarg cu frun-
ză/ verde/ e muzică/ la diploma/ de pălmaş/
în glia de-nceput.” (p. 38).
„Ţipătul” expresionist din versurile pic-
turale, cu cromatică impresionistă, este con-
vertit în „şoaptă”: “Îmi zice/ buna noapte/
că somnul câmpiei/ îţi va ascunde/ treptele/
în cristalul/ florilor de măceş.” (p. 45).
Situat pe drumul deschis de Lucian Bla-
ga în poezia expresionistă românească, po-
etul nostru urmează, ca şi marele înaintaş,
numai parţial modelul stihial.
Utilizate pe larg, metaforele plasticizan-
te („perdelele brumelor”, p. 8, „fluturii cern
prin iarbă culori”, p. 11, „galbenul lanului
cu pete de maci pe buze”, p. 17) şi metafo-
rele revelatorii („un greier sub talpa copi-
lăriei”, p. 5, „fântânile/ se adună/ toate/ la
sfat cu lumina”, p. 7, „Scot cheia înserării/
şi o arunc în/ munţii zorilor”, p. 27) dezvă-
luie o mereu regăsită armonie a transcen-
dentului cu imanentul: „Tu mă întrebi/ de
am făcut rău/ câmpiei,/ eu te întreb/ de
floarea norilor,/ tu mă întrebi/ ce am făcut/
cu serile/ din câmpie,/ eu te las lângă/ ramuri
cu flori/ de stele.”
Marius Ghilezan
În prim-plan
Jean Mattern,
francezul de la Gallimard
cu rădăcini bănăţene,
scrie poveşti din Ciacova
N u ştiu dacă perseverenţa Hertei
Müller în a face adevărată litera-
tură din angoasele dezrădăcinării
a fost criteriul determinant al acordării Pre-
miului Nobel, dar ştiu că fără succesul ei şi
fără insistenţa unor oameni de cultură ro-
mâni azi nu ne-am putea bucura sufletul şi
mintea de o altă bijuterie memorialistică: Lap-
te şi miere, scrisă de Jean Mattern, pe aceeaşi
temă. Autorul, azi coordonator al colecţiilor
de carte străină de la Gallimard, s-a născut
dintr-o familie mixtă. Tatăl era din Ciacova
(judeţul Timiş) şi mama din Sopron (Unga-
ria). Amândoi au plecat imediat după cel de-
al Doilea Război Mondial în Occident. Acolo,
Jean Mattern avea să se nască în 1965.
La invitaţia unor oameni de cultură ro-
mâni, Jean Mattern a văzut pentru prima oa-
ră locurile natale ale părinţilor. Poate şi de
aici i-a venit ideea scierii a două cărţi, ambele
cu acţiuni pornite în ţările părinţilor săi, care
au refuzat să-i vorbească despre trecutul lor.
Dacă în Băile Kiraly, Gabriel, personajul
său cu nume românesc, e în căutarea identi-
tăţii şi a culturii maghiare, în Lapte şi miere
eroul central, un bănăţean de origine france-
ză, rememorează, pe patul de moarte, eve-
nimentele cruciale ale vieţii sale: fuga din Ti-
mişoara, la numai cincisprezece ani, în ajunul
eliberării oraşului de către trupele sovietice,
despărţirea de cel mai bun prieten, Ştefan
Drăgan, a cărui amintire îl va bântui fără în-
cetare, adaptarea anevoioasă la realităţile
„ţării-gazdă”.
Lapte şi miere (Editura Polirom, 2011)
nu este numai un roman cu tentă autobio-
S cris cu mare delicateţe, volumul
este mai mult o subtilă meditaţie
asupra traumelor dezrădăcinării şi
fragilităţii relaţiilor interumane, fie de familie,
fie în societate. Autorul e un pedant al me-
grafică, ci un elogiu adus prieteniei şi iubirii. morialisticii. Fără să fii trăit vremurile de vi-
pie ale exodului sângeros, când oameni nor-
mali au trebuit să-şi părăsească locurile na-
tale din cauza războiului, Jean Mattern scrie
o poveste cutremurătoare, cu detalii şi obi-
ceiuri exacte, de parcă naratorul n-ar fi exis-
tat. Povestea curge şi evocă o realitate sum-
bră, tristă şi adevărată. Nici nu mai are nevoie
de alte ingrediente stilistice.
Eu, ca bănătean, pot spune că în Lapte
şi miere, o ţară a făgăduinţei, nu e nimic în
plus, nimic în minus. Ciacova bunicilor mei
este chiar mai limpede oglindită în memoria
francezului decât în a mea, spre ruşinea
mea. Cartea Lapte şi miere, dedicată tatălui
său, începe cu un citat din Avrom Satzkever:
“În tine, creatorul îşi trăieşte adevărata mă-
sură a timpului, când vine ceasul despărţirii,
îţi lasă adresa eternităţii sale” şi se termină
cu mulţumiri adresate Gabrielei Dimisianu,
Silviu Lupescu şi Smarandei Vultur.
În corpul liric al textului o viaţă de om
se relevă, dar şi dilema existenţială pe patul
de moarte: “am făcut oare destul bine?”.
Întoarcerile sale sunt piruete în acord
de pian, fine sunete de diapazon estompează
gravitatea sonoră a violoncelului prietenului
său Ştefan, cel care, la moartea mamei sale,
n-a găsit altceva de făcut decât să-i pună în
surdina durerii zumzăitul baritonal. O scenă
romanescă: “Durerea şi suferinţa sunt tot
ceea ce e mai frumos în oameni”.
Cred că nu am găsit la niciun autor bă-
năţean aşa o descriere armonioasă a înţele-
gerii interetnice a locuitorilor dintr-o zonă
care a fost mai mereu sub ocupaţie, dar oa-
menii s-au simţit mai mereu liberi.
În povestea sa poate nu ar fi intrat timi-
şoreanul Jhonny Weissmuller, dacă nu ar fi
minţit că este născut în America. Sigur că
nu ar fi putut ajunge o legendă a Jocurilor
Olimpice. Desigur, nici vreo vedetă de Hoo-
lywood. După cum se ştie, celebrul înotător,
mereu primul, a jucat rolul lui Tarzan şi a
trăit toată viaţa de pe urma acestei poveşti.
Nu întâmplător autorul îl dojeneşte că şi-a
renegat tradiţia şi locul de baştină. E pentru
ca noi să înţelegem ce înseamnă angoasa
dezrădăcinării. O fi fost Jhonny un mare ar-
tist, dar a murit departe. Acasă, nimeni nu-l
mai cunoaşte. „Timpul, amintirile le soar-
be”, un simplu vers din ultimul meu volum
mă răscoleşte şi mă arde.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Adriana Weimer
Galele APLER
– Ediţia a XIII-a, 2011 –
O întâlnire literară deosebită a avut
loc, ca în fiecare an, la Câmpina:
în zilele de 8-10 decembrie 2011,
s-a desfăşurat ediţia a XIII-a a Galelor APLER,
care au fost deschise de Ion Tomescu, pre-
şedintele APLER; profund emoţionat, Ion
Tomescu a rememorat începuturile acestui
eveniment devenit un reper cultural anual
constant: „Parcă ieri era ediţia I, la care a
participat şi Laurenţiu Ulici. De-a lungul tim-
pului, aceste Gale nu ar fi fost posibile fără
un grup de prieteni, care m-au ajutat. Am i-
niţiat şi încercat să facem câte ceva spre
binele breslei, să arătăm celor care ne conduc
problemele cu care ne confruntăm”.
La rândul lui, la fel de emoţionat, scri-
itorul Dan Mircea Cipariu, moderatorul şi
prezentatorul Galelor APLER, şi-a amintit:
„Acum 13 ani, Romul Munteanu, Ion Tomes-
cu şi cu mine puneam la cale un eveniment
care să răsplătească apariţiile editoriale, cei
mai buni autori, cele mai bune edituri, cele
mai bune reviste”.
câştigătorii acestei ediţii a Galelor APLER:
Editura MNLR, Revista “Cultura”, Mircia
Dumitrescu, Liviu Franga, Mihaela Albu, Ga-
briel Rusu.
Astfel, Premiul „Romul Munteanu”
pentru editura anului a fost acordat Editurii
Muzeului Literaturii Române din Bucureşti,
director Lucian Chişu, şi a fost înmânat de
doamna Ana Munteanu, fiica lui Romul Mun-
teanu, care a ţinut să mulţumească organiza-
T ema dezbaterii din prima zi a
Galelor, joi, 8 decembrie, a fost:
Criza mondială şi industria e-
ditorială din România. Soluţii, deziderate,
dezbatere moderată de prof. univ. dr. Cris-
tian Niculescu.
Vineri, 9 decembrie 2011, ora 11.00,
s-a discutat despre DECULT – proiect re-
alizat de „FEDCR Muntenia Sud” din Fon-
duri Europene. Obiective generale şi speci-
fice în domeniul editorial din România, dez-
batere condusă de Lucia Ovezea şi Dan Mir-
cea Cipariu.
Un moment aşteptat a avut loc tot vineri,
9 decembrie, la ora 18.00, în sala “George
Hanibal Văleanu” a Casei Tineretului din
Câmpina, când s-au acordat Premiile APLER
pentru anul editorial 2010.
J uriul APLER, format din prof. univ.
Mircea Muthu (preşedinte), prof.
univ. dr. Vasile Spiridon (critic lite-
rar), dr. Radu Voinescu (critic literar), dr. Do-
rana Coşoveanu (critic de artă), au deliberat
torilor: „Mulţumesc că APLER acordă acest
premiu care poartă numele unui editor la
şcoala căruia ne-am format mulţi dintre noi”.
Premiul „Revista anului” a fost acordat
Revistei “Cultura” din Bucureşti, director Au-
gustin Buzura, care a menţionat: „Am fondat
revista pe vremea când conduceam ICR-ul,
apoi, acum 6 ani, prin Fundaţia Culturală
Română, 6 ani pe care i-am şi celebrat de
curând. Niciodată nu ştim dacă vom avea
Banat 7
fonduri de la an la an, de la număr la număr, români care «au dat la apă» cultura română,
dar este cea mai liberă revistă din România”. cultura interbelică, perioadă pe care eu o iu-
Premiul „Graficianul anului” i-a fost besc foarte mult. După decenii, eu eram tânăr
atribuit lui Mircia Dumitrescu, pentru ilustra- elev, apoi student, apoi tânăr profesor şi tânăr
ţia volumelor editate de Editura MNLR: În jurnalist cultural. În toată această perioadă
curtea cu pavajul gri, de Augustin Frăţilă, Saşa Pană publica multe cărţi, pe care eu le
şi Oraşul cu un singur locuitor/ La ville d‘un citeam cu aviditate, despre acea perioadă”.
seul habitant, de Matei Vişniec, Editura
MNLR, premiu acordat de doamna Dorana
Coşoveanu: „Nu vă miraţi că Mircia nu este
aici, pentru că întotdeauna a fost un mare
chiulangiu. Mircia se află astăzi la al XX-a
premiu, ceea ce este o performanţă. El nu a
avut timp să îmbătrânească, pentru că tot
timpul are ceva de făcut. Noi ne-am obişnuit
să facă tot felul de ilustraţii, uneori comice,
uneori serioase, dar, de fapt, el este un om
al cărţii pe care o iubeşte, intră în sufletul
ei, o face şi mai frumoasă”.
Premiul „Cezar Ivănescu” pentru au-
torul anului 2010 a fost acordat scriitorului
Liviu Franga, pentru volumul Scrisori din
mica mea latinitate, Editura MNLR.
Premiul pentru critică literară „Dan A-
lexandru Condeescu” a fost atribuit volumu-
lui În labirintul cărţilor, de Mihaela Albu,
Editura Aius; „Sunt membru APLER, sunt
cu tot sufletul în APLER”, a spus doamna
Mihaela Albu.
Premiul pentru jurnalism cultural i-a
fost oferit lui Gabriel Rusu, de la TVR Cul-
tural, care a ţinut să facă precizarea: „Mie
mi-a fost foarte simpatic Saşa Pană. El a
fost contemporan cu acei scriitori şi artişti
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 8
Banat
Constantin-Tufan Stan
Concert aniversar
Franz Liszt – Béla Bartók – George Enescu
la Sânnicolau Mare şi Lugoj
V ineri, 9 decembrie 2011, începând
cu ora 14, în sala festivă a Caste-
lului Nako din Sânnicolau Mare,
în organizarea Casei de Cultură din localitate,
a Facultăţii de Muzică din Timişoara şi a Şco-
lii de Arte Frumoase „Filaret Barbu” din Lu-
goj, melomanii au putut audia Concertul mas-
teranzilor Facultăţii de Muzică a Universităţii
de Vest din Timişoara, de la cursul de Educa-
ţie muzicală contemporană al prof. Constan-
tin-Tufan Stan, iniţiatorul manifestării. Con-
certul, conceput sub genericul Concert ani-
versar Franz Liszt – Béla Bartók – George
Enescu, a fost alcătuit, în cea mai mare parte,
din opusuri semnate de cei trei mari compo-
zitori aniversaţi, care, de-a lungul timpului,
au susţinut memorabile recitaluri în Banat –
la Arad, Timişoara, Sânnicolau Mare, Lugoj,
Caransebeş şi Oraviţa. Concertul a fost re-
luat la Lugoj, vineri, 16 decembrie 2011, la
aceeaşi oră, pe scena Teatrului Municipal
„Traian Grozăvescu”, având ca amfitrion
Casa de Cultură Municipală Lugoj, cu aportul
organizatoric al Şcolii de Arte Frumoase „Fi-
laret Barbu”.
Din creaţia lui Franz Liszt (1811-1886),
Georgiana Stăncioni (vioară, clasa prof. univ.
dr. Graţiela Negruţiu) a interpretat, acompa-
niată de Katalin Fekete, Ungaria (clasa de
pian a prof. univ. dr. Felicia Stancovici), Gon-
dola lugubră, o lucrare inspirată de memora-
bila întâlnire a lui Liszt cu Richard Wagner,
la reşedinţa acestuia din Veneţia, cu un an îna-
inte de moartea autorului Tetralogiei, prilej
cu care a avut revelaţia premonitorie a apro-
piatei dispariţii a compozitorului german.
După un prim şi izolat popas concertistic la
Arad, în 1823, marele interpret şi compozitor
va reveni în spaţiul geografic bănăţean abia
în toamna anului 1846, cu prilejul ultimului
său mare turneu artistic efectuat în localităţi
din Banat, Transilvania, Ţara Românească,
Moldova şi Bucovina. Adulat ca un erou na-
ţional, primit fastuos, cu focuri de artificii, de
contele Guido Karácsony la castelul său din
Banloc, declarat cetăţean de onoare al Aradu-
lui, întâmpinat cu o cunună de aur şi mii de
flori la Timişoara, Franz Liszt a poposit şi la
Lugoj, unde a susţinut un eclatant recital, pe
scena vechiului Teatru Comunal. În capitala
românilor bănăţeni, Liszt a fost întâmpinat
ca un adevărat Mesia, ziarul budapestan „Hon-
derü” relatând un emoţionant episod, în care
mai mulţi ţărani români, ţinând în mâini jalbe,
„nu voiau să plece cu niciun preţ, pretinzând
că de mult aşteaptă ei sosirea unui domn a-
tât de mare, care să-i ajute la satisfacerea drep-
telor lor cereri”. O altă pagină din creaţia pi-
anistică a lui Liszt, Legenda nr. 2, „Sfântul
Francisc de Paola mergând pe apă”, a fost
oferită auditorilor de Raluca Miclăuş, de la
Şcoala de Arte Frumoase „Filaret Barbu” din
Lugoj, licenţiată a Facultăţii de Muzică timi-
şorene.
Béla Bartók (1881-1945), unul din repe-
rele fundamentale pentru creaţia muzicală
modernă, născut, aidoma lui György Ligeti,
pe „plai mioritic”, a avut o bogată prezenţă
concertistică pe scenele din Banat: în orăşelul
său natal, Sânnicolau Mare (în 1903, ca proas-
păt absolvent al Academiei de Muzică din
Budapesta), la Timişoara (în 1906, 1924 –
anul memorabilei întâlniri concertistice cu
Enescu, la Bucureşti, când cei doi muzicieni
au interpretat cea mai recentă creaţie came-
rală bartókiană, Sonata a II-a pentru vioară
şi pian – 1926 şi 1936 – ultimul concert în
România), Arad (1924, 1926 şi 1927) şi Lu-
goj (1924), pentru care avea anumite afinităţi
sentimentale, Ditta Pásztory, cea de-a doua
sa soţie, avându-şi obârşia, pe linie maternă,
în urbea de pe malurile Timişului, ca nepoată
a lui Emil Petrovici, subprefect în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. Din creaţia
sa, au putut fi audiate Şase dansuri populare
româneşti (Jocuri poporale româneşti, potri-
vit titlului original), oferite auditorilor în două
variante: o transcripţie pentru două chitare
(Ana Orosan-Telea şi Lucian Naste, autorii
aranjamentului, clasa conf. univ. dr. Manuela
Mihăilescu) şi o variantă pentru flaut şi pian
(István Molnár, flaut, şi Raluca Mihalca, pi-
an, clasa lector univ. dr. Sorin Dogariu), dan-
surile ambelor versiuni fiind intercalate într-
o succesiune progresivă. Părţile a II-a şi a III-a
(Brâu şi Pe loc) sunt prelucrări ale unor me-
lodii româneşti culese de Bartók în comuna
timişeană Igriş, folclorul ţărănesc bănăţean
fiind una din sursele predilecte de inspiraţie
în creaţia compozitorului maghiar. Seara la
secui, din ciclul Zece piese uşoare pentru
pian (1908), un opus de mare popularitate,
devenit un adevărat şlagăr pianistic (există
şi o variantă orchestrală), a fost interpretat,
într-o transcripţie pentru vioară şi pian, de
Georgiana Stăncioni şi Katalin Fekete. O vizi-
une interpretativă a Dansului nr. 1 din Ket
román tánz, op. 8/a (dansul nr. 1 a fost fina-
lizat în 1909, iar în anul 1911 Bartók a ela-
borat şi o transcripţie pentru orchestră) i-a
aparţinut pianistei Raluca Miclăuş. În 29 sep-
tembrie 1945, la doar trei zile de la dispariţia
lui Bartók, György Kurtág, actualul corifeu
al muzicii de avangardă, originar din Lugoj,
a omagiat, la Timişoara, memoria marelui com-
pozitor, pianist şi folclorist maghiar – a fost,
probabil, primul muzician din spaţiul cultural
românesc care a iniţiat acest simbolic, ono-
rant gest –, cântând ambele dansuri op. 8/a.
G eorge Enescu (1881-1955) a fost
prezent pe afişul Concertului
masteranzilor cu Lăutarul, din su-
ita Impresii din copilărie, op. 28 (Georgiana
Stăncioni), şi Languir me fais, din Şapte cân-
tece pe versuri de Clemént Marot, op. 15 (An-
dra Crăciun, clasa lector univ. dr. Aura Twa-
rowska, la pian: Raluca Mihalca). Orfeul mol-
dav a concertat cu o densă ritmicitate în a-
realul bănăţean, atras, probabil, de inefabilul
etos al zonei şi de un sui generis topos cultu-
ral, cu evidente conotaţii baroce, care con-
feră unicitate spiritualităţii Banatului: la Lugoj
(între 1912 – primul concert în Banat – şi 1943),
Timişoara (începând cu anul 1921, prima pre-
zenţă concertistică în Banat după Marea U-
nire, până în 1943), Arad (1922-1943), Ca-
ransebeş (1922, 1927 şi 1929) şi Oraviţa (1931).
Pot fi decelate mai multe ipostaze ale interfe-
renţelor spirituale enesciene cu toposul cul-
tural bănăţean: Enescu-interpretul, dar şi E-
nescu-creatorul, o parte din opusurile maes-
trului figurând pe afişele de concert în peri-
oada ante- şi interbelică. Începând cu anul
1904, când, la Lugoj, a fost tălmăcită Aubade
pour violon et piano, o versiune a trioului
Serenadă pentru vioară, violă şi violoncel
(Aubade), la puţin timp după tipărirea par-
titurii la editura pariziană Enoch (lucrarea
va fi reluată şi la Caransebeş, în 1914), con-
tinuând cu Pastorala-fantezie pentru or-
chestră (Arad, 1912), Poema Română şi
cele două Rapsodii (Timişoara şi Lugoj), Su-
ita I în Do major, op. 9 (Timişoara, 1928,
în viziunea Orchestrei Filarmonice din Ber-
lin), viaţa concertistică bănăţeană a avut
parte de un adevărat climax axiologic, prin
Sonata pentru pian şi vioară „în caracter
popular românesc”, una din capodoperele
muzicii camerale, cântată de însuşi Enescu,
la Timişoara, în 13 februarie 1927, la puţin
timp după prima audiţie absolută care avu-
sese loc la Oradea. Iată însă că, recent, mu-
zicologa Clemansa Liliana Firca ne-a relevat
şi un alt aspect, inedit, legat de sintagma E-
nescu – Banat: potrivit însemnării olografe
făcute de autorul operei Oedipe pe manu-
scrisul Sonatei a II-a pentru pian, op. 24,
sfârşitul schiţei părţii finale a fost elaborat
în timpul unei călătorii cu trenul, în 2 iulie
1925, înainte de Timişoara (v. Clemansa Lili-
ana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui
George Enescu, vol. I, Muzica de cameră, Edi-
tura Muzicală, Bucureşti, 2010, p. 268-272).
M emoria celor trei compozitori
aniversaţi a fost cinstită şi prin
creaţia lui Tiberiu Brediceanu
(Cine m-aude cântând, solistă: Lia Magda-
lena Bălan, clasa lector univ. dr. Elena Săbă-
duş, la pian: Adrian Marcovici), Gheorghe
Dima (A venit un lup din crâng, pe versuri
de George Coşbuc, interpretă: Diana Bră-
dean, clasa lector univ. dr. Aura Twarowska),
Mihail Jora, creatorul liedului modern ro-
mânesc (Primăvară, primăvară, ultimul cân-
tec din ciclul Cinci cântece pe versuri de
Octavian Goga, în interpretarea Liei Jur-
jescu, clasa conf. univ. dr. Marius Manyov),
Gheorghe Firca (Părăsit, pe versurile lui
Octavian Goga, din vol. Lieduri pe versurile
prietenilor mei, solistă: Violeta Ilijević, Ser-
bia) şi Şerban Nichifor (Ave Maria, solistă:
Diana Brădean, la pian: Adrian Marcovici).
P rin omagierea lui Franz Liszt, Béla
Bartók şi George Enescu, maste-
ranzii Facultăţii de Muzică din Ti-
mişoara au dorit să transmită un mesaj al
Banatului muzical, aflat, de-a lungul seco-
lelor, într-o perpetuă consunanţă cu marea
muzică europeană.
Cele două concerte s-au constituit, to-
todată, într-un preambul al Zilelor Muzicale
GEORGE ENESCU, care vor fi organizate
la Lugoj, sub auspiciile Casei de Cultură Mu-
nicipale, în aprilie 2012, la un secol de la pri-
mul recital violonistic susţinut de întâistă-
tătorul muzicii româneşti în cetatea lui Ioan
Vidu.
Lucica Sava
Inepuizabil
Te-am dorit de atunci, vreme.
Meri se desfăceau în arc stelar.
Pomi erau sfeşnice
încrustate în metal galben.
Picurau răşini în palmele mele.
Cerul dănţuia cu muntele bătrân.
De atunci te-am iubit,
în vâlva ce o dădeau patimi,
în jurnalul celor şapte zile
şi nopţi, săptămânale.
M-am bucurat de tine, consumându-mă
până la puls cardiac, cu tentativa
de a salva suflet din dărâmături.
Serafic peisaj, de multe ori, vreme!
În tainele tinereţii m-ai purtat
când picioarele îmi erau puternice
şi nu lăsam să se strecoare
în minte gând nebulos, încumetându-mă
să ţin piept unui infinit.
Motiv
Când fericită renunţ
la propriul jurnal al nopţilor lungi
cu ale mele izvoare de singurătate,
să-ţi fiu la îndemână
ca o femeie locuind în sufletul tău,
ca santalul ce îţi este mireasmă.
Suflet golit de rău, de nimicuri
să strălucească, să-ţi fiu femeia din simţul
fantastic de creaţii, renunţând
la un fel de a fi, alături să-ţi fiu, nu ca
un gând,doar ca femeia care trece cu tine,
prin focul luminii din timp.
Când fericită ţi-aduc cu buze fierbinţi,
sărut în miros de fruct
şi pot să-ţi vorbesc de pulsul vieţii,
dragoste rară pe noi ne-a cuprins...
Coliba dragostei părăsite
Totul era gol la casa părăsită.
Nu exista faţa de masă, nici perdea
ascunzând chip de fiară din pădure.
Pe masă ceşti nu abureau.
Podele aveau vopseaua scrijelită,
de parcă animale sălbatice
trecură pe aici, cu unghii ascuţite.
Nu exista preş pe care să calci,
nici vreun pat pe care să stai.
Atârna de perete pătură mâncată de molii.
Ţi se făcea frică. Pustietatea devenea
o prezenţă, dialogând fără să vrei cu ea.
Într-un colţ se zărea o laviţă prăfuită,
în care se afla o rochie de mireasă.
Cineva făcuse nuntă aici, se iubise,
lăsând numai timpul să pătrundă în umbra
unui opaiţ cu lumină împăienjenită.
În zgomotul uşii trântite de vânt
ultima urmă a unei dragoste, dispărea.
Ceas de întuneric
Gânduri, captură în noapte-s.
Printr-un şiretlic le ia întunericul,
lăsându-mi mintea în sărăcie, atrăgând-o
în capcane. Şi hoinăresc în bezna fiiinţei.
Compar starea cu un desfrâu
al vântului iernatic, care îmi clatină simţuri,
împleteşte cosiţele gândurilor, geruindu-le.
Gânduri captură-s în noaptea tigroaică,
fiară care vine de pe o colină din culcuşul
minţii ia fragmente de viaţă,
înstrăinându-mă prin al lor prizonierat.
Piese pe tabla de şah, frunzele nopţii.
Pasărea călătoare face solfegii.
Întunericul îmi cuprinde gândirea.
Caut un arcuş de vioară,
să mişte bezna, un sunet al armoniei.
Mansardă
Ai stat la mansardă, la casa
unde împrejmuiau gardul, conifere
şi mirosea ameţitor.
Ai avut fragi din umbra pădurilor,
umbră care călătorea cu noi.
Acolo ai gravat tăcerea,
guvernantă a lecţiilor contemplative.
Purta mireasma florii de câmpie.
Îţi aşezai costumul şi plecai
ca oaspete, onorând invitaţia.
Gustai la masă praline.
Ţi-au plăcut dintotdeauna.
Te-am auzit foşnind în noapte
pe scaunul unde ai stat, treaz.
Vântul trecea izbindu-se de casă.
Geam ai deschis să poţi lua
în palmă curentul nopţii.
Ceasul de pe perete se ascundea
în numere ce nu se divid.
Unde erau zorele, o funie groasă,
cerul ţi-a atins umerii.
Astre s-au lăsat pe pat.
Lacrima se încurca în sprânceană.
Când timpul a păstrat esenţe
eu te-am avut aproape, te-am simţit.
Inundat ai fost cu aroma de fragi.
Nu iţi era tăcerea garoafă a morţii,
doar guvernanta ce te învăţase să fii,
să gândeşti fără cuvinte.
Şi ai iubit-o pe această femeie distinsă.
La mansarda unde ai atins cerul,
când noaptea nu a improvizat nimic,
când în insomnie ai privit-o,
eu am ştiut că nu îţi mai doreşti nimic.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Gheorghe Schwartz
O prevestire Concert spiritual
a morţii tot trebuie să fie!* “De la Vechiul Testament la Noul
(1)
„ C Testament prin poezie şi muzică”,
eva…, o prevestire a morţii tot
trebuie să fie! Chiar şi socotit în
înţelesul timpului nostru!”
A
Al Optzeci şi optulea, care a refuzat cu
cu Maia Morgenstern
încăpăţânare să părăsească necropola de
când s-a mutat acolo – şi au trecut cinci ani
de atunci! – a hotărât, brusc să-l însoţească
pe Pater Giorgio la căpătâiul unui muribund.
Asta s-a întâmplat aşa: preotul şi-a anunţat
elevii că va lipsi vreo două ore de la lecţii şi
le-a dat, pentru ăst timp, să socotească două
coloane de adunări şi scăderi celor mai mici
şi două coloane de adunări şi scăderi plus
împărţiri şi înmulţiri celor mai mari.
– Bolnavul locuieşte foarte aproape şi
este încă perfect conştient.
– Locuieşte aproape? a vrut să se încre-
dinţeze Ambrogio.
– Foarte aproape.
Băiatul a rămas pe gânduri, iar părintele
şi-a adunat cele necesare pentru misiunea
pe care se pregătea s-o îndeplinească.
– Şi vă veţi întoarce în vreo două ore?
– Poate şi mai repede.
Al Optzeci şi optulea a primit voie să-l
însoţească pe Pater Giorgio. Acesta şi-a adus
aminte că Doamna Roza visa să-şi vadă fiul
episcop, cardinal sau chiar papă, ceea ce l-a
făcut să fie sigur că va fi apreciat că l-a luat
pe Ambrogio la o primă misiune religioasă.
La câţiva paşi după ce au ieşit din ci-
mitir, iar drumul o lua printr-o livadă de meri,
Ambrogio s-a întors cu faţa spre poartă. De
când a venit în Lombardia, vedea pentru pri-
ma oară cimitirul de afară:
– Nu-i aşa că [necropola] seamănă cu
o cetate? Uite ce ziduri groase are! Au cobo-
rât cărarea şi au ajuns la primele case. Uliţa
se deschidea cu o fierărie. Şi noi avem o
fierărie în cimitir. Iar când au dat de atelierul
unui dulgher: Şi noi avem lucrători în lemn!
Doar că tâmplarii noştri se ocupă mai ales
de sicrie. Dar, la nevoie, sunt sigur că ar
putea face şi ei butoaie.
Iar casele pe lângă care treceau i se pă-
reau mult mai puţin atractive decât clădirea
în care locuia familia sa.
Au intrat într-una dintre acele case şi,
deşi Pater Giorgio le-a spus gazdelor că bă-
iatul a venit să-l ajute la slujbă, Ambrogio
preferă să aştepte pe o bancă în faţa uşii.
Un pui de câine veni şi i se gudură la picioare
şi băiatul se jucă încântat cu el şi nici nu se-
siză când a revenit preotul din casă.
– De ce ai mai venit cu mine, dacă n-ai
vrut să mă asişti? Pater Giorgio îşi luă rămas
bun de la rudele muribundului, dar băiatul
nu-l urmă spre ieşirea din curte.
– Pot să vorbesc şi eu cu meşterul?
– Nu. Meşterul e obosit şi trebuie lăsat
să se gândească… să se reculeagă după ce
l-am ajutat să se îndrepte spre Dumnezeu.
– Lui Emmanuel i-au plăcut întotdeauna
copiii, a îndrăznit nevasta meşterului. Poate…
Ambrogio, mereu atât de politicos, n-a
mai aşteptat alt îndemn şi s-a grăbit în inte-
rior. Venind din lumina soarelui de afară, îi
trebuiră câteva clipe să se deprindă cu pe-
numbra din încăpere, un soi de hol lung, în-
cărcat cu mobilă - mai multe scrinuri unul
lângă altul, lăzi şi mese. Pe toate diferite o-
biecte. Dar nici un scaun, ceea ce dovedea
că era doar un fel de coridor de trecere. Câ-
teva uşi. Pe care trebuia s-o aleagă? „Dacă
o s-o nimeresc pe cea potrivită, o să aflu
[ceea ce mă interesează atât de mult]!”,
numai că n-a apucat să ia el decizia – soţia
meşterului a venit în urma lui şi l-a condus
în dormitorul unde se afla bolnavul.
Meşterul Emmanuel a venit de tânăr din
Cordoba. Pe atunci se numea Manolo. Tatăl
său a fost tipograf şi fiii săi i-au preluat mese-
ria. Fiind şase fraţi, trei dintre ei au trebuit
să plece spre a-şi exercita profesia astfel în-
cât să nu-şi facă unul altuia concurenţă. (U-
nul dintre ceilalţi fraţi a murit de tânăr şi al-
tul s-a călugărit.) Aşa a ajuns Manolo în Lom-
bardia, a devenit Emmanuel, iar din tiparniţa
lui au ieşit o mulţime de cărţi, precum şi o
parte dintre anunţurile afişate de oficialităţi
prin locurile cele mai circulate2.
– Uitaţi-vă, i s-a adresat bolnavului so-
ţia, uitaţi-vă cine a venit să vă vadă! E băiatul
baronului!
Emmanuel/ Manolo era întins pe un pat
uriaş cu baldachin şi perdele de dantelă. La
lumina lumânărilor arzând lângă căpătâiul
muribundului, băiatul putu să desluşească
mobila masivă, sculptată, grea, ameninţătoa-
re. Dormitorul acela era la fel de încărcat cu
tot felul de obiecte ca şi camera de trecere.
(De pe uliţă, n-ai fi bănuit că în casa aceea
obişnuită se află atâtea lucruri. Ca într-un
palat…).
l Optzeci şi optulea nu păru prea
atent la decor, deşi, câteva zile
mai târziu, când Manolo/ Emma-
nuel se odihnea de acum în Cimitirul „Sfântul
Ambrozie”, venind vorba despre încăperea
unde şi-a trăit ultimele zile meşterul, Pater
Giorgio a rămas uimit cât de exact a rămas
fiecare obiect în memoria tânărului. Al Opt-
zeci şi optulea se apropie de pat. Cel aflat în-
tins acolo nu părea ros de boală. Ceea ce nu
l-a mirat prea tare pe băiat: el a apucat să
vadă destui decedaţi care, duşi la groapă, a-
rătau ca nişte oameni sănătoşi dormind. E
drept, pe alţii se puteau citi urmele lăsate de
o agonie prelungă. Ba, erau şi unele cadavre
la care nici nu i-au permis să se uite. Meşte-
rul Emmanuel era un bărbat de peste şapte-
zeci de ani, dar faţa nu-i era brăzdată de nici
un rid. Arăta chiar mai bine decât defuncţii
părând cei mai sănătoşi dintre cei văzuţi de
băiat. Probabil pentru că aceia aveau cu toţii
ochii închişi, pe când Manolo/ Emmanuel îl
privea ţintă, puţin mirat. Şi-l privi şi mai ui-
mit, după ce i-a adresat Ambrogio primele
cuvinte:
– Bună ziua, messer Emmanuel, de un-
de aţi ştiut că trebuie să-l chemaţi pe Pater
Giorgio pentru… pentru… Tânărul tăcu: el
avea impresia că s-a exprimat destul de clar,
chiar dacă nu îndrăznea să pronunţe „ultima
împărtăşanie”. Nici n-ar fi fost politicos…
Totuşi, bătrânul nu i-a răspuns imediat, de
parcă-l aştepta să-şi termine fraza. Pauza
se prelungea. Pentru… pentru sfânta împăr-
tăşanie?
Bătrânul continua să tacă şi Al Optzeci
şi optulea a pierdut nădejdea că va mai primi
un răspuns. Poate că meşterul Emmanuel
nu mai auzea. Sau poate că nu mai putea
vorbi. Ambrogio s-a întors să plece.
– Tu nu poţi să pricepi aşa ceva. Glasul
bolnavului era surprinzător de limpede.
– Nu pot. De aceea am şi întrebat.
– O să ai vreme destulă să afli.
Stânjeneala a trecut şi cei doi parcă
stăteau la un taifas obişnuit între ei. Mai mult:
băiatul s-a apropiat şi s-a aşezat pe marginea
patului.
– Pater Giorgio s-a plâns de multe ori
că a fost chemat la orele cele mai nepotrivite
la căpătâiul unui bolnav care credea că o să
moară şi, când acolo, după o vreme, acela
s-a sculat din aşternut şi şi-a reluat viaţa de
dinainte. Cineva l-a deranjat în felul acesta
pe Pater Giorgio de şase ori, încât părintele
s-a exprimat, cuprins de supărare, că „acela
ne va îngropa pe toţi!”
– Greşeşti, fiule! s-a grăbit să-l contra-
zică preotul, asistând stânjenit din pragul uşii
la o scenă pe care o considera penibilă, însă
pe care nu ştia cum s-o întrerupă. Umilinţa
şireată a ţăranului din el îl obliga să se poarte
cu multă prudenţă cu fiul patroanei de la
care primea condiţii atât de bune de trai. Gre-
şeşti, fiule! Eu sunt gata să răspund fiecărei
chemări din partea unui credincios.
– Eu, părinte, n-am să te mai deranjez
decât la groapă.
Auzindu-l, soţia a început să bocească
în surdină, iar Pater Giorgio şi-a spus în
gând: „Aşa spuneţi cu toţii! Mulţi nu mă
cheamă, fiindcă mai speră să trăiască, iar
alţii mă fac să-i vizitez te miri când, de bol-
navi închipuiţi ce sunt…” Nu şi-a spus nimic
mai departe şi s-a adâncit într-o rugăciune,
fiindcă îi era frică să nu-i ghicească Ambro-
gio iarăşi gândurile şi să i le facă publice. Cu
Ambrogio trebuia să fie de două ori prudent!
– Deci, ştii că Dumnezeu te va chema
la tine! De unde ştii? De când ştii?
– La vârsta mea, omul a trecut prin mul-
te şi simte când i se apropie sfârşitul. Ţi-am
spus că o să vină timpul când şi tu vei afla
când trebuie să chemi preotul. Dar sunt sigur
că tu vei face lucrul acesta peste foarte, foar-
te multă vreme. Nici eu nu mă pot plânge,
şi mie mi-au fost date destule primăveri…
– Da, dar au fost numeroşi oameni mai
bătrâni ca tine care s-au înşelat şi l-au chemat
pe Pater Giorgio şi, pe urmă, au trăit mai
departe.
– Eu, fiule, sunt gata să răspund fiecărei
chemări din partea unui credincios, mai mor-
măi o dată părintele.
*Fragment din romanul CEI O SUTĂ –
BASTONUL CONTELUI în curs de apariţie la
Editura Curtea Veche.
Banat
Adriana Weimer
A sociaţia Culturală “Banat Art”
(prof. Simona Avram şi Marius
Roberto Ţîru), în colaborare cu
Primăria Municipiului Lugoj, Clubul “Rotary”
Lugoj, Biserica Ortodoxă “Adormirea Maicii
Domnului” Lugoj, Biserica Greco-Catolică
Lugoj, Biserica Baptistă “Harul” Lugoj Bise-
rica Reformată Lugoj, Biserica Romano-Ca-
tolică Lugoj, Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu”
Lugoj, a organizat o seria amplă de manifes-
tări culturale. Astfel: sâmbătă, 26 noiembrie
2011, ora 17.00, la Biserica Reformată din Lu-
goj, a avut loc Concertul formaţiei “Cantores
Ecclesiae” din Budapesta; duminică, 11 de-
cembrie 2011, ora 18.00, la Biserica Ortodo-
xă “Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj
a avut loc Concertul de Colinde susţinut de
Corul Preoţilor din Caransebeş (dirijor: Du-
mitru Jompan), Corala Preoţilor Prtotopopia-
tului Lugoj (dirijor: Cristian Cerbu) şi prof.
Vasile Gondoci (cantautor).
Deosebitul periplu cultural a continuat
luni, 12 decembrie 2011, ora 19.00, pe scena
Teatrului “Traian Grozăvescu” din Lugoj,
unde a avut loc Concertul Spiritual “De la
Vechiul Testament la Noul Testament prin
poezie şi muzică”, cu participarea de excep-
Irina Lucia
Mihalca
Exodul cuvintelor
Prin timp, orbit, omul aruncă în lume
lanţuri grele.
Un zeu plin de temeri!
Pe norii gândurilor,
o molimă grea împrăştie miasme,
plăgi negre în adâncuri, în cer şi în ape,
în sânge şi inimi,
în vis, în iubiri, în cuvinte.
Stâlpii şi uşile caselor
cu sânge au fost însemnate,
cu sânge de albi porumbei
praguri de usi au fost însemnate.
Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau
epilogul secundelor stinse.
O ultimă respiraţie, un vuiet adânc,
un geamăt prelung...
Şi totul durere, ocean de durere!
Sufocate, într-un salt disperat,
cuvintele au ţâşnit
din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume,
spre Tabernacolul din Muntele Luminii,
Lăsând o întindere albă, uitată-n pustiu...
Şi astfel o lume albastră împietrii,
tăcută şi sumbră!
Doar zborul de păsări şi fluturi luceau
semne vagi în priviri,
speranţa unei, cândva, viitoare lumini...
Poarta spre cer
Din palma întinsă
fire de nisip se scurg în delta vântului,
În orele clepsidrei, aluviuni de gânduri
în zborul randunelelor,
Sub povara trecutului
9
ţie a îndrăgitei Maia Morgenstern şi a talen-
taţilor Alexandru Moroşanu (violoncel), Ta-
tiana Moroşanu (pian) şi Diana Papp (sopra-
nă), care a fost cel mai important spectacol
din această serie de manifestări.
D uminică, 18 decembrie 2011, ora
10.00, la Biserica Baptistă “Ha-
rul”, a avut loc mult aşteptatul re-
cital susţinut de Costel Busuioc şi Concertul
orchestrei şi a corului bisericii. Finalul acestui
demers cultural s-a derulat duminică, 18 de-
cembrie 2011, ora 18, în sala Teatrului “Tra-
ian Grozăvescu” din Lugoj, unde a avut loc
Concertul de Colinde susţinut de Liga Tine-
retului Ortodox Lugoj. Alături de organiza-
tori, sponsorii din Lugoj au fost: SC “Micro
Royal” SRL, SC “Cargo Com Parc” SRL,
SC “Stk System SRL
neputinţa trăirii prezentului,
petale de iris şi-albastre frunze
vibrează în proiecţia viitorului.
Când zidul Uitării se prăbuşeşte,
soarele-i mai puţin întins, vântul mai calm,
punte între Cer şi Pământ,
stăpâni ai Timpului, dincolo de cuvinte,
în oarbe oglinzi nu va fi mâine,
nici ieri, din lumea umbrelor
peste flăcări lacrimile pietrelor
vor dezlega taina lor.
Acolo, pe ziduri şi-n iarba ruinelor
şi-a scris numele de copil,
mici hieroglife încrustate
de curcubeul vechiului timp,
se-ntoarce cu gustul vântului şi-al sării
pe obraji, cu-aroma ploii în păr,
şi ea, fântâna înţeleaptă, ochi paşnic retras
prin umbra deşertului sonor.
Înconjurată de Lumină, Porţile-i deschid
lotusul cu o mie de petale spre Infinit,
cu-a ei caldă privire, Teah întinde mâna
să-i prindă pierduta-i suflare,
Uniţi şi-au regăsit vibraţiile universului,
a geometriei sacre,
ştie doar - Adevărata Lumină străluceşte
în mijlocul Întunericului!
Timp de-amintire, timp de uitare...
Era un timp când alergam spre tine,
un timp dilatat ce ne îmbrăţişa
în secundele sale,
era un timp când doar lumina din noi conta
când odată privirile întâlnite,
metamorfoza lui Eu ce devenea Tu
acţiona instantaneu,
când te mirai că-ţi revedeai inexplicabil
imaginea ta pe chipul meu
impregnată de adierea blândă a zefirului,
a apei reflectată de oglinda sufletului nostru.
Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat
rănindu-ne, devenind un alt timp.
Doar Helios surâde... Ştie el ce ştie!
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 10
Banat
Mircea Pora Gheorghe Bloancă
Casa Carte Termitele şi cariul
Memorială eveniment F C eeriile umane şi misterele reprezintă
(fragment dintr-o viaţă)
(3) D
Î n “Piaţa Viciului“, sub lumini extrem
de puternice se petrecea un adevărat
masacru, o cumplită însingurare.
Asemeni unui roi masiv de fluturi mici,
izbiţi în dorul lor de întunerec, de faruri ni-
micitoare şi porniţi astfel pe împrăştiere, din-
tr-un om, dispăreau pe rând toate piesele vie-
ţii lui... anii de şcoală, tinereţea, treptele ma-
turizării, iubirile, dragostea pe care-o prinsese
pentru o altă ţară decât a lui, ţara cunoscută
şi recunoscută a rugilor, a drumurilor pe co-
clauri, a sarmalelor, a porcilor tăiaţi de Cră-
ciun. Şi în mijlocul pieţei unde se afla, în mie-
zul acestui prăpăd, al acestor valuri de uitări,
îi reveniră totuşi în minte, scene de la ultimul
cenaclu în care citise, suita de aplauze, dorin-
ţele ascultătorilor de-a relua anumite pasaje,
dar, mai ales, acea promisiune, că va avea pen-
tru totdeauna acolo, în ţara rugilor, în oraşul
în care se stabilise, o casă memorială... Cu
gândul încă puternic la acest cadou, la acest
semn de preţuire, parcă aspirat de un dispo-
zitiv, Padovani dispăru în întunericul greu
ce se-ntindea dincolo de piaţă... Acolo unde
se afla, sub nicio formă Augusto nu putea
să măsoare timpul. Percepea o constanţă a lu-
minii care la intervale mici, mari, îşi mai pier-
dea din consistenţă. O bună parte din imagi-
nile despre sine însuşi se estompaseră, mer-
geau spre stingere. Era înalt, uscăţiv, avea pe
umeri un cap sau un bulgăre de fum, erau în-
că vechii lui ochi, aceia care-i ghidau paşii
prin atât de straniile decoruri?... De mers,
mergea, dar nu se puteau măsura în kilome-
tri distanţele parcurse. Destrămarea aceea ca-
re începuse în “Piaţa Viciului“ continua a-
cum în ritm accelerat. Se prefăceau în nimic
milioanele de clipe trăite în existenţa cealaltă.
Se simţea uşor, fără nume, fără nicio identi-
tate. Înainte de-a o lua pe un soi de bulevard
de ceaţă, îşi mai aminti într-o străfulgerare
de conştiinţă, de acea casă memorială..., dar
unde s-o caute..., unde ar mai putea fi ea a-
cum?... Adevărul este că, după dispariţia din
cauza unor deranjamente sufleteşti greu de
calificat în cuvinte, din fonduri de proveni-
enţă autohtonă, dar şi europeană, într-o mar-
gine a “oraşului florilor“, a fost construită
o casă memorială întru cinstirea şi perpetua-
rea amintirii lui Augusto Padovanni. Era vor-
ba de patru încăperi în care, graţie fotogra-
fiilor, manuscriselor, amintirilor de familie,
numeroaselor obiecte de uz personal, putea
fi într-o anume măsură reconstituită viaţa
scriitorului. Imediat după montarea ultimei
clanţe a avut loc inaugurarea. Au vorbit, pe
rând, parte din oficialităţi, oameni de afaceri,
câţiva cunoscuţi ai artistului, o rudă, şi mai
mulţi creatori literari ai momentului. În curte,
puţin lateral prin raport cu intrarea, a fost pla-
sată o statuie din lemn a celui ce fusese Au-
gusto Padovanni. Imediat după discursuri,
la cererea primarului, o fanfară a intonat câ-
teva piese muzicale preferate ale scriitorului,
printre care şi Serenata lui Toselli. Pe mai
departe vom fi însă şi scurţi şi trişti.
O vreme, dar nu prea lungă, “casa“, a
fost în stima unei largi populaţii...” Casa...
casa memorială “… auzeai adeseori... Au
trecut prin încăperile ei delegaţii guverna-
mentale, miniştrii care scriau. Au vizitat-o
chiar şi curioşi de peste oceane. Pe ecrane
mari şi mici, au rulat documentare cu a-
ceastă bijuterie culturală. Până când, din mo-
tive mai greu de analizat, s-a instituit o at-
mosferă cenuşie, o distanţare faţă de artiştii
cuvântului, culorii, sunetului, de mărturiile
ce vorbeau despre ei. Nici casa memorială Au-
gusto Padovanni n-a scăpat de acest fenomen.
Treptat, interesul pentru ea a scăzut, lucrările
de întreţinere aproape încetând. Primul semn
grav de avarie l-a constituit deteriorarea a-
coperişului, astfel că a început să plouă în
pod. Pe urmă, în cadrul unei mici festivităţi,
într-o pauză de discursuri, s-a auzit tot din
direcţia podului, un prelung mieunat. Conclu-
zia ce s-a impus era clară... cuib de mâţe în
obiectivul cultural. Mai departe, totul s-a ros-
togolit ca un bolovan la vale. Camerele din fa-
ţă au fost închiriate de primărie pentru nunţi
iar cele din spate au devenit spaţii pentru o
ciupercărie şi un mic bar... ”La nea Ştefan“...
Aici, în barul care funcţionează, mai poate fi
văzută o scrumieră în formă de şalupă ,la
capătul căreia, în vârful unei mici tije, e fixat
un mulaj reprezentând capul scriitorului. Nu
arareori, pe creştet sunt stinse ţigări şi trabu-
ce. Restul “pieselor Padovanni“ sunt dispă-
rute fără urmă...
upă mai bine de un veac, literatura
dialectală este încă o prezenţă im-
portantă în spaţiul nostru cultural,
un fenomen dinamic, dar, în acelaşi timp, şi
cu evidente elemente de constanţă. O dovadă
în plus a interesului manifestat faţă de aceste
creaţii este apariţia Antologiei literaturii bă-
năţene (poezie, proză, teatru) 1891 – 2011,
de Ioan Viorel Boldureanu, Cornel Ungurea-
nu şi Simion Dănilă, o adevărată carte eveni-
ment, întrucât este preocupată de stabilirea
unor clare (şi atât de necesare) delimitări şi
repere cu ecouri transfrontaliere, căci abor-
darea materiei nu se mai face ţinându-se cont
de graniţele naţionale, ci de extensiile graiului.
Se observă de îndată că literatura dialec-
tală nu este doar expresia unei orgolioase i-
zolări, căutând să submineze autoritatea cen-
trului, ci, mai degrabă, modalitatea exem-
plară de conservare a unor straturi lingvistice
definitorii pentru drumul prin timp al limbii
noastre. În acest fel, convertirea limbii în i-
magini artistice (fie şi naive) are un profund
caracter recuperator şi documentar. Encla-
vele pot produce însă şi destule ,, toxine” a-
tunci când nonvalorile, veleitarii fără şanse
în competiţia literară naţională folosesc fanta
literaturii dialectale ca mijloc de ieşire la lu-
mină. Selecţia realizată în acest volum nu
se bazează decât pe valoarea autorilor, refu-
zând alte criterii conjuncturale. Sunt prezenţi
treizeci şi şapte de poeţi, opt prozatori şi cinci
dramaturgi, unii găsindu-se la câte două sec-
ţiuni sau la toate trei, cei mai mulţi dintre aceş-
tia definindu-se ,,pe zona de interferenţă a cul-
turii constituite («culte», «majore»), în care
s-au format, cu cea a culturii tradiţionale ru-
rale de tip folcloric, pe care o «exprimă» cu
«uneltele» particulare, speciale ale artei lite-
rare (în varianta literaturii dialectale – în ca-
zul de faţă bănăţene). Ar fi fost şi greu să
fie altfel câtă vreme mulţi dintre ei sunt in-
telectuali autentici, profesori în învăţământul
preuniversitar sau universitar, îndeplinind
responsabilităţi sociale la cel mai înalt nivel
prin calitatea lor de conducători de doctorate
sau, ca în cazul lui Ioan Curea, de prim rec-
tor al Universităţii din Timişoara.
O biectivele culegerii sunt foarte clar
expuse de prof. univ. dr. Ioan Vi-
orel Boldureanu, astfel încât orice
ambiguităţi să dispară. Se precizează, mai în-
tâi, că un aspect foarte important al cărţii a
fost ,,să arate, prin exemplificări, pe ce valori
specifice se întemeiază şi există literatura
dialectală”. În acelaşi timp, a căutat ,,să fie
un îndrumător-etalon (pe cât posibil conclu-
dent) pentru cei interesaţi de acest fenomen,
mai cu seamă pentru cei ce se simt chemaţi
sau măcar atraşi de aspectele şi procesele
creative ale acestui tip de literatură.” Întreaga
lucrare şi-a propus ,, să unifice, să propage
şi să promoveze în forma scrisă a textelor
(modalitate absolut trebuincioasă, fără de
care niciun fenomen de literatură artistică
nu poate exista), după criterii şi reguli adec-
vate şi conforme conţinutului respectivei lit-
eraturi, caracteristicile proprii în ceea ce pri-
veşte redarea cât mai suplă în scris a particu-
larităţilor de pronunţie, dar şi pe cele morfo-
sintactice şi chiar de exprimare a ideilor («tur-
nura gândului»), precum şi cerinţa de a selecta
un fond lexical inteligibil în primul rând vorbi-
torilor şi cunoscătorilor graiurilor şi idiomu-
rilor din spaţiul relativ larg al Banatului isto-
ric.” Deosebit de important este scopul pai-
deic, formativ, copiii având la îndemână eşan-
tioane cât mai bune din textele reprezentative
ale literaturii dialectale de la primele sale ma-
nifestări până în prezent. ,,Rostul este esen-
ţialmente stimulativ şi emulatoriu: de la satis-
facerea curiozităţii de a cunoaşte (prin lectură)
până la îmbierea implicării celor ce se simt
chemaţi (prin recitări şi alte manifestări specta-
culare) şi, mai departe, prin incitarea, «insti-
garea», adică prin stimularea lor spre creati-
vitate proprie în perimetrul literaturii dialec-
tale bănăţene.” Deosebit de importante sunt
şi informaţiile despre fiecare autor antologat,
cititorii având prilejul de a afla date demnifi-
cative (data şi locul naşterii, şcoala/ studii,
profesia, volume publicate, colaborări/ cena-
cluri, prezenţă în culegeri şi dicţionare), care
îi pot ajuta în receptarea corectă a acestei
literaturi ce valorifică specificul regiunii.
Ioan Derşidan
(4)
permanenţe ale creaţiei caragialie-
ne. Ele sunt dezvoltate în latură co-
aragiale este un “erou al lucidităţii”
şi un om sub vreme, vremuri şi
meteorologie. Nordul valorifică a-
mică, tragică, fantastică, realistă, clasică şi na- liajul acestor componente şi temele majore
turalistă. Sintetizând, arătăm, referindu-ne în şi minore ale creaţiei caragialiene. Într-o scri-
primul rând la dimensiunea comică, faptul că soare către Paul Zarifopol, I. L. Caragiale a-
euforiei eroilor caragialieni îi corespund argo- rată că este sămânţă de idriot aspru, doritor
ul şi mutilările lingvistice (ca nişte telegrame de alte orizonturi, atras programatic de “mia-
ajunse la destinatar). Ele concentrează deopo- zănoapte”. Goticul, romanicul şi bizantinul
trivă foamea de experienţă şi foamea de aer Crailor … mateini apar asfel ca o dedicaţie
a eroilor caragialieni, surprinşi într-un mo- şi ca o răscumpărare. Caragiale este un “cre-
ment de viaţă expresiv. Două sunt componen- ator de viaţă”, iar opera sa face concurenţă
tele de bază ale creaţiei caragialiene: comică “stării civile” (Pompiliu Constantinescu).
şi satirică (dominantă) şi tragică (de limită). “Caragiale este mai curând expresia unei rase
Proporţia acestora poate fi urmărită în ope- bătrâne de actori, care au culminat în geniul
rele literare reprezentative pentru cele cinci lui creator”. Pompiliu Constantinescu şi Şer-
etape ale vieţii şi creaţiei caragialiene (cum ban Cioculescu evidenţiază provenienţa so-
arată biografii). O “plenitudine” realistă întâl- cială actoricească a lui Caragiale. Magne-
nim la Caragiale, arată Tudor Vianu, căci arta tismele (şi magnetizarea), electricitatea, trăs-
sa este întemeiată pe “adevăr”. Autorul prezin- netul, spiritismul, telepatia şi meteorologia
tă “tipul în individ”. sunt ale fiinţei umane, detonatoare, pendu-
Demonstrativ, accentul se pune pe or- lând între abjecţie şi sentimentalitate. Gradul
ganic şi fiziologic.Climatul şi experienţa e- de perturbare a mecanismelor fiinţei şi dere-
pocii le indică. Se realizează astfel “pictura glarea funcţiilor sale în angrenajul familiei şi
internă a omului”. I. L. Caragiale “vede ade- al societăţii întâlneşte în Ion Luca Caragiale
seori omul dinlăuntru, în planul modificărilor un observator genial. Intuiţia “abisului onto-
organice şi al acompaniamentului lor afec- logic” de către I. L. Caragiale este înregistra-
tiv”. La Caragiale potrivirea apare adesea cru- tă de către Maria Vodă Căpuşan. Personalita-
cişă, aproape nesupravegheată, un fel de “un- tea scriitorului este “proteică”, scrie Mircea
de dai şi unde crapă”, ca în povestea – snoa- Tomuş. Nicolae Iorga evidenţiază spiritul ca-
vă Mamă, unde ţiganca doică exclamă la însu- ragialian complex, “plin de intenţii ironice şi
rătoarea împărătească a fiului său: “Aşa da, de capricii rafinate”, capabil de “elementare
Floric-al mamei, aşa-nţeleg şi eu!… Să ia fie- asalturi crude”, de “negaţie provocatoare” şi
care pe potriva lui!… aşa trebuie”! “glumă corosivă”, “mai presus de măsura
Sufletul omenesc (figuraţia umană = in- obişnuită a fiinţei omeneşti”. Este un om vechi
finitul mic = comunicarea unui înţeles) este (“sunt vechi, domnilor”) pentru o lume nouă,
comparat cu bobul (oglinda) de rouă. Citatul în formare, neaşezată şi necoaptă.
este folosit adesea pentru a evidenţia dife- Arta este o versiune a naturii. Este pri-
renţele individuale: “Aşa este şi sufletul o- mul indiciu al existenţei Nordului caragialian,
menesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă între natură şi creaţie. Alt indiciu se referă la
sferică, cu conştiinţa absurdei adâncimi pro- natura umană prezentă în artă, constituindu-i
prii – în afară-i şi-nainte-i, oriîncotro, infini- tema. Canonul social şi diversitatea tipologică
tul mare; înăuntru şi d-a-ndăratele, infinitul (ne) surprind în primul rând în schiţe şi come-
mic. Între aceste două infinituri, între aceste dii, dar şi în nuvele şi povestiri. La Caragiale
două lumi, e o ciudată şi grozavă deosebire: potrivirea stilului se face pe caractere şi pe
pe când infinitul mare este ideal, deşi palpa- scene de viaţă. Dacă adăugăm intenţiunea
bil, infinitul mic este singurul real, deşi im- şi motivaţia compoziţională (negociată), a-
palpabil. Căzând din înălţimi, oglinda de rouă, vem patru condiţionări ale întinderii şi preg-
în drumul ei, schimbă perspectiva interioară nanţei textului caragialian. Pliat pe tip şi so-
după punctele liniei sale de cădere: asemenea cial, pe cazuri, textul arată energia acţiunii,
şi sufletul nostru, în trecerea-i, schimbă în a- atracţia lumii şi bogăţia (diversitatea) întâm-
dâncimile sale lumea dinăuntru după schim- plărilor şi a figuraţiei umane. Perspectiva este
bările lumii din afară”. La Slavici, în Fapta de obicei clasică şi realistă, a caracterelor şi
omenească, oglindirea întăreşte ideea că sun- tipurilor. Cum natura este nesecată în forme,
tem trecători, păreri şi experienţe. Noi înşine intrarea în fiinţă (de care erau preocupaţi
suntem o oglindă şi o oglindire, o părere. Chi- Eminescu şi Slavici; la Caragiale este ca asu-
pul şi ritmul individual sunt cuprinse în chi- marea unui rol) nu se face după calapoade.
purile şi ritmurile lumii. Caragiale refuză biografia şi amănuntele
Caragiale a fost toată viaţa “un desăvâr- vieţii de familie: “Când ai dumneata o pereche
şit actor, dublat de un foarte lucid spectator”. de ghete şi ieftine şi potrivite, poartă-le sănă-
El şi-a pus “geniul în viaţă şi talentul în ope- tos şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului
ră”. Junimiştii au văzut în Caragiale “demo- lor şi de împrejurările vieţii lui, care n-au de-
nul contradicţiei” şi “vitalitatea plină de ne- loc a face cu ghetele dumitale”. Legătura cu
prevăzut”, “încântătoare spontaneităţi şi zig- realitatea, cu omul comun, rezultă din urmă-
zaguri temperamentale”, “sociabilitatea di- toarea mărturisire: “Eu nu mă pot gândi sus
versă” (Şerban Cioculescu). C. Rădulescu Mo- când umblu cu picioarele goale pe coji de
tru descrie o scenă dionisiacă a dansului în nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor
soare, în care autorul preia organic “viaţa românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi
naturii”. “Era într-o zi de primăvară. Probabil atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot
într-o zi din sărbătorile de Paşte. Vremea fru- să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos!
moasă ne invita să ieşim afară din Bucureşti. Ferice de ei! groase tălpi trebuie să aibă. Mie
Am apucat-o pe jos spre Şoseaua Kisselef şi, mi-e capul greu. Imposibil să mă uit acolo
ca prim popas, ne-am odihnit pe una din băn- unde-mi arată cu degetul criticii noştri. Aplec
cile care se găsea prin boschetele din apro- ochii în jos, la cojile de nuci care mă înţeapă,
pierea chioşcului care se numea ca şi astăzi mă taie, mă sângeră – şi iată dar obiectul cri-
“Bufet”. Banca noastră era în faţa soarelui, ticii mele, fiindă şi eu sunt român care mă
în faţa unui soare călduţ de primăvară. În ju- res-pect, adică fiindcă şi eu am dreptul, pot
rul nostru verdeaţa începuse a prinde. Sim- zice chiar datoria să fac critică”.
ţeam prin trupul nostru pulsând viaţa întregii Într-o scrisoare către Alexandru Vlahu-
naturi. Era delicios. Deodată Caragiale se ri- ţă, amintită deja, privitoare la liman şi la alte
dică şi, punând palma mânei drepte pe ceafă, neamuri, Caragiale (care-i avea aproape de
cum făcea el adesea, priveşte îndelung spre suflet pe Vlahuţă şi Gherea) scrie: “Ce zor
soare, îşi încordează pieptul şi, cu mâna stân- are cineva de un liman, când, fără nevoie de
gă pe coapsă, începe a juca. Mai întâi încet, cârmă, pluteşte vesel pe liniştite ape şi nu se
cu pas mărunt, de bătută, apoi din ce în ce simte ameninţat de nici o primejdie apropiată
mai repede, cu chiote scurte şi sacadate. Se care să-i tulbure petrecerea?… suntem şi
învârti în jurul meu ca un halucinat timp de noi ca toată lumea… De ce să ne facem spai-
câteva minute. Niciodată ca în această scenă mă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici
n-am citit aşa de adânc în sufletul lui Caragia- mai multă nici mai puţină stricăciune decât
le”. Heliotropismul caragialian are în această în alte părţi ale lumii. Şi nici nu s-ar putea alt-
secvenţă un exemplu – argument, iar meteoro- fel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretu-
logia nordică include, răspicat sau nu, aseme- tindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oa-
nea permanenţe, echilibrări şi complementa- meni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături in-
rităţi. Reamintim că Lache şi Mache sunt al- telectuale şi morale, religiuni, precum şi toate
ternativ centrul şi periferia propriului lor sis- celelalte rezultate ale locului unde au trăit,
tem solar (dublu). Actorul care simulează, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi pot
pasiunea “rece”, inteligenţa “nestatornică”, arăta ca şi cum s-ar deosebi mult cei dintr-un
“toanele”, “paradoxul”, contrazicerea şi ului- loc cu cei dintr-altul; ei, însă, în fondul lor,
rea sunt evidenţiate de exegeza specializată. pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi.
Mai rar sunt prezentate apropierile de natură,
preocupările de meteorologie, interesul pen-
tru viaţa organică,magie, spiritism şi telepatie. N u există pe pământ speţă
zoologică mai unitară decât a
regelui creaţiunii.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Claudia Spridon
Daniela Zeca Buzura, director TVR Cultural: “Campionii culturali
sunt ocupaţi să producă evenimentele, nu să le vadă la televizor!”
D aniela Zeca Buzura este scriitor,
jurnalist, profesor universitar şi
managerul canalului TVR Cultu-
ral. Anul 2012 este cel în care va publica ul-
timul roman ce aparţine Trilogiei Orientale,
din care mai fac parte carţile Istoria roman-
ţată a unui safari şi Demonii vântului,
apreciate atât de public, cât şi de criticii li-
terari. “Cele trei cărţi sunt o explorare neaş-
teptată şi cu totul incomodă spre mine, cu
mine, despre mine”, susţine scriitoarea, dis-
tinsă cu nenumărate premii pentru bogata
activitate literar artistică. In calitate de jur-
nalist, Daniela Zeca Buzura a realizat nume-
roase emisiuni de radio şi a publicat articole
şi recenzii în revistele: “Amfiteatru”, “Ra-
muri”, “Contemporanul”, “Luceafărul”,
“Convorbiri literare”, “Studii culturale”.
Claudia Spridon: Aţi debutat în volum
în anul 1993, ulterior aţi scris cărţi de spe-
cialitate şi, de câţiva ani buni, publicaţi ro-
mane. Mulţi v-ar considera un scriitor com-
plex. Ce părere aveţi dvs. despre propriul
parcurs literar-artistic?
Daniela Zeca-Buzura: Probabil a fost
ca atunci când un vin bun, pus la pastrare,
e gata înnobilat. Numai din afara ar putea să
pară că sunt un scriitor prolific şi care pu-
blică într-un mod constant. De fapt, eu am
facut o pauză de nouă ani. Între romanul de
debut din 2000 şi Istoria romanţată a unui
safari sunt fix nouă ani. Aproape că nimeni
nu mai credea în pretenţia mea de a fi pro-
zatoare, întrucât o camuflasem complet, deşi
scriam aproape în fiecare zi. Nu ştiu dacă a
fost un gest premeditat pozitiv sau unul care
se va întoarce împotriva mea. În aceşti nouă
ani m-am gândit tot timpul că e absolut
lipsit de gust să manageriezi un canal cul-
tural şi, deodată, să te trezesti cu pretenţia
că şi tu eşti artist, că eşti scriitor, că ai şi
orgoliu şi dreptul de a revendica o poziţie, o
expunere, o recunoaştere când, de fapt, misi-
unea era să te ocupi de alţii – de muzicieni,
de plasticieni etc.
C.S.: Practic, literatura dvs. a trecut
cumva în planul secund...
D.Z.B.: Da. Mi s-a părut decent şi lo-
gic să fie aşa. Pe urmă, a venit această reve-
laţie a Orientului. Nu mă aşteptam, şi pentru
mine a fost o surpriză. Cred că a fost o îndră-
gostire reală de un spaţiu, o îndrăgostire atât
de puternică, încât multă vreme după primul
roman din seria trilogiei orientale s-a vorbit
în culise că iubirea povestită a fost, cu sigu-
ranţă, una pe care am trăit-o. În romanul al
doilea, Demonii vântului (2010), cititorii
au înţeles că era o ficţiune şi atât, văzând
naturaleţea şi uşurinta cu care protagonistul
devenise un bărbat. Probabil că Omar cel
Orb, cel care închide seria în 2012, îi va
convinge complet că sunt trei secvenţe din-
tr-o poveste orientală care are foarte puţine
tangenţe cu biografia civilă a autorului.
C.S.: Cât de mari sunt diferenţele de natură
culturală între aceste lumi – a noastră şi cea
orientală, de care v-aţi îndrăgostit?
D.Z.B.: Diferenţele sunt mai mari decât
ne inchipuim! Nu ne dăm seama de distanţele
mentale, conceptuale, decât văzându-le din
interior. Sigur, diplomaţia, politica şi chiar
mariajele mixte par să micşoreze şi să re-
zolve aceste distanţe – ireconciliabile, în
opinia mea. Unificarea lor echivalează cu a
împreuna două lumi sau două continente,
ceea ce nu e deloc simplu, dar e posibil, prin-
tr-un efort geologic foarte mare. Nu e întâm-
plător că o iubire de o vară şi o şedere de
doi ani n-o să o concilieze niciodată pe Da-
rrielle europeana cu un magrebian şi nici nu
o să le facă pe femeile europene, oricât ar fi
de iubitoare de giuvaieruri, să înteleagă
modul de gândire al unui iniţiat exorcist cum
e Saiyed din Demonii Vantului. Iar partea
cea mai revelatoare pentru această distanţă
dintre lumi cred că va fi vizibilă în cartea
despre Iran, despre Vechea Persie şi despre
vechii zoroastrieni. Omar, care moare depar-
te de ţara lui de origine, este, până la urmă,
proba vie că avem toţi “un acasă”, indiferent
de cât de dinamică, de hipertehnologică şi
de compromiţătoare ar fi lumea globală.
C.S.: În ce fel v-au ajutat aceste roma-
ne să vă regăsiţi?
D.Z.B.: Cele trei cărţi sunt o explorare
neaşteptată şi cu totul incomodă spre mine,
cu mine, despre mine. În toţi aceşti ani, ju-
decând din 2007 când am început să merg
în călătoriile din Africa de Nord, Emiratele
Arabe şi Iran, am trăit în deliciul descope-
ririi propriei mele oglinzi, după ce aveam
orgoliul să cred că mă cunosc destul de
bine. Ei bine, nu a fost tocmai aşa şi, dacă
ar trebui să strecurăm şi confesiuni în discu-
ţie, consider că pentru mine finalitatea cea
mai apropiată pentru cele trei cărţi este aceea
de a mă împăca, în sfârsit, cu mine şi cu lu-
cruri pe care nu cred că le lămurisem.
C.S.: Aţi expus lumile cu care aţi intrat
în contact prin ochii unor personaje şi a po-
veştilor acestora. Aţi putea spune că v-a im-
presionat în mod deosebit un anumit per-
sonaj?
D.Z.B.: Cred că fiecare autor are per-
sonaje iubite şi personaje secundare. Am în-
ţeles că unii scriitori au şi personaje pe care
le detestă. Mie nu mi s-a întâmplat. Însă, a-
şa cum în Istoria romanţată a unui safari
i-am iubit foarte mult pe Zaouf şi pe Abrah
Sabir, în Demonii vântului am fost foarte
ataşată de bijutierul Saiyed şi de iubita lui,
enigmatica văduvă care încearcă să rămână
cu el şi, până la urmă, nu reuşeşte. Acestea
sunt doar schiţe, promisiuni, păreri pentru
că, cel puţin în Demonii vântului, fiecare
protagonist e o alta mască, unghiulaţia came-
rei de filmat condusă de aceeaşi persoană,
în termeni cinematografici. Toţi formează o
lume dezvăluită în care devine dificil să ne
gândim cine e preferatul şi cine e cel neglijat.
C.S.: Sunteţi implicată în nenumărate
activităţi. Când aveţi, efectiv, timp să scrieţi?
D.Z.B.: Am un mare avantaj care s-ar
putea răzbuna împotriva mea – deficitul de
somn. Sunt insomniacă. Din adolescenţă am
fost o persoană care n-a putut dormi bine.
Şi atunci, treptat, am putut să transform a-
ceastă nevroză a nesomnului într-un răgaz
favorabil pentru mine. Uneori, folosind înde-
lung această supapă, ajung în stări de epui-
zare greu de descris.
C.S.: În aceste condiţii, au fost mo-
mente în care nu aţi putut face creaţie lite-
rară?
D.Z.B.: Da, aproape la fiecare carte.
Editorul Silviu Lupescu (Polirom, n.r.) este
un profesionist cu atât de mult tact şi atât
de obişnuit cu umorile scriitorilor de tot felul,
încât are o răbdare şi o diplomaţie cum n-am
văzut la nicio persoană. Plus că scriitorii au
tot felul de superstiţii, de mitologii personale.
La început am râs de asta şi am crezut că
sunt nişte hachiţe amuzante. Ulterior, am că-
zut singură în plasa lor. De exemplu, după
Istoria romanţată a unui safari am rămas
cu ideea că toate contractele mele pentru
cărţi trebuie să fie întocmite şi semnate în
18 decembrie. Ei bine, editorul a trebuit să
se muleze pe această pretenţie extravagantă
şi în nicio clipă n-a zis nu, dovadă că era de
mult exersat în asemenea fantasmagorii. În
consecinţă, a facut contractele întotdeauna
pe 18 decembrie, ceea ce nu e foarte lejer pen-
tru o structură birocratică. Spre deosebire
de studiile de specialitate, pe care pot să le
duc deasupra intemperiilor de orice fel –
oboseală, disfuncţii de zi cu zi, literatura e
foarte fragilă la seisme de acest gen. De
foarte multe ori, sunt nopţi în care nu scriu
nimic şi rămâne doar efortul de a mâzgăli
nişte pagini din care rămân cel mult trei rân-
duri. Mărturisesc că mi-aş dori să nu îmi
pierd acest al şaselea simţ, pe care l-am avut
dintotdeauna, care îmi spune repede, la
câteva zile după ce o pagină s-a “răcit”, dacă
ea îmi trebuie sau nu, ori dacă mă reprezintă
sau nu.
C.S.: Şi totuşi, în ce măsură intervine
editorul în scriitura dumneavoastră?
Banat
D.Z.B.: Editorul a fost întotdeauna un
om cu fler maxim, aproape unic. În opinia
mea, flerul unui editor se dovedeşte la achi-
ziţia textului integral. Sunt editori, precum
Silviu Lupescu de la Polirom, care simt des-
tinul scriiturii respective. Eu, după nouă
ani în care lipsisem din viaţa literaturii,
aveam încredere, dar nu aveam suficient
curaj. Silviu Lupescu a ştiut mai bine decât
mine că acest roman, aparent exotic, despre
doi îndrăgostiţi cu o poveste imposibilă poa-
te să aibă un destin. În clipa în care primul
tiraj s-a vândut după numai două săptămâni
de la apariţia cărţii, a apărut şi prognoza lui
Alex Ştefănescu, cel care a spus răspicat că
romanul este comparabil cu Maitrey al lui
Eliade şi va fi un bestseller. În acel moment,
Silviu Lupescu a avut un zâmbet de triumf,
ca şi cum ar fi zis: “Ştiam înaintea tuturor”.
Asta s-a verificat şi la Demonii vântului.
Atunci când am făcut prezentarea pentru
Omar cel orb, editorul a avut aceeaşi reacţie
de atoateştiutor. Mă încred în acest fler al
lui. De fiecare dată când mi se pare că ştie
mai bine decât mine ce se întâmplă, am sen-
zaţia că sunt pe drumul cel bun. Învăţ de la
studenţii mei în egală măsură în care ei în-
vaţă de la mine
C.S.: În afară de cărţi literare, aţi pu-
blicat şi cărti de specialitate. Jurnalismul
de televiziune este o carte de căpătâi pen-
tru studenţii la jurnalism. Care dintre cărţi
implică mai multe resurse de timp?
D.Z.B.: Timpul e cam egal. Am lucrat
doi ani şi câteva luni la Jurnalismul de
televiziune şi am scris, de pildă, Demonii
vântului într-un an şi jumătate, însă docu-
mentarea şi călătoriile au durat opt luni. Cred
că cea mai solicitantă e cartea de acum, pe
care tot încerc să o termin şi nu vreau să mă
grăbesc. În acelaşi timp, după estimările mele
de anul trecut, ar fi trebuit să fie gata, însă
mai am nevoie de patru luni.
C.S.: De zece ani predaţi la Facultatea
de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la
Universitatea Bucureşti. Cum apreciaţi ca-
litatea sistemului de învăţământ superior din
România?
D.Z.B.: Aş putea să par în poziţia “nai-
vilor optimişti” pentru că niciodată n-am fost
o voce apocaliptică în privinţa studenţilor.
Toţi studenţii pe care i-am pregătit la Facul-
tatea de Jurnalism au beneficiat, ulterior, de
burse şi au avut parte de un parcurs profe-
sional foarte bun şi chiar de o carieră inter-
naţională. Toţi s-au purtat ca nişte ziarişti
din lumea globală şi nu neapărat din Ro-
mânia. Sunt o persoană care, după 10 ani
de catedră universitară, nu se mai poate con-
cepe fără asta. Sunt de părere că învăţ de la
studenţii mei în egală masură în care ei în-
vaţă de la mine. Studenţii sunt acul meu
de busolă, înţeleg foarte exact prin spiritul
lor care e mersul lumii, care e fişa de tem-
peratură a momentului şi, ca scriitor, prin
studenţi înţeleg ce e la modă. De pildă, nu
mai sunt deloc la modă iubirile patetice şi
amorurile lente, iubirile se fac şi se desfac
prin SMS sau pe Facebook şi am reuşit să
acomodez această manieră şi în cărţile mele.
Atunci când studenţii s-au recunoscut în
angoasele, dar şi în pasiunea partenerilor din
Istoria romanţată a unui safari, eu am
luat asta ca pe un triumf. Am fost în acord
cu ei, deşi nu îmi propusesem. Mi-am dat
seama că ar fi fost oarecum fatal să pierd a-
cest public drag mie, studenţii, eşuând cum-
va cu nişte personaje care erau în afara firii
şi-n afara istoriei recente. Studenţii îmi plac,
11
suntem aproapiaţi, respirăm într-un flux con-
jugat, împreună, distanţa dintre noi este foar-
te mică, îi tratez întotdeauna ca pe viitori ga-
zetari cu care o să mă întâlnesc. Schimbul din-
tre noi cred că e foarte fertil. În orice caz, re-
zumând, sunt foarte încrezătoare că, în pofi-
da fluctuaţiilor economice, de context, cu sau
fără recesiune, cu sistem educaţional fragil,
blamat sau nu, salvarea e întotdeauna indivi-
duală, ţine de perseverenţa proprie, de ori-
entarea fiecăruia şi de curajul de a crede.
Jurnalismul e o profesie foarte dură. Dacă nu
intri în ea cu încrederea aproape oarbă că e
destinul tău şi că o să reuşesti, atunci trebuie
să devii altceva. Asta e clar. Cred că alături de
nişte reţete şi de deontologie, ceea ce schimb
cu studenţii mei tot timpul este o lentilă exis-
tenţială, un mod de a înţelege, de a te orienta
şi de a rezista, mai ales. Jurnalismul e şi o
chestiune de rezistenţă. Cultura are nevoie
de contestări ca să evolueze
C.S.: Sunteţi managerul TVR Cultural.
Există o prejudecată conform căreia un bun
manager nu poate fi scriitor sau artist...
D.Z.B.: Acestea sunt clişee, sunt lu-
cruri care s-au confirmat. În ceea ce mă pri-
veşte, n-am fost un artist vizibil nouă ani.
Mi-am plătit pretenţia de a fi manager, aşa
încât pot spune că mă înscriu în regulă.
C.S.: Aţi declarat în 2006 că elita din
România nu face audienţa TVR Cultural.
S-a schimbat ceva între timp?
D.Z.B.: Situaţia a rămas aceeaşi. De-
claraţiile din 2006 erau susţinute de cerce-
tare. Peste tot în lume este aşa, o nişă tema-
tică are un public şi vocaţional şi aspirant,
în sensul că sunt oameni care nu vin să în-
veţe de la televizor. Elitele sunt întotdeauna
ocupate cu mize mai importante decât ceea
ce oferă un program onest, dar care ră-
mâne totuşi un program al culturii de ma-
să. Publicul nostru e întotdeauna publicul
din România profundă, care ar vrea să ajungă
la un teatru bun, la un concert foarte bun de
muzică clasică sau să fie la curent cu agenda
zilei în materie de evenimente artistice. Acea
declaraţie a mea a nedumerit şi a contrariat
multă lume, însă ulterior şi-au dat seama că
aveam dreptate. Cel mai important pentru o
nişă tematică e să-şi asigure permanent ade-
renţa publicului activ tânăr pe culoarul de
vârstă 18-25 de ani, care e un segment cre-
ativ şi reactiv. Cultura are nevoie de contes-
tări ca să evolueze şi ca să rămână un feno-
men dinamic.
C.S.: Cercetările arată că tinerii, în
general, citesc din ce în ce mai puţin. Cum
comentaţi?
D.Z.B.: Da, e adevărat că tinerii citesc
foarte puţin, dar vin cu revanşa vizualităţii
care nu-i de neglijat şi care, pentru televiziu-
ne, contează. Tinerii vin cu un imaginar re-
ciclat la care trebuie să fim atenţi, pentru că
e altfel de ofertă: şi de gândire, şi de structu-
rare a unui fenomen cultural. Nu putem
stopa faptul că ei citesc e-book-uri, nu atât
de multe cât ar fi citit pe hârtie generaţia
mea sau două generaţii în urmă, dar com-
pensează prin alte abilităţi pe care nu putem
să nu le luăm în calcul. Am constatat în 10
ani că tinerii au o imaginaţie dramaturgică,
un mod de a pune ideile în fapt atât de sin-
tetizat şi o foarte eficientă manieră de a re-
nunţa la ceea ce e în plus. Merg mai repede
spre esenţial, spre mesajul principal. Atunci,
eu cred că lucrurile se echilibrează. Asistăm
la reformularea unei mentalităţi, a imagi-
narului şi a opţiunilor. O suportăm sau nu,
ea se întâmplă. Dincolo de păcatele vârstei,
pe care toţi le-am traversat, ei vin şi cu abili-
tăţi care nu existau, care sunt ale momentu-
lui. A ne face că nu le vedem e ca şi cum am
trăi într-o lume paralelă, care nu se va întâlni
niciodată cu a lor.
C.S.: De curând, Parlamentul Româ-
niei a dispus ca fiecare televiziune să aloce
un spaţiu emisiunilor culturale. Care credeţi
că vor fi efectele unei astfel de măsuri?
D.Z.B.: Din punct de vedere educativ,
era o reparaţie necesară. Nu trebuie să ne
aşteptăm ca efectele să se producă imediat,
întrucât nu avem o generaţie care să reacţio-
neze hipodermic. Faptul că obligăm televiziu-
nile să includă două ore de emisiuni culturale
pe lună nu înseamnă că tinerii le vor asimila.
Ba din contră. Vor încerca, cel puţin în primă
fază, să evite acest tratament impus. Abia când
inserţia educaţională va fi asimilată meta-
bolic în cultura de divertisment în care tră-
im cu toţii, poate că ea va fi digerată ca a-
tare, dar până atunci va fi un corp exogen
pe care tinerii îl vor evita.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 12
Banat
Stela Lie
In der guten Stube
(În camera bună
sau, după cum îmi aduc aminte,
în Banat se spune în “sobă”)
A m promis să scriu. Iată, cu întâr-
ziere, scriu. Am avut o expoziţie
personală inedită. În noiembrie
şi în Elveţia.
Bunul şi vechiul meu prieten, artist vi-
zual si profesor pensionat, Bruno Landis, a
avut ideea să fac o expoziţie personală la el
în casă, dat fiind că e atât de greu să pătrunzi
într-o galerie în Elveţia. În trecut, am iniţiat
amândoi un fel de schimb cultural şi am
făcut, prin ’98-’99, două expoziţii de grup,
una la Muzeul Literaturii Române (pe vremea
când trăia domnul Condeescu şi la etaj nu
era expusă colecţia permanentă a muzeului,
aşa că am avut la dispoziţie un spaţiu mare
şi frumos), iar a doua expoziţie a fost tot u-
na de grup, cu artişti români, la Galeria ţinută
de familia Wirth în Bremgarten.
Am avut artişti foarte buni pentru amân-
două, totuşi, mai degrabă “Liga B”, cum spu-
ne Bruno. Între timp, unii au intrat în “Liga
A”, ca Guido Nussbaum sau Theres Waecker-
ling şi Agatha Zobrist. Sau, după opinia mea,
Ruxandra Grigorescu.
Mă rog, de atunci nu s-a mai putut găsi
o galerie pentru elanul nostru româno-elve-
ţian. Aşa că Bruno s-a gândit la propria lui
casă. Am făcut invitaţii şi un afiş pentru
poarta casei lui, o fostă gospodărie tărăneas-
că din Moeriken. Tot satul este un fel de fost
sat, cei mai mulţi locuitori nu mai fac agricul-
tura, ci naveta în oraşele apropiate.
Totuşi, chiar vizavi de Bruno, locuieşte
un ţăran autentic, ein Bauer, care are o mare
gospodărie adevărată, cu cai, cu vreo 200 de
vaci şi cu mult teren. Toată gospodaria o ţin
trei oameni, ţăranul, soţia lui şi argatul polo-
nez (cred că acum era ceh).
A fişul, cât şi invitaţiile, anunţau zi-
lele în care casa urma să fie des-
chisă vizitatorilor, desigur, “în pre-
zenţa artistei”. Am ajuns la Zurich după un
zbor de vreo două ore (cu emoţii şi cu Xa-
nax, nu-mi place să zbor, să fiu închisă în-
tr-o cutie…) şi apoi cu trenul mai departe
(elveţienii merg foarte mult cu trenul, parcă
s-au născut în tren!) şi chiar în acea seară
ne-am apucat de înrămat, de curăţat gea-
muri, de bătut cuie şi aşa mai departe.
Din fericire, Bruno este şi colecţionar
şi cumpără artă de vreo treizeci de ani, aşa
că tablourile au avut mereu un loc în casa
lui. Acum am dat tot jos şi am pus ce adu-
sesem eu. Adica 3-4 pânze în acrilic şi restul
acuarele. Plus câteva cusături vechi (pare-
tare), pe care le consider parte ale unei in-
stalaţii variabile, Handarbeit.
Am mai lucrat şi a doua zi, iar spre prânz
eram gata, pentru că era sâmbată şi se a-
propia vernisajul. Prima “deschidere” pentru
public din cele patru, dacă-mi aduc aminte
bine.
V ernisajul a fost însotit de vin roşu
(desigur sec), nuci şi parmigiano
reggiano pe un platou de lemn.
Cât ar părea de greu de crezut, în orele care
au urmat, prin sufrageria lui Bruno s-au pe-
rindat vreo 25 de oameni, iar în ziua urmă-
toare (duminică) şi mai mulţi.
În săptămâna următoare au fost mai
puţini, dar era previzibil şi nici nu m-a deran-
jat, pentru că în aceste două zile am vândut
atât de bine, cum nu mi s-a mai întâmplat!
De fapt, despre asta am vrut să scriu: cum
nişte oameni obişnuiţi, vecini din sat, prieteni,
intelectuali, artişti, slujbaşi au cumpărat lu-
crări de la necunoscuta artistă din România!
Motivele sunt complexe: pentru că le-au
plăcut, pentru că sunt obişnuiţi să cumpere
artă şi să trăiască în casele lor cu tablouri,
dar şi pentru că au conştiintă, compasiune
şi au vrut să mă ajute (nu-mi fac iluzii că nu
ar fi fost şi asta). Pe de altă parte, mentalitatea
lor protestantă îi face să nu arunce cu banii
şi să creadă că “lumea a treia ar trebui să în-
veţe să se ajute singură” (o reclamă dintr-un
ziar de prin 1995!).
În concluzie: oare ce ne impiedică să
facem expoziţii din acestea şi la noi? Pentru
că nu am pe cine chema?! Care vecini, care
prieteni cumpară artă??? Pentru că nu avem
bani sau cumva pentru că nu avem gusturi
şi ne-am obişnuit să stăm în bucătărie la TV
cu ochii lipiţi de telenovele?...
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 Banat
Stela Lie Constantin Buiciuc
Iuliu Paul – mântuirea prin muzică
D eşi a trecut, în decembrie 2011,
un an de la mutarea lui în eter-
nitate, sunt mulţi lugojeni care
nu-l pot uita pe acela care a fost Iuliu Paul.
Ardelean stabilit încă din tinereţe pe
meleagurile bănăţene, inginerul chimist Iuliu
Paul a lucrat ani de zile la fostul Sanepid din
Lugoj, unde s-a dovedit a fi un foarte bun
profesionist. Dar el rămâne în viaţa culturală
a ora-şului în care a trăit prin marea pasiune
pentru muzică.
A fost profesor de vioară la Şcoala de
Muzică şi Arte Plastice, „antrenând” mai
multe generaţii de copii îndrăgostiţi de in-
strumentul cu coarde şi cu arcuş.
În paralel, pregătea, la chimie, tineri dor-
nici să ajungă medici şi farmacişti. Iuliu Paul
a fost un exemplu memorabil de îmbinare a
pasiunii pentru ştiinţă cu ma-rea pasiune
pentru muzică. Împreună cu soţia sa, profe-
soara de limba română Ariadna Paul, a trans-
mis şi copiilor săi pasiunea pentru muzică.
Şi, fiindcă pasiunea a fost dublată de o
reală vocaţie, cei doi copii au ajuns muzici-
eni cunoscuţi pe plan european:
Dana Paul Giovaninetti este o apreci-
ată pianistă şi activează în Franţa, neuitându-
şi nicio clipă oraşul natal;
Florin Paul este un valoros violonist,
solist al Orchestrei Radio din Hamburg.
Amândoi sunt Cetăţeni de Onoare ai
Lugojului.
Despre Iuliu Paul au ţinut să ne exprime
gânduri mai mulţi lugojeni care l-au cunos-
cut şi l-au apreciat:
“L-am cunoscut pe Iuliu Paul îndată ce
am ajuns la Lugoj, în anul 1968. I-am ştiut
bine şi întreaga familie. Toţi mi-au făcut o
impresie deosebită, dar, la început, am co-
laborat mai mult cu Iuliu Paul, pentru că
m-am străduit să-l am profesor la Şcoala de
Muzică şi Arte Plastice din acea vreme. Da-
torită acestui lucru, ne-am apropiat foarte
mult. Am discutat multe lucruri legate de
muzică, mai ales că oraşul Cluj era oraşul
studenţiei noastre. Mai târziu, a venit la cor
şi Ariadna Paul şi, în felul acesta, legăturile
dintre noi au fost foarte puternice. L-am a-
preciat în mod deosebit şi pentru că, deşi e-
ra de formaţie inginer, avea o cultură muzi-
cală neobişnuită, nu numai pentru un inginer
sau profesor, ci şi chiar pentru un muzician.
A îndrăgit foarte mult muzica. Iată, cei doi
copii ai săi au făcut o carieră muzicală eu-
ropeană. În casă la familia Paul muzica era
prezentă şi era, ca să spun aşa, ca acasă!”
(prof. Remus Taşcău, dirijorul
Corului “Ion Vidu” din Lugoj)
„Dl. Iuliu Paul este cel care m-a ajutat
să înţeleg că, pentru mine, chimia va fi dru-
mul în viaţă: m-a pregătit pentru admitere,
apoi, în timpul facultăţii, m-am obişnuit să
trec pe la el după fiecare sesiune şi, în timp,
legătura s-a întărit zi de zi, an de an, aşa că
a fost pentru mine tatăl pe care-l pierdusem
prea devreme. Ulterior, nu trecea săptămână
fără să vorbim, măcar la telefon; nu lipsea
de la nicio aniversare de-a noastră, aşa cum
şi noi, le eram alături la bucurii, ca să sărbă-
torim, sau la greu, să ne ajutăm.”
(Camelia Gaşpar, farmacistă)
“Dl. Iuliu Paul era omul care, o dată ce
începea un lucru, nu se lăsa până nu-l ducea
13
la bun sfârşit şi cea mai frumoasa lecţie pe
care mi-a dat-o a fost cea a altruismului.”
(dr. Georgeta Capeţan Bacskai, medic)
“Întâlnirea mea cu inginerul Iuliu Paul
este admirabilă şi ea face parte din amintirile
mele cele mai frumoase, începând din vre-
mea adolescenţei. Atunci, la laboratorul de
epidemiologie al aşa-zisului Sanepid, l-am
cunoscut pe Iuliu Paul ca inginer chimist, dar
şi ca profesor, pentru mulţi tineri care se pre-
găteau la chimie, pentru a ajunge medici, far-
macişti şi aşa mai departe. Dar discuţia
noastră a avut loc, în primul rând, pe teme
de muzică. De atunci, l-am cunoscut ca pe
un mare colecţionar, ca pe un mare iubitor
de muzică clasică şi de discuri. Întâlnirile
noastre ulterioare au fost marcate, întotdea-
una, de poveştile pe care ni le spuneam des-
pre muzică, muzicieni şi interpretări de-
osebite. Vorbea, în primul rând, despre fiul
lui, violonistul Florin Paul. Port o amintire
extrem de frumoasă şi de vie inginerului şi
profesorului Iuliu Paul. L-am vizitat de mai
multe ori pe Iuliu Paul şi am fost impresionat
de calitatea şi mărimea colecţiei lui de dis-
curi, la început LP-uri şi apoi CD-uri. Era
vorba de muzică clasică, de o calitate de-
osebită şi cu interpreţi de primă mărime, din
lumea mare a muzicii.”
(Ivan Bloch, informatician)
“Nu mă obişnuiesc la gândul că Iuliu
nu mai este. Nu pot crede că asta poate fi
definitiv. Ada şi Iuliu, două capete de ţărm,
la care ancoram în Lugojul de peste vreme,
putând construi acolo un aşezământ - cuib
de linişte şi speranţă. Două pete de lumină,
remanente la invazia tot mai cuprinzătoare a
negurii care ne înconjura, a făcut posibilă
pentru autoapărare, suspendarea noastră pe
un teritoriu de aşteptare, unde, sub cerul î-
nalt al mântuirii, încălzea soarele artei, mu-
zicii, şi prieteniei. Dar cum aş putea să reduc
o viaţă la câteva cuvinte? Cum aş putea
să concentrez minunatele seri petrecute îm-
preună? Plimbările noastre pe malul Timi-
şului? Întâmplările de la pescuit, unde Iuliu
era actorul şi noi spectatorii? Nesfârşitele
ierni, unde clădeam şi reclădeam lumea. A-
tâtea şi atâtea audiţii muzicale, înregistrările
recente ale “copiilor” Florin, Dana şi Chris-
tophe în faimoase săli de concerte, ale ne-
poţilor muzicieni, Livia, Adrien, Milena şi
Simion... Ce pat germinativ, ce tipare a clădit
gena Paul! Marca aceasta s-a extins peste
tot, în multe oraşe, ţări şi chiar continente.
Dana, Christophe, Adrien, Livia, Ionuţ, An-
dre, Philip, sunt prinşi într-un angrenaj cu
roţile dinţate, având ca temelie peste timp
Cerul. Drumul credinţei pentru orice om în-
cepe cu revelaţia şi se termină cu mântuirea.
Credinţa lui Iuliu Paul a fost puternică. El a
păşit deasupra apelor. Rugăciunile lui au fost
cvartetele beethoveniene, Ciaccona, Odă Bu-
curiei. Hristosul lui a fost Beethoven. Câte
feţe ale adevăratului Hristos! De aici sper ca
mântuirea-i să-i fie aproape. Dumnezeu să-l
aibă în pază !
(Silviu Oravitzan, artist plastic)
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 14
Banat
N u-i cine ştie ce să faci treaba asta.
Şi n-ai nevoie de prea multe
lucruri. Îţi trebuie un mîţ şi el o
să-ţi amintească sau nu de alţi mîţi, de doi pui
de arici, de nişte furnici, de ceva natură, fără
să exagerezi, că nu se mai omoară nimeni după
descrierile de natură de cînd cu internetul, de
nişte păsări cîntătoare, de două – trei perso-
naje, însă nu din cele pozitive şi exemplare,
c-am halit în tinereţe destule şi se vede unde
am ajuns!, de doi – trei prieteni, de-o întîm-
plare hazoasă cu care să destinzi cititorul şi
de ceva imaginaţie, ca să abordezi, doar cu
elementele expuse aici, teme varii: despre
harismă şi harul de-a se dărui, la mentorii
avuţi, despre apoteoza umană şi eşecul uman,
despre îmbolnăvire şi boală şi lupta cu boala,
despre creştere şi descreştere, despre senes-
cenţă, despre orice.
Tot lucruri fireşti şi folosite fără osten-
taţie!
Ştii că din ele se ţese o viaţă de om şi
ţi-era dor de nişte pagini de literatură adevă-
rată şi proaspătă, ca roua dimineţii sau ca
respiraţia şi ca aerul, fiindcă ai umblat cam
mult la „teoreză“ şi-ai făcut disociaţii de idei
după alte disociaţii de idei şi-ai implicat ci-
titorul în dezbateri şi, poate, l-ai obosit! Pentru
că ai defectul de-a spune tot ce ştii despre o
temă sau despre tot ce ştii, pînă omori „su-
biectul“ sau pînă omori „tot ce ştii“!
Acum nu mai speculezi şi nu te mai iei
de nimeni şi, ce vrei să faci, e să te revanşezi
pentru-ncordarea în care ai ţinut lectorul şi
să-i oferi o satisfacţie estetică, pur şi simplu.
* Continui să te uiţi mai departe şi prinzi, în
S ă fie zece, zece şi jumătate şi stai de
aproape o oră pe salteaua de plajă şi
trupul s-a-nfierbîntat şi soarele pri-
peşte tot mai tare şi schimbi poziţia din ce în ce
mai des şi-ai vrea să te ridici şi să faci un duş,
dar încă amîni.
Salteaua e-ntinsă pe patul de lemn, găsit
în barbeque. L-ai adus pe Aleea trandafirilor
şi astrul zilei a depăşit de ceva timp crestele
munţilor şi-naintează pe boltă, iar tu te-ai po-
ziţionat cu faţa spre răsărit, spre răsărit – miazăzi
şi căldura se instalează cu intensitate şi-anunţă
topelniţa de peste zi.
Îţi ştergi broboanele de transpiraţie de pe
frunte şi corp, apoi laşi ochii să alunece pe A-
leea trandafirilor pînă la intrarea în vilă, pe
mîna stîngă, şi asupra trandafirilor ce-nlănţuie
terasa, după care îţi muţi privirea spre dreapta
şi te uiţi la fîntîna veche, cu ghizdul din lemn
de stejar, năpădit de muşchi pe dinăuntru, şi-n
care apa e rece ca gheaţa. Găleata din lemn,
prinsă în cercuri de metal, atîrnă suspendată
şi-n ea pluteşte un pepene vărgat, pus la răcoa-
re de cu seară.
Dincolo de fîntînă e huţuluşul şi, după
huţuluş, cărarea o cîrmeşte puţin şi trece de ci-
reşul susţinut de un par, ce-l împiedică să se
despice şi prăbuşească, şi trece şi de mărul bă-
trîn şi înalt şi secătuit de seve, care nu-şi mai
duce rodul pînă la coacere, şi-ajunge la ionata-
nul tînăr, încărcat cu fructe purpurii. De la dis-
tanţă, pare doar o pată de culoare în peisaj,
care încheie o potecă şi deschide un spaţiu.
Cît ţine aleea, de la cireşul povîrnit de ani
şi pînă la ionatanul cu roade roşietice, spînzură
o sfoară, cu cîteva cîrlige de rufe prinse de ea
şi este ca o linie imaginară, ce desparte partea
de jos a curţii – care, printr-o bizară rînduială,
îţi aparţine – de poiana mirifică, urcînd pînă-n
pădure şi constituind „domeniul“ asumat al
Danei Gheorghiu.
Şade pe băncuţa de sub mărul înalt şi steril
şi are înaintea sa măsuţa pliantă, cu uneltele
scrisului şi bloc-notes-ul, şi, şi mai în faţă, io-
natanul cu fructe aprinse şi poiana cu iarba
trecută, cu vîrfurile decolorate şi-nspicate în
soare, abia amintind de mlădiţele fragede şi gra-
se şi de-un verde închis, din primăvară. Şi, ce
vezi, vezi, din loc în loc, pe moviliţe ori pe mar-
gine, cuiburi de scaieţi violeţi şi de pălămidă
ţepoasă, care rup peisajul şi cîţiva maci roşii
ori doar măciuliile împungînd aerul. Şi albăs-
trelele şi margaretele sălbatice şi garofiţele de
cîmp, ce-şi înalţă florile firave, sufocate de
ierbăretul din jur, şi tufele de pelin albastru-
cenuşii şi de mentă de pe răzorul cu vecinul
Ion Nicolae Anghel
Vila de sub colină sau cum se poate scrie puţină literatură cu puţin*
de-alături, trimiţîndu-şi aromele-n preajmă
şi-un triunghi de nalbe colorate roz – alb şi
altele de-un alb neprihănit şi, ceva mai la vale,
două – trei fire grena, şi-un pîlc de măceşi cu
floricele rozii şi, peste toate, dansul multicolor
al fluturilor, ce întregesc tabloul.
Şi Dana, cu perdeaua de nuci şi arini de
pe malul Troaşului în spate şi poiana albită de
soare în faţă, lucrînd la Toamna cînd se bat
nucii, scriindu-şi romanul şi mărturisindu-şi
drama şi trasînd linia imaginară, marcată de
sfoara cu clame agăţate de ea şi suspendată
deasupra pămîntului şi deasupra vieţii fojgăi-
toare de pe pămînt şi instituind hotarul dintre
trecutul traumatizant împins înapoi, înspre
zona de jilăveală a nucilor, unde vieţuieşte şi
„ferfeleşte“ la oameni chirurgul şi oncologul
Ferfelea, şi viitorul rîvnit al poienii inundate
de soare, fixînd, prin cuvinte, borna dintre viaţă
şi moarte, dintre existenţă şi nonexistenţă.
* mpungă cu capu-n răspăr, de parcă te-ndeamnă
Î ţi îngropi trupul în salteaua de plajă şi
încă nu-ţi vine să te ridici, să mergi la
capătul terasei şi să te vîri sub duş.
Căldura te toropeşte treptat şi orele moi ale zi-
lei de vară sînt tot mai aproape. Te simţi moleşit
şi lasitudinea şi epuizarea par să te cuprindă şi
cedezi încetul cu-ncetul şi nu te mai mişti. Stai
aşa, ars de soare şi cu corpul bronzat, şi te simţi
fericit.
În poziţia asta, întins pe spate şi cu ochii
mijiţi, observi ce se poate observa: iedera înco-
lăcită pe trunchiurile copacilor de la marginea
pădurii, luînd coronamentul cu asalt, apoi aco-
perişul casei cu dantelăria savantă a ţiglelor
suliţate de razele soarelui şi reflexele lor lu-
cioase, şi obloanele date în lături şi geamurile
larg deschise, şi zidurile acum calde şi, peste
nişte ore, înfierbîntate, şi-,n interstiţiile dintre
cărămizi, mici şopîrle abandonîndu-se căldurii
venite din cer, şi macii sălbatici zvîcnind purpurii
dintre crăpături şi-nsîngerînd, ici–colo, pere-
tele, şi odgonul singurului butuc de viţă de vie,
care se-ntinde de-a lungul terasei, pentru ca
apoi să escaladeze clădirea, pînă la ferestrele
de la etaj, unde mai adaugă un strop de culoare
într-o ambianţă aridă, semn că viaţa e omnipre-
zentă şi n-are de gînd să se retragă.
bătaia privirii, nucii colbuiţi, ce mărginesc Do-
meniul o dată cu apa Troaşului, şi pietricelele
albe, aşezate-n strat gros, alcătuind Aleea nu-
cilor, drumul pentru maşini ţinînd de la intrarea
în curte şi pînă la Aleea trandafirilor, pe urmă
zăboveşti asupra bradului uriaş dinaintea te-
rasei, bradul Părintelui Blaj ori al Părintelui pă-
rintelui Blaj, cu ramuri deja compromise, atinse
de uscăciune, ultimul rămas în picioare din A-
leea brazilor, înlocuită acum cu Aleea tran-
dafirilor, pusă de tine. Aşa a fost să se-ntîmple
şi aşa ai procedat peste tot, unde te-au dus pa-
şii: ai sădit un pom şi-ai umplut o curte cu flori!
Ai făcut-o şi-aici şi te bucuri că ai făcut-o, fiindcă
oamenii ăştia chiar merită!
Mai vezi, la o zvîrlitură de băţ, salcîmii ra-
hitici din dîmbul dealului, după aceea iarba dea-
să din curte, pălită la vîrf şi găurită de muşuroaie
de cîrtiţă vechi, uscate la suprafaţă, şi numeroa-
se muşuroaie de furnici, parcă mai multe ca o-
riunde altundeva, şi-ale căror „caravane“ se
întretaie pe alei şi pe solul înierbat.
Şi-l zăreşti şi pe Pispirel, cum se apropie
pe alee şi-i mai supt ca de obicei; a lipsit toată
noaptea şi nu ştii dacă n-a avut niscai afaceri
de inimă! Ţi-ar plăcea să fi trăit un caz de amor
rezolvat, dar nu excluzi nici eşecul!
Se opreşte lîngă tine şi-ntinde gîtul şi mia-
ună revendicativ: îşi cere tainul! Te fixează ru-
gător şi pricepi că vrea păpiţă bună, ceva, şi-a-
fecţiunea şi-ncrederea astea nelimitate te-au
dat gata întotdeauna. Dar nu te ridici şi nu-i dai
satisfacţie şi înţelege că trebuie să-şi ia singur!
Merge pe terasă unde,-ntr-un colţ, mai la
umbră, îl aşteaptă farfuria cu resturi de mîncare
şi bolul din aluminiu cu concentrate şi altul cu
lapte şi-ncă unul cu apă. Întîrzie cît întîrzie şi, la
un moment dat, după ce se va fi ospătat bine, îl
auzi cum lincăie laptele, sau apa, iar peste cîteva
minute se iveşte pe trepte.
Îşi arcuieşte spinarea, după care se-ntinde
pe labele din faţă, preţ de patru – cinci secunde.
Apoi se apucă să-şi facă toaleta. Îşi linge mus-
tăţile şi se spală. Îşi trece lăbuţele peste boti-
şorul umed şi-şi foloseşte şi limba şi are o limbă
aspră, pfui! Aproape c-o auzi de fiecare dată
cum hîrşie!
Trage cu nădejde şi se curăţă meticulos.
Pare de neconturbat. Cînd găseşte că-i îndea-
juns, abordează şi alte zone. Şade lungit pe
gresie şi-şi deretică blana smotocită de pe pîn-
tece şi de pe pulpiţe şi limbuţa-i aspră netezeşte
ca peria şi-,n final, nu uită să-şi cureţe sexul! În
privinţa asta, Pispirel e mai cochet decît gîndeai
şi-i surclasează pe mulţi masculi cu două pi-
cioare!
După ce sfîrşeşte cu ritualul, speri să vină
la tine.
Mai adastă totuşi o vreme pe trepte şi
nu-ţi rămîne decît să-l urmăreşti cu coada o-
chiului şi să aştepţi.
S-a dereticat cu tot dichisul şi pare să se
decidă. Face cîţiva paşi şovăitori pînă se ho-
tărăşte şi se apropie. Se freacă, tandru, de pi-
cioarele patului pentru plajă şi-şi lungeşte iar
gîtul şi te priveşte insistent şi-nţelegi că vrea
să-l primeşti. Îi atingi capul cu degetele şi-l mîngîi
între urechi, iar el se oferă cu voluptate.
Te-ai întors pe o parte, să-l poţi urmări,
şi-ndrepţi arătătorul spre el şi intră în joc.
Se-apropie şi te-mpunge cu capul, ca berbecu-
ţii, şi se freacă de deget. Se simte alintat sub
degetele tale, care se mişcă, şi-ncepe să toarcă.
Îi place.
Şi, dintr-un salt, e alături de tine, pe sal-
teaua de plajă. Se culcuşeşte cum poate şi con-
tinui să-l provoci cu-arătătorul şi continuă să-
să nu te opreşti! Asta durează pînă te potoleşti
şi pînă se potoleşte. Sau pînă-l potopeşte căl-
dura. Ştii că n-o să reziste şi o să caute umbra.
Ceva îi distrage atenţia şi ceva mişună-n
iarbă şi-ntr-o clipă-i acolo. E puiul de arici, ca-
re-şi încheie căutarea. Şi-a consumat raţia de
hrană de dinainte de prînz şi, o dată cu zăporul
de foc care curge din cer, se retrage la umbră.
Îl atinge cu lăbuţa de cîteva ori, dar inte-
resul îi scade şi-l abandonează […]
* Se ridică şi-şi arcuieşte spinarea, cum şi-o
Simţi toropeala soarelui, iar ciolanele ţi se
încălzesc şi mai abitir şi se-nmoaie şi, ce tră-
ieşti, e o stare de bine. Aici, în spaţiul retras al
Vilei de sub colină, departe de furia lumii de-a-
fară, agresivă şi „grivanizată“, şi doar în com-
pania păsărilor, a berzei, care taie solitară ce-
rimea cu şarpele-n cioc, şi coboară, la cîteva
sute de metri distanţă, pe malul Troaşului, în
faţa vilei trufaşe şi inutile a Americanului, venit
să-şi încheie socotelile cu viaţa acasă la el, după
ce şi-a făcut meseria mai bine de jumătate de
secol în studiourile hollywood-iene, furnizînd
mobilier de epocă pentru interioare, şi-n com-
pania gugilor, ce uguie răpuşi de căldură dintre
ramurile arborilor, şi-a stolului de porumbei,
survolînd precipitaţi Domeniul familiei Blaj,
şi cărora le percepi parcă şi fîlfîitul aripilor, pînă
se întorc pe olanele roşii ale casei lui Adinică
şi-i pictează acoperişul din ţiglă maronie cu
culori diferite, albe şi galbene şi roşietice şi pes-
triţe. Şi-n tovărăşia altor zeci de înaripate, de la
rîndunelele ce-şi au cuibul sub streaşină şi, cu
zborul lor săgetat şi la mică–nălţime, anunţă
ploaia mult aşteptată, la privighetori, care-şi
lansează-ncontinuu chemările iubirii noaptea
întreagă şi trilurile lor te fac să rămîi fascinat şi
captiv pe miniveranda de la etaj şi-,abia o dată
cu revărsatul zorilor şi năvala luminii, să te re-
tragi!
Şi, peste zi, perechea de huhurezi aproape
domesticiţi, ce se-nfăţişează, de cum te iveşti,
pe balustrada terasei şi bărbătuşul începe să
uguie, huhurezeşte şi huhurezeşte şi nu se o-
preşte, pînă nu le dai raţia de seminţe. Pe urmă
stau la soare, tot pe terasă, culcaţi pe o parte,
pe dalele gresiei şi c-o aripă desfăcută, să cap-
teze căldura. Ori zboară pe Aleea trandafirilor,
dacă e liberă, sau pe Aleea nucilor, şi-şi conti-
nuă băile solare pe pietrişul fierbinte.
Rămîi în tovărăşia păsărilor şi-nsoţit de
cei doi pui de arici, plecaţi în căutarea hranei,
dimineaţa şi-,n repriza a doua, către apus şi-i
vezi înaintînd ghemotoace pe cărare şi eşti luat
prin surprindere apoi de-alunecările veveriţelor
pe scîndurile gardului, în vale, pînă la şirul de
nuci, unde scormonesc frunzişul căzut ori ţo-
păie din ramură-n ramură, după fructe.
Şi tot atunci re-intră în cîmpul tău vizual
Pispirel. Îl crezusei plecat, deşi fusese toată vre-
mea aproape.
E la zece metri depărtare pe Aleea nucilor
şi la capătul Aleii trandafirilor, lungit pe pie-
trişul încălzit şi cu lăbuţele lopătînd în aer a
joacă, apoi prinde a se rostogoli pe-o parte şi
pe alta şi, după ce repetă de cîteva ori figura
asta sau în momentul cînd socoteşte că baia
de soare e suficientă, aşa culcat pe alee cum
este, îşi îndoaie gîtul spre tine şi te fixează stă-
ruitor, ai zice că-ţi cere părerea ori, poate, aş-
teaptă chemarea. Şi-l chemi.
arcuieşte el des, şi se mai întinde şi pe picioarele
dinainte şi-şi mai deretică şi blana sumar şi se
apropie.
Cobori picioarele şi „Nu ţi-e ruşine?“ îl
cerţi pentru întîrziere şi nu ştii dacă pricepe ce-
va, totuşi vine şi se freacă de tine, a recunoştin-
ţă, şi te linguşeşte ori te recompensează. Poate
pricepe!
Îl împingi cu mîna şi se rostogoleşte. E cu
burta în sus şi-l scarpini. Se-ntinde cît e de lung
şi, Doamne, ai impresia că nu se mai termină şi
nu mai poate de plăcere şi sforăie! Iar, dacă te
opreşti din scărpinat şi-l strigi „Pispirel!“, scoa-
te acelaşi sunet inconfundabil «mrr!», ca şi Şa-
sa, celălalt motan de te-a iubit, şi ştii, cum ştiai
şi atunci, că de-acum puteţi sta de vorbă oricît!
Acesta ne e datul sau aşa ne e scris! În-
tr-un anotimp cînd omenirea se „grivanizea-
ză“ accelerat, „grivanizarea“ asta să fie limi-
tată şi niciodată totală şi să mai existe o şansă
şi o speranţă. Transferul de-afectivitate şi flu-
xul comunicării secrete dintre oameni şi ani-
male şi şuvoiul tandreţii ce învăluie animale
şi oameni şi şi alte vietăţi fac ca dimensiunea
oblativă a existenţei să funcţioneze pe planeta
Pămînt. Să confere stabilitate şi consistenţă
lumii. Afinităţile elective să fie, pe ansamblu,
mai mari şi să acopere discordanţele, iar pro-
iectul uman să dureze, cît o să dureze planeta!
Pispirel ţi se freacă de picioare, cum ţi
se freca altădată şi Şasa, şi induce în tine tot
linişte şi tot calm şi ştii că încă nu e nimic
pierdut definitiv şi că viaţa dispune de resurse
inepuizabile de regenerare şi că bunătatea şi
altruismul aşteaptă să fie reîntronizate pe ter-
ra şi că oamenii, care sînt capabili să provoa-
ce răul din pricini meschine, sînt tot atît de
dotaţi şi de pricepuţi să facă şi binele. Şi terapia
binelui e mai contagioasă, cînd e pusă în pagi-
nă, şi-i adună laolaltă pe pămînteni, chiar dacă
Satana unelteşte şi se-mpotriveşte pe-ascuns.
Agresivitatea şi lăcomia şi egoismul n-o
să ţină cît omul, fiindcă omul o să ţină mai
mult şi măreţia lui va fi să părăsească subtera-
na Centaurului şi să se dedice luminii, îţi spui.
E gîndul care te linişteşte şi-mpacă şi te
reaşezi pe salteaua de plajă şi te mai abando-
nezi puţin soarelui. Căldura, însă, te doboară
şi nu-ţi dai seama şi aţipeşti cîteva clipe!
Rămîne trupul singur, expus razelor fier-
binţi şi brobonat de sudoare şi trîcnind, cînd
şi cînd. Şi, ce se mai petrece, se petrece, ai zi-
ce, fără martori! Pînă şi motanul iese din ca-
dru şi se retrage în zona protejată de pe tera-
să, unde e umbră. Se urcă pe unul din scaunele
din plastic, cu perniţa din burete, trasă-ntr-o
pînză-n-florată, şi se dă şi el somnului.
*
C înd te trezeşti, îţi simţi pielea încinsă
şi-abandonezi patul de plajă. Mergi
pe terasă şi ocupi scaunul de lîngă
scaunul pe care doarme Pispirel. Nu te abţii
să-ţi plimbi palma pe-arcuitura spinării lui şi
deschide ochii. Te fixează uşor confuz, la-nce-
put, apoi miaună-ncet şi urmează escalada, vine
în braţe, la tine!
Îl mîngîi pe creştet şi-i atingi cu degetele
blana de pe burtă, apoi şi zona erogenă de pe
şira spinării, aproape de coadă şi miaună iarăşi,
înduieşător şi-ai zice uman, şi-şi înfige ghearele

Banat, anul VIII, nr. 12, 2011


în materialul cămăşii tale şi te frămîntă. Continui
să-l alinţi şi să-i vorbeşti şi acceptă să-şi vîre
ghearele-n teci şi te eliberează. După care se
prăbuşeşte.
Îţi adoarme pe pîntec, iar capul îi atîrnă
peste braţul tău drept şi toarce de plăcere. Şi
parcă-i cu tine de cînd lumea şi tu eşti cu el de
cînd lumea şi cu puţină lume ai izbutit un trans-
fer de afectivitate şi tandreţe atît de total!
Pe nesimţite, motanul acesta ţi-l aduce-n
memorie pe celălalt motan, pe care l-ai iubit, pe
Saşa. Şi-mpreună cu Saşa, tot neamul pisicesc
ce ţi-a populat ograda: pe Wanessa, aristocrată
şi cu alură leonină şi aer distant şi pe fiica ei Pa-
my, care-a avut fantezia să fete peste tine, în pat!
Te aflai la Murani, singur, şi-afară stratul
de zăpadă măsura aproape un metru şi se lă-
sase gerul. Puneai lemne pe foc, cînd ai auzit
zgrepţănatul la uşa de pe verandă. Nu putea
să fie decît Saşa; era modul lui de-a te-nştiin-
ţa că vrea afară sau vrea la căldură! Aerul
îngheţat de februarie şi vîntul tăios îl deter-
minaseră să pună capăt, mai devreme decît
de obicei, escapadelor lui amoroase.
Te-a simţit apropiindu-te şi s-a oprit din
zgrepţănat. Apoi, pe uşa rămasă crăpată, mo-
tanul dolofan, roşcaliu şi dungat şi c-o pată
albă alungită pe pulpa piciorului stîng pînă
aproape de labă, şi cu faţă plină şi frumoasă,
a ţîşnit în încăpere, unde se găsea Pamy, ma-
ma lui. A mers la ea, s-au mirosit şi şi-au trans-
mis ce-şi transmit în neamul lor pisicesc, după
care s-a apropiat de farfuria cu concentrate
şi a mîncat pe săturate. A lincăit şi puţină a-
pă, apoi şi-a arcuit spinarea şi s-a-ntins, sa-
tisfăcut, pe labele dinainte, cum fac felinele de
lîngă casă, cînd sînt sătule. A mai mirosit-o o
dată pe Pamy, care şedea culcată pe lemnele
pentru foc, şi s-a urcat pe fotoliul lui, încercînd
să profite de dogoarea degajată de sobă.
N-ai rezistat ispitei: ai făcut cîţiva paşi
şi ţi-ai trecut mîna peste pîntecul lui şi peste
botul umed şi încă rece, iar el s-a relaxat şi
şi-a lungit trupul şi-a răspuns «mrr!».
Ştiai că nu trebuie să-l alinţi prea mult,
dacă voiai să mai citeşti ceva-n seara aceea,
fiindcă un motan mai vorbăreţ decît Saşa nu
întîlnisei! L-ai părăsit şi te-ai vîrît sub pla-
pomă şi-ai reluat lectura cărţii, din locul unde
pusesei semnul.
El a început să se spele şi toaleta a durat
cîtva timp, pînă s-a-ntins, înmuiat de căldură,
şi s-a pornit să toarcă liniştit. Dar te-ai trezit
cu Pamy! Părăsise grămada de lemne şi se
plimba pe stinghia tapetată a canapelei de lîn-
gă perete şi nu îndrăznea şi se temea să n-o
izgoneşti, dacă o să vină în pat. O urmăreai şi
te urmărea şi-a încercat mai întîi cu o labă,
apoi cu-amîndouă, ca şi cum ai proba răcoa-
rea şi-adîncimea apei cu piciorul şi aştepta
să zici ceva şi, pentru că n-ai zis, a îndrăznit
şi şi-a făcut loc lîngă tine. I-ai dat pace.
Să fi trecut o oră şi douăzeci – o oră şi
treizeci de minute, cînd ai umplut pentru ul-
tima oară „Vesta“ cu lemne şi-ai stins veioza
şi te-ai dat somnului. Te culcai cu două pisici
în încăpere şi-aveai să te trezeşti cu şapte!
Cu Saşa şi Pamy şi cu cinci puiuţi. Şi puiuţii
aceia erau pe plapuma cu care te-acoperisei
şi smotoceau orbeşte la ţîţele lui Pamy şi
Pamy era o mamă bună. Nu crezi să i se mai fi
mai întîmplat cuiva una ca asta!
După Wanessa şi Pamy au venit Saşa I
şi Saşa II, adevăratul Saşa şi Tom şi Lizette şi
Muchito şi Kiky, sora lui Saşa II, toţi de la
Pamy!
Dintre ei, Kiky era mai inteligentă. Se
uita la Saşa cum şade pe spate şi zgrepţăne la
uşă să iasă afară, să-şi facă nevoile, şi era
disperat că nu reuşeşte şi ea doar ce se con-
centra oleacă şi sărea pe clanţă şi deschidea!
Saşa se ţinea-n continuare după ea şi-aştepta
să rezolve şi uşa de la verandă şi să fie liber.
Cît se afla înăuntru, era dependent de Kiky!
Pe Kiky însă i-am dat-o lui Rely şi toanta
de Rely la nişte profesori şi i-am pierdut urma.
Păcat! Astăzi am fi fost fericiţi s-o avem! Nu
ne-am mai fi simţit atît de singuri şi formula
de însolitare n-ar mai fi fost aşa de puternică
şi numărul oamenilor care ne-au provocat
decepţii – mai mic!
Scrii ce scrii şi ţi se pare aproape nevero-
simil să conştientizezi abia acum ce nu con-
ştientizaţi atunci: faptul că voi nu mergeaţi
la Murani pentru casa aceea, la care n-aţi fă-
cut decît transformări minore! Mergeaţi pen-
tru mîţi şi pentru cîini şi pentru porumbeii de
rasă, cu care umpluserăţi podul şi pentru tran-
dafirii şi pomii, ce transformaseră curtea în-
tru mic eden! Vă atrăgea ce puseserăţi voi în
locul acela şi comunicaţi şi „vorbeaţi“ pînă
şi cu copacii!
Lucrai într-o editură şi, pe urmă, ai con-
dus o editură şi Dana lucra cu studenţii, dar
nu puteţi susţine că-n compania scriitorilor
şi-n anturajul studenţilor aţi avut parte de-o
relaţie şi de-o înţelegere atît de desăvîrşite!
Cu Wanessa şi Pamy, cu Saşa şi Kiky şi
cu cîinii – cu Luşa şi Abba, cu Bobby şi Peticuţ
n-aveaţi un contract de muncă şi nu vă du-
ceaţi ca la un loc de muncă! Deschideaţi
poarta şi intraţi. Şi-n zece minute uitaţi de tot
stressul pe care-l acumulaserăţi peste săp-
tămînă şi Luşa se gudura cum ştia să se gudure
Luşa fericită, se ridica pe picioarele dinapoi
şi vă cuprindea cu cele dinainte sau se tăvălea
la picioarele voastre şi stropea pămîntul cu
urină, iar Bobby şi Peticuţ, puii ei, vă-nsoţeau
pe dealurile troienite, pînă la cimitir, şi lă-
buţele le intrau adînc în zăpadă şi neaua le
ajungea pînă la pîntece şi se luptau cu nă-
meţii să ţină aproape de voi, rămînînd cînd
în urmă, cînd depăşindu-vă şi fericirea aceea
de-a fi împreună era şi a lor.
La întoarcere-i răsplăteaţi cu concen-
trate, cu lapte cumpărat din sat de Ilie Novac,
vecinul ce le purta grija, şi cu fiertură din co-
pite şi cap de porc şi din oase şi cu pită-nmu-
iată-n fiertura aceea.
Arătau bine şi Ilie Novac se fălea cu ei şi
„Eu mi-s gazdă peste casa asta“, zicea, „şi
peste mîţi şi peste cîini şi peste golumbii de
colo, de p-acoperiş, iar doamna Dana şi dom-
nu’ Ion îs numa’ în vizită!“
Zilele acelea de week-end, petrecute cu
ei, ne-au ajutat să suportăm existenţa şi să
uităm dihonia şi vrajba umană! Şi „griva-
nizarea“, ce devenea tot mai brutală!
Mai exista puritate pe această planetă
şi măcar pentru asta avea rost să trăim! Să
vorbim şi să scriem şi s-ajutăm să se ştie!
Duci mîna după sticla cu apă minerală şi
umpli paharul şi-l bei din cîteva înghiţituri şi
Pispirel se trezeşte şi-şi îndreaptă capul ce-i
spînzura peste braţul tău şi revine într-o poziţie
normală şi-ţi treci iarăşi degetele peste blana
lui şi re-începe să te frămînte, a mulţumire, însă
îşi înfige ghearele mai mult decît suporţi şi te
doare şi te eliberezi de el. Îl duci lîngă bolul cu
apă şi bolul cu concentrate şi-l laşi.
Şi vezi furnicile!
* răzgîiat şi-ai Criticului tutelar şi ai altora, cînd
P uzderie de furnici lîngă farfuria cu
mîncare, din care Pispirel lua cîte o
bucată de carne sau de salam sau ce
era-n ea şi-o punea pe gresie, înainte să o con-
sume. N-aţi reuşit să-l dezbăraţi de năravul a-
cesta urît şi urmarea este ceea ce vezi. Îngrămă-
deală mare aici şi caravane de himenoptere cu
resturi sau firimituri în gură traversînd terasa
pînă la stîlpii de susţinere şi coborînd pe curmeii
viţei de vie, în furnicar. Şi-alt şir urcînd pe alt
stîlp, într-o căutare nebună şi fără odihnă…
Şi deodată ai revelaţia că nimic din ceea
ce vezi şi din ce se-ntîmplă sub privirile tale
nu-i nou, că toate acestea s-au mai petrecut
şi-aţi mai vorbit despre ele. Cu Antoniade în
Carte şi cu băieţii de la „Boema“ şi-ţi amin-
teşti de comentariile lor slobode şi pline de
savoare şi de „recitalul“ lui Izdrăilă. Şi vor-
beşti de „recitalul“ lui Izdrăilă, ca şi cum fos-
tul merciolog n-ar fi personaj şi ca şi cum ar
fi un om în carne şi oase şi pentru tine nu-i ci-
ne ştie ce diferenţă, fiindcă ce-a zis Ticu Izdră-
ilă acolo şi ce-au adăugat şi celelalte persona-
je ţi-ai zis tu însuţi în prealabil în gînd şi-ai
pritocit la idei şi la replici îndestul, înainte de
Banat
a le aşterne pe hîrtie.
Şi continui să trăieşti acelaşi sentiment,
pe care l-ai mai trăit şi-ţi repeţi că nimic din
ce are loc nu are loc fără rost şi nimeni nu
poate afirma că are loc prima dată şi că nu a
mai avut loc şi-altcîndva!
Uite, furnicile merg disciplinate-n coloană
şi vrei să vezi dacă vreuna se opreşte şi-ncre-
meneşte locului cîteva secunde şi deocamdată
nu aţipeşte nici una şi nu ştii dacă somnul fur-
nicilor, despre care vorbeşte Antoniade sau E-
duard în Carte, e-adevărat ori nu-i decît o „so-
neală“ de-a lui, cum o califica Ticu Izdrăilă, o
„idee exotică cu lipici la cititori“ şi „Bine că n-a
apărut volumu’ pe timpu’ lui Prichinduţă, perso-
naju’ de-apărea la t.v. seară de seară şi ştergea
ecranu’ cu lăbile, bine că n-a apărut atuncea,
c-ar fi fost… nasoleală mare!“ adăuga.
Şi nu-ţi dai seama cum stau exact lucru-
rile, dacă pe insectele astea le fură somnul preţ
de trei – patru secunde şi caravana le ocoleşte
în mers şi dacă ăsta-i somnul furnicilor! Şi nici
specialiştii în himenoptere n-au răspuns la-n-
trebare şi se tem să nu le fi scăpat lor ceva, că
Antoniade era un savant şi-avea şi sclipiri de
geniu şi poate că le-a scăpat! Nu-ţi dai seama
cît adevăr e-n ce-a spus Profesorul, însă ide-
ea-i plauzibilă şi sună al naibi de frumos: „som-
nul furnicilor“!
Nu te mai laşi cu totul pe mîna lui Antonia-
de şi zici poate şi poate că adepţii lui fac mărunt
din buze cînd citesc, că nu le urmezi pilda şi nu
te predai cu totul, aşa cum fac mărunt din buze
şi fanii lui Pasăre şi fanii Domnului Pesemne
şi-ai Domnului Kakakievici şi-ai Scriitorului
le discuţi ideile!
Atîta-ţi aduci aminte: la apariţia Cărţii, în
’96, la „Amarcord“, Tăticu a venit primul cu ea
la „Boema“ şi, deşi nu mai era „Boema“ de al-
tădată, a izbutit să mobilizeze destui frecventa-
tori ai localului din vechea gardă şi-a început
„recitalul“ sau băşcălia – amicală.
Ascultaţi ce zice acilea!“ i-a atenţionat
şi „Îi o chestie tare de tot!“ le-a mai zis şi „E
vorba de somnu’ furnicilor!“ a precizat şi,
după ce a mai întors nişte pagini şi a găsit
pasajul, „Vă citesc!“ i-a anunţat, însă nu le-a
citit şi-a socotit că-i mai nimerit să le explice
ce-a înţeles.
„Ăştia, lighionuţele, se deplasează-n co-
loană, ştiţi“, a încercat să şi-i facă complici
la ce avea să le spună, să şi-i transforme-n
companioni de trăiri şi idei în aventura-n care
s-aventura.„Se deplasează-n coloană, ştiţi“,
a accentuat pe cuvînt, „şi, cînd le-apucă, înţe-
peneşte fieştecare şi-adoarme, dracului, subit
şi inexplicabil altmintrelea, aţipeşte trei– pa-
tru secunde, iar ălelante trec pe lîngă şi duc
între mandibule ce duc şi treaba merge stru-
nă! Şi, după trei–patru secunde, se trezeşte şi
adormita aia şi-şi face şi ea datoria şi nimic
n-o împiedică să-şi facă datoria! Nu-mi cereţi
să vă esplic şi-alte chestii, că nu mă pricep! O
fi aşa, n-o fi aşa, n-am idee! Aşa am primit-o
de la Antoniade, aşa o vînd! Totuşi, crez că e
bine că nu s-a publicat Cartea cît a trăit Pri-
chi, fiindcă, dacă afla Nebunu’, am fi dat de
belea! Şi-ar fi pus specialiştii să investigheze
«somnu’ furnicilor» şi-ar fi făcut oriş’ce, nu-
ma’ să afle secretu’! Că, la furnici, substanţa
aia sau feromonii ăia transmit informaţia
direct la creier, la gămălia sau la-nceputu’ de
creier, ce-o fi, şi, după ce primesc informaţia,
lucră ca apucatele! Prichi ar fi creat, cu sigu-
ranţă, Departamentu’ furnicilor, care să dez-
lege enigma şi, p-ormă, ar fi dat dispoziţii să
ni se injecteze şi nouă feromonii în bile! Să
dormim taman ca furnicile, adică numa’ nişte
secunde acoloşea şi-apoi la treabă! Că de ce
să stăm şi să ne batem joc de timp şi de ce să
ne ţinem de troceraie la «Boema» sau oriş’unde
altundeva, cînd putem să muncim şi să facem
cincinalu-ntr-o lună? Că ruşii lu’ Hruşciov
şi-au propus să-i ajungă şi depăşească p-a-
mericani într-un deceniu şi chinezii lu’ Mao,
pe engleji, tot într-un deceniu! Noi, cu Cîrma-
ciu’ în frunte, dacă ne punem la contribuţie
tărtăcuţele şi nu mai trîndăvim ca bivolii şi
ca bivoliţele-n băltoacă, putem să-i ajungem
şi depăşim pe ruşi într-un an şi şi p-americani
şi engleji, în doi sau în trei!
Fala lu’ ăsta, a lu’ Prichi, şi n-ar mai fi
cîrîit nimerica, că n-ar mai fi avut ce să cîrîie!
La aşa ceva ne-ar fi dus «deşteptăciunea»
lu’ Antoniade cu «somnu’ furnicilor»! Ar fi
fost prăpăd pentru noi, iar pe Profesor l-ar fi
durut în chestie! L-ar fi chemat Mahăru’ ăl ma-
re de la Partid şi l-ar fi numit consilier sau con-
silier-şef la Departamentu’ furnicilor, sau di-
rector ori director-general, ce l-ar fi numit, şi
şi-ar fi probat «teoria» pe spinările noastre!
Că Profesoru’, dacă-şi punea ceva-n bilă, bă-
ga-n spital Academia Română! Asta sigur!
I-ar fi devenit fidel lu’ ăla, lu’ Prichi, că-i plă-
cea puterea şi-am fi belit-o noi, ăştilanţi! Mul-
ţumesc lu’ Dumnezeu că nu s-a tipărit Cartea
şi-am scăpat! Fiindcă am fi belit-o! Am fi belit
cariciu’, fără discuţie! Părerea mea!“
„Domnu’ Izdrăilă, ai grijă, domnule, cum
vorbeşti, că nu sîntem singuri aici!“ l-a tam-
ponat T.E.D.-eu, profu’ de la Folclor, pe fostul
merciolog şi fostul merciolog, niţeluş uimit:
„Da’ ce-am greşit, domn’ Profesor, de m-apos-
trofaţi?“ N-a fost nevoie să-i explice Dabija,
că s-au auzit rîsetele celorlalţi şi şi comenta-
15
riul lui Vasile Gafencu, profesorul de română:
„Îi figură mare, Tăticu! Se exprimă-ntr-un
limbaj cît se poate de deocheat şi, după aia,
se mai şi miră: că cu ce am greşit?! Şi nu pri-
cep cum drac’ nu-şi dă seama că se uită ăştia
de la alelalte mese la noi şi trag cu urechea,
că ni-s-tem personaje cunoscute aicea şi, pe
urmă, urlă oraşu’ de ce discutăm şi cum discu-
tăm!“ „N-au decît să se uite şi să tragă cu u-
rechea cît vor şi cît o să-i ţie urechea!“ l-a-n-
fruntat Izdrăilă şi pe Gafencu. „Şi nu-i ade-
vărat? Că, dacă-şi punea Prichi planu-n apli-
care, treaba ar fi fost cotoioasă de tot! Ne-ar
fi transformat în roboţi şi n-am mai fi avut
timp nici pentru amor! Atuncea ideile lui s-ar
fi bătut cap în cap, cum se băteau cap în cap
ideile lui! Că, p-o parte, ne-ar fi somat să fa-
cem copii, că «natalitatea» şi că «viitoru’»,
da’ p-ailantă parte nu ne-ar fi lăsat timp să
facem copii! Că n-am fi avut, dacă ne-ar fi
injectat în deble substanţa aia sau feromonii
ăia de la furnici şi-am fi egzecutat comenzile
complect mecanic şi nu ne-am mai fi gîndit şi
la alte nevoi şi ne-am fi rezumat la secundele
ălea, pentru refacere!
Şi, cum îl ştim cu toţii pe Prichi, crez c-ar
fi inventat şi-alte chestii parşive să ne lege de
planu’ cu cincinalu-ntr-o lună şi să ne dezveţe
de dulce! Ar fi infiltrat oriş’unde femei-com-
batante «antisex», nişte «bombe incendiare»
pentru ăştia ca mine sau ca prietenu’ Tomoioa-
gă–taximetristu’, ori ca nea Sile Gafencu, ori
ca alţii, nişte dameze năucitoare, da’ inteli-
gente şi sofisticate, taman ca Iniţiala d-a bălit
după Păsare, după domn’ Profesor, însă fără
succes, fiindcă Pasăre-i tare sofisticat şi nu
s-a putut decide!
Ar fi trimis muierile ăştia esplozive şi
totodată sofisticate şi-ar fi schimbat ritua-
lu-mperecherii între mascul şi femelă! Că
s-ar fi purtat ca nişte cochete şi ţi-ar fi dat
speranţe şi ţi-ar fi susurat în timpane, da’ nu
ce-ai fi dorit tu s-auzi ci egzact inversu’ decît
ţi-ai fi dorit să auzi, egzact asta că nu sexu-i
important în ce-o să faceţi voi toată noaptea
şi altceva-i important şi altceva o să faceţi.
Tu o să te-aprinzi şi-o să te exciţi ca un bică şi
n-o să iei în seamă ce-ţi zice şi o să speri. O să
te ţie-n erecţie şi nu o să-ţi dea! Iar cînd o să
meargă în baie şi-o să umple vana cu apă
caldă, iar o să speri! N-o să fie cum o să crezi!
O să te cheme-acoloşea şi-o să te duci
iute şi fript de dorinţă şi ea o să fie în cada
plină ochi, da’ nu cum ai fi vrut tu ci îmbrăcată
şi cu pantalonii de la pijama suflecaţi peste
genunchi şi o să-ţi propună s-o goliţi cu pa-
haru’ de plastic! P-ormă o s-o umple la loc,
şi-o să te bage pe tine la apă şi ea o să primeas-
că paharu’ şi-o să-l deşerte! Şi n-o să cazi la
un rezultat cu ţicnita! Prima dată ea o să-ţi
dea o mie cinci sute şaiş’pe pahare şi tu numa’
o mie trei sute şase! Şi n-o să pricepi chiar ni-
mica! Vana o să fie tot plină şi paharu’ tot ăla
şi numa’ rezultatu’ o să difere! Şi-o să vă puneţi
ambiţia la-ncercare şi-o să vreţi să găsiţi es-
plicaţia şi, pîn’ la ziuă, o să repetaţi figura de
zece – unsprezece ori şi degeaba, fiindcă tu
altceva o s-aştepţi de la ea, da’ n-o să fie dispo-
nibilă pentru altceva, pînă nu veţi stabili fix
cîtă apă!
O să-ţi spui că-i una din ălea de făceau
sex în bilă cu Pasăre şi aşa se frecangeau ei
toată noaptea de se zgîlţîia patu’ de unu’ sin-
gur, ca nebunu’, şi că de la domn’ Profesor i
se trage obiceiu’! Sau viciu’!
Şi nu-i esclus ca Pasăre să se fi scăpat pe
lîngă Antoniade şi-Antoniade, consilieru’ sau
consilieru’-şef sau directoru’ ori directoru’-
general de la Departamentu’ furnicilor să se
fi scăpat pe lîngă Prichi şi Prichi să fi prins
ideea din zbor şi să fi dat ordin la ăilanţi sub-
alterni s-o puie-n aplicare! Nenorocire!
În zori o să te simţi vlăguit şi hăbăuc la
„vasilcă“ şi hăbăuc o să te simţi toată ziua,
la muncă, însă, foarte ciudat!, abia o s-aştepţi
să se lase-ntunericu’ şi să te-ntorci la famă şi
să luaţi numărătoarea de la capăt! De data
asta o să te-arăţi mai prudent şi-o s-o rogi să
caute un pahar gradat, ceva, să nu mai greşiţi!
O să vie c-o cană cu smalţ, cu gradaţia
înscrisă pe interior, da’ n-o să vă puneţi d-a-
cord nici acu’ şi-o să vă ciorovăiţi, pînă o să
năvălească lumina! Şi-n cazu’ ăsta, cititoru’
n-ar trebui să se-ntrebe cînd o să mai faceţi şi
sex, pentru că nu o să faceţi! N-o să aveţi ră-
gaz pentru aşa ceva! Acoloşea, în baie la ea,
o să fiţi doar contabili şi amorezi deloc! După
mai multe umpleri şi mai multe dezumpleri,
tactica lui Prichi cu expertele trimise la atac
şi cu paharu’ de plastic o să dea roade. O să
ţi se facă lehamite de gîndu-mpreunării, o să
oftezi îndelung şi-o să optezi pentru muncă.
D-altmintrelea, n-o să mai fii bun d-altceva
şi-o să reacţionezi egzact ca furnica! O să ţi
se injecteze mulţi feromoni şi-o să munceşti
mult! Nici n-o să-ţi mai treacă prin deblă cu-
vîntul sex! În schimb, o să realizaţi cincinalu’
într-o lună şi-o să vă laude toate gazetele!
Poate o să vi se pară o aiureală ce-ndrug
eu acilea, da’ ar fi putut să fie o realitate, da-
c-ar fi auzit Prichi de «descoperirea» lu’ An-
toniade! N-a auzit. Slavă Domnului! N-aţi mai
fi rîs acu’! V-ar fi îngheţat zîmbetu’ pe buze, la
toţi!“
*Fragment din romanul, în curs de definitivare,
Anotimpul grivanilor (1400 pagini).
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 16
Banat
Horaţiu Suciu
Antisemitismul domnului Mihail Eminovici (1)
G ermania a avut şansa extraordi-
ră ca, după 1945, să fie forţată
C
să se privească în oglindă. Gene-
raţia nazistă a văzut monştri, dar generaţiile
care au urmat au avut şansa să nu trăiască
în minciună şi vinovăţie. România, cea de
după 1989 şi, de fapt, de oricând, n-a avut
această şansă. Ca de obicei, ne-am prefăcut
că spunem lucrurilor pe nume, am retuşat,
am ascuns gunoiul sub preş, am dat spec-
tacole pentru restul lumii, însă am continuat
să trăim în minciună. Am uitat uşor adevă-
rurile neplăcute (epoca comunistă, epoca an-
tonesciană). Problema e însă că ele nu dispar.
Ba mai mult, vor chinui generaţiile viitoare.
Acest articol nu este scris cu scopul
de a-l terfeli pe Mihai Eminescu. El are rolul
de a (re)completa imaginea personalităţii
unui om ancorat în timpul său. Desigur că
ne-ar fi plăcut ca Mihai Eminescu să nu fi
fost un antisemit, însă antisemitismul nu-l fa-
ce un poet mai puţin important. Richard Wag-
ner este un arhetip al antisemitului german
din secolul al XIX-lea. Aceasta nu-l face un
compozitor mai neînsemnat, nu?
Suntem în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. România tocmai şi-a făcut apari-
ţia pe harta Europei şi se luptă pentru a-şi
obţine independenţa. Modernizarea ţării se
face însă încet. În schimb, lumea se schimbă
în ritm alert. Această schimbare este accep-
tată greu. Iată situaţia şi semnele schimbării:
,,Fraternitatea” (spune că traiul s-a scumpit)
şi o ştim din experienţa personală că, la 1844,
,,ocaua de carne costa patru parale, ocaua
de pâne şi mai puţin” (Eminescu, Mihai,
Chestiunea evreiască, Editura Vestala, Bu-
cureşti, 2000, p.164) şi,,cu înţelepciunea su-
pra fină am ajuns a importa făina şi untul de
la Braşov, verdeţurile murate din Franţa
(1881)” (op. cit., p. 149). Ţăranul, „având mul-
te defecte morale, dedat beţiei sau îndemnat
la beţie chiar de speculanţi, fără experienţă,
fără instrucţie şi lipsit de protecţia proprieta-
rului de care fusese dezrobit,... e chemat a
deveni prada uneltirilor uzurare a speculan-
ţilor la cari el e nevoit a se adresa... Cârciuma
e locul de predilecţie în care se contractează
datoriile. Ţăranul e invitat de speculant la
cârciumă, i se arată spre cumpărare lucruri
pentru femei sau pentru copii şi i se spune
că, dacă el nu are mijloace spre a le cumpăra
sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe
vecini după obiceiul de la ţară, i se vor da pe
credit lucrurile şi băutura... pentru asemenea
trebuinţe se contractează datorii... Ani mun-
ceşte ţăranul cu nevasta şi copiii spre a scăpa
de creditor, însă adeseori în zadar...” (op.
cit., p. 19). „Arendaşi, persoane onorante în
societate, şi deputaţi cer săteanului pentru 2
lei daţi împrumut, câte 30 de bani dobândă
pe lună şi o zi de muncă, ceea ce constitue...
250% pe an. Ce mizerie şi lipsă de conştiinţă
se relevează prin aceasta!!” Drept urmare
„săteanul din Moldova... ni se înfăţişează
abătut ca un idiot, fără viaţă şi fără plîcere
pentru viaţă... sărăcia, reaua alimentare, lo-
cuinţa rea... mizeria explică şi imoralitatea
crescândă din an în an în România... emi-
grarea populaţiei din România în Bulgaria,
în Serbia, chiar şi în Basarabia...” (op. cit.,
p. 19). Însă problemele nu sunt numai în lu-
mea satului. Şi în oraşe „uzura s-a lăţit în
mod înspăimântător. Nu putem contesta, în
interesul adevărului, că şi orăşenii români
exercită asemenea practica uzurară... Sunt
persoane în societate cari prin poziţia, prin
profesia ce exercită nu ar trebui să mărească
numărul cămătarilor. Chiar profesori şi func-
ţionari, înalţi magistraţi participă la exerciţiul
practici uzurare. Sunt funcţionari cari exploa-
tează nevoia colegului rău plătit sau prea chel-
tuitor, lunându-i... dobândă... 90 la sută!!”
(op. cit., p. 32).
Elitele nu sunt nici ele prea grozave: «un
comunard alungat din Paris, care-şi are în-
văţătura toată din academia „Le crapaud
volant”, devine redactor al „Românului”, orga-
nul unui partid numeros; o facultate a Univer-
sităţii din Bucureşti e împuiată cu bulgari
târzii la minte cari-n viaţa lor nu şi-au bătut
capul decât cu cămătăria şi cărora omul pre-
vezător nu le-ar fi încredinţa viaţa unui cal,
necum a unui creştin; aceşti bulgari cresc
apoi la noi în ţară o generaţie diplomatică şi
privilegiată de ucigaşi... Ba unul dintre geniile
acestea, născut în Bosnia şi care-a învăţat
meşteşug doftoricesc de la felceri turceşti,
e până şi... senator...» (op. cit., p. 60).
are sunt cauzele acestei situaţii,
cel puţin în opinia lui Mihai Emi-
nescu? „Tuturor acelora însă... ca-
ri jură în numele libertăţii, egalităţii şi fraterni-
tăţii, le repetăm că aceste bunuri sunt totdea-
una rezultatul unei înalte dezvoltări econo-
mice şi că, fără de acestea, sistemul liberal
e un aparat scump şi rău care sfârşeşte prin
a nimici poporul ce l-a primit înainte de vre-
me” (op. cit., p. 26). Liberalii, deci, prin schim-
bările pe care le impun (atâtea forme fără
fond) împing România spre prăpastie. Şi “fe-
rească Dumnezeu de republică!... mai ales
când ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar
ajunge prezident, şi că, dând drepturi femei-
lor, am avea, în loc de Adunare legiuitoare,
două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că ne
gândim şi la proverbul românesc, cum că la
Dumnezeu şi la noi toate sunt cu putinţă”
(op. cit., p. 55). În concluzie, vina o poartă
liberalismul occidental (americanismul): căci
cu «diferiţii bosnagii şi redactori ai „Românu-
lui”... elemente nesănătoase scurse aiurea
în ţară... prefaci ţara într-o Americă nouă,
într-o mlaştină de scurgere.» (op. cit., p. 60).
Asta este „ultima consecuenţă a discompu-
nerii spiritului public... americanismul, teoria
de om şi om fără deosebire de rasă, origine
şi limbă, statul raţional al mizeriei şi ambiţiilor
personale în locul statului naţional şi natural,
în locul societăţii naţionale răsărite pe baze
istorice, în locul limbei romanice şi a originei
traco-latine... rezultatul strălucit, falimentul
cu care se încheie socotelile liberalismului
american din România,... (este) libertate ab-
solută de muncă şi tranzacţiuni, teoria de
om şi om, de luptă pe picior în aparenţă egal,
(care) în realitate (este) inegal. Şi în această
luptă nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic;
învinge cel pentru care orice mijloc de câştig
e bun, cel care orice apărarea a muncii e o
piedică pe care o va tinde a o răsturna pe ca-
le legiuită sau pe cale piezişă” (op. cit., p. 52).
Aceasta, dar şi evreii, pentru că: ,,ovreii tutu-
ror ţărilor sunt liberali şi ultra liberali, republi-
cani etc. Lucru lesne de explicat dacă consi-
derăm că ovreii, neavând nici patrie, nici tra-
diţie, fireşte că nu vor ţine la patria şi la tra-
diţiile poporului pe lângă care trăiesc” (op.
cit., p. 208).
Epoca e complet antisemită. Evreii sunt
vinovaţi de tot. Să dăm câteva exemple. I.C.
Brătianu (1870): „evreii au ca scop să distru-
gă existenţa noastră naţională”; Cezar Boliac
(1870): „este înspăimântător, domnilor, să
vezi extinderea de zi cu zi a acestei congre-
gaţii funeste, dar mai înspăimântător este
că nicăeri ea n-a prins rădăcini atât de adânci
ca la noi”; deputatul I.C. Codrescu (1869):
„acest termen de român-izraelit este o insultă
aruncată asupra naţiunii noastre”; Bogdan
Petriceicu Hasdeu (1866): „(evreii) au ten-
dinţa de a câştiga fără muncă... ura contra
tuturor popoarelor”; Vasile Conta (1879):
„dacă nu luptăm contra elementului evreiesc,
murim ca naţiune”; Vasile Alecsandri (1879):
„sunt năvălitori... (sunt) cei mai neasimilabili
la celelalte popoare ale lumii... alte două puteri
constitue temelia şi sprijinul său: francma-
soneria religioasă şi aurul” (Raport final al
Comisiei internaţionale pentru studierea
Holocaustului în România, Editura Poli-
rom, Iaşi, 2005, p. 23 şi următoarele). O sin-
gură voce vorbeşte limba raţiunii: omul po-
litic P.P.Carp (1875): „Vreţi să biruiţi în lupta
cu evreii? Fiţi muncitori, cumpătaţi economi
cum sunt dânşii şi n-o să vă temeţi de nimic...
Soluţia chestiunii evreieşti este concurenţa
muncii” (Oişteanu, Andrei, Imaginea evre-
ului în cultura română, Editura Humani-
tas, Bucureşti, 2004, p. 162).
Să revenim la Mihai Eminescu. Ce le
reproşează evreilor? În primul rând numărul.
În ,,Timpul” (martie 1879), scrie că: ”...evreii,
de la 1848 şi până astăzi, din 30000 s-au în-
mulţit prin imigraţiune la 550000...” (Emi-
nescu, Mihai, Chestiunea evreiască, Editura
Vestala, Bucureşti, 2000, p. 57). Războiul e
război şi totul este permis. La recensământul
din 1938 (adică 60 de ani mai târziu), în Mol-
dova, Oltenia şi Muntenia erau doar... 260007
evrei. În fine, cifrele nu contează, sunt apro-
ximative. În ,,Curierul de Iaşi” (decembrie
1876), e vorba de 600000 (op. cit., p. 138). Dar
„nu numai cifrele arătate dovedesc că izrae-
liţii domină. Spre a ne convinge de acest a-
devăr, n-avem decât să ne preumblăm pe
stradele Bucureştilor, atât în zilele de lucru
cât şi în sărbătorile cele mari ale izraeliţilor,
şi vom recunoaşte că au trecut timpurile când
românii erau puternici pe piaţa românească”
(op. cit., p. 32). La Iaşi, „în anul 1835, nu e-
ra pe uliţa mare un singur negustor evreu, as-
tăzi mai că nu găseşti negustor creştin...”
(op. cit., p. 206). Şi ce e rău în asta, vă întrebaţi?
Iată unul din răspunsuri: „Evreii sunt un pe-
ricol imediat, pipăit şi văzut: ei formează acea
nenumărată populaţie cu desăvârşire impro-
ductivă care trăieşte din precupeţirea muncii
şi sănătăţii românului, încât, dacă în mod
absolut s-ar ridica stavilele de până acum,
soarta poporului nostru ar fi analoagă cu cea
a rasei spaniole din California: moartea prin
mizerie şi anemie. Populaţia evreiască creşte
în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dintâi de
la începutul secolului până acum a devenit de
cinzeci de ori mai mare atât prin naşteri cât
şi prin imigraţiune; ei au început a se aşeza
prin locuri unde n-a călcat picior de evreu,
prin Câmpul-Lung şi prin Târgul-Jiului bună-
oară, ei ameninţă a împânzi toată ţara şi a o
preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor
înspăimântător vorbeşte de la sine şi naţia
are oricând înaintea ochilor pericolul întreg”
(op. cit., p. 83). Pericolul vine din faptul că:
„evreul proletar, neavând absolut nimic, nici
capital, nici bani, nici meşteşug sigur, se-n-
soară cu toate acestea foarte timpuriu, face
mulţime de copii; trăieşte cu ei în cea mai
mare mizerie – adesea câte două-trei familii
într-o odăiţă – şi astfel în aceste furnicare
omeneşti se cresc hiene ale societăţii, copii
reduşi şi închirciţi în privinţa fizică şi inte-
lectuală, în cari se dezvoltă un singur in-
stinct, acela al speculării muncii altuia, al
exploatării altuia” (op. cit., p. 103). E cert
că evreii sunt „o semiţie care câştigă toate
drepturile fără sacrifici(i) şi muncă” şi care
„trece din Germania în Polonia, din Polonia
în Rusia, din Austria în România şi Turcia,
fiind pretutindeni semnul sigur, simptomul
unei boale sociale, a unei crize în viaţa po-
porului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câ-
teodată cu moartea naţionalităţii.” „Dar oare
în ce constă corupţia socială, acest element
care-l atrage pe evreu c-o putere elementară?
Ea consistă în despreţul muncii... evreul care
nicăiri nu face altceva decât precupeţeşte
lucru străin” (op. cit., p. 130). Evreul e leneş
şi din această cauză se ocupă cu precupeţia.
Sau poate, neavând dreptul de a deţine pă-
mânt, nici nu poate să facă altceva. Cine
mai ştie şi cui îi mai pasă? E adevărat că nu
toţi evreii sunt negustori. Unii sunt meseri-
aşi. Dar ,,dacă e meseriaş, (evreul) e super-
ficial, lucrează numai pentru ochi... El re-
prezintă concurenţa nesănătoasă a muncii
rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temei-
nică. „Ieftin şi rău” e deviza evreului până
ce ruinează pe lucrătorul creştin, „scump şi
rău” e deviza lui când rămâne stăpânul pieţei”
(op. cit., p. 103). Şi nu numai că sunt mese-
riaşi superficiali. Practică şi concurenţa nelo-
ială: „priviţi din punctul de vedere al unei in-
vazii străine, cu deprinderi economice duş-
mănoase şi cuceritoare, evrei sunt absolut
stricăcioşi ca speculanţi şi mijlocitori, de un
folos foarte problematic ca meseriaşi. Me-
seriaşi buni sunt puţini printre ei; cei mai
mulţi lucreză pentru ochi şi s-au vârât în
organismul nostru economic concurând
obiectiv, cu fonduri comune, pe meseriaşul
ori pe micul negustor creştin.” (op. cit., p.
149). Mai mult „cârciumăria evreiască în
ţară au ajuns un adevărat scandal... cârciu-
mele sunt locale de îndobitocire şi de pros-
tituţie sufletească şi libertatea de a le ţinea
deschise duminica şi sărbătorile le face ca
biserica să fie pustie în zilele mari şi cârciu-
ma plină” (op. cit., p. 103). Evreii „au in-
trodus şi exploatat viciul beţiei la sate, au
amestecat băuturile cu materii otrăvitoare,
au înveninat astfel fiziceşte, au corupt mo-
raliceşte populaţiunile noastre. Ei au intrat
în ţară nu ca amici, nu ca oameni cari căutau
pânea de toate zilele ci ca duşmani; ca rasă
străină ne-au declarat război pe moarte, în-
trebuinţând în locul cuţitului şi pistolului bă-
uturi falsificate cu otrăvuri... o rasă care,
direct sau indirect, îţi nimiceşte poporul...”
(op. cit., p. 149).
C oncluzia este clară mai ales în
urma războiului de independeţă,
când se pune problema acordării
cetăţeniei pentru evreii din România: „pentru
români egala îndreptăţire 600000 de lipitori
şi precupeţi este pentru ei o cestiune de moar-
te şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera
moartea repede prin sabie decât moartea len-
tă prin vitriol... dar când în ţară avem 700000
de lucrători cari produc, ţăranii, nu-nţele-
gem alături cu aceştia 600000 de speculanţi
ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască
din precupeţirea muncii unui singur ţăran
român. Drepturile d-nealor civile şi publice
nu-nsemnează decât dreptul de-a exploata
poporul nostru de bună voie” (op. cit., p. 138).
D eci „nu putem, pentru numărul
mărginit de evrei folositori ai ţării,
să dăm depline drepturi sutelor
de mii de venetici neproductivi, care-n ultima
linie trăiesc din precupeţirea muncii, ba a
vieţii poporului nostru” (op. cit., p. 138). Pare
destul de clar, nu? Nu este, pentru că, „ce e
drept, însuşi proprietarul, doritor a-şi mări
venitul de la moşie, a contribuit la exploatarea
prin evrei. Dând izraelitului moşia sau cârciu-
ma în arendă cu un preţ prea mare spre a
putea fi plătit de un concurent creştin, pro-
prietarul ştia bine că izraelitul va putea plăti
preţul numai otrăvind pe ţăran prin băuturi
pernicioase şi exploatându-l în tot felul...
dacă exploatarea mizeriei săteanului se să-
vârşeşete în asemenea mod chiar de către
arendaşi şi proprietari creştini, ce trebuie
să fie în Moldova, unde acei cari exploatează
pe ţărani sunt izraeliţii aşezaţi în sate ca a-
rendaşi, ca cârciumari sau ca prăvăliaşi?!”
(op. cit., p. 26). Chiar aşa, ce trebuie să fie în
Moldova, unde acei care exploatează sunt
izraeliţii? Avem acum un răspuns la situaţia
gravă în care se află ţara. „Cine au scumpit
traiul în România? Neapărat înmulţirea con-
sumatorilor improductivi, reprezentată mai
cu seamă prin elementul izraelit... Invazia
unui element improductiv a scumpit traiul.
Elementul improductiv trebuind să trăiască
de undeva, neapărat că s-a folosit de puţina
cultură a claselor de jos pentru a trezi în ele
vicii şi a trăit din satisfacerea acestor vicii”
(op. cit., p. 164). Asta este, deci, problema
acestei ţări: „două milioane şi jumătate ţărani
(cifră exagerată poate), populaţie în adevăr
românească, lucrează pământul şi dau sin-
gura producţie reală în această ţară, pe câtă
vreme restul locuitorilor români, cei din o-
raşe, târguri şi târguşoare, populaţie ameste-
cată din corcituri asimialate românilor, din
străini neasimilaţi încă şi din jidani neasimi-
laţi şi neasimilabili, fac negustorie, speculă,
camătă, ocupă miile de funcţii publice, tră-
iesc din gheşefturi şi din politică” (op. cit., p.
81). Să recapitulăm. Evreii sunt leneşi, otră-
vitori, cărpaci şi… neasimilabili, străini care
nu vorbesc româneşte în familie (în fapt sunt
mai mult decât străini (,,Timpul”, iunie 1879:
„străinii şi mai ales izraeliţii să năvălească în
ţară” (op. cit., p. 32). „Cei mai mulţi din co-
regionarii voştri – excepţiunile sunt atât de
neânsemnate încât mai nu numără – aproape
totalitatea voastră nu vorbeşte româneşte
în familie; mulţi, foarte mulţi, nici nu cunosc
limba românească. Oare o condiţie pentru a
fi fiu al României şi o dovadă de iubire de
patrie nu este a vorbi limba patriei?” (op.
cit., p. 89). ,,Nu există dar român de rit iz-
raelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n fa-
milie să vorbească româneşte, pentru că nu
există izraeliţi cari să intre în relaţii de căsă-
torie cu românii, c-un cuvânt pentru că evre-
ul e evreu, se simte evreu şi pân-acuma nici
n-a voit să fie altceva decât evreu.... Carac-
teristica lipsă de interes a evreilor pentru tot
ce constitue viaţa noastră naţională, senti-
mentul lor propriu că sunt o rasă străină,
numirile dispreţuitoare pe cari în limbagiul
lor vulgar le dau creştinilor în genere, româ-
nilor în particular, toate acestea şi multe altele
încă i-au făcut să rămâie un popor aparte,
fără nici un fel de aplecare d-a împărtăşi
vederile noastre naţionale” (op. cit., p. 94).
Şi iar „în realitate însă o seamă de evrei
se pot declara pământeni, deşi nu există, căci
nu există evrei cari în familia lor să vorbească
româneşte” (op. cit., p. 77). „Cu totul deose-
biţi şi având tendenţe deosebite de popor,
vorbind în familii limba germană, abonaţi la
ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva
noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei
singuri nu compensează întru nimic munca
poporului care-i susţine... Pericolul nu este
în împrejurarea că evreii ar acapara toată pro-
prietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu
pot fi români, precum în genere nu sunt nici
pot fi germani, englezi, franţuji, italiani... Nu
vedem azi că simţământul de rasă e mai pu-
ternic în ei decât patriotismul, decât iubirea
pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?” (op.
cit., p. 130). Ar putea exista şi nuanţe: „...e-
xistă o mare deosebire între cei veniţi de
mult în ţară, adică de o sută şi mai bine de
ani, şi cei veniţi de la 1840 încoace. Aceştia
din urmă sunt cei răi” (op. cit., p. 175). „Sin-
gurul defect al art.7 din Constituţia noastră
(prin care dreptul de cetăţenie îl aveau doar
creştinii) e că, pe lângă mulţimea nenumărată
a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau
şi acele câteva mii cari le merită şi această
injustiţie suntem oricând gata de-a (o) recu-
noaşte şi de-a o drege... ” (op. cit., p. 86).
Bibliografie:
Eminescu, Mihai, Chestiunea evreiască, Edi-
tura Vestala, Bucureşti, 2000.
Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura
română, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Raport final al Comisiei internaţionale pen-
tru studierea Holocaustului în România, Editura
Polirom, Iaşi, 2005.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Darius Rădulescu
Teoria platoniciană
a nemuririi sufletului
în dialogul Phaidon
P entru a preîntâmpina critici şi mai
severe decât cele pe care le merită
articolul de faţă, se cuvine să a-
ducem mai întâi explicaţiile şi scuzele noas-
tre. Scuzele le datorăm tuturor specialiştilor
în domeniu, explicaţiile, diverşilor noştri
cititori. Analog stau lucrurile şi cu laudele.
Acum însă să abordăm dificila şi fas-
cinanta problemă filosofică a nemuririi su-
fletului, aşa cum se prezintă ea în dialogul
lui Platon, Phaidon sau Despre suflet.
Dintru început, precizăm că gândirea
filosofului operează cu ajutorul unor con-
cepte ca sufletul, trupul, viaţa, moartea, dar
şi cu altele care formează cupluri filosofice.
Din acest punct de vedere, sufletul ,,este
ceea ce aduce viaţa în trup’’, trupul este în-
chisoarea sufletului, viaţa este drumul sigur
către moarte, moartea este despărţirea sufle-
tului de trup sau ceea ce se opune vieţii.
În concepţia platoniciană, filosoful
deţine un statut special, căci el e cel care se
teme cel mai puţin de moarte, întreaga lui
viaţa fiind o propedeutică în vederea venirii
ei, atât pentru că nesocoteşte şi dispreţuieşte
trupul şi tot ce ţine de el (plăceri, boală, pof-
te, iubiri, spaime), cât şi pentru că cunoaş-
terea adevărată se dobândeşte prin gândire,
şi nu prin simţuri. Aşadar, a fi filosof în-
seamnă a fi pregătit să te desparţi cu uşurinţă
de viaţă, iar Frumosul în sine, Binele în sine
nu pot fi văzute decât cu ochii minţii.
Renunţatea la unele plăceri când deja
eşti în stăpânirea altora, nu este soluţia, nici
măcar schimbul unora mai mari cu altele
mai mici, ci numai cumpătarea.
Platon credea că un om are nevoie de
foarte puţine mijloace pentru a trăi, dacă îşi
poate reduce nevoile la minimum, dar şi că
filosoful trebuie scutit de munca manuală,
trăind din avuţia creată de alţii. Într-un stat
foarte sărac, şi filosofii sunt foarte rari. Tre-
buie observat că renunţarea completă la plă-
cerile simţurilor este păgubitoare, în sensul
că îl poate împinge pe om spre plăcerile ce
ţin de spirit, cum ar fi invidia, cruzimea, setea
de putere, şi care pot produce mult mai mult
rău. Un caz celebru este cel al lui Hitler, care
se arăta foarte puţin preocupat de plăcerile
simţurilor şi ale cărui fapte ne oripilează şi
astăzi.
De la Platon, aflăm că sufletul a existat
înaintea naşterii noastre şi va continua să
existe şi după moartea noastră, că sufletul
sălăşluieşte într-o lume aparte, deosebită de
lumea noastră sensibilă şi că, atâta vreme
cât stau împreună în această viaţă, sufletul
diriguieşte şi porunceşte trupului şi tânjeşte
după propria lui origine, e dominat de un
dor de iubire după aceasta. În sprijinul ideilor
sale, filosoful aduce câteva argumente.
Un argument este cel potrivit căruia lu-
crurile care au contrarii se nasc din con-
trariile lor. Viaţa şi moartea sunt contrarii şi
trebuie să dea naştere una alteia. Rezultă că
sufletele morţilor există undeva şi că, la tim-
pul cuvenit, revin pe pământ. Această cicli-
citate s-ar produce de zece ori cam la o sută
de ani. Nu fac alte comentarii decât că las
cititorului plăcerea de a se întreba şi de a se
răsfăţa cu răspunsul care i se potriveşte.
Un alt argument este cel care ne spune
că orice cunoaştere este o reamintire, adică
ceea ce am învăţat mai demult ne reamintim
acum. Frumosul în sine, Dreptatea în sine
şi altele le cunoaştem înainte de a ne fi năs-
cut. Dovada că sufletul a existat înaintea
naşterii noastre stă în faptul că sufletul aduce
cu sine cunoaşterea dintr-o existenţă anteri-
oară. Mai relevante sunt cuvintele lui Platon
însuşi: “De altfel şi învăţătura aceea a ta, pe
care obişnuieşti să o invoci adesea şi potrivit
căreia învăţarea nu este pentru noi de fapt
decât o reamintire, şi ea, dacă e întemeiată,
ne sileşte să admitem, nu-i aşa, că trebuie
să fi învăţat cândva mai demult ceea ce ne
reamintim acum. Or, acest lucru n-ar fi cu
putinţă dacă nu admitem că, înainte de a ne
naşte în această formă omenească, sufletul
nostru a existat undeva in altă parte. Astfel
că şi pe calea aceasta putem crede că sufletul
este nepieritor.’’ (73 a).
C um se explică, totuşi, că sufletul
există şi după ce murim? Argu-
mentul lui Platon este acela că
numai ceea ce e complex e format din părţi,
se poate descompune şi e schimbător, or
sufletul este simplu, nu este format din părţi
şi neschimbător. Trupul aparţine realităţii vi-
zibile, sufletul celei invizibile. Dacă lucrurile
vizibile sunt temporale, cele invizibile sunt
eterne, atunci rezultă că şi sufletul este etern.
Mai frumoase şi profunde sunt cuvintele lui
Platon însuşi: “Nu spuneam oare că sufletul,
atunci când recurge la trup pentru a cerceta
ceva, prin văz, auz sau oricare alt simţ (căci
a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la
a-l cerceta prin simţuri), că sufletul este a-
tunci târât de trup către ceea ce nu rămâne
identic cu sine niciodată şi că, venind astfel
în contact cu lucruri nestatornice şi tulburi,
este el însuşi nestatornic, tulbure şi ameţit
ca de beţie?”. Ba chiar aşa spuneam.
În schimb, când cercetează lucrurile
nemijlocit prin sine însuşi, sufletul ia calea
către lumea unde tot ce este este pur, etern,
nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfel
şi natura sa, se duce în această lume ori de
câte ori rămâne în sine însuşi, ori de câte
ori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui ia
sfârşit şi el rămâne acolo, neschimbat şi i-
dentic cu sine, căci neschimbătoare şi identi-
ce cu sine sunt şi cele cu care vine în con-
tact. Gândire se numeşte experienţa aceasta
a sufletului.’’ (79 c-d).
Cele două argumente, al sufletului ca
reamintire şi al sufletului ca gândire, se susţin
şi se completează reciproc.
Cât ne este permis în această viaţă? Nu
prea multe, pentru că moartea nu e sfârşitul
ultim, iar păcatul rămâne el însuşi o povară.
De aceea, sufletul trebuie îngrijit nu numai
în cursul vieţii, ci tot timpul, pentru a avea
un destin cât mai bun şi care va fi corespun-
zător cu stilul de viaţă al fiecăruia. Numai
sufletul filosofului va pleca după moarte în
lumea invizibilă şi va trăi în compania zeilor,
pentru că se abţine de la orice dorinţă a tru-
pului, căreia îi rezistă cu dârzenie, pe când
un suflet încărcat de corporalitate şi alterat
mai mult sau mai puţin de aceasta va intra
în corpul unui măgar, lup ori şoim, după
caz. Un om care a fost virtuos, fără să fi
fost însă şi filosof, va deveni albină, viespe
sau furnică. Influenţa orfismului şi a pitago-
rismului asupra gândirii platoniciene este e-
videntă.
Ca o constatare finală, remarcăm că în-
văţătura platoniciană este una moralizatoare,
care ne îndeamnă la moderaţie şi la cultiva-
rea valorilor adevărate ale sufletului, cum ar
fi cumpătarea, dreptatea, curajul, libertatea
şi adevărul, atât ca împlinire a dezideratului
că omul să fie demn de sufletul pe care îl
poartă, cât şi ca expresie a măreţiei sale.
Mai mult, cititorul interesat ar putea să
facă o comparaţie între doctrina platoniciană
şi creştinism şi să se întrebe cât a preluat şi
ra-finat creştinismul din platonism, însă a-
ceastă curiozitate a lui o respectăm cu stric-
teţe.
Banat
Teodor
Oancă
Două săptămâni de concediu Nu poţi merge în loc
(3)
nou cu omul vechi
C u zece minute înainte de ora sta-
bilită, Victor intră în grădina-res-
taurant a pensiunii propuse de Le-
tiţia. Îl întâmpină un chelner, spunându-i că
V
are masa rezervată. „De unde, Dumnezeu, ştie
ăsta că vin şi că am nevoie de o masă rezer-
vată?”, se întrebă Victor. Dar aprecie că Leti-
ţia se îngrijise de acest amănunt. Luă loc şi
privi apa cu sclipiri de argint a Cernei, în
care se reflectau lumini ale becurilor din pen-
siune. Sosi şi Letiţia. Victor remarcă atât piep-
tenătura cu gust a Letiţiei, cît şi rochia cu un
decolteu care îi punea bustul în evidenţă.
Victor se ridică şi îi sărută mâna. Se aşezară.
- Vă rog să mă credeţi că aceasta e seara
cea mai frumoasă din vacanţa petrecută aici.
- Mai e şi mâine o zi, spuse Letiţia, lă-
sând o portiţă deschisă oricărei surprize.
- Da, aveţi perfectă dreptate. Experienţa
îmi spune că niciodată nu e prea târziu.
Chelnerul luă comanda, care se nego-
ciase repede, şi aduse un platou cu aperitive.
Fiecare se servi cu ce preferă. Victor ridică
paharul cu vin, gata să dea noroc.
- La mulţi ani!, scumpă doamnă. Zâmbi
şi aşteptă răspunsul. Letiţia ridică paharul şi
îl ciocni uşor de al lui Victor.
- La mulţi ani, domnule director!
Fără să ducă paharul la gură, Victor, sur-
prins plăcut de cele auzite, întrebă:
- Cunoaşteţi acest amănunt?
- De când aţi venit. Dar asta are mai pu-
ţină importanţă.
- Nu-mi aduc aminte de vreo împreju-
rare în care...
- Personal nu ne-am cunoscut. În schimb,
am avut prilejul să am contact cu instituţia
pe care o conduceţi. Dar vă rog să serviţi.
- Puteţi să-mi spuneţi la ce contact vă
referiţi? Victor simţi că discuţia începe să
capete aspect de dialog rece, administrativ.
- Cum să nu. Anul trecut, prin februarie,
o bună prietenă mi-a spus că la Direcţia de
Regularizare a Apelor e scos la concurs un
post de economist. Cum eu mă aflam în şo-
maj, m-am interesat, mi-am depus dosarul
şi am aşteptat să fiu anunţată de ziua orga-
nizării interviului.
- Da, într-adevăr. S-au prezentat mai
mulţi candidaţi cu studii superioare.
- Am terminat şi eu Facultatea de Ştiinţe
Economice, încă şi masteratul.
- Felicitări. Aud un lucru remarcabil.
- Cu două zile înainte de a ne prezenta
la interviu, m-a sunat prietena mea, care e
foarte bine informată, să-mi spună că postul
e ca şi dat, pentru că erau unele presiuni po-
litice. Acestea s-au confirmat mai târziu.
- Mai departe, insistă Victor.
- În condiţiile astea am refuzat să mă
mai prezint la interviu. Am auzit ulterior că
preşedintele comisiei de concurs a fost ad-
junctul dumneavoastră.
- Aşa este. Eu am fost inclus atunci în-
tr-o delegaţie a Ministerului Mediului, care
a făcut o deplasare în Austria.
- Cam asta e.
- Dar cum aţi ajuns aici?
- Mi se termina şomajul şi am fost nevo-
ită să accept orice. Acest orice a fost postul
de cameristă. Altă ofertă nu am găsit. Peste
tot găseşti bunăvoinţă, zâmbete de încuraja-
re, promisiunea că vei fi anunţat pentru
interviu, dar şi condiţia să ai experienţă în
domeniu. Victor îşi aminti că la venirea din de-
legaţie a vrut să vadă dosarele candidaţilor.
Atunci a remarcat faptul că tânăra candidată
Letiţia Dobrescu fusese şefă de promoţie, că
absolvise şi masteratul, dar nu se prezentase
la interviu. Îi reţinuse figura din fotografia de
pe diplomă. Se întrebase, la venirea în staţiu-
ne, unde o mai văzuse pe cameristă. Deşi tre-
cuse un an de atunci, imaginea acesteia îi ră-
măsese întipărită în minte.
- Sunt consternat de ce aud. Acum îmi
explic de ce a fost grăbită organizarea susţi-
nerii interviului.
- Serviţi-vă, domnule director... E o sea-
ră plăcută. Nu găsiţi?... Să nu mă întrebaţi da-
că îmi convine ce fac. Sunt situaţii când nu
ai de ales. O adiere uşoară de vânt însufleţi
frunzele copacilor de pe malul Cernei. Nimeni
nu lua seama la curgerea apei. O tăcere
adâncă îi stăpâni un timp pe amândoi. Letiţia
îl privi pe Victor de parcă l-ar fi făcut răspu-
zător de situaţia în care se afla. Totuşi, ridică
paharul şi rosti:
- La mulţi ani!, domnule director.
Luat prin surprindere, Victor apucă pa-
harul, îl privi îndelung, apoi ridică privirea
spre Letiţia.
- Ce ar fi mai nimerit să vă urez? Să a-
veţi capacitatea de a depăşi greutăţile cu care
vă confruntaţi? Strânse din dinţi, închise ochii
pentru o clipă şi spuse: Să fii fericită, dragă Leti.
17
Theodor
Damian
olumul Paleoclimat de Laurian
Lodoabă (Ed. Hestia, Timişoara,
2011, 164 pp.) îl provoacă pe citi-
tor la o reflecţie serioasă despre destin şi des-
tinaţie,la veşnicele întrebări ale filozofiei: Cine
suntem? De unde venim? Unde ne ducem?
De ce suntem aici? Care e sensul?
Citim: ,,Am soarta perlei/ din scoica ar-
gintată”(p.11). Imaginea perlei din scoica ar-
gintată duce cu gândul în mod direct la ima-
ginea sufletului (perla) din trupul luminat
(scoica argintată). Precum în scoică ceea ce
e important e perla,la fel e sufletul în trupul
omenesc. Aşa cum scoica e vânată şi căutată
pentru perlă, la fel e omul valoros, nu pentru
trup, ci pentru suflet. Chiar şi când diavolul
vrea să-l corupă pe om, merge la suflet, chiar
dacă în multe feluri pe calea trupului. Mai
mult, istoria mântuirii este legată de mântuirea
sufletului, a perlei, pentru că acesta este veş-
nic, pentru că atunci când Dumnezeu a făcut
pe om după chipul Său, acest chip nu se re-
feră la trăsăturile specifice ale trupului, pen-
tru că Dumnezeu este spirit pur, absolut, ci
la cele ale sufletului.
Cu aceste idei în minte înţelegem mai
bine de ce autorul proclamă apoi: ,,locul meu
nu este aici/ unde voi vă simţiţi acasă’’ (p.
12). E clar: venim de la Dumnezeu şi mergem
spre Dumnezeu. El este acel ,,acasă’’, pen-
tru că e locul de unde vii. Şi, bine remarcat de
autor, şi pus în vers ca mesaj esenţial, cei mai
mulţi nu observă, nu realizează acest lucru
şi trăiesc aici ca şi cum aici este începutul
şi sfârşitul, alfa şi omega. Dar el trage sem-
nalul de alarmă, începe procesul propovă-
duirii şi al conştientizării: voi credeţi că aici
e totul. Eu nu. Eu vă spun că aparţin altui loc.
P oetul poate comunica acest mesaj
pentru că el, în esenţă, comunică
lumii intuiţiile sale despre Absolut.
Faptul că existenţa terestră nu reprezintă
locul fiinţei şi fiinţării autentice, ci altul, de
factură transcedentă, este confirmat de alt
vers: ,,Mă trezesc bătrân/ din exilul nocturn’’
(p.19). Istoria întreagă a căderii de la faţa
lui Dumnezeu este prezentată în aceste două
versuri. Aici suntem doar în exil. Şi îmbă-
trânim ca exilaţi. Dar el, poetul, totuşi se
trezeşte. Chiar dacă bătrân; ceea ce e impor-
tantă este trezirea, venirea în fire, ca cea a
fiului risipitor: fiind departe, în exil, în mize-
rie, deodată ,,şi-a venit în fire’’, a realizat
unde este casa lui, ”acasă’’, şi ce fel de exil
este locul unde ajunsese.
În sfârşit, această realizare a poetului
este egală cu iluminarea. De aceea, cu sur-
prinzător curaj, intră în dialog cu Dumnezeu:
,,Sunt pregătit să mor/ Ce mai aştepţi, Doam-
ne?” (p.46).
Este vorba aici de pregătirea pentru
comuniunea supremă. Poetul, ca proroocul.
Înaintea tuturor. Legată de reflecţia la soartă
şi la apartenenţa la ,,dincolo” este şi tema
heraclitiană a curgerii, a trecerii, a apei, a
peştelui şi pescuitului, aceşti din urmă ter-
meni amintind de meseria apostolilor Dom-
nului, cei care, precum autorul, au devenit pes-
cari de oameni, cum şi Laurian Lodoabă face
în şi prin poezia sa.
“Se scurge timpul ca sângele din rană”
(p.13), ne spune. Trecerea e dureroasă, în-
văţăm. Dar şi mortală. Problema abia acum
se pune. Suntem bolnavi de moarte. Ce fa-
cem cu rana? La ce fel de doctor alergăm?
Care este doctorul care vindecă boala de
moarte? O altă imagine pentru aceeaşi idee:
”Fluviul/ strigăt de moarte/ hotar între cei ca-
re vin/ şi cei care pleacă” (p.38). Acolo tim-
pul. Aici fluviul. Fluviul ca rană. Styxul ca
rană. Timpul ca fluviu. Dincoace şi dincolo.
Călătorim spre dincolo. ”Ne despărţim de
pământ” (p.22), anunţă pilotul navei metafi-
zice. E timpul vegherii: ”Privegheaţi şi vă
rugaţi!”, cum zice Domnul. ”Când dorm îmi
repet propria moarte”(p.41), zice poetul. Că-
lătoria spre dincolo este însoţită de trans-
formarea interioară. Nu poţi merge în loc nou
cu omul vechi. De aceea poetul declară: ”Je
suis un autre” (p.31). Conştientizarea deve-
nirii reprezintă mesajul esenţial al noii ordini
de zi din programul spiritual inclus în acest
volum de inspiraţie şi revelaţie existenţială
şi teologică.
*Recenzia critică apărută în Revista de spiri-
tualitate şi cultură românească ”Lumină Lină” din
New York, nr. 4/ Decembrie 2011.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 18
Banat
Liliana Ardelean Veronica Balaj

La Vârfuri* Cina lupilor* (3)

(Fie pâinea cât de rea...) „ U B
nchiul Tavi” o porneşte şontică-
ind spre o gheretă din curte, câi-
nii după el şi în cele din urmă,
ărbatul târâie o laviţă, se poate
împiedica oricând, poate cădea cu
(7) tâmpla de un colţ al său putem fi
ajungem la o intrare. Şi nişte scări . Îl urmăm acuzate de agresiune, dar tot nu facem nicio
Î n timp ce ea povesteşte, Harry o
conduce pe aleile bine îngrijite ale
cimitirului, care, dacă nu ar fi avut
moviliţele cu crucile de rigoare la cap, ar fi
părut o grădină de flori.
P are jignit. A făcut cute între sprân-
cenele gardate de rama ochelarilor.
E sensibil ca o mimoză.
– Hei, am glumit! Dar să ştii că tu chiar
eşti deştept. Nu degeaba ai terminat atâtea
docile. Adriana îmi şopteşte: mişcare să-l ajutăm. Bucuroase în sinea
– Nici la întâlnirea cu vreau drogat ca- noastră că suntem tefere şi nu ne-a seches-
re-ţi sare în faţă pe vreunul din coridoarele trat, tragem cu ochiul în jur. Câinii s-au a-
care leagă staţiile de metrou în New York nu ciuat aproape de intrare, câţiva brazi răzleţi
Ajung în faţa a două cruci de marmură facultăţi. Nu te prosti şi nu te bosumfla pen- mă sperie ca situaţia de acum. Continuă: îşi alungesc umbra peste clădirea de unde
albă, cu fotografii în formă ovală, câte una tru orice, te rooog! Îl mângâie şi-l priveşte – Gândeşte-te că acolo poate să apară, nu iese şi nu intră nimeni. Lumina unor co-
pe fiecare dintre ele. Un bărbat şi o femeie. cu ochi galeşi şi rugători. O iartă cu un sărut în orice clipă un om care să te salveze, dar ridoare este doar o fâşie palidă. Din ceară.
El, sobru, cu mustaţă, ea, distinsă şi hotărâtă, scurt, dar cald şi ţocăit. „Uf! Răsuflă uşurată. aici parcă-i dincolo de Hades. Nicio suflare, Locul ăsta nu se va putea înveseli nici dacă,
deşi poartă un batic de ţărancă. Laura simte Cum de sunt în stare să gafez în asemenea numai noi. Ar fi bine să nu intrăm nicăieri. prin absurd, s-ar organiza o chermeză cu mu-
deodată că o iubeşte. Se apleacă şi aşază hal? Cum am putut uita că este sensibil la Are dreptate, îi spun în grabă, am grijă, zică dată la maximum o trăire dezlănţuită,
margaretele în şănţuleţul care le delimita locul acest subiect? Ce aiurită pot să fiu! Eu îl dar ne şi văd pe amândouă sechestrate într-o furtunoasă în dansuri fierbinţi şi vin sorbit
de odihnă al celor doi, ca şi cum ar fi culcaţi supăr mereu, în schimb îi pretind lui să nu şandrama fără ferestre, cu miros de şoareci, cu patimă. Nimic n-ar putea schimba tonul
în dormitorul lor cu două paturi, pentru greşească niciodată, altfel îmi sare ţandăra. plină de păianjeni, etc. din acest loc. Bolnavii ar obosi numai dacă
fiecare câte unul, decent şi comod. Mult mai Sunt cam egoistă şi cam rea. Sinceră să fiu, – Am putea sta de vorbă aici? îl întreb ar privi la o scenă plină de trepidaţia vieţii.
târziu a aflat că cea din fotografie este stră- dacă ar fi altcineva şi nu eu, aşa l-aş cataloga. pe acest Tavi care învăluit de întuneric pare Gazda noastră ne invită să luăm loc pe
bunica, dar şi că bunica este înmormântată Trebuie să mă controlez pe viitor.” o fantomă derutată în spaţiu. Mersul lui ne- laviţă, luna ne bate chiar în ochi şi are un a-
tot acolo. Bunicul, la fel. – Tu, măi, tu, Lori-Lur! Ţie îţi rezistă sigur nu e chiar un lucru înspăimântător, îmi er bolnăvicios, e palidă, lipsită de aură, iar
Stă dreaptă, îşi împreunează mâinile şi cineva? zic în gând, putem s-o zbughim la primul gest noi două ne înghesuim una în alta şi deodată
spune în gând o rugăciune pentru sufletul – Acum să nu mi te apuce iar gelozia ta neconvenabil. Dar dacă are un topor şi ne va izbucnim într-un râs în cascade.
lor. Sufletul lor, care l-a iubit pe Harry, la fel absurdă!, îl priveşte zâmbind ghiduş şi ridi- lovi? Crede că avem bani mulţi cu noi, Adri- O descărcare nervoasă poate. Sau ne-
ca şi ea. Asta o leagă de acei oameni necu- când spre el arătătorul mâinii drepte. ana arată bine, se vede că nu-i de pe aici şi cunoscutul căruia trebuie să-i spunem „un-
noscuţi şi pieriţi de pe faţa pământului, îna- Îi ia mâna şi-i apasă palma pe buze, de din felul cum e îmbrăcată. chiul” fie şi pentru câteva clipe, ne provoacă
inte ca ea să ştie de existenţa lor şi nici ei des- data aceasta lung, cu un soi de evlavie, ca şi – Vă mulţumim de bunăvoinţă! Dacă şi mai mult. Simpla lui prezenţă e îndeajuns
pre a ei. Dar margaretele au avut puterea ma- când ar fi în loc de un nerostit ”Mulţumesc!” nu vă deranjează, noi am vrea să rămânem pentru a pufni în râs. Prima care se opreşte
gică de au făcut legătura. Şi rugăciunea. Lă- „Ce bun şi cald este! Cum pot să-l ne- de vorbă afară. La aer.... venim de la oraş, sunt eu la gândul că, mama mea, pacienta
gătură care va rămâne veşnic în inima Lau- dreptăţesc aşa de tare când mă apucă pe atmosfera de aici e foarte plăcută, rosteşte Adela, nu a chicotit niciodată în acest peri-
rei, chiar dacă vreodată ar vrea s-o smulgă mine bâzdâcul şi să-l judec în fel şi chip?!” Adriana cu mieroşenie în glas. metru al spitalului. E o blasfemie ceea ce
de acolo. Liniştea este deplină, este ireală, Au plecat de lângă morminte, pe altă a- Între timp observăm o intrare în clădi- fac! Pe coridoarele clădirii din faţa noastră
ca şi când sufletele cele plecate s-ar fi întors lee decât cea pe care au venit. rea amplasată chiar în mijloc. Nişte trepte şi la uşa fiecărui salon, moartea îşi flutură du-
pentru o clipă, forme translucide, plutinde – Uite, vezi bisericuţa asta? Bunicul a duc undeva în jos, o fi vreau subsol unde hul. Are probabil, un ochi într-o parte a clădi-
şi mute, ca să-i binecuvânteze. Doar o păsă- construit-o. Multe a făcut bunicul pentru sa- sunt primiţi şi triaţi bolnavii. Dezinfectaţi. E rii şi altul în cealaltă parte, sigur are mult mai
rică o violează cu un tril menit a demonstra tul acesta. Iară acuma eu a trebuit să cumpăr un spital de boli contagioase. Poate asta-i mulţi ochi decât o fiinţă. E ne-fiinţa însăşi.
că aceea nu este exclusiv lumea celor călă- altă casă decât pe cea a lui... şi hotelul! L-au doar intrarea capcană unde vrea să ne atragă Mă întristez dintr-o dată. Văd o scenă
toriţi pe tărâmul umbrelor. dărâmat. Lăbarii. „Iar s-a amărât. Ce greu acest Tavi, care-şi spune „unchi”. posibilă: „Adela Filimon s-a externat azi”,
Vraja de moment se sparge şi ea. trebuie să-i fie.” Pentru mine, apelativul de unchi are ce- răspunde cuiva doctorul Mareş. Adela merge
– Cine are grijă de mormintele acestea? – Dacă crezi, arată-mi într-o zi actele, va special, tandru, unchiul Jorj, adică Geor- ca o lehuză şi doar sprijinită de tatăl său.
Văd că au fost puse de curând lumânări şi sau ce ai. Dosarul pentru care te judeci. Po- ge până a pleca în Franţa, fratele bunicului Fac un tandem greu de uitat. Adela ar fi vrut
sunt coroniţe de flori artificiale la cruci. tate facem ceva. Tu eşti, nu te supăra, cam meu, tatăl mamei mele, Adela, era medic, e- să-l ştie aproape pe Victor, soţul ei. El însă
– Toţi nemţii din Germania dau bani şi neajutorat şi nici nu ai relaţiile pe care le am ra vesel, elegant şi când mergea la pescuit. nu suportă lâncezeala bolii, chiar dacă pri-
plătesc să fie curate şi îngrijite. eu. Tu nu mai ştii cum merg lucrurile pe a- Mă lăsa să îi duc o cutie plină cu tot ce tre- virea Adelei arde, are flăcări de trăire cu dis-
„Da, gândeşte Laura, lucru nemţesc, ici. Nu este cum eşti obişnuit în Germania, buia, râme, cârlige. Până şi cutia era elegantă. perare a fiecărei clipe, chiar dacă părul ei lung
făcut cu cap. Ordine şi disciplină. I-om so- dar nici ca pe timpul când ai trăit tu în Ro- Avea un zâmbet plăcut, în schimb arătarea are un luciu atrăgător, Victor se teme de micii
coti noi pe nemţi firi reci, dar nu sunt negli- mânia. E altfel şi nu înţelegi nimic. Eşti de- asta de om se uită pieziş, îşi tot şterge ochii bacili infiltraţi în plămânii Adelei.
jenţi şi nepăsători. Au şi ei căldura lor, doar busolat. Pari naiv şi toţi vor numai să te tragă- lăcrimoşi. E zărghit. Nu-i pot spune unchi, – Domnişoarelor, sau doamnă, vai doam-
că se manifestă într-un alt fel. Trebuie să n piept, ca să stoarcă cât mai mulţi bani de dă-l încolo de nenorocit! Domnul Tavi o să-l nă, cât mai plâng când mă gândesc la fosta
recunoc că noi, latinii, suntem de multe ori la neamţul. numesc deşi, e clar, niciun astfel de apelativ noastră casă, aş fi putut primi pe oricine a-
doar nişte egoişti notorii sub aceste măşti – Ţi le aduc, dar ce poţi să faci? Lăbarul nu i se potriveşte absolut de loc. Îl urmăm colo dacă taică-meu nu ar fi fost un cartofor,
de oameni cu sânge cald şi sentimentali şi acela de primar a luat şpagă şi a dat la altul. totuşi din curiozitate cred. Personajul seamă- poate şi beţia să fi fost de vină. Ori, poate
romantici şi prietenoşi. Nu ne preocupă prea Unul cu firme mari şi cu bani. Lăbarul! nă cu cele din filmele despre Evul Mediu. din necaz şi supărare a făcut el tot ceea ce a
mult ceilalţi, ne satisfacem doar propriile – Harry, scumpule, tu ştii ce este acela Slinos fără nicio sclipire în ochii înceţoşaţi făcut şi-a pierdut casa? Omul îşi şterge ochii,
nevoi de firi expansive, aşa croite de la natură. un lăbar? „doamne, Adri, şoptesc, omul ăsta e un spiri- plânge cu mare uşurinţă însă nu ne impre-
Ceea ce văd aici, asta ar trebui să o fac – Nu ştiu, aşa spune un preten a meu. duş rău, deghizat. Ce înţelege despre o po- sionează deloc. Îl lăsăm să îşi spună povestea
şi eu la părinţii şi bunicii mei, deşi mă îndoiesc – Labă ştii ce este. Ei, lăbar vine de la veste de viaţă şi moarte care pe mine mă în- repetată desigur în faţa multora.
de faptul că pe cine voi găsi s-o facă, va fi labă, care mai are şi sensul onest de mână soţeşte mereu?” – Odată, la masa pierzaniei banilor erau
şi eficace. Ia banii şi mai departe... Sistem ro- mare. Dar lăbar a suferit o mutaţie semantică Împotriva oricărei logici, îl urmăm to- doar vreo cinci persoane, printre care şi o fe-
mânesc! Am mai încercat şi a fost un rateu. şi denumeşte o persoană de gen masculin ca- tuşi pe bătrân până la uşa barăcii unde se o- meie. Mama s-a repezit ţintă la ea, femeia
Dar voi încerca din nou. Eu degeaba mă re foloseşte mâna, în mod pervers, asupra pro- preşte să ne poftească înăuntru. Din prag stătea lângă taică-meu. Se vedea, nu era de
chinui şi pun flori de câteva ori pe an. Nu priei persoane, pentru a se autosatisface se- se vede atârnat pe perete portretul unui băr- prin părţile noastre, prea vopsită pe obraji şi
pot să merg destul de des, ca să le îngrijesc xual. Harry zâmbeşte jenat şi nu comentează. bat în halat alb. Vreun medic poate. Şi un părul încreţit şi umflat; pe la noi femeile
cum trebuie. Le distruge iarba şi pirul. Dar, Trece peste fază, deşi obrajii i s-au pudrat cu crucifix. Pe masă, în locul sticlelor goale, purtau baticuri sau pălării. La fel şi mama
până să fie distruse de aceşti invadatori, le o boare purpurie, ca la o fecioară. Aşa s-a şi vizitate de muşte, după cum aş fi putut crede, mea. Împricinata râdea obraznic şi când ma-
fură. Oamenii. Le revând în piaţă, fără ruşi- întâmplat. A câştigat Lăbarul. nu se află nimic. Absolut nimic. Ne ferim să ma s-a dat la ea gata-gata s-o păruiască nu-i
ne. Aşa că doar iarba rea şi pirul sunt stăpâni intrăm, invocând din nou dorinţa de-a rămâ- păsă. Rosti arogantă: „madam, n-ai treabă a-
şi îşi fac de cap. Pun stăpânire pe tot şi se * Fragment de roman ne la aer curat. casă? Aici vine cine-i liber, tu ai obligaţii, dis-
întind ca lepra. Iarba rea şi pirul, ca şi cei pari!” Mama a izbucnit în sudalme cum n-am
ce-i vor cu japca pământul strămoşilor lui mai auzit să spună, îl trăgea pe taică-meu
Harry. Tot pir şi iarbă rea sunt.” S-a ţinut de de mânecă până a rămas cu haina în mână.
promisiune. A făcut-o. Nu e ca la nemţi, dar El era cam laş, sau ruşinat şi se tot pitea pe
măcar nu mai creşte pir şi iarbă cât casa. după scaune, cineva adună toate cărţile de
Culmea că şi florile rezistă. Nu mai dispar joc de pe masă iar birtaşul a reuşit s-o con-
în pălăria scamatorului. Al naibii scamator! vingă pe mama s-o liniştească, zicând „fe-
Harry continuă să povestească despre meia-i străină, aici are treburi importante,
aceia la capul cărora se află. trimisă de oameni de seamă”, o sfătui deci
– Bunicul a fost un bărbat frumos. Bu- pe mama să renunţe şi să nu mai incite
nica nu a fost chiar atât de frumoasă, dar a spiritele. Între timp, taică-meu s-a făcut ne-
fost foarte deşteaptă. Ştii ce a spus când văzut, degeaba am pornit să-l căutăm urcând
Hitler a ajuns în Rusia? „Acesta este înce- nişte scări am dat de o uşă închisă. Duceau
putul sfârşitului. Doamne ajută! Ce face el spre un pod unde în timpul războiului se as-
acuma este ca şi cum zgârmi un muşuroi cunseseră nişte dezertori.
de furnici cu furca boantă. Cu cât zgârmi Tărăşenia m-a făcut să-l văd erou. Poate
mai mult, cu atât vin şi vin şi nu se mai ter- avea ceva secret de rezolvat.
mină de venit. Aşa şi cu ruşii. Sunt mulţi. O E drept, n-a mai dat pe-acasă vreo săp-
să vedeţi!” tămână. Apoi plecările lui, s-au repetat şi
Şi a avut dreptate. Ei toţi au fost o fa- mai şi.
milie de oameni deştepţi. Fratele lui bunica Luase bani de la bancă, girase cu lo-
a ajuns mare advocat. A fost singurul care a cuinţa dar eu, la vremea aceea, nu vedeam
îndrăznit să se căsătorească cu o fată din nimic rău în asta mai ales că-mi aducea dul-
altă parte, decât din satul lui de baştină. Con- ciuri ori de câte ori se întorcea din drumurile
sătenii nu au acceptat până atunci aşa ceva, lui misterioase pentru mine. Îi drept dom-
la alţi bărbaţi. Dacă unul a ales o fată din sa- nişoarelor, eu învăţam bine la şcoală.
tul vecin, a fost pe loc renegat. Aşa a fost – Bine domnu’ Tavi, e bine, v-aţi des-
legea lor nescrisă. Dar pe unchiul l-au accep- curcat în viaţă. Acum avem şi noi o ches-
tat, pentru că a fost foarte deştept. tiune, zic în speranţa să aflu ceva de pe vre-
– Vezi, acum înţeleg pe cine semeni tu, mea când Adela se trata aici la Sanatoriu.
se joacă Laura în glumă, dându-i un ghiont
cu cotul. *Veronica Balaj, Cina lupilor, fragment din
– Îîîmmm! Tu, Lur!... romanul în curs de apariţie.

Banat, anul VIII, nr. 12, 2011


Denis Taurel
Cultures roumaines sans frontières Puiu Răducan, Pasărea de vânt*
D P
écembre, soirée parisienne humide
et bien trop douce. Sur le chemin
de l’ambassade de Roumanie, rue
saint-Dominique, petite échappée vers la tour
de fer, plantée sur le paysage des toits et qui
n’est ici qu’un élément familier, juste un gros
bijou un peu clinquant. Le centre culturel rou-
main propose ce soir, salle Ionesco, une pré-
sentation par la revue Altermed du dossier con-
sacré aux Cultures roumaines. Auparavant,
le public peut visiter, dans la galerie attenante,
une exposition de la photographe Dana Popa.
Not Natacha. La traite des filles Moldaves.
Natacha est le nom commun donné à toutes
les jeunes femmes de l’est, qui, dépouillées de
leurs papiers, sont exportées et exploitées par
les réseaux de prostitution dans les villes
d’Europe. Natacha? Un nom qu’elles abhorrent.
La photographe Dana Popa, établie au Royau-
me-Uni, nous propose un «photo-documen-
taire» axé sur la Moldavie, principal pourvo-
yeur de chair fraiche. Elle restitue un prénom
à chacune des femmes évoquées, et souligne
chaque image de quelques mots, comme une
mince tranche de cette vie déjà brisée : Maria,
19 ans. Elle pensait qu’elle allait vendre des
collants sur un marché turc. Sur le marché
de l’esclavage sexuel, elle est devenue la mar-
chandise. Femmes et lieux, la série de photos
aux couleurs saturées provoque l’émotion. Ce
documentaire aura-t-il des conséquences fa-
vorables pour le destin de toutes ces victimes?
Galerie virtuelle sur le site http://www.danapopa.com/
gallery_slideshow.php?ProjectID=218
«Not Natacha»
photo-documentaire
Cultures Roumaines, cultures plurielles
La Roumanie se serait-elle déplacée sur
la carte, au point d’être rangée au rang des con-
trées relevant de la revue Altermed , qui traite
des cultures méditerranéennes «autrement».
Michel Carrassou, l’éditeur, avant de laisser
la parole aux spécialistes qui vont présenter le
dossier, rappelle que dès la création d’Altermed
en 2007 ses fondateurs avaient choisi de faire
entrer la Roumanie dans la liste des pays con-
cernés. Et voici leurs arguments: considérant
que puisque l’empire romain avait modelé cette
terre latine, que les sultans d’Istanbul lui a-
vaient conservé sa foi orthodoxe tout en l’ai-
dant à résister à l’hégémonie slave, que c’est
en se tournant à l’époque moderne vers l’Eu-
rope de l’Ouest et du Sud que la Roumanie
avait parachevé sa culture, il était dès lors per-
tinent de l’inclure dans le champ des pays de
la méditerranée. C’est ainsi que la nouvelle
livraison de la revue est consacrée presque
entièrement aux Cultures roumaines actuelles,
c’est-à-dire des trente dernières années, dans
les domaines de la littérature, (prose et poésie),
du théâtre, du cinéma, mais aussi des arts vi-
suels. Mais pourquoi mettre le mot culture au
pluriel ? En considération de la part très impor-
tante prise par les créateurs roumains installés
à l’étranger et produisant dans leur langue
d’adoption ( français ou anglais), sans omettre
les créateurs roumains germanophones et ma-
gyarophones, le comité de rédaction a décidé
que tous ces artistes qui puisent au moins
pour partie au même fonds culturel, pouvaient
être rattachés sans abus de langage à la Rou-
manie et à ses multiples Cultures.
Michel Carassou éditeur et Christina Passima
artiste graphique
Ce dossier a été constitué sous la direc-
tion d’Andreia Roman qui assume aussi la res-
ponsabilité de la section prose. Prenant pour
exemple «Le plus aimé des mortels» de Marin
Preda, elle nous explique que les textes de
l’époque communiste sont caractérisés par
l’apolitisme cultivé jusqu’à l’absurde et par des
parti pris esthétiques comme l’onirisme. Prend
alors naissance un art du non-dit, du propos
sous-jacent. Dans ce contexte, la «beauté» d’une
œuvre réside aussi dans sa capacité à dévoiler
en filigrane faits et choses niés par le régime,
et cet art subtil implique la connivence avec le
lecteur qui doit s’astreindre à la lecture entre
les lignes. Gabriela Adamsteanu publie le monu-
ment littéraire Une matinée perdue en 1984
tandis que Mircea Cartarescu acquiert déjà une
certaine notoriété internationale mais ne publie
le premier volume de sa grande trilogie Orbitor,
qu’en 1997. Les grands écrivains de l’exil, en
Suisse en France aux Etats-Unis, tels Ion Vianu,
Virgil Tanase, Norman Maneas, continuent à
créer, sans que la stature d’Herta Muller reven-
diquant aussi sa double appartenance cultu-
relle, ne leur fasse trop d’ombre. Actuellement,
en Roumanie, la jeune prose bénéficie de la
politique active des maisons d’édition et d’un
certain renouveau du circuit des librairies.
Sebastian Reichman, poète d’expression
française choisit de lire deux textes en français
et deux autres en roumain. Il concède que des
poètes de grand talent ont été publiés avant
la révolution, mais qu’ils n’ont aucune part
dans la chute du régime: ils ont enduré les
brimades et se sont repliés sur leur liberté
intérieure. La poésie a explosé avec la nouvelle
liberté mais Reichman prétend qu’après l’en-
gouement initial c’est un genre littéraire qui
prospère surtout sur les rayonnages des librai-
ries. Mirella Patureau parle du théatre sous le
communisme comme d’un nid de résistance
ou le public se délectait des «lézards» cachés
dans le texte et mis plus ou moins en lumière
par la mise en scène. Après ‘89, les salles se
vidèrent au profit de la rue qui devint, pour un
temps, le vrai théâtre vivant. Il fallut quelques
années pour que les jeunes troupes retrouvent
des lieux et des textes. Visniec fut rapidement
l’auteur de prédilection, la providence, de groupes
comme dramAcum . Tout a vraiment commencé
il y a dix ans avec Stop the tempo écrit et mis
en scène par Gianina Carbunariu dans le bar
musical green hours. Aujourd’hui, on note, à
Bucarest comme à Cluj et Tîrgu-Mures, une
éclosion de «propositions théâtrales» dans des
caves, boites de nuit, usines désaffectées. Le
théâtre roumain actuel, la scène «alternative»
serait donc le fait «d’une génération qui ne veut
pas du passé mais n’aime pas ce qui est en train
de s’installer». Dominique Nasta est historienne
du cinéma et enseigne à l’université libre de
Bruxelles. Son texte sur l’esthétique du cinéma
roumain est une analyse détaillée et une mise
en perspective des fims majeurs du cinéma
roumain actuel. Ces films sans vedettes, sans
éclairages ni effets spéciaux, à la bande son
rugueuse et presque sans musique, sont par-
tiellement la conséquence de moyens de
tournage très limités, mais cette «pauvreté»
se trouve érigée en parti-pris esthétique. Ce
style dit minimaliste, illustré notamment par
Cristi Puiu, Christian Mungiu ou Corneliu Po-
rumboiu rencontre un étonnant succès inter-
national. La mort de Dante Lazarescu, 12h08
à l’Est de Bucarest, 4 mois 3semaines 2 jours,
autant de films «durs» qui ont été couvert de
récompenses et dont les auteurs sont adulés
par les cinéphiles de tous les pays. Ce courant
trouve sa source dans les œuvres de Lucian
Pintilie dont le film Reconstituirea ne fut vu
en 1968 que par quelques privilégiés avant de
ressortir comme une nouveauté en 1990. Pour
son contenu révolutionnaire autant que par
ses prouesses de style, ce film est vu par la cri-
tique comme le premier exemple de cinéma d’au-
teur roumain. Christina Passima, artiste dont
les œuvres graphiques et les installations ont
été présentées dans de nombreuses manifes-
tation évoque les créateurs en action après 1990,
dans les pays nouvellement soumis à l’écono-
mie de marché. Le dossier comporte également
Entre églises et centres commerciaux, un texte
quelque peu iconoclaste de Matei Bejenaru de
Iasi, créateur de la revue Vector et du festival
Périphéric.
Cultures roumaines: 4 mititei+ 1 Euro
La présentation terminée, la culture rou-
maine persiste jusqu’au coin de la rue avec le
restaurant Doina. Sur le menu affiché à l’exté-
rieur on note les fameuses mititei, proposées
ici à 3,50 € la pièce. La cuisine populaire des
Carpates sait se faire payer. Il est vrai qu’ici
comme ailleurs, les ambassades, dans un ad-
mirable mouvement égalitaire, sont toujours
situées dans les plus beaux quartiers des capi-
tales; là où les restaurants atteignent des som-
mets, quant aux tarifs s’entend. Présomption
de qualité : la salle semble bien remplie.
Par comparaison, la revue Altermed con-
sacrée aux Cultures roumaines, vous offre une
gerbe composée des plus grands artistes rou-
mains d’aujourd’hui. Rien qu’à parcourir le
sommaire gageons que vous serez émoustillé.
Vous serez conquis par la richesse et la variété
des pièces présentées. Et lorsque viendra le
moment de prendre congé, vous serez ébahi
par la modicité de l’addition: le dossier Cultures
roumaines ne vous coûtera que 15 €! Soit 4
mititei+1 euro.
Le restaurant Doïna de Paris
Banat
Mihaela Albu
uiu Răducan lasă impresia că face
parte din rândul acelor condeieri
pentru care prezenţa în lumea scri-
sului – a fi mereu, cât mai des şi mai vizibil,
acolo! – constituie o preocupare quasi obse-
sivă. Faptul devine vădit din obstinaţia, frec-
venţa şi ritmurile aferente în care îşi instrumen-
tează apariţiile editoriale. O repede ochire a-
supra datelor (şi proporţiilor), pe care le o-
feră bio-bibliografia sa devine elocventă:
începând cu Vorbe la... necaz – volum de
debut publicat în anul 2005 la Editura Daria
din Craiova –, urmat, în 2006, de Vă rog, in-
traţi, nu bateţi, prezenţele autorului la casele
editoriale din Râmnicu Vâlcea, Craiova, Tur-
nu Severin, Alba Iulia ori din Voivodina (Ser-
bia) se produc uneori (de pildă în 2009, 2010
şi... 2011) chiar şi de patru ori pe an. Ceea ce
ar trebui să fie, totuşi, impresionant.
Ceva – oarecum în răspăr cu practicile
din lumea scrisului – se conturează şi din fap-
tul că preferinţele condeierului nu dau semne
à propos de o anume specializare/ propensiu-
ne către un anume gen. Dintr-o asemenea per-
spectivă va fi limpede că cititorii nu vor avea
de înfruntat nici ezitări şi cu atât mai puţin
reţineri de natură problematică. Astfel, de la
debutul cu Vorbe la... necaz, urmat de Vorbe
de duh, apoi de Fabule şi pamflete cu zgâ-
rieturi mioritice, autorul trece cu nonşalanţă
la Balade pamfletistice moderne (sic!), ulte-
rior demarând – cu zglobiile sale velocităţi
– şi către o Apocalipsa după Gheorghe. În
cele din urmă, iată-l acum adăstând la ţărmu-
rile… Poeticului.
P
asărea de vânt, induce o stare de
spirit conturată dintr-o serie de me-
ditaţii cu vădită tentă lirică în care
deschiderea către tipurile de structurare ale
discursului post-modern rămân cumva încă
palide. Un anume paseism nostalgic adie pe
dincolo de sintagmele cu care mesajul erou-
lui liric îşi face intrarea în scenă. Într-adevăr,
aici autorul are dreptate: cărările se frâng....
Aceasta pare să fie şi drama ce o (şi îl) tra-
versează. Este un anume autism al lumii pe
care el (eroul liric) îl simte plutind în aerul de-
venit tot mai apăsător al timpului: „De ceva
vreme am început să dăltuiesc cuvinte-n a-
er.../ Am crezut atunci că voi ajunge-n marea
linişte solară, chiar dac-am fost lovit de ră-
utatea lumii,/de ignoranţa ei.../ Mai visam
atunci.../ că voi asculta cântul nufărului alb,
că, ascuns după trunchiurile copacilor voi
ţâşni pe buza cerului s-o văd pe ea, zeiţa Ar-
temis.../ Tot atunci, visam că vor cădea din
pomul meu litere de toate culorile şi mări-
mile peste covorul imaculat al carneţelului
de notiţe din Copcea Severinului.../ Cu dalta
sufletului şi inimii, tocită de deceniile tre-
cute, dăltuiesc mereu/ cuvinte-n aer, ca floa-
rea mea nemuritoare-muritoare să-şi des-
chidă cândva şi cât mai repede petalele peste
zări multicolore, când eu, mă voi odihni a-
dânc şi profund pe coperţi...”. În corpusul
următoarelor texte drama interioară pare să
se accentueze şi – pe alocuri – survine chiar
mărturisirea directă: „sunt suferind, Doam-
ne, şi cătrănit...” păstrând mereu aceleaşi
tonalităţi şi coloraturi prin care rostirea în-
cearcă să sugereze dramatica disonanţă inte-
rioară a autorului: „Cuvintele însângerate/
ţin ostatice/ pădurea sălbatică/ precum icoa-
na-ntre icoane,/ precum trupul în cuvânt./
Se duc apoi/ pe drumurile ploilor,/la margi-
nea zărilor/…etc.”
Paseismul de care aminteam este expus
în forme cât se poate de explicite: „Râul de
asfalt duce maşina la deal/ şi la vale,/ tineri-
şi fac coafuri printre/ morminte,/ fântâna
din mijlocul/ drumului/ priveşte agale...,/
frumoase erau, Doamne,/ vremurile-nain-
te!”. E limpede aici că – privit din perspectiva
unei sensibilităţi pe care cotidianitatea a ulce-
rat-o – prezentul cu toate ale lui îi este po-
trivnic. În tonalităţi asemănătoare, într-un
anume fel aspirând (nostalgic) către o resus-
citare a unor forme şi sintagme ce amintesc
poezia sămănătoristă, autorul se reîntoarce
către un decor aflat în evidentă extincţie faţă
de sensibilitatea modernă: „…se-aşterne pe
cumpăna fântânii./ Gerul vieţii mă mişcă
din... ţâţâni,/ mă caut, dar nu sunt în... bas-
me,/ rânjeşte luna şi-mi arată patru sâni.../
Adesea mă răstorn în cot într-un oftat,/să
privesc cum nori negri mâncă luna,/ ascult
cum sus în turlă ţipă cucuveaua,/ doresc să
ieşi din valuri pentru totdeauna.../ Cântul
de broască sparge pojghiţa nopţii/ce ne
acoperă cu... negrul de catran,/ când clo-
potele vor suna în dosul porţii,/ tu ieşi din
mare şi vino...sus la brad.../”. Se observă
limpede – în cele de mai sus – că recuzita de
19
extracţie romantică se află la mare căutare:
nori negri mâncă luna, în turlă ţipă cucu-
veaua, când clopotele vor suna, orologiul
din turnul de fildeş s-a spart, la mănăstire
a căzut o cruce, s-a frânt şi turla din castel,
clopotniţa bisericii de lemn a ars etc.,
formule care atestă propensiunile autorului
către variaţiunile pe teme romantice.
P asărea de vânt este cartea unui vi-
sător care, construindu-şi o lume pa-
ralelă, încearcă să şteargă – inclu-
siv din propriul său discurs – tot ce îi aminteş-
te de lumea reală în care se simte străin şi
condamnat să rătăcească fără speranţă, în
care „culorile curcubeului, din anii copilă-
riei l-au părăsit.”. Pentru el, până şi „…spaţiul
(…) s-a-ngrădit/ de nevisare”, ceea ce are drept
consecinţă – asemănător cu cele ce se petre-
cuseră cândva în tenebrosul crepuscul al po-
emelor din romantism – un infinit Wander-
schaft întru melancolie şi nesiguranţă.
Fără îndoială, autorul suferă de un com-
plex al timpului trecut a cărui aură a devenit,
pentru sufletul său, un veritabil misterium
fascinans. El – e cât se poate de limpede –
se doreşte şi, în fond, se şi livrează ca prizo-
nier al unor alte vremuri. De altfel, în varii
forme afirmă textual, sau doar sugerează,
că aparţine de: „… timpul când priveam cu
frică la cişmea/ şi aşteptam ca mama turta
să coacă/ în cuptorul trist din curte, de a-
fară,/ dar nu venise încă tăicuţa cu caru’/
de pe drumul din deal şi de la moară.” A-
ceasta e perspectiva de la care autorul îşi
selectează aproape cu severitate cuvintele.
Observând parcursul unei asemenea operaţii,
pentru cititor va deveni evident că exclude-
rile vizează tot ce aminteşte (ori în limbaj tri-
mite către) realitatea în care îi e dat să respire.
Vorbind doar despre Cumpăna fântâ-
nii, despre cişmea, despre turta şi cuptorul
trist din curte, despre tăicuţa care nu mai
ajunge cu carul din drumul din deal de la
moară, devine limpede că textul în sine con-
figurează o opţiune nu doar pentru anumite
sintagme ci – în esenţă – pentru o cu totul
altă vârstă a lumii. Drumurile moderne văzute
ca nişte râuri de asfalt, coafura, maşinile,
şi apoi „…epopeea iubirii şi morţii,/ con-
struită-n realistele-i stări,/ alături de post-
moderniştii,/ care se uită... peste... “, toate
acestea… şi încă altele devin semne (şi conţin
sensuri) exprimând raporturile profund diso-
nante cu o actualitate pe care o detestă şi o
respinge pentru că o percepe în dimensiunile
şi capacităţile ei de mediu alienant. Realita-
tea înconjurătoare se constituie, în percepţia
celui ce scrie, sub forma unor pereţi „împo-
văraţi/ cu gratii” care „mă strâng,/ vor să mă
mpacheteze/ pentru a stoarce/ ultima vorbă,
/pentru a goni/ ultima minciună,/ pentru a
mă pune-n/ cioburi/ şi a-mi stinge/ lumâna-
rea…”. În privinţa raporturilor sale cu Poe-
ticul – judecate fiind, pentru moment, doar
după bibliografia de până acum –, Puiu Ră-
ducan nu pare să manifeste o preferinţă spe-
cială faţă de acesta. Ponderea preocupărilor
sale scriitoriceşti s-a vădit deja în sensul unor
orientări către cu totul alte teritorii. Lirismul
constituie una dintre cele mai speciale şi mai
delicate realităţi ale lumii şi – prin natura sa
ataşată în exclusivitate esenţelor – impune
imperios preocupare, precum şi consecven-
ţă şi vaste deschideri direcţionate în egală
măsură către teritorii nu o dată evanescente,
cum sunt cele privind filosofia, religia, mu-
zica, dar şi către actualitatea care – în ultimul
timp – s-a deschis către interferenţe şi inter-
disciplinaritate.
A dăstând în sfera poeziei – ca autor
– Puiu Răducan trebuie să se
pătrundă de acest specific sub
ale cărui inefabile şi aerate apariţii a domnit
din totdeauna o inflexibilă rigoare. Desigur,
textele sale nu sunt lipsite de intuiţii fulgu-
rante cum este şi aceasta: „În spatele pleoa-
pei/ închise/ am zidit un amurg /sângeriu,/
acum când merg/ ca o pasăre/ şchioapă/…/
spre somnul iernii!/ Totul în mine este
negru;/ durere, patimă plus suferinţă...”
În final – un adevăr pe care ar trebui
să-l rostim de fiecare dată atunci când se o-
feră ocazia: în fiecare carte, orice apropiere
de poezie trebuie salutată ca o victorie a ceea
ce aparţine de esenţa umanului!
(Profesor univ. dr. Mihaela Albu, re-
dactor şef revista “Lumina Lină”, revista spi-
ritualităţii româneşti din New York.)
*Puiu Răducan, Pasărea de vânt, Edi-
tura Transilvania, 2011.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 20
Banat
de multişor. Ghiţă îi pune învăţătorului, din
Gheorghe Luchescu Nicolae prima, următoarea neliniştitoare întrebare:
„Ce se întâmplă la dv., domnule dirijor, şi-au
pierdut ictărenii vocea?” Bătrânul dascăl, ca-
Ghinea re n-avea haina ruptă-n coate pentru simplul
motiv că purta doar cămaşă, se amuză din
plin la auzul acestor vorbe, însă ne linişti în-
Lugojul, climat cultural şi vatră folclorică dată, făcând observaţia că problema nu se
pune în aceşti termeni radicali: „Oamenii
cântă şi acum la fel ca altădată, Dumnezeu
nu i-a privat de acest dar, însă nu laolaltă şi
(9)

Î ntreaga viaţă culturală după 1918 dei (Timişoara, 2003), Cultură populară bă-
poartă amprenta atmosferei politice năţeană (Timişoara, 2004). De asemenea,
a vremii. Apar gazete şi reviste, iar Lu- este prezent în antologia Gura satului la Ra-
Aşa cum a fost… doar când le face plăcere. Ca să se adune,
trebuie să existe cineva care să ia iniţiativa
şi acelaşi sau altul să-i conducă. După cum
se vede, eu am îmbătrânit şi nu mă mai ţin pi-
cioarele.” „Dar nu-i adevărat, vi se pare doar,
gojul se reafirmă ca un centru de iradiere dio Timişoara (ediţie îngrijită şi glosar, vol.
culturală, gest realizat şi de revista “Seme- I – 1993; vol. II – 1994; vol. III – 1996). În
nicul” (1928), prin al cărei conţinut începe cadrul Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie
să fie cultivat dialectul. În paginile sale întâl- din Timişoara predă folclor şi etnologie, so-
nim numele lui Ion Curea, care reia şi dez- ciologia culturii, antropologie culturală, fiind
E minunat să ai un prieten, dar e şi
mare mâhnire atunci când îl
pierzi. Ţi se strânge inima ca să
poată slobozi o lacrimă neputincioasă şi să
işte întrebarea fără răspuns că de ce se duc
noi vedem că sunteţi încă verde.” Măgulit de
observaţia noastră, dirijorul ne arătă dinţii rari,
într-o încercare silită de a surâde: „Dacă zi-
ceţi dv., hai să mergem împreună pe la casele
coriştilor, că sunteţi oameni cumsecade şi mâ-
voltă teme abordate cândva de G. Gârda. redactor la revista “Folclor literar”11. oamenii când se duc, dacă ne produc marea naţi de-un gând ales.” Toată acea zi am bătut
Aşa sunt creaţiile: Printră domni, Mincie şî Bugarin, Grigore (1910 – 1960), năs- bucurie de a se naşte? Retorica interogaţie cu pumnul în porţile acelor cetăţeni din cele
n-o să-şi găsească niciodată răspuns, căci două sate, care mai cântaseră sau erau sus-
prostâie ş.a. Se iveşte apoi Gr. Bugarin, care cut în Ohăbiţa (Caraş-Severin). Studii la Şcoa- tocmai de aceea este, cum altfel, decât… re- ceptibili de a fi cooptaţi. În special tineri. Im-
susţine că “baza regionalismului cultural bă- la Normală din Caransebeş. Scrie mai multe torică. Asemenea cuvinte îmi vin în minte când presionant era că nu ne-au primit cu ostili-
năţean este Victor Vlad Delamarina. Prin el volume: Simfonia rustică (sonete, Timişoara, scriu despre omul pe care mult l-am mai pre- tate, poate şi pentru că îl respectau prea mult
s-a dat culturii româneşti specificul unei re- 1935), Cântece de seară (poezii, Timişoara, ţuit, Gheorghe (Ghiţă) Luchescu, profesor pe învăţător. Şi iată că, prin strădaniile noas-
giuni care, dacă nu e a Banatului în totalitatea 1936), Cântarea dragostei (sonete, Timişoara, doctor, om de litere şi renumit diriguitor al tre conjugate, în amurg, sala căminului vier-
lui, e a Lugojului, centrul de gravitate al cul- 1937), La nana-n vale (poezii în grai bă- unui vestit locaş de cultură. muia de localnici, iar mai târziu, în prag de
turii româneşti din trecut”9. În momentul de năţean, Timişoara, 1937), Florile satului (po- Era prin 1961 când paşii ni s-au inter- noapte, cca o sută de persoane interpretau bi-
faţă, asistăm parcă la o revigorare a scrisului ezii, Lugoj, 1937), Amiaz liniştit (poezii, Lu- sectat prima oară. El, nou director al Casei nişor Negruţa lui Vidu. Iar după aceea, cu sa-
în grai bănăţean, când se afirmă mai multe goj, 1939), Împăratul (poem cu evidente in- de Cultură „Ion Vidu” din Lugoj; eu, profe- tisfacţia lucrului bine făcut, am acceptat să
sor la o şcoală rurală din proximitate. După fim „omeniţi” în casa întinsă a dascălului de
zone şi subzone, între care şi Lugojul. De alt- fluenţe folclorice, Timişoara, 1939), Cânte- un an – bună potriveală – el, tot director al ţară, şi apoi, în miez de noapte, pe lună plină,
minteri, de-a lungul timpului fenomenul a cele mele (Bucureşti, 1980). A colaborat la aceleiaşi instituţii de care şi-a legat strâns străbatem un drum longitudinal, ca să sosim
fost unul prezent, el găsindu-şi loc în diverse mai multe publicaţii, fiind pasionat de muzică viaţa zeci de ani bogaţi în împliniri, eu, in- mai repede la gară şi să urcăm în primul tren
publicaţii, atât din Lugoj (“Cuvântul satelor”, şi numismatică. Dim. Rachici în In memo- spector la nou înfiinţatul Comitet Raional de disponibil pentru a ajunge la soţiile prea mult
“Semenicul”, “Drapelul”), cât şi în alte cen- riam, din volumul Cântecele mele, consideră Cultură şi Artă. Aşa se face că amândoi „com- lipsite din prezenţa noastră.
tre bănăţene: Oraviţa, Caransebeş, Făget etc. că “Versul său simplu şi direct, şlefuit cu mi- băteam”, nu glumă, cum îi plăcea lui să spu- Mare bucurie mare a trăit Ghiţă când
Graiul local s-a dovedit a fi un mijloc gală de artizan, atinge adeseori transparenţa nă, pe fertilul ogor cultural din această arie dragul lui Teatru Popular a participat la acti-
de comunicare umoristică, de culoare, care, cristalului; el relevă un poet autentic, de talie zonală. Şeful nostru de atunci, un „tovarăş” vităţile celui de al 40-lea Festival „Alois Jira-
nu de puţine ori, realizează o legătură fireas- naţională, iar eticheta exclusivistă de poet tare îndoctrinat politic şi exigent cât cuprin- sek”, care s-au desfăşurat, timp de o săptă-
de, se numea Filotie. Acesta găsise în el un mână, la Hronov, în fosta Cehoslovacie. Era
că între cititor şi receptor, popularizează o local (…) nu poate fi decât eronată…“ Poezia împătimit al „muncii culturale”. Sintagma cu la un an după ce tancurile sovietice călcaseră
pronunţie “pitorească”, plină de farmec, însă populară l-a influenţat şi în volumul Florile pricina nu sună deloc bine, dar ea era uzuală sub şenile aşa-numita „Primăvară de la Pra-
doar atunci când vorbitorul cunoaşte bine satului, despre care autorul mărturiseşte că: în epocă. De trupa de teatru a Casei profe- ga”, iar România se solidarizase cu acel mân-
aceste particularităţi. Cercetătorul Gabriel “aceste flori ale satului au răsărit din poiana sorul-director se ocupa personal, iar atunci dru popor. Au fost momente de intensă sim-
Ţepelea apreciază că “Literatura dialectală poeziei populare româneşti din Banat. Tot ce când aceasta a devenit „teatru popular”, i-a ţire sufletească atât datorită călduroasei pri-
bănăţeană nu este o literatură de piscuri. Ea doresc eu e ca înflorirea lor să se bucure de fost un bun manager. Era o mare cinste pen- miri, cât şi succesului spectaculos de la Hro-
vizează scopuri modeste: să aducă în contex- sărutatul12soarelui şi de roua pământului ro- tru urbea bănăţeană, fiindcă doar alte câteva nov şi Police, răsplătit cu Diploma de Onoare
tul românesc ceva de-acasă, ceva «bănăţean», mânesc” . Grigore Bugarin doreşte să-l ur- oraşe din ţară se bucurau de ineditul statut a Festivalului pentru prestaţia din piesele
privilegiat. „Brodway Melody 1492” şi „Epoleţii invizibili”.
specific”10. În continuare, vom enumera mai meze pe G. Gârda, să fie un rapsod al “glo- În postura susmenţionată, s-a îngrijit După aceea, s-a străduit din răsputeri ca tru-
multe nume de creatori de expresie dialectală riilor locale”; când evocă creaţiile lui Ion Vidu, de ridicarea continuă a nivelului calitativ al pa să ia parte la un festival ce avea loc la …
bănăţeană, născuţi sau veniţi în Lugoj şi zo- aduce laude copiilor lui Coriolan Brediceanu, formaţiei, de organizarea spectacolelor şi a Londra. Greu de tot să izbutească, pentru
nă, doar în câteva date esenţiale, urmând ca dar şi taragotistului de excepţie Luţă Ioviţă. concursurilor, de aducerea unor regizori pro- că Anglia făcea parte dintr-un sistem social
cei interesaţi să se adreseze unor lucrări mai El combate, într-o manieră specifică, ţărăneas- fesionişti cu care ansamblul să atingă cele potrivnic nouă. Prima dată trebuia să ajungă
detaliate. Vom apela la ordinea alfabetică că, luxul unor bănăţence, “coconiţe”, care mai înalte standarde în materie, astfel că, acolo în 1980, dar vizele actorilor au fost
pentru a nu crea nemulţumiri: şi-au lăsat portul, se sulemenesc, îşi pensea- prin osârdia lui şi a instructorilor, se obţineau respinse. Motivul? Foarte, foarte serios ! Se
Berculean, Gabriela, educatoare, năs- ză sprâncenele şi se tund la oraş. Creaţiile an de an rezultate dintre cele mai prestigioase. zicea că una dintre actriţe ar fi şoptit alteia
cută în Rădăuţi, la 8 iulie 1937, venită în Lu- dialectale ale lui Bugarin se constituie în a- Actorul Vali Sprânceană ţinea la zi, cu meti- aşa, în glumă, că dacă-i cade pe mână vreun
culozitate, într-un registru voluminos cu lord, lasă totul baltă la ea acasă şi rămâne
goj în 1944. Câteva creaţii sunt edificatoare: devărate satire împotriva maimuţărelii, a unei scoarţe groase, premierele, piesele jucate în tot restul vieţii pe Tamisa. Vorba a ajuns, nu
Om cu mincie, Cu mine nu se pot pringe. A- urbanizări degenerate, fără rost, ea fiind o oraş sau în diverse localităţi din ţară şi stră- se ştie cum, unde nu trebuia şi, în consecin-
re şi câteva lucrări în manuscris: La givan autentică frescă a vieţii ţăranului bănăţean. inătate, numărul asistenţilor, distribuţiile, cu ţă, deplasarea mult aşteptată a fost anulată.
(teatru) şi Nemoşaguri şi vecini (poezii). Este Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că în această speranţa că toate însemnările se vor păstra Ghiţă era galben de mânie, dar la râvnita idee
“naşul” unui personaj bănăţean: Uica Tie perioadă dialectul a devenit un mijloc de “mo- pentru posteritate. Cum spuneam, severul n-a renunţat, şi bine a făcut. Peste alţi doi
Toma Pană. ralizare”, de conservare a specificului local. Filotie, care rar avea cuvinte măgulitoare la ani, visul de a vedea Londra, adică „iadul” ca-
Boian, Sergiu, profesor, născut în He- Deci Gr. Bugarin scrie o poezie umoristic, în adresa cuiva, manifesta faţă de profesorul pitalist, s-a împlinit. Astfel, între 20 şi 27 iu-
rendeşti, la 10 februarie 1983, din părinţii Ho- dialect, aşa cum este Şozănie d-împrumut, Luchescu o atitudine vecină cu respectul. nie 1982, lugojenii luau parte la cea de a şasea
ria şi Gela. Face studii în satul natal, Lugoj creând o atmosferă veselă. De altfel, înainte Nu conducea el cu pricepere instituţia cultu- Săptămână Internaţională de Tetaru Amator.
rală ce făcea cinste oraşului, regiunii, până Răspundeau, în fine, invitaţiei animatorului
şi Timişoara. Debutează în “Redeşteptarea”, de Unire scrisul dialectal era şi un mijloc de şi ţării? Conducea… Totdeauna corect îm- „The Questors Theatre” din capitala Angliei.
apoi în “Tăt Bănatu-i fruncea” (1997). A afirmare locală, el contribuind la conservarea brăcat, elegant aş spune, c-o vârstă de păr Din păcate, s-au acceptat doar 16 persoane
obţinut Premiul I la Festivalul “Victor Vlad limbii, fiind o punte de legătură între intelectuali. negru căzându-i din când în când pe frunte, dintre cele 25 câte fuseseră distribuite. În
Delamarina” (1999), “Tata Oancea” (Bocşa, Curea, Ion (1901–1977), născut în lo- tânărul Luchescu vorbea corect şi cursiv, această neplăcută situaţie, toţi au fost nevoiţi
2007) şi “George Gârda” (Făget, 2003). Se calitatea Iertof (Caraş-Severin). Studiază în manifesta voinţă şi hotărâre în susţinerea să devină actori: şi Gheorghe Luchescu, di-
înscrie în tânăra generaţie de creatori în grai, satul natal, Biserica Albă (Serbia), la Braşov, propriilor puncte de vedere şi dovedea saga- rector, şi D.R.Popescu, regizor, chiar şi M.
preocupările sale fiind concretizate în volu- şi la Liceul “Coriolan Brediceanu” din Lugoj. citate atunci când intuia cu precizie acele i- Lupulescu, responsabil cu sonorizarea. Dar
mul Cătră mileniu şe vine (Lugoj, 1999). Şte- Urmează Universitatea la Cluj, Facultatea de dei pe care şeful voia să le audă. Parcă-l văd până la urmă s-au descurcat, românii fiind re-
fan Pătruţ îl apreciază ca având reale “dispo- Ştiinţe. Profesează câţiva ani în Lugoj, unde încă vorbind despre un recent concert al Co- cunoscuţi peste tot pentru inventivitatea lor.
rului „Ion Vidu”, despre o premieră a tea- Şi în ciuda existenţei atâtor lorzi pe malurile
nibilităţi de creaţie”, valorificând un lexic a regăsit o atmosferă propice creaţiei în grai. trului sau enumerând activităţile bogate ale Tamisei, nimeni n-a rămas la Londra. Ce să
autentic. Devine primul rector al Universităţii timişo- diferitelor cercuri cultural-artistice, multe la facă acolo? Dar este la fel de sigur că spec-
Boldureanu, Ioan Viorel, profesor de rene (1963–1971). Se afirmă în cercetarea şti- număr. Când venea vorba despre prezenţa tacolul cu Nevestele vesele din Windsor de
folclor la Universitatea de Vest din Timişoa- inţifică, dar scrie şi poezii în dialect, debutul publicului la astfel de manifestări, deschidea W.Shakesperare a fost, ca montare, cel mai
ra, vede lumina zilei în 12 februarie 1950, la fiind marcat cu Mince şî prostâie, poezie a- masivul registru al lui Vali, din care nu lipsea bun din concurs. Evenimentele din Decem-
Topolovăţu Mare, din părinţii Ioan şi Viorica, părută în “Semenicul” (Lugoj, 1928). Este nimic esenţial. Raţionamentul era simplu: brie 1989 i-au sporit speranţa că tot ceea ce
agricultori. Face studii primare şi elementare prezent cu unele creaţii în volumele: Ano, dacă stă scris acolo, musai să se fi petrecut. îl deranja în comunism va fi corectat în ca-
la Topolovăţ, apoi studiile liceale la Liceul Ano Logojano şi în Antologia poeziei în grai În tot acest timp, mai marele acelei reuniuni pitalism, însă, din nefericire, lucrurile nu nu-
“Corioloan Brediceanu” din Lugoj, iar cele bănăţean, ediţie îngrijită de Ştefan Pătruţ îl asculta cu interes, dădea uneori din cap a mai că nu s-au îmbunătăţit, ci au apucat pe
aprobare, dar nu-l întrerupea aproape nicio- o cale descendentă. Cu toate acestea, corul
universitare la Timişoara (filologie) şi Cluj (Lugoj, 1999). dată. La un moment dat se transfigura, ochii şi teatrul şi-au menţinut şi chiar intensificat
(filozofie). Cariera sa este legată de catedra îi căpătau o anume umezeală, care le sporea activitatea, susţinând acum destule specta-
de folclor, ca asistent, lector şi conferenţiar, Note: limpezimea, iar mâinile şi le împreuna într-o cole şi în străinătate doar că Gheorghe a pă-
9
avându-i drept mentori pe Eugen Todoran Graiul. “Fruncea”, II, 1935, nr. 8, p. 10; Eugen Beltechi,
Câte ceva despre simţul limbii la bănăţeni
poziţie care făcea să i se ghicească starea răsit Casa de Cultură, fără voia sa. Oameni
şi Vasile Creţu. A fost lector la Universitatea (I), în “Banat”, IV, nr. 1, 2007, p. 18 (autorul relevă de contemplaţie ce-l învăluia. Iar la final, ca mici la suflet dar mari la patimi l-au dezamăgit
“Comenius” din Bratislava (Slovacia, 1993 că poezia dialectală este o mărturie a simţului limbii, trezit dintr-un vis frumos, glăsuia cam aşa: profund. Şi-a continuat apoi activitatea în
– 1995). Debutează publicistic în revista “Fo- de radio şi televiziune, publicate,
dovadă fiind volumele revistele, emisiunile „Da, tovarăşe, ai dreptate, iar voi ceilalţi luaţi învăţământul preuniversitar şi superior, iar
rum studenţesc” (Timişoara) cu eseul Mioriţa folosit de către toate categoriile cenaclurile literare. Graiul este aminte la cele spuse şi învăţaţi din experienţa în urmă cu un deceniu, s-a învrednicit să
sociale ale populaţiei, dumnealui. A vorbit simplu şi la obiect. Ce conducă destinele culturii judeţene. În acea
– echilibru şi echivalare. Colaborează la de la ţăran şi meseriaş până la elita intelectuală.); este al lui este: are rezultate.” perioadă, când îşi susţinea ritos o opinie, o-
“Drapelul roşu”, “Orizont”, “Viaţa studen- idem, Graiul. Câte ceva despre “simţul limbii” la bănă-
ţeni10 (II), în “Banat”, IV, nr. 2, februarie 2007, p. 18. Instructorii culturali ai Casei jubilau. Di- chii lui mari şi rotunzi împrăştiau în jur scân-
ţească”, “Foaia bănăţenilor”, “Tăt Bănatu-i Gabriel Ţepelea, Plugarii condeieri din Banat. rectorul avea spate tare, lucru care îi proteja tei. Cu o revigorată energie şi-a îndeplinit şi
fruncea”, “Viaţa românească”, “Scânteia ti- Literatura în grai bănăţean, ediţie îngrijită şi studiu şi pe ei de contactul direct cu Filotie, unul aici obiectivele propuse, iar oficialităţile timi-
neretului”, “Pentru socialism”, “Discobolul”, introductiv de Ioan Viorel Boldureanu, Timişoara,
2006; vezi şi Ano, Ano Logojano, Timişoara, 1974; dur, pe care nimeni nu şi-l dorea. Foarte bine şene au constatat că nu se înşelaseră atribu-
“Reflex” etc. Participă la realizarea unor e- Gheorghe Luchescu, Un fenomen bănăţean: ţărani- că cineva îi reprezenta cu succes. Îmi aduc indu-i, tocmai lui, greaua însărcinare.
misiuni de cultură şi literatură dialectală la cărturari, în “Redeşteptarea”, V, nr. 169, 1994, p. 15; aminte de o amplă analiză a activităţii artistice Întotdeauna, dar mai cu seamă în anii
Radioteleviziunea timişoreană, interpretează [Recent a apărut o panoramă a poeziei în grai bănăţean
din Voivodina, cu titlul Când urducaţi drâmbon în
de masă care a avut loc la raionul de partid.
Acolo s-a desprins ideea reactivării unor for-
de pensie, masa sa de lucru era plină de pro-
iecte în derulare. Abia apăruse romanul pos-
personajul Colă lu Tutubă la “Gura satului” bucfarie (101 p.), ediţie îngrijită de Ionel Stoiţ şi Vasile maţii ce-şi încetaseră apariţia în public şi tum al Anişoarei Odeanu Fantomele de la Va-
şi Uica Niţă “văr al lui Colă”, la TV Analog Barbu, editor Societatea literar-artistică “Tibiscus” Uz-
din, unde sunt prezenţi 31 de creatori în grai popular înfiinţării altora, în aşezările unde existau lea Lungă şi aştepta cu nerăbdare anul 2012,
Timişoara. Scrie volume apreciate de critica şi 14 pictori naivi cu reproduceri semnificative, în- condiţii prielnice. Nu e firesc, se sublinia cu când se va sărbători centenarul naşterii scrii-
de specialitate, între care: Cultura româneas- tr-o gamă cromatică demnă de invidiat. Volumul de- această ocazie, ca în raionul în care s-a năs- toarei, festivitate pe care o pregătea de mult.
că din Banat, secolul XIX (Timişoara, 1994), butează cu un argument semnat de Ionel Stoiţ şi cu o
prefaţă a lui Vasile Barbu, intitulată Literatura română cut mişcarea corală din ţară să scadă simţitor Numai că timpul n-a mai avut răbdare.
monografia Berecsău Mare (Timişoara, în dulcele grai bănăţean la românii din Banatul sâr-
1996), Eseu despre creativitatea spiritului… besc.
(Bucureşti, 1997), Casa şi memoria lui Avram natu”
Aici este amintită şi revista umoristică “Scărpi-
(1992) care, alături de alte publicaţii (“Tibiscus”,
“Familia”, “Folomoc”, “Sărcia” etc.), promovează,
Procator (Timişoara, 1999), Întoarcerea lui în exclusivitate, scrisul dialectal, contribuind la păstra-
numărul ansamblurilor de acest fel. Receptiv
la tot ce venea de la partid, Filotie a luat o
măsură radicală. Ne-a trimis pe toţi prin cele
peste 90 de sate cu misiunea de a nu reveni
acasă până ce corul din localitatea repartizată
D esigur că Lugojul este un oraş mai
degrabă mic, dar oamenii lui as-
piră la idealuri înalte. Unul dintre
ei a fost profesorul şi scriitorul Gheorghe Lu-
chescu, pentru care urbea aceasta devenise o-
Tosu (Bucureşti, 2000), Credinţe şi practici rea fiinţei naţionale şi a identităţii de neam a românilor
nu se (re)pune pe picioare. Eu făceam cuplu raşul său de suflet, în care acum, iată, se va
magice. Eseu despre orizontul mental tra- aflaţi 11
în afara fruntariilor ţării.]
Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor cu Luchescu, alături de care m-am prezentat odihni în pace, alături de zeci de personalităţi
diţional… (Timişoara, 2002), Nepoţî lu moş timişene, Timişoara, 1996, p. 46 – 47; Filologie XXV. la Ictar-Budinţ, unde vârstnicul învăţător ilustre, ale căror biografii el s-a învrednicit
Costa (Timişoara, 2003), Folcloristică şi et- Bibliografie, Timişoara 1982, p. 272 – 273; Al. Ruja
(coord.), Dicţionar al scriitorilor din Banat, Timişoara, Bucovan se mândrea cândva cu un ansamblu să le încredinţeze tiparului, rezultând cunos-
nologie (Timişoara, 2003), Universtul legen- 2005, p. 120 – 122. prestigios, peste care se lăsase tăcerea cam cutul volum intitulat Lugojul cultural – artistic.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 Banat 21
Adina Ghişa Octavian Lupu

A existat un moment al Moromeţilor? Puterea cunoaşterii ce preschimbă lucrurile

(De la ideologie, la nevoia lecturii nude) Î n mijlocul unui ev ce se transformă
neîncetat am apărut şi noi, această
stru capricios ce ne domină şi ne aruncă în
tenebrele adâncului fără fund.

S
(7)
N
oarta romanului lui Marin Preda, a atât de vii (şi de indiscutabilă, autentică valoa-
fost inevitabil influenţată de faptul re), într-o epocă aproape moartă din punctul
că „a venit pe lume pe vremea tra- de vedere al publicării literaturii autentice, a
generaţie a celor născuţi în anii apu-
sului erei comuniste. Chiar dacă această tre-
cere spre asfinţit a durat atât de mult, iar ze-
nitul s-a prelungit dincolo de orice limită, ori-
zontul schimbării este însă tot mai aproape.
e temem de noi înşine, ne este
frică să contemplăm abisul din
noi, ce se deschide prăpăstios sor-
bindu-ne imaginaţia asemenea unei găuri ne-
gre în cuprinsul eternităţii. Ne temem unul de
versării pustiei”1, câştigând, prin urmare, fă- rămas decenii bune tributară contextului po- Indiferent că ne place sau nu, ceasurile astra- altul şi ne respingem la fiecare pas, încercând
ră luptă, pariul cu notorietatea. Pentru regi- litic. În 1956, „undele de şoc ale seismului le au o precizie ce nu poate fi pusă la îndoială doar să profităm cât mai mult unii de alţii,
mul comunist a lui Gheorghiu-Dej, cartea avea ungar asupra opiniei publice din România”, decât de cei care nu au răbdare să înţeleagă uitând că doar împreună putem reuşi în ma-
toate datele pentru a deveni portdrapelul cre- alertează regimul de la Bucureşti, care nu e sau măcar să perceapă trecerea clipelor înşi- rea aventură a vieţii, că împreună formăm un
ativităţii socialiste, şi de alfel, după cum afir- nicio clipă deschis la ideea unei reformări ruite ordonat pe axa timpului. Şi chiar dacă tot inseparabil ce exprimă în mod plenar no-
mă Eugen Negrici2, diriguitorii de atunci nici reale, ci rămâne la stricta ortodoxie a mo- am încerca să oprim această devenire, tot ţiunea de om. În schimb, ne prindem cu nădej-
nu aveau alte opţiuni la fel de valoroase şi im- delului sovietic.9 Culoarul profitabil pentru ne-ar fi imposibil, fiindcă ar fi ca şi cum am de de ceea ce piere, de valori materiale perisa-
punătoare, mai ales după plecarea lui Petru literatură care fusese deschis după 1953, o- dori să oprim revărsarea mării în ocean. Ni- bile, de idealuri ce dispar o dată cu simpla
Dumitriu în Occident. Pentru criticii de partid, dată cu dezgheţul poststalinist, riscă să se mic nu poate opri devenirea naturii, societăţii întrebuinţare. Ne agăţăm cu disperare de tra-
romanul era binevenit, aveau confirmarea fap- închidă pe fundalul unei campanii de resu- şi a tuturor lucrurilor din universul în care tră- diţii şi forme, ignorând fondul ce se discerne
tului că şi „literatura nouă”, putea produce ca- recţie a dogmatismului. Odată închisă paran- im, un macrocosmos ce întinde pe spaţii ne- dincolo de simpla aparenţă. Reprimăm gândul
podopere. Autorităţile vremii şi cenzura au teza anilor 1953-1956/1957, lupta cu cen- sfârşite, ce nu pot fi înţelese niciodată pe de- veşniciei şi urâm pe cei care ne aduc aminte
considerat că punctul forte al cărţii este ilus- zura e reluată la cota anului 1953.10 plin. Cu toate acestea, omul, această îngemă- de ea. Ne creăm o lume atipică, izolată de uni-
trarea dramei unui ţăran a cărui familie se Nici chiar după 1962, când se raportea- nare paradoxală dintre spirit şi materie, în- vers, evoluând amorf şi schizofren prin încăl-
destramă în urma frământărilor pricinuite de ză închiderea procesului de colectivizare, cri- cearcă să se autodefinească ca un fel de zeu carea flagrantă a marilor legi ce se exprimă
în mijlocul naturii, ca un împărat peste atomi prin adevăr, frumos şi lumină. Şi atunci, sur-
moştenirea pogoanelor de pământ. Destră- tica literară nu poate oferi un studiu onest al şi peste energiile telurice primordiale. În ima- prinşi de consecinţe, ne topim în aşteptarea
marea familiei tradiţionale pe fundalul/ ca e- cărţii, o investigare prin prisma ataşamentu- ginaţia sa de excepţie, decade adeseori cre- unei judecăţi ce nu poate fi o veste bună, a
fect al sistemului capitalist e una dintre teme- lui ţăranului faţă de proprietatea funciară şi zând că lucrurile pe care le zămisleşte vor unei examinări pe care o negăm asemenea
le ce au făcut carieră în acei ani: „Nici o răs- a dramelor ce decurg de aici. „Colectivizarea dura veşnic, iar prins în jocul vieţii uită prea delicventului ce refuză aducerea în faţa curţii
cumpărare nu e, aşadar posibilă, pentru va- a atras după sine prohibirea treptată, dusă pâ- repede cât este de muritor. de juraţi. Şi astfel, ura împotriva semenilor,
lorile familiale tradiţionale sortite să piară o- nă la limita eliminării toatale din vocabularul Cât de mult valorează o clipă de viaţă? ura împotriva universului şi chiar împotriva
dată cu societatea care le-a generat; în siste- curent, a sintagmei «proprietate individuală». Dar o zi, cât preţ ar putea avea? Şi cine ar propriei fiinţe amorsează deopotrivă distru-
mul pe care comunismul pretinde să-l instau- Dintr-un unanim vehicul de propagandă, ea putea adăuga timp la propria sa viaţă, cum- gerea personală şi colectivă, asemenea unei
reze, familia politică şi solidaritatea revoluţio- se preschimbă peste noaptea totalitară într-un părându-l cumva de la un fel de talcioc cos- bombe sinucigaşe declanşate prin gestul ne-
nară sunt singure stăpâne3. detestabil nomina odiosa a unor impulsuri pe mic? Bineînţeles că acest lucru este cu nepu- bunesc al aruncării fără a te gândi în vâltoarea
Criticii de partid găsesc că romanul adu- de-a întregul condamnabile. Nu va trece mult tinţă, dar imaginaţia refuză limitele, forţează evenimentelor uitând de sine, sfidând conse-
ce dovada elocventă conform căreia mica până când pământului comasat în CAP-uri i materia dincolo de limitele ei fireşti, târând-o cinţele. Este acesta un eroism? Nicidecum,
proprietate privată e condamnată la dispariţie se va retrage inclusiv calitatea de «proprietate prematur în nefiinţă. Şi ce rămâne atunci, de- ci doar elanul celui care se răzvrăteşte împo-
de către însăşi logica istoriei, viitorul aparţi- cooperatistă»; printr-o hotărâre de partid le- cât ruină şi deznădejde, şi mai ales, un amar triva legilor ce guvernează fiinţa, a celui ce
nând colectivizării.4 Ana Selejan oferă o pri- giferată instantaneu, el va deveni «bun al în- pustiu? Totul este făcut să dureze doar pentru nesocoteşte autoritatea spirituală aşezată a-
vire sintetică grăitoare a modului în care Mo- tregului popor», adică va intra, pur şi simpli o perioadă de timp. Ere, epoci, perioade şi supra noastră prin zămislirea în condiţia u-
romeţii (vol. I) a fost receptat la apariţie: în proprietatea exclusivă şi absolută a sta- timpuri se duc fiecare unele după altele, pre- mană. Iar teribila frică de moarte ne anihilea-
gătind de fiecare dată etapa următoare şi pre- ză puterea, ne deformează, ne aduce în întu-
„prezentarea [...] măcinării sufletului ţăranului tului. Din punct de vedere juridic se ajunsese luând doar pe cei care într-un fel sau altul nericul nefiinţei. Însă dincolo de toate aceste
în orânduirea capitalistă, de către blestemata la următoarea sinistră aberaţie: ţăranul era s-au pregătit, învăţând lecţia transformării lucruri ce evoluează negativ, se poate discer-
luptă pentru apărarea lotului individual” (Ov. proprietarul casei sale de locuit, însă pămân- interioare deopotrivă cu schimbarea perpetuă ne strălucirea cunoaşterii ce nu poate fi biru-
S. Crohmălniceanu), [...] „înfăţişarea dramei tul pe care era amplasat imobilul aparţinea a cosmosului înconjurător. ită, lumina ce vine din adâncul fiinţei noastre
ţăranului mijlocaş prins în plasa distructivă statului! Aşişderea «lotul personal», respectiv Cunoaşterea ce se preschimbă în auto- ca răspuns la chemarea exterioară a cuvin-
a relaţiilor sociale şi economice burghezo- suprafaţa de 0,15 ha din jurul casei, avea cunoaştere are o valoare nepreţuită într-un telor ce zămislesc un nou ev şi o nouă viaţă.
moşiereşti” (Dumitru Isac) “[...]. Drama lui statut de «teren în folosinţă», nicidecum de pro- astfel de context, oferind posibilitatea saltului Şi, astfel, renaşterea devine posibilă, iar căde-
Moromete scoate la iveală procesul de măci- prietate individuală. În aceste circumstanţe, de la un ev la altul, de la o dimensiune la alta, rea poate deveni într-o clipă înălţare. Nu este
nare a măruntei proprietăţi ţărăneşti în orân- utilizarea cuvântului «proprietate» în legătură
duirea capitalistă, reliefând implicit procesul cu o persoană, alta decât persoana juridică
de acaparare chiaburească.” (Savin Bratu)5 numită statul comunist, se transforma într-un
Într-adevăr, personajele lui Marin Preda risc major, dacă nu într-o crimă ideologică”. 11
traversează un moment dificil din istoria sa-
tului interbelic, suportând consecinţele feno-
menului de fărâmiţare a proprietăţii funciare I ată de ce, explică Gelu Negrea, timp
de decenii, critica literară s-a axat
pe analiza altor aspecte ale romanului
– efect nedorit al Reformei agrare din 1921 – unele discutate până la epuizare sau su-
şi care a continuat până după 1937-1938. Cu pralicitate, devenite clişee (amintim dintre cele
toate că împroprietărirea ţăranilor din 1921 pe care criticul le inventariază: „Ilie Morome-
s-ar fi vrut o relansare a micii proprietăţi, en- te – personaj tragic”, „drama unei lumi care
tuziasmul ţăranilor s-a consumat repede, a- piere”), în timp ce imaginea de ansamblu a
ceştia aflându-se în situaţia de a se confrun- romanului, problema numărul unu – proble-
ta cu grave probleme economice: în multe ca- ma posesiei pământului12 – a rămas într-un
zuri, împrumuturile pe care le-au făcut la con de umbră neexplorat, aşteptând un timp
bănci pentru achiziţionarea animalelor de al lecturii fără prejudecăţi. În viziunea criti-
tracţiune şi a utilajelor nu au putut fi onorate, cului, acesta este punctul de convergenţă (şi
având ca urmare pierderea loturilor sau o nu de divergenţă după cum s-a vehiculat mul-
parte a lor – pe care aceştia le puseseră ga- tă vreme în critica literară) al romanului Mo-
ranţie. Totodată, segmentarea excesivă a lo- romeţii cu Ion de Liviu Rebreanu – ataşamen-
turilor de pământ nu survine doar ca efect tul ţăranului faţă de pământ ca valoare mate-
al acoperirii datoriilor, ci şi ca urmare a divizi- rială esenţială: „...importanţa pe care o re-
unii prin moştenire, a creării dotei pentru că- prezintă şi pentru ţăranii din Moromeţii pro-
sătorie în familiile de ţărani.6 Sunt realităţi blema pământului. Ca de altfel, pentru toţi
ale acelor vremuri pe care le întâlnim în Mo- ţăranii, de pretutindeni şi din totdeauna. Într-
romeţii, dar în care criticii de partid ai anilor un fel sau altul «a avea sau a nu avea pământ»
1955-1956 au văzut argumente prin care au constituie pentru categoria socială în cauză
susţinut teza convenabilă din punct de vedere o chestiune fundamentală, suportul vieţii în-
politic: drama ţărănimii (în special cea săracă tregi a acestor oameni, obsesia şi speranţa
şi mijlocaşă – categorii sociale care trebuiau lor, de la naştere până la mormânt, trecând ti-
atrase de partea „idealurilor” colectivizării), ranic şi dureros prin a ale lor copilărie, ado-
care trăia la limita subzistenţei în timpul regi- lescenţă, tinereţe, maturitate, senectute şi mar-
mului capitalist, eşecul strategiei împroprie- cându-i semnificativ în fiecare etapă existen-
tării şi efectele ei dezastruoase asupra familiei ţială.” 13 pentru ca la final prin marele salt să se atingă vorba de poezie sau de un joc straniu al lim-
din spaţiul rural. nemurirea. Pare surprinzător, chiar nebunesc, bajului, ci de o realitate palpabilă ce se acor-
Cartea a avut, prin urmare, o soartă Note: un astfel de gând, dar, prinşi în ghearele tem- dează cu sunetele fundamentale ce ţin la un
paradoxală, a fost clasicizată extrem de 1
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Bu- poralităţii, prea puţini reuşesc să se elibereze loc lumea, universul şi pe fiecare dintre noi.
repede, beneficiind de-a lungul timpului de cureşti, 2
Editura Cartea Românească, 2008, p.91 de legăturile fatale ale predestinării clipei ce Este muzica ce vine din sferele eterne, de la
aprecieri encomiastice, ajungând în cele din 3
Idem, ibidem, p.92 piere imediat ce apare. Marele Autor, o descoperire inefabilă, dar în
Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre des- Destinul omului este grandios, dar reali- final lămurită, a ceea ce vom fi atunci când
urmă să fie „ucisă prin sanctificare”.7 „Să nu tructurarea sexului feminin, în Miturile comunismu- zabil numai prin ataşarea fermă de principiile răspundem chemării de a fi oameni cu adevă-
lui românesc
uităm că romanul a câştigat încă de la apariţie Editura Nemira, sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti,
1998, p.263 ce guvernează transformarea ireversibilă a rat prin dovedirea supremaţiei spiritului asu-
aproape fără luptă şi, de atunci, dialogul, co- 4
cf. Eugen Negrici, Literatura română sub co- universului. În afara supunerii faţă de aceste pra materiei şi a luminii asupra întunericului.
municarea cu cartea s-a consumat predilect munism, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003, legi, fiinţa umană este la fel de neputincioasă Şi astfel, prin accederea la lumina transformă-
în imbajul armonios al imnurilor emanate din p.132 5 ca un asteroid sortit arderii în atmosfera den- rii depline, chipul Autorului ne devine tot mai
trâmbiţe de aur. Armonios, da – nu cumva 1956), Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1955- să a planetelor pe lângă care trece sau prin to- clar, frica dispare, iar puterea ia locul slăbiciu-
Bucureşti, Editura Cartea Românească,
însă şi monocord, liturgic şi plictisitor? Into- p.207) pirea definitivă în sorii incandescenţi din cu- nii. Atunci, totul devine posibil, iar cel mai
narea aceleiaşi melodii – cu variaţiuni e drept, 6
cf. Evoluţii şi mutaţii în agricultura României, prinsul spaţiului nesfârşit. Iar la nivel global, slab dintre noi, devine o forţă irezistibilă. Este
dar fără schimbări semnificative de tonalitate http://www.scritube.com/economie/agricultură,
7
cf. Gelu Negrea, Cine eşti dumneata, domnule
p.4 umanitatea poate face saltul doar atunci când acesta un joc al imaginaţiei? Într-un fel da,
– n-a avut un efect morfeic asupra publicu- Moromete?, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii se organizează pe nivele tot mai superioare, dar al unei imaginaţii ce se articulează ferm
8
lui?” În cartea sa, Gelu Negrea semnalează Române, 2003, p.38 când progresează prin zămislirea de sisteme pe realitate şi pe adevăr.
tocmai acest fenomen specific receptării ro- 8
9
Idem, ibidem, p.38 tot mai perfecţionate ce armonizează tot mai Schimbarea este posibilă oricând şi ni-
manului Moromeţii, de-a lungul timpului: o- rului român, Florin Constantiniu, O istorie sinceră a popo- bine dorinţele societăţii cu esenţa creaţiei în cio cădere nu este ireversibilă, dacă avem tă-
Bucureşti, Editura Univers enciclo- mijlocul căreia existăm. Doar prin punerea ria de a face paşii necesari ai declanşării pro-
pinia criticilor, a „lectorilor de profesie”, s-a pedic, 2002, p.459
interpus de multe ori între carte şi cititor, ob- 10
cf. Eugen Negrici, op. cit., p.147 de acord cu aceste legi imuabile, umanitatea ceselor regeneratoare, lucru valabil pentru in-
turând, în fond, o apreciere/ interpretare ones-
11
Gelu Negrea, op. cit., p.125 poate progresa la nesfârşit, iar devenirea va divid, societate şi pentru întreaga lume. Este
tă, rezultat al contactului direct cu textul.
12
13
cf. Idem ibidem, p.126 fi atunci înălţătoare şi nu distructivă. Ne te- o aventură a cunoaşterii pe care nu trebuie să
Gelu Negrea, Destine pereche: Liviu Rebreanu mem de natură, ea înfăţişându-se ca un mon- o ratăm într-o aşteptare fără rost.
Pe de altă parte, receptarea unei cărţi – Marin Preda, în „Luceafărul”, 2009, nr.3
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
 22
Banat
Ion Căliman Alexandru Moraru Mirela Ispăsoiu
Pescuitul

Icoana satului de odinioară La braţ întâmplarea sub

coada de peşte duce
acul răbdător
(2)
cu istoria* *
pescarii somnul

E ste plină de vibraţie şi sensibilitate ba Eva, Beţâcu, Tocana, Uica Nesa lu Breu-
şăgalnică imaginea prieteniei, în- lă, Leguma noauă, Vaca lu Gârda etc., în ca-
chipuită antum şi postum, cu vân- re sunt prezente câteva secvenţe mai „şoage”
tul, un apropiat nedezminţit al copilăriei poe- din experienţa sa profesională şi de viaţă, că
tului, un vehicul metaforic ludic, dar şi un po- avatarurile existenţei pot deveni mărturisire J urnalist cu fler recunoscut şi priză
organică la social, Dumitru Oprişor
a scos recent o carte: De pe front solzii sclipesc sub
desgroapă sub intestin
*
mormânt în lac

tenţial duşman fără suflet sau chiar trădător: poetică. În strânsă legătură cu tema iubirii, mai vin veşti triste, Editura Brumar, 2011, mâini criminale dor
„Vânt nebun dă altădată,/ Tu-m eşci priecen mai trebuie consemnate poemele apropiate Timişoara. Volumul conţine 24 de lucrări, cap-coadă spintec
şî duşman,/ C-o să vină vremea-odată,/ Când de lirica populară, care sună nu numai în mai precis, 24 de reportaje depăşind limitele
clasice ale genului şi expanând în zona su- Băuturi calde
nu dai pă mine-un ban;// Ai să prinz şî tu mo- metrica versului tradiţional, ci şi a melosului perioară şi interesantă a povestirii. ceaiul de tuse
mentu,/ Cum şî Iuda o trădat,/ Să-m astupi în doinei anonime, cât şi a romanţei: Murgule, „Eroul” tomului de faţă este Războiul, din foi de ceapă
grabă urma/ Pă pământ unge-am umblat.// coamă-mpenată; Drag m-o fost gealu să-l cu toate conotaţiile sale negative. Umbra sa odihnea limba
Ş-atunşi când pământ oi fi,/ Tu-ntorcându-ce sui; Să mă prefac în vânt; Tu n-ai vrut etc., e aidoma unui pled uriaş şi sufocant, aşter- *
tăt roată,/Dă la cap cruşe-ai să-m zmulji,/Vânt dintre care unele, prin enumeraţiile multiple nându-se asupra întregii cărţi, ca o ceaţă a vin fiert tămâios
nebun dă altădată!” (La căsuţa părincească), şi diverse, cât şi prin bogăţia de imagini şi morţii programate. Totul se subordonează miros a scorţişoară
acest joc de-a viaţa şi de-a moartea reprezen- ipostaze acumulate, merită toată atenţia citi- acestui zeu crud şi absurd – veritabil moloh vocea camerei
tând înţelegerea resemnată, detaşată, supe- torului.
rioară a destinului omenesc, fapt care demon- În multe situaţii, Ionel Peia îşi regizează ce nimiceşte şi devorează fără preget şi noi- *
strează că Ionel Peia reuşeşte, prin ambigui- cu virtuozitate descriptiv-narativă acţiunile, mă. Adiacent lui, apar şi oamenii, recte per- petale în clocot
tate şi sugestie, să comunice contactul cu me- conflictele, dialogurile şi întâmplările pe care sonajele. Fiecare cu istorisirea sa, cu drama trandafiri în lapte
tafizicul, ţinta dintotdeauna a poeziei adevă- le exploatează liric, iniţiind şi fixând, la înce- şi tragismul său. Ei sunt veteranii şi supravie- ceainicul arde
rate, în câteva dintre cele mai reuşite versuri putul sau la sfârşitul creaţiilor, câte o învăţă- ţuitorii celei de-a doua conflagraţii mondiale
– ultimii „mohicani” ai dezastrului planetar Toamna
ale sale. Într-o altă ipostază, vântului personi- tură moralnică, de comportament echilibrat cu iz de apocalipsă. pe trunchiul uscat
ficat nu-i vine să creadă că prietenul său, în societate, sau îndemnuri la penitenţă şi De pe front mai vin veşti triste nu se genunchii corpului au
copilul de altădată, nu mai este în viaţă şi se credinţă. Unele din poeziile sale sunt chiar rezumă doar la rememorarea unor fapte de banca apusului
tânguie după acesta „cu jeamăt şî cu lacrimi consacrate religiei şi credinţei strămoşeşti: arme ale trecutului, oricât ar fi ele de specta- *
grele”, căutându-l prin locurile ştiute numai Copil orfan; Irozî dân Cimişoara; Mândră-i, culoase, ci, mai presus, proiectează conturul petale prin gând
de cei doi şi chemându-l ca la joaca de odini- Doamne, primăvara etc, altele cuprind sfa- existenţial al fiinţei dincolo de percepţia noas- gutuia bombată sub
oară. Melancolic, vocea textului îi împacă ne- turi părinteşti (Pricitu), teme ecologice (Tris- tră imediată. Naraţiunea mişcă supapa emo- flori de zahăr
dumerirea într-un mod premonitiv, sugerân- tă îi acu pădurea) sau versificarea, uneori
du-i să-l aştepte „Pă când să scutură nuşii”. artificială, a unor bancuri, întâmplări hazlii ţiei dezvelindu-i plastic resorturile intime, la- *
Şi pomii roditori ai grădinii de altădată sau poante: Circulaţâia pân deşert; Dragoste tura sensibilă şi teribil de marcantă a descăr- felicitări
devin protagonişti ai dialogului închipuit de cu păcat; Baba dă la Hâciaş; Un coleg; Bica cării sufleteşti convertite în confesiune. Şi primite prin potop trec
poet, întrebându-se miraţi, ca nişte prieteni, dă la colectiv; Martirii etc. pe care autorul o captează cu meşteşug, îm- podul cerului
despre absenţa celor care le-au stat pe ramuri Moartea, luată adesea în glumă de poetul podobindu-o apoi cu aura expresiei elevate
şi sugestive. Răbdare şi tact – două însuşiri În noapte
şi le-au gustat, cu nesaţ copilăresc, fructele, nostru („gagica cu coasa”), este o realitate particulare, printre altele, ale prozatorului în noapte alerg
prilej nu numai de dulci amintiri, ci şi de nu- şi face parte din firesc, din natural, reprezen- Dumitru Oprişor. Ele îi permit libertăţi de nisipul prin tălpi vâslesc
miri de toponimice din preajma satului, de tând doar o trecere, o metamorfoză, nu o dis- exploatare şi de relaţionare adecvate în con- râurile sperie
nume de vecini şi alţi consăteni, în grădinile pariţie definitivă, aşa cum, de altfel, este şi textul întreprinderilor sale creative. *
cărora se aflau jinduitele „şioroveţă”. Pomii viziunea mentalităţii tradiţionale asupra aces- Douăzeci şi patru de reportaje-povestiri luceferii prind
fructiferi ai lui Ionel Peia „givănesc” între ei: tui ultim mare prag al existenţei omului, în oglindind tot atâtea destine, pe care pana mâna balansată pierd
„Ş-ai s-auz cum doi şireş/ Givănesc cu un bă- spaţiul locuit de români, iar Ionel Peia adoptă iscusită a autorului le-a redat memoriei colec- steaua lunară
grine,/ Şuşcăindu-să întruna/ Şî-ntrebându-să ipostaza mioritică în faţa implacabilei stingeri
dă mine”, aşteptându-i pe neastâmpăraţii co- din materialitatea lumii, dar nu şi din spiritua- tive. 24 de ipostaze în care omul-victimă şi *
pii, că doar i-o mai mâna dorul să le guste fruc- litatea acesteia. semenul-călău interferează în acelaşi spaţiu prin lună privesc
al nebuniei generale declanşate de război. Şi corabia stelelor, sub
tele, întrucât „Pântru ei am tăt rogit”, monolo-
ghează darnicii arbori într-o similaritate a-
proape magică cu poftele infantile. De altfel, A utorul se încadrează în această
viziune, iar lamentaţiile sale nu
ating nivelul suprem al disperării,
creaţia poetică a lui Ionel Peia este prepon- cum rezultă din poezia Dă pă munţ şî dă pă
derent pastorală, bucolică, am zice, în care gealuri. Motivul este adus în demersul liric
poate că atunci când tinerii de astăzi vor citi
această carte, vor afla şi ei că, odată, au
trăit (şi mai vieţuiesc încă) nişte compatrioţi
care au făcut ceva pentru ţara asta. Au luptat ouăle de lemn
De Paşti
pas trag clopote

şi au murit în numele ei. suspendă domestica

se încheagă, după cum am amintit, un topos al poetului doar în relaţie cu anotimpurile Nu e de mirare că Dumitru Oprişor a crudul spart în cap
rural bine conturat, cu toată încărcătura sa autumnale şi hibernale, aşa cum şi disperarea conceput o astfel de lucrare, întrucât e impo- *
de imagini şi ademeniri, topos declanşator ori speranţa individului din mediul rural este sibilă disocierea scriitorului de om. Săritor duet în duel ouă
al fluxului memoriei, determinându-l pe poet legată de ciclul anotimpurilor. În unele poezii la nevoie, gata să întindă oricui o mână de scot vârf alb-roşu adevăr
să pornească, pe calea memoriei afective, îşi imaginează cum poate fi pe Lumea de ajutor, el simte instinctiv şi pariază pe mize scris – Hristos a-Înviat
în recuperarea timpului pierdut din ipostaza Dincolo, dar imaginile sale nu sunt tulbură-
sa paradisiacă, în care omul este împăcat toare sau morbide, aşezându-se în viziunea importante. Natura sa participativă transpare *
cu sinele şi imediata sa apropiere. tradiţională despre „haia lume”, mai ales că pregnant din orice pagină. Subiectul l-a aca- clopote bat, plâng
Vântul, izvorul, pomii, dealul, valea, gră- poetul adaugă tehnica folosirii conjuctivului, parat şi incitat, reuşind, prin implicare depli- bolnavii cer iertare
dina, cimitirul, pădurea, paradigme şi imagini încărcând astfel mesajul cu acumulări de vi- nă, o nouă izbândă editorială mustind de a- viul e liber
redundante pentru poezia lui Ionel Peia, sunt ziuni şi trăiri de dincolo de existenţa fizică, devăr şi rosturi adânci. Vara
un fel de actanţi magici prin intermediul că- cum rezultă dintr-o poezie cu un titlu licenţios Demersul său epic-recuperator – act în- coş de căpşuni
rora eul poetic vorbeşte (dialoghează) cu pro- (Bezna neagră). Remarcăm, totuşi, o atitu- cărcat cu responsabilitate, altruism creator albina fierbe gemul
priul trecut, devenit, astfel, strat sacru al amin- dine specifică lirismului modern într-o poe- şi, desigur, de infinit respect pentru suferinţa feţe sub măşti
tirii din care se alimentează cu prospeţime zie în grai bănăţean: poetul îşi proiectează, şi jertfa înaintaşilor – nu poate fi decât salu- *
materia şi atmosfera, haloul poemelor sale. printr-un fel de detaşare obiectivă, apolinică, tar. El se înscrie în seria acelor restituiri des-
chizătoare de noi perspective asupra gestului valul ochilor
Ca şi vântul, izvorul este nu numai pa- propria moarte, văzându-se în „copârşău”, asumat şi prin care individul se ia la „trântă” duc scoicile pe plaja
radigma unui topos romantic, care adună, stare legată, firesc, de anotimpul hibernal, cu Istoria. Că a biruit sau nu, are mai puţină pielii otrava
fiind sursă a vieţii şi a practicilor rituale, ca deplângându-şi apoi destinul, pentru că a relevanţă: esenţială este contribuţia, împărtă- *
apă neîncepută, loc sacru al purificării şi al rămas orfan la 9 ani (Soarta blăstămată). şirea unui crez animator. Bun psiholog, Du- rădăcinile
efuziunilor erotice, ci este văzut de poetul Pe bună dreptate, în versurile acestui mitru Oprişor sondează cotloanele fiinţei, iz- sapă mormântul sub pom
nostru şi mult mai pragmatic, în utilitatea sa volum al retrospectivei nostalgice, poetul de- butind, cu măsură şi fineţe, extragerea aces- umbra cerului
strictă pentru comunitatea românească de plânge starea actuală a satului bănăţean, care tui filon afectiv axat pe mărturia credibilă a
tip tradiţional. Astfel, poezia Doru care-m a ajuns locul în care nu se mai întâmplă ni- Cină
dă târcoale recompune un adevărat ritual al mic, cât şi singurătatea bătrânilor rămaşi ne- unor oameni însufleţiţi odinioară de un scop sub tacâm citeam
spălării rufelor la izvor, după tipicul tradiţio- ajutoraţi, în aceste toposuri ale ruinării, pe înălţător şi care şi-au servit necondiţionat şi Poftă bună, scrisă des
nal, de către femeile satului bănăţean colinar, când copiii şi nepoţii acestora sunt nevoiţi integral patria. faţa de masă
cu „şenuşă dă leşâie”. De altfel, imaginea să se autoexileze, pentru a-şi câştiga traiul *Dumitru Oprişor, De pe front mai vin *
izvorului este una redundantă, asociindu-se, zilei în alte zări. veşti triste, Timişoara, Editura Brumar, 2011. Prieteni – unul în dreapta
în câteva poezii, cu alte ipostaze ale trăirii li- Nici Ionel Peia nu pierde ocazia de a altul în stânga sărut
rice: puritatea, visul, nostalgia, dorul, iu- dedica o poezie lui Ştefan Pătruţ (Vaca lu’ mâna, îngerii
birea... Stabilit la oraş, Ionel Peia mai stăruie Pătruţ), motiv devenit simbol şi model al *
în nostalgia satului placentar, care, prin icoa- mai tuturor creatorilor în grai bănăţean, atât dau ocol casei
nele sale de altădată, îi dă târcoale cu dorurile prin creaţia poetică, cât şi prin devotamentul rândunici în zbor plâng
sale. Din acest punct de vedere, partea a do- dăruitului profesor pentru acest fenomen al un cerc rotitor
ua a poeziei amintite mai sus (Doru care-m culturii şi spiritualităţii Banatului (făcând par- Turneu
dă târcoale) merită toată atenţia. În aceeaşi te din aşa-numitul baroc bănăţean, după cum
arie semantică a dorului, dar cu trimiteri mult consideră Lucian Blaga), mai ales prin epi- când fiecare ia
mai concrete, la o iubire de altădată, „cu ochi sodul adevărat despre „cărturarul cel de ob- din pas bunul rămas cer
căprui”, poate fi încadrată şi poezia Drag şte”, care şi-a vândut vaca din bătătură, pen- tălpilor carnea
m-o fost gealu să-l sui, comportând (eviden- tru a-şi tipări una dintre cărţi. Bonsai
te) influenţe din doina populară de dragoste Îl întâmpinăm cu drag şi entuziasm, prin copac nerodit
şi dor. După cum am văzut, nostalgiile care aceste rânduri, pe poetul Ionel Peia, cel care fără anotimp orbii
îi declanşează dorurile sunt multiple şi, din a trăit îndelung în compania versului religios stâlpii gândirii
acest punct de vedere, Ionel Peia are o imagi- şi în grai, slujindu-l şi slăvindu-l toată viaţa Anul Nou
naţie bogată, pe măsura trăirii întâmplărilor şi venind, acum, cu mare întârziere, dar cu trunchiul în scoarţă
de altădată. Dorul de sat, dorul de locuri, proaspătă şi nostalgică strădanie, în lumina sfere numără anii
chipuri şi împrejurimi ştiute, dorul de toate cărţii tipărite, cu glasul său elegiac, aducând rup ramurile
ale copilăriei îl determină mereu să se în- icoana satului de odinioară, în care s-a năs- *
toarcă şi să-şi amintească cele mai diverse cut şi a copilărit, văzându-l şi acum ca pe Mieii albi vin
şi chiar cele mai hazlii întâmplări, convin- un adevărat „colţ de Rai”, reazem şi întăritor să binecuvânteze
gându-ne prin poezii precum: Într-un sat, Ba- de energii existenţiale solare. cu jertfa în alb

Banat, anul VIII, nr. 12, 2011


Constantin-Tufan Stan
Mihail Bejan, autorul primei
traduceri în limba română a Cronicii
notarului anonim al regelui Béla
(5)
C ea mai importantă realizare pe
plan cultural a lui Mihail Bejan o
reprezintă elaborarea primei tra-
duceri în limba română, după textul original
redactat în limba latină (aflat în Biblioteca
Familiei Imperiale din Viena), a unei opere
capitale pentru istoriografia românească:
Cronica notarului anonim al regelui Béla.
Faptele ungurilor/ Chronicon Anonymi Belae
Regis Notarii. Gesta Hungarorum (Tiparul
Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1899)1.
Opusul, publicat într-o ediţie bilingvă
româno-latină (cu o Introducere care îi apar-
ţine, probabil, lui Corneliu Diaconovich, cel
care îşi asumă şi prezentarea, în paralel, a
textului în limba latină şi a unei bogate biblio-
grafii în limbile maghiară, germană şi româ-
nă), a fost premiat de Academia Română, M.
Bejan fiind unul din primii cărturari lugojeni
laureaţi ai celui mai înalt for ştiinţific din Re-
gatul Român2. Textul preţioasei traduceri fu-
sese publicat iniţial, în acelaşi an, în „Tran-
silvania”, organul Asociaţiunii pentru Lite-
ratura Română şi Cultura Poporului Român:
„În editura proprie a Asociaţiunii au apărut
în anul din urmă două scrieri de mare impor-
tanţă pentru istoria noastră naţională. Anume,
s-a publicat Cronica Notarului Anonim al
Regelui Béla, cel mai vechi şi mai preţios iz-
vor pentru istoria poporului român. Este de-
a dreptul inexplicabil cum o scriere atât de
importantă pentru istoria noastră, o scriere
în jurul căreia s-a creat o întreagă şi foarte
bogată literatură în toate limbile culte, a putut
rămâne până acum netradusă chiar în limba
română şi astfel neaccesibilă cercurilor mai
largi ale publicului nostru cetitor” („Transil-
vania”, Sibiu, organul Asociaţiunii pentru Li-
teratura Română şi Cultura Poporului Ro-
mân, XXX, IV-V, 1899, 248).
R eluarea editării traducerii lui M.
Bejan, în volum separat, a fost
consemnată în acelaşi număr al
periodicului ASTREI: „Chronicon Anonymi
Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum/
Cronica notarului anonim al regelui Béla.
Faptele ungurilor, tradusă din limba latină
de Mihail Bejan, notar public reg. în Lugoj.
Sub acest titlu a apărut, în Editura Asociaţi-
unii pentru Literatura Română şi Cultura Po-
porului Român, în vol. separat de 93 pag.,
8ş, întâia traducere românească a celei mai
vechi cronici a Ungariei, reprodusă din «Tran-
silvania» a.c., paralel cu textul latin, întregit
şi adnotat după o ediţiune mai recentă a Aca-
Vechi familii de intelectuali români lugojeni
demiei Maghiare. […] Broşura, afară de o
interesantă introducere, cuprinde un facsimil
al primei pagini din cronică (reprodus după
Enciclopedia Română), apoi vasta literatură
referitoare la Anonymus, în limba latină,
germană, maghiară şi română, ce se întinde
pe 11 pag.” (Ibidem).
Bibliografie:
Istoria Românilor 2010, III = Academia Română,
Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Ro-
mânilor, vol. III, Genezele româneşti, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bu-
cureşti.
Note:
1 română, în „Transilvania”, Sibiu, XXX, I, 1899, 14- convulsii, de răni deschise. Personajele îşi po-
Potrivit altor opinii (Paul Lazăr Tonciulescu),
traducerea s-ar fi făcut după ediţia publicată în 1892,
în limba maghiară, de László Fejérpataki, membru
corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe, notele
de subsol din ediţia cărturarului lugojean aparţinân-
du-i academicianului maghiar. Explicaţiile din In-
troducerea ediţiei Bejan risipesc, parţial, unele am-
biguităţi: „Deşi traducerea dlui Beşan, după in-
formaţiunile luate de la locurile cele mai competente,
este pe deplin fidelă, ne-am văzut totuşi îndemnaţi
ca, pentru ridicarea valorii publicaţiunii noastre, să
dăm paralel cu traducerea română şi textul original
latin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentă
a Academiei Maghiare”. Manuscrisul Cronicii fusese
înaintat, în 1897, Tipografiei şi Librăriei Diecezane
din Caransebeş. Printr-o adresă semnată de Traian
Barzu, directorul instituţiei, datată 14 decembrie
1897, Mihail Bejan era înştiinţat asupra motivelor
refuzului de a i se tipări traducerea: „Spectavere
Domnule! Cu referinţă la ofertul ce aţi binevoit a
mi-l face în privinţa tipărirei şi editării opului Ano-
nymi Belae Regis Notarii, vin a vă comunica, cu pro-
fund regret, că am comunicat afacerea cu mai mulţi
domni competenţi în cauză şi toţi au convenit în
părerea că lucrarea Spectaverităţii Voastre e va-
loroasă, dar numai puţini specialişti s-ar interesa de
ea şi astfel tipografia noastră n-ar putea să-şi scoată
nici măcar spesele efective”.
2
Cea de-a doua traducere a Cronicii a fost realizată
de academicianul Gheorghe Popa-Lisseanu, în 1934,
în Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. I, Bu-
cureşti, iar cea mai recentă îi aparţine lui Paul Lazăr
Tonciulescu (Editura Miracol, Bucureşti, 1996), ca-
re, în Prefaţă, încercând să risipească opiniile con-
tradictorii care au persistat timp de decenii în isto-
riografia românească, argumentează ipoteza potrivit
căreia autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al
Ungariei (1061-1063). Originalul cronicii s-a pierdut,
dar o copie în limba latină a fost identificată, în
1746, în Biblioteca Familiei Imperiale din Viena,
fiind transcrisă şi publicată, pentru prima oară, de
Johannes Georgius Schwandtner, în anul 1765, în
Scriptores Rerum Hungaricarum. Potrivit celor mai
recente investigaţii istoriografice, există posibilitatea
ca autorul cronicii să fie Paul, episcopul Transil-
vaniei, notarul regelui Béla al III-lea (v. Istoria Ro-
mânilor 2010, III, 242-246).
Banat 23
Haiganuş
Preda-
Schimek
Noutăţi muzicale
din Viena
Departe de lumină: „Din casa
morţilor“ de Leoš Janáček
la Staatsoper din Viena
D e obicei luna decembrie este încăr-
cată de oferte muzicale, mai mul-
te chiar decât cele care abundă ori-
cum în decursul stagiunilor la Konzerthaus,
Musikverein, Staatsoper sau Theater an der
Wien. Tradiţionalele concerte cu program de
Crăciun (care încep cu mult înainte de data ca-
lendaristică a praznicului creştin) nu au lipsit
nici anul acesta. În plus, târgurile şi ilumina-
ţia abundentă – stele, globuri, pomi împodo-
biţi – fac să crească numărul de vizitatori.
Mulţi poposesc la unul sau altul dintre con-
certe, continuînd să trăiască pe durata vacan-
ţei într-o lume sclipitoare şi caldă: lumea ies-
lelor, dar şi a vitrinelor cu zăpadă de vată moa-
le şi albă. Dar nu despre feeria construită din
calcul economic şi nici despre foamea de po-
veste a celor care umplu sălile de spectacol
în luna decembrie aş vrea să vă vorbesc. Ci
despre o ofertă muzicală la care am asistat,
cu totul discordantă în acordul armonios, ar-
tificial sau nu, pe care îl percepeam pretutin-
deni., Am resimţit premiera ultimei opere
scrise de Leoš Janácek, „Din casa morţilor“
după romanul omonim de Fiodor Dostoiev-
ski, prezentată în premieră la Opera de Stat
din Viena în 11decembrie, ca pe un gong cu-
tremurător, neliniştitor aproape. Amintirile din-
tr-un lagăr de deţinuţi din Siberia, unde Dos-
toievski fusese condamnat la muncă silnică în
3
1849 pentru vina de a fi citit literatură „sub-
Cealaltă scriere la care se face referire este versivă“, sunt prelucrate sub forma unui ro-
Conscripţia Episcopului I. I. Klein despre starea man. Janáček le-a transpus în muzică într-o
numerică şi bisericească a românilor din Transil-
vania la anul 1733, „cea mai veche statistică a ro- operă testamentară despre abisurile firii u-
mânilor […], copiată de zelosul bibliotecar al Aso- mane: despre frică, deznădejde, torţionari şi
ciaţiunii după un manuscris din biblioteca Bru- torturaţi, vinovaţi şi călăi. Privarea de liber-
kenthal” („Transilvania”, Sibiu, XXX, IV-V, 1899, tate face pe cei vinovaţi mai vinovaţi; vinile
248, 279, 280). Traducerea notarului Mihail Bejan nu se ispăşesc, ci se multiplică într-un cerc
(în scrierile din perioada antebelică, numele său a- vicios indus de absenţa oricărei orientări mo-
pare, într-o grafie maghiarizată, în mai multe va- rale. In montarea germanului Peter Konwint-
riante: Bésan, Besanu, Beşan sau Beján) a fost pu- schny, lagărul de deţinuţi ia forma unui club
blicată, în serial, într-o variantă bilingvă (în limbile
latină şi română), cu o consistentă Introducere, ne- mafiot la fel de sumbru. Si aici condamnarea
semnată (elaborată, probabil, de Corneliu Dia- este definitivă, nădejde de salvare nu există.
conovich, directorul publicaţiei şi prim-secretarul Opera de nouăzeci de minute aduce pe scenă
ASTREI; potrivit altor surse, autorul Introducerii damnaţi, victime, bolnavi incurabili de teamă,
ar fi Nicolae Togan), însoţită de un bogat aparat manipulaţi de ură, de remuşcare. In Casa Mor-
bibliografic, cu titluri preluate din literatura de spe- ţilor vuieşte vântul, lanţuri schelălăie sinistru,
cialitate în limbile latină, maghiară, germană şi şuierul fierăstrăului aminteşte de sânge, de
41 (cu un facsimil după originalul în limba latină,
aflat la Viena), XXX, III, 1899, 72-165, şi XXX, vestesc crimele fără să le înţeleagă şi fără să
IV-V, 1899, 132-164. Alte informaţii despre prio- se căiască, răul stârneşte râset, crima (subli-
ritatea lui Mihail Bejan, în „Transilvania”, buletin niată de regie poate mai mult decât fusese în
de tehnică a culturii, Sibiu, 67, iulie-august 1936, 4, intenţia autorilor Dostoievski-Janáček) pân-
242. găreşte orice urmă de curăţenie sufletească.
Janáček a compus pentru tulburătorul su-
biect o muzică pătrunzătoare, sfredelitoare,
intensă. Prevalează acordurile descărnate, a-
cutele insistente, sonorităţile subţiate sau re-
petate spre a amplifica nervozitatea perso-
najelor, în timp ce imaginea scenică, voit şo-
cantă, apelează la momente de brutalitate fi-
zică, perversităţi şi obsesii de coşmar. In dis-
tribuţia premierei un rol central a ocupat com-
patriotul nostru Sorin Coliban (Alexánder Pe-
trówitsch Gorjántschikow), în timp ce Ale-
xandru Moisiuc a întruchipat un personaj sinis-
tru (comandantul lagărului) cu o voce via-
bilă (operistic vorbind).
Ieşind din sala de spectacol am încercat
să reintru în atmosfera de poveste a oraşului.
Chiar falsă, exterioară, comercială, ea m-ar
fi ajutat poate să uit, să izgonesc într-un colţ
al minţii o teamă involuntară trezită de monta-
rea la care asistasem, de experimentul uman
pe care îl zugrăvea. Dar mi-am amintit că se
apropie Crăciunul, sărbătoarea Luminii care
învinge moartea, absentă atât din opera lui
Janáček, cât şi din montarea lui Konwintschny.
Păşim deja de peste zece ani într-un nou mi-
leniu şi lumea unora dintre noi nu pare a fi
mai bună decât cea a lagărului descris de Dos-
toievski. Deşi neliniştitor, gândul reprezintă
poate începutul unei vindecări sau cel puţin
al unei treziri. Dar unde vom găsi orientarea
morală care salvează vieţi în afara şi înăuntrul
lagărelor?... Este o întrebare pe care mi-o
voi pune, cred, destul de des în 2012. Si la
care voi găsi din păcate prea puţine răspun-
suri acolo unde ar fi de aşteptat: în şcoli, în
teatru sau în mass-media.
Banat, anul VIII, nr. 12, 2011
24
Banat Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul VIII, nr. 12, 2011