Calician Alexandra-Mihaela

Studii de Românistică, Anul II

Jules Gilliéron

Nașterea geografiei lingvistice, Precursori

Conform Dicționarului de Științe ale limbii 1 , geografia lingvistică se definește drept

metoda de cercetare specifică dialectologiei, care constă în înregistrarea pe hărţi a formelor
lingvistice culese prin anchete, într- un număr de localităţi repartizate relativ uniform, pe un
anumit teritoriu şi în interpretarea acestor forme în raport cu distribuţia lor spaţială. Creatorul
acestei metode este J.Gilliéron, autorul Atlasului lingvistic al Franţei (1902- 1910), dar ideea
reprezentării cartografice a datelor lingvistice este mai veche.

Procedeul aplicat de cei care doreau să cerceteze un grai popular era următorul2: vizau
una sau mai mute localităti din regiunea aleasă, și notau în cursul convorbirilor pe care le aveau
cu locuitorii, particularitățile lingvistice cele mai interesante. Atenție mare se acorda sunetelor,
după care formelor gramaticale, vocabularul nefiind luat în considerare

Un pas înainte s-a făcut atunci când lingviștilor le-a venit ideea să prezinte rezultatele
cercetărilor dialectale sub formă de atlas, care au fost numite lingvistice. Prima încercare de atlas
lingvistic se datorează germanului Georg Wenker, care a dorit să dovedească existența limitelor
dialectale. Chestionarul său alcătuit din 40 de propoziții scurte a fost trimis oamenilor instruiți de
la țară, care urmau să le transpună în graiul lor local. Wenker ajunge la concluzia că granițele
dialectale nu există. A urmat apoi balcanologul german Gustav Weigand, care a efectuat o serie
de anchete ce au vizat toate dialectele de tip dacoromân, publicând rezultatele sub formă
cartografică în Linguistischer Atlas des dakorumanischen Sprachgebiets, Leipzig, 1909.

Atlasul lui Gilliéron

1
Angela Bidu- Vrânceanu , Dicționar general de Științe ale limbii, București, Editura Științifică, 1997, p. 160.
2
Iorgu Iordan , Lingvistica romanică, București, Editura Academiei Republici populare române, 1962, p. 150-151.

1
 Prima realizare care a satisfăcut toate cerințele științei, si a fost luată ca model de către
specialiști este Atlas linguistique de la France3, efectuat de lingvistul elvețian Jules Gilliéron și
Edmont Edmont, Paris, 1902-1910. Acesta publicase încă din 1881 un Petit Atlas phonétique du
Valais roman, care în 30 de hărți, punea în evidență caracteristicile fonetice ale unui dialect
franco-provensal.

Autorul principal, Jules Gilliéron4, originar din Elveția, unde simțul pentru limbă și în
special pentru dialect este, grație condițiilor lingvistice, extrem de dezvoltat, a purces la lucru
după o pregătire îndelungată. Gillieron s-a născut în 1854 în La Neuveville, ca fiul lui Jean
Victor, profesor de franceză. De- a lungul vieții sale a realizat studii care au inovat distribuția
geografică a dialectelor. În 1883 este numit profesor de dialectologie franceză la École Pratique
des Hautes-Études din Paris, unde a funcționat până la moarte. Patru ani mai târziu, întemeiază
cu abatele Rousselot Revue des patois gallo-romans, publicație destinată exclusiv cercetărilor
dialectologice. Gilliéron era pregătit să pornească în explorarea lingvistică a graiurilor populare
franțuzești.

Spre deosebire de predecesorii săi, care s-au bazat pe rezultate obținute prin
corespondență, Gilliéron pregătește un chestionar și decide ca ancheta să fie făcută de Edmont
Edmont, om cu auzul extrem de fin, pasionat de dialectologie și autor al unui excelent dicționar
al dialectului din satul său natal. Culegerea materialului a durat patru ani, iar publicarea a început
în 1902. Numărul întrebărilor trecea de 1900, o cifră enormă, în comparație cu ale
predecesorilor. Spre deosebire de aceștia care s-au interesat exclusiv de fonetică, Gilliéron a
studiat împreună cu sunetele, toate celelalte particularități ale dialectelor: morfologie, sintaxă,
lexic. Metoda adoptată de către Gilliéron a devenit model pentru alte atlase lingvistice, începând
cu Sprach- und Sachatlas Italiens und der Südschweiz, de Jakob Jud și Karl Jaberg.5

Din cele 37 000 de localități ale Franței, dinaintea primului război mondial, s-au ales
numai 639, pentru ca altfel ancheta ar fi durat foarte mult, dar alegerea s-a făcut în așa fel, încât
toate dialectele franceze, provensale și francoprovensale, să fie reprezentate în viitorul atlas

3
Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, București, Editura științifică și enciclopedică, 1977, p. 18.
4
Iorgu Iordan, op. cit. , p. 153.
5
Matteo Pedroni, Gilliéron Jules în Dicționarul istoric al Suediei, 13 octombrie, 2004.

2
lingvistic. Pentru fiecare noțiune s-a confecționat o hartă, în care localitățile cercetate sunt
însemnate printr-un număr de ordine: sus, la stânga stă numele din franceza comună al noțiunii
respective, iar pe hartă, în dreptul fiecărui număr, cuvântul dialectal corespunzător. Dacă într-o
localitate oarecare, nu există un termen pentru cuvântul respectiv, se nota un cuvânt înrudit sau
se lăsa logul gol. 6

Adoptarea perspectivei geografice a implicat două constatări: aceea de a refuza conceptul

operațional de ,,grai”, pe care îl consideră ,,o unitate lingvistică falsă, opusă unității lexicale,
individualității cuvintelor”7. Istoria cuvintelor permite construirea unui legături continue, în timp
ce ce graiurile reprezintă o serie de tradiții fonetice uzate, înlocuite de altele care se vor uza la
rândul lor. În același timp, noțiunea de lege fonetică nu se află în centrul schimbărilor lingvistice,
ea devine progresiv un fenomen spațial, social și fizic, conservându-și inscripția în timp.

Principiile geografiei lingvistice

Principiile geografiei lingvistice, aşa cum au fost formulate de J.Gilliéron, au în vedere

modificările produse în structura vocabularului dialectal, relevând drept cauze principale ale
acestora migraţia cuvintelor, care se realizează prin iradiere (din anumite centre politice,
administrative, economice, culturale sau religioase), infiltraţie (din zonele învecinate) sau
revărsare (pe arii din ce în ce mai cuprinzătoare), şi dispariţia unor cuvinte ca rezultat al
concurenţei pe care o determină suprapunerea unor forme lexicale noi peste cele din vechiul
fond.

Printre acestea, omonimia și etimologia populară joacă rolul cel mai important. Gilliéron
vorbește de omonimii suportabile, pe care limba le îngăduie, fiindcă nu dau numaidecât loc la
neînțelegeri și de omonimii insuportabile, care trebuie evitate. Substantivul pomme 8de pildă,
înseamnă măr și cartof . Pentru majoritatea vorbitorilor, confuzia între măr și cartof nu se
produce, pe când în limbajul culinar se poate confunda. De aceea, bucătăresele spun pomme
pentru cartof, iar pentru măr pomme-pomme, pomme de l’air sau pomme fruit. Pentru eliminarea

6
Iorgu Iordan , p. 154.
7
Pierre Swiggers, L’espace linguistique de la vie du langage: Jules Gilliéron et l’ouverture géo-biologique de la
géographie linguistique, în revista Dacoromania, Cluj-Napoca, nr. 2, 2011.
8
Iorgu Iordan, p. 165.

3
omonimiilor insuportabile, limba apelează la deosebirea de gen sau de număr între cuvinte
amenințate să se confunde. Astfel livre, carte și livră se mențin unul pe altul pentru că primul e
masculin, celălălt feminin și apar amândouă însoțite de articole.

Gilliéron observă că pentru exprimarea noțiunii de ,, a tăia cu ferăstrăul’’ 9, dialectele din

S și S-E Franței prezintă cinci expresii verbale diferite: sérra (<serrare; sp. sierra ,,ferăstrău”),
résega (<résecare), resegá (<resegáre), segá (<secare), seitá (<sectare). Aria lui serrare se
găsește în patru regiuni separate una de alta în sudul Franței , pe când celelalte cuvinte ocupă
zone compacte. Gilliéron încearcă sa explice de ce verbul serra s-a pierdut și a fost înlocuit cu
alte cuvinte, care i-au preluat valoarea semantică. Prin analiza hărții, ajunge la concluzia că
pierderea lui serrare cu sensul de “a tăia cu ferăstrăul” , se datorează în aceste zone, omofoniei
cu un alt verb serrare, care are sensul de a închide. Analiza hărții fermer ,, a închide” din ALF
demonstrează că urmașii lui serrare ,, a închide” se găsesc în acele regiuni unde lipsește serrare a
tăia cu ferăstrăul, lipsesc în schimb acolo unde serrare există cu acest sens.

Gilliéron a acordat o mare importanță și etimologiei populare. Spre deosebire de

numeroși lingviști, acesta crede că etimologia lingvistică nu atinge numai cuvintele rare , tehnice
sau străine, care din cauză că nu au în mintea vorbitorului cuvinte de sprijin, sunt supuse la
transformări. El nu vede în etimologia populară o apariție patologică. Aici este izvorul
numeroaselor greșeli ale neogramaticilor, dintre care separarea cuvintelor populare de cele
savante. Etimologia populară vrea să lămurească tot ce este confuz în limbă, căci stabilește
legături între cuvinte care sunt înrudite din punct de vedere semantic. Francezul fumier (
grămadă de gunoi) e o continuare a latinescului fimarium; trecerea de la e>u e atribuită în
general influenței labialei următoare, care exercită o acțiune de labializare a vocalelor , Gilliéron
crede însă că această trecere se datorează etimologiei populare care apropie pe fumir de fumée.

Spre deosebire de neo-gramaticieni 10 , Gilliéron introduce o schimbare radicală de

perspectivă: legile fonetice nu sunt bazate pe schimbările lingvistice, ci sunt văzute ca niste
principii care-și exercită regimul implacabil asupra evoluției limbajului, creând prin asta condiții
de schimbare. Gilliéron distinge două dimensiuni : cea a evoluției, curs natural al limbajului și

9
Carlo Tagliavini, op. cit. , p. 20-21.
10
Pierre Swiggers, L’espace linguistique de la vie du langage: Jules Gilliéron et l’ouverture géo-biologique de
la géographie linguistique, în revista Dacoromania, Cluj-Napoca, nr. 2, 2011

4
cea a schimbării, modificare introdusă în limbă de vorbitori. Neo-gramaticii s-au interesat în
primul rând de legea fonetică și nu de schimbările lexicale conștiente.

În concluzie, lucrearea lui Gilliéron a deschis drumuri noi în lingvistica modernă și a

dezvăluit o infinitate de probleme, care înainte erau ignorate și care zdruncinau criteriul evoluției
normale și mecanice, atenuate de analogie, precum considera școala neogramatică, dominantă pe
atunci.

Bibliografie:

Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1977;
Iordan, Iorgu, Lingvistică romanică. Evolutie, curente, metode, București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1962;
Bidu-Vrânceanu, Angela, Dicționar de Stiințe ale limbajului, București, Editura Științifică și
pedagogică, 1997;
Swiggers, Pierre, L’espace linguistique de la vie du langage: Jules Gilliéron et l’ouverture
géo-biologique de la géographie linguistique, în revista Dacoromania, Cluj-Napoca, nr. 2,
2011;
www.britannica.com/science/linguistics/Dialectology-and-linguistic-geography, site
consultat la data de 14 noiembrie 2017;
Pedroni, Matteo, Gilliéron Jules în Dicționarul istoric al Suediei, 13 octombrie 2004.

5
6