Reglarea respiratiei

Reglarea respiratiei se face la nivelul trunchiului cerebral unde se afla centrii

respiratori, cu proprietatea de automatism (descarca impulsuri ritmice,
spontane, pentru fiecare respiratie). Prin vasele de sange care iriga bulbul
rahidian, concentratiile oxigenului, bioxidului de carbon si pH-ul din sange
modifica frecventa respiratorie.
Astfel, concentratia crescuta a CO2 din sange, concentratia scazuta de O2 sau
pH-ul scazut (acidoza metabolica) stimuleaza centrii inspiratori, marind
frecventa respiratorie. Tot asa, impulsurile aferente provocate de cresterea
presiunii arteriale determina inhibarea respiratiei (scade frecventa), iar
hipotensiunea exercita efecte inverse (creste frecventa respiratorie). Stimulii
tegumentari, declansati, de exemplu, de un dus rece, determina oprirea
temporara a respiratiei, iar temperatura crescuta a mediului inconjurator, ca si a
mediului intern (de exemplu febra), intensifica ventilatia.
Sistemul nervos simpatic actioneaza in conditii de stress, efort fizic, febra, emotii
puternice, determinand cresterea frecventei respiratorii (polipnee) si a volumului
de aer inspirat (bronhodilatatie), iar sistemul nervos parasimpatic regleaza
respiratia in conditii de liniste, in timpul somnului, determinand o scadere a
frecventei respiratorii (bradipnee) si o scadere a a volumului de aer inspirat
(bronhoconstrictie). In conditiii normale de activitate, exista un echilibru intre
aceste doua componente ale sistemului nervos vegetativ (normopnee).
Centrii respiratori pot fi modificati voluntar ( de la nivelul scoartei cerebrale):
reglarea voluntara a respiratiei (in inspirul/ expirul fortat, cantat, fluierat). Putem
produce voluntar polipneea (hiperpneea) sau apneea (oprirea respiratiei). La
majoritatea subiectilor apneea nu poate fi mentinuta pana la starea de
inconstienta.
Contractiile musculaturii respiratorii sunt reglate printr-un mecanism foarte
riguros in vederea mentinerii ritmicitatii frecventei si amplitudinii lor, in raport cu
nevoile de oxigen ale organismului. Reglarea miscarilor respiratorii se
realizeaza simultan prin mecanisme nervoase si umorale.

Reglarea nervoasa a respiratiei:

Reglarea nervoasa a miscarilor respiratorii utilizeaza un mecanism reflex
coordonat de catre centrii respiratori, localizati in bulb si in punte, cu
reprezentare bilaterala. In bulb se gasesc centrul inspirator si centrul expirator,
iar in punte, centrii respiratori accesori: centrul pneumotaxic si centrul
apneustic. Centrii bulbari sunt alcatuiti din doua tipuri de neuroni: unii a caror
descarcare provoaca inspiratia si altii a caror descarcare provoaca expiratia.
Ambele tipuri de neuroni, dar in special cei inspiratori, prezinta proprietatea
de automatism, adica sunt capabili sa genereze ritmic impulsuri fara sa
primeasca excitatii din exterior.
Activitatea automata a centrilor respiratori bulbari este controlata si influentata
de centrii respiratori pontini. Astfel, centrul apneustic are actiune excitatoare
continua asupra centrului inspirator iar centrul pneumotaxic are actiune
inhibitorie intermitenta. Sectionarea legaturior dintre centrul pneumotaxic si cel
apneustic atrage o prelungire a inspiratiei si o scurtare a expiratiei (respiratie
apneustica).
In conditii normale insa, activitatea ritmica a centrilor bulbari este modulata in
sensul unei cresteri ori scaderi a frecventei de descarcare a impulsurilor, prin
excitatii cu punct de plecare din diferiti receptori periferici. Influentele nervoase
pot fi de doua feluri:
•directe, de la centrii nervosi encefalici (de la hipotalamus si scoarta
cerebrala);
•reflexe, de la receptorii raspanditi in tot organismul.
Influente nervoase directe corticale permit controlul voluntar pentru scurte
perioade de timp a amplitudinii, frecventei si ritmului miscarilor ventilatorii.
Existenta conexiunilor dintre scoarta si centrii respiratori, explica modificarile
ritmului respiratiei in cursul starilor afective (frica, bucurie etc.) sau in cursul
diferitelor activitati voluntare (vorbit, cantat). Inhibitia scoartei cerebrale din
timpul somnului se reflecta si asupra centrilor respiratori pe care ii inhiba; ca
urmare in timpul somnului respiratiile sunt mai rare, dar mai profunde, mai
ample. De asemenea, centrii hipotalamici pot varia frecventa si amplitudinea
respiratiei, adaptand-o reactiilor vegetative.
Un exemplu in acest sens este cresterea frecventei respiratiei la persoanele cu
febra (polipneea). Centrii bulbari respiratori sunt inhibati de centrul deglutitiei
(apneea din timpul deglutitiei).
Influentele reflexe pot proveni de la totalitatea interoceptorilor, exteroceptorilor si
proprioceptorilor din organism. Principalele reflexe respiratorii sunt initiate la
nivelul interoceptorilor aparatului respirator si cardiovascular.
Reflexul Hering-Breuer, este declansat de distensia alveolelor pulmonare in
timpul respiratiei. Baroceptorii situati la acest nivel trimit impulsuri ascendente
inhibitorii care pe calea nervului vag ajung la trunchiul cerebral inhiband centrul
inspirator si centrul apneustic, determinand intrarea in activitate a centrului
expirator. In expiratie, inhibitia vagala inceteaza, centrul apneustic isi reia
activitatea declansand o noua inspiratie, asigurandu-se astfel, alternanta intre
inspiratie si expiratie.
Reflexul de tuse si reflexul de stranut, au punct de plecare receptorii situati in
mucoasa cailor aeriene inferioare (tusea) si superioare (stranutul). Ele sunt
reflexe de aparare si duc la expulzia fortata a corpurilor straine ce au patruns in
aceste cai.
Reflexe pornite de la zonele reflexogene cardiovasculare sunt initiate de
chemoceptorii sau baroceptorii localizati in sinusul carotidian sau in arcul aortic.
Astfel, scaderea presiunii partiale a oxigenului in sange (hipoxia), ori cresterea
concentratiilor H+ (acidoza), pot determina o crestere a frecventei si amplitudinii
miscarilor respiratorii (hiperventilatie).
Cresterea tensiunii arteriale produce rarirea miscarilor respiratorii (bradipnee) iar
scaderea tensiunii arteriale produce accelerarea frecventei miscarilor respiratorii
(tahipnee).
Excitarea receptorilor cutanati termici si durerosi este urmata de inspiratie
brusca si oprirea respiratiei (apnee); asa se explica efectul unui dus rece aplicat
pe tegumentele cefei, sau scufundarea corpului in apa rece. Excitarea
proprioceptorilor localizati in musculatura respiratorie, determinata de starea de
contractie a muschilor intercostali, a diafragmului in timpul efortului fizic,
stimuleaza de asemenea activitatea centrilor respiratori bulbari.

Reglarea umorala a respiratiei:

Reglarea umorala a respiratiei consta in modularea activitatii centrilor respiratori
prin actiunea gazelor respiratorii CO2 si O2 si variatiile de pH ale sangelui si mai
ales ale lichidului cefalorahidian. Aceste substante influenteaza centrii respiratori
actionand atat direct asupra neuronilor respectivi cat si indirect, prin intermediul
chemoceptorilor din zonele reflexogene ale aparatului cardiovascular.
Rolul CO2 este esential si de aceea a si fost denumit hormon respirator. El
actioneaza direct asupra centrilor; cresterea presiunii partiale a CO2
(hipercapnee) declanseaza hiperventilatia.
Scaderea pCO2 determina rarirea respiratiei si chiar oprirea ei (apnee).
Cresterea pCO2 poate stimula respiratia si prin intermediul chemoceptorilor
alveolari si ai zonelor reflexogene.
Rolul O2 . Scaderea pO2 din sangele arterial excita chemoreceptorii zonelor
reflexogene producand hiperventilatie. Actiunea scaderii pO2 direct asupra
centrilor respiratori are efecte mai slabe.
Rolul H+. Cresterea concentratiei H+ se realizeaza datorita CO2 care fiind
foarte solubil traverseaza usor bariera hematoencefalica (ce separa sangele de
tesutul nervos) si, impreuna cu apa formeaza H2CO3. Acidul carbonic, prin
disociere, elibereaza H+ care stimuleaza direct chemoceptorii din trunchiul
cerebral. Cresterea concentratiei H+ din sange stimuleaza chemoceptorii
vasculari si determina intensificarea respiratiei. Un rol si mai mare il joaca
cresterea concentratiei H+ in lichidul cefalorahidian si in lichidul interstitial din
jurul neuronilor centrilor apneustic si inspirator.

Inervatia plamanilor este:

a) motorie, asigurata de simpatic (fibre opstganglionare) si parasimpatic (nervul

vag).
· simpaticul are actiune:
- bronhodilatatoare si vasodilatatoare;
- relaxeaza musculatura bronsica;
· parasimpaticul are actiune:
- bronhoconstrictorie;
- vasoconstrictorie;
- hipersecretie de mucus.
b) senzitiva, anexata simpaticului si parasimpaticului; cele mai multe fibre
senzitive sunt in legatura cu nervul vag.

Sistemul nervos simpatic: in structura se deosebeste partea centrala si partea

periferica.
Partea centrala: reprezinta focarele din segmentele C8, T1-12, L1-3
Partea periferica: e reprezentata de fibrele vegetative pre- si post ganglionare,;
ganglionii vegetativi de ordinul 1-2 si plexurile nervoase vegetative.
Ganglionii paravertebrali sunt amplasati lateral de coloana vertebrala si se unesc intre
ei prin fibre interganglionare si toti impreuna formeaza lantul paravertebral sau
Trunchiul simpatic.
Lantul se imparte topografic in urmatoarele segmente: cervical (din 3 ganglioni);
toracal (din 12 ganglioni); lombar (din 5 ganglioni); sacral (din 5 ganglioni).

The nerves of the lungs are derived from the pulmonary plexuses.
They feature sympathetic, parasympathetic and visceral afferent fibres:
• Parasympathetic: Derived from the vagus nerve. They stimulate secretion from the bronchial
glands, contraction of the bronchial smooth muscle, and vasodilation of the pulmonary vessels.
• Sympathetic: Derived from the sympathetic trunks. They stimulate relaxation of the bronchial
smooth muscle, and vasoconstriction of the pulmonary vessels.
• Visceral afferent: Conduct pain impulses to the sensory ganglion of the vagus nerve.

Inervaţia plămânilor - două plexuri pulmonare, anterior şi posterior, situate în pediculul

pulmonar, conţin fibre parasimpaticc vagale şi fibre simpatice, provenite din ganglionii
toracici 2-5.

Nervii pleurei parietale – frenic, intercostali

Nervii pleurei viscerale – vag, simpatic (zona reflexogena)

Nervii - plamanii sunt deserviti de plexurile pulmonare anterior si posterior, formate din
ramuri ale simpaticului si vagului. Fibrele nervoase din aceste plexuri insotesc bronhiile,
furnizand fibre eferente muschiului bronsic si fibre aferente membranei mucoasei bronsice si
probabil alveolelor pulmonare. De-a lungul acestor nervi se gasesc microganglioni.

Inervatia diafragmului este data de ultimii 6-7 nervi intercostali si de nervii frenici, care se impart in
ramuri anterioare, laterale si posterioare.

Actiune:
 in inspiratie, diafragmul este muschiul principal inspirator; prin contractia sa el mareste
diametrul vertical, transversal si anteroposterior al cutiei toracice; cand fibrele muschiului iau
punct fix pe coaste, coboara centrul tendinos, iar cand punctul fix este pe centrul tendinos ridica
coastele si sternul; contractia diafragmului deplaseaza viscerele abdominale anteroinferior astfel
ca peretii abdomenului se destind la fiecare inspiratie;
 in expiratie. diafragmul se relaxeaza si urca sper cavitatea toracica, viscerele isi reiau pozitia
 initiala.

Diafragmul, prin contractia sa, intervine si in efectuarea unor acte fiziologice ca:rasul, sughit, cascat,
creste si presiunea abdominala, favorizand mictiunea, defecatia, voma si expulzarea fatului din uter.In
plus, diafragmul se opune presiunii abdominale impiedicand organelle abdominale sa patrunda in
torace, totodata influenteaza si dinamica esofagiana, nepermitand refluxul gastric in esofag in timpul
inspiratiei.
 Nervul vag- Parasimpatic

Nervul vag, nerv mixt, senzitiv şi motor, este cel mai lung şi
cel mai important dintre toţi nervii cranieni. Traiectul său se
întinde de la bulb până inferior de diafragm, distribuindu–se
viscerelor gâtului, traversând gâtul, toracelui şi abdomenului.
Origine aparentă
Nervul vag emerge la nivelul bulbului prin 8–10 rădăcini,
inferior de originea aparentă a nervului glosofaringian, în şanţul
dintre oliva bulbară şi pedunculul cerebelos inferior, rădăcini care
converg şi formează un trunchiu nervos.
Origine reală
Originea reală a nervului vag este la nivelul a 4 nuclei
bulbari: nucleul dorsal, nucleul ambiguu, nucleul tractului solitar,
nucleul trigeminal spinal.
Nucleul dorsal, cel mai mare nucleu parasimpatic, este un nucleu eferent
visceral general; 85% din neuroni dau naştere fibrelor preganglionare
parasimpatice, iar restul sunt interneuroni sau sunt proiecţii centrale. Nucleul
dorsal este situat în substanţa cenuşie a părţii bulbare dorsomediale, în apropierea
planşeului ventriculului IV. Limita sa caudală este reprezentată de primul segment
spinal cervical, iar cea rostrală de partea deschisă a bulbului, sub triunghiul vagal,
separat de nucleul hipoglos prin nucleul intercalat. Fibrele motorii se distribuie
musculaturii netede ale viscerelor toracale (inimă, bronhii, plămâni, esofag) şi
abdominale (stomac, ficat, pancreas, splina, intestin subţire, partea proximală a
colonului).
Nucleul ambiguu. Inferior originii fibrelor care se alătură
traiectului nervului glosofaringian, neuronii nucleului ambiguu
trimit axoni care asigurặ inervaţia musculaturii striate:
constrictorii faringieni, muşchii intrinseci ai laringelui, muşchii
striaţi ai esofagului şi muşchii părţii superioare a palatului.
Nucleul este conectat de nucleii centrali prin tracturi
corticonucleare bilaterale. Nucleul ambiguu dorsal este organizat
topografic: muşchii laringelui sunt inervaţi din grupuri de fibre
provenite din zonele caudale, muşchii faringelui din grupuri
intermediare, iar cei ai esofagului şi palatului moale din grupuri
situate rostral.
Nucleul tractului solitar primeşte aferenţe gustative
viscerale, de la nervii facial, glosofaringian şi vag care se termină
viscerotopic predominent în regiunea rostrală. Fibrele din 2/3
anterioare ale limbii şi plafonul cavităţii orale (prin nervul coarda
timpanului şi ramuri din nervul pietros mare superficial) se
termină în partea rostrală a complexului solitar. Fibrele de la
nivelul papilelor circumvalate şi foliate din 1/3 posterioară ale
limbii, tonsilelor, faringelui, palatului (prin ramul lingual al
nervului glosofaringian) se distribuie -prin extensia rostrocaudală
a nucleului tractului solitar- spre partea rostrală a obexului, în
timp ce aferenţele gustative de la nivelul laringelui şi epiglotei
trec prin ramul laringeu superior al vagului şi se distribuie
controlateral.
Aferenţele vagale gastrointestinale ajung în nucleii
comisurali laterali şi mediali din partea caudală a nucleului solitar.
Subnucleii ventrali şi interstiţiali primesc aferenţe laringeale,
traheale şi pulmonare, şi intervin în controlul respiraţiei şi în
general a ritmicităţii ei.
Nucleul trigeminal spinal Vagul primeşte aferenţe somatice
de la pielea conchală şi de la meningele fosei posterioare şi
foramen magnum, care se termină în pars caudalis a nucleului
trigeminal spinal, împreună cu fibrele aferenţei dureroase
viscerale laringiene.
După ce nervul părăseşte foramen magnum prezintă pe
traiectul său două dilataţii: ganglionul superior, mic şi rotund, şi
ganglionul inferior, mai mare.
Ganglionul superior (jugular), mic, sferic, de culoare gri, 4
mm în diametru, este conectat cu rădăcina craniană a nervului
accesor, ganglionul glosofaringian inferior şi trunchiul simpatic
printr–un filament provenit de la ganglionul cervical superior.
Ganglionul superior este somatic, majoritatea fibrelor sale fiind
aberante provenind de la nucleul palatal, faringian, laringian şi
musculatura esofagiană superioară prin nervul vag. La ieşirea din
ganglionul superior nervul auricular dă un ram ascendent spre
nervul facial.
Ganglionul inferior (nodos, plexiform), mai mare decât cel
superior, alungit, cilindric, cu L=25 mm şi l=5 mm, este conectat
cu nervul hipoglos, cu ansa cervicală dintre primul şi al doilea
nerv spinal cervical, cu ganglionul simpatic cervical superior.
Rădăcina cranială a nervului accesor trece superior de ganglionul
inferior de care este conectat doar prin ţesut fibros, pentru ca
inferior de ganglion să se alăture nervului vag, fibrele sale
distribuindu–se ramurilor faringiene şi laringiene recurente.
Ganglionul inferior conţine neuroni aferentaţi sensibilităţii
viscerale cardiace, laringiene, pulmonare, digestive, faringelui,
colonului transvers. Unele fibre transmit impulsuri legate de gust
de la nivelul valeculei şi a epiglotei.
Neuronii din ganglionul nodos pot avea dispoziţie
topografică.
Ganglionii vagali, prin excelenţă senzitivi, conţin neuroni
unipolari ai aferenţelor somatice viscerale speciale şi generale.
Nervul laringeu superior conţine aproximativ 15000 de fibre
din care 30% sunt aferenţe mielinizate. Nervul laringeu recurent
conţine doar 3% fibre aferente. Nervul vag abdominal conţine
doar fibre nemielinizate.
Traiect
Intracranian
Nervul vag prezintă aceleaşi raporturi ca şi nervul
glosofaringian (situat anterior de vag): coboară între peretele
osos şi floculus într–o teacă arahnoidiană comună cu a
glosofaringianului, până la gaura ruptă posterioară.
In gaura ruptă posterioară nervul este situat posterior de
glosofaringian, şi anterior de accesor şi de vena jugulară internă
La nivelul gâtului Nervul vag coboară vertical la nivelul
gâtului, în teaca carotidiană, în spaţiul angular dintre vena
jugulară internă şi artera carotidă internă, până la marginea
superioară a cartilajului tiroid; apoi trece printre venă şi artera
carotidă comună la rădăcina gâtului, până la orificiul superior al
toracelui, unde raporturile sunt diferite la dreapta şi la stânga.
Această asimetrie a traiectului nervului vag este consecinţa
asimetriei anatomice a trunchiurilor arteriale ale acestei regiuni,
la dreapta trunchiul brahiocefalic dând naştere arterelor
subclaviculare şi carotidă.
Traiectul nervului vag drept
Nervul vag drept coboară posterior de vena jugulară internă,
încrucişează vertical prima parte a feţei anterioare a arterei
subclaviculare, pătrunde în torace, coboară prin mediastinul
superior, iniţial posterior de vena brahiocefalică dreaptă, apoi la
dreapta şi posteromedial de vena brahiocefalică dreaptă, superior
de vena cavă. Superolateral se află plămânul şi pleura dreaptă,
de care este despărţit prin vena azygos (care se arcuează
anterior peste hilul pulmonar drept). Nervul trece spre faţa
posterioară a hilului drept, posterior de bronhia principală
dreaptă, şi se împarte în ramuri pulmonare (bronhice) posterioare
care se unesc cu ramuri provenite din primii şase ganglioni
simpatici toracici, formând plexul pulmonar posterior drept. De pe
faţa dorsală a esofagului şi din partea caudală a plexului
esofagian se desprind 2–3 ramuri care se anastomozează cu un
ram din vagul stâng formând plexul esofagian posterior, din care
se desprinde un trunchi care traversează deschiderea esofagiană
a diafragmului.
Intraabdominal trunchiul vagal posterior se împarte în două
ramuri: una mică, pentru faţa gastrică posteroinferioară, cu
excepţia canalului piloric, şi un ram mai mare, celiac, care
formează plexul celiac şi se distribuie splinei, rinichiului, glandelor
suprarenale, ficatului şi plexului mezenteric superior.
Traiectul nervului vag stâng. Nervul vag stâng pătrunde
în torace între artera carotidă comună stângă şi arterele
subclaviculare, posterior de vena brahiocefalică. Coboară prin
mediastinul superior, încricişează partea stângă a arcului aortic şi
trece posterior de hilul pulmonar stâng. Deasupra arcului aortic
este încrucişat de nervul frenic stâng şi de vena intercostală
stângă superioară. Posterior de hil se împarte în ramuri
pulmonare posterioare (bronhice), care se anastomozează cu
ramuri din ganglionii simpatici toracici 2–4, formând plexul
pulmonar posterior stâng. Din plexul pulmonar superior stâng se
desprind 2 ramuri care coboară anterior de esofag, se
anastomozează cu un ram din plexul pulmonar posterior drept,
formând plexul esofagian anterior. Acesta va trimite prin
deschiderea esofagiană a diafragmului un trunchi intraabdominal
Trunchiul vagal anterior inervează antrul cardiac gastric
după care se divide în două ramuri drept şi stâng.
· ramul stâng de diviziune urmează curbura mică gastrică şi
inervează faţa anterosuperioară a stomacului.
· ramul drept prezintă trei ramuri principale:
1. primul ram, uneori dublu, este dispus între foiţele
 omentului mic spre porta hepatică şi se divide în ramuri
superioare (intraportale) şi ramuri inferioare care se
distribuie canalului piloric, pilorului, părţillot superioară
şi descendentă ale duodenului, capului pancreasului.
2. al doilea ram se distribuie feţei anterosuperioare a
corpului stomacului
3. al treilea ram urmează curbura mică gastricặ spre
incizura angulară
Anastomoze
· nervul accesor
· nervul facial
· nervul glosofaringian
· nervul hipoglos
· primii nervi spinali

Ramuri de distribuţie
Ramul meningeal are originea în ganglionul vagal superior
şi se distribuie durei mater din fosa craniană mijlocie.
Ramul auricular are originea din ganglionul vagal superior
şi se alătură unui ram din ganglionul inferior al nervului
glosofaringian. Trece posterior de vena jugulară internă şi
pătrunde în canaliculul mastoidian de pe peretele lateral al fosei
jugulare. Traversează osul temporal, încrucişează canalul facial la
4 mm de gaura stilomastoidiană şi dă un ram ascendent pentru
nervul facial. Ramul auricular traversează fisura
timpanomastoidiană, şi se împarte în două ramuri: una se alătură
nervului auricular posterior, iar cealaltă se distribuie unei părţi
din pielea feţei auriculare craniene, peretelui posterior şi
planşeului meatului acustic extern şi părţii adiacente a
membranei timpanice. Ramul auricular al vagului conţine fibre
aferente somatice care se termină probabil în nucleul trigeminal.
Ramul faringian, nervul motor al faringelui, are originea în
partea superioară a ganglionului vagal inferior şi este format din
filamente ale rădăcinii craniale ale nervului accesor. Trece printre
arterele carotide internă şi externă spre marginea superioară a
constrictorului mijlociu al faringelui, şi se împarte în numeroase
filamente care se anastomozează cu ramuri ale trunchiului
simpatic, glosofaringianului şi nervului laringeu extern formând
plexul faringian, prin care fibrele vagale se distribuie muşchilor
faringieni şi palatali cu excepţia tensor veli palatini. Un ram
subţire, ramul lingual se alătură nervului hipoglos la trecerea sa
în jurul arterei occipitale.
Ramurile pentru corpul carotidian, variabile ca număr,
iau naştere fie din ganglionul inferior, fie se alătură ramului
faringian sau nervului laringeu recurent; formează un plex
împreună cu ramuri din glosofaringian şi din trunchiul simpatic
cervical.
Nervul laringeu superior, cel mai mare ram al nervului
vag, îşi are originea în partea mijlocie a ganglionului inferior vagal
şi primeşte un ram din ganglionul simpatic cervical superior;
coboară de–a lungul faringelui, iniţial posterior, apoi medial de
artera carotidă internă şi se împarte în nervii laringei extern şi
intern.
· Nervul laringeu extern, mai mic, coboară împreună cu artera
tiroidiană superioară posterior de sternotiroidian, dar pe un
plan mai profund; se aflặ iniţial pe constrictorul faringian
inferior, pe care îl perforează, se încurbează în jurul
tuberculului tiroidian inferior şi inervează cricotiroidianul;
inervează totodată plexul faringian şi constrictorul inferior;
posterior de artera carotidă comună se anastomozează cu
nervul cardiac superior şi cu ganglionul simpatic cervical
superior.
· Nervul laringeu intern asigură inervaţia senzitivă a mucoasei
laringelui până la pliurile vocale. Conţine fibre aferente de la
receptorii neuromusculari laringieni; coboară pe membrana
tirohioidiană, o perforază deasupra arterei laringee
superioare şi se împarte într–un ram superior şi unul inferior:
ramul superior este orizontal şi inervează mucoasa
faringiană, epiglota, valecula şi vestibulul laringian. Ramul
inferior coboară pe peretele medial al recessus-ului piriform
inervând pliul ariepigloric, mucoasa părţii posterioare a
cartilajului aritenoid şi prin una sau două ramuri muşchiului
aritenoid. Nervul laringeu inferior se termină la nivelul
muşchiului constrictor inferior unde se anastomozează cu un
ram ascendent din nervul laringeu recurent. In traiectul său
ascendent prin gât dă numeroase ramuri stângi pentru
 mucoasa şi tunica musculara a esofagului, traheii şi
constrictorul inferior.

Nervul laringeu recurent are originea şi traiectul diferite pe

dreapta faţă de stânga.
Nervul laringeu recurent drept ia naştere din vag, anterior de
prima parte a arterei subclaviculare, se încurbează posterior, iar
apoi urcă oblic pe marginea traheii, posterior de artera carotidă
comună. Lângă polul inferior al lobului lateral tiroidian se dispune
anterior, posterior sau între ramurile arterei tiroidiene inferioare.
Nervul laringeu recurent stâng ia naştere pe partea stângă a
arcului aortic, se încurbează inferior, posterior de inserţia
ligmentului arteriosum de concavitatea arcului, şi urcă pe
marginea traheii.
Nervul laringeu recurent, bilateral, urcă într–un şanţ dispus între
traheee şi esofag şi este în raport cu faţa medială a glandei
tiroide înainte de a trece sub marginea inferioară a constrictorului
inferior pentru a pătrunde în laringe posterior de articulaţia
crocotiroidiană inferioară.
Inervează toţi muşchii laringelui cu excepţia cricotiroidianului; se
anastomozează cu nervul laringeu intern, inervând prin fibre
senzitive mucoasa laringeală de sub pliurile vocale. Conţine fibre
aferente de la receptorii laringieni. Datorită trecerii nervului în
jurul arterei subclaviculare sau a arcului aortic, dă filamente
plexului cardiac profund. Is stated above a lesion to one of the RLN’s will
cause dysphonia. A lesion to both RLN’s will cause aphonia (loss of voice) and a
stridor (inspiratory wheeze). Paralysis of the RLN’s usually occur due to cancer of
the larynx or thyroid gland or due to surgical complications. A
Rapoartele variate ale nervului în traiectul său faţă de laringe
sunt importante în chirurgia tiroidiană. Nervul nu se află
întotdeauna într–o poziţie protejată în şanţul traheo–esofagian,
putând fi dispus uşor antero sau laterotraheal, la acelaşi nivel cu
partea inferioară a glandei tiroide.
Nervul vag drept este adesea anterior, posterior sau între
ramurile arterei tiroidiene inferioare, în timp ce vagul stâng este
dispus de obicei posterior de arteră şi doar ocazional anterior.
Ramuri cardiace, în număr de 2–3, au originea de la nivele
cervicale superioare şi inferioare. Ramurile superioare mici se
anastomozează cu ramuri cardiace simpatice şi ajung în plexul
cardiac profund. Ramurile inferioare nasc la rădăcinii gâtului: cele
de pe partea dreaptă trec anterior sau pe marginile arterei
brahiocefalice spre plexul cardiac profund; cele stângi coboară
de–a lungul marginii stângi a arcului aortic şi se anastomozează
cu plexul cardiac superficial.
Ramuri pulmonare profunde, în număr de 2–3, mici, ajung
pe faţa anterioară a hilului pulmonar formând prin anastomoză cu
ramuri simpatice plexul pulmonar anterior.
Ramuri esofagiene iau naştere deasupra şi posterior de
cele pulmonare, fiind numeroase şi mari. Formează plexul
esofagian care inervează esofagul şi partea posterioară a
pericardului.
Ramuri gastrice inervează faţa anterosuperioară (vagul
stâng) şi faţa posteroinferioară (vagul drept) a stomacului. Nervii
gastrici drept şi stâng se află în ligamentul gastrohepatic,
respectiv anterior şi posterior de nervii periarteriali care înconjură
artera gastrică stângă.
Ramuri celiace care nasc din trunchiul vagal posterior şi
participă la formarea plexului celiac.
Ramuri hepatice care provin din ambii vagi, participă la
formarea plexului hepatic.
Ramuri renale provenite din ambii nervi participă la
formarea plexului renal.

Nervul frenic
Nervul frenic contine fibre din radacinile C3-C4-C5. La nivelul gatului, coboara pe sub muschii
sternocleidomastoidian, omohioid si transversalis colli. Trece peste artera subclavie si apoi pe
sub vena subclavie si patrunde in torace unde coboara aproape vertical de-o parte si de alta a
pericardului (intre pericard si portiunea mediastinala a pleurei). Ajunge la diafragm pe care il
inerveaza. Nervul frenic drept este mai scurt, mai profund si mai vertical decat cel stang, si
trece lateral de vena brahiocefalica si vena cava superioara. Nervul frenic stang este mai lung
datorita inclinatiei cordului catre stanga si trece peste arcul aortic si nervul vag.
Nervul frenic poate fi lezat in traumatisme ale regiunii cervicale, in interventii chirurgicale la
nivelul regiunii cervicale, in cateterizari ale venei subclavii, neoplasme pulmonare sau
mediastinale si amiotrofia neuralgica.
Radiculopatiile C3-C5 pot determina afectiuni ale diafragmului (sau patologii care intereseaza
cornul anterior medular in regiunea C3-C5).
Din punct de vedere clinic, neuropatia de nerv frenic se manifesta prin dispnee si respiratie
paradoxala.
Electromiografic leziunea de nerv frenic se apreciaza prin punctionarea diafragmului. Pentru a
se pune diagnosticul de neuropatie frenica, trebuie exclusa o afectare radiculara de tip C3-C5.

1. Nervul frenic este un nerv care își are originea în gât (C3-
C5) și trece în jos între plămâni și inimă pentru a ajunge la
diafragma. Este important pentru respirație, deoarece trece
informații motorului la diafragma și primește informații senzoriale
de la ea. Există doi nervi frenic, o stanga si unul dreapta.

Nervul frenic provine în principal din nervul cervical 4, dar,

de asemenea, primește contribuții de 5 și nervi cervicali 3-a (C3-
C5) la om. [1] Astfel, nervul frenic primește inervație din părți,
atât plexului cervical și plexului brahial de nervi.

Nervii frenic contin cu motor, senzoriale, si fibrele nervoase

simpatice. Aceste nervi furnizează singura sursă de alimentare a
motorului la diafragma precum și senzația la tendonul central. În
torace, fiecare nerv frenic furnizează pleura mediastinală și
pericard.

Cuprins [prezentare]
Structura [modifică]
 Nervul frenic coboară oblic cu vena jugulară internă peste
scalen anterior, adanc la stratul prevertebral fasciei cervicale
profunde și a arterelor cervicale si suprascapular transversale. Pe
partea stângă, nervul frenic trece anterior la prima parte a arterei
subclavie. In partea dreapta, se afla pe mușchiul scalen anterior
și trece anterior la partea a 2-a arterei subclavie. Pe ambele părți,
nervul frenic ruleaza posterior vena subclavie care intră în torace,
în cazul în care se execută anterior la rădăcina plămânului și între
pericardul fibros și fața mediastinal a pleurei parietale. [1]

S-au găsit în mediastin mijloc, ambii nervi frenic alerga de la

C3, C4, C5 și de-a lungul mușchiului scalen anterior profund la
teaca carotidei.

Dreapta nervului frenic trece peste artera brachiocefalic,

posterior vena subclavie, iar apoi traversează rădăcina
plamanului drept anteriorly și apoi părăsește torace prin care
trece prin deschiderea hiatusului în vena cava diafragma la
nivelul T8. Dreapta nervului frenic trece peste atriul drept.
Nervul frenic stang trece peste pericardului a ventriculului
stâng și perforeze diafragmei separat.
Arterele și venele pericardiacophrenic călătoresc cu nervii
frenic respective.

Nervul frenic poate fi marcat printr-o linie care leagă aceste

două puncte:

Primul punct poate fi etichetat 3,5 cm la nivelul cartilajului

tiroidian din avion Midsagittal.
Doilea punct se afla la capatul medial al claviculei.
Variația [modifică]
Aportul nervului de col uterin a 5-ar putea rezulta dintr-un
nerv frenic accesoriu. nervului frenic în cursul său timpuriu
aproape de originea sa, a fost avertizat de către o ramură care
comunică la rădăcină C5 al plexului brahial. Nervul frenic la
nivelul de rădăcină al gâtului, chiar înainte de a intra în torace a
fost plasat în fața vena subclavie. De obicei, acesta este plasat
posterior între vena subclaviculara și artera. [2]
 Cel mai adesea este o ramură a nervului la subclavius si pot
contine numeroase fibre nervoase frenic. În cazul în care nervul
frenic accesoriu este prezent, se afla lateral la nervul principal și
coboară posterior și, ocazional, inferior vena subclavie.
Accesoriului nervul frenic se conecteaza la nervul frenic în torace
sau rădăcina gâtului. [1]

În canini nervul frenic provine din C5-C7, cu contribuții

ocazionale mici de la C4. [3] In pisica, cal, bou, rumegàtor mici,
nervul frenic provine de la C4-variably C7.

Funcția [modifică]
Ambele aceste nervi furnizează fibre motorii la diafragma si
fibrele senzoriale la pericardul fibros, pleura mediastinală și
peritoneu diafragmului.

Unele surse descriu nervul frenic drept ca inervează vezicii

biliare, alte surse nu fac nici o astfel de mențiune. [4]

semnificație clinică [modifică]

Durere care rezultă din structurile furnizate de nervul frenic

este adesea "se face referire" la alte regiuni somatice deservite
de nervii spinali C3-C5. De exemplu, un abces subfrenic sub
diafragma dreapta si ar putea duce la un pacient să se simtă
durere în umărul drept.

Iritarea nervului frenic (sau țesuturile furnizate de acesta)

conduce la reflexul sughiț. Un sughiț este o contracție
spasmodică a diafragmei, care trage aerul împotriva pliurile
închise ale laringelui.

Nervul frenic trebuie să fie identificate în timpul intervenției

chirurgicale toracice și conservate. Pentru a confirma identitatea
nervului frenic, ușor manipula pentru a obtine un raspuns dartle
(tresărire diafragmatic). [5] Dreptul nervul frenic poate fi strivit
de clema de la nivelul venei cave în timpul transplantului de ficat.
[6] Secționarea nervului frenic, sau un phrenectomy, [7], va
paraliza că jumătate a diafragmei. Membran paralizie este cel
mai bine demonstrat de sonografie. [6] Respirație se va face mai
dificilă, dar va continua cu condiția ca celălalt nervul este intact.

2. Nervul frenic provine de la gât (C3-C5) și inervează

diafragma, care este mult mai mic. De aceea, pacienții care
suferă leziuni ale măduvei spinării sub nivelul gâtului sunt încă în
măsură să respire în mod eficient, în ciuda oricărei paralizie a
membrelor inferioare.

Leziunile plexului brahial pot provoca paralizie la diferite

regiuni în braț, antebraț și mâna în funcție de nervi retezate.
Paralizia rezultată a fost tratată clinic, folosind nervul frenic ca
donator pentru neurotization a nervului musculocutanat și nervul
median. [8] Acest tratament are o rata mare de succes (84,6%),
în parțial la restaurarea completă a inervare a nervului deteriorat.
[8] În plus, această procedură a avut ca rezultat funcția
restaurată a nervilor în plex brahial, cu un impact minim asupra
funcției respiratorii a nervului frenic. Cazurile în care este redusă
capacitatea vitală pulmonară au fost în mod tipic un rezultat al
utilizării frenic drept ca donator pentru neurotization întrucât
utilizarea nervului frenic stâng nu a fost legată în mod
semnificativ la capacitatea vitală pulmonară redusă.

3. The Phrenic Nerve (n. phrenicus; internal respiratory nerve of Bell) contains motor 21
and sensory fibers in the proportion of about two to one. It arises chiefly from the fourth
cervical nerve, but receives a branch from the third and another from the fifth; (the fibers
from the fifth occasionally come through the nerve to the Subclavius.) It descends to the
root of the neck, running obliquely across the front of the Scalenus anterior, and beneath
the Sternocleidomastoideus, the inferior belly of the Omohyoideus, and the transverse
cervical and transverse scapular vessels. It next passes in front of the first part of the
subclavian artery, between it and the subclavian vein, and, as it enters the thorax, crosses
the internal mammary artery near its origin. Within the thorax, it descends nearly
vertically in front of the root of the lung, and then between the pericardium and the
mediastinal pleura, to the diaphragm, where it divides into branches, which pierce that
muscle, and are distributed to its under surface. In the thorax it is accompanied by the
pericardiacophrenic branch of the internal mammary artery.
The two phrenic nerves differ in their length, and also in their relations at the upper part 22
of the thorax.
 The right nerve is situated more deeply, and is shorter and more vertical in direction 23
than the left; it lies lateral to the right innominate vein and superior vena cava.
The left nerve is rather longer than the right, from the inclination of the heart to the left 24
side, and from the diaphragm being lower on this than on the right side. At the root of the
neck it is crossed by the thoracic duct; in the superior mediastinal cavity it lies between
the left common carotid and left subclavian arteries, and crosses superficial to the vagus
on the left side of the arch of the aorta.

Each nerve supplies filaments to the pericardium and pleura, and at the root of the neck 25
is joined by a filament from the sympathetic, and, occasionally, by one from the ansa
hypoglossi. Branches have been described as passing to the peritoneum.
From the right nerve, one or two filaments pass to join in a small phrenic
ganglion with phrenic branches of the celiac plexus; and branches from this ganglion
are distributed to the falciform and coronary ligaments of the liver, the suprarenal gland,
inferior vena cava, and right atrium. From the left nerve, filaments pass to join the
phrenic branches of the celiac plexus, but without any ganglionic enlargement; and a
twig is distributed to the left suprarenal gland.

4. The phrenic nerve is a bilateral, mixed nerve that originates in the neck and descends
through the thorax to reach the diaphragm. As the only source of motor innervation to the
diaphragm, this nerve has an important role in breathing.
In this article, we shall look at the anatomy of the phrenic nerve – its anatomical course,
motor and sensory functions.

Overview
Nerve roots: Anterior rami of C3, C4 and C5.
Motor functions: Innervates the diaphragm.
Sensory functions: Innervates the central part of the diaphragm, the pericardium and the
mediastinal part of the parietal pleura.

Anatomical Course
The phrenic nerve mainly originates from the C4 spinal root, but it also receives
contributions from C3 and C5. It also receives some communicating fibres from
the cervical plexus.
The nerve begins at the lateral border of the anterior scalene muscle. It then continues
inferiorly over the anterior surface of anterior scalene, deep to the prevertebral layer of
deep cervical fascia. From here, the course of the phrenic nerve differs between the left
and right:
Right Phrenic Nerve:
• Passes anteriorly to second part of the subclavian artery, and posteriorly to the
subclavian vein.
 • Enters the thorax via the superior thoracic aperture.
• Descends anteriorly to the right lung root, down the right side of the pericardium.
• Reaches the diaphragm and pieces the muscle to supply the underlying surface.
Left Phrenic Nerve:
• Passes anteriorly to the first part of the subclavian artery, and posteriorly to the
subclavian vein.
• Enters the thorax via the superior thoracic aperture.
• Crosses the aortic arch and vagus nerve, and descends anteriorly to the left lung
root, down the left side of the pericardium.
• Reaches the diaphragm and pieces the muscle to supply the underlying surface.

Motor Functions
The phrenic nerve provides motor innervation to the diaphragm; the main muscle of respiration. As
the phrenic nerve is a bilateral structure, each nerve supplies the ipsilateral side of the diaphragm (i.e.
the hemi-diaphragm on the same side as itself).

Sensory Functions
Sensory fibres from the phrenic nerve supply the central part of the diaphragm, including
the surrounding pleura and peritoneum. The nerve also supplies sensation to the mediastinal
pleura and the pericardium.

Clinical Relevance: Diaphragmatic Paralysis

By Ratnayake et al [CC BY 2.0] via BioMed Central Ltd

Fig 1.2 – Chest x-ray, showing paralysis of the right hemidiaphragm.

The phrenic nerve provides motor innervation to the diaphragm. If the nerve becomes damaged,
paralysis of the diaphragm will result. There are numerous causes of phrenic nerve lesions:
• Mechanical trauma: ligation or damage to the nerve during surgery.
• Compression: due to a tumour within the chest cavity.
 • Myopathies: such as myasthenia gravis.
• Neuropathies: such diabetic neuropathy.
Paralysis of the diaphragm produces a paradoxical movement. The affected side of the diaphragm
moves upwards during inspiration, and downwards during expiration. A unilateral diaphragmatic
paralysis is usually asymptomatic, and is most often an incidental finding on x-ray. If both sides are
paralysed, the patient may experience poor exercise tolerance, orthopnoea and fatigue. Lung function
tests will show a restrictive deficit.
Management of diaphragmatic paralysis is two-fold. Firstly, the underlying cause must be identified
and treated (if possible). The second part of treatment deals with symptomatic relief. This is usually via
non-invasive ventilation, such as a CPAP (continuous positive airway pressure) machine.